Această circumstanță, deși există sub o formă sau alta în majoritatea legislațiilor, nu are o

definiție în lege. În concepția clasică, premeditarea însemnă comiterea infracțiunii cu sânge rece, spre
deosebire de fapta comisă într-o stare de excitație. Cu timpul, cei mai mulți autori au aderat la ideea că
premeditarea ar presupune atât un element cronologic (o distanțare în timp a actului de executare în
raport cu momentul luării hotărârii criminale), dar și un element exterior, compus din acte de pregătire.
În acest sens s-a pronunțat și jurisprudența italiană. În mai multe decizii ale Casației italiene, s-a
argumentat că premeditarea presupune un element cronologic, dar și o hotarâre criminală fermă, care
poate fi desprinsă numai din manifestările exterioare ale făptuitorului, manifestări cu valoare
simptomatică: pregatirea mijloacelor de executare, căutarea ocaziei propice și orice alte elemente din
care judecatorul ar putea desprinde concluzia asupra finalității urmărite de agent. În concepția doctrinei
penale franceze, de asemenea premeditarea presupune o executare calmă, cu sânge rece, a faptei, pe
baza unei gândiri prealabile, dar proba premeditării implică o referire la manifestările exterioare care au
precedat sau au însoțit hotărârea făptuitorului (de exemplu, o amenințare cu moartea a victimei); când
premeditarea se desprinde din manifestările exterioare, ea devine o circumstanță reală, care se
transmite participanților.
Teza convertirii circumstanței personale a premeditării într-o circumstanță reală, a fost susținută
și în doctrina penală română. În Codul penal român din 1865, premeditarea este definită numai prin
elementul cronologic (art.227 prevedea că precugetarea este atunci când, „mai înainte de comiterea
faptei, s-a luat hotărârea de a se acționa asupra vieții unei persoane anume„). Codul penal din 1936
prevedea, de asemenea premeditarea, ca o agravanță a infracțiunii de omor (art.464), însă în doctrina
timpului (mai ales în comentariul elaborat de V. Dongoroz) s-a subliniat că premeditarea presupune nu
numai un dol deliberat (dolus deliberatus), în opunere cu dolul spontan (dolus repentius, de proposito),
dar și un act de pregătire în vederea savârșirii faptei.

Art.175 lit.a)
Premeditarea, cea mai analizată modalitate normativă care califică omorul și îl încadrează în
art.175, nu este definită de legea română, fiind doar enunțată ca circumstanță de calificare.
În sensul literal al cuvântului, „premeditare” înseamnă gândire anticipată, chibzuire asupra unei
activități viitoare. Unii autori au preluat acest sens literal și au considerat că pemeditarea, în sens juridic,
înseamnă comiterea faptei după o gândire prealabilă cu intensitate; durata îndelungată și chibzuința
făptuitorului „la rece” sau cu stapânire de sine, netulburat de afecte sau emoții puternice, ar însemna
premeditare. În legătură cu înțelesul noțiunii analizate, în teoria și practica dreptului penal s-au conturat
doua puncte de vedere diferite.
Potrivit unui punct de vedere, premeditarea are un caracter complex-subiectiv și obiectiv-
deoarece presupune, pe lângă o anumită intensitate a actului de gândire, și măsuri concrete care să
justifice distincția și modalitatea acțiunii care se va întreprinde. Ea cuprinde atât elemente de ordin
psihic, cât și elemente obiective, nefiind suficient să treacă un anumit interval de timp mai îndelungat
între luarea hotarârii de a savârși infracțiunea și punerea ei în executare, ci trebuind să existe și alte acte
materiale și spirituale de pregatire a infracțiunii, care fac ca rezultatul să fie cert. Deci, omorul
premeditat trebuie să fie pregătit efectiv prin măsurile care se iau de către făptuitor, pentru crearea
condițiilor necesare realizării lui, nu numai să fie acceptat psihic și chibzuit. Ca urmare, pentru existența
premeditării ca circumstanță agravantă a infracțiunii de omor, este necesară îndeplinirea cumulativă a
următoarelor condiții:
1. luarea rezoluției infracționale trebuie să preceadă cu un oarecare interval de timp acțiunea
agresivă. Există premeditare atunci când hotărârea (rezoluțiunea) de a săvârși o infracțiune premerge
executării infracțiunii, în așa fel încât, între luarea hotărârii infracționale și punerea în executare a
acesteia, s-a interpus un interval de timp în care făptuitorul a desfășurat o activitate premergătoare
constând în: luarea de informații, procurarea de mijloace, căutarea de complici, pândirea victimei sau
atragerea acesteia în cursă. Așadar, pentru ca hotărârea prealabilă de a săvârși infracțiunea să constituie
premeditare în sensul legii penale, trebuie ca acea hotărâre să fi fost neapărat exteriorizată, manifestată
în acte de pregătire, singur elementul timp nefiind suficient (adică, doar existența acelui interval între
luarea hotărârii și executarea ei).
