Sunteți pe pagina 1din 5

JOC (< lat. jocus - glumă; engl.

game) - Poate fi definit ca o activitate spontană, atractivă,


liberă, ce contribuie la dezvoltarea psihică a copiilor, la pregătirea lor pentru integrarea
socială, dar şi o modalitate plăcută de relaxare şi divertisment pentru tineri şi adulţi.
După Păunescu şi Muşu (1990), scopurile jocului în dezvoltareacopilului sunt: o mai bună
cunoaştere a lumii, un control mai adecvat al propriei persoane şi al raportului cu lumea;
oferă de la început posibilitatea explorării relaţiilor dintre realitate şi fantezie, o arenă în care
formele de gândire semiologice, intuitive, pot fi liber testate.
Pentru copiii deficienţi mintal, jocul este forma de bază prin intermediul căruia se
organizează şi se desfăşoară procesul de recuperare. În aceste condiţii, jocul se constituie ca o
formă de învăţare orientată spre: dezvoltarea capacităţii de manevrare a obiectelor; aprecierea
formelor şi mecanismelor de recunoaştere adimensiunilor; însuşirea asemănărilor şi
deosebirilor dintre obiecte; dezvoltarea capacităţi de utilizare a obiectelor în funcţie de
necesităţi. Prin joc, copilul învaţă regulile de comportare, ceea ce contribuie la structurarea
personalităţii sale.
J. Piaget (1965) spunea că jocul este cea mai pură formă de asimilare. Prin asimilare,
copilul încorporează în modalităţile existente ale gândirii întâmplări, obiecte sau situaţii. Astfel, că
„asimilare pură", jocul nu era considerat atât ca o modalitate a dezvoltării cognitive, cât o reflectare
a nivelului prezent de dezvoltare cognitivă a copilului (definiţie citată de Constatin Albu în “
Dictionar de kinetoterapie”)
Prin intermediul jocului, copilul îşi satisface nevoia de activitate, de acţionare asupra obiectelor
şi de transpunere în situaţii diferite. Practic, copilul descoperă lumea prin intermediul jocului.
Jocul este mijlocul prin care copilul câştigă anumite deprinderi fizice, cognitive şi sociale. În
timpul jocului, copilul experimentează anumite acţiuni, care ulterior vor fi combinate cu alte
deprinderi mai complexe. Astfel, iniţial copilul mânuieşte piesele unui joc, apoi va încerca să
realizeze câteva combinaţii, pentru ca în final să ajungă la adevărate construcţii. În acest fel,
copilul reuşeşte să rezolve unele probleme şi să înţeleagă modul de folosire a unor obiecte.

II. Caracteristicile jocului


Jocul este adesea obositor, câteodată istovitor, dar tocmai aceasta oboseală, această istovire îi
atestă valorea. Jocurile prea facile nu prezintă nici un farmec. Aşa cum un sportiv autentic vrea
un adversar de talia lui, aşa un copil doreşte un joc de talia lui, ba uneori este prea ambiţios şi
vrea să practice jocurile copiilor mai mari, care deocamdată îi depăşesc puterile.
Un alt caracter prin intermediul căruia jocul pregăteşte pentru muncă este introducerea copilului
în grupuri sociale. Prin intermediul jocului copilul ia contact cu alţii, se obişnuieşte să ţină cont
de punctul de vedere al altora, să iasă din egocentrism sau originar. Se înţelege, aşadar, de ce
unele jocuri ale copiilor se sfârşesc cu munci reale, şi de ce educatorii s-au străduit să folosească
jocul ca mijloc de educaţie. Există jocuri precum gătitul, traforajul mecanic, care se transformă
în munci reale.
Jocul se naşte din nevoia copilului de a învăţa în primul rând ce este o sarcină. La grădiniţă,
serierea culorilor, clasificarea etichetelor, executarea împletiturilor, aşezarea cuburilor, iată tot
atâtea sarcini şi tot atâtea jocuri prin intermediul cărora copilul învaţă să – şi fixeze atenţia, să –
şi stăpânească instabilitatea naturală, în sfârşit, să facă un efort.
Când spunem joc spunem totodată efort şi libertate, şi o educaţie prin joc, trebuie să fie o sursă
atât de efort fizic, cât şi de bucurie morală.
Jocul nu ţine seama nici de loc, nici de oră. Fiecare joc este situat parcă în afara timpului şi
spaţiului real, într – un timp şi un spaţiu care – i sunt propii numai lui. Din acest punct de vedere,
există o suficienţă şi o independenţă a jocului, care-l sustrag lumii trebuinţelor, lumii practice.
Jocul nu este decât o pregătire pentru muncă, un exerciţiu.

