Sunteți pe pagina 1din 5

Leonida Pascalopol

Leonida Pascalopol, personaj secundar si realist, este tipic pentru categoria mosierilor si, mai
nou, a burgheziei aflate in plina ascensiune la inceputul secolului al XX-lea. Mosierul are
capacitatea de a se adapta noilor conditii economice si, fara a fi tributar uzantelor traditionale,
cultiva pamanturile mosiei sale din Baragan (situata la vreo cincisprezece kilometri de Ciulnita,
spre Dunare) cu tot felul de plante ori cereale pe care le exporta, aceasta abilitate in afaceri
incluzandu-l in burghezia epocii.
Portretul lui Pascalopol este prezentat in mod direct cititorilor prin ochii lui Felix, care, in
ipostaza de narator-martor, vede "un om cam de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos,
totusi evitand impresia de exces, carnos la fata si rumen ca un negustor, insa elegant prin
finetea pielii si taietura englezeasca a mustatii carunte. Parul rar dar bine ales intr-o carare care
mergea din mijlocul fruntii pana la ceafa, lantul greu de aur cu breloc la vesta, hainele de stofa
fina, parfumul discret in care intra si o nuanta de tabac, toate acestea reparau cu desavarsire, in
apropiere, neajunsurile varstei si ale corpolentei". Detaliile trasaturilor fizice sugereaza,
totodata, structura morala a personajului, care atesta o educatie solida, inteligenta, bun gust,
eleganta si distinctie, conturand, astfel, un burghez rafinat.
"Cateva informatii" despre sine, pe care Leonida Pascalopol le ofera lui Felix, constituie si o
autocaracterizare din care se desprind elemente autobiografice, genetice si mici secrete ale firii
sale discrete. Leonida mostenise de la parinti o mare mosie in Campia Baraganului si fusese
predestinat sa faca studii fara utilitate practica, urmarind numai imbogatirea spirituala prin
formarea unui gust rafinat si a unei culturi solide. Fusese doi ani "student in litere" la
Bonn, in Germania, apoi se inscrisese la Facultatea de Drept din Paris, perioada in care
calatorise prin toata Europa. Se casatorise, iuainte de terminarea studiilor, cu o femeie foarte
frumoasa, de care se despartise sau ramasese vaduv, ambiguitatea afirmatiei fiind cauzata de
faptul ca Leonida "nu spunea limpede lucrurile", deoarece nu-i placea sa vorbeasca despre
aceasta experienta.

Dupa moartea tatalui, fusese nevoit sa renunte la studii si sa se intoarca in tara ca "sa
ingrijeasca de mama si de mosie". Autocaracterizarea scoate in evidenta detalii ale structurii
interioare, prin confesiunea ca are in el "putin sange grecesc", iar cand Felix observa flautul din
biblioteca, Pascalopol ii raspunde usor emotionat. "Sunt si eu un fel de boem".
Comportamentul, gesturile si atitudinile personajului contureaza, indirect, un barbat generos,
rafinat, cu gusturi desavarsite, elegant, iar casa mobilata cu distinctie si pasiunea discreta
pentru flaut completeaza un spirit cultivat si plin de noblete. In biblioteca lui Pascalopol se afla
"rafturi tntesate cu carti", cuprinzand volume frantuzesti, nemtesti si englezesti, din domenii
diferite, precum si caili de istorie, filologie, dar mai ales "foarte multa literatura". Generozitatea
deloc ostentativa a mosierului se manifesta in diverse situatii, fata de toate personajele
romanului.
Pe Otilia o invita la plimbare cu trasura, la teatru ori o insoteste la Paris, nazuind sa-i
indeplineasca toate dorintele, intrucat o iubeste sincer si vrea ca ea sa fie fericita. Lui Stanica ii
da bani de cate ori ii cere si contribuie substantial, dar cu discretie, la inmormantarea copilului
acestuia: "Eu si sotia mea va pastram [...] o recunostinta nestearsa pentru generozitatea cu
care ne-ati ajutat atunci cand am pierdut pe scumpul nostru fiu". Felix ramane uimit atunci cand
afla ca Pascalopol ii platise taxele la Universitate, acesta marturisindu-i jenat: "Poate ca n-ar
trebui sa-ti spun, dar domnisoara Otilia a venit ingrijorata la mine si mi-a aratat ca mos
Costache nu vrea sa dea bani ca sa te inscrii la universitate si celelalte. Ei bine, i-am dat eu".
