CAP.

1 ARHITECTURI DE REŢELE DE COMUNICAŢII ŞI

ARHITECTURA INTERNET

1.1 TRANSMISIUNI DE DATE. COMUNICAŢII DE DATE

Transmisiuni de date înseamnă transferul datelor dintr-un punct către unul sau
mai multe puncte prin mijloace de telecomunicaţii.
Comunicaţii de date înseamnă transferul datelor între unităţi funcţionale, efectuat
conform unui ansamblu de reguli privind transmisiunea datelor şi coordonarea
schimbului de date.
Comunicaţiile de date au un înţeles mai larg decât transmisiunile de date,
incluzând nu numai transmisia electrică ci şi mulţi alţi factori implicaţi în controlul,
verificarea şi coordonarea transmiterii informaţiei într-un sistem de calcul bazat pe
comunicaţii. Ele includ, spre exemplu:
- reţele, sisteme şi circuite de transmisiune;
- componente hardware şi software necesare pentru realizarea funcţiunilor pentru
comunicaţii de date;
- standarde pentru interfaţarea echipamentului de utilizator la reţeaua de transmisiune;
- o diversitate de reguli şi proceduri (protocol de comunicaţie) pentru a asigura un schimb
disciplinat al informaţiei.
Unităţile funcţionale între care se face transferul datelor mai sunt numite generic şi
staţii de date. O staţie de date furnizează date pentru transmisiune, este deci sursă de date,
acceptă datele transmise de o altă staţie de date, este deci şi colector de date şi realizează
toate funcţiunile pentru comunicaţia cu o altă staţie de date.
În figura 1.1 este prezentată schematic o legătură de date – ansamblu compus din
elementele a două echipamente terminale de date (DTE – Data Terminal Equipment) care
sunt controlate de un protocol şi care, prin intermediul circuitului de date ce le
interconectează, permit împreună transferul datelor. Echipamentul terminal de date este
acea parte a unei staţii de date care serveşte ca sursă de date, ori colector de date, sau şi
una şi alta. Echipamentul de terminaţie a circuitului de date (DCE – Data Circuit-
terminating Equipment) este o parte a staţiei de date care asigură conversia şi codarea
semnalelor între DTE şi linie. El poate fi un echipament separat sau poate fi integrat în
DTE sau într-un echipament intermediar. În multe aplicaţii acest echipament este numit
modem, după numele a două funcţiuni pe care le realizează, modulare şi demodulare.

Staţie de date Interfaţa

DCE-DTE

DTE DCE DCE DTE

Circuit de date
Legătură de date

Fig. 1.1 Legătura de date

1
1.2 COOPERAREA ŞI SCHIMBUL DE DATE ÎNTRE CALCULATOARE
Prin cooperarea între procese de aplicaţie care rulează în două sau mai multe
calculatoare sunt oferite diferite servicii utilizatorilor. Astfel se poate realiza transferul
unui fişier de la un calculator la altul, se poate accesa de la distanţă o bază de date, se pot
transmite mesaje, se pot utiliza resursele hardware şi software ale unui supercalculator, se
poate partaja utilizarea unor periferice costisitoare, etc.
Schema simplificată a comunicaţiei între două sisteme de calcul este prezentată în
figura 1.2. Două procese de aplicaţii, ce se desfăşoară în două calculatoare, cooperează şi
comunică între ele prin intermediul subsistemelor de comunicaţii, având componente
hardware şi software, instalate în aceste calculatoare. La rândul lor, subsistemele de
comunicaţii comunică între ele prin intermediul unei reţele de comunicaţii de date.

Calculator A Calculator B

Comunicaţie
PA PA
utilizator - utilizator

Subsistem de Comunicaţie Subsistem de

comunicaţii calculator-calculator comunicaţii

Comunicaţie calculator-reţea
Reţea pentru comunicaţii de date

PA - Proces de aplicaţie

Fig. 1.2 Schema comunicaţiei între două calculatoare

Subsistemele de comunicaţii permit schimbul de date între procesele de aplicaţie

care se execută în calculatoare. Există o gamă largă de echipamente de comunicaţii ce
pot fi utilizate, fiecare fiind destinat unei aplicaţii specifice. Spre exemplu, dacă se
transferă un fişier dintr-un calculator în altul similar, aflat în aceeaşi încăpere, mijloacele
de comunicaţie utilizate vor fi mult mai simple decât cele necesare în cazul transferului
între calculatoare diferite plasate în locuri distante. Indiferent însă de tipul mijloacelor de
comunicaţie utilizate, în cele mai multe aplicaţii datele sunt transmise între calculatoare
în modul serial (bit cu bit). Cum în interiorul calculatorului datele sunt transferate, între
subsistemele acestuia, în modul paralel (simultan toţi biţii unui cuvânt) este necesară
conversia paralel-serie înainte de transmiterea datelor de la calculator şi conversia serie-
paralel înainte de recepţia datelor de către calculator. De asemenea, modul de
transmisiune şi circuitul de date necesar depind de separarea fizică a calculatoarelor şi de
debitul datelor.
În transmiterea datelor pe mediul de transmisiune este posibil să apară erori. Este

2
necesar, prin urmare, să se realizeze o funcţie de control al erorii pentru a detecta şi a
corecta erorile apărute. O altă funcţie, de control al fluxului, este utilizată pentru a regla
ritmul în care sunt transferate datele. Dacă între cele două calculatoare comunicaţia
urmează a se stabili prin intermediul unei reţele de date va fi necesară o funcţie de rutare
pentru a alege o rută prin care să se transfere datele.
În unele aplicaţii calculatoarele care sunt în comunicaţie pot fi de tipuri diferite, cu
reprezentări diferite pentru caractere şi valori numerice. Va fi nevoie în aceste cazuri de o
funcţie care să asigure că datele transferate sunt interpretate în acelaşi fel în fiecare
calculator. De asemenea, calculatoarele pot utiliza sisteme de operare diferite, ceea ce
înseamnă că interfeţele între programele de aplicaţie (de utilizator) şi serviciile de
comunicaţie calculator-calculator vor fi diferite. Este evident că şi astfel de aspecte
trebuie avute în vedere pentru realizarea comunicaţiiloe între calculatoare.

1.3 REŢELE PENTRU COMUNICAŢII DE DATE

1.3.1. Introducere în reţelele de date
Configuraţiile reţelelor utilizate pentru comunicaţiile de date depind de natura
aplicaţiei (legătură punct-la-punct, legătură multipunct), numărul calculatoarelor
implicate, distanţa între calculatoare, etc. În cele ce urmează vor fi prezentate câteva
situaţii tipice.
Pentru comunicaţia între două calculatoare, mereu aceleaşi, situate la mică
distanţă unul de altul (în aceeaşi cameră) se utilizează o legătură simplă, punct-la-punct,
prin fire (Fig. 1.3, a). Dacă ele sunt distanţate se utilizează suport de transmisiune oferit
de reţeaua de telecomunicaţii. Frecvent este utilizată în acest scop reţeaua telefonică
publică cu comutaţie (PSTN – Public Switched Telephone Network) şi este nevoie de un
echipament, numit modem, pentru a adapta semnalele ce reprezintă datele la
caracteristicile liniei de transmisiune (Fig. 1.3, b).
Calculator Calculator Calculator Calculator

PA PA PA PA

Subsistem de Subsistem de
Subsistem Subsistem comunicaţii comunicaţii
de de
Modem PST Modem

a) b)

3
 LAN 2

P
LAN 1

P Artera principală P
(backbone)
P - Pod
LAN 3
c)

Fig. 1.3 Scheme de comunicaţie între calculatoare:

(a) legătură punct la punct directă;
(b) legătură prin PSTN şi modemuri;
(c) reţele LAN interconectate.

