CAP.

I TURISMUL ETNO-FOLCLORIC: NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Evoluția fenomenului turistic în România

Turismul reprezintă activitatea cu caracter recreativ sau sportiv, constând din

parcurgerea pe jos sau cu ajutorul a diferite mijloace de transport a unei regiuni pitorești
sau interesante dintr-un anumit punct de vedere.”Turismul este unul dintre elementele
căruia i se acordă cea mai largă considerație de dezvoltare în politica economico-socială
a statelor lumii, prin prisma laturilor sale comerciale, ca factor recreator, de cunoaștere
și instruire.”(Gheorghilaș:2009, 1).

De-a lungul vremii, activitățile turistice au fost adesea impuse de anumite

necesități, situații, nevoi și de ce nu și de ceea ce numim noi astăzi agrement.

”Turismul s-a constituit ca fenomen complex și bine conturat abia în ultima

jumătate de secol. El a căpătat o amploare deosebită în contextul dezvoltării generale a
economiei și societății la nivel mondial, remarcându-se atât prin ritmurile înalte de
creștere, cât și prin prezența sa în spații geografice tot mai extinse..(...). Nevoia de
recreere, de îmbogățire a cunoștiințelor culturale sau vieții spirituale etc. Sunt numai
câteva dintre motivațiile ce contribuie la generarea fenomenului turistic. Asemenea
aspirații sunt specifice oricărei colectivități umane. Ca urmare, fenomenul turistic s-a
manifestat în forme incipiente în cele mai vechi timpuri având o dimensiune și mod
manifestare specifice de la o etapă la alta.”(Gheorghilaș:2009,1) Turismul a existat în
toate epocile, modificându-se o dată cu trecerea timpului doar mijloacele și formele de
deplasare, precum și scopurile. Pentru unii turismul nu este decât o simplă distracție sau
chiar o formă de menținere sau refacere a sănătății, în timp ce pentru alții turismul
reprezintă o necesitate și chiar o activitate profesională.

Componentele turismului precum și modalitățile sale de funcționare alcătuiesc

mecanismul turistic care este format dintr-un ansamblu de forme, principii, instrumente
pe baza cărora turiștii își perfecționează activitatea proprie.

1
 Pe parcurs, turismul a suferit mari schimbări dar și perfecționări, atât în spațiu,
cât și în timp.

România încearcă să își perfecționeze formele de practicare ale turismului,

precum și infrastructura acestuia, aflându-se în prezent în fața adoptării unei noi strategii
de practicare a turismului. Țara noastră are la baza activităților turistice un șir de criterii:

 Valorificarea experiențelor pozitive ale țării;

 Preluarea și implementarea altor valori ale altor țări și popoare care se
potrivesc specificului turistic din România.

Activitățile turistice rezultă din ansamblul comportamentelor oamenilor precum

și al relațiilor și al deciziilor acestora fiind în același timp și componente ale acțiunilor
sociale, economice, culturale.

De-a lungul timpului turismul a suferit un amplu proces de diversificare,

specializare și integrare. Varietatea activităților turistice se reflectă și în diferențierea
formelor de turism:

 De agrement;
 Sportiv;
 Arheologic;
 De tratament balnear;
 Speleologic;
 De afaceri;
 Turism cultural

În zilele noastre turismul s-a transformat într-o activitate la fel de importantă

precum agricultura, industria și comerțul.

Fenomenul turistic ca orice activitate umană este foarte greu de delimitat,

deoarece se află sub incidența studiului interdisciplinar antrenând în același timp

2
geografi, economiști, sociologi și psihologi. Acesta este poziționat la intersecția mai
multor sectoare fiind o activitate complexă cu o varietate de fațete.

Încă din antichitate a fost cunoscută dorința de a descoperi lucruri și oameni noi,
de a călători, chiar dacă pe atunci, principalul scop era războiul sau schimbul comercial
sau chiar cucerirea unor teritorii noi.

De-a lungul anilor, scopul călătoriilor a început să se diversifice conturându-se

din ce în ce mai mult activitatea turistică, determinte de deplasările studenților către
centrele universitare, acțiuni religioase, călătorii către locuri și ținuturi noi. Odată cu
creșterea numărului de călători s-a dezvoltat și transportul, comunicațiile, industria
hotelieră precum și alte activități destinate turismului.

Cu trecerea anilor, turismului privit ca fenomen social-economic i se formulează

numeroase definiții, astfel după M. Peyromarre Debord turismul este văzut ca ”arta de a
călători pentru propria plăcere”. Jean Medecin privește turismul ca ”o activitate din
timpul liber care consta în a voiaja sau locui departe de locul de reședință pentru
distracție, odihnă, îmbogățirea experienței și culturii, datorită cunoașterii unor noi
aspecte umanești a unor peisaje necunoscute”.

În concepția lui Guy Freuler turismul reprezintă un ”fenomen al timpurilor

noastre bazat pe creșterea necesității de refacere a sănătății și a mediului înconjurător,
cultivarea sentimentului pentru frumusețile naturii ca rezultat al dezvoltării comerțului,
industriei și al perfecționării mijloacelor de transport”.

Profesorul elvețian W.Hunziker, specialist în cercetarea fenomenului turistic

definește turismul ca ”ansamblul relațiilor și fenomenelor ce rezultă din deplasarea și
sejurul persoanelor în afara locului de reședință, atât timp cât sejurul și deplasarea nu
sunt motivate de o stabilire permanentă sau o activitate lucrativă oarecare”.

O definiție mai recentă a turismului afirmă că termenul de turism desemnează

călătoriile de agrement, ansamblul de măsuri puse în aplicare pentru organizarea și

3
desfășurarea acestui tip de călătorii precum și industria care concură ca satisfacerea
nevoilor turistice.

Începând cu anii ′60 consecință a marilor modificări din economia mondială,

turismul cunoaște o dezvoltare deosebită, numeroși autori atribuind turismului
caracteristica de ”fenomen specific lumii moderne”.

În țara noastră turismul, ca fenomen social-economic, se integrează în economia

țării alcătuind o coordonată majoră a civilizației societății noastre. Datorită nesiguranței
drumurilor, în Evul Mediu s-a manifestat puțin mai restrâns decât în antichiatate.
Documentele din acea vreme indicau și o formă de turism colectiv, aceasta fiind
determinată de un șir de manifestări etno-folclorice, laice, tradiționale. Încetul cu încetul
se afirmă turismul balnear, acesta fiind prezent în Băile Felix, Ivanda, Lipova, Băile
Herculane, Olănești, Borsec, Vatra Dornei.

Secolul al XX-lea cunoaște o importantă dezvoltare în rândul stațiunilor balneo-

climaterice, astfel că până la sfârșitul acestui secol existau numeroase stațiuni de diferite
interese (23 de interes general, 78 de interes local și 38 de localități cu izvoare minerale).

Primele asociații turistice apar în a doua jumătate a secolului XIX punând bazele
turismului organizat. Această nouă formă de turism poate fi caracterizată prin noi
trăsături, dar și printr-o dezvoltare a formelor; această a doua parte a secolului aducând
totodată transformări substanțiale atât din punct de vedere cantitativ cât și din punct de
vedere calitativ în ceea ce privește structura turismului.

4
1.2. Turismul etno-folcloric în România

“Omul care pornește la drumeție pentru a-și cunoaște țara și neamul este animat
în mod firesc și de dorința de a cunoaște valorile civilizației și culturii populare
românești create de harnicul și talentatul nostru popor în forme inedite și ingenioase de-a
lungul îndelungatei sale istorii. Prin cunoașterea realităților etno-folclorice turistul
ajunge să cunoască modul de trai și specificul de viață civilizație și culturii tradiționale
și se apleacă cu pioșenie în același timp, cu un sentiment de legitimă mândrie, către tot
ceea ce creatorul anonim a făurit în răstimpul vremii, către toate acele fenomene și
mărturii de viață materială și spirituală care, odată cu scurgerea timpului, și-au conturat
trăsături și caractere ce le așează în cadrul valorilor reprezentative ale variaței și bogatei
culture populare românești” (Vlăduțiu I. 1976, p. 5).
Prin turismul etno-folcloric, turistul în urma unor excursii, sejururi, în diferite
puncte și la obiective turistice poate obține o informație etnografică substanțială asupra
tradițiilor și domeniul care îl interesează în funcție de aspirațiile lui: etnografie, artă
populară, arhitectură populară, obiceiuri, folclor literar, dans popular, muzică populară,
port popular etc. Vizitând obiectivele turistice: muzee, biserici de lemn, colecții
particulare, expoziții cu caracter folcloric și etnografic, turistul se poate informa cât mai
detaliat asupra domeniului pe care îl interesează (Vlăduțiu I. 1976, p. 7).
Specialiștii în domeniu au atribuit termenului turism o gamă variată de sensuri,
obținând un conținut cât se poate de complex. Termenul turism provine din cuvintele
latinești turnare= a se întoarce și turnus= mișcare circulară, desemnând astfel o
deplasare circulară a oamenilor, o călătorie cu întoarcere în punctul de plecare; termenul
turism se regăsește în toate limbile de largă circulație având același sens ca cel din limba
română (în engleză=tourism, în franceză=tourisme, înrusă=turizm, în
germană=tourismus, în italiană=tourismo).
Începând cu anul 1990 în țara noastră a avut loc înflorirea turismului rural
(agroturismul). Punctul de plecare a fost reprezentat de zona Moeciu-Bran, apoi pas cu
pas fenomenul a ajuns la nivelul întregii țări.

5
 Această categorie de turism oferea turiștilor șansa și posibilitatea de a cunoaște
tradiții și obiceiurile poporului român, ospitalitatea precum și bucătăria tradițională din
fiecare zonă a țării.
Premisele obținerii unui important aport economic au fost reprezentate de
monumentele istorice, atât de valoare națională, cât și de valoare internațională, precum
și de bogăția și frumusețea cadrului natural.

Turistul interesat de realitățile etno-folclorice prin vizitarea diferitelor obiective

forme de activități de valorificare a tradițiilor: simpozioane, festivaluri folclorice,
expoziții tematice cu caracter etnografic dobândește cunoștințe asupra felului de viață a
poporului român asupra concepțiilor sale despre lume și viață care s-au statornicit în
gândirea sa, de-a lungul istoriei. El va cunoaște totodată, mai ales specialistul,
influențele care s-au exercitat asupra culturii noastre tradiționale, de-a lungul timpului,
fie că ele s-au produs în domeniul portului popular, iconografie populară, dansului
popular, arte populare, arhitecturii populare etc.
În valorificarea și popularizarea tradițiilor populare, un rol esențial îl deține
Centrul Județean pentru Promovarea și Conservarea Culturii Tradiționale Maramureș
care organizează manifestări atrăgând, o serie de turiști din țară și de peste hotare.
Câteva exemple sunt: organizarea Sărbătorii de Crăciun în Maramureș, a expozițiilor
Etnofotografia, care valorifică pe baza imaginilor și conservează prin fotografiere,
diverse aspecte ale culturii populare: port popular, artă populară, monumente de artă
populară, obiecte de artă populară, obiceiuri tradiționale și organizarea în Baia Mare sau
în localități limitrofe a festivalului “Viori la sate”, festival care are ca țintă depistarea
tinerelor talente în interpretarea muzicii populare la vioară.
Centrul Județean pentru Promovarea și Conservarea Culturii Tradiționale în
Maramureș publică frecvent lucrări de etnografie și folclor în cadrul editurii proprii
“Ethnologica”.
Aș mai putea aminti lucrările semnate de Maria și Pamfil Bilțiu, “Folclor din
Țara Maramureșului”, volumele I, II; “Calendarul popular “ volumele I, II; “Pintea

6
Viteazul în folclorul maramureșean”, apoi “Ion Stan Pătraș și zestrea sa artistică”
semnată Pamfil Bilțiu.
Editura băimăreană Eurotip, prin grija directorului ei Pamfil Godja care
prețuiește folclorul a editat o serie de lucrări de mare valoare destinate valorificării
culturii populare scrise de Pamfil si Maria Bilțiu “ Prelucrarea artistică a lemnului în arta
populară din Maramureș”; “Colinde și obiceiuri de Crăciun, Anul Nou și Boboteaza” de
Pamfil și Maria Bilțiu și Victoria David, “Folclor din Țara Maramureșului“ volumul III
de Maria și Pamfil Bilțiu, “Folclor de pe Valea Cosăului” volumele I, II de Pamfil și
Maria Bilțiu și Maria Șerba, “Crucea în patrimoniul spiritual al județului Maramureș” de
Maria și Pamfil Bilțiu.
Centrul Județean pentru Promovarea și Conservarea Culturii Tradiționale în
Maramureș a publicat mai multe albume intitulate „Fotoetnografica”: „Portul popular
din Zona Chioar” de Janeta Ciocan; „Podoaba în portul popular din nordul României”;
de Janeta Ciocan și „Centrul ceramic Baia Mare - monografie” de Janeta Ciocan.
Pe linia popularizării tradițiilor și realităților folclorice un rol important îl deține
Ansamblul Național Transilvania care prezintă spectacole nu numai în județul
Maramureș, ci și în diverse orașe ale țării, dar și peste granițe popularizând astfel în
lumea largă tradițiile folclorice românești. Înafara cântecelor și dansurilor populare
Ansamblu Național Transilvania a realizat spectacole de obiceiuri tradiționale, precum
“Botejune de pe Iza”, “Nunta în Maramureș”, ”Viflaimul” și alte obiceiuri de iarnă,
“Nunta în Țara Oașului”, “Șezătoare în Maramureș”.

