226 Wolfgang Mertens
Lipton (1977, 1979, 1983) a căutat, de asemenea, să adu- Deși încă din timpul vieţii sale Eissler s-a apărat împotri-
că dovada faptului că Freud nu și-a mai schimbat tehnica
după analiza „omului cu șobolani“ (1909d). După părerea
lui, după moartea lui Freud a apărut o neînţelegere, anume
că Freud și-a schimbat în continuare tehnica, eliminând mai
ales relaţia personală pe care o întreţinea cu pacienţii săi în
perioada analizei „omului cu șobolani“. Astfel, Freud s-ar
fi comportat el însuși după metoda clasică sau după meto-
da standard. După Lipton, acest punct de vedere duce la
credinţa că, practicând metoda standard, terapeutul se re-
vendică de la Freud. Dar ceea ce astăzi este numit tehnică
standard nu este tehnica pe care Freud o practicase atunci,
ci mai degrabă un construct care a fost invocat de Eissler și
care a devenit tehnica ideală normativă în anii ’50 în State-
le Unite.
În 1953, Eissler a dat publicităţii o critică severă la adresa
lui F. Alexander și French, care, după părerea lui, vindeau
psihanaliza. El a dezvoltat un codex comportamental ideal
care, de atunci, a fost instituţionalizat ca metodă standard.
Metoda standard a lui Eissler pornea de la faptul că inter-
pretarea este singurul mijloc sau cel puţin mijlocul terapeutic
de elecţie. Orice abatere de la aceasta trebuie să fie considera-
tă un parametru, iar din punct de vedere psihanalitic sunt sta-
bili numai acei parametri care îndeplinesc următoarele patru
criterii:
1. Un parametru nu trebuie introdus decât atunci când se do-
vedește că tehnica fundamental corectă (interpretarea) nu
este suficientă.
2. Parametrul nu trebuie să depășească niciodată un mini-
mum inevitabil.
3. Un parametru nu trebuie să fie utilizat decât atunci când
duce în cele din urmă la autosuspendarea lui.
4. Influenţa parametrului asupra relaţiei transferenţiale nu
trebuie să fie niciodată de o asemenea natură, încât să nu
poată fi suspendată printr-o interpretare (vezi Eissler, 1953,
p. 110).
226±
Introducere în terapia psihanalitică 227
va unei preluări a psihanalizei de către o „ortodoxie medica-
lă“ și împotriva transformării psihanalizei în școală, el nu a
putut împiedica transformarea definiţiei pe care o dăduse
psihanalizei în „tehnică ideală normativă“. Eissler (1950) a fa-
vorizat chiar o flexibilitate orientată spre scop. „După Eissler,
orice abatere de la regulile de tratament fixate prin recoman-
dările lui Freud este justificată dacă devine verosimil că aceste
variaţii și schimbări sunt necesare pentru a ajunge la o modi-
ficare structurală a tabloului clinic tratat“ (Thomä 1983, p. 43).
4.2 Deosebirile între psihanaliză
și psihoterapia analitică
Deși în capitolele următoare vor fi întreprinse alte câteva
subîmpărţiri ale procedeului terapeutic al psihoterapiei ana-
litice (așa cum sunt realizate mai ales de psihanaliștii germani),
vom prezenta aici deosebirile fundamentale între psihanaliză
și psihoterapia analitică. Aceste deosebiri par să fi căzut astăzi
în uitare, mai ales la psihanaliștii tineri, aflaţi în faţa nomen-
clatorului caselor de asigurări: psihoterapia psihanalitică este
echivalată frecvent cu psihanaliza și, conform delimitărilor
pragmatice ale liniilor orientative psihoterapeutice ale caselor
de sănătate, procedeul standard psihanalitic pare la unii un
lux superfluu care, din cauza caracterului său costisitor și în-
delung, nu mai intră în discuţie decât, poate, pentru analize-
le de formare. Se uită astfel că procedura standard psihanali-
tică reprezintă paradigma tuturor procedeelor terapeutice cu
fundament psihanalitic și că mulţi oameni cu probleme nevro-
tice nu pot duce o viaţă umană demnă decât cu ajutorul unei
psihanalize pe termen lung.
Să ne clarificăm mai întâi încă o dată modelul patologic al
lui Freud și strategia terapeutică fondată pe acest model:
• Formarea simptomului este o soluţie de compromis între miș-
cările pulsionale inconștiente refulate și mecanismele de apă-
rare care li se împotrivesc.
±227
 228 Wolfgang Mertens Introducere în terapia psihanalitică 229

• Cu ajutorul interpretării apărărilor care se exprimă sub formă Fig. 15: Sistemul de relaţii al inconștientului prezentului și in-
de rezistenţă, poate fi conștientizat conflictul inconștient (în- conștientului trecutului (după Sandler și Sandler, 1988)

•
tre mișcări pulsionale și apărare).
Pe parcursul curei, în transfer, se manifestă mișcările pulsio-
nale refulate și apărarea (de asemenea inconștientă în mare

•
parte).
Transferul este o repetiţie a unor conflicte mai vechi cu figu-
rile parentale, pe care pacientul o transpune în act în loc să

•
și-o amintească.

•
Transferul devine principala rezistenţă.
Analiza constă în cea mai mare parte în a face conștientă re-
zistenţa împotriva transferului și a dizolvării acestuia (când

•
transferul a devenit conștient).
A face conștient inconștientul înseamnă a elabora, via inter-
pretarea rezistenţelor nevrozei de transfer.

Pentru delimitarea psihanalizei de psihoterapia psihanali-

tică este de mare însemnătate următoarea diferenţiere între
conflictele infantile și derivatele lor conflictuale ulterioare.
Deși structurile fundamentale ale personalităţii iau fiinţă
în primii cinci, șase sau șapte ani de viaţă, se trece adesea cu
vederea faptul că un copil aflat în creștere se dezvoltă perma-
nent și la șapte, opt, nouă ani sau mai mult și că în adolescen-
ţă sunt reluate unele teme conflictuale din primii ani de via-
ţă, care pot fi duse la o rezolvare fericită a conflictului (vezi,
de exemplu, Blos, 1973). Este deci o concluzie înșelătoare
(Hartmann a vorbit despre o „concluzie înșelătoare geneti-
că“) să credem că există o relaţie cauzală directă între func-
ţionarea psihică a adultului și structurile psihice fundamen-
tale ale acestui adult pe vremea când era copil. Există multe
experienţe, elaborări psihice și factori de dezvoltare care au
originea în componentele inconștiente originare ale persona-
lităţii, într-o succesiune de straturi psihice. Aceste noi expe-
rienţe și pattern-uri relaţionale care apar pot reprima și aco-
peri structurile originare, dar le pot și întări în același sens.
Noile experienţe care, după un timp, adoptă din nou o cali-
tate structurală se pot numi „derivate“ ale vechilor structuri, însă și-au schimbat forma, expresia și unele semnificaţii, co-
pentru că poartă în parte urmele conflictelor infantile, care respunzător dezvoltării progresive.

228± ±229
 230 Wolfgang Mertens
Conflictele centrale anterioare și configuraţiile care iau fi-
inţă din acestea sunt organizate în funcţie de experienţă în-
tr-un mod care ţine de procesul primar și pot să fie conside-
rare „profund inconștiente“. Acest lucru este valabil pentru
componentele pulsionale, afectele, impulsurile Supraeului, dar
și pentru autopercepţie, aprecierea situaţiilor periculoase și
pentru numeroasele fantasme pe care le schiţează despre sine
și ceilalţi copilul aflat în creștere. Spre deosebire de acestea,
derivatele conflictuale sunt în mod fundamental mai legate de
realitate, prin percepţii ulterioare ale realităţii, prin relaţii in-
terumane și identificări, și funcţionează mai degrabă conform
unui mod subsumat procesului secundar. Corespunzător, sunt
și mai ușor accesibile conștiinţei.
În ultimii ani, Sandler și Sandler au elaborat o teorie a două
domenii ale inconștientului, „inconștientul trecutului“ și „in-
conștientul prezentului“, teorie care, după părerea lor, are o
valoare explicativă mai mare decât teoria topică și cea struc-
turală (vezi 1983, 1985, 1988).
Inconștientul trecutului sau inconștientul anterior (infan-
til) conţine toate reprezentările psihice provenite din interac-
ţiunile cu persoanele de relaţie importante (de regulă: mama,
tatăl, fraţii și surorile), dorinţele corelate cu acestea, care nu
trebuie neapărat să fie numai de natură sexuală, ci le cuprind
și pe cele de bunăstare și securitate, angoasele și alte afecte
care au constituit prilejul, manifestarea adiacentă sau conse-
cinţa unei interacţiuni. El mai cuprinde și modurile de gândi-
re infantile (gândirea pre-operaţională) și concepţiile despre
lume (cum este, de exemplu, principiul talionului) și „fantas-
mele care prezintă calitatea de a rezolva conflicte, de a conferi
securitate și de a împlini dorinţe“ (Sandler și Sandler 1985, p.
802), care au luat fiinţă prin atingeri aduse sentimentului pro-
priei valori, printr-o pierdere de obiect ameninţătoare, prin an-
goase de vătămare corporală.
Din punctul de vedere al dezvoltării, la cinci-șase ani se
ajunge la prima cenzură. În cursul procesului de constituire a
barierei de refulare și a amneziei infantile, reacţiile, dorinţele
sau fantasmele de dorinţă infantile, anumite operaţii de gân-
230±
Introducere în terapia psihanalitică 231
dire pre-operaţionale sunt supuse unei refulări masive. Aceas-
tă cenzură le permite tendinţelor infantile să se menţină în for-
ma unor reacţii mai socializate și mai acceptabile psihic de
trăirea unui copil mai mare (de exemplu, chiar în formă de
simptome); corespunzător, din modurile de gândire preope-
raţionale se dezvoltă cele ale gândirii operaţionale.
Un astfel de aspect infantil al sinelui copilului, care nu i se
mai pare acceptabil copilului de șase sau șapte ani, poate fi,
de exemplu, ca o reacţie la o rană narcisică, dorinţa compul-
sivă de a se expune, pentru a recâștiga astfel atenţia părinţi-
lor.
În contrast cu „inconștientul trecutului“, inconștientul pre-
zentului conţine reacţii inconștiente care se îndreaptă în direc-
ţia lui aici și acum și întreprind o adaptare constantă la con-
flictele și angoasele care provin din conţinuturile inconștien-
tului trecutului, atunci când acestea reușesc să urce în incon-
știentul prezentului.
„Principala funcţie este actualizarea și modificarea fantasme-
lor de dorinţă actuale (în măsura în care ele stârnesc conflictele)
care iau fiinţă în regiunile mai profunde ale inconștientului pre-
zentului. Aceasta se întâmplă când fantasma «se potrivește» pre-
zentului și, în final, își poate găsi acces în conștiinţă sub o formă
derivată sau alta... Obiectele apărute în fantasmele care urcă din
inconștientul prezentului reprezintă obiecte așa cum au fost ele
percepute și fantasmate în prezent (cel mai evident caz este cel al
analistului în transfer), dar conţinuturile fantasmelor de dorinţă
oglindesc fantasmele copilăriei timpurii, pe care nu le putem cu-
noaște niciodată cu adevărat și pe care le atribuim inconștientu-
lui mai vechi“ (Sandler și Sandler, 1988, p. 153).
Inconștientul prezentului creează alte fantasme inconștien-
te pe care le putem considera niște formaţiuni de compromis,
pentru că dorinţele inconștientului trecutului sunt percepute
ca ameninţătoare pentru echilibrul actual. Astfel, de exemplu,
propria mișcare pulsională ostilă inconștientă poate fi trans-
formată în fantasma că analistul are o atitudine critică faţă de
pacient.
±231
 232 Wolfgang Mertens Introducere în terapia psihanalitică 233

Cea de-a doua cenzură, care apără inconștientul prezentu- • Este favorizată regresia • Sunt limitate proporţiile
lui de conștientizare, reflectă în primul rând angoasele socia- regresiei, concentrarea
le internalizate; ea este orientată spre evitarea rușinii, umilin- oprindu-se asupra
ţei și înjosirii. domeniilor inconștientului
După Sandler și Sandler, în situaţia transferenţială a anali- prezentului.