Dacă într-o aplicaţie sunt implicate mai multe calculatoare se va utiliza o reţea
care să permită tuturor calculatoarelor să comunice unul cu altul. Dacă aceste
calculatoare sunt distribuite într-o zonă relativ restrânsă, într-o clădire sau în mai multe
clădiri apropiate, se poate instala o reţea proprie (Fig. 1.3, c) - LAN (Local Area
Network). Reţelele locale situate la distanţe mari una de alta pot fi interconectate folosind
canale de comunicaţii oferite de reţeaua de telecomunicaţii publică, rezultând o reţea ce
acoperă o arie mare (WAN – Wide Area Network). O astfel de soluţie este recomandabilă
în cazurile în care traficul între reţelele interconectate este mare.
Reţelele de date s-au dezvoltat ca urmare a aplicaţiilor economice scrise pentru
microcomputer. La acea vreme microcomputerele nu erau conectate, aşa că nu exista o
cale eficientă pentru împărtăşirea datelor peste o mulţime de microcomputere.
Împărtăşirea datelor cu ajutorul floppy diskurilor era o manieră ineficientă, mai ales în
mediul economic. Fiecare dintre cei care modificau un fişier trebuia să îl distribuie
tuturor celorlalţi. Dacă două persoane modificau acelaşi fişier, una dintre variante se
pierdea. Mediul economic necesita o soluţie care să îndeplinească trei deziderate:
- Să împiedice duplicarea resurselor,
- Să comunice efficient,
- Să pună în funcţiune şi să administreze o reţea.
La începutul anilor 80 s-au dezvoltat reţele de calculatoare, dar într-un mod
dezorganizat, fiecare companie realizând propria reţea. Fiecare companie de hard sau soft
realiza propriile produse, după propriile standarde. Aceste standarde individuale se
dezvoltau ca urmare a competiţiei între companii. Ca o consecinţă, multe dintre
specificaţii nu erau compatibile unele cu altele. A devenit dificil ca reţelele diferite să
comunice între ele. Prima soluţie a fost crearea unor standarde pentru reţele locale.
Deoarece aceste standarde permiteau un ghid deschis de urmat în crearea de produse hard
şi soft, echipamentele diferitelor companii au început să devină compatibile. S-a ajuns
astfel la o stabilitate în implementarea LAN-urilor.

4
 Într-un sistem LAN, fiecare departament este un fel de insulă electronică. Întrucât
utilizarea computerelor a cunoscut o creştere importantă, a devenit evident că LAN-urile
nu erau suficiente. A devenit necesar ca informaţia să se deplaseze eficient şi rapid nu
numai în interiorul companiei, ci şi între companii. Soluţia a constituit-o crearea de reţele
metropolitane (metropolitan-area networks (MANs)) şi de reţele întinse wide-area
networks (WANs).
O prezentare a tipurilor de reţele şi a dimensiunilor lor este prezentată în figura 1.4

Fig. 1.4 Tipuri de rețele

1.3.2. Foarte scurt istoric al reţelelor:

-1957. Departamentul Apărării SUA a creat prima reţea de calculatoare ARPA
-1962 primele preocupări privind comutarea de pachete
-1969 la ARPANET se conectează primele patru universităţi americane
-1973 se lucrează la ceea ce apoi va fi TCP/IP; ARPANET devine internaţională
prin conectarea la ea a unei universităţi din Londra şi a uneia din Oslo.
-1974 prima versiune comercială a ARPANET
-1981 apare termenul Internet pentru conectarea unui set de reţele
-1983 TCP/IP devine limbaj universal pentru Internet
-1984 se fondează CISCO Szstems- apar primele gateway-uri şi rutereş Internetul
avea 1000 hosturi
-1987 Internetul avea 10.000 hosturi.
-1989 Internetul avea 100.000 hosturi.
-1990 ARPANET devine Internet
-1991 apare World Wide Web (www).
-1992 Internetul are 1.000.000. hosturi
-1994 apare Netscape Navigator

5
 -1996 peste 10.000.000 utilizatori Internet
-2001 peste 110.000.000 utilizatori Internet
-De atunci are loc o creștere exponențială – numărul utilizatorilor se dublează la
fiecare 6 luni

1.3.3. Echipamente de rețea.

Echipamentele care asigură conectarea directă la un segment de rețea sunt referite
ca dispozitive (device). Aceste dispozitive sunt împărțite în două clase. Prima clasă
presupune dispozitive de capăt (end-user devices) . Acestea includ computere,
imprimante, scannere, și alte dispozitive care permit conectarea directă. A doua clasă este
cea a dispozitivelor de rețea, incluzând toate dispozitivele care conecteză dispozitivele de
capăt care le permite acestora să comunice.
Dispozitivele de capăt care permit utilizatorului conectarea la rețea sunt referite ca
hosturi (gazde). Aceste dispozitive permit utilizatorilor să împărtășească, creeze, și obține
informații. Hosturile pot exista și în afara rețelei, dar capabilitățile lor scad semnificativ.
Hosturile sunt conectate la rețea printr-un card de interfață cu rețeaua (network interface
card (NIC)). NIC este un cablaj imprimat care se fixează într-un slot al plăcii de bază a
computerului. Fiecare NIC are propriul cod, numit adresă Media Acces Control (MAC).
Așa cum arată numele, NIC controlează accesul hostului la mediu.
Nu există simboluri standardizate pentru echipamentele de capăt. Reprezentarea
lor se face printr-un desen similar dispozitivului real, permițând o recunoaștere rapidă.
Dispozitivele de rețea permit transportul datelor care trebuie transferate între
hosturi. Dispozitivele de rețea furnizează extensia conexiunilor prin cablu, concentrarea
conexiunilor, conversia formatelor de date, managementul transferului de date.
Aceste dispozitive sunt prezentate în figura 1.5.

Fig. 1.5 Dispozitive utilizate în rețele

6
 - Repetorul: dispozitiv utilizat pentru regenerarea semnalului. Repetoarele
regenerează semnale analogice sau digitale distorsionate datorită atenuării mediului de
transmisiune. Repetorul nu poate face o rutare inteligentă.
- Hub-urile concentreză conexiunile. Ele grupează hosturile și permit rețelei să le
vadă ca pe un singur dispozitiv. Acțiunea se realizează în mod pasiv, fără nici un efect în
transmisia datelor. Există și hub-uri active, care, pe lângă concentrarea conexiunilor
realizează și regenerarea semnalului.
- Bridge-urile fac conversii ale formatelor de date, realizând și management de bază
al transmisiei datelor. Așa cum le spune și numele, acestea realizează conectarea între
LAN-uri. Bridge-urile realizează o v erificare a datelor transmise, pentru a vedea dacă
permit trecerea dintr-un LAN în altul. Ca urmare, părțile rețelei devin mai eficiente.
- Switch-urile aduc un plus de inteligență în managementul transferului datelor. Ele
nu numai că determină dacă datele rămân sau nu într-un LAN, dar ele pot transfera datele
numai pe conexiunea dorită. Altă diferență față de bridge este aceea că switch-ul nu poate
face conversie de format.
- Ruterele au toate capabilitățile enumerate până acum. Pot regenera semnale,
concentra conexiuni multiple, realiza conversia formatelor datelor, manageria transferul
de date. Ele se pot conecta și la WAN-uri, permițând legături între LAN-uri aflate la
distanțe geografice mari. Nici un alt dispozitiv nu poate furniza acest tip de conexiune.
Pe de altă parte, pentru aplicaţiile în care sunt implicate calculatoare aflate la
distanţe mari unele de altele se pot utiliza reţelele publice de date, elaborate special
pentru a transmite date. Pentru astfel de reţele sunt standardizate interfeţele utilizator-
reţea (figura 1.6).