2. hotărârea luată anterior trebuie să se concretizeze în anumite activități de pregătire care trebuie să
fie de natură a înlesni savârșirea infracțiunii.
3. chibzuirea infractorului trebuie să fie suficientă. Premeditarea este deci compusă din doua
elemente care se completează reciproc: pe de o parte elementul de chibzuire activă (determinat prin
prefixul „pre”), iar pe de altă parte, elementul de chibzuire pasivă (determinat prin „meditare”) asupra
elementului tactic, chibzuire dată în vileag prin însuși felul în care a fost realizată infracțiunea
(pregătirea, înlăturarea de obstacole, luarea de precauțiuni pentru a împiedica descoperirea faptei și a
făptuitorului,etc.). Îmbinarea acestor elemente stă la baza conceptului juridic de premeditare.
Potrivit celuilalt punct de vedere, premeditarea are un caracter pur subiectiv, constând într-o chibzuire a
făptuitorului mai îndelungată decât cea obișnuită și într-o stare de relativ calm cu privire la acțiunea sau
inacțiunea infracțională, la timpul, locul și la modul de săvârșire a acesteia.
Adepții acestui punct de vedere susțin în același timp că o hotărâre infracțională pusă în aplicare
imediat, nu se poate caracteriza prin premeditare, chiar dacă , în mod concret, desfășurarea în timp a
acțiunii ar dura mai mult. De aceea se arată că, pentru existența premeditării este necesară și trecerea
unui interval de timp de la luarea hotărârii și până la punerea ei în executare, pentru a spori șansele
producerii urmării dorite.
Autorii care îmbrățișează punctul de vedere subiectiv privind înțelesul noțiunii de premeditare,
sunt de părere că actele materiale sau spirituale de pregătire, nu fac parte din conținutul premeditării, ci
sunt doar elemente cu ajutorul cărora se probeaza existența ei, ea rămânând un factor exclusiv psihic.
Tot în susținerea acestei opinii, s-a afirmat că pentru existența premeditării, nu este necesar nici un act
de pregătire. Dacă ar fi altfel, ar însemna că omorul cu premeditare să nu se poată desfășura decât prin
acțiune, ceea ce, în opinia acestor autori, este inexact. În plus, într-o decizie a Tribunalului Suprem, au
fost semnalate situații în care, deși existau acte de pregătire, nu există și premeditare.
După cum se observă, în ambele puncte de vedere, se acceptă ca hotărârea de a ucide o
persoană este luată, în cazul premeditării, într-un anumit interval de timp ce trebuie să fie mai
îndelungat decât cel obisnuit (morasu habens). El nu este prestabilit, instanța trebuind să-l fixeze de la
caz la caz.
În orice caz, chibzuința este un element complex care nu se rezumă în exclusivitate la o
meditație de o oarecare durată, ci asociază la acțiunea sau inacțiunea de ucidere împrejurări concrete,
pentru a obține cu certitudine mai mare rezultatul dorit. Ea se deosebește de „străduință” sau
„perseverență” în finalizarea hotărârii de a ucide, care aparține elementului subiectiv al infracțiunii de
omor în oricare dintre formele sale. De asemenea, este incompatibilă cu o voință oscilantă, de a ucide
sau nu. Ea presupune voința fermă de a suprima viața unei persoane, alegând în același timp momentul
și locul unde se va săvârși infracțiunea. Nu sunt îndeplinite condițiile premeditării în ipoteza în care, din
împrejurările de fapt, rezultă că inculpatul nu cunoștea persoana față de care dorea să se răzbune,
neaflându-se în situația de a medita cu privire la timpul, locul și modalitatea de săvârșire a omorului.