• •
zei are loc o externalizare a acestei a doua cenzuri asupra ana-
În centru se află elaborarea În timp ce sunt favorizate
listului, care este distribuit acum în rolul unui cenzor mai mult
nevrozei de transfer (chiar reacţiile transferenţiale, nu
sau mai puţin tolerant. dacă și această cerinţă este favorizată nevroza
După acest preambul, pot fi luate în considerare numai câ- reprezintă mai degrabă un regresivă de transfer; părţile
teva dintre deosebirile fundamentale dintre psihanaliză și psi- ideal care poate fi atins componente ale nevrozei de
hoterapia analitică, dar în practică trebuie să se pornească de numai de departe). transfer se pot elabora și în
la un continuum. psihoterapia psihanalitică

• Transferul este legat • Reacţiile transferenţiale sunt

Procedura psihanalitică Psihoterapia analitică preponderent de obiectele interpretate astfel încât să
standard infantile (dar și de alte poată fi trasate paralele între

• •
Orientată mai mult asupra
structurilor infantile sau
asupra „inconștientului
persoane din afara situaţiei percepţiile care se fac despre
Orientată mai mult asupra psihanalitice) alte persoane din afara
derivatelor conflictelor sau situaţiei analitice și
asupra „inconștientului percepţia terapeutului;

• Interpretările transferenţiale •
trecutului“ prezentului“ (Sandler și
Sandler, 1988) Interpretările tranferenţiale

• •
Dezvoltarea unei nevroze
regresive de transfer care
face posibilă o descoperire
sistematică și o cercetare a
conflictelor nestinse din
copilărie. Elaborarea
Schimbarea diferitelor
niveluri ale inconștientului
prezentului (Sandler și
Sandler vorbesc despre o
„stratificare“: „pe treapta
cea mai profundă se reflectă
pot fi destul de precise și
cuprinzătoare, pentru că
printr-un tratament
îndelungat și de profunzime
pot fi obţinute, cu timpul,
multe date și confirmări ale
interpretărilor
trebuie uneori să fie
incomplete, dar în orice caz
terapeutul se folosește de
transfer într-un mod
neinterpretativ.

nevrozei de transfer permite
schimbarea introiectului
Supraeului organizat
conform procesului primar,
o reorganizare
fundamentală a funcţiilor
sintetice și defensive ale
Eului, o maturizare a
reprezentărilor primitive de
sine și de obiect
• •
cel mai puternic acele
fantasme pe care le atribuim
inconștientului mai vechi“
[1988, pp. 154-155). Într-o
succesiune genetică, acestea
pot fi și conflicte ale
tânărului adult, ale
adolescentului sau ale
copilului aflat în perioada
de latenţă.
Trebuie să fie recunoscută La fel
influenţa analistului asupra
configurării nevrozei de
transfer (respectiv asupra
temelor în care apar diferite
aluzii transferenţiale
ascunse), după cum trebuie
să fie recunoscut
contratransferul și influenţa

232± ±233
 234 Wolfgang Mertens
unor atitudini specifice
structurii de personalitate
•
Trebuie să fie recunoscută
ancorarea transferului în
realitatea relaţiei analist-
pacient, pentru a putea
deosebi transferul trecutului
de impresiile realiste
restricţiile din vol. 2, cap. 10: •
(pentru aceasta vezi
Transferul)
•
Analiza transferului,
împreună cu interpretările
genetice și reconstrucţiile
servesc descoperirii și
reprezintă un proces circular •
reorganizării amintirilor și
și sinergic.
•
Reconstrucţia
inconștientului trecutului
(„fantasme originare“: scena
primitivă, seducţia,
deosebirile între sexe, vezi
•
Loch, 1979) trebuie să fie cât
se poate de completă
• Analiza are loc în poziţie
orizontală
• •
Durata: patru până la cinci
ani și mai mult
•
Frecvenţa ședinţelor: patru
până la cinci ori pe
săptămână
234±
•
La fel. În orice caz, în
psihoterapia analitică,
terapeutul rămâne mai
degrabă un „obiect real“;
distorsiunile transferenţiale
sunt dizolvate mai rapid.
La fel
Reconstrucţia trecutului este
a doua prioritate, în urma
cercetării inconștientului
prezentului; conflictele
prezentului apar în prim-
plan mai curând decât apar
conflictele inconștiente
profunde
Analiza are loc în poziţie
orizontală
• Durata: doi până la trei ani
și mai mult
Frecvenţa ședinţelor: două
până la trei ori pe
săptămână.
Introducere în terapia psihanalitică 235
•
Nici în psihanaliză
interpretarea nu este
singurul factor activ, ci sunt
importante și noua relaţie
de obiect și interiorizarea
funcţiilor empatice și
analitice ale terapeutului
(vezi vol. 3, cap. 22: Factori
activi).
4.3 Psihanaliza sub aspectul „eficienţei economice“
Faptul că în Germania Federală abia în anii ’50 psihotera-
pia a fost considerată ca activitate medicală a făcut ca, după
îndelungi tratative, în 1967 să fie acceptat catalogul de activi-
tăţi ale caselor de asigurări sociale. Înainte, la fel cum se pe-
trec și astăzi lucrurile în cele mai multe ţări, pacienţii trebuiau
să plătească din surse proprii un tratament psihanalitic sau
psihoterapeutic sau, ocazional, pe baza unor dispense, puteau
să conteze pe o rambursare din partea casei de sănătate. De
aceea, un tratament psihoterapeutic intra în discuţie numai
pentru o minoritate de persoane aflate în grave suferinţe psi-
hice. Dacă pornim de la noi statistici (vezi Dührssen, 1987;
Schepank, 1987), pe de o parte devine vizibilă enorma necesi-
tate pentru o formă de terapie cuprinzătoare și cauzală cum
este aceea din psihanaliză sau psihoterapia analitică și, pe de
altă parte, devine clar cât de necesară este preluarea costuri-
lor de către casa de sănătate pentru pacienţii cu tulburări psi-
hice.
În cel mai cuprinzător și mai costisitor studiu de teren epi-
demiologic-abisal psihologic, studiu efectuat de Schepank și
colaboratorii (1987), au fost cercetaţi fiecare al 200-lea locuitor
german al orașului Mannheim (aleși întâmplător din cei
300 000 de locuitori), născuţi în anii 1935, 1945 și 1955. Aceș-
tia au fost examinaţi de terapeuţi experimentaţi de orientare
±235
 236 Wolfgang Mertens
psihanalitică, folosindu-se teste și interviuri orientate psihana-
litic. După trei ani, a fost efectuat un al doilea studiu. Spre de-
osebire de proiectele de cercetare epidemiologice clasice (cum
este cel din Midtown Manhattan, al lui Hollingshead și Re-
dlich, 1958), unde scopul cercetării era morbiditatea psihiatri-
că de ansamblu, studiul longitudinal din Mannheim s-a con-
centrat exclusiv asupra tulburărilor psihogene. După dezba-
teri fundamentale despre cum se definește un „caz de îmbol-
năvire psihogenă“, grupul de cercetare a ajuns la concluzia că
26% din populaţie, cu o repartizare echilibrată în funcţie de
vârstă, cu o preponderenţă în rândul femeilor și cu rate clar
mai mari ale cazurilor în păturile sociale inferioare, trebuie să
fie desemnată ca bolnavă psihogen (din care 12% tulburări psi-
hosomatice funcţionale, 7% psihonevroze și 7% tulburări de
personalitate).
Dintre subiecţii care au fost desemnaţi drept cazuri, foarte
puţini au cerut psihoterapie; numai cca 80% fuseseră la medic
în anul precedent, fără să le fi fost recomandată o psihotera-
pie. După aprecierea experţilor, aproximativ jumătate din ca-
zuri necesitau și erau în egală măsură capabile de a primi tra-
tament.
În ciuda revelaţiilor uluitoare, unii ar putea cădea în ten-
taţia de a face calcule supradimensionate (jumătate din 26%
din populaţia orașului însemna 39 000 de pacienţi care sufe-
reau de maladii psihogene), dar, desigur, este valabil faptul că:
„Rata apariţiei cazurilor de maladii psihogene nu se traduce
într-un număr de locuri în psihoterapie sau în paturi de spi-
tal. Totuși, nu se poate trece cu vederea și merită să fie discu-
tată discrepanţa dintre cota înaltă a tulburărilor psihogene
(26%) și cota redusă a psihoterapiilor printre serviciile medi-
cale plătite (1%)“ (Rudolf, 1988, p. 103). Acest procent se refe-
ră la prestaţiile psihoterapiei staţionare cu cca 5000 de paturi
de psihoterapie, mai ales pentru tratamentul maladiilor psi-
hosomatice. Dührssen (1987, p. 321) citează următoarele rate
de prevalenţă care provin în parte din studiul lui Heimann
(1987) — realizat asupra maladiilor psihice la cererea Minis-
terului federal pentru cercetare și tehnologie:
236±
Introducere în terapia psihanalitică 237
Schizofrenii .............................................0,3-0,4% din populaţie
Depresii endogene .................................1,3-3,9% din populaţie
Alcoolism și maladii adictive.....................2-3% din populaţie
(24% din populaţie bea)
Psihonevroze................................................7,2 % din populaţie
Tulburări psihosomatice............................11,7% din populaţie
În „Directivele comisiei medicilor și caselor de sănătate de-
spre desfășurarea psihoterapiei în cadrul îngrijirilor asigura-
te de casele de sănătate“, în noua ediţie din 3 iulie 1987, au
fost numite următoarele proceduri cu fundament psihanalitic
(vezi fig. 16 din pagina următoare).
Prestaţiile caselor de sănătate se extind de la procedeele te-
rapeutice individuale la procedeele de grup, cum este terapia
analitică de grup și terapia de grup cu fundament în psiholo-
gia abisală, care însă nu pot să-și afle în acest capitol o tratare
satisfăcătoare.
Un studiu de practică efectuat la cererea Societăţii Germa-
ne pentru Psihoterapie, psihosomatică și psihologie abisală
(DGPT), asupra activităţii psihanalitice din Germania Federa-
lă, a avut o bază de date de 801 chestionare reușite. Rezulta-
tele au fost că terapia individuală analitică reprezintă, cu cca
54%, cea mai frecvent utilizată formă de terapie, urmată de te-
rapia de grup analitică (19%) și terapia individuală abisală
(15%) (vezi Schmid, 1988, p. 52).
În directive este clar stabilit că desfășurarea terapiei psih-
analitice trebuie să corespundă regulilor de bază ale necesită-
ţii, eficienţei și economiei și în ceea ce privește durata ei. Ast-
fel, devine limpede că procedeul standard psihanalitic, cu ce-
rinţa unei perlaborări temeinice a nevrozei de transfer și a unei
reconstrucţii largi a inconștientului trecutului poate fi cu greu
exercitat în interiorul acestei plaje limitate de activitate. Chiar
dacă în unele cazuri o psihoterapie analitică de 240 până la
300 de ore dă bune rezultate, totuși la mulţi pacienţi se cere o
elaborare mai temeinică, care are nevoie de mult mai mult
timp. Dacă la un pacient se consideră indicat procedeul stan-
dard psihanalitic și nu credem în varianta unei proceduri li-
±237
 238 Wolfgang Mertens Introducere în terapia psihanalitică 239