Calculator Calculator Calculator

SC SC SC

interfață utilizator-rețea
PSDN
SC – subsistem de comunicaţie

Fig. 1.6 Reţea publică de date

Prin digitalizarea completă a reţelei telefonice, nu numai a comutaţiei în centralele

telefonice şi a transmisiunii pe liniile de interconexiune şi de mare distanţă, ci şi a
transmisiunii pe liniile de abonat, va fi posibilă transmiterea semnalelor ce reprezintă
voce, date, imagini utilizând acelaşi tip de echipamente. O astfel de reţea, care
funcţionează complet digital, este numită reţea digitală cu integrarea serviciilor (ISDN –
Integrated Services Digital Network).
Desigur, sunt cazuri în care nu toate calculatoarele implicate într-o aplicaţie sunt
conectate la aceeaşi reţea, ci la reţele diferite: LAN, WAN, reţele publice de date, ISDN.

7
1.4 MODELUL DE REFERINŢĂ AL INTERCONECTĂRII SISTEMELOR
DESCHISE (OSI-RM)

Compatibilitatea între sistemele eterogene dintr-o reţea de comunicaţii poate fi

asigurată numai prin definirea unor norme de interconexiune pe care trebuie să le
respecte fiecare sistem.
Pentru compatibilitate maximă, minimizând in acelaşi timp constângerile impuse
fiecărui sistem, ISO (International Organization for Standardization) şi ITU-T
(International Telecommunications Union – Telecommunications Standardization Sector,
fost CCITT) au stabilit un model de referinţă (RM-Reference Model) al interconectării
sistemelor deschise (OSI-Open Systems Interconnection). Acest model de referinţă
constituie o bază comună pentru coordonarea elaborării standardelor privind
interconectarea sistemelor.
Sistemele de comunicaţii care folosesc metodele şi procedurile de comunicaţii
normalizate, derivând din modelul de referinţă, sunt numite uneori sisteme deschise
deoarece, respectând aceleaşi reguli pentru schimbul de informaţii între ele, sunt deschise
unul faţă de altul, este posibilă comunicaţia între ele.
Un sistem deschis este reprezentarea, în cadrul modelului de referinţă, a acelor aspecte
ale unui sistem deschis real care corespund standardelor OSI.
OSI are în vedere numai interconectarea sistemelor deschise nu şi funcţionarea internă
a fiecărui sistem deschis real. Interconectarea sistemelor deschise priveşte transferul
informaţiei între sisteme şi capacitatea acestora de a coopera pentru a îndeplini o sarcină
comună.
Sunt foarte dificile elaborarea şi implementarea unui singur protocol care să includă
toate funcţiunile necesare într-o reţea de comunicaţii între calculatoare. Dar, din punct de
vedere logic, ansamblul acestor funcţiuni poate fi împărţit în două categorii,
corespunzând celor două sarcini principale pe care trebuie să le asigure reţeaua: transferul
informaţiei şi prelucrarea informaţiei.
Soluţionarea acestor probleme poate fi uşurată prin ordonarea lor pe baza principiilor
de ierarhizare şi descentralizare. Organizarea ierarhică şi descentralizată facilitează
studiul şi realizarea reţelelor, simplifică funcţionarea lor prin utilizarea unor reguli
formale, îmbunătăţeşte fiabilitatea prin compartimentarea strictă a funcţiunilor şi asigură,
datorită modularităţii create, facilităţi de extensie.
Toate aceste considerente au condus la definirea unei arhitecturi de reţea care nu este
nici un produs hardware, nici un produs software, ci un concept de organizare hardware şi
software cu ajutorul unei structuri ierarhizate stratificate (figura 1.7).
Subsistemul de comunicaţie este considerat ca un ansamblu format din mai multe
nivele (straturi), fiecare nivel realizând funcţiuni bine definite. Fiecare nivel dintr-un
subsistem de comunicaţii realizează funcţiunile sale în cooperare cu nivelul omolog din
sistemul corespondent. Cooperarea se realizează prin schimbul de mesaje între cele două
nivele omoloage, schimb de mesaje efectuat conform unor reguli ce constituie un
protocol de comunicaţie. Acest schimb de mesaje se face prin intermediul serviciului
oferit de nivelul imediat inferior.

8
 Serviciul N
N+1 Protocol N N+1
N N
N−1 N−1
Serviciul (N−1)

Mediul de transmisiune

Fig. 1.7 Relaţia între nivele în cazul unei structuri stratificate

Relaţia între nivelurile adiacente şi cu nivelul omolog din sistemul corespondent se
poate vedea în figura 1.7. Această relaţie este o relaţie logică, nu fizică. Nivelul (N−1)
oferă un serviciu nivelului N. Nivelul N, la rândul său, oferă, în colaborare cu nivelul
omolog din sistemul corespondent, un serviciu mai amplu nivelului (N+1), incluzând
serviciul oferit de nivelul (N−1). Modul în care nivelele adiacente comunică determină
interfaţa între aceste niveluri.
Serviciul furnizat de nivelul cel mai jos constă în transmiterea fizică prin reţea a
elementelor binare. Avansând spre nivelele superioare fiecare nivel adaugă funcţiuni noi
serviciului oferit de nivelele inferioare, aşa încât ultimul nivel, cel de sus în această
structură stratificată, permite proceselor de aplicaţie să coopereze, realizând sarcini de
prelucrare distribuită a informaţiei, indiferent de tipul calculatoarelor în care se
desfăşoară aceste procese.
Standardele relative la un astfel de model care are în vedere o arhitectură stratificată a
interconectării se referă la comportarea exterioară a elementelor din model şi nu la
structura lor internă; standardele specifică serviciile furnizate, definesc formatele
protocoalelor şi factorii ce permit interpretarea corectă a informaţiei transmise în cadrul
protocoalelor, dar nu impun modul în care acestea vor fi implementate într-un sistem
oarecare.
Arhitectura definită de modelul de referinţă OSI este constituită din suprapunerea a
şapte niveluri (figura 1.8), după principiul prezentat mai sus, numerotate de jos în sus şi
numite: fizic, legătură de date, reţea, transport, sesiune, prezentare, aplicaţie.
Aplicaţie 7 7
Prezentare 6 6
Sesiune 5 5
Protocol transport
Transport 4 4
Reţea 3 3 3 3
Legătură de date 2 2 2 2
Fizic 1 1 1 1