Nerealizat nu numai in planul studiilor, ci si in plan matrimonial, Leonida Pascalopol se
considera un om ratat si vrea sa se faca util celor care au nevoie de el. Traieste in preajma
Otiliei, pe care o cunoaste de cand era mica si-i satisface toate dorintele si capriciile,
autocaracterizandu-se: "Un astfel de ratat sunt si eu, insa vreau ca aspiratiile mele de natura
artistica sa le realizez in domnisoara Otilia". Singur, bogat si fara familie, Pascalopol are "nevoie
de domnisoara Otilia, ea e micul meu vitiu sentimental", acceptand, daca ar fi nevoie si statutul
de parinte: "Daca nu pot fi un amant, raman intotdeauna un nepretuit prieten si parinte".
Personajul este tulburat de dileme privind sentimentele fata de ea, admite ca nu stie "daca
iubesc pe domnisoara Otilia ca parinte sau ca barbat" si nu este lamurit "ce e patern si ce e viril"
in aceasta relatie, considerand ca s-a format intre ei "o rudenie sui generis" (special, original,
unic in felul sau - n.n.).
In opinia celorlalte personaje, Pascalopol este un domn de o noblete desavarsita, culant,
echilibrat si rabdator, plin de tact fata de toti, desi observa rautatea Aglaei, avaritia lui Costache
sau
ipocrizia lui Stanica.
Otilia il vede ca pe un "om de lume", un "barbat sic si singur, saracul" si "un om de mare
caracter". Cu timpul, afectivitatea lui paterna se schimba intr-un puternic sentiment de dragoste
pentru tanara fermecatoare "ca o randunica" si, domic de a avea o familie, el vine aproape in
fiecare seara in casa dm strada Antim, joaca si pierde la carti in favoarea lui mos Costache,
aduce delicatese pentru cina, rabda cu distinctie rautatile Aglaei, flirturile grotesti ale Auricai si
tupeul lui Stanica. Discret si delicat, barbatul este pentru Otilia nu numai un sprijin material, ci si
unul moral, tanara simtind din plin ocrotirea pe care acesta o revarsa isupra ei cu noblete si
eleganta. Leonida Pascalopol se casatoreste cu Otilia si pleaca impreuna in strainatate,
deoarece tinerei ii placea sa calatoreasca, sa traiasca in lux si sa fie imbracata elegant. Cu
aceeasi noblete sufleteasca, atunci cand isi da seama, dupa cativa ani de casatorie, ca nu mai
este potrivit pentru Otilia, Pascalopol ii reda acesteia libertatea, ca ea sa poata deveni "nevasta
unui conte, asa ceva", decizia izvorand dintr-un profund sentiment "de umanitate, s-o las sa-si
petreaca libera anii cei mai frumosi".
Finalul romanului ilustreaza intalnirea dintre Felix si Pascalopol, dupa terminarea primului
razboi mondial. Mosierul ii marturiseste tanarului doctor faptul ca Otilia l-a iubit foarte mult, "mi-a
spus chiar ca, daca ar sti ca suferi, nu s-ar da inapoi de a ma insela cu dumneata". Pascalopol
imbatranise, era "uscat la fata, dar tot elegant" si spune despre Otilia, cu un glas incarcat de
nostalgic: "A fost o fata delicioasa, dar ciudata. Pentru mine e o enigma".
Limbajul personajului este elevat, fraza ampla, in care se simte o politete respectuoasa,
tradeaza, indirect, "cresterea lui aleasa" si educatia solida.
In "Enigma Otiliei", George Calinescu afiseaza o conceptie de moralist clasic, o observatie
atenta a eticii umane, pe care o clasifica tipologic: "Romanul nu apare decat cand ne dam
seama ca incepe sa se organizeze o lume de tipuri si de caractere." (George Calinescu).
Stanica Ratiu

Stanica Ratiu personaj secundar si realist, este tipul parvenitului, al arivistului, inscris in
descendenta lui Dinu Paturica, personajul lui Nicolae Fmmon, fiind in acelasi timp si tipul
demagogului, in galeria lui Nae Catavencu din comedia lui I.L.Caragiale. "Avocat fara procese",
Stanica provine dintr-o familie numeroasa care-si impartise diferitele mosteniri, fiind produsul
societatii in care traieste, o lume in care banii reprezinta totul, casatoriile se bazeaza pe interese
materiale, ca si cariera, succesul in viata politica, respectul si statutul social, adica o societate
unde "Zeul la care se inchina toti este banul" (Balzac).