mitative, iterative, orientate focal, nu ne mai rămâne decât să te, psihanaliza este limitată la cei cu mijloace suficiente finan-
riscăm dezvoltarea unei nevroze de transfer, ale cărei costuri ciare.
nu rareori le împart psihanalistul și pacientul; de acum înain- Deși în cercetarea psihoterapeutică nu există nici o dova-
dă empirică despre superioritatea tratamentelor psihanalitice
îndelungate și cu frecvenţă înaltă (în comparaţie cu formele
Fig. 16: Procedee cu fundament psihanalitic conform directi- de terapie mai scurte și de frecvenţă mai scăzută), orice psih-
velor pentru psihoterapie, valabile de la 1 octombrie 1987 și con- analist practician știe că intensitatea, profunzimea și caracte-
tracte pentru psihoterapie (case primare de asigurări și substitu- rul temeinic al elaborării formaţiunilor transferenţiale corelea-
tele lor), valabile de la 1 iulie 1988 ză înalt cu numărul de ore (dar nu cu frecvenţa). Din motive
Psihoterapie analitică Psihoterapie cu fundament în de pragmatică a cercetării, cele mai multe studii de evaluare
psihologia abisală au fost realizate asupra terapiilor scurte și, de aceea, nu pot să
ne furnizeze nici o concluzie în această privinţă. Ceea ce nu
ca terapie individuală ca terapie individuală exclude, desigur, ca și terapiile mai scurte să poată furniza
bune rezultate (fapt care este în strânsă legătură cu definiţia
(și în formă de psihoterapie și în formă de
psihanalitică scurtă și focalizată) terapie scurtă
care se dă rezultatului satisfăcător al terapiei).
terapie focalizată Încă un mic exemplu de calcul: în anul 1987, Asigurările
psihoterapie dinamică sociale medicale din Germania au cheltuit pentru medicamen-
terapie cu frecvenţă redusă te 19 miliarde DM; 5 miliarde au costat însă medicamentele
Prin casele de asigurări: 160-240 Prin casele de asigurări: 50-80 contestate medical. Dacă pornim de la aproape 4 600 de psi-
în cazuri excepţionale: 300 de ore în cazuri excepţionale: 100 de ore hoterapeuţi (în ambulator) în anul 1987 (inclusiv psihoterape-
uţi de copii și adolescenţi și medicii care nu au fost formaţi în-
ca terapie de grup ca terapie de grup tr-un institut al Societăţii germane de psihanaliză, psihotera-
pie, psihosomatică și psihologie abisală — DGPT — cu atri-
Prin casele de asigurări: 80-120 Prin casele de asigurări: 40-60
în cazuri excepţionale: 150 de ore în cazuri excepţionale: 80 de ore
buţiunile secundare de „psihoterapie“, respectiv „psihanali-
ză“), aceștia au „costat“, la o apreciere globală, cam a zecea
În această formă de terapie, În această formă de terapie, trebuie parte din aceste 5 miliarde.
împreună cu simptomatica să fie tratată dinamica inconștientă
nevrotică trebuie să fie tratate a conflictelor nevrotice care sunt
materialul conflictual nevrotic și active în momentul actual, cu
4.4 Psihoterapia cu fundamente în psihologia abisală
structura nevrotică bazală ale atenţie la transfer, contratransfer și
pacientului, iar travaliul rezistenţă.
psihanalitic se angrenează și este
Acest procedeu important, bazat pe directivele pentru psi-
favorizat cu ajutorul analizei Se încearcă o concentrare a hoterapie, presupune premisele fundamentale ale teoriei ge-
transferului, contratransferului și procesului terapeutic prin limitarea nerale psihanalitice a nevrozelor, dar este indicat numai dacă
rezistenţei, prin utilizarea scopului tratamentului, procedând poate fi delimitat un conflict nevrotic actual cu o simptoma-
proceselor regresive. cu precădere la concentrarea tologie corespunzătoare (vezi Faber și Haarstrick 1988). Ade-
asupra conflictului, precum și prin rând la cele afirmate de Lock (1979), Heigl-Evers și Heigl
limitarea proceselor regresive. (1982) au indicat principalele restricţii ale psihanalizei.