III. Conţinutul şi organizarea jocului


Jocul implică două aspecte de bază: fizic şi relaţional. Aspectul fizic vizează formarea abilităţilor de
apucare şi de manevrare, care, prin repetare şi prin angrenare a segmentelor corporale, conduc la
formarea deprinderilor motrice. Aspectul relaţional capătă consistenţă în momentul în care copilul
vine în contact cu un alt copil sau cu un adult. Jocul, sub raportul conţinutului, vizează două aspecte
de bază: jocuri cu caracter educativ şi jocuri cu caracter reeducativ.
Jocul cu caracter educativ constituie forma de activitate a copilului mic, a preşcolarului şi
şcolarului. În aceste condiţii, sistemul de organizare este individual şi în grup, fapt ce prilejuieşte
copiilor multe emoţii, bucurii şi satisfacţii.
Jocul este forma de activitate care solicită eforturi comune, contribuind, în mare măsură, la
formarea deprinderilor şi la dezvoltarea calităţilor motrice.
Jocurile cu caracter educativ vor fi concepute şi conduse de aşa manieră încât tema să reprezinte, pe
lângă mijlocul de stimulare şi de menţinere a interesului copilului, şi modalitatea de realizare a
principalului scop, care să-l conducă la formarea deprinderilor motrice de bază şi aplicative.
Jocul cu caracter reeducativ prezintă particularităţi care îl diferenţiază de cel cu caracter educativ,
cum ar fi: conţinutul este stabilit de către copil în funcţie de trebuinţele şi de dificultăţile sale;
acţiunile se desfăşoară individual; sistemul de mijloace este mult mai restrâns; se combină acţiunile
motrice cu verbalizarea fiecăreimişcări pe care o execută copilul; terapeutul se poate implica în
acţiunile de joc pentru a susţine, orienta şi asigura desfăşurarea jocului; regulile de joc, la început,
sunt stabilite de către copil. Pe parcurs, terapeutul introduce reguli care se constituie în componente
ale procesului de reeducare.

IV. Reguli de bază în organizarea şi orientarea jocului


- Să se dea posibilitatea de a reuşi, chiar dacă dificultăţile sunt mari.
- Să se asigure condiţii pentru a se juca cu plăcere, să simtă o bucurie, o
satisfacţie, atât în timpul desfăşurării jocului cât şi după joc.
- Nu vor fi puse la îndemâna copilului multe jucării, ci un număr mic dar bine ales, în funcţie
de obiectivul metric urmărit sub raportul formei, conţinutului, consistenţei şi temei propuse, dar
şi dorinţei copilului de a se juca cu un anumit obiect.
- În relaţiile cu copii cu tulburări psihomotrice sunt situaţii când aceştia refuză să acţioneze –
motivul ,,nu pot". Terapeutul pregăteşte din timp acest aspect al refuzului, introducând regula de
bază ,,nu există «nu pot», ci numai „ încerc" şi sper să reuşesc.
- Se recomandă folosirea unei jucării numai după ce îi cunoaştem conţinutul. În acest fel se
evită unele aspecte neplăcute din timpul desfăşurării procesului de reeducare.
- Cea mai mică realizare, cel mai discret semn de execuţie a unei mişcări sau gest trebuie
să fie cât se poate de mult apreciate, lăudate. Terapeutul trebuie să se bucure şi să-l încurajeze pe
copil, să trăiască bucuria unei victorii. A trece indiferent pe lângă micile rezultate înseamnă că
profesiunea este executată mecanic. Terapeutul trebuie să se bucure de bucuria copilului, să
trăiască alături de el fiecare clipă defericire, să-l încurajeze şi să-i dea toată căldura sa
sufletească.