Suport fizic
Sisteme intermediare

Sisteme de extremitate
Fig. 1.8 Modelul de referinţă OSI

9
 Primele trei niveluri de jos sunt dependente de reţea şi protocoalele corespunzătoare
acestor nivele operează între sisteme adiacente. Este posibil ca între sistemele de
extremitate, cele în care rulează programele de aplicaţie a căror cooperare este asigurată
prin subsistemele de comunicaţie interconectate, să existe sisteme intermediare care
acţionează ca relee pentru datele transmise, dirijând datele de la un sistem la altul.
Nivelul cel mai înalt care poate participa la relizarea acestei funcţii de releu este nivelul 3
(reţea).
În determinarea celor şapte niveluri ale modelului de referinţă s-au avut în vedere mai
multe principii, ca de exemplu:
- să se creeze o frontieră (între două nivele) acolo unde descrierea serviciilor poate fi
concisă şi numărul interacţiunilor la traversarea acestei frontiere este minim;
- să se creeze nivele separate pentru funcţiuni care diferă prin prelucrarea efectuată sau
prin tehnologia utilizată;
- să se regrupeze funcţiuni similare în acelaşi nivel;
- să se creeze un nivel acolo unde este nevoie să se distingă o modalitate de
administrare a datelor (morfologică, sintactică, semantică);
- să fie posibilă efectuarea de modificări ale funcţiilor sau protocoalelor fără a afecta
alte nivele;
- pentru fiecare nivel să se creeze frontiere numai cu nivelele imediat inferior şi
superior.
Totodată s-a ţinut seama şi de următoarele considerente:
a) Este esenţial ca arhitectura să permită utilizarea unei varietăţi realiste de medii fizice
de interconexiune, asociate cu diferite proceduri de control. De aceea s-a ales nivelul fizic
ca nivelul cel mai de jos al arhitecturii.
b) Unele suporturi fizice de comunicaţii (spre exemplu liniile telefonice) necesită
folosirea de tehnici particulare pentru a transmite datele între sisteme, deoarece prezintă
un procent de erori mare, inacceptabil pentru majoritatea aplicaţiilor. Aceste tehnici
particulare sunt utilizate în procedurile de control al legăturii de date, care au fost deja
studiate şi normalizate. Trebuie, de asemenea, să se ţină seama că noile suporturi fizice
de comunicaţii, cum ar fi fibrele optice, vor necesita alte proceduri pentru controlul
legăturii. Aceste considerente au condus la identificarea unui nivel legătură de date,
deasupra nivelului fizic al arhitecturii.
c) Nivelul legătură de date asigură o conexiune numai între noduri adiacente ale reţelei;
pentru a stabili o conexiune cap-la-cap între terminale este nevoie de nivelul reţea care să
grupeze protocoalele de rutare. Nivelul reţea furnizează astfel o conexiune între entităţi
de transport, incluzând cazurile când intervin şi noduri intermediare.
d) Controlul trasportului datelor de la un sistem de extremitate, sursă, la un sistem de
extremitate, destinaţie, control care nu se face în nodurile intermediare, este ultima
funcţiune care trebuie realizată pentru a furniza integral serviciul transport. Nivelul cel
mai de sus al părţii care asigură serviciul de transport al arhitecturii este deci nivelul
transport, situat deasupra nivelului reţea. Acest nivel transport eliberează entităţile
nivelelor superioare de orice problemă privind transportul datelor între ele.
e) Deşi nivelul transport poate furniza o conexiune cap-la-cap fără erori (virtual),
asigurând retransmiterea informaţiei eronate sau pierdute, informaţia poate fi pierdută în
terminale datorită suprasaturării memoriilor. Mai mult, unele aplicaţii pot necesita ca
fluxul de informaţie între terminale să fie unidirecţional, bidirecţional alternant sau

10
bidirecţional simultan. Nivelul sesiune va furniza această funcţionalitate prin utilizarea
punctelor de sincronizare şi a jetoanelor. Punctele de sincronizare sunt înserate în fluxul
informaţiei la cererea entităţilor de aplicaţie şi, dacă este necesar, fluxul informaţiei poate
fi reluat de la un punct de sincronizare anterior.
f) Funcţiunile privind reprezentarea şi manipularea datelor structurate pentru scopul
programelor de aplicaţie au fost incluse în nivelul prezentare, aflat deasupra nivelului
sesiune.
g) Nivelul aplicaţie, cel mai de sus al arhitecturii, constituind unul din aspectele
proceselor de aplicaţie, conţine protocoalele care le servesc pentru a comunica.
Având în vedere cele de mai sus, funcţiunile celor şapte niveluri ale modelului de
referinţă OSI pot fi prezentate după cum urmează.
Nivelul cel mai de sus, aplicaţie (7), conţine entităţile de aplicaţie prin a căror
cooperare se asigură proceselor de aplicaţie mijloacele pentru accesul la mediul OSI.
Fiecare proces de aplicaţie este reprezentat pentru perechea sa printr-o entitate de
aplicaţie. Nivelurile inferioare furnizează serviciile prin intermediul cărora cooperează
entităţile de aplicaţie. Schimburile de informaţie între procesele de aplicaţie se realizeză
prin intermediul entităţilor de aplicaţie, al protocoalelor de aplicaţie şi al serviciilor
nivelului imediat inferior. Procesele de aplicaţie pot comunica după ce, în prealabil, prin
intermediul serviciilor oferite de nivelele inferioare, s-a stabilit o asociere (conexiune)
între entităţile de aplicaţie corespunzătoare.
Nivelul prezentare (6) se ocupă de reprezentarea informaţiei transferate între entităţile
de aplicaţie. Reprezentarea datelor poate diferi de la un calculator la altul. Numerele, spre
exemplu, sunt reprezentate prin cuvinte de 16 biţi sau 32 biţi, în complement de 1 sau de
2. Calculatoarele IBM folosesc codul EBCDIC pentru reprezentarea caracterelor, în timp
ce, practic, toate celelalte calculatoare folosesc codul ISO-7 (ASCII). Nivelele 1-5 au
sarcina de a oferi o transmisiune fiabilă a octeţilor, dar un acelaşi octet are semnificaţii
diferite de la un calculator la altul. Nivelul prezentare asigură o reprezentare comună a
datelor transferate între entităţile de aplicaţie. Acestea pot folosi orice sintaxă în
reprezentarea datelor, iar nivelul prezentare asigură transformarea dintre aceste sintaxe şi
sintaxa comună de transfer.
Prin urmare, există trei versiuni sintactice ale datelor: sintaxa utilizată de entitatea de
aplicaţie transmiţătoare, sintaxa utilizată de entitatea de aplicaţie receptoare şi sintaxa
utilizată între entităţile de prezentare (sintaxa de transfer). Nivelul prezentare posedă
funcţiunile necesare pentru a realiza transformarea între sintaxa de transfer şi sintaxa
utilizată de entitatea de aplicaţie.
Nu există o sintaxă de transfer unică, predeterminată. Sintaxa de transfer ce va fi
utilizată într-o conexiune prezentare este negociată între entităţile de prezentare
corespondente.
O altă funcţie a nivelului prezentare este legată de securitatea datelor. În unele
aplicaţii, datele transmise de o entitate aplicaţie sunt mai întâi criptate (cifrate), utilizând
o cheie şi sunt decriptate de entitatea prezentare corespondentă.
Nivelul sesiune (5) asigură mijloacele necesare pentru organizarea şi sincronizarea
dialogului dintre entităţile de prezentare cooperante, precum şi pentru administrarea
schimburilor de date dintre ele. Pentru a permite transferul datelor între entităţile de
prezentare se stabileşte o conexiune sesiune la cererea uneia dintre aceste entităţi. Nivelul
sesiune defineşte trei tipuri de dialoguri: bidirecţional simultan, bidirecţional alternant şi

11
unidirecţional. Serviciile nivelului sesiune includ stabilirea unor puncte de sincronizare în
cadrul dialogului, permiţând întreruperea unui dialog şi reluarea lui de la un punct de
sincronizare.
Procesul de aplicaţie (utilizator)