238± ±239
 240 Wolfgang Mertens
Spre deosebire de aceasta, cu ajutorul psihoterapiei cu
fundament abisal trebuie să se obţină cu precădere o înţe-
legere a constelaţiilor conflictuale interpersonale momen-
tane, lăsând întrucâtva la o parte originile anterioare din is-
toria de viaţă; în cele din urmă, scopul tratamentului este
reprezentat de o schimbare parţială de structură, acompa-
niată de o diminuare a simptomelor. Nu se încearcă produ-
cerea unei nevroze de transfer; din acest motiv, terapia se
desfășoară cu pacientul șezând faţă în faţă cu terapeutul;
durata tratamentului și frecvenţa ședinţelor sunt variabile,
corespunzător punctelor de focus pe domenii conflictuale
delimitate. În cazul psihoterapiei staţionare, în tratament
pot să fie implicate pasager și una sau mai multe persoane
de relaţie.
Formele de intervenţie sunt desemnate în general prin-
tr-o mai mare activitate a terapeutului. În afară de ideile di-
rectoare amintite de Heigl-Evers și Heigl, care conduc con-
centrarea asupra situaţiilor interpersonale actuale ale pacien-
tului, așa-numita clarificare, adică concepţia diferenţiată de-
spre temele conflictuale, devine elaborare a situaţiei conflic-
tuale actuale. Din cauza unei activităţi structurante mai mari
a terapeutului și a scăderii importanţei asociaţiei libere a pa-
cientului, nu se ajunge la o adâncire regresivă a anumitor
constelaţii conflictuale. Tehnica interpretării, utilizată și în
psihoterapia cu fundamente abisale, tinde spre evidenţierea
unei relaţii între situaţia declanșatoare și simptomatologia
actuală a pacientului, implicând comportamentul pacientu-
lui în situaţia terapeutică momentană. Astfel, conţinuturile
inconștiente sunt aduse mai aproape de percepţia și de trăi-
rea pacientului.
Conform „directivelor pentru psihoterapie“ în noua redac-
tare din 3 iulie 1987, de procedeele terapeutice ale psihotera-
piei cu fundamente abisale ţin terapia scurtă, terapia focaliza-
tă, psihoterapia dinamică și terapia de frecvenţă redusă, într-o
relaţie terapeutică de durată, stabilă (vezi, de exemplu, Hoff-
mann, 1983). Din motive de spaţiu, mă limitez la reprezenta-
rea psihoterapiei dinamice.
240±
Introducere în terapia psihanalitică 241
4.4.1 Psihoterapia dinamică
În două publicaţii (1972, 1988), A. Dührssen a introdus în-
tr-o formă foarte clară conceptul de psihoterapie dinamică în
calitate de procedeu independent, de orientare abisală, în ca-
drul asistenţei medicale asigurate de casele de sănătate. Defi-
niţia ei, elaborată pentru comisia medicilor și caselor de sănă-
tate, sună astfel, în formă comprimată:
„Psihoterapia dinamică ia în considerare procesele psihice
inconștiente cu efecte patogene ale pacientului, în relaţie cu dez-
voltarea corespunzătoare din istoria de viaţă, precum și patter-
nurile de reacţie secundar nevrotice, care au dus, acţionând con-
certat, la semnele clinice ale bolii, la afectarea relaţiilor interu-
mane și la cursuri patologice de acţiune. Este vorba despre o te-
rapie în dialog, în care se ajunge la materialul de trăiri cu sem-
nificaţie patogenă al pacientului prin asociaţie liberă, dar și prin
întrebări stimulatoare și clarificatoare. În ciuda numărului limi-
tat de ședinţe, datorită unui aranjament foarte flexibil privitor
la densitatea orelor de tratament, pacientului i se lasă timpii ne-
cesari pentru maturizare și transformare până la încheierea te-
rapiei. Sunt folosite în aceeași măsură procesele regresive de
scurtă durată și reacţiile transferenţiale care apar“ (A. Dührssen,
1988, p. 1).
Aranjamentul flexibil nu vine, desigur, numai în avanta-
jul acelor pacienţi care se tem de o apropiere și o dependen-
ţă mult prea mari, ci și în avantajul celor ale căror condiţii
de viaţă nu le permit să întreprindă o terapie cu o mare frec-
venţă a ședinţelor în mod continuu timp de doi, trei sau mai
mulţi ani. O anumită libertate faţă de convenţia legată de
program reprezintă adesea, de exemplu, singura modalita-
te de a intra vreodată într-o terapie pentru pacienţii adoles-
cenţi cu o mare nevoie de autonomie, dar și pentru oamenii
cu tulburări structurale ale Eului, cu pericolul unei decom-
pensări. Conform datelor cercetării lui Dührssen (1984,
1986), pentru pacienţii care au fost prevăzuţi pentru o psi-
hoterapie dinamică a rezultat cel mai înalt index de risc (mă-
±241
 242 Wolfgang Mertens
sură a presiunii din partea mediului social pe care a resim-
ţit-o copilul aflat în creștere). Apoi s-a arătat că anumite di-
ficultăţi și indicatori patologici de importanţă clinică ridica-
tă (cum ar fi, de exemplu, tentativele de suicid, adicţiile, re-
acţiile senzitive, indici ale decăderii, incapacitatea de mun-
că și internările în spital care au durat până la șase luni în
anul de dinaintea terapiei) apăreau mult mai frecvent la pa-
cienţii aleși pentru psihoterapie dinamică decât la pacienţii
care se supun unei psihoterapii psihanalitice. La fel, s-au pu-
tut indica ameliorări semnificative, astfel că poate trece
drept dovedit faptul că aceste persoane în general grav afec-
tate nu ajung la rezultate terapeutice mai slabe decât pacien-
ţii care sunt trataţi cu procedeul psihanalitic standard (vezi
A. Dührssen, 1988, p. 8).
În psihoterapia dinamică se pune mai mult accent decât
în psihanaliză pe circumstanţele actuale de viaţă ale pacien-
tului; domeniile tematice preferate sunt deficiturile de învă-
ţare, lacunele și stângăciile determinate de conflicte care se
manifestă în domeniul relaţiilor interumane, dar și în lumea
factuală și a muncii. Terapeutul ţine seama de transfer, dar
acesta nu se află în centrul terapiei. De aceea, nu se încear-
că o nevroză de transfer regresivă. Interpretările genetice se
plasează într-un perimetru restrâns, la fel și legăturile pe
care le au conflictele actuale cu întreg contextul istoriei de
viaţă. Centrul de greutate rămâne însă problema actuală a
celui în cauză. Terapeutul este esenţialmente mai activ, el
structurează, împarte sfaturi și dă recomandări, dar în cla-
rificarea diferitelor probleme el ţine seama și de eficienţa și
de importanţa dinamismelor inconștiente (vezi A. Dührssen,
1980, p. 18).
Dührssen (1988, p. 23) vede următoarele riscuri și dezavan-
taje ale procedeului, care se pot instala în anumite condiţii: „a)
tratamentul nu este foarte eficient și nu sunt abordate impor-
tante forme de trăire ale pacientului, b) terapia devine prea di-
rijistă. Pacientul rămâne consemnat sfatului, consolării și spri-
jinului oferite de terapeut“.
242±
Introducere în terapia psihanalitică 243
4.5 Psihoterapia cu bază psihanalitică (Kutter)
Kutter (1977) a delimitat de psihoterapia psihanalitică un
procedeu pe care l-a numit „psihoterapie concentrată pe bază
psihanalitică“ sau „psihoterapie cu bază psihanalitică“ și pe
care nu îl diferenţiază calitativ, ci numai cantitativ de psihana-
liza clasică. El menţine și modifică cele trei trăsături esenţiale
pentru psihanaliză: a) atitudinea neutră a analistului, b) dez-
voltarea și elaborarea unei nevroze de transfer și c) folosirea
interpretării, sunt variate de el astfel încât procesul de desfă-
șurare și dizolvare a nevrozei de transfer să fie comprimat,
concentrat și intensificat. Pe de altă parte, poate fi vorba de-
spre o formă prescurtată a psihanalizei, în măsura în care sunt
elaborate numai părţi ale nevrozei de transfer (de exemplu,
numai stadiul de organizare oedipian și faza de desprindere
și de individuaţie). Elaborarea conflictelor centrale ale unui
pacient „nu trebuie neapărat și de fiecare dată să ajungă în
transferul asupra analistului. Dacă pacientul resimte mai pu-
ternic transferul în relaţie cu o persoană reală din mediul său,
atunci putem să-i arătăm pacientului ce anume trăiește el în
mod inconștient în relaţia cu această persoană, ca parte trans-
ferată. El va putea accepta această interpretare, dacă afectele
sale sunt implicate într-adevăr în relaţia cu această persoană
«acolo» și «atunci». Totuși, vom încerca mereu să înţelegem ca
transfer tot ceea ce pacientul trăiește disproporţionat și exage-
rat în relaţia cu analistul și să prelucrăm acest «aici» și «acum»
în situaţia analitică“ (Kutter, 1977, p. 961).
Psihanaliza clasică Psihoterapia psihanalitică
(psihoterapie concentrată pe
baze psihanalitice)
• Durata mai scurtă a
tratamentului (unul până la
doi ani)
±243
 244 Wolfgang Mertens
• Frecvenţă mai redusă a
ședinţelor pe săptămână
(două sau trei)
•
Scop limitat al
tratamentului
•
Nu se ajunge la formarea
unei nevroze de transfer
complet regresivă, ci numai
a unor constelaţii
transferenţiale circumscrise,
adică se ajunge la o
accentuare, respectiv o
concentrare a constelaţiilor
decisive ale relaţiilor de
obiect
• Solicitările legate de tehnică
sunt mai mari; procedeul
este mai concentrat
• Elaborarea conflictului
central nu trebuie să aibă
loc neapărat și de fiecare
dată în cadrul transferului
asupra analistului
• Totuși, trebuie căutată
mereu posibilitatea de a
rămâne în „aici și acum“-ul
situaţiei analitice
• Același conflict care s-a
constelat în transferul
asupra analistului
corespunde de cele mai
multe ori celui care a
declanșat simptomatologia
actuală. Se renunţă la
analiza și elaborarea altor
conflicte (care în momentul
respectiv nu întreţin o
simptomatologie
244±
Introducere în terapia psihanalitică 245
agravantă). Prin
concentrarea asupra
participării se ajunge la o
formă scurtă de
psihanaliză. Travaliul de
interpretare nu se leagă de
aceea de întregul spectru al
transferurilor, ci numai de
cele care sunt reactivate
într-un mod deosebit de
presant.
După părerea lui Kutter, faţă de elaborarea (aproape) com-
pletă a nevrozei de transfer generalizate din procedura psih-
analitică standard, limitarea la conflictul central al unui pa-
cient aduce cu ea o durată semnificativ mai redusă a tratamen-
tului.
Ca indicaţii pentru „psihoterapia cu baze psihanalitice“,
Kutter (1977, p. 964) vede două principale domenii terapeuti-
ce:
1) nevroza de transfer clasică (nevroză de conversie, nevroză obse-
sională și fobie) la o psihodinamică preponderent inconștientă a
conflictelor oedipiene (conflictele preoedipiene, care există întot-
deauna, nu sunt elaborate).
2) pacienţii cu o structură de personalitate borderline, în cazul că-
rora în prim-plan se află conflicte din vechea relaţie duală a co-
pilului cu mama; Kutter (1975) numește aceste nevroze „nevroze
postclasice“.
Kutter indică faptul că „psihoterapia pe baze psihanaliti-
ce“ descrisă de el nu are „nimic de-a face cu psihoterapia su-
portivă“ și nu este nevoie să fie folosite auxiliar tehnici supor-
tive. Neutralitatea analitică se păstrează deci, iar interpretări-
le sunt principala formă de intervenţie, ca și în procedura psih-
analitică standard.
±245
 246 Wolfgang Mertens
4.6 Psihoterapia orientată în funcţie de
psihologia dezvoltării (Blanck și Blanck)
Pe baza cunoștinţelor de psihologia Eului și de psihologie
genetică, Blanck și Blanck (1974, 1979) au schiţat o teorie im-
punătoare la prima vedere despre o psihoterapie orientată
după psihologia genetică a lui M. Mahler, psihoterapie indi-
cată în primul rând în cazul pacienţilor cu deficite și erori în
organizarea Eului. Dat fiind că în zilele noastre foarte mulţi
pacienţi prezintă aceste deficienţe în structura Eului, psihote-
rapia concepută de acești autori se îndreaptă către un spectru
diagnostic mult mai larg decât este cazul pentru psihanaliză.
Ei sunt adepţii concepţiei conform căreia acestor pacienţi tul-
buraţi trebuie să le fie refuzată tehnica psihanalitică obișnui-
tă. „Credem însă că acest refuz nu se sprijină pe o deficienţă
inerentă teoriei, ci pe folosirea unei tehnici care era menită tra-
tamentului nevrozelor.“ (Blanck și Blanck, 1974, p. 17).