7
CAP.II MARAMUREȘUL ÎN TRECUT ȘI PREZENT

În nord-vestul patriei noastre în cadrul Munților Carpații Orientali se deschide o

depresiune de mare frumusețe, cunoscută sub denumirea de Ţara
Maramureșului. Strǎveche vatrǎ româneascǎ, cu o naturǎ încântǎtoare, de o rarǎ
frumusețe, județul Maramureș este situat în nordul României și are ca vecini Ucraina,
județele Suceava, Bistrița-Nǎsǎud, Cluj, Sǎlaj și Satu Mare. De o frumusețe aparte sunt
depresiunile Maramureșului, Lǎpușului și Bǎii Mari, cu dealuri, terase și lunci, care au
favorizat, prin bogǎțiile naturale și geo-climatice, prezența și permanența omului din
cele mai vechi timpuri în aceastǎ zonǎ. Maramureșul este o oazǎ de viațǎ arhaicǎ plinǎ
de farmec, în mijlocul unei civilizații egalizatoare. Este cu certitudine cel mai mare
muzeu etnografic în aer liber din Europa și valorile pe care le deține îl recomandǎ sǎ
ocupe un loc pe lista UNESCO a valorilor culturale ale umanitǎții. Prin valorile și
frumusețile sale spirituale, morale și peisagistice, județul Maramureș constituie un punct
de atracție pentru mii de turiști din țarǎ și strǎinǎtate.

În extremitatea nord-vestică a țării noastre, datorită poziției geografice pe care o

ocupă, Maramureșul a avut în comparație cu alte zone din Transilvania o istorie mult
mai agitată. De-a lungul timpului apartenența Maramureșului a suferit numeroase
schimbări, actualul județ Maramureș se împarte în 4 zone etnografice: Maramureșul
istoric, Țara Lăpușului, Chioar și o parte a zonei Codru.

Preistoria Maramureșului ne arată că acest loc de o frumusețe aparte a locuit din

vechi timpuri. Condițiile specifice de dezvoltare ale Maramureșului au făcut în secolul
X-XI ca în această zonă să fie organizate așa-numitele voievodate. Voievodatele erau
alcătuite din mai multe așezări românești stabile, cu pășuni, cu munți, cu păduri, vetre de
sat, cu hotare între ele și alcătuite din cnezate.

Secolul al XIV-lea și începutul secolului urmǎtor se caracterizeazǎ în toatǎ

Transilvania prin înǎsprirea relațiilor dintre iobagi și nobili. În urma unor rǎscoale de
proporții (Bobâlna-1437), deținǎtorii puterii - nobilii maghiari în majoritate, dar și
nobilii români care se maghiarizeazǎ - semneazǎ o convenție cu sașii și secuii, o uniune

8
frǎțeascǎ de întrajutorare, în cazul când una din pǎrți este atacatǎ. Pentru cǎ erau trei
pǎrți de trei neamuri diferite, înțelegerii i s-a mai spus Univ Trium Natium. Sub raport
politic, actul a avut o deosebitǎ importanțǎ: el a servit tezei de mai târziu care prezenta
ca natiuni politice ale Transilvaniei numai pe unguri, sași și secui; românii erau doar
tolerați.

Dupǎ cel de-al doilea rǎzboi mondial, situația s-a schimbat radical. Teritoriul
maramureșean din nordul Tisei a trecut la Ucraina, respectiv la Uniunea
Sovieticǎ,legǎturile dintre românii de pe cele douǎ maluri au fost puternic întrerupte și a
urmat o intensǎ politicǎ de deznaționalizare a populației românești de cǎtre puterea
sovieticǎ. Pânǎ și denumirea româneascǎ a satelor a devenit slavǎ: Slatina s-a schimbat
în Solotvina, Teceu în Tiacev, Biserica Albǎ - Belaia Terkov, iar Apsa de Jos - Dabrova.

Dupǎ evenimentele din Decembrie 1989 și dupǎ dislocarea Imperiului Sovietic,

legǎturile s-au reluat; spre surprinderea celor din stânga Tisei, ei au constatat cǎ frații lor
din dreapta apei, atâți câți sunt, nu și-au uitat limba, portul și nici tradițiile. Ei
sǎrbǎtoresc încǎ evenimentele arhaice rǎmase de la romani, cum ar fi ,,serbarea
mǎrțișorului" și existǎ o asociație culturalǎ numitǎ "George Coșbuc", care cautǎ sǎ ținǎ
aprinsǎ flacăra culturii românești printre conaționali.

Este impresionantǎ tenacitatea cu care românii maramureșeni din dreapta Tisei

au luptat pentru a se pǎstra ca atare: "Suntem neam de piatrǎ!" sau "Deși nu am fǎcut
niciodatǎ parte din România, nu am încetat niciodatǎ sǎ ne simțim români!"- spun ei.

Dǎinuirea româneascǎ la nord de Tisa este însǎ fragilǎ și depinde de

sprijinul celor din țarǎ. În privința împǎrțirii administrativ teritoriale a țǎrii, s-a procedat
la desființarea județelor și s-a preluat modelul sovietic, al regiunilor și raioanelor. În
acest context, în 1948 s-a desființat și județul Maramureș cu resedința la Sighet și s-a
creat regiunea Baia Mare, care încorpora teritoriul Maramureșului, Sătmar, Oaș, Lǎpuș,
Chioarul, Zona Codrului - deci și actualul județ, și se înființeazǎ raioanele ca unitǎți
teritoriale restrânse, subordonate regiunii.

9
 În anul 1964 are loc o nouǎ împǎrțire administrativ-teritorialǎ a țǎrii, revenindu-
se la forma și denumirea de județ ca unitate specificǎ, dar Maramureșul rǎmâne în
continuare afiliat la Baia Mare, care va deveni resedința județului. Pierzându-și - dupǎ
mai bine de 600 de ani - locul privilegiat de reședințǎ de județ, Sighetul Marmației s-a
dezvoltat și s-a modernizat într-un ritm mai lent decât alte centre urbane similare.
Cǎderea dictaturii ceaușiste în Decembrie 1989 a adus speranța unui reviriment rapid
pentru întreaga zonǎ și repararea unor greșeli fǎcute de regimul trecut.

În Maramureș unde meșterii populari au cultivat de veacuri cu deosebitǎ

artǎ și pe scarǎ întinsǎ arhitectura de lemn, obiceiurile și tradițiile, noul, prin
modernitatea sa, nu agreseazǎ “vechiul” ci încearcǎ sǎ-l completeze, sǎ îl ducǎ mai
departe, sǎ-l punǎ în valoare. Natura, de-a lungul timpului, a fost privitǎ ca aliat în
realizarea operelor cu caracterul lor specific – original și pitoresc. Prin adaptarea la
materialul din care este construit, opera meșterilor maramureșeni a dus la închegarea
unor forme de mare prospețime și ușurințǎ .

Vizitatorii Ţǎrii Maramureșului sunt atrași, în primul rând, de creația

popularǎ din Oaș, pǎstratǎ și azi în formele sale originale. În ritualul sǎrbǎtorilor
oșenilor, transmise din generație în generație, se rǎsfrâng obiceiuri legate de
preocupǎrile milenare (pǎstoritul). Se remarcǎ porțile sculptate (Halmeu), originalitatea
gospodǎriilor, cioplitul lemnului (Camarzana, Certeze), pictura pe sticlǎ și olǎritul (Tur),
toate de o inegalabilǎ frumusețe. De asemenea, Vama este o cunoscutǎ localitate prin
produsele sale ceramice, care perpetueazǎ vechiul obicei dacic al olǎritului. Culorile cu
care se orneazǎ vasele sunt naturale, aidoma celor de acum 2000 de ani.

10
 CAP.III POTENȚIALUL TURISTIC ETNO-FOLCLORIC ÎN
MARAMUREȘ

În Maramureș unde meșterii populari au cultivat de veacuri cu deosebită artă și

pe scară întinsă, arhitectura de lemn, obiceiurile și tradițiile, noul prin modernitatea sa,
nu agresează vechiul, ci încearcă să-l completeze, să îl ducă mai departe, să-l valorifice.
De-a lungul timpului natura, a fost privită ca aliat în realizarea apelor cu caracterul lor
specific-original și pitoresc. Prin adaptarea la materialul din care este construit, opera
meșterilor maramureșeni a dus la înghegarea unor forme de mare valoare.

Arta și tradiția maramureșenilor se distinge atât prin forma discretă cât și prin
formele meșteșugite. Turiștii sunt atrași în special în ținutul Maramureșului de creația
populară din Oaș care și-a păstrat originalitatea până în zilele noastre.

În Țara Maramureșului se remarcă porțile sculptate (Halmeu), pictura pe sticlă și

olăritul (Tur), originalitatea gospodăriilor (Certeze), toate de o inegalabilă frumusețe.
Vatră de cultură și civilizație care și-a sculptat în lemn istoria, Maramureșul este locul
unde arta populară, tradițiile, portul și obiceiurile nu și-au pierdut originalitatea și se
păstrează ca nicăieri altundeva în țara noastră.

De-a lungul anilor, Maramureșul a păstrat și a respectat cu sfințenie obiceiurile

lagate de muncă, sărbătorile, precum și obiceiurile legate de viață. Toate momentele
importante ale vieții sunt însoțite de faimoasele obiecte din lemn, decorate, cele mai
fascinante fiind crucile, element care face legătura între lumea celor vii și lumea celor
morți.

Opera marelui artist popular Ioan Pătraș, ”Cimitirul Vesel” de la Săpânța,

reunește cruci povestitoare a vieții dispărute, prin intermediul cărora autoironia se
îmbină cu dramatismul. Sărbătorile sunt acele momente în care oamenii ținutului
maramureșean trăiesc cu bucurie îndepărtându-se de treburile zilnice prin muzică și voie
bună.

11
3.1. Tipuri de peisaje etnografice în Maramureș

Peisajul, locul de manifestare a vieții este un concept global interdisciplinar. În

țara noastră, peisajul a fost temeinic cercetat din punct de vedere geografic, artistic,
ecologic, dar nu foarte amplu din punct de vedere etnografic. Termenul de peisaj
etnografic a fost folosit pentru prima dată în anul 1978 de către etnologii Ion Ghinoi,
V.Butură, este mărturia durabilă a simbiozei anului cu natura, a creativității lui
generatoare de cultură și civilizație, fiind consecința contextului socio-economic, politic,
istoric și cultural.

Peisajul etnografic integrează naturalul cu socialul, omul modificând sau

înlocuind componentele naturale în funcție de nevoile sale, de gradul de organizare și
dezvoltare al colectivității din care face parte.

”Căci a sta să privești- atitudinea cea mai comună pe care ne-o impune peisajul-
e de o insondabilă complexitate. Stai în miezul identității tale și privești jocul de forme
a tot ceea ce în raport cu tine, e diferență, contrast, heterogenitate(...). Pădurea din zare
sau munții care închid perspectiva, câmpia vecină cu cerul la hotarul ultim la vederii
sunt la fel de actuale, de impozante ca și cele din imediata noastră apropiere.”
(Pleșu:2003).