Servicii de informaţie distribuită

Transfer fişiere, acces şi administrare, schimb de mesaje 7. Nivelul

aplicaţie

Serviciul de schimb de mesaje independent de

sintaxă

Negocierea sintaxei de transfer, transformările de 6. Nivelul

reprezentare a datelor prezentare

Sincronizarea dialogului între entităţile de aplica\ie 5. Nivelul

sesiune

Serviciul de schimb de mesaje independent de reţea

Transferul mesajului cap-la-cap (administrarea 4. Nivelul

conexiunii,controlul erorii,fragmentarea, controlul fluxului) transport

Rutarea şi adresarea în reţea, stabilirea şi eliberarea 3. Nivelul

conexiunii reţea

Controlul legăturii de date (structurarea în cadre, 2. Nivelul

transparenţa datelor, controlul erorii) legătură de date

Definirea caracteristicilor mecanice şi electrice ale interfeţei 1. Nivelul

cu reţeaua fizic

Conexiunea fizică la echipamentul de terminaţie al

reţelei

Reţeaua de comunicaţii de date

Fig. 1.9 Funcţiunile nivelurilor din modelul de referinţă

Nivelul transport (4) asigură transferul transparent al datelor între entităţile de

sesiune. El optimizează utilizarea serviciului reţea disponibil, pentru a asigura, cu un cost
minim, performanţa cerută de fiecare entitate sesiune. Toate protocoalele definite la
nivelul transport au o semnificaţie cap la cap, indiferent de releele intermediare pe care,
eventual, datele le traversează. Pentru nivelele inferioare protocoalele acţionează între
sisteme vecine şi nu între sistemele de extremitate.

12
 Calitatea serviciului conexiunii transport este negociată între entităţile de sesiune şi
serviciul transport. În momentul stabilirii unei conexiuni transport se poate selecta, dintr-
un ansamblu definit de clase de serviciu disponibile, clasa serviciului de transport ce
urmează a fi furnizat.
Conexiunea tipică de transport constă într-o legătură punct la punct, asigurând la
destinaţie mesajele în ordinea în care au fost emise. Alte tipuri de servicii posibile permit
transportul de mesaje izolate, fără a garanta ordinea lor la recepţie şi difuzarea mesajelor
către mai mulţi destinatari. Tot la nivelul transport se poate asigura un control al erorii
cap la cap.
Nivelul reţea (3) furnizează, pe de o parte, mijloacele pentru a stabili, a menţine şi a
elibera conexiunile reţea între sisteme deschise conţinând entităţi de aplicaţie ce trebuie
să comunice, precum şi, pe de altă parte, mijloacele funcţionale şi procedurale pentru
schimbul unităţilor de date ale serviciului reţea, pe conexiuni reţea, între entităţi de
transport. Nivelul reţea asigură entităţilor de transport independenţa faţă de problemele de
rutare şi de releu legate de stabilirea şi funcţionarea oricărei conexiuni de reţea, inclusiv
în cazul în care sunt utilizate în tandem mai multe subreţele. El conţine funcţiunile
necesare pentru a masca, pentru nivelul tansport, diferenţele dintre caracteristicile
diferitelor tehnologii de transmisiune şi de subreţele, asigurând un serviciu de reţea
coerent. Entităţile de transport se identifică prin adresele de reţea care, în fapt, identifică
în mod unic fiecare sistem de extremitate (reprezentate prin entităţi de transport).
Nivelul legătură de date (2) furnizează mijloacele funcţionale şi procedurile necesare
pentru stabilirea, menţinerea şi eliberarea conexiunilor legătură de date între entităţi de
reţea, precum şi pentru transferul unităţilor de date ale serviciului legătură de date. O
conexiune legătură de date este realizată cu ajutorul uneia sau al mai multor conexiuni
fizice. Sarcina principală a nivelului legătură de date este de a prelua un mijloc de
transmisiune “brut” (cel fizic) şi a-l transforma într-o cale de comunicaţie ce pare, pentru
nivelul reţea, scutită de erori. El realizează această funcţiune prin formatarea datelor de
transmis în cadre (de câteva sute de octeţi), transmiterea cadrelor în succesiune şi
administrarea cadrelor de confirmare transmise de receptor. Dacă un cadru este perturbat
în transmisiunea sa el trebuie retransmis.
Transmisiunile repetate ale aceluiaşi cadru pot provoca duplicate (spre exemplu, dacă
nu este recepţionat un cadru de confirmare). Problemele privind cadrele eronate, pierdute
sau duplicate sunt rezolvate de nivelul legătură de date. Mecanismul prin care se rezolvă
aceste probleme este asfel conceput încât, simultan, cu ajutorul lui, se face şi un control al
fluxului pentru a evita saturarea unui receptor lent de către un emiţător mai rapid.
Nivelul fizic (1) furnizează mijloacele mecanice, electrice, funcţionale şi procedurale
necesare activării, menţinerii şi dezactivării conexiunilor fizice destinate transmiterii
biţilor între entităţi ale legăturii de date. O conexiune fizică poate implica mai multe
sisteme deschise intermediare, fiecare constituind un releu pentru transmiterea biţilor în
cadrul nivelului fizic. Nivelul fizic trebuie astfel conceput încât biţii transmişi de la un
capăt al conexiunii fizice să fie recunoscuţi ca atare la celălalt capăt. La acest nivel se pun
deci probleme de genul următor: cum se reprezintă biţii, durata fiecărui bit, posibilitatea
de a transmite în cele două sensuri simultan, iniţializarea conexiunii şi eliberarea ei când
cele două părţi au terminat, tipul conectorilor utilizaţi, suportul fizic utilizat etc.

13
 Calea de comunicaţie în mediul fizic pentru OSI, între două entităţi fizice, împreună
cu facilităţile necesare în nivelul fizic pentru transmiterea biţilor pe această cale, se
numeşte circuit de date .

1.5 ARHITECTURA TCP/IP (INTERNET)

Stivele de protocoale sunt colecții de protocoale care validează comunicarea prin rețea
de la un host la altul. Un protocol este o descriere formală a unui set de reguli și convenții
care guvernează un aspect particular al modului în care comunică dispozitivele.
Protocoalele determină formatul, limitele de timp, secvențarea, controlul erorilor în
comunicațiile de date. Fără protocoale, computerele nu ar fi capabile să reconstituie în
formatul original șirurile de biți venind de la un alt computer .
Protocoalele controlează toate aspectele comunicației de date, incluzând:
- Cum se construiește fizic o rețea,
- Cum se conectează computerele la rețea,
- Cum se formatează datele în vederea transmiterii,
- Cum sunt transmise datele,
- Cum sunt prelucrate datele.
Aceste reguli de realizare a rețelelor sunt create și administrate de mai multe
organizații și comitete diferite. Dintre acestea, Institute of Electrical and Electronic
Engineers (IEEE), American National Standards Institute (ANSI), Telecommunications
Industry Association (TIA), Electronic Industries Alliance (EIA) and the International
Telecommunications Union (ITU), formerly known as the Comité Consultatif
International Téléphonique et Télégraphique (CCITT).
Arhitectura stratificată a unei reţele TCP/IP este prezentată, prin comparaţie cu
modelul OSI, în figura 1.10.