Oricât de potrivite ar fi măsurile tehnice dezvoltate de
Blanck și Blanck pentru stimularea reorganizării Eului (ca, de
exemplu, explicaţiile bazate pe psihologia dezvoltării, stimu-
larea sentimentului propriei valori, introducerea în diferenţie-
rea afectelor etc.) în timpul anumitor faze ale procesului ana-
litic, totuși, la o lectură mai atentă a tuturor exemplelor lor,
devine clar că autorii omit o atitudine epistemologică psihana-
litică. De exemplu, expresiile pacientului acceptate ca atare,
intervenţiile pornesc de la aspectul de conţinut al comunică-
rilor și nu există nici un concept pentru interacţiunea comu-
nicativă inconștientă dintre terapeut și pacient.
De pildă, poate să nu fie recunoscut nici faptul că un pa-
cient reacţionează la implicaţiile inconștiente ale intervenţii-
lor și tehnicilor unui terapeut, deoarece atât comunicarea, cât
și intervenţia rămân la suprafaţa materialului accesibil conști-
inţei. Astfel, nu numai că se abandonează o atitudine genuin
psihanalitică, ci, în plus, nu se ţine cont nici de faptul că per-
formanţele deficitare ale Eului pot fi deformate nevrotic. În
măsura în care amintirile sunt luate ca atare, nu se ia în con-
siderare funcţia amintirilor-ecran și capacitatea de a telescopa
246±
Introducere în terapia psihanalitică 247
diferite experienţe. În interiorul psihanalizei clinice, gândirea
legată de psihologia dezvoltării are sens numai dacă ţinem
cont de faptul că deficitele timpurii de socializare suferă o ne-
oelaborare și o reformare continuă și, din aceste motive, pot
apărea în multiple forme, între care pot exista conflicte nevro-
tice. Numai în cadrul unei terapii psihanalitice bazate pe re-
laţiile de obiect, în care atenţia analitică se concentrează asu-
pra componentelor relaţionale conștiente și inconștiente co-
mune, împletite, se pot diferenţia catastrofele și conflictele an-
terioare de cele ulterioare din viaţa pacientului și se pot insta-
la forme corespunzătoare de intervenţie.
4.7 Terapia psihanalitic-interacţională
(Heigl-Evers și Heigl)
În cazul metodei terapeutice concepută de Heigl-Evers și
Heigl (de exemplu, 1979, 1983, 1988) este vorba despre un pro-
cedeu psihoterapeutic derivat din psihanaliză, indicat mai ales
pacienţilor cu tulburări structurale ale Eului, determinate de
dezvoltare. Ca și Blanck și Blanck (1974, 1979), autorii pornesc
de la faptul că la acești pacienţi forma de intervenţie genuin
psihanalitică a interpretării, respectiv a interpretării transfe-
rului și rezistenţelor, nu își află rostul, mai ales în faza iniţia-
lă a unei terapii și uneori pe parcursul acesteia. În loc de aceas-
ta, terapeutul trebuie să se arate gata „de a se face în mod au-
tentic disponibil, în calitate de persoană, pentru dialogul tera-
peutic, chiar dacă o face selectiv-expresiv“ (Heigl-Evers și
Heigl, 1988, p. 92).
La cabinetul psihanalistului vin din ce în ce mai mulţi pa-
cienţi care suferă de o tulburare structurală a Eului; printre ei
se află cei cu tulburări psihosomatice severe, bolnavii adictivi,
structurile de personalitate prepsihotice, borderline și narci-
sice (vezi cap. 3.3 pentru diagnosticul funcţiilor Eului). Din ca-
uza acestor deficienţe ale funcţiilor Eului, dezvoltarea funcţi-
ilor sintetic-integrative ale Eului a putut avea loc numai gra-
dual. De aceea, nu se poate conta pe dezvoltarea completă a
±247
 248 Wolfgang Mertens
capacităţii funcţionale a Eului (de exemplu, clivajul terapeu-
tic al Eului, așa cum a fost descris în 1934 de Sterba), care se
află la baza procedurii psihanalitice standard și care trece
drept premisă a acesteia. Conform acestei concepţii (care nu a
rămas necontestată, vezi, de exemplu, Argelander 1977; Langs,
1981; Bauriedl, 1987), pacienţii cu o tulburare structurală a Eu-
lui nu pot să facă faţă interpretărilor; acestea sunt trăite ca in-
comprehensibile, reci, distanţate, abuzive, jignitoare, autorita-
re, cu intenţie psihotizantă și repetând experienţele traumati-
zante infantile originare.
Pașii terapeutici din psihoterapia interacţională au fost de-
scriși astfel de Heigl-Evers și Heigl (1983, p. 3):
• În primul rând, este important ca pacientul să-și perceapă de-
ficitul și să poată să-l trăiască ca un efect al unei experienţe
relaţionale patogene. Apoi, trebuie să înţeleagă cum se fac re-
marcate aceste deficite ale funcţiei Eului în relaţiile sale actu-
ale; în final, sarcina terapeutului este de a-l face pe pacient să
conștientizeze că modalităţile comportamentale și atitudinile
•
cu care el își acoperă deficitele au o funcţie compensatorie.
Pacientul trebuie să resimtă nevoia de a se despărţi de moda-
lităţile comportamentale compensatorii și să-și dezvolte mai
departe, într-un proces de învăţare socială, acele funcţii ale
Eului insuficient marcate. Motivaţia pentru acest proces de
dezvoltare ulterioară este stimularea unei noi experienţe re-
•
laţionale.
În acest proces are loc o confruntare cu experienţele rușinoa-
se, umilitoare și angoasante ale propriei sale insuficienţe, de
exemplu atunci când pacientul recunoaște cât de mulţi oa-
meni au avut până acum rolul de prelungiri narcisice ale pro-
priului sine, oameni care nu aveau voie să aibă o părere pro-
•
prie. Aceste sentimente reprezintă și principalele rezistenţe.
În fine, trebuie avut în vedere ca pacientul să aibă răbdarea
necesară pentru acest proces anevoios de dezvoltare ulterioa-
ră și să nu se lase descurajat de recăderi.
Pentru realizarea pașilor spre vindecare, din mijloacele te-
rapeutice rezultă imediat faptul că terapeutul percepe la pa-
cientul său deficitul de funcţie a Eului și îi comunică acestuia
reacţia sa emoţională într-o formă care să nu fie nocivă.
248±
Introducere în terapia psihanalitică 249
„În ceea ce privește calitatea ei emoţională, o astfel de comu-
nicare trebuie să fie autentică și în același timp trebuie să fie le-
gată de o indicare a relaţiei de obiect (interne) patogene, ca și a
bazei interpersonale a deficitelor de funcţie a Eului ale pacientu-
lui, precum și a răspunsului emoţional al terapeutului. Aceasta
înseamnă că trebuie să indice dimensiunea disproporţionată în
raport cu realitatea a relaţiei obiectale pe care o încearcă pacien-
tul. Pacientul trebuie să poată percepe faptul că terapeutul se
identifică cel puţin în treacăt cu trebuinţa sa corespunzătoare, ori-
cât de infantilă ar fi aceasta. Din punct de vedere al conţinutului
său, o astfel de intervenţie interacţională sau „răspuns“ al tera-
peutului trebuie să fie mereu o unitate de porniri libidinale și
agresive, un amestec de acceptare și critică. În același timp, tre-
buie să i se ofere pacientului o nouă relaţie obiectală, care să sti-
muleze dezvoltarea ulterioară a funcţiilor deficitare ale Eului și
care să-i poată trezi pacientului un sentiment de speranţă, des-
chizându-i o perspectivă de viitor. Acest comportament terapeu-
tic corespunde într-un anumit fel comportamentului mamelor
care vor să creeze posibilitatea ca odrasla lor să facă progrese în
dezvoltare“ (Heigl-Evers și Heigl, 1983, p. 7)
Comunicarea acceptării, prezenţa afectivă și cognitivă a te-
rapeutului și experienţele care apar astfel la pacient, sentimen-
te de autopercepţie și de luare în serios, reprezintă pentru
acesta o motivaţie de a încerca să-și dezvolte ulterior funcţii-
le deficitare ale Eului. Dialogurile care au loc în terapia inter-
acţională, în forma susţinerii narcisice, a dăruirii libidinale și
agresive, permit ca, progresiv, să ia fiinţă o nouă formă de ex-
perienţă relaţională și îi dau curaj pacientului să încerce aceste
noi competenţe relaţionale în experienţa cotidiană. Pentru că
acesta este de regulă un drum anevoios, punctat de recăderi
ocazionale, terapeutul trebuie să procedeze cu multă înţelege-
re, iar „confirmarea celor mai mici progrese de învăţare“ (vezi
Heigl și Triebel, 1977) se dovedește utilă în sensul unui răs-
puns participativ.
În atmosfera deja rarefiată psihanalitic a acestui procedeu
derivat din psihanaliză, apropierea de principiile teoriei învă-
ţării este tot mai evidentă. Nu este nimic de obiectat împotri-
va unei teorii de orientare psihanalitică a învăţării, dimpotri-
±249
 250 Wolfgang Mertens
vă, se impune răspândirea ei (vezi și vol. 3, cap. 22: Factori ac-
tivi). Mai importantă decât această afinitate pare a fi întreba-
rea în ce măsură în terapia interacţională este suspendată ana-
liza transferului — pornind de la aici și acum în experienţa re-
laţională — în favoarea unui schimb de impresii care rezultă
din observaţia asupra comportamentului interpersonal mani-
fest. Să presupunem că un pacient încearcă frecvent să-și amâ-
ne ședinţele pentru că, după aprecierea lui, trebuie să se ocu-
pe de alte treburi importante, scadente. Dacă bănuim în acest
comportament manifestarea unei tulburări structurale a Eu-
lui, trebuie atunci să îl confruntăm cu ideea că modul său de
a se comporta declanșează la terapeut dezamăgire și mânie,
reacţii pe care pacientul nu le poate deloc anticipa, pentru că
el crede pur și simplu că poate dispune de timpul terapeutu-
lui său? Și ce se întâmplă dacă dezamăgirea și mânia se află
ceva mai mult în intenţia pacientului? Dacă el nu vrea să se
supună regulamentului care în transfer este trăit ca rigid, dacă
vrea să-i plătească terapeutului cu aceeași monedă pentru ne-
ajunsurile care, chipurile, îi sunt provocate, sau dacă vrea să-l
facă pe terapeut să înţeleagă cât de rele sunt sentimentele de
abandon, de așteptare și altele ca acestea, care sunt trăite atât
de frecvent de pacienţii cu tulburări precoce? Atunci, psihote-
rapia interacţională nu ar putea să fie percepută oarecum ca o
mustare pedagogică, în sensul: „Împart acum cu tine senti-
mentele pe care le trezești în mine, pentru că se vede că tu nu
știi ce efecte ai asupra mea“. Și nu ar trebui pacientul să aibă
sentimentul că nu pătrunde nicăieri cu „răutatea“ lui și că nu
poate să provoace la terapeut altceva în afară de mustrări?
Cu acest exemplu nu se poate răspunde la dificila întreba-
re dacă și cum putem, pe baza unei manifestări comportamen-
tale, să tragem concluzii despre o funcţie deficitară a Eului care
ar sta la baza acestei manifestări (de exemplu, incapacitatea
de a ţine seama de efectele propriului comportament asupra
trăirii unui alt om, incapacitate care apare frecvent la perso-
nalităţile schizoide și narcisice) sau despre o intenţionalitate
inconștientă sau chiar conștientă. Desigur, din ansamblul cu-
noștinţelor diagnostice rezultă uneori, pe baza numeroaselor
250±
Introducere în terapia psihanalitică 251
variabile contextuale și a sentimentelor contratransferenţiale,
o bază de decizie aproape sigură. În alte cazuri, trebuie să fie
luată în consideraţie posibilitatea ca pacientul să vrea să facă,
în mod conștient sau inconștient, o ofertă relaţională care să
depășească modul său de manifestare comportamentală.
Această ofertă nu poate fi înţeleasă și elaborată numai prin
analiza transferului, aceasta chiar și atunci când acest pacient
a fost diagnosticat prioritar ca „tulburare structurală a Eului“.
Din această cauză, Heigl-Evers și Heigl (1988, p. 89) conside-
ră că se impun treceri fluide și corecte la terapia psihanalitică,
deoarece „și tulburările structurale ale Eului determinate de
dezvoltare conţin părţi patologic conflictuale și prelucrările
acestora“.
4.8 Psihoterapia psihanalitică la tulburările
caracteriale grave și la personalităţile
borderline (Kernberg)
Kernberg (1981, 1988) consideră că psihoterapia psihanali-
tică este indicată pentru maladiile psihice grave (și pentru ca-
zurile nevrotice ușoare, în care nu este recomandabilă o psih-
analiză propriu-zisă). Prin aceasta, el se deosebește de autori