Peisajul denumește o parte din natură, gen de pictură sau compoziție literară
descriptivă așa cum este definit în DEX.(1998): ”O parte din natură care formează un
ansamblu artistic și este prinsă dintr-o singură privire; priveliște; aspect propriu unui
teritoriu oarecare, rezultând din combinarea factorilor naturali cu factorii creați de om;
gen de pictură sau de grafică având ca obiect reprezentarea cu precădere a priveliștilor
din natură; tablou, fotografie care reprezintă un peisaj; descriere, prezentare a naturii în
opere literare; compoziție literară descriptivă.”

Termenul de peisaj a fost folosit de către pictorii Renașterii, definind un tablou în

care natura observată de om este subiectul principal.

12
 Cuvântul peisaj, derivat din lat. pagensis (țară) sau pages (provincie), a căpătat o
circulație internațională: paysage (Franța), paesaggio (Italia), paisage (Spania),
landschaft (Germania), landscape (Anglia).

Conceptul de peisaj este unul controversat, atât ca definiție cât și ca apartenență

profesională. Termenul invadat de pictură, acesta reprezenta până în secolele XVII-
XVIII reproducerea cu precădere a naturii, atribuindu-se mai târziu și sensuri disputate
de geografie, istoria artei, arhitectură, ecologie, etnologie, medicină, dând astfel naștere
unor termeni noi, precum: peisaj natural, peisaj antropic, peisaj cultural, peisaj urban,
etc.

Peisajul ca termen științific a fost introdus în geografie în secolul al XIX-lea de

către Al. Von Humboldt (1769-1859), renumit naturalist, geograf, explorator german
care a clasificat peisajele în funcție de omogenitatea asociațiilor vegetale.

Peisajul geografic, așa cum spune V.Mihailescu (1971:4) ”reprezintă rezultatul

interacțiunilor diverselor elemente și fenomene geografice care se condiționează
reciproc într-un ținut oarecare.”

Încă din anul 1949, Bobek și Schmithusen defineau peiajul geografic ca pe ”o

structură spațială sistemică, dinamică, alcătuită din componenți biotici, abiotici și
antropici.”

V.Mihailescu (1968:17) definea peisajul ca ”ansamblul caracterelor exterioare

specifice ale unui teritoriu și arată că geografia este descrierea și explicarea științifică a
peisajelor.

Ion Ghinoiu definește peisajul etnografic contemporan ca ”o sinteză inedită la

care au contribuit spiritul inventiv al omului, creator de civilizație și cultură, mediu
geografic și timpul”(1981:93). În peisajul etnografic, spunea V.Butură ”se surprind
trăsături comune, datorate legăturilor strânse și schimbului permanent de bunuri
materiale și culturale (...). De-a lungul timpului, oamenii au transformat peisajul natural
într-un peisaj etnografic. Acesta s-a dezvoltat o dată cu societatea.”(1978:9,13).

13
 Conform lui L.David, peisajul etnografic ”este mărturia durabilă a osmozei
omului cu natura, a creativității lui generatoare de cultură și civilizație, portul cu care
poporul a îmbrăcat și a gătit pământul pe care-l locuiește, în funcție de nevoile sale, de-a
lungul mileniilor. Parte a peisajului etnologic, acesta sintetizează latura materială și
spirituală a unei etnii a cărei fizionomie proprie este rezultatul interacțiunii și
interrelațiilor dintre componente. Peisajul etnografic posedă anumite caracteristici ce-i
permit acestuia, în raport cu alte peisaje, identificarea și delimitarea. El este consecința
contextului socio-economic, politic, istoric și cultural.”

Peisajul etnografic este unitatea de bază și se suprapune în general peste formele

de relief de ordinul II: munte, deal, podiș, câmpie. Unitățile peisajului etnografic sunt:

1. Intraetnice:
 Provincie etnografică;
 Zonă etnografică;
 Microzonă etnografică;
 Satul.

2. Interetnice:
 Regiunea culturală;
 Spațiul cultural;
 Mediul cult
 ural;

Peisajul etnografic prin varietatea și bogăția elementelor conținute poate fi

clasificat în funcție de diverse criterii:

1. După modul de utilizarea a terenurilor:

 Forestier;
 Pastoral;
 Piscicol;
 Pomicol;

14
  Viticol;
 Agrar;
 Mixt.

2. După dinamică:
 Primare și derivate;
 Involuate și evoluate;

3. După straturile culturale identificate în structura sa:

 Origine: autohtone, asimilate;
 Evoluție:arhaice, relicte, moștenite, contemporane, progresive;
 Religie: creștine și precreștine;
 Stare de conservare a peisajului: regresiv, instabil, stabil și
progresiv;
 Valoarea estetică: spectaculos, deosebit, obișnuit;

4. După interacțiunea elementelor provenite din diferite peisaje:

 Bine individualizate și cu elemente de interferență a moștenirii
sau împrumutate;

Peisajul forestier- pădurea este universul tăcut al lumii. Ea constituie sursa

formării uneia dintre cele mai importante civilizații ale poporului român-civilizația
lemnului. Aceasta este întâlnită în toate componentele peisajului etnografic de natură
materială (adăpost, ocupații, meșteșuguri și instalații tehnice populare, alimentație) și
spirituală (credințe, obiceiuri, folclor, mitologie).

În cadrul peisajului forestier, întâlnim satul risipit sau cum spunea Emanuel de
Martonne (1921): satul de munte cu case împrăștiate sau satul cu case izolate cum
spunea R.Vuia (1975).

15
 Peisajul pastoral

Țara noastră deține o importantă suprafață ocupată cu pășuni și fânațe din

Europa. Păstoritul este o îndeletnicire străveche a populației carpato-dunărene și a fost,
cum spunea Vălsau (2001:411) : ”Cea mai înaltă școală de educație a tineretului în
trecutul îndepărtat (...), școală în care regula fundamentală era castitatea și munca pentru
folosul comunității:”

R.Vuia, arătând vechimea păstoritului și agricultura în terase pe înălțimi care au

pus baza economiei arhaice a poporului autohton român, spunea: ”a trăit, am putea
spune, o viață etnografică, trăită pe înălțimi, în spațiul său mioritic.” (1975:99).

Vechimea ocupației este confirmată de folclorul pastoral, de numărul mare al

sărbătorilor și obiceurilor pastorale (Ziua Lupului, Filipii, Martinii de Iarnă, Nunta Oilor,
Focul Viu, Sântilia etc.) de fondul lingvistic traco-dac legat de creșterea animalelor
(baci, zăr, urdă, căciulă, țap, stână, țarc, strungă, brânză, căpușă, etc.).

În zonele joase de câmpie și deal, unde gospodăriile dispuneau și de cereale s-au

crescut porci, cabaline, bovine, dar și ovine. În schimb, în zonele înalte, muntoase, s-au
crescut în special ovine, caprine și într-o mică măsură bovine.

Specifice peisajului pastoral sunt așezările cu caracter temporal, găsndu-se

uneori izolate, iar alteori grupate, formând adevărate ”sate de înălțime”, așa cum spunea
C.Giurcanu.(1988:78).

Peisajul pomicol

Așa cum spunea L.David (2015:88), culesul alături de vânătoare și pescuit,

reprezintă principala sursă de hrană a omului.

Toate speciile și soiurile de pomi fructiferi își au originea în formele sălbatice.

Relieful deluros alături de existența unei clime temperate au fost factorii care au
favozrizat, încă din vechi timpuri, cultivarea pomilor fructiferi. Din nefericire,

16
patrimoniul pomicol al României se află în scădere. Principalele bazine pomicole din
țara noastră se află în zona subcarpatică a Argeșului, Dâmboviței,Prahovei și Vâlcei.

Peisajul pomicol are de asemenea implicații în dezvoltarea unor meșteșuguri,

precum: dogăritul, văsăritul, dar și în obținerea unor băuturi alcoolice (vinars, țuică,
rachiu, horincă), dar și în prepararea diverselor mâncăruri (dulcețuri, gemuri).

Peisajul viticol

L.David în lucrarea sa din anul 2015, ”Peisajele etnografice din România”, arată
importanța viței de vie încă din vechi timpuri: ”Geograful antic străbun relatează că în
timpul lui Burebista, marele preot Deceneu i-a convins pe daci să taie viile și să trăiască
fără vin. Acest lucru ne demonstrează faptul că vița-de-vie era foarte extinsă în statul
dac(...). (David:2015,91).

În lucrarea ”Podgoriile și vinurile României” (2003:10), coordonată de acad.

Valeriu D.Cotea, platațiile viticole de pe teritoriul țării noastre au fost grupate în
următoarele taxonomice: zona, regiunea, podgoria, centrul viticol și plaiul viticol. S-au
identificat trei zone viticole: intracarpatice, pericarpatice și danubiano-pontică.

Peisajul agrar

Dacă mult timp omul s-a adăpostit în pădure și s-a hrănit fiind culegător, vânător,
pescar, începând din neolitic a început să cultive pământul.

Vos și Meekes (1999:5) spuneau că:”aratul a fost introdus începând cu cel puțin
sfârșitul neoliticului și cultivarea de cereale s-a răspândit mai larg (...), dar întotdeauna
mai puțin în munții decât pe câmpii și dealuri, deoarece economia se baza pe recoltele
pământurilor joase.”

Peisajul agrar cuprinde totalitatea terenurilor arabile și este caracteristic în

special în zonele de câmpie (Câmpia Română, Câmpia Jijiei, Câmpia Tisei, Câmpia de
Vest) și podișurile joase (Dobrogea, Podișul Getic, Podișul Moldovei, Podișul
Transilvaniei), dar și în zonele depresionare din arealul montan.

17
 Țara noastră este plasată pe locul 5 după Spania, Franța, Germania, Polonia, ca
suprafață arabilă pe continentul european.

Peisajul piscicol

A fost un peisaj primar, generator de peisaje secundare (agrar, viticol, pomicol)

s-a restrâns neîncetat prin diferite lucrări de îndiguire, desecare, asanare, etc. facilitând
înaintarea terenurilor arabile în zonele inundabile din lungul Dunării și râurilor
importante.

Pescuitul este o ocupație străveche a populației de pe teritoriul României. Apele

noastre sunt bogate în fauna ihtiologică și întâlnim o varietate de specii: păstravi, lipan,
scobar, mreană, crap, știucă, biban, sturioni).

În peisajul piscicol s-au păstrat numeroase procedee arhaice de prindere a

peștelui. Prinsul peștelui cu mână la răgălii, sub pietre, la mal reprezintă una dintre cele
mai vechi metode. Alte metode arhaice de prindere a peștelui au fost și: răstocirea apei,
pescuitul cu ceaunul și cu plante otrăvitoare.

Peisajul mixt

Într-un număr foarte mare se află peisajele de tip mixt: agro-forestier, agro-
pastoral, agro-viticol.

Tipuri de peisaje etnografice în Depresiunea Maramureș

Maramureșul istoric este o zonă geografică cu relief montan, delimitată de munți

cu numeroase creste, pante abrupte, văi adânci, urme glaciare.

Viața satului maramureșean, în toate momentele lui semnificative, indiferent de

anotimp a fost marcată, încă cu mult timp în urmă de peisajul montan, în care s-a
dezvoltat încetul cu încetul.

Muntele, pădurea și-au pus amprenta puternic pe întreaga existență a

maramureșeanului: ”Bogății ale satului, munți, păduri cu floră și faună, livezi cu pomi

18
fructiferi.Pădurea este și loc de rapaos și de adăpost asimilată simbolic casei și
pământului matern, este lăcaș al iubirii libere, stimulată de energiile
vegetalului.”(Ulian:2011,45).

În aceeași lucrare a sa, Petre Ulian descrie și alte bogății naturale ale
Maramureșului istoric:”Bogățiile subsolului sunt diverse. În ceea ce privește minereurile
neferoase ca aurul, argint, cupru, plumb, mangan, marmură, piatră de construții, acestea
se află în diferite zone care în vremuri nu prea îndepărtate erau sate.”(Ulian:2011,46).

Pe lângă peisajele naturale în Maramureșul istoric există o varietate de tipuri de

peisaje etnografice, precum: peisajul forestier, peisajul agrar, pastoral, pomicol, viticol,
peisajele de tip mixt nu lipsesc nici ele de aici.