Considerarea premeditării ca o împrejurare care califică omorul, se explică prin aceea că o faptă
săvârșită în mod spontan este socotită ca fiind mai puțin gravă decât fapta comisă în urma unei reflecții
îndelungate, a unei deliberări prin care făptuitorul a elaborat un plan de executare și a organizat
aducerea acestuia la îndeplinire.
 În cazul premeditării nu se poate vorbi de o simplaă întâmplare, de un moment de rătăcire, de
„un ceas rău” în viața făptuitorului, ci de o atitudine vădit antisocială, de o comportare nesovăielnică în
hotărârea de a săvârși infracțiunea, de un grad ridicat de periculozitate a făptuitorului.
În literatura de specialitate s-a subliniat în mod corect că actul meditativ, chibzuința, presupune
ca făptuitorul să se afle în condiții de normalitate psihică corespunzătoare. Factorii ce pot influența
chibzuința, sunt:
– stările obsesive; în situația în care obsesia atestă o stare psihică anormală care are ca efect alterarea
gândirii, elementul chibzuinței nu poate fi reținut. Dacă însă, făptuitorul este obsedat doar de gândul de
a ucide, această stare este compatibilă cu premeditarea.
– beția; beția voluntară completă nu este compatibilă cu premeditarea întrucât făptuitorul a intrat în
mod voit într-o asemenea stare și a putut să-și dea seama de consecințele ei. În legătură cu aceasta,
sunt posibile doua situații: – făptuitorul își creează starea de beție pentru a săvârși omorul, caz în care,
evident, acționează cu premeditare (beție preordinată); făptuitorul, aflându-se în stare de beție,
săvârșește un omor, caz în care fapta poate fi, fie spontană, fie premeditată, în raport de situatie;
– provocarea; faptul că hotărârea de a săvârși fapta a fost luată sub o anumită condiție (de exemplu, și
dacă persoana împotriva căreia ar urma să se săvârșească fapta, va trece printr-un anumit loc sau dacă
aceasta nu va accepta o propunere a făptuitorului ori dacă va opune o oarecare rezistență), nu exclude
premeditarea. Rezultă deci, că între scuza provocării și premeditare nu există incompatibilitate, acestea
putând coexista și putând fi reținute în cadrul aceleiași infracțiuni.
Circumstanța premeditării există de asemenea, și în ipoteza în care hotărârea de a ucide nu
priveste o anumită persoană, ci orice persoană. Deci premeditarea este avută în vedere chiar și atunci
când, în locul persoanei vizate, a fost omorâtă o altă persoană în caz de error in personam sau de
aberratio ictus. Astfel, dacă făptuitorul a premeditat să ucidă pe X, dar din cauza erorii asupra persoanei
sau a greșitei mânuiri a mijloacelor de execuție a ucis pe Y, se va ține seama de existența premeditării și
fapta va fi considerată omor calificat. Bineînțeles, nu se extind efectele premeditării atunci când
făptuitorul care luase hotărârea de a ucide pe X, întâlnește din întâmplare pe Y și în urma unei dispute îl
omoară, fiindcă hotărârea de a săvârși acest omor este distinctă și spontană.
Plecând de la diferența de opinii privind conținutul premeditării, s-au exprimat puncte de vedere
diferite și în ceea ce privește efectele premeditării asupra participanților.
Astfel, după o părere, se apreciază că, întrucât premeditarea include cu necesitate pregătirea
omorului, participanții care cunosc actele de pregătire sau le prevăd răspund pentru omor cu
premeditare, nu pentru omor simplu.
După o altă părere, întrucât premeditarea este o circumstanță personală ce ține de latura
subiectivă a infracțiunii, ea nu se extinde asupra participanților care nu au acționat premeditat. Efectele
sale nu se transmit între participați, însă aceasta, numai atunci când contribuția fiecărui participant este
spontană, altfel, existența participației implică premeditare în raport cu toți participanții.
În ipoteza rar întâlnită, dar nu exclusă, a unor participanți care acționează cu premeditare, iar
autorul săvârșește fapta spontan, premeditarea va opera pentru participanți-nu și pentru autor.
Menționam că în terminologia dreptului penal, omorul săvârșit cu premeditare este denumit
asasinat.