care apără punctul de vedere conform căruia în cazul tulbu-
rărilor structurale ale Eului interpretările pot avea efecte ma-
ligne și că, din această cauză, sunt recomandate preponderent
intervenţiile reparatoare și susţinătoare ale Eului. Pe baza da-
telor proiectului de cercetare în psihoterapie al Fundaţiei Men-
ninger (Kernberg și al., 1972), el a concluzionat că pacienţii cu
Eu slab profită prea puţin de o psihoterapie de susţinere; de
asemenea, o analiză standard nemodificată nu aducea decât
prea puţine progrese. Dimpotrivă, psihoterapia psihanalitică,
concepută pe baza cunoștinţelor din psihologia modernă a Eu-
lui și din teoriile relaţiilor de obiect, a adus cele mai bune re-
zultate.
Pornind de la atitudinile terapeutice ale lui Mahler (1968,
1971) și Jacobson (1964, 1971), Kernberg trage concluzia că, în
±251
 252 Wolfgang Mertens
cazul tulburărilor caracteriale severe și personalităţilor bor-
derline, în transfer devin manifeste relaţii obiectale anterioa-
re internalizate, în care se manifestă conflicte intrapsihice con-
tradictorii, pe baza mecanismelor de apărare arhaice, cum este,
de exemplu, clivajul.
„Ceea ce la o privire superficială ni se par a fi trăsături de ca-
racter și interacţiuni interpersonale nepotrivite, primitive și hao-
tice, sub formă de comportament impulsiv sau furtună de afec-
te, reflectă structurile fantasmatice, care derivă din relaţiile obiec-
tale anterioare. Aceste structuri sunt piesele de bază ale sistemu-
lui tripartit ulterior. Aceste relaţii obiectale determină particula-
rităţile transferului primitiv, adică precipitate intens fantasmati-
ce, nerealiste ale relaţiilor obiectale anterioare, care nu reflectă to-
tuși în mod direct relaţiile obiectale reale din copilăria timpurie
și cea ulterioară“ (Kernberg, 1981, p. 686).
Kernberg (1981, vezi p. 690) se folosește de cele trei para-
digme de bază care ajută la diferenţierea procedeului standard
psihanalitic de psihoterapia psihanalitică: 1) analiza sistema-
tică sau nesistematică a transferului, 2) explicarea și interpre-
tarea ca mijloace privilegiate și 3) păstrarea neutralităţii teh-
nice. El caracterizează astfel psihoterapia pentru pacienţii cu
tulburări severe:
Punctul de concentrare imediată a atenţiei trebuie să fie rezis-
tenţele împotriva conștientizării formelor arhaice de transfer. Dacă
aceste transferuri impregnate de relaţiile cu obiectele parţiale ce-
dează progresiv, dacă se formează transferuri construite pe baza
relaţiilor cu obiectul total, se poate trece la reconstrucţia geneti-
că, pentru că treptat apar experienţe din copilărie din ce în ce mai
realiste, care nu mai sunt grevate de mecanisme de apărare pri-
mitive (cum este, de exemplu, clivajul).
Analiza transferului cere o atitudine de neutralitate tehnică în
care terapeutul nu se lasă, de pildă, implicat în înscenarea relaţi-
ilor obiectale arhaice. De aceea, se poate renunţa la tehnicile su-
gestive și manipulative; explicaţia și interpretarea rămân mijloa-
cele tehnice preferate.
Spre deosebire de psihanaliza propriu-zisă, analiza transferu-
lui nu trebuie să decurgă sistematic. Interpretarea transferenţia-
252±
Introducere în terapia psihanalitică 253
lă trebuie mai degrabă să ţină seama și de conflictele dominante
din realitatea imediată (care adesea pot lua proporţii dramatice)
și să ia în consideraţie diferenţa dintre scopurile terapeutice și cele
analitice. În unele cazuri, trebuie introduși și parametri tehnici,
pentru a structura și a proteja viaţa externă a pacientului.
Pentru Kernberg este importantă delimitarea clară faţă de
procedeele de susţinere care se aplică pacienţilor cu tulburări
severe. În opinia sa, în timp ce acestea nu tulbură abuziv dez-
voltarea transferului la pacienţii cu un Eu puternic (dar, ori-
cum, afectează intensitatea regresiei transferenţiale și pot de-
via transferurile negative asupra altor persoane), ele au efec-
te de slăbire a Eului la pacienţii cu tulburări severe. În primul
rând, faptul că relaţiile cu obiectele parţiale care au determi-
nare sexuală și agresivă sunt, de regulă, conștiente face ina-
bordabilă interpretarea lor; formele extrem de agresive și cele
extrem de idealizate ale relaţiilor cu obiectele parţiale — se-
parate strict unele de altele, prin clivaj — trebuie să fie inte-
grate treptat, interpretare cu interpretare. Dacă, de exemplu,
idealizările supradimensionate rămân neelaborate sau sunt
chiar întărite prin gratificaţiile transferenţiale, se ajunge la o
creștere masivă a clivajulului. Transferul paranoid care pân-
dește în spatele transferului idealizant este deplasat asupra al-
tor persoane sau instituţii. Ca exemplu pentru un transfer ex-
trem de idealizat, Kernberg (1987) relatează că un pacient i-a
spus odată: „…mă simt acum ca și cum aș fi un canguraș în
punga mamei mele canguriţă și atâta timp cât rămân la dvs.
lumea este în ordine și sunt în siguranţă“. În ciuda marii ten-
taţii de a se lăsa idealizat (cine nu ar dori să fie câteodată o
mamă-canguriţă în fantasmele de transfer ale pacientului
său?), Kernberg pledează pentru a merge la baza unor astfel
de idealizări primitive, cu ajutorul întrebării: „De ce aveţi
această siguranţă aici și numai aici?“ Dacă idealizarea este ac-
ceptată de terapeut fără să o interpreteze și dacă pacientul în-
cearcă să se identifice cu particularităţile extrem de idealizate
ale terapeutului său (poate cu empatia și căldura), efectul pe
termen lung ar fi fatal, în ciuda întregii armonii de fond. Acest
±253
 254 Wolfgang Mertens
ideal care nu se poate atinge niciodată ar deveni prilej pentru
o invidie și o autodevalorizare subterană și nu ar fi realizată
creșterea personală. De aceea, identificările cu particularităţi-
le empatice și călduroase (realiste) ale terapeutului nu pot avea
sens decât dacă sunt elaborate mecanismele arhaice de clivaj,
iar relaţiile cu obiectele parţiale sunt înlocuite cu relaţii cu
obiecte totale, într-o oarecare măsură echivalente. Idealizările
mai blânde, mai mature sunt acceptate de Kernberg fără a fi
interpretate — și în acest punct el este adesea înţeles greșit.
Măsurile tehnice schiţate — predominant interpretările în
aici și acum și numai ulterior interpretările lui acolo și atunci,
împreună cu luarea în considerare a conflictelor actuale din
viaţa pacientului, fortifică importante funcţii ale Eului pacien-
tului, capacităţile sale de autoobservaţie și autocontrol, în re-
laţie cu mecanismele sale primitive de apărare, astfel încât,
treptat, se poate ajunge la o integrare a imaginii de sine, a
obiectelor, a afectelor, a imaginilor și așteptărilor pe care pa-
cientul crede că le au ceilalţi faţă de el și astfel sunt posibile
relaţii obiectale mai mature.
Kernberg evaluează că două ore pe săptămână constituie
un minim necesar, adesea se ajunge la trei sau patru ore. Re-
gresia nu depinde de frecvenţa ședinţelor, ci de modalitatea
de procedură. În medie, această psihoterapie psihanalitică
durează cinci până la șapte ani, ceea ce nu este de mirare, ţi-
nând cont de gravele tulburări de personalitate ale acestor
pacienţi.
4.9 Modelul stadial al metodelor psihanalitice
de tratament (Gedo și Goldberg)
Luarea în considerare a deficitelor timpurii de socializare
și examinarea conflictelor nevrotice ulterioare trebuie oare să
se excludă reciproc din punct de vedere conceptual și prag-
matic-terapeutic? Capacităţile „materne“ de holding și inter-
venţiile în forma interpretării conflictului și elaborării intuiţi-
ilor sunt oare atitudini opuse, care nu se pot combina în de-
254±
Introducere în terapia psihanalitică 255
cursul unui proces analitic? Există astfel două sau mai multe
tehnici analitice, incompatibile unele cu altele?
Gedo și Goldberg (1973) au încercat să schiţeze un model
stadial epigenetic al dezvoltării psihice, în care sunt diferen-
ţiate cinci faze de dezvoltare. Fiecărei faze de dezvoltare îi este
subordonată o reprezentare-model specifică despre trăirea psi-
hică și — important în acest context — o metodă specifică de
tratament.
În timpul fazei I, care durează de la naștere până în mo-
mentul în care un copil este capabil să diferenţieze, prin ase-
mănare, între reprezentările de sine de reprezentările de
obiect, trăirea psihică funcţionează după modelul arcului re-
flex. Trăirea psihică ce apare la regresie sau decompensare, că-
reia îi corespunde această fază de dezvoltare, este întâmpina-
tă cel mai bine cu metoda terapeutică a liniștirii și asigurării
securităţii.
În timpul fazei II, în care copilul învaţă să-și formeze con-
stanţa de sine și a obiectului și în care trebuie să facă faţă an-
goasei de separare și angoasei de pierdere a iubirii, domneș-
te, ca principiu reglator, autodefinirea; de exemplu, în timpul
acestei faze de viaţă, un copil învaţă mai ales să se definească
sub formă de sine autonom. Tulburarea care apare la oprirea
dezvoltării sau regresiei constă în angoasa de pierdere a iden-
tităţii și de fragmentare a sinelui. De aceea, metoda terapeu-
tică ţintește spre o integrare a diferitelor părţi ale sinelui, mai
ales pe baza deconstruirii modurilor proiective și introiective
de trăire și percepţie.
În faza III, care începe cu formarea unui Eu coeziv și care
durează până la începutul formării Supraeului, este vorba mai
ales despre deconstruirea treptată, pe măsura realităţii, a as-
pectelor grandioase ale sinelui, adecvate dezvoltării și având
un caracter compensator, ca reacţie la dezamăgiri, precum și
a imaginilor idealizate ale părinţilor. Aceste aspecte vor fi in-
tegrate în structura psihică în calitate de sentiment sănătos al
propriei valori și sub formă de idealuri realiste. De aceea, prin-
cipiul reglator este în această fază mai ales crearea unor repre-
zentări realiste despre sine și obiecte, iar metoda terapeutică
±255
 256 Wolfgang Mertens Introducere în terapia psihanalitică 257
Figura 17: Modelul stadial epigenetic al dezvoltării psihice și metodelor terapeutice corelate, după Gedo
ce corespunde tulburărilor narcisice de personalitate este dez-
iluzionarea treptată.
În faza IV, care începe cu formarea Supraeului și se termi-
nă cu consolidarea capacităţii de refulare, principiul psihic re-
glator este alinierea trăirii infantile la principiul realităţii. An-
goasa specifică acestei faze este angoasa Supraeului, iar re-
prezentarea-model adecvată este modelul structural tripartit,
cu Se, Eu (concept ce întruchipează toate funcţiile esenţiale ale
Eului, dezvoltate adecvat fazei) și Supraeu (ca reglare înalt au-
tonomă a comportamentului). În timpul acestei faze, conflic-
tele apar ca tulburări nevrotice de personalitate. De aceea, teh-
nica terapeutică adecvată este interpretarea.
O dată cu atingerea fazei V, capătă sens, ca urmare a capa-
cităţii de refulare, diferenţierea între conștient și inconștient.
Astfel, reprezentarea-model adecvată acestei faze este aspec-
tul topografic dezvoltat de Freud pentru prima oară (1900) în
lucrarea sa despre „Interpretarea viselor“. În această fază este
atins comportamentul psihic matur și sunt posibile dezvoltări
creative ulterioare. Principiul reglator ar fi, de aceea, principiul
creativ. Circumstanţele care afectează dezvoltarea sunt învin-
se prin schimbare constructivă a mediului înconjurător și/sau
prin renunţarea la anumite activităţi și fantasme. În cazul unei
eventuale tulburări, metoda terapeutică adecvată constă în in-
trospecţie sau în îndrumarea în vederea autoajutorării.
Cu ajutorul acestui model genetic al lui Gedo și Goldberg
(1973), care are încă nevoie de precizări în multe puncte, de-
vine clar că, adesea, o separare netă a tulburărilor precoce ale
dezvoltării Eului de conflictele nevrotice ulterioare și deci o
și Goldberg (1973, p. 157)