3.2. Casa țărănească

”Universul macrocosmic al țăranului maramureșean se exprimă prin așezare cu

limitele ei, iar cel microcosmic prin gospodăria țărănească cu toate elementelei ei
constitutive. Viața țăranilor maramureșeni s-a desfășurat de-a lungul veacurilor în
cadrul celor două centre concentrice: gospodăria și așezarea la care se poate adăuga un
altul, mai larg, bazat pe proprietatea privată sau colectivă (munții), pe sistemul de
înrudire, de apartenență (zona, în speță, ”țara”). De aceea, când vorbim despre
gospodăria țărănească din zona etnografică Maramureș nu ne vom raporta numai la
elementele de natură materială care o constituie, ci și la cele de natură spirituală,
deoarece viața trăită în acest mic univers care este gospodăria marchează fiecare spațiu
al ei și din această perspectivă.”(Dăncuș: 1986,96).

Maramureșeanul a știut să se facă remarcat, încă din cele mai vechi timpuri prin
spiritul practic, gospădăresc, alături de măiestria artistică, reușind în timp să valorifice
bogăția lemnului de la construirea primelor așezări umane, construirea bisericilor, să-și
crească animalele în același timp, să-și lucreze pământul sfânt.

Încă din timpurile străvechi, primele activități ale țăranului maramureșean au fost
cele legate de dobândirea hranei, precum și cele legate de locuință. Deoarece lemnul i-a

19
fost cel mai la îndemână, majoritatea gospădăriilor erau construite din lemn. Casele
maramureșenilor nu erau singurele construcții făcute din lemn, ci aceștia aveau o
mulțime de componente pe lângă casă, frumos sculptate în lemn: poarta, șura, șoprul,
grajdul, fântâna cu roată, fântâna cu cumpănă, mobilierul casei, moara, piuă, etc.

Petre Ulian în lucrarea sa ”Satul maramureșean” ne spune că centrul satului

maramureșean este dominat de biserica din lemn acoperită cu șindrilă. Întreaga structură
exterioară a bisericii: pridvor, absida altarului, acoperișul din șindrilă cu poala simplă
sau dublă, turnul, clopotniță; reprezintă elementele specifice ale bisericii maramureșene.

Gospodăria țărănească maramureșeană privită în ansamblu se încadrează în tipul

gospodăriei cu curte dublă. Aceasta este alcătuită din două componente: gospodăria
propriu-zisă (livada, grădina, grădinița, curtea, ocolul vitelor) și terenurile din afara
gospodăriei (pădurea, fânețe, terenuri arabile).

Pentru orice popor, casa este un semn, o marcă de civilizație culturală, dar și
socială, în ea fiind încorporat un sistem filosofic, unul existențial. Casa țăranului din
Maramureș poartă și ea amprenta timpului peste care a trecut și a rezistat, rămânând în
același timp un simbol al statorniciei. Până în ultimile decenii ale secolului trecut, Țara
Maramureșului se afla sub influența lemnului, majoritatea obiectelor din interiorul casei
fiind făcute din lemn: ”(...) Maramureșul era sub semnul civilizației lemnului și, în mod
firesc, atât casa, cât și obiectele din interior erau din lemn. Bârnele din brad sau din
stejar erau folosite atât la construcția caselor, cât și anexelor
gospodărești.”(Ulian:2011,63).

Casa tradițională țărănească era formată din una, două, trei sau chiar patru
încăperi, fiecare având destinația ei specială. De obicei, una dintre camere era rezervată
oaspeților, aici păstrându-se obiectele cele mai de valoare ale casei. Casele cele mai
vechi erau alcătuite doar dintr-o singură cameră, camera de locuit și tinda. Aceasta
îndeplinea totalitatea funcțiilor familiare, necesare: un colț cu vatra, altul cu masa, al
treilea unde era amplasat patul și o icoană.

20
 Chiar dacă familia era mai numeroasă, această căsuță monocelulară era destinată
tuturor membrilor. Ușa casei, precum și pragul aveau o semnificație: reprezentau
trecerea din lumea din afară la cea dinăuntru, făceau legătura între cele două lumi.

Casa maramureșeană nu avea fundație, ci în jurul ei avea o prispă sau șatră. La

muzeul de etnografie sunt păstrate câteva dintre casele cele mai vechi, printre care: Casa
familiei Codrea din Berbești-1704, Casa familiei Botizan din Strâmtura, Casa Marinca
din Sârbi-1785, Casa Iurca din Călinești.Pe parcurs apare casa cu tindă: ”Ulterior apare
casa cu tindă, continuată cu șură și grajd. Tinda era și locul unde se păstrau alimentele și
se urcau în pod. Pe peretele dintre tindă și camera de locuit era cuptorul care avea un rol
important pentru încălzit. Fumul din vatră se urca în pod, unde era împăștiat prin orificii
în acoperiș, sau intra mai întâi în ursoaică. În pod era pusă carnea de porc la fumat și
erau depozitate unele unelte. Acoperișul era cu paie, apoi trestie și draniță (șindrilă). ”
(Ulian:2011,63/64).

În secolul al XIX-lea și până la al doilea război mondial un nou tip de casă va

deveni reprezentativ. Este vorba despre casa cu tindă și două camere, acoperită cu
draniță și cu fundația din piatră. Cea de-a doua cameră fiind destinată oaspeților sau
evenimentelor mai importante familiei sau pentru sărbători.

Mai târziu vor apărea și în Maramureșul istoric casele cu etaj, cu 2,3 sau chiar
mai multe încăperi, diversificându-se în același timp și mobilierul. În ceea ce privește
patul, acesta nu mai era doar din scânduri, ci apar saltelele, mai întâi umplute cu paie
peste care se așternea lepedeu din cânepă și cergă. Lângă pat, dacă familia avea copii
mici se afla leagănul suspendat sau pe picioare proprii.

Ca obiecte de mobilier, în interiorul casei tradiționale din Țara Maramureșului

apar: lada de zestre în care se țineau podoabele sau anumite haine de sărbătoari, ruda din
lemn suspendată lângă un perete și care era utlizată pentru cergi, covoare, fețe de masă.

Într-un alt colțișor al casei se afla dulapul pentru vase, podișorul și colțarul
pentru farfurii, tacâmuri. La perete stăteau lavițele deasupra cărora erau puse icoane,

21
blide, ștergare. Aceste ștergare peste blide se puneau și pe ceilalți pereți ai camerei.
Masa era acoperită cu față de masă sau fățoaie lucrată manual și avea scaune cu spătar.

De-a lungul timpului însă, în ceea ce privește amenajarea interioară a suferit

transformări: dulapurile au înlocuit lada de zestre, cuptorul a fost mutat afară sau în
tindă, lampa cu petrol a luat locul opaițului, ca într-un final și lampa să fie înlocuită de
electricitate, țigla a înlocuit vechile dranițe. Încetul cu încetul, casa tradițională
țărănească tinde spre modernitate, numărul încăperilor se mărește, făcându-și apariția
baia, bucătăria, aragazul, frigiderul, televizorul, etc.

3.3. Meșteșugurile

În viața unui popor, ocupațiile tradiționale reflectă condiția existețială din punct
de vedere economic. Maramureșul a fost până nu demult o ”țară” de țărani și deci este
firesc ca din această perspectivă ocupațiile să fie cele specifice acestei categorii sociale,
evident condiționate de mediul rural și de factorii socio-istorici.

Din documentele arheologice, precum și din cele istorice reiese pentru zona
Maramureșului un tip de economie agro-pastorală: ”Documentele arheologice și cele
istorice atestă pentru zona etnografică Maramureș tipul de economie agro-pastorală din
care s-au dezvoltat meșteșuguri și industrii țărănești care să satisfacă, sub aspectul
uneltelor, necesitățile lucrării pământului și ale prelucrării produselor.”(Dăncuș: 1986,
36).

Ocupațiile tradiționale reprezintă un factor care caracterizează întreaga Țară a

Maramureșului. Cele mai vechi ocupații ale maramureșenilor au fost: agricultura pe care
au adaptat-o climei, creșterea animalelor, păstoritul, prelucrarea lânii, muncile forestiere
(prelucrarea și exploatarea lemnului), prelucrarea pieilor de animale. Acestea, însă pe
parcurs s-au redus și s-au adaptat necesităților.

Configurația geografică a Maramureșului oferă posibilitatea practicării

agriculturii în condiții favorabile. În zona etnografică Maramureș, sistemul tradițional
de cultură a fost cel în ”țarină” și ”imaș”. M.Dăncuș în lucrarea sa din 1986 aduce

22
informații cu privire la culturile tradiționale din satele maramureșene: ”Culturile
tradiționale din satele zonei etnografice Maramureș au fost grâul (de toamnă și de
primăvară), secarea, ovăzul și orzul, hrișca, meiul, fasolea, varza, floarea-soarelui, inul,
cânepa trifoiul, lucerna. La finele secolului al XVII-lea apare porumbul, mai târziu
cartoful (numit local ”picioici”, ”baraboi”, ”poame de pământ”).” (Dăncuș:1986, 40)

Creșterea animalelor a fost o ocupație de bază în Maramureș, mai ales creșterea

oilor, alături de agricultură. În ponderea economiei agro-pastorale a zonei, aceasta se
situează pe același loc cu agricultura, constituind de-a lungul veacurilor o sursă
principală de existență.

După M. Dăncuș, ”primele atestări cu privire la creșterea animalelor datează din

secolul al XIV-lea, când documentele consemnează diverse litigii între țăranii nobili din
Maramureș.” Pășunile alpine unde se oragizau stânile pentru vărat apar în documente
sub numele de ”loci estivales” sau ”descensus in alpibus”.

Păstoritul în zona etnografică Maramureș se încadrează după tipologia stabilită

de Romulus Vuia, în ”păstoritul agricol cu stână la munte” și ”păstoritul din zona
fânețelor”. (Vuia: 1980, 255).

Stâna, interior format dintr-o singură încăpere pentru depozitarea produselor

lactate și servind în același timp și ca spațiu de dormit pentru păcurari. Chiar în fundul
colibei erau atârnate instrumentele pentru prelucrarea laptelui, comarnicul era așezat în
fața acesteia, iar lângă colibă se află staulul oilor. Acestea erau coborâte din munte
toamna, prilej de sărbătoare pentru toți țăranii maramureșeni, eveniment numit ”Sâmbra
Oilor”.

Prelucrarea pieilor și a blănurilor animale – cojocăritul- din blana de oaie se

făceau cojoace și pieptare. În ceea ce privește materialul și ornamentica în
confecționarea lor apar anumite diferențieri:”Tipul de cojoc din subzona Vișeu-Borșa
are ornamentația din piele și pe spate, motive florale, broderii policolore, nasturi din
piele. Un tip de cojoc este cel din subzona Mara-Cosău, Iza Inferioară, până la Bârsana

23
și Valea Slătioarei. Broderiile sunt pe pânză care se aplică pe cojoc. Broderia se face din
lână colorată î nunațe de roșu. Pe Valea Tisei decorul este aplicat direct pe cojoc.”
(Ulian: 2011, 112).

Confecționarea măștilor-un capitol de o mare însemnătate în simbolistica

maramureșeană o reprezintă măștile populare. Măștile reprezintă un simbol magic și
sunt folosite în cadrul diferitelor ritualuri. Acestea pot luat atât formă umană, cât și
formă animalică (capra, ursul).

Măștile folosite în cadrul sărbătorilor de iarnă: jocul caprei, al urșilor, precum și

măștile de drac și moșii sunt printre cele mai cunoscute, dar și cele mai folosite măști în
Șara Maramureșului istoric.

Torsul, țesutul, cusutul și broderia

Petru Ulian într-o lucrare de-a sa afirmă: ”O activitate de bază în rândul femeilor
de la țară a fost prelucrarea lânii, datorită faptului că prin ea asigura familiei o parte a
elementelor de costum, apoi, din lâna realiza cele necesare aranjării interioare a
camerelor de locuit. În timp această activitatea a devenit o adevărată artă.”
(Ulian:2003,113)

După tunderea oilor, lâna obținută era dusă la râu pentru a fi spălată, apoi aceasta
era întinsă pe un gard pentru a se usca, umând apoi ca firele de lână să fie scărmănate,
trecute prin vârtelniță, darac, apoi era toarsă cu ajutorul fusului în fire care formau
ghemul. Cea care transforma firele în pânzături, covoare, cergi, diverse țesături era
războiul de țesut (tiara).