V. Expansiunea personalităţii prin joc


Activitatea de joc rămâne de departe cea mai contribuantă în formarea personalităţii. Jocul
se consideră ca o activitate fizică sau mintală gratuită, ce se realizează doar datorită
plăcerii ce o provoacă, spune Chateau J. . Desigur, conturarea motivului «plăcerii" ca
implicat în dinamizarea jocului anulează gratuitatea lui.
Jocul ,,de-a familia" este în tens proiectiv şi prezintă foarte mare importanţă şi din cauză că
familia este scena principală de viaţă
copilului şi totodată nucleul social în care se condensează şi reflectă în mod sensibil întreaga
viaţă socială. Am atrage atenţia asupra faptului că jocul de-a familia are o poziţie specială în
nomenclatorul general al jocurilor copiilor.
Variabilitatea mare a acestui tip de joc se datorează faptului că familia oferă experienţa
cea mai nuanţată şi trăită intens de către copii. Jocul ,,de-a familia" oglindeşte habitudinile,
atmosfera, stilul de comunicare şi afecţiune din familie, responsabilităţi certe asumate de
membrii acesteia, dar şi tensiunile ce se consumă în familie,evenimentele ce o traversează.
Important este şi rolul jocului ca instrument şi mijloc al educaţiei sociale şi morale. Prin
jocul cu subiect şi rol se facilitează că acceptarea aspectelor legate de frustrare şi de regulile
de viaţă socială mai greu de acceptat.
Jocul vehiculează experienţa umană pozitivă, cât şi experienţa negativă (beţia, bătaia, conduite
vulgare şi bădărănii etc.).
Participarea şi rolul adultului în joc poate fi de multe feluri. Am enumera ajutorul material (în
fabricarea sau repararea jucăriilor), ajutorul tehnic — privind modul în care pot fi utilizate
jucăriile — sau prin descrierea etapelor jocului.