deosebire strictă între tehnicile psihoterapeutice și cele psih-

analitice pot fi problematice. În decursul unei psihanalize, une-
ori chiar în interiorul unei singure ședinţe terapeutice se pot
manifesta faze progresive și regresive pe diferite niveluri psi-
hice și, mai ales din cauza dinamicii relaţionale conștiente și
inconștiente, de fiecare dată trebuie să ne gândim la pasul ope-
raţional care este cel mai adecvat pentru analizand la un mo-
ment dat. Astfel, este evident că procesul de conceptualizare
a psihologiei dezvoltării intervine alături de descifrarea con-

256± ±257
 258 Wolfgang Mertens
textelor de sens inconștiente, ambele fiind implicate în reflec-
ţia despre dinamica relaţională care se desfășoară aici și acum.
O înţelegere fals conceptualizatoare, exclusiv maternă poate
să fie percepută de pacient ca o angoasă inconștientă a tera-
peutului în faţa unei confruntări cu conflictele de care pacien-
tul se apără, la care el reacţionează corespunzător. La fel, și o
interpretare prin pulsiune și afect dată la un moment nepotri-
vit, când ar fi fost mai adecvată o înţelegere care să comunice
o atitudine, îi semnalizează conștient sau subliminal pacien-
tului că este posibil ca terapeutul său să procedeze lipsit de
empatie cu sine însuși în acest domeniu al trăirii. Neînţelege-
rile care rezultă de aici, până la trecerea nevrotică la act, sunt
cele mai frecvente cauze ale unui curs nesatisfăcător al anali-
zei. După Gedo și Goldberg, mai ales din acest motiv este im-
portant ca, în chiar interiorul psihanalizei, să ne familiarizăm
cu gândirea în termenii psihologiei dezvoltării în interiorul
psihanalizei.
Această încercare a celor doi autori de acum 15 ani de a
aduce o ordine conceptuală în multiplicitatea metodelor tera-
peutice din psihanaliză și psihoterapie este meritorie; totuși,
trebuie să ţinem seama de o serie de probleme. Conform con-
cepţiei predominante, între terapia de susţinere și psihanaliză
există deosebiri marcate, mai ales în ceea ce privește atitudi-
nea de neutralitate și gratificarea transferenţială. Diferitele re-
prezentări-model (de exemplu, arcul reflex, sine și obiect, mo-
delul topografic) provin din teorii diferite, iar chestiunea com-
patibilităţii ar trebui să fie pusă cu mult mai multă atenţie. Te-
orile lui Freud, Kohut și Mahler nu se pot ordona pur și sim-
plu ca faze de dezvoltare. Totuși, consideraţiile autorilor au
stimulat reflecţii ulterioare despre modele ale cursului tera-
piei și despre alegerea metodelor terapeutice potrivite.
4.10 Trecerea de la psihoterapie la psihanaliză
Din ce în ce mai frecvent, se întâmplă ca în cazul unui anu-
me pacient să ne fie neclar dacă se poate realiza cu el o psih-
258±
Introducere în terapia psihanalitică 259
analiză sau dacă nu ar trebui să începem cu o psihoterapie
analitică (sau chiar cu o psihoterapie cu fundamente în psiho-
logia abisală). Reușește terapeutul să lucreze cu un pacient în
condiţiile unui transfer mai profund sau pacientul pare a fi ca-
pabil și gata de transfer, deși la început manifestase totuși an-
goasă în faţa experienţelor regresive? La alţi pacienţi, din mo-
tive mai degrabă exterioare, nu este posibilă o psihanaliză de
o frecvenţă înaltă, de exemplu din cauza distanţei, unor crize
existenţiale, unei implicări profesionale momentane etc.
În ultimii ani s-a pus întrebarea dacă trecerea de la o for-
mă de terapie la alta se poate face cu același psihanalist sau
dacă pacientul care, după 10, 20 sau 50 de ore, se hotărăște
pentru o psihanaliză să fie trimis unui alt coleg.
Acest ultim mod, prudent, de a proceda ar fi justificat, căci
un analist care a început cu o terapie analitică sau cu funda-
ment în psihologia abisală a părăsit deja mai mult sau mai pu-
ţin calea neutralităţii tehnice (de exemplu, prin gratificaţii
transferenţiale, sugestii, sfaturi, laude etc). A devenit analistul
oare prea mult o „mamă bună“ sau un „tată bun“? S-a fixat
oare o idealizare prin gratificaţie transferenţială sau prin vin-
decare transferenţială, atât de tare încât nu poate fi dizolvată
prin interpretare?
Numai puţini autori s-au ocupat până acum de această
chestiune (vezi, de exemplu, Bernstein, 1983; Levine, 1985;
Bässen, 1989). În anul 1983 a avut loc la New York o conferin-
ţă a American Psychoanalytic Association, la care au partici-
pat Horwity, Ticho, Kernberg, Gill; în cele ce urmează, vom
aminti unele contribuţii ale acestora (vezi Fischer, 1987, p. 713).
Kernberg a criticat mai întâi practica de a lăsa circumstan-
ţele exterioare să decidă ce formă de terapie trebuie întreprin-
să. Factori terapeutici intrinseci, cum este proporţia de anali-
zabilitate, ar trebui mai degrabă să dea tonul pentru indicaţie.
Dacă analistul îi propune pacientului său modul de terapie cel
mai potrivit pentru el se pot mobiliza resurse psihice și psiho-
sociale într-o măsură surprinzătoare.
Apoi, Kernberg apără ideea că primul interviu psihanali-
tic trebuie să fie realizat în sensul terapiei psihanalitice, ana-
±259
 260 Wolfgang Mertens
listul având obligaţia de a fi foarte atent la neutralitatea teh-
nică. Dacă nu se știe despre ce formă de terapie va fi vorba, ar
trebui să se înceapă cu psihanaliza, pentru ca ulterior să se
treacă, circumstanţial, la psihoterapie analitică, respectiv să se
înceapă cu o psihoterapie psihanalitică și apoi — dacă aceas-
ta nu se poate totuși realiza — să se treacă la forme de psiho-
terapie de susţinere (respectiv forme de psihoterapie cu fun-
dament în psihologia abisală). Această succesiune este mai
ușor de elaborat analitic decât invers. Dacă o terapie a înce-
put ca terapie psihanalitică sau terapie de susţinere și nu a pu-
tut să intervină neutralitatea tehnică (ceea ce se întâmplă de
obicei în terapiile de susţinere), atunci este greu sau chiar im-
posibil ca mai târziu să se realizeze o psihanaliză la același
analist.
Dacă s-a început cu o psihoterapie mai degrabă de susţi-
nere și după câteva luni sau unul sau doi ani se evidenţiază
faptul că a venit momentul unei psihanalize, este recomanda-
bilă o pauză de câteva luni și schimbarea analistului. Dacă se
are în vedere o trecere de la psihoterapie analitică la psihana-
liză la același analist, faptul trebuie realizat cât se poate de cu-
rând, iar această posibilitate trebuie menţionată deja de la în-
ceputul terapiei. Este la fel de importantă analizarea scrupu-
loasă a reacţiilor la această trecere, mai ales în ceea ce priveș-
te implicaţiile transferului. Propunerea unei treceri de acest fel
trebuie luată mereu în considerare ca un parametru (vezi Eis-
sler, 1953) care trebuie analizat.
În ultimii ani, Kernberg a devenit mai optimist privitor la
trecerea de la terapia analitică la psihanaliză, în măsura în care
aceasta are loc în primul an de terapie. După experienţa sa,
după o astfel de schimbare se poate observa o intensificare ra-
pidă a travaliului analitic.
Oremland menţionează în discuţie faptul că modul de pro-
cedură al lui Kernberg, de a-l convinge tendenţios pe pacient
să treacă la psihanaliză, poate să fie privit de către acesta ca o
manevră sugestivă, în care autonomia sa proprie este limitată.
Spre deosebire de concepţia sa din anul 1954, Gill vede
acum o deosebire mai mare între psihanaliză și psihoterapia
260±
Introducere în terapia psihanalitică 261
analitică. Reperul de bază al acestei diferenţieri între cele două
modalităţi procedurale este atitudinea sau intenţia. În psiho-
terapia psihanalitică, scopul primar rezidă în combaterea
simptomelor cu ajutorul relaţiei (care este suportivă, încuraja-
toare etc.); în psihanaliză, scopul de prim rang este analiza
transferului. Pentru a realiza o psihanaliză, nu este neapărat
nevoie de o mare frecvenţă a ședinţelor (patru până la cinci
ședinţe pe săptămână) sau de a păstra poziţia culcat pe divan.
Dacă se realizează cu consecvenţă analiza transferului, condi-
ţiile cadru exterioare își pierd din importanţă. Psihanaliza tre-
buie să fie definită ca „mișcare într-o direcţie psihanalitică“ și
nu ca atingerea unui punct final, cum ar fi „dezvoltarea unei
nevroze regresive de transfer și dizolvarea acesteia exclusiv
prin interpretare“. O analiză parţială este mai bună decât nici
una și ar trebui să facem cât de multă analiză este posibil în
condiţiile date. Ca dovadă pentru corectitudinea concepţiei
sale, Gill aduce exemplul lui Freud care a practicat în cele din
urmă psihanaliza în condiţii foarte diferite, de exemplu, într-o
singură ședinţă care a durat mai multe ore, la o plimbare în
afara cabinetului, cu o limită temporală dinainte stabilită, cu
un pacient foarte tulburat — același Freud care în final a ple-
dat pentru formarea ca psihanaliști și pentru activitatea psih-
analitică a unor oameni cu studii foarte diferite (diferite de
ceea ce se cere de obicei în Statele Unite, adică medicina).
Până acum, chestiunea oportunităţii și a posibilităţii trans-
formării unei psihoterapii în psihanaliză a fost discutată nu-
mai sub aspectul măsurii în care psihoterapeutul a contribuit
deja la relaţia terapeutică, dacă s-a petrecut deja ceva irever-
sibil (de exemplu, i-a cerut mai mult sau mai puţin pacientu-
lui să se despartă în sfârșit de prietena lui, căzând astfel în-
tr-un rol activ suportiv, de partener al unei alianţe). După Gill
însă, terapeutul contribuie mereu la transferul pacientului
său — chiar dacă el însuși crede că nu trădează nimic despre
valorile, conflictele, transferurile sale etc. Din această cauză,
temerea de mai sus pierde mult din greutate; acum este vor-
ba mai degrabă despre o temere mai mare sau mai mică, ceea
ce nu exclude ca uneori într-o psihoterapie efectele interven-
±261
 262 Wolfgang Mertens Introducere în terapia psihanalitică 263

ţiei analistului să nu mai poată fi dizolvate prin interpretări. Fig. 18: Spectrul procedeelor psihanalitice și terapeutice care
La o transformare a psihoterapiei în psihanaliză, Gill recoman- intervin în terapia psihanalitică
dă, în prealabil, analiza temeinică a semnificaţiilor transferen-
ţiale, chiar după ce a fost realizată transformarea, căci nu are
importanţă decât trăirea idiosincratică a fiecărui pacient. De
fapt, nu este clar de ce ar trebui să aibă loc o transformare a
psihoterapiei în psihanaliză, căci dacă se lucrează consecvent
asupra transferului, conform ideilor sale, nu ar fi nici un mo-
tiv pentru a nu dori să lucrăm psihanalitic cu orice pacient.
Kernberg l-a criticat pe Gill, pentru că acesta subapreciază
importanţa condiţiilor exterioare ale cadrului analitic (poziţia
întins faţă de poziţia șezând, frecvenţa ședinţelor) și accen-
tuează prea mult caracterul interactiv, interpersonal al trans-
ferului. Și Horwitz a apărat ideea că o nevroză de transfer ia
fiinţă cu atât mai ușor cu cât frecvenţa ședinţelor este mai
mare.