Maramureșul, bogat în păduri seculare de foioase și conifere, a oferit ded-a

lungul secolelor materia primă pentru case și anexe gospodărești, instalații tehnice,
unelte și, nu în ultimă instanță, edificii de cult.

24
 Același M. Dăncuș în cartea sa ”Zona etnografică Maramureș” din 1986 spunea
că: ”Nu întâmplător, Maramureșul este numit ”Țara lemnului” și se vorbește despre
”civilizația lemnului” care a înflorit aici.” (Dăncuș: 1986,71)

Meșteșugul prelucrării lemnului a fost practicat la început de către aproape

fiecare țăran, pentru nevoile proprii. Meșterii prezenți în toate satele Maramureșului
folosesc și astăzi vechile tehnici de prelucrare a lemnului și anume cioplitul acestuia cu
securea, fățuitul cu barda, tăiatul și crăpatul cu fierăstrăul și joagărul.

Zona Maramureșului este recunoscută printr-o notă aparte a comunei Săpânța în

ceea ce privește arta lemnului: ”În zona Maramureșului, comuna Săpânța face o notă
aparte în privința artei lemnului. Creatorul popular Stan Ioan Pătraș, cunoscut prin
meșteșugul său, a realizat încă din perioada interbelică un grupaj de elemente funerare-
semne de mormânt sculptate în lemn într-o manieră proprie. Stan Ioan Pătraș a reușit să
sintetizeze viața celui dispărut într-o imagine plastică sculptată în tehnica basoreliefului,
de cele mai multe ori adăugând câteva versuri care redau preocupările și viața omului.”
(Dăncuș: 1986, 73)

O altă preocupare la fel de importantă ca și creșterea animalelor a fost pentru

țăranul maramureșean, prelucrarea lutului sau olăritul: ”Olăritul este una dintre cele
mai vechi preocupări ale omenirii. În satul Săcel se află în atelier de ceramică, familie cu
tradiție în arta prelucrării lutului.” (Ulian: 2011, 109).

Un renumit meșter în arta prelucrării lutului a fost regretatul Tănase Cocean care
în anul 2000 a primit titlul de ”Mare Meșter” de la Academia de Arte și Meserii
Tradiționale din Maramureș. Tehnica de prelucrare a lutului este unică în țara noastră.

Tehnica ceramicii roșii nesmălțuite este de origine dacică, iar modul de ardere, în
cuptoare vechi de sute de ani, poartă pecetea romanilor. Argila se extrage din dealul
Deovdeanu , unde se află un amestec de lut gros roșu și scos de la adâncimi mai mari de
50 de m. Primul pas în prelucrarea acestuia este arderea argilei în cuptor, apoi lustruirea
acesteia cu o piatră de râu, trecându-se pe urmă la ornamentare cu ajutorul vopselei

25
obținute dintr-un pământ colorat natural. Acest pământ necesar pentru obținerea vopselei
pentru pictat va fi pisat mai întâi de către meșter cu o piatră, apoi înmuiat în apă.

Când vasul este gata de pictat cu linii orizontale și frânte, acesta va fi lăsat la
uscat câteva zile, trecându-se după aceea la procesul de ardere în cuptor timp de 24 de
ore.

Cele mai renumite centre de prelucrare a ceramicii din Țara Maramureșului și

care au rămas active până astăzi sunt Centrul de la Sighetul Marmației și cel de la Săcel.
Cel de pe urmă se distinge față de celelalte printr-un specific propriu. Ceramica produsă
aici este ”arsă la roșu și decorată prin două tehnici: prin lustruire și prin pictare.”

Continuitatea meșteșugului se realizează astăzi prin creațiile de mare

autenticitate ale vestitului olar Tănase Cocean, care prin forma vaselor, elementelor
decorative, tehnicile de lucru (arderea la roșu, lustruirea cu piatra), spune Dăncuș,
”nu se abate de la specificul milenar al acestui centru.”

Lucian Blaga scria despre olari: ”De veacuri își au aici lăcașul, de la începutul
cel dintâi. Olarii sunt cei sortiți să-nmoaie și să coacă lutul, ca niște zmei întârziați și
blânzi...arhaici inși, își poartă pe sub plai un vis fragil prin zilele greoaie”.(Memoria
etnologică, p.466).

Dacă creșterea animalelor constituie în zona Maramureșului una dintre ocupațiile

principale, este firesc ca materiile prime oferite de acestea să fie folosite la
confecționarea pieselor de îmbrăcăminte. Piesa de bază împotriva frigului, pentru
protejarea corpului a fost blana animalelor, la care pe parcursul timpului au fost
adăugate pieile care erau mai întâi prelucrate prin diferite tehnici.

În Maramureș, în general, din blana de oaie s-au prelucrat și s-au confecționat,

așa-numitele cojoace, pieptare , piese fără mâneci, scurte, drepte și deschise în față.

Dintre cei mai peicepuți cojocari din ținutul maramureșean se remarcă astăzi
Mihai Iuga-Joldea din săliștea de Sus și Nicoară Hotea din Sat-Șugatag.

26
 Încă din cele mai îndepărtate vremuri, opinca a reprezentat încălțămintea de bază
a țăranului maramureșean. Acestea erau confecționate, în general din piele de porc sau
de vită. Aceasta meserie a fost la început mai puțin practicată, însă o dată cu trecerea
timpului, opincăritul a devenit un meșteșug de bază: ”Dacă la început nu existatu
meșteri specializați, în fiecare familie lucrându-se opincile necesare, cu timpul
opincăritul a devenit o profesie. Astfel au apărut meșterii specializați care au dus
meșteșugul la o adevărată artă.” (Dăncuș: 1986, 84)

O îndeletnicire veche a fost în Maramureș și prelucrarea metalelor. Pe parcursul

mileniilor II și I, atestările arheologice dovedesc că Maramureșul era un important
centru de producție a uneltelor și armelor din bronz.

3.4. Portul popular

Satele Maramureșului prezintă în toate domeniile artei populare caracteristici

comune, dar pentru fiecare sat în parte, pentru fiecare subzonă se identifică și elemente
de diferențiere. Acestea se manifestă mai frecvent în arhitectură, în textilele populare și
în mod deosebit în portul popular.

Diferențierile pe subzone și în interiorul acestora, chiar de la sat la sat, dovedesc

marea varietate și diversitate a creației populare, dar în același timp și unitatea ei.

La o primă vedere am putea spune despre straiele maramureșene că au o notă

aparte în comparație cu costumațiile din celelalte zone etnografice din Maramureș, însă
se regăsec forme asemănătoare și aproximativ aceleași denumiri ale elementelor portului
popular: ”Dacă la prima vedere portul popular din Maramureș face notă aparte în
contextul portului popular românesc, la o analiză mai atentă se constată că principalele
lui elemente constitutive se regăsesc în aceleași forme și aproape întotdeauna cu aceleași
denumiri în toate zonele etnografice românești. Astfel, sumanul, cioarecii, cămașa,
opincile, căciula, zadiile (catrințele), cojocul, pieptarul, elementele de găteală ale capului
etc. sînt componente de bază care îl integrează armonios în ansamblul portului popular

27
românesc- dovadă a unității în diversitate a creației noastre populare.” (Dăncuș: 1986,
159)

Costumul femeiesc din zona etnografica Maramureș, prin elementele principale,

se integrează în structura generală a portului popular românesc.

În ceea ce privește găteala capului la femei, în Maramureș este mai simplă decât
în alte zone, însă implică elemente specifice când este purtată de mireasă. De obicei,
părul se purta cu cărare pe mijloc și împletit în două cozi, zare în rândul miresei sunt
împreunate la spate și îmodobite cu verdeață (bărbânoc).

Tot specific miresei este și cununa, care la fel ca și celelalte elemente se

diferențiază de la o subzonă la alta, rămânând ca notă comună întregului ținut
maramureșean, varietatea de mărgele, oglizi, flori și materiale colorate din care este
decorată cununa: ”Un caz particular îl prezintă cununa din comuna Săpânța, care are o
”palmetă mare laterală” cu corespondețe în portul ucrainean. Cununa descrisă este cea
care se poartă în zilele noastre. Cea tradițională era foarte simplă și sobră, fiind
confecționată pe un suport de lână și ornamentată în exclusivitate cu floricele realizate
din măduvă de pipirig”. (Dăncuș: 1986, 162)

O altă diferențiere apare și în cazul cromaticii, în funcție de vârsta celor care

îmbracă costumul, astfel cele mai tinere, fetele și femeile căsătorite purtau basmele
colorate, iar femeile mai bătrâne purtau basmale negre.

De o importanță aparte și cu o valoare artistică deosebită ale portului popular

femeiesc sunt zadiile și cămășile. Cea din urmă categorie se diferențiază pe subzone, în
ceea ce privește cromatica, ornamentica, forma mânecilor și desigur elementele
decorative.Specific cămășilor din zona etnografică Maramureș este decolteul de formă
pătrată.

Ca și în cazul gătelii capului, și în când vine vorba de cămăși, comuna Săpânța se

remarcă prin croiul deosebit, prin cromatică, elemente decorative de celelalte subzone:
”O mențiune specială merită cămășile femeiești din comuna Săpânța. Croiul acestora

28
este cel mai tradițional, dar decorul brodat este mai bogat, dispus în jurul decolteului și
pe piept, peste umăr și la încheietura mâinii. Broderia este cusută cu ață colorată peste
fire numărate și în cruciulițe. Motivele ornamentale specifice sunt ”corigăul”(zigzagul),
”cracul”, ”ruja”, ”colții din ață” (festonul). Cromatica include albul, roșul mohorât,
verdele, albastrul, galbenul, portocaliul. Mâneca nu se termină cu un volan, ci cu o
manșetă largă, încrețită și brodată în tehnici și cu ornamente diferite.” (Bănățeanu:
pag.117)

Așa cum remarca Tancred Bănățeanu, ceea ce dă o notă specifică portului

popular din Maramureș, dar care îl și diferențiază pe subzone și chiar pe localități, este
zadia.”Generalizat și specific portului transilvănean, aria de răspândire a acestui tip
străvechi de port este însă mult mai mare, cuprinzând și alte regiuni ale țării (Oltenia,
Muntenia, sud-estul Moldovei, Banatul) cât și teritoriul carpato-balcanic. (Bănățeanu:
120).

M. Dăncuș în lucrarea sa din 1986 descrie foarte frumos tipul de zadii din Țara
Maramureșului: ”Zadiile de formă dreptunghiulară, au dungi diferite ca lățime și
cromatică, variind de la sat la sat (roșu cu negru, portocaliu cu negru, galben cu negru,
albastru cu negru). Zadiile se încing cu ajutorul unor baiere împletite din lână colorată
(întâi se încinge zadia din spate, apoi cea din față)”. (Dăncuș: 1986, 163)

După primul război mondial, în componența portului popular maramureșean a

pătruns fusta din cașmir, largă și încrețită, care se poartă zilnic, dar și în zilele de
sărbătoare. În comuna Săpânța, această fustă a preluat în totalitate funcția poalelor și a
zadiei. Fusta se poartă și cu o zadie în față.

Un alt element ce intră în componența costumului popular femeiesc din

Maramureș este pieptarul, care diferă de la o subzonă la alta și care are în general două
variante: cel din pănură e lână și cojocelul din blană, divers colorat. Leriscul sau
sumanul este confecționat din pănură țesută în patru ițe și bătută la piuă, iar
încălțămintea este compusă din opinci, purtate de obicei cu obiele din lână sau cu ciorapi
împletiți din lână albă.

29
 Să nu uităm însă, că maramureșencele au avut dintotdeauna un real simț al
frumosului, drept urmare, ele nu uită să-și pună la gât renumitele zgărdane din mărgele
țesute sau împletite.

În analiza portului tradițional maramureșean, se pot distinge și în componența

costumului popular bărbătesc câteva elemente specifice.