7 Aplicaţie
Aplicaţie Servicii şi protocoale de
6 Prezentare aplicaţii
5 Sesiune
4 Transport Transport TCP UDP
3 Reţea Internet IP ICMP ARP RARP Pr.rut.
2 Legătură de date Interfaţă reţea Driver reţea
Placa interfaţă reţea (NIC)
1 Fizic Hardware

Model OSI Arhitectura Protocoale şi componente TCP/IP

stratificată TCP/IP
TCP - Transmission Control Protocol ICMP - Internet Control Message Protocol
UDP - User Datagram Protocol ARP - Address Resolution Protocol
IP - Internet Protocol RARP - Reverse Address Resolution Protocol

Fig. 1.10 Arhitectura TCP/IP

14
 Nivelul interfaţă reţea acceptă mesajele de la nivelul internet şi le pregăteşte pentru
transmiterea pe un anumit tip de legătură de date (reţea fizică). Pe de altă parte nivelul
interfaţă reţea analizează fiecare cadru recepţionat de placa NIC şi determină, după biţii
de control ai cadrului, care este protocolul de nivel internet căruia trebuie să i se transmită
datele din cadrul recepţionat.
Nivelul internet realizează funcţiunile de rutare şi de releu pentru transmiterea
pachetelor de la sistemul sursă la sistemul destinaţie. La acest nivel se utilizează mai
multe protocoale, dintre care se remarcă potocolul Internet (Internet Protocol - IP) care
asigură un serviciu de transmitere a datelor fără conexiune. IP asigură transmiterea de
blocuri de date între calculatoare identificate prin adresa de lungime fixă.
Protocolul ICMP (Internet Control Message Protocol) este protocolul pentru
transferul mesajelor de control într-o rețea. Acesta foloseşte serviciile IP (mesajul ICMP
ocupă câmpul de date al IP) asigurând un mecanism prin care ruterele şi sistemele din
reţea comunică informaţii privind situaţiile de funcţionare anormală. Asigură un număr
de funcții de diagnosticare și poate transmite pachete de anunțare a diferitelor evenimente
cum ar fi modificarea rutării în rețea, echilibrarea vitezei de transmisie între două hosturi
de capacități diferite, etc.
Protocolul ARP (Address Resolution Protocol) este folosit doar pentru rețele Ethernet
şi permite unui sistem să determine adresa fizică (MAC) a unui alt sistem din aceeaşi
reţea fizică cunoscând adresa IP (de nivel reţea) a acestuia.
Protocolul RARP (Reverse Address Resolution Protocol) permite unui sistem să-şi
obţină, atunci când n-o cunoaşte, adresa IP proprie.
Nivelul transport asigură comunicaţia între programele de aplicaţie. O astfel de
comunicaţie este numită adesea comunicaţie cap - la - cap. Nivelul transport poate regla
fluxul datelor, poate asigura livrarea datelor fără erori şi în secvenţă. La nivelul transport
fluxul datelor ce trebuie transmise se împarte în pachete şi fiecare pachet este trecut,
împreună cu adresa de destinaţie, către nivelul internet pentru transmisiune. Când mai
multe programe de aplicaţie beneficiază, în acelaşi sistem, de serviciile reţelei, nivelul
transport trebuie să accepte datele de la acestea şi să le treacă spre nivelul inferior,
adăugând fiecărui mesaj informaţia necesară pentru identificarea programelor de
aplicaţie.
Sunt folosite două protocoale de transport: UDP (User Datagram Protocol) şi TCP
(Transmission Control Protocol). Protocolul UDP asigură un serviciu fără conexiune
folosind IP pentru transportul mesajelor. Acest protocol, mai simplu decât TCP, nu
garantează livrarea mesajului la recepţie fără erori, fără pierderi, fără duplicate, în ordinea
în care au fost emise. Programele de aplicaţie care utilizează UDP ar trebui să-şi asume
responsabilitatea deplină pentru soluţionarea acestor aspecte ale transmisiunii.
Protocolul TCP asigură un serviciu cu conexiune, asigurind un transfer fiabil, fără
erori, in secventa si cu eliminarea pachetelor duplicate.
La elaborarea unui program de aplicaţie se alege protocolul de transport în funcţie de
necesităţile impuse de aplicaţie.
Nivelul aplicaţie asigură utilizatorilor reţelei, prin intermediul programelor de
aplicaţie, o gamă largă de servicii. Dintre acestea cele mai frecvent folosite sunt SMTP
(Simple Mail Transfer Protocol), FTP (File Transfer Protocol), Telnet Remote Login,
SNMP (Simple Network Management Protocol), DNS (Domain Name System - sistemul

15
numelor pentru domenii), PING (Packet InterNet Groper), HTTP (HyperText Transfer
Protocol).
Protocolul SMTP este folosit pentru transferul mesajelor de poştă electronică. Este
folosit pentru a trimite, recepționa și ruta mesajele (scrisorile) în cadrul rețelelor oricât de
mari, ajungând să fie protocolul (de facto) pentru e-mail-ul din Internet.
Protocolul FTP permite utilizatorilor transferul de fişiere, în ambele sensuri, între un
sistem local şi unul distant. Fişierele pot conţine fie texte (caractere ASCII sau EBCDIC),
fie date pur binare.
Protocolul Telnet permite unui utilizator să se identifice într-un sistem distant prin
intermediul sistemului local. Acest protocol stabileşte o relaţie client - server între
sistemul local (client) şi aplicaţia Telnet distantă (server), permiţând deci funcţionarea
unui sistem local în regim de terminal virtual conectat la un sistem distant.
Protocolul SSH (Secure SHell) ofera servicii similare cu Telnet, și servicii în plus.
Chiar dacă în esență el este o "dezvoltare" a altui protocol (RSH - Remote Shell), practic
însă este folosit mai ales ca înlocuitor al lui Telnet pentru că oferă o autentificare mult
îmbunătățită și, în plus, criptarea datelor.
Protocolul SNMP este folosit pentru administrarea de la distanţă a echipamentelor de
interconectare a reţelelor.
Protocolul DNS asigură serviciul director care menţine corespondenţa şi face
translatarea între numele date de utilizatori sistemelor lor conectate la reţea şi adresele de
reţea (IP) ale acestora.
Protocolul SNMP asigură un serviciu care permite realizarea unor funcţiuni de
administrare a reţelei.
Protocolul HTTP asigură un serviciu de transfer al informaţiei în reţeaua globală
(WWW – World Wide Web) reprezentată într-un limbaj specific, HTML (HyperText
Markup Language). Aplicaţia deservită de acest protocol este de tip client – server, iar
paginile serverelor de Web sunt identificate după o schemă specială de adresare numită
URL (Uniform Resource Locator).
Protocolul PING asigură serviciul care poate fi utilzat pentru a testa conectivitatea
între două sisteme.

1.6 REŢELE ZONALE (AREA NETWORK)

Din punctul de vedere al producǎtorilor de echipamente, toate reţelele se încadreazǎ în
terminologia generalǎ de “reţea zonalǎ” sau “area network”. În aceastǎ categorie de
structuri hardware-software se pot identifica – prin anumite caracteristici comune -
urmǎtoarele tipuri de “reţele de calculatoare” cu denumirea consacrată în limba engleză:
• Personal Area Network (PAN)
• Local Area Network (LAN)
• Metropolitan Area Network (MAN)
• Wide Area Network (WAN)
În acest context general, Internetul este cea mai complexă materializare a noţiunii de
“reţea de calculatoare” prin care sunt conectate între ele miliarde de calculatoare din
întreaga lume (cea mai complexă reţea WAN).
Într-o caracterizare globală şi simplificată a tipurilor de reţele de calculatoare
distingem două categorii:
• Reţele locale de calculatoare (LAN- Local Area Network) şi

16
 • Reţele de mare suprafaţă (WAN-Wide Area Network).
Într-o comparaţie superficială, LAN-urile sunt mai performante decât WAN-urile în
ceea ce priveşte viteza de transfer a datelor, securitatea transferului şi robusteţea
comunicaţiei.
Progresele contemporane înregistrate în domeniul tehnologiei reţelelor de calculatoare
pe cele două componente-hardware şi software complică procesul de evaluare şi
diferenţiere între reţelele LAN şi WAN. Cablurile de fibră optică au permis tehnologiilor
LAN să conecteze echipamente aflate la zeci de kilometri depărtare (distanţe specifice
WAN-urilor) în timp ce s-a mărit considerabil viteza şi siguranţa în comunicaţie pentru
reţelele WAN.