4.11 Rezumat

Așa cum am evidenţiat în acest capitol, cei mai mulţi au-

tori pornesc de la faptul că este semnificativă și necesară di-
ferenţierea între „psihanaliza propriu-zisă“ și psihoterapia
psihanalitică (sau „psihoterapia expresivă“, vezi Kernberg) și
formele de terapie suportivă. Drept criterii de diferenţiere, pot
funcţiona unele caracteristici, ca, de exemplu, instalarea și ela-
borarea mai mult sau mai puţin temeinice ale transferului, mă-
sura în care se realizează regresia, reconstrucţia „inconștien-
tului trecutului“ versus cea a „inconștientului prezentului“,
prioritatea interpretării și a atitudinii neutre faţă de una su-
portivă, sugestivă, de consiliere, dătătoare de gratificaţii trans-
ferenţiale, stimularea intuiţiilor și a proceselor de autoreflec-
ţie faţă de scopurile terapeutice pragmatice, cum ar fi înlătu-
rarea simptomului și transformările comportamentale. Empa- câmpul de reflecţie psihanalitică a fantasmelor relevante în ra-
tia și „holdingul“ (vezi Winnicott) reprezintă atitudini și mo- port cu relaţia, fantasme pe care un pacient le are în contextul
dalităţi procedurale mai degrabă nespecifice. „Containing“ transferului-contratransferului, fiind astfel mai specific psih-
(vezi vol. 3, cap. 22: Factori activi) reprezintă o elaborare în analizei și parţial psihoterapiei orientate psihanalitic decât pro-

262± ±263
 264 Wolfgang Mertens
cedeelor psihoterapeutice cu fundament în psihologia abisa-
lă.
Ideea unui continuum pare mai corectă decât o delimitare
strictă între procedeele individuale, mai ales în zonele media-
ne, în timp ce psihanaliza și terapia suportivă sunt totuși con-
siderabil diferite. Desigur, aceste delimitări reprezintă con-
strucţii ideale care nu se găsesc ca atare în practică; cu toate
acestea ele ne oferă o orientare.
În fine, figura 18, din pagina precedentă, prilejuiește o ve-
dere de ansamblu, în care reprezentarea grafică trebuie să cla-
rifice mai ales trecerile.
4.12 Bibliografie recomandată
Pentru 4.1 până la 4.2
(Diferenţe între psihanaliză și psihoterapie psihanalitică)
Blomeyer, R. (1990). Richtlinien-Psychotherapie und Psychoana-
lyse oder Die hinreichend gute Mutter. Forum der Psychoanalyse, 6.
187-198.
Blum, H. P. (1982) The transference in psychoanalysis and in psy-
chotherapy: Points of view past and present, inside and outside the
transference. Annual of Psychoanalysis, 10, 117-137.
Cremerius, J. (1990) Psychoanalytische Therapie: Ideal und Rea-
lität, Psyche, 44, 1-29.
Gill, M.M. (1984). Psychoanalysis and psychotherapy: A revision.
International Review of Psycho-Analysis, 11, 161-179.
Hoffmann, S. O. (1990) Ist die „rite“ psychoanalyse wirklich Psy-
chotherapie im Sinne der Richtlinien? Forum der Psychoanalyse, 6,
163-166.
Jonghe, F.. de, Rijnierse, P. & Janssen, R. (1992) The role od sup-
port in psychoanalysis. Journal of the American Psychoanalytic As-
sociation, 40, 475-499.
Kernberg, O. F. (1999). Psychoanalyse, psychoanalytische Psycho-
therapie und supportive Psychotherapie: Aktuelle Kontroversen. Psy-
chotherapie, Psychosomatik, medizinische Psychologie, 49, 90-99.
Nedelmann, C. (1990a) Die Psychoanalyse als Krankenbehand-
lung in der kassenärztlichen Versorgung, Partea 1: Ein Komentar zur
Psychotherapie. Richtlinien. Forum der Psychoanalyse, 6, 1-14.
264±
Introducere în terapia psihanalitică 265
Nedelmann, C. (1990a) Die Psychoanalyse als Krankenbehand-
lung in der kassenärztlichen Versorgung, Partea 2: Ein Leitfaden zur
Antragstellung, Forum der Psychoanalyse, 6, 147-162.
Nedelmann, C. & Reiche, R. (1990) Analyse und Analysieren im
Spiegel einer empirischen Studie, Psyche, 44, 202-217.
Rangell. L. (1981) Psychoanalysis and dynamic psychotherapy.
Similarities and differences twenty-five years later. Psychoanalytic
Ouarterly, 50, 665-693.
Rüger, U. (1990) Was ist Psychoanalyse? Forum der Psychoana-
lyse, 6, 166-168.
Wallerstein, R. S. (1988) Psychoanalysis and Psychotherapy: rela-
tive roles reconsidered, Annual of Psychoanalysis, 16, 129-151.
Wallerstein, R. S. (1990) Zum Verhältnis von Psychoanalyse und
Psychotherapie. Wiederaufnahme einer Diskussion, Psyche, 44,
967-994.
Weinshel, E. M. (1992) Therapeutic technique in psychoanalysis
and psychoanalytic psychotherapy. Journal of the American Psychoa-
nalytic Association, 40, 237-347.
Wyatt, F. (1984) Unnötige Widersprüche und notwendige Unter-
scheidungen. Überlegungen zur Differenzierung von Psychoanalyse
und psychoanalytischer Therapie. Psychotherapie, Psychosomatik.
Medizinische Psychologie, 34, 91-96.
Pentru 4.3 până la 4.10
(referitor la procedeele terapeutice analitice)
Bassen, C. (1989) Transference-countertransference enactment in
the recommendation to convert psychotherapy to psychoanalysis. In-
ternational Review of Psycho-Analysis, 16, 79-92.
Bernstein, S. B. (1983) Treatment preparatory to psychoanalysis,
Journal of the American Psychoanalytic Association, 31, 363-390.
Blomeyer, R. (1990) Behandlungsziele; Gewünschtes — Bedach-
tes — Erreichtes. Anmerkungen zur tiefenpsychologisch fundierten Psy-
chotherapie. Praxis der Psychotherapie und Psychosomatik, 35, 285-293.
Dührssen, A. (1988) Dynamische Psychotherapie. Ein Leitfaden
für den tiefenpsychologisch orientierten Umgang mit Patienten. Ber-
lin: Springer.
Faber, F. R. & Haarstrick, R. (1989) Kommentar Psychothera-
pie-Richtlinien. Gutachter-Verfahren in der Psychotherapie. Psycho-
somatische Grundversorgung. Neckarsulm: Jungjohann.
±265
 266 Wolfgang Mertens
Friedman, L. (1988) The anatomy of psychotherapy, Hillsdale, NJ:
The Analytic Press.
Fürstenau, P. (1992) Entwicklungsförderung durch Therapie.
Grundlagen psychoanalytisch-systemischer Psychotherapie, Mün-
chen, Pfeiffer.
Heigl-Evers, A. & Heigl. F. (1982) Tiefenpsychologisch fundierte
Psychotherapie — Eigenart und Interventionsstil. Zeitschrift für Psy-
chosomatische Medizin und Psychoanalyse, 28, 160-175.
Heigl-Evers, A. & Nitzsche, B. (1991). Das Prinzip „Deutung“ und
das Prinzip „Antwort“ in der psychoanalytischen Therapie. Anmer-
kungen zur theoretischen Begründung zweier therapeutischer Ange-
bote, die an unterschiedliche Patientengruppen gerichtet sind. Zeit-
schrift für Psychosomatische Medizin und Psychoanalyse, 37, 115-127.
Heigl-Evers, A. & Ott, J. (1996) Die psychoanalytisch-interaktio-
nelle Methode, Psychotherapeut, 41, 77-83.
Hoffmann, S. O. (1983) Die niederfrequente psychoanalytische
Langzeittherapie. Konzeption, Technik und Versuch einer Abgren-
zung gegenüber dem klassischen Verfahren. In S. O. Hoffmann (edi-
tor), Deutung und Beziehung. Kritische Beiträge zur Behandlungs-
konzeption und Technik in der Psychoanalyse (p. 183-193), Frank-
furt/M.: Fischer.
Hoffmann, S. O. (1989) Psychoanalyse mit einer Wochenstunde.
Zur Konzeption und Technik der niederfrequenten psychoanalytis-
chen Langzeittherapie. In P.L. Janssen & G. H. Paar (editori). Reic-
hweite der psychoanalytischen Therapie (p. 45-54), Berlin: Springer.
Kernberg, O. F. (1981a) Zur Theorie der psychoanalytischen Psy-
chotherapie, Psyche, 35, 675-704.
Kernberg, O. F. (1981b) Zur Behandlungstechnik bei Borderli-
ne-Persönlichkeitsstörungen, Psyche, 35, 497-526.
Kernberg, O. F (1988) Schewere Persönlichkeitsstörungen. Theo-
rie, Diagnose, Behandlungsstrategien, Stuttgart; Klett.
Kernberg, O. și al. (1989) Psychodynamic psychotherapy of bor-
derline patients, New York: Basic Books.
Kutter, P. (1978) Konzentrierte Psychotherapie auf psychoanaly-
tischer Grundlage, Psyche, 31, 957-974.
Kutter, P. (1978) Psychoanalytische Behandlungs- und Beratungs-
methoden. Psychotherapie und Medizinische Psychologie, 28, 73-84.
Levine, H. B. (1985) Psychotherapy as the initial phase of a psy-
choanalysis. International Review of Psycho-analysis. 12, 285-297.
266±
Introducere în terapia psihanalitică 267
Loch, W. (1979) Tiefenpsychologisch fundierte Psychotherapie —
Analytische Psychotherapie, Ziele. Methoden, Grenzen. Wege zur
Menschen, 31, 177-193.
(Referitor la terapia scurtă și focalizată, intervenţie de criză psih-
analitic-interanalitică)
Kächele. H.. Dengler, D., Eckert. R. & Schneckenburger, S. (1990)
Veränderung des zentralen Beziehungskonflikts durch eine Kurzthe-
rapie. Psychotherapie, Psychosomatik, medizinische Psychologie, 40,
178-185.
Lachauer, R. (1992) Der Fokus in der Psychotherapie. München:
Pfeiffer.
Leuzinger-Bohleber, M. & Grüntzig-Seebrunner, M. (1993) Fokal-
therapie — Krisenintervention — psychoanalytische Beratung. In W.
Mertens (edit.) Schüsselbegriffe der Psychoanalyse (pp. 330-338).
Stuttgart: Verlag Internationale Psychoanalyse (Ediţia a III-a 1997).
Scharff, J. M. (1994) Pragmatismus oder Methodik? Psychoanaly-
tisch orientierte 10, Stunden, Beratung im Spiegel der Supervision,
Psyche, 48, 324-360.
(Referitor la psihoterapia staţionară)
Janssen, P. L. (1993) Psychoanalyse in der Klinik. In W. Mertens
(editor) Schlüsselbegriffe der Psychoanalyse (pp. 378-384). Stuttgart:
Verlag Internationale Psychoanalyse (ediţia a III-a 1997).
König, K. (1995) Einführung in die stationäre Psychotherapie,
Göttingen; Vandenhoeck & Ruprecht.
Lohmer, M. (1988) Stationäre Psychotherapie bei Borderlinepa-
tienten, Berlin; Springer.
Ruff, W. & Leikert, S. (1995) Stationäre tiefenpsychologische Psy-
chotherapie — eine eigenständige Behandlungsform. Psychothera-
peut, 40, 163-170.
±267