Stanica Ratiu, avocat de meserie, dar fara succes in profesie, este tipic pentru categoria
parvenitilor si demagogilor care doresc o ascensiune usoara, bazata pe inselaciune, care
peroreaza principii in care nu cred si pe care nici nu le aplica. El este ginerele Aglaei Tulea, fiind
casatorit cu fiica cea mare a acesteia, Olimpia, cu care, insa, traise in concubinaj pana cand
aceasta primise drept zestre casa promisa de tatal ei, Simion Tulea.
Stanica Ratiu este construit, asemenea celorlalte personaje, din detalii fizice cu semnificatii
morale, portretul fizic fiind sugestiv pentru trasaturile caracteriale: "de o sanatate agresiva", cu
"parul mare si negru, foarte cret si cu mustata in chip de musca", imbracat "intr-un costum de
soie-ecrue deschis", cu "o lavaliera" infoiata, semn al dorintei sale de a parea un om de lume, in
pas cu moda. El isi face aparitia in casa lui Costache Giurgiuveanu, unde se adunasera toate
personajele romanului la o partida de carti, cu scopul de a-l convinge pe socrul sau, Simion
Tulea, sa-i dea dota promisa Olimpiei, pentru ca, la randul lui, sa-si respecte promisiunea de a
se casatori legal cu dansa.
Lenes si incapabil sa munceasca pentru a-si castiga existenta, Stanica sta gata de atac, fiind
in permanenta in asteptarea unei mosteniri, care i se pare singura solutie de trai. Mediul
ambiant, ca procedeu modern de caracterizare indirecta a personajului realist, il defineste pe
avocatul ratat, al carui mod de a gandi se inscrie in mentalitatea epocii privind avantajele
mostenirii, ilustrativa fiind propria replica: "Daca familia mea nu s-ar fi prasit atata, va spun pe
onoarea mea, azi as fi milionar [...]. Am unchi si matusi foarte bogate, cat par in cap.
Insa toti au copii si nepoti, pana sa-mi vie randul, mai bine ma lipsesc. [...] Unul se zbate de mic,
invata, isi umple plamanul de oftica, si altuia ii pica mostenirea de-a gata".
Gesturile, atitudinea, actiunile compun, indirect, locvacitatea (locvace = care vorbeste mult,
guraliv, limbut - n.n.) personajului, parvenitismul si demagogia tipica: "Stanica vorbea sonor,
rotund, cu gest artistic si declamator". Dotat cu o limbutie nestapanita, Stanica tine discursuri
demagogice despre orice: familie, societate, principii morale, libertate, religie, cu o usurinta ce
demonstreaza ca niciuna dintre ideile exprimate nu-l defineste, asteptand cu nerabdare "lovitura
cea mare care sa-i schimbe cursul vietii".
In speranta imbogatirii, el cere, cu nerusinare, bani de la oricine. Prin cuvinte rostite "cu o
petulanta (vivacitate impetuoasa - n.n.) in care nu se ghicea niciun soi de depresiune", Stanica
o abordeaza pe Otilia intr-o seara, ca sa-i ceara "douazeci de franci imprumut", dar sa nu afle
nimeni. Alta data, ii scrie lui Pascalopol un bilet, pe care-l trimite prin comisionar acasa la
Giurgiuveanu, banuind ca mosierul ii va da suta de franci ceruta, pentru a nu o pune pe Otilia
intr-o situatie jenanta. Impertinenta lui Stanica nu are limite, el cere bani de la oricine, de la
Aurica si chiar de la Marina, servitoarea lui Costache. Fara niciun scrupul, el nu se da in laturi
de la nimic pentru a capata fie si sume derizorii, da sfaturi pe care nu i le cere nimeni, se
amesteca in cele mai personale actiuni ale altora, face promisiuni pe care nici nu se gandeste
sa le respecte, fiind agitat si mereu in miscare, prezent oriunde si peste tot, agasand pe toata
lumea: "informeaza si se informeaza, trage sfori cu indiscretie si cu un tupeu revoltator"
(naratorul). El rezolva obtinerea de bani nemunciti, vaicarindu-se si autocompatimindu-se: "Eu,
un intelectual, un om destinat carierelor superioare, n-am zece lei. E intolerabil."