Pe timpul verii, bărbații purta pe cap pălăria sau clopul din paie, cu șiruri de
mărgele. În schimb, iarna pălăria era înlocuită de cușme: ”Iarna se purtau căciuli cu
fundul rotunjit, așa-zisele ”cușme rotilate”, confecționate din blană de miel. Acum s-au
generalizat căciulile clasice. Totuși, în zilele de sărbătoare, feciorii mai poartă ”cușmele
rotilate”, de preferință din astrahan negru sau brumăriu. Atât pălăriile cât și căciulile
purtate de feciori în zilele de sărbătoare sunt frumos împodobite cu ”ciucalăi” din lână
colorată, cu zgărdane de mărgele, cu ”struț” de flori”. (Dăncuș: 1986, 165)

Cămașa bărbătească era confecționată din pânză de cânepă, in sau bumbac,

uneori chiar amestecate, și țesută în două ițe. Cămașa din bătrâni avea un croi simplu,
piepții nedepășind ca lungime lățimea mânecilor. Chimirul acoperea zona rămașă goală
și avea rolul de a proteja mijlocul în timpul muncilor grele. Ca orice alt element
tradițional și cămașa bărbătească a suferit modificări de-a lungul vremii: mânecile au
devenit mai strâmte, ba chiar mai scurte, iar la guler și la mâneci au apărut bogate
ornamente.

În ceea ce privește partea de jos a costumului bărbătesc, aici pentru perioada

verii apar ”gatiile” sau pantalonii, iar iarna bine cunoscuții cioreci din pănură albă, țesută
în patru ițe și dată la piuă.

Apare și aici pieptarul, confecționat în majoritatea satelor din pănură colorată,

avân un croi simplu, drept, fără mâneci.

Specifică perioadei friguroase, atât în portul femeiesc, cât și în cel bărbătesc, este
”guba”, de obicei albă, semn distinctiv al familiilor nobile. Încălțămintea, la fel ca la
femei, este opinca din piele de porc sau de vită, cu gurguiul într-o parte.

30
 ”Trăistuța feciorească” este și ea nelipsită în zilele de sărbătoare din portul
bărbaților, de dimensiuni mici și țesută din lână. O altă piesă specifică costumului
bărbătesc din zona etnografică Maramureșului sunt ”mânecările”, acre pe lângă rolul
estetic, acestea au și o funcție practică, protejând închietura mâinii de frig.

Gheorghe Dăncuș încearcă să scoată în evidență o categorie a portului tradițional

maramureșean, și anume, portul păcurarilor. Acesta se compunea din aceleași elemente
ca portul popular bărbătesc, însă avea câteva caracteristici specifice: ”Astfel, pălăria
(”clopul păcurarului”) nu era niciodată din paie, ci numai din ”păr”, cu pana dreaptă și
lată și cu tichia mică. Pentru a deveni funcțională în condițiile muntelui, ea se impregna
cu sânge de miel sau de ied (ca să nu se deformeze) și se ungea cu un amestec de unt,
ceară de albine și rășină (ca să devină impermeabilă). În jurul tichiei, pălăria are o
curelușă pe care sunt prinși ”bumbi” de alamă; o curelușă asemănătoare, prinsă în două
părți, fixează pălăria pe cap.” (Gh. Dăncuș: Portul păcurarilor-smolencile-manuscris).

În zona etnografică Maramureș, portul popular este încă viu, putând fi văzut nu
numai în zilele de sărbătoare, ci chiar în cele de lucru.

31
 IV. SĂPÂNȚA – STUDIU DE CAZ

4.1. Cadrul geografic

Comuna Săpânța se situează în nordul județului Maramureș, pe malul drept al
Tisei, aproape de confluența râurilor Săpânța și Tisa. Săpânța este una dintre comunele
mari ale Maramureșului. Aceasta are o suprafață de aproximativ 150 km² și cuprinde
lunci, terase, dealuri și munți. Terenurile cultivate ocupă o suprafață de aproximativ 600
de hectare. Peste 417 hectare sunt ocupate cu livezi, 5561 hectare cu fânețe și 7530
hectare cu păduri de foioase și conifere.
Râul Săpânța, cu undele sale zgomotoase și limpezi, străbate vatra satului,
delimitând o fâșie de câmpie plină de farmec. Natura din această zonă, cu frumuseți și
locuri pline de pitoresc, oferă turistului satisfacții nebănuite. Pe malul stâng al râului, la
8 kilometri de sat, se află un izvor de apă minerală foarte apreciat pentru calitățile sale
curative, iar puțin mai jos, pe malul drept, se găsește o crescătorie de păstrăvi și lostriță.
Așezarea este dominată de Piatra Săpânței, o formațiune vulcanică impresionantă
de pe râul Săpânța, care izvorăște de sub vârful Rotundu (1500 m altitudine), printre
stâncile nordice ale Munților Ignișului și se varsă în Tisa la 228 m altitudine. Cursul
râului este de circa 20 km, destul de abrupt și traversează o zonă împădurită.

4.2. Istoricul localității Săpânța

Săpânța a fost atestată documentar în anul 1373 și se numea, pe atunci,

Zapanchia. Aici s-au descoperit niște piese din bronz care atestă faptul că în acest loc au
existat așezări omenești încă din perioada neolitică. Pe aceste piese de bronz sunt
încrustate decorațiuni cu motive spiralate, romburi, linii frânte, arcuite sau punctate ce se
regăsesc peste timp în ornamentica obiectelor lucrate de localnicii de azi ai comunei,
mărturisind astfel continuitatea spiritului creator al locurilor.
Numele localităţii (Zapancha), este menţionat în legătură cu un conflict legat de
proprietăţi, între boierii locali şi coloniştii saşi şi maghiari aduşi de regatul maghiar. În

32
acea diplomă se stabileşte limita dintre teritoriul acordat coloniştilor (care formeazş
hotarul Câmpulungului) şi hotarul Săpânţei. Conflictul a durat mai mult timp şi este
menţionat în mai multe diplome maramureşene (Ioan Mihalyi de Apsa).

Boierii din Săpânţa au luptat şi în alte rânduri pentru a-şi păstra moşiile şi unii
dintre ei aveau moşii şi în alte aşezări din Maramureş. Vechile diplome maramureşene
înregistrează o mulţime de familii nobile din această localitate. Dintre acestea amintim
familiile: Stan, Gherhes, Tivadar, Bosa, Finta, Giurgi, Nan, Pop, Steţcu, Săpânţan, Tite,
Holdis, Turda, Banc şi alţii.

Încă din acea perioadă, Săpânţa era o localitate importantă. Ioan Mihalyi de Apsa
face referire în Diplomele maramureşene, la puterea economică a localităţii, amintind
despre existenţa mai multor mori de apă pentru măcinatul cerealelor. Un document din
1404 aminteşte o moară pusă în mişcare de apele râului Săpânţa, despre care Tit Bud
precizează că avea două roţi şi aparţinea Mănăstirii Sfântul Arhanghel Mihail din Peri.

O altă istorioară se referă la o întâmplare din anul 1717. În acea perioadă, vechea
biserică de lemn din sat a fost prădată de tătari. Legenda spune că în timp ce nomazii
loveau cu topoarele în ușa de la intrare în biserică, tinerii localnici le-au răpit șapte cai,
dintre care unul avea pe spinare o pânză roșie de catifea, aparținând, probabil, unei
căpetenii. Materialul a fost păstrat, ulterior confecționându-se din el un veșmânt pentru
preotul satului. Și astăzi veșmântul din catifea roșie se găsește în biserica nouă, drept
mărturie a vitejiei tinerilor maramureșeni. Vechea biserică a rezistat invaziei tătarilor
dar, mai târziu, în anul 1880, a ars, chiar în ziua de Paști. În locul ei s-a ridicat biserica
actuală, din zid de piatră, edificată în anul 1882. Cimitirul din jurul acesteia va deveni, în
timp, „Cimitirul Vesel”, a cărui valoare este recunoscută pe plan internațional.

33
 4.3. Elemente etno-folclorice specifice comunei Săpânța

Săpânța este o localitate cu o rezonanță aparte în cultura populară românească.

Zestrea ei artistică, bogată și de certă valoare, exercită o atracție irezistibilă asupra
turiștilor și iubitorilor de tradiții de pretutindeni. Arta de la Săpânța a făcut ocolul
pământului.

Atestată documentar în jurul anului 1300, cunoscută în 1373 sub denumirea

"Zapancha", localitatea Săpânța, parte a Maramureșului istoric, își poate deriva numele,
după afirmația poetului Ioan Alexandru, de la latinescul sapientia (înțelepciune, dar în
vatra satului pe locul numit Prisaca, s-a descoperit un depozit de bronzuri, dezvăluind
că pe aceste meleaguri existau așezăminte încă din perioada neolitică. Pe aceste piese de
bronz sunt încrustate decorațiuni cu motive spiralate, romburi, linii frânte, arcuite sau
punctate ce se regăsesc peste timp în ornamentica obiectelor lucrate de localnicii de azi
ai comunei, mărturisind astfel continuitatea spiritului creator al locuitorilor.

Localitatea este situată în partea de nord a județului, într-un ținut muntos și

deluros acoperit cu păduri seculare. Râul Săpânța, cu undele sale zgomotoase și limpezi,
străbate vatra satului, delimitând o fâșie de câmpie plină de farmec. Natura din această
zonă, cu frumuseți și cu locuri pline de pitoresc, oferă turistului satisfacții nebănuite.

Pe malul stâng al râului, la 8 km de sat, se află un izvor de apă minerală foarte

renumit și apreciat pentru curatețea apei lui, iar un pic mai jos, pe partea dreaptă a râului
se află o crescătorie de păstravi și lostriță. În această zonă, săpânțenii, pentru a-și
surprinde vizitatorii, au construit și o cabană de vânătoare, ce oferă chiar și locuri de
cazare, ba mai mult se poate servi, gustosul ”pește de Săpânța”.

Oamenii locului, fiind favorizați de relief, s-au ocupat cu creșterea animalelor,

exploatarea lemnului, arătându-și iscusința și îndemânarea la orice, au știut să folosescă
tot ceea ce natura le-a oferit pentru a-și face cele necesare gospodăriei și casei.

În perioada anului 1717, se spune într-o monografie a comunei că ”...vechea

biserică de lemn din sat a fost prădată de tătari. ”

34
 Legenda spune că în timp ce nomazii loveau cu topoarele în ușa de la intrare în
biserică, tinerii localnici le-au răpit 7 cai, dintre care unul avea pe spinare o pânză de
catifea roșie, aparținând probabil, unei căpetenii. Materialul a fost păstrat, ulterior
confecționându-se din el un veșmânt pentru preotul satului, și astăzi veșmântul din
catifea roșie se află în biserica nouă, drept mărturie a vitejiei tinerilor maramureșeni.

Actualmente, Săpânța este una din marile și frumoasele comunități rurale ale
Maramureșului, care atrage, în toate anotimpurile, dar mai ales vara, un număr sporit de
vizitatori, numele Săpânța devenind un reper într-o geografie turistică mondială.

Printre cele mai reprezentative atracții turistice din Săpânța, putem enumera:
Cimitirul Vesel, ,Casa memoriala Stan Ioan Patras,Manastirea Peri.

Cimitirul Vesel

Faima localității Săpânța se trage de la renumitul său Cimitir Vesel care a devenit
o importantă atracție turistică.

Legenda spune că atitudinea veselă în fața morții este un obicei al Dacilor care
credeau în viața veșnică, iar moartea pentru ei era doar trecerea spre o altă lume. Ei nu
vedeau moartea ca pe un sfârșit tragic, ci ca pe o șansă de a întâlni zeul suprem
Zamolxe.

Cel care a ridicat arta prelucrării lemnului la cel mai înalt nivel a fost meșterul
Stan Ioan Pătraș, care încă de când era tinerel l-a atras sculptatul în lemn, pictura naivă,
precum și creația poetică.

Stan Ioan Pătraș s-a năcut pe 25 iunie 1908, în Săpânța, dintr-o familie de țărani
nu prea înstăriți, fapt care l-a împins să muncească încă de mic, pentru a-și ajuta frații și
pe mama sa. Drept urmare, s-a împrietenit cu lemnul, ajungând ca acesta să devină cea
mai aprinsă pasiune a lui, precum și o sursă de existență.

35
 Arta meșterului săpânțean s-a perfecționat la școala tradiției, care constă
îmbinarea cu măiestrie, pe același monument artistic, a basoreliefului în lemn cu pictura
naivă și versul popular, creând astfel un limbaj propriu de exprimare.