VI. Clasificări ale jocurilor


Jocul reprezintă pentru copii o modalitate de a-şi exprima propriile capacităţi. Prin joc, copilul
capătă informaţii despre lumea în care trăieşte, intră în contact cu oamenii şi cu obiectele din
mediul înconjurător şi învăţă să se orienteze în spaţiu şi timp. Putem spune că jocul este „munca
copilului”.
În timpul jocului, copilul vine în contact cu alţi copii sau cu adultul, astfel că jocul are un
caracter social. Din acest punct de vedere, K. Berger deosebeşte mai multe tipuri de joc
(Berger, 1986).
- Jocul de unul singur - copilul se joacă singur, preferând alte jucării faţă de ceilalţi copii, dar
el se simte bine jucându-se în prezenţa altor copii. Interesul copilului este centrat doar asupra
propriei activităţi.
- Jocul spectacol - copilul urmăreşte modul de joc al unui alt copil, dar nu face nimic
pentru a participa. Un astfel de tip de joc este reprezentat de vizionarea desenelor animate la
televizor.
- Jocul în paralel - copiii se joacă în acelaşi fel cu aceleaşi jucării, dar independent unul de
celălalt.
- Jocul în asociaţie - apare atunci când copiii sunt angajaţi în activităţi similare, dar fără să
existe organizare, diviziune a muncii, desemnare a unui lider şi un scop acceptat de comun
acord.
- Jocul în cooperare apare atunci când el este organizat în grup, copiii planificând activitatea
în dorinţa de a atinge un scop (Berger, 1986).
Conţinutul jocului implică în primul rând aspecte fizice, deşi are şi un important caracter social.
Vom aborda jocul de la vârste foarte mici, pană la perioada de sfârşit a copilăriei.
- Jocul social-afectiv apare la copiii de câteva luni, care resimt plăcere atunci când intră în
relaţie cu adulţii şi mai ales cu persoanele care-l îngrijesc. În timpul jocului, copilul
zâmbeşte, gângureşte, atinge jucăriile etc.
- Jocul simţ – plăcere - apare atunci când copilul începe examinarea obiectelor din mediul
înconjurător. El devine atent la lumină, culoare, gust, miros, textură şi consistenţă.
- Dezvoltarea abilităţilor manuale apare în momentul în care copilul începe
să manipuleze jucăriile.
- În jocul liber copilul visează, se joacă cu hainele sale, merge fără o ţintă precisă.
- Jocul dramatic apare pe la 11-13 luni, atunci când copilul începe să imite unele activităţi
familiare simple, cum ar fi hrănitul, băutul din cană sau îmbrăcarea hainelor. Acest joc
dramatic se mai numeşte şi joc simbolic sau de imitaţie.
O dată cu intrarea în etapa de preşcolara, jocul de imitaţie devine mult mai complex. Se ajunge
la imitarea unei persoane sau a unui fel de a fi. Astfel, copilul îşi imită părintele când citeşte
ziarul sau când fumeaza. Evoluţia acestor jocuri de imitaţie demonstrează că ele sunt ocazii in
care copilul îşi manifestă anumite calităţi.
- Jocurile cu reguli arbitrare - sunt jocuri inventate de copii şi care sunt extrem de variabile.
Aceste jocuri demonstrează faptul că regulile sunt acceptate de copil, deoarece ele îi permit
să depăşească un obstacol (Debesse, 1970).
Grupa de grădiniţă este o grupa de joacă, în care numărul copiilor este destul de redus. În
curtea grădiniţei nu există jocuri organizate de copii, şi conduse de un lider.
- Jocurile de întrecere apar între 7 şi 9 ani, deci la începutul şcolii primare. Î n aceste
jocuri sunt cuprinşi un număr mare de copii formându-se un grup de joacă extins.
- În perioada de sfârşit a copilăriei (după 9-10 ani) apar jocuri cu reguli bine stabilite şi
care trebuie respectate de toţi participanţii. Regulile jocului sunt bine stabilite şi nimeni nu se
gândeşte să le schimbe. Dacă un jucător greşeşte, el este rapid adus la ordine de întregul grup
(fotbal, handbal, baschet etc.)
Terapia prin joc capătă un rol din ce în ce mai mare în cadrul activităţilor recuperatorii, mai ales
la vârste mici. Se pot folosi jocuri individuale, recomandate copiilor imobilizaţi la pat sau jocuri
colective (Popescu, 1986).
În cadrul jocurilor colective se vor folosi acele jocuri care asigură reeducarea unui anumit
organ sau simţ:
- Jocurile ritmice leagă sunetul de un anumit gest recuperator;
- Jocurile pe fond muzical;
- Jocurile competitive stimulează copiii în executarea cât mai corectă a unei mişcări;
- Jocurile mobilizatoare permit reeducarea unor anumite gesturi;
- Jocurile în diverse medii - apă, nisip, diferite paste etc.
Aceste jocuri favorizează compensările, permit educarea şi dezvoltarea prehen-siunii,
stirmulează apariţia deprinderilor motrice. La copiii cu deficienţe fizice, jocul permite stimularea