(autocaracterizare). Apoi, ameninta eficient: "Voi reda bietei Olimpia libertatea ei", cuvintele
starnind ingrijorarea Aglaei, care era inspaimantata de rusinea ca fata ei sa se intoarca acasa
cu un copil si fara barbat.
Alte trasaturi de caracter definesc, indirect, personajul realist modern prin reflectarea
sentimentelor dominate de interese materiale. Ipocrit si fanfaron, inteligent si abil, se iluzioneaza
cu marea iubire pentru Olimpia, cu care traieste in concubinaj, nadajduind ca ea va mosteni o
avere importanta face "un calcul de maestru care nu se uita la bunurile imediate, ci la cele ce
pot decurge mai tarziu". Acest fel de "iubire" demonstreaza meschinaria si perfidia lui Stanica
Ratiu, care, dupa ce fura banii lui Giurgiuveanu, isi schimba radical sentimentele, considerand
ca Olimpia nu este femeia potrivita care sa-l ajute in ascensiunea sociala. De aceea se
hotaraste sa se desparta de ea, dar, din perfidie structurala, nu lasa sa se intrevada adevaratele
motive, ci da vina pe faptul ca este lipsit de "fericirea paternitatii" -dupa moartea lui Relisor- si
face parada de sensibilitatea sa, ducand "o lupta dureroasa intre sentimente si datorie", dupa
cum afirma cu ironic naratorul omniscient. Demagog, peroreaza teorii sforaitoare despre
importanta si binefacerile familiei, dar refuza cu incapatanare sa oficializeze relatia lui cu
Olimpia, desi aveau un copil, pana cand aceasta nu intra in posesia casei promise ca zestre.
Cand ii moare copilul este indurerat ostentativ si, ipocrit, se vaicareste galagios, urmarind numai
sa capete niste bani de la oricine se lasa induiosat de "suferinta" lui. Tot copilul este folosit ca
argument si dupa ce-l jefuieste pe mos Costache si vrea sa se desparta de Olimpia, care nu
mai corespundea noilor sale pretentii de om de lume. Intr-o seara, tine sotiei somnoroase un
discurs demagogic despre "neputinta fiziologica" a acesteia, care nascuse "un copil neviabil" si,
luand-o razna cu ideile, o acuza, cu emfaza, ca se sustrage "indatoririlor morale fata de
societate", ca e posibil sa ia droguri numai ca sa impiedice "crearea unei familii". Nevasta,
placida si mai mult adormita, obisnuita cu peroratiile ridicole si lipsite de continut ale lui Stanica,
nu reactioneaza in niciun fel atunci cand el concluzioneaza verdictul: "Nemaifiind sotia mea de
facto, voi face ca, in curand sa nu mai fii nici de jure". Motivul real al barbatului era insa acela de
a-si schimba statutul social modest si sa intre in elita societatii, avand acum banii furati de la
Giurgiuveanu. Stanica se casatoreste cu Georgeta, care nu-i face nici ea vreun copil, dar care
avea - in schimb - "protectori asidui", ajutandu-l sa urce pe scara societatii. Isi implineste astfel
visul de a fi un om bogat si insurat cu o femeie care sa-i asigure intrarea in apetenta catre
"limbutie". De la el afla Felix ca Otilia se despartise de Pascalopol si ca "acum e prin Spania,
prin America, nu stiu pe unde, nevasta unui conte, asa ceva".
Stanica Ratiu este asadar "profitorul de ocazie, escrocul ordinar, lipsit de orice scrupul, gata
oricand de orice ignominie (josnicie, infamie, mirsavie - n.n.), fanfaron sentimental, afectand
seriozitatea, cultivator de parada al demnitatii civile, demagog, schelalaitor, oferindu-si tuturor
serviciile cu o limbutie incontinenta (care este lipsit de moderatie, care este neretinut, violent -
n.n.), hilara". (Al. Piru). El este un personaj realist modern, atat prin tehnicile de caracterizare,
cat si prin trasaturile verosimile ale parvenitului demagog.
In "Enigma Otiliei" Calinescu ilustreaza o conceptie de moralist clasic, o observatie atenta a
eticii umane, pe care o clasifica pe tipuri: "Romanul nu apare decal cand ne dam seama ca
tncepe sa se organizeze o lume de tipuri si de caractere." (George Calinescu).