1.6.1. Tipuri de reţele zonale

1.6.1.1. Local Area Network (LAN)
LAN-urile sunt, de obicei, localizate într-un spaţiu corespunzător unei clădiri sau
campus universitar şi mai general, la nivelul unei organizaţii.
Ca dimensiune LAN-urile pot fi mici, formate, de exemplu din trei calculatoare, sau
pot cuprinde prin legături între ele, sute de calculatoare; în afară de faptul că operează
într-un spaţiu limitat, LAN-urile sunt în general proprietatea unei singure persoane sau
organizaţii şi sunt administrate exclusiv de proprietar.
Un LAN este realizat din următoarele componente:
- Computere,
- Plăci de rețea,
- Dispozitive periferice,
- Mediul de rețea,
- Dispozitive de rețea.
LAN-urile sunt proiectate să:
- Opereze într-o arie geografică limitată,
- Să permită multi-accesul la un mediu de bandă largă,
- Să asigure un control al intimității sub o administrare locală,
- Să furnizeze o conectivitate permanentă la serviciile locale,
- Să conecteze fizic dispozitive alăturate.
Tehnologii utilizate de către LAN-uri: Ethernet, Token Ring, FDDI

1.6.1.2. Wide Area Network

WAN interconectează LAN-uri care apoi oferă acces la computere sau servere din alte
locații. Ele oferă comunicații instantanee peste arii geografice largi. Această abilitate de a
transmite mesaje instantanee cuiva de oriunde în lume asigură aceleași capabilități de
comunicare ca și când persoanele ar fi în aceeași locație fizică. Produsele software
furnizează accesul la informații și resurse în timp real, permițând întâlniri la distanță.
WAN-urile au creat un nou tip de lucrător numit telecommuter , persoană care nu își
păresește domiciliul pentru a se duce la serviciu.
WAN au fost proiectate să:
- Opereze peste arii geografice întinse,
- Să permită utilizatorilor comunicații de timp real,
- Să furnizeze permanent conectarea resurselor distante la servicii locale,

17
 - Să furnizeze servicii e-mail, www, transfer de fișiere, e-comerț.
Tehnologii utilizate de către WAN:
Integrated Services Digital Network (ISDN), Digital Subscriber Line (DSL), Frame
Relay.

1.6.1.3. Metropolitan Area Network(MAN)

MAN este o rețea care acoperă o arie metroplolitană cum ar fi un oraș sau o suburbie.
În mod uzual, constă din două sau mai multe LAN-uri situate într-o arie geografică
comună. De exemplu, o bancă cu mai multe sucursale poate utiliza un MAN. Tipic,
pentru conectarea a două sau mai multe LAN-uri se utilizeză un furnizor de servicii care
oferă linii de comunicație private sau servicii optice. Un MAN poate fi creat utilizând și
legături wireless peste o arie publică.

1.6.1.4. Storage Area Network (SAN)

Un SAN este o rețea dedicată, de mare performanță, utilizată pentru schimbul de date
între servere și resurse de inmagazinare. Deoarece este o rețea dedicată, evită orice
conflict de trafic între clienți și servere.
Tehnologiile SAN oferă legături de mare viteză server-to-storage, storage-to-storage,
sau server-to-server. Se utilizează o infrastructură de rețea separată care evită orice
problemă asociată conectării la rețelele existente.

Fig. 1.11 Storage Area Network (SAN)

18
 SAN oferă:
- Performanță - permite accesul curent la matricele de discuri sau benzi
pentru două sau mai multe servere la viteze înalte, oferind sistemului o performanță
ridicată,
- Disponibilitate – SAN sunt construite cu toleranță la dezastre, deoarece
datele pot fi dublate utilizând SAN până la distanțe de 10 km.
- Scalabilitate – Ca și LAN sau WAN, utilizează o varietate de tehnologii.
Acestea permit o relocare a datelor backup , operații, migrare de fișiere și replici de date
între sisteme.

1.6.1.5. Virtual private network (VPN)

VPN este o rețea privată construită în interiorul infrastructurii unei rețele publice cum
ar fi Internetul. Utilizând VPN, un telecommuter poate accesa rețeaua companiei prin
construirea unui tunel securizat între PC-ul său și un ruter lal VPN din sediul central.

Fig. 1.12 Virtual private network (VPN)

VPN este un serviciu care oferă securitate, conectivitate privată peste o infrastructură
publică. Menține aceeași politică de securitate și management ca și o rețea privată. VPN
sunt cele mai eficiente (din punct de vedere al costurilor) metode de stabilire a unor
legături punct-la-punct între utilizatori distanți și o rețea de întreprindere.
Există trei tipuri de VPN:
1. VPN de acces. Permit accesul distant unui lucrător mobil sau a unei rețele
de domiciliu de mică dimensiune la sediul central al unei rețele. VPN de acces utilizează
tehnologii analogice, telefonice, ISDN, DSL, mobile IP pentru a asigura o conexiune
sigură între utilizatori mobili, telecommuteri și sucursale.
2. VPN Intranet. Leagă oficii regionale și distante la sediul central al unei
rețele interne peste o infrastructură publică utilizând conexiuni dedicate. Intranet diferă
de extranet prin aceea că permite accesul numai angajaților întreprinderii.

19
 3. VPN Extranet. Oferă o legătură la sediul central al rețelei, peste o
infrastructură publică, partenerilor întreprinderii urilizând conexiuni dedicate. Spre
deosebire de Intranet, oferă acces utilizatorilor din afara întreprinderii.

1.7 TOPOLOGII UTILIZATE ÎN REŢELELE LOCALE

Termenul de topologie de reţea se referă la dispunerea fizică în teren a elementelor
care compun reţeaua de comunicaţie sau reţeaua de calculatoare. Topologia este termenul
standard folosit când se fac referiri la configuraţia spaţială a reţelei.
Topologia unei reţele afectează direct performanţele acesteia. Alegerea unei topologii
în detrimentul alteia influenţează tipul de echipament necesar, caracteristicile
echipamentului, extinderea reţelei, modul în care este administrată reţeaua. Topologiile
diferite necesită metode de comunicaţie diferite iar aceste metode au o mare influenţă în
reţea.
Principial există patru tipuri de topologii pentru LAN-uri:
• Topologia magistrală;
• Topologia inel;
• Topologia stea;
• Topologia arbore.