şi reeducarea, dar în acelaşi timp asigură dezvoltarea imaginaţiei şi oferă copilului o activitate,
o “supapă" acceptată de adulţi.
Jocurile de repetiţie a mişcărilor ocupă un loc important în cadrul programelor de reeducare.
Repetiţia mişcărilor se face cu ajutorul unei jucării, dar fără a se acorda atenţie
materialului din care este facută şi în absenţa intenţiei. Atenţia copilului este îndreptată către
explorarea propriului corp sau către explorarea uneisituaţii. Acţiunea este dirijată asupra
situaţiilor de joc în ansamblu, precum şi asupra explorării propriului corp în diverse situaţii. Tot
în cadrul jocurilor de repetiţie se foloseşte explorarea şi experimentarea materialului. În
explorarea materialului atenţia este îndreptată asupra materialului din care este confecţionată
jucăria, pe când în experimentarea materialului se urmăreşte ce se poate face cu o jucărie.
Jocurile de imitaţie apar frecvent în reeducare, atunci când copilul nu se limitează la
cunoaşterea mişcării, ci ajunge la semnificaţia ei. În acest sens, se folosesc jocuri de
realizare a mişcării, de identificare a ei şi de orientare. Realizarea mişcării presupune
reproducerea unor evenimente simple ale vieţii de zi cu zi, cu sau fără jucării. Jocurile de
identificare presupun reproducerea unor evenimente ale vieţii cotidiene, reproducere realizată
cu ajutorul jucăriilor şi explicate verbal. Jocurile de orientare presupun punerea în scenă a unor
evenimente din realitate, punere în scenă în care copilul joacă simultan mai multe roluri
(Aufauvre, 1984).
Jocurile de construcţie sunt rar folosite liber de copii şi în programele terapeutice, dar apar
frecvent în cadrul programelor educative. Se folosesc jocuri de asamblare, de combinare, de
îmbinare şi de construcţie într-un context.
Jocurile de grupare sunt rar folosite liber sau în cadrul programului terapeutic, dar
stimulează intervenţia educativă. Se folosesc jocuri în care elementele componente sunt
asamblate şi ordonate în aşa fel încât să reproducă realitatea.
Jocurile de construcţie şi de grupare sunt puţin folosite de copiii cu deficienţe fizice,
deoarece presupun o abilitate motrică fină la nivelul membrelor superioare. În situaţia în care
prehensiunea este dificilă, aceste jocuri sunt evitate, deoarece produc sentimentul de eşec
(Aufauvre, 1984).
Jocul cu reguli presupune jocul în grup, cu respectarea unor anumite reguli stabilite iniţial.
Aceste jocuri sunt puţin folosite în reeducare, ele fiind folosite de un număr redus de copii în
timpul liber.
Jocul presupune folosirea jucăriilor, aşadar interacţiunea copiilor cu obiecte fără viaţă.
Dezvoltarea cognitivă a copiilor este strâns legată de varietatea şi accesibilitatea obiectelor
studiate de un copil, experimentate şi apoi cunoscute de acesta.
Copilul cu handicap are aceleaşi nevoi ca şi cel sănătos; el are nevoie însă de mai mult ajutor
pentru cunoaşterea mediului înconjurător. De aceea, copii cu deficienţe vor fi ajutaţi în
selectarea jucăriilor şi a activităţilor stimulative.
Jocurile creative - unii copii cu handicap nu agreează activităţile murdare şi se tem să
se joace în nisip, să picteze cu degetele, să taie hârtia sau să se joace cu aluat. Ei trebuie
încurajaţi să simtă, şă atingă, să modeleze şi să se joace. Pictatul cu ajutorul unei bucăţi de
cartof da rezultate bune la copiii care au un control manual redus. Se mai poate folosi
modelarea din făină pentru copiii care nu pot picta sau desena (Russell, 1977).
Jocurile imaginative sunt apreciate mai ales de copiii internaţi în spital. Aceştia doresc să se
joace cu truse medicale, cu o papuşă-doctor. Sunt preferate jucăriile mici din plastic, uşor de
manevrat. Aceste jucării permit realizarea unor mişcări ale degetelor şi de asemenea jocul în
spaţii limitate (Johansson, 1993).
Jocurile de comunicare încurajează limbajul şi stimulează dorinţa de a vorbi. Se pot folosi
păpuşi care vorbesc, căţei care vorbesc, telefoane, jucării muzicale şi chiar un casetofon cu
casete.
Jocurile sociale sunt esenţiale pentru copiii cu handicap, întrucât le oferă şansa de a se juca cu
alţi copii. În aceste jocuri sunt necesare minim două persoane care se joacă şi comentează
situaţiile de joc (loto, rummy, domino, table, cuburi, cărţi de joc, minijocuri sportive de masă
etc.).

BIBLIOGRAFIE:
1. Şchiopu, Ursula; “Psihologia vârstelor”, Editura Didactică şi Pedagodică, 1981.

2.Cosmovici A., Iacob L., Psihologia scolara, Polidrom, Iasi 1998.

3. https://sites.google.com/site/psihologanadianabalcan/articole/jocul-si-rolul-lui-in-
dezvoltarea-copilului