Marele Stan Ioan Pătraș a fost o presonalitate complexă, a știut să stăpânească

tainele tâmplăriei, care i-au ușurat munca în realizarea unei variate game de obiecte
lucrate artistic: dulapuri, blidare, colțare, lingurare, cuiere, scaune, etc. Troițele, ale căror
stâlpi sunt decorați în câmpuri ornamentale, sunt veritabile lucrări artistice. Baza acestor
troițe au ca motiv reprezentarea morții cu coasa în mână, simbolizând în același timp
setea acesteia de suflete,precum și înclinația meșterului spre grotesc și umor.

Opere monumentale sunt și porțile făcute de Stan Ioan Pătraș, reprezentative prin
originalitatea motivelor, dar și prin dimensiune. Principalele motive care apar pe porțile
lucrate de meșterul săpânțean sunt: pomul vieții, rozeta, șarpele, soarele
antropomorfizat.

Opera majoră prin care S.I. Pătraș este cunoscut , sunt, desigur cele două
cimitire, ambele fiind cunoscute sub numele de ”Cimitirul Vesel”, aceste locuri căpătând
o mare valoare artistică prin crucile cioplite, sculptate și pictate, pe suprafața cărora sunt
săpate cu dalta versuri, majoritatea având o încărcătură umoristică. Valoarea acestor
cruci a ajuns recunoscută, atât pe plan național, cât și pe plan internațional.

Datorită spiritului inventiv moștenit și perpetuat peste timp, s-a creat o artă
populară variată, de o bogăție și valoare artistica greu de egalat, ce a dat Săpânței un
renume mondial. Meșterul care a ridicat pe cele mai înalte culmi arta locală a prelucrării
lemnului a fost Ion Stan Pătraș care, încă din fragedă tinerețe a fost atras de sculptura în
lemn, de pictura naivă dar și de creația poetică, făurită după canoanele poeziei populare.

Cel ce avea să devină cel mai cunoscut și respectat meșter maramureșean, s-a
născut la Săpânța, la 25 iunie 1908, într-o familie de țărani săraci. A fost nevoit, de mic,
să muncească din greu pentru a-și ajuta mama și frații. Drept urmare, a început lupta cu

36
lemnul, apoi s-a înțeles cu el, s-au însoțit la drum, s-au sprijinit unul de altul, prelucrarea
lui devenindu-i o mare pasiune și o sursă de existență.

Arta lui Ion Stan Pătraș s-a perfecționat la școala tradiției, cu întregul ei sistem
artistic, care constă în imbinarea cu măiestrie, pe același monument artistic, a
basoreliefului în lemn cu pictura naivă și versul popular, creând astfel un limbaj propriu
de exprimare. Fiind o personalitate complexă, el a știut stăpâni și tainele tâmplăriei, care
i-au facilitat realizarea unei game variate de obiecte lucrate artistic: cuiere, colțare,
scaune, dulapuri, blidare, lingurare. Lucrările sale sunt unicate. Troițele, ale căror stâlpi
sunt lucrați în câmpuri ornamentale, sunt veritabile perle artistice. Troița de la intrarea în
cimitirul vechi este ornamentată, în registrul de sus al stâlpului, cu scena răstignirii lui
Iisus, în cel de la mijoc este înfățișat Iisus judecător, iar în cel de jos este redată scena
izgonirii din rai. O altă capodoperă este troița de la intrarea în Cimitirul nou, numit și
„Cimitirul vesel”. Registrul superior al acesteia reprezintă înălțarea lui Iisus și Maica
Sfântă, iar cel de jos Răstignirea. Baza ambelor troițe are ca motiv reprezentarea morții
cu coasa în mână, simbolizând setea ei de suflete și ne dezvăluie preferința meșterului
pentru grotesc și umor, fantezia lui bogată trăgându-și seva din legendele populare.

Porțile lui Ion Stan Pătraș sunt opere monumentale, prin dimensiuni, ineditul
ornamenticii, prin originalitatea cu care stilizează motivele: soarele antropomorfizat,
șarpele îngemănat, pomul vieții ale cărui petale se termină cu o rozetă.

Marele meșter și-a construit o casă și, convis fiind că va fi vizitată de mulți
oameni, a decorat-o și a ornamentat-o, etalându-și multiplele valențe ale personalității
sale artistice, destăinuindu-și legătura cu lumea artistică maramureșeană. Începând cu
fațada – prin ornarea căreia și-a arătat admirația față de scriitorii clasici (Mihai
Eminescu, George Coșbuc, Ion Creangă) și față de eroii martiri ai istoriei neamului
(Horia, Cloșca și Crișan) și până la cel mai îndepărat colț al casei, varietatea artei sale
exercită o atracție deosebită. Scaunele, crucile miniaturale, scenele religioase, scenele
inspirate din viața satului, toate acestea ne determină să înțelegem că meșterul a dorit să

37
realizeze pentru vizitatorii săi o veritabilă expoziție personală, lăsându-ne moștenire
întreaga sa trudă artistică.

Opera majoră, prin care meșterul și-a desăvârșit talentul, o regăsim, fără îndoială,
în cele două cimitire, cunoscute sub denumirea comună „Cimitirul Vesel”. Acest loc a
căpătat individualitate și valoare prin crucile cioplite, sculptate și picate, pe care sunt
săpate cu dalta epitafuri în versuri, cele mai multe cu o încărcătură umoristică
remarcabilă, specifiă zonei și românului, în general. Valoarea acestor adevărate opere de
artă este recunoscută și pe plan național și pe plan internațional.

Monumentele funerare de piatră și marmură, crucile de lemn din cimitirele

noastre străvechi și troițele, așezate încă din vechime la răspântie de drumuri în
ținuturile locuite de români, au oferit talentatului meșter o sursă de inspirație creatoare.
Se naște, astfel, o sinteză originală, cunoscută sub numele de „crucea de Săpânța”.
Stâlpul crucii, ce cuprinde textul personalizat al celor trecuți în veșnicie, completat cu
scene sculptate și pictate din viața acestuia, este mărginit de un chenar decorat. Deasupra
acestuia este așezată o cruce cu un „acoperiș în două ape” (o structură din lemn, sub
formă de unghi, asemenea unei săgeți îndreptate spre cer). Chenarul de pe stâlp se
continuă și pe partea expusă a acoperișului, decorând armonios suprafețele cu motive
tradiționale.

Crucile în sine îi oferă lui Ion Stan Pătraș un prilej de fantezie creatoare. El
inventează modele noi ce oferă diversitate cimitirului: crucea cu un braț, cu două brațe,
cu trei brațe, crucea închisă în cerc sau crucea închisă în pătrat. Motivele utilizate
(rombul, linia frântă, triunghiul, cercul, pomul vieții, rozeta solară, petale florale,
inimioare etc.) sunt specifice artei populare maramureșene. Culorile sunt cele de largă
utilizare în arta tradițională, afișând un aspect policrom, cu predominarea fondului
albastru. Culoarea albastră este reluată în nenumărate nuanțe ce se contopesc în una
singură, coborând parcă cerul pe pământ, atunci când arunci o privire de ansamblu
asupra cimitirului.

38
 Cimitirul vesel are caracterul de frescă a satului deoarece versurile-epitaf
surprind defunctul în cele mai diverse ipostaze ale vieții sale. Basoreliefurile au menirea
să evoce, alături de versurile-epitaf, figura celui dispărut, evidențiindu-i trăsăturile
caracteristice. Epitafurile constituie o trăsătură caracteristică a operei meșterului Ioan
Stan Pătraș, exprimând plastic viziunea artistului despre lume și viață, despre moarte,
trecerea în lumea de dincolo fiind tratată ca un moft, ca o glumă. Această frescă a satului
este încărcată de umor dar și de tristețe, în funcție de destinul fiecăruia. „Portretele
biografice” ale celor plecați în veșnicie sunt scrise sub forma unor veritabile balade, ai
căror eroi afișează o senină detașare și împăcare cu destinul, nu fără un ușor regret și o
„dulce melancolie” după viață. Transpuse în tipare poetice, fără a se respecta distribuția
ritmată a versurilor, uneori cu greșeli de ortografie, epitafurile cuceresc prin farmecul
limbajului și prin ineditul expunerii.

O adevărată expoziție da artă populară este și „ruda tradițională” care nu

lipsește din aproape nicio casă. Ea are darul de a etala talentul creatoarelor din Săpânța
care s-au specializat pe calea tradiției în arta țesutului și a prelucrării lânii. Truda lor se
materializează în cergi, țoluri alese, covoare, traiste, cuverturi, adesea expuse pe garduri
pentru a fi admirate și vândute turiștilor iubitori de artă populară. Numărul țesătoarelor
din sat, care au știut să-și ridice meșteșugul la rang de artă este impresionant.

Portul popular, care se distinge prin originalitate și personalitate, este și el o

măiestrie a creatoarelor locale, așa cum ne-o dovedește cămașa bărbătească sau
femeiască, piesă de port de mare valoare, ornată cu broderii și încrețituri la mâneci,
guleri și umeri. Remarcabil, prin încărcătura artistică, este și pieptarul în formă de vestă,
fără mâneci, ornat migălos cu fir de lână colorată. Primele elemente care au dispărut
cvasitotal din portul săpânţan sunt zadiile - acele elemente caracteristice portului
maramureşan cu dungi orizontale alternative roşu-negru - înlocuite de sumne, fuste
înflorate pe fond roşu, albastru ori verde, respectiv opincile. Tendinţa se manifestă cu
diferite grade de intensitate în întreg Maramureşul. O caracteristică a portului săpânţan
este cămaşa femeilor care are note particulare în raport cu cămaşa tipică pentru restul
zonei. Apar particularităţi de croi, cusătură şi, mai ales, lipsa dantelelor aplicate la umeri

39
sau alte zone. Este posibil să se manifeste influenţe din zona Lăpuşului şi Oaşului,
rezultatul fiind însă unul foarte elegant. De asemenea, se poate sesiza o departajare pe
categorii de vârstă a tipului de haine îmbracate de săpânţence. În mod paradoxal tinerele
au costume care se apropie cel mai mult de ceea ce este perceput drept port tradiţional în
Maramureş. Sesizarea interesului turiştilor români şi străini faţă de portul maramureşan
a dus la achiziţionarea de noi piese pentru ca tinerele să fie în atenţia acestora, dar şi
împământenirea concepţiei că femeile trecute de o anumită vârstă trebuie să îmbrace
culori tot mai terne, mai închise, ca o măsură a decenţei şi a detaşării de cele lumeşti.

Locuitorii satului Săpânța își oficiază, așa cum au moștenit din moși-strămoși,
obiceiurile: la nunți, înmormântări, botezuri. Ei participă cu sfințenie la sărbătorile
religioase precum Crăciunul, Boboteaza, Rusaliile, Hramul Bisericii Ortodoxe „Nașterea
Maicii Domnului” și Luminația.

Mănăstirea de maici Săpânța Peri, având hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și

Gavril”, este loc de pelerinaj pentru credincioși. Biserica mănăstirii, construită recent în
stil maramureșean clasic, se remarcă prin înălțimea turnului, o veritabilă săgeată
aruncată spre cer, vrând parcă să-l lege cu pământul. Foișorul de vară al mănăstirii,
decorat impresionant, ca și biserica de alfel, se integrează armonios în acest maiestuos
ansamblu arhitectural.

Se poate spune că Săpânța este un leagăn al artei tradiționale și frumuseților

naturale dătătoare de liniște și odihnă; un ocean de sensibilitate și poezie. Aici, grație
unor ambasadori excepționali ai artei, chiar și moartea pare a fi la fel de frumoasa ca
viața.

40
 V. TIPURI DE TURISM PRACTICATE ÎN MEDIUL RURAL
MARAMUREȘEAN

Multe forme de activităţi turistice se pretează la fel de bine la sat ca şi la oraş.