1.7.1 Topologia magistrală (bus topology).

Reţelele locale cu topologie liniară (magistrală sau “bus”) funcţionează ca o linie de
comunicaţie multipunct pentru care fiecare racord corespunde unui sistem ce reprezintă
fie o resursă comună partajabilă de către alte sisteme, fie un utilizator al reţelei (figura
1.13). Această topologie a fost folosită în reţelele Ethernet (în prezent din ce în ce mai
rar).
În ciuda dificultăţilor cauzate de conflictele de acces la suportul de transmisiune,
avantajele topologiei liniare, legate de omogenitatea reţelei, facilităţile de reconfigurare,
costul redus al suportului şi al dispozitivelor de cuplare la suport au condus la o utilizare
frecventă a acesteia. Ca dezavantaj este menţionat faptul că o întrerupere oriunde în cablu
va cauza inoperabilitatea întregului segment.

T T T

T T T T

Fig. 1.13 Topologie de tip magistrală.

Informaţia transmisă prin magistrală este etichetată cu adresele sursei şi destinaţiei.

Funcţia de comutare a fost transferată terminalelor care posedă inteligenţa necesară
pentru a elabora şi analiza mesajele cu adresă. Pe baza adresei conţinută în fiecare mesaj
– pachet de informaţie, acesta este recepţionat şi identificat de către unul sau mai mulţi
destinatari.

20
1.7.2 Topologia inel (Ring)
Într-o configuraţie de tip inel toate sistemele sunt legate succesiv între ele, două câte
două, ultimul sistem fiind conectat la primul sistem (figura 1.14).
Fiecare sistem recepţionează semnalul transmis pe buclă şi-l retransmite mai departe,
copiind mesajul dacă îi este destinat. Mesajul emis de un sistem (sursă) va fi retras din
buclă de către acelaşi sistem atunci când îi va reveni după parcurgerea buclei. Staţia care
transmite următoarea este cea care deţine permisul de a transmite, numit jeton (token). O
astfel de reţea este cea denumită Inel cu jeton (Token – ring).
Pentru ca defectarea unui sistem să nu provoace întreruperea buclei, fiecare sistem este
prevăzut cu un mecanism pasiv de şuntare.

Mecanism
de şuntare

Fig. 1.14 Topologie inel

În general, bucla este unidirecţională. Inelul unidirecţional din figura 1.9 rezultă
tot dintr-o configuraţie stea cu un nivel, el este un suport comun pentru transmisia
unidirecţională a mesajelor, fiind echivalat topologic cu centrul stelei. Există şi bucle
duble, a doua cale servind pentru a creşte fiabilitatea buclei. Frecvent, în cazul buclelor
duble, semnalele circulă în sensuri contrare pe cele două căi.
Structurile prezentate anterior (bus comun, inel cu jeton sau reţea satelit) presupun
rezolvarea accesului la suport de către terminalele T. Această problemă se rezolvă de
obicei prin diviziunea în timp cu alocare statică/dinamică a intervalelor de timp (canale
temporale). În practică se foloseşte structura cu două inele bidirecţionale care elimină
dezavantajul fiabilităţii reduse a inelului monodirecţional (figura 1.15), prin oportunitatea
de reconfigurare în inelul unidirecţional (exemplu: FDDI-Fiber Distribution Data
Interface).

21
 Fig. 1.15 Topologie dublu inel cu varianta de reconfigurare în inel unidirecţional.

1.7.3 Topologia Stea

Toate echipamentele sunt conectate la un punct sau echipament central care poate fi un
hub propriu-zis sau un comutator “switch” (figura 1.16). Echipamentele se conecteazǎ de
obicei la hub prin cablu UTP (Unshilded Twisted Pair) Ethernet.
În această configuraţie sistemele sunt conectate la un nod central care joacă un rol
particular în funcţionarea reţelei. Orice comunicaţie între două sisteme trece prin nodul
central, care se comportă ca un comutator faţă de ansamblul reţelei (figura 1.16).
Transferul informaţiei se face punct-la-punct dar, cu ultimele tipuri de comutatoare, este
posibil şi un transfer în legătură multipunct. Această topologie prezintă avantajul că poate
folosi în mare parte cablajul telefonic vechi existent într-o întreprindere. De asemenea, în
mare parte software-ul este concentrat în nodul central, pentru sisteme fiind necesar un
software simplu. Reţelele Stea sunt relativ uşor de instalat şi administrat, dar cunosc
fenomenul de congestie sau gâtuire (bottleneck) în cazul unui trafic intens, deoarece toate
datele trec prin hub. Fiabilitatea reţelei depinde foarte mult de nodul central, o defectare a
acestuia conducând la căderea reţelei; este necesar un suport fizic de comunicaţie
individual pentru fiecare sistem; extensia reţelei este limitată la capacitatea nodului
central.

Fig. 1.16 Exemplu de topologia Stea

22
 Comparativ cu tehnologia magistralǎ, o reţea stea necesitǎ în general mai mult cablu;
o defecţiune undeva în cablu sau echipament, scoate din funcţiune un singur calculator,
dar reţeaua localǎ rǎmâne operaţionalǎ; dacǎ hub-ul se defecteazǎ, întreaga reţea devine
ne-operaţionalǎ.
Reţelele 10BASE-T Ethernet, Fast Ehernet şi Gigabit Ehernet implementează o
topologie stea, în care accesul în reţea şi comunicaţia dintre staţii sunt controlate de un
echipament central.

1.7.4 Topologia arbore

Aceasta combină caracteristicile topologiilor magistrală liniară şi stea, fiind o reuniune
de grupuri fiecare configurat ca o reţea locală stea (figura 1.17) şi toate grupurile sunt
conectate la un cablu magistrală liniară numit backbone.
În forma cea mai simplǎ de reţea Stea, numai echipamentele hub se conecteazǎ direct
la magistrala arborelui şi fiecare hub funcţioneazǎ ca rǎdǎcinǎ (‘root’) a unui arbore de
echipamente; aceasta structurǎ hibridǎ magistralǎ-stea permite extensii viitoare comode:
• mult mai uşor decât topologia magistralǎ (limitatǎ ca numǎr de
echipamente datoritǎ traficului de tip difuzare pe care îl implicǎ) sau
• mult mai uşor decât o singurǎ reţea stea, datoritǎ numǎrului limitat de
porturi dintr-un hub.

Hub
Servere

Hub

Hub

Staţii de lucru

Fig. 1.17 Exemplu de topologie arbore .

1.7.5 Reţele cu topologie mixtă

Topologiile menţionate mai sus pot fi la rândul lor combinate şi rezultă sisteme
deosebit de complexe aşa cum este cazul reţelei Internet, care este “o reţea de reţele”;
aceste reţele complexe sunt denumite “reţele mixte”. Aceste reţele sunt distribuite pe arii
geografice mari. Structurile au rezultat din diverse considerente, altele decât cele strict
tehnice (economice, de trafic, politice, militare, etc.). O reţea mixtă este compusă din mai
multe reţele de topologii diferite interconectate din necesitatea de a acoperi o arie mai
mare. Se pleacă de la o reţea miez (core, backbone) care de cele mai multe ori are o
topologie mesh şi apoi se extinde acest miez cu diverse alte reţele.

23
1.7.6 Reţele cu interconectare totală (de tip plasă - mesh)
Topologia mesh (plasă) implementeazǎ conceptul de rute, încât mesajele trimise într-o
reţea mesh pot urma oricare din mai multe cǎi posibile care leagǎ sursa de destinaţie. Cel
mai bun exemplu de reţea mesh este Internetul, care utilizează tehnici de rutare complexe
dar de acest tip (mesh). Se prezintă în figura 1.18 un asemenea tip de reţea.
Avantaje:
- număr mare de joncţiuni:
- rute de rezervă multiple.
Dezavantaje: cost ridicat.

Fig. 1.18 Reţea cu interconectare totală.

24