Turiştii pot avea în aceeaşi zi activităţi specific urbane sau rurale. În mediul rural,
datorită disponibilităţii de spaţiu se pot desfăşura activităţi turistice cu caracter
intermediar (urban - rural): schi, pescuit, sporturi care necesită o infrastructură artificială
de tip semi - natural (tenis, fotbal, etc.), activităţi şcolare educative, ecologice, de
cunoaşterea patrimoniului, excursii, sau activităţi specific urbane (conferinţe, reuniuni,
etc.).
Trecerea în revistă a activităţilor şi formelor de turism din mediul rural, are un
caracter orientativ şi inevitabil. Activităţile turistice cu caracter general rural pot fi
considerate excursiile în împrejurimile satului, alpinism, escalade, „explorări” în locuri
sălbatice, rafting, schi fond, schi pe piste cu grad de dificultate redus sau mediu,
plimbări cu vehicule cu tracţiune animală; cicloturism, echitaţie, observarea naturii,
fotografierea (vegetaţia, fauna), contemplarea peisajelor, cunoaşterea patrimoniului
rural, cunoaşterea colectivităţii şi a sărbătorilor rurale, pescuit, vânătoare, sporturi care
se practică în natură (orientare turistică, deltaplanorism, alunecarea pe tiroliană, ş.a.).
La nivelul regiunii analizate se regăsesc toate tipurile de turism (recreativ,
cultural, temporal prin prisma volumului turiştilor şi a efectului socio - economic indus.
Tipurile de turism predominante fiind turismul cultural şi recreeativ, cărora li se
circumscriu cele mai multe forme de turism practicate sau practicabile în viitorul
apropiat (turism sportiv extrem, turism religios, turism şcolar, etc.). În acest capitol fiind
propuse şi alte forme de turism pretabile în cadrul turismului rural (turism de afaceri,
speoturism, ecoturism, turism sportiv).

41
 VI. INFRASTRUCTURA TURISTICĂ

Infrastructura tehnică și specială cuprinde baza tehnico-materială, bazele de

cazare și alimentație publică, căile și mijloacele de transport turistic, dotările pentru
recreere și cură și dotările auxiliare. Dezvoltarea turismului în Săpânța s-a datorat
modernizării, promovării și diversificării bazei tehnico-materiale. Infrastructura turistică
este aceea care permite deplasarea turiștilor la obiectivele turistice ce doresc a fi vizitate
și într-un interval de timp prestabilit, valorifică componentele fondului turistic natural
sau antropic. De baza materială depinde în mod ferm accesul și prezența turiștilor, în
această zonă analizată, amploarea fluxurilor și gradul de mulțumire a călătorilor.

6.1. Unități de alimentație

“Avându-şi izvoarele din cele mai vechi timpuri, alimentaţia publică se circumscrie
organic ramurilor circulaţiei mărfurilor, câştigând un loc deosebit mai ales în cadrul
comerţului interior şi turismului. Ca sector, alimentaţia publică are ca rol de bază
organizarea producţiei de produse şi preparate culinare şi de cofetărie, precum şi
desfacerea acestora către populaţie, atât în vederea consumului pe loc (scopul de bază al
activităţii), cât şi al consumului la domiciliu (ca activitate complementară de servicii).”

Unităţile de alimentaţie din judeţul Maramureş deţin 7331 locuri repartizate în

59 de unităţi. Baza de alimentaţie e reprezentată de restaurante, baruri, unităţi de tip
snack bar, fast food, pizzerie, braserie (tabelul 2). Ponderea cea mai mare a unităţilor de
alimentaţie o deţin restaurantele (cca 82%).

6.2. Căi de comunicație

Ţara Maramureșului, aceastǎ zonǎ atât de frumoasǎ peisagistic, atât de bogatǎ în

tradiții etnografice și folclorice, pǎmântul care a dat primii domni ai Moldovei și
bisericuțele de lemn, a trebuit de-a lungul secolelor sǎ traiascǎ în sǎrǎcie și izolare.
Totuși, condițiile geografice, istorice și poate mai mult ca orice conștiința apartenenței la

42
același neam, au impus o legăturǎ a maramureșenilor cu frații lor din celelalte ținuturi
locuite de români. Toponimia și tradițiile, precum și atestǎrile documentare din perioada
medievalǎ, confirmǎ legǎtura permanentǎ cu frații lor de dincolo de munți.

Căile de comunicație aduc o contribuție importantă orientând și canalizând

fluxurile turistice spre obiectivele tuistice. De altfel, infrastructura s-a aflat întotdeauna
în legături de interdependență cu activitățile turistice. Varietatea, densitatea, dar mai ales
gradul lor de modernizare au stimulat sau dimpotrivă inhibat amenajările turistice
accesul fiind dificil sau precar. Transportul turistic asigură fluxurile turistice de vacanță,
de tratament și cură, de afaceri, estival, hibernal, cultural etc.

Rețeaua rutierǎ de astǎzi este modernizatǎ, drumurile spre Maramureș sunt

asfaltate, fiind accesibile pentru mașini. Drumurile urmeazǎ în general firul vǎilor
principale și secundare pe care sunt dispuse așezǎrile omenești cu toatǎ frumusețea și
pitorescul lor.

Cǎile rutiere

Căile și mijloacele de transport rutiere constituie componentele de infrastructură

turistică cu o vechime deosebită și cu o largă răspândire pe Glob. Această infrastructură
turistică se află în stadiu de modernizare și fluidizare a traficului rutier. În transportul
rutier turistic se utilizează diferite mijloace de transport, dar îndeosebi autoturismele,
microbuzele, autocarele și mai puțin motocicletele, motoretele și bicicletele. Autostrada
reprezintă tipul de cale rutieră modernă care conferă multă siguranță a traficului rutier
turistic contemporan.

Cǎile rutiere ale județului sunt reprezentate de drumul european E60 care
strǎbate traseul București – Cluj Napoca, E571 spre Dej si DJ1C spre Baia Mare.

Centrul de convergențǎ al tuturor drumurilor rutiere este municipiul Sighetu

Marmatiei, fostǎ resedințǎ de voievodat, comitat, și mai târziu de județ, timp de peste
600 de ani. Accesul în Maramureș dinspre Baia Mare se face pe șoseaua naționalǎ nr.

43
18, care trece prin pasul Gutâi (989 m), una din ,,porțile" de intrare în zonǎ - coboarǎ
muntele în serpentine, prinde firul râului Mara și-l urmeazǎ pânǎ la Sighetu Marmației.
O altǎ ,,poartǎ" a Maramureșului este pasul Prislop, care leagǎ între ele așezǎrile de pe
Valea Marei, o parte din așezǎrile de pe Valea Tisei și Ronei cu cele de pe Valea
Vișeului și Borșei, precum și orașele zonei: Sighetu Marmației, Vișeu de Sus și Borșa.

Drumul care se constituie și într-o axǎ etnograficǎ a Maramureșului este cel

care pornește de la Sighet și urmeazǎ firul Vǎii Izei, cuprinzând toate așezǎrile de pe
aceastǎ vale, precum și cele de pe vǎile laterale. Tot de la Sighet un alt drum urmeazǎ
firul Vǎii Tisei, iar prin pasul Huta deschide poarta spre Ţara Oașului - o altǎ zonǎ
etnograficǎ de mare rezonanțǎ în nord-vestul României. Drumuri laterale, drumuri
forestiere și de cǎruțe, poteci, înlesnesc accesul omului în toate locurile tainice ale
Maramureșului, dând posibilitatea iubitorilor de naturǎ și de culturǎ popularǎ sǎ-și
umple sufletul, sǎ se bucure de creațiile omului și ale lui Dumnezeu.

Cǎile ferate oferǎ o altǎ posibilitate de acces spre Maramureș. Prima rețea de
cale feratǎ s-a dat în folosințǎ în anul 1875, când a devenit funcționalǎ și gara Sighet.
Începând din 6 decembrie 1996 s-au dat în folosințǎ noi trasee, pe calea feratǎ, înspre
Ucraina. Calea feratǎ însuma 232 km lungime la sfârșitul anului 2000, cu o densitate de
40 km/1000 km, structuratǎ pe douǎ direcții:

 Satu Mare – Baia Mare – București, cu mai multe ramificații;

 Sighetu Marmației – Vișeul de Jos – Salva – Beclean, cu ramificație spre
Vișeul de Sus – Borșa.

Transportul aerian, atât de mărfuri cât și de persoane se face prin aeroportul din
comuna Tǎuții – Mǎgherǎuși situat la 10 km de Baia Mare.

44
6.4. Unități de cazare în Săpânța

Bazele de cazare constituie vectori importanți prin eficiența lor turistică. Acestea
sunt reprezentate de capacitățile de cazare cu un anumit nivel de confort, care
îndeplinesc funcții turistice caracteristice de servicii turistice (alimentație, agrement,
informare, intermediere etc.)

Pensiunea Săpânța***

Capacitatea de cazare a pensiunii constă în 10 locuri de cazare, repartizate în 3

camere astfel: o cameră cu 2 locuri (pat matrimonial) și două camere cu câte 4 locuri
fiecare (un pat matrimonial și 2 paturi single).

Facilități cazare: locuri pentru parcare, grătar în aer liber, foc de tabară, pescuit
pe râu sau bazin, excursii la diverse obiective turistice din zonă și drumetii pe cărări de
munte, livadă, loc amenajat pentru joacă, foișor.

Facilități camere: frigider, minibar, internet wireless, TV, terasă, room service,
uscător de păr, jacuzzi, incălzire centrală.

Adresa: Str. Săpânța nr. 635A

Pensiunea Montana Săpânța**

Pensiunea Montana vă oferă cazare in 6 camere, fiecare dispunând baie proprie.

Mâncarea preparată aici este tradițională, specifică zonei, iar pentru a vă simți cu
adevarat moroșeni vă punem la dispoziție costume populare țărănești . Prețul cazării se
modifică în funcție de sezon. Ospitalitate, confort și o palincă pe cinste, se oferă din
partea casei.
Facilități: acces la bucătărie, foișor în curte, grădină, livadă, loc amenajat pentru
joacă, sală de mese, baie în camere, încălzire centrală, fermă proprie, grătar/barbeque,
living, parcare, sanie trasa de cai, cameră cu TV, Tv în living.

45
Pensiunea Istvan Săpânța

O pensiune de lux echipată ultra modern, aflată în comuna Săpânța, într-o zonă
liniștită cu trafic redus. Vila este înconjurată de spațiu verde. Camerele sunt luminoase
cu o frumoasă panoramă. Băile sunt ultramoderne, totul fiind la cele mai înalte
standarde. În curte vă oferim barbeque și foișor.
Facilități: acces la bucătărie, foișor, barbeque, loc amenajat de joacă, râu în curte,
semineu, Tv în living, baie pe hol, camere cu balcon, grădină, livadă, parcare, sală de
mese, terasă, baie cu cadă, cameră cu Tv, încălzire centrală.

Pensiunea Anca***
Pensiunea Anca este localizată în centrul localității Săpânța, la 50 m de DN19 ce
leagă Sighetu Marmației de Satu Mare. Este locul ideal pentru a petrece clipe de liniște
în mijlocul naturii. Toate camerele sunt utilate cu băi proprii, TV cablu și centrala pe
lemne.
Gazdele primitoare vă vor răsfăța cu bucate tradiționale ca la mama acasă, toate
stropite din belșug cu renumita pălincă de Maramureș. De asemenea, pensiunea are un
loc special amenajat pentru copii, leagăn, grătar și 2 foisoare în curte. Doritorii pot
petrece o zi la stâna de oi unde vor gusta din tradiționalul balmoș și miel la ceaun.

Pensiunea Crismona***

Pensiunea Cris și Mona cu aspect rustic, dispune de 17 camere duble cu băi

proprii, fiecare cameră având terasă proprie și un salon de luat masa și bucătărie.

Pensiunea este situată la ieșirea din comuna Săpânța și pune la dispoziția

turiștilor o bucătărie modernă, dotată cu toate cele necesare, un living spațios dar intim
în același timp, pentru luat masa în interior; un minunat loc de luat masa afară, terasă de
lemn cu grătar – barbecue unic construit, din pietre de râu, o curte largă umbrită de vie,
o oază de liniște cu vedere spre gradină și livada. Iar grădina este un spațiu ideal de
joacă pentru copii.

46
 Printre facilități enumeram spații de parcare păzite pentru mașini,
încălzire prin centrală termică de mare putere, apă caldă non-stop, televizoare conectate
la rețeaua de cablu locală, aparatură audio și jocuri de societate (cărți, rummy, etc).

Pensiunea Ileana***

Pentru un studiu mai amănunțit m-am îndreptat către Pensiunea Ileana, o casă
frumoasă acoperită cu mozaic ceramic verde, cu modele specifice zonei. Se află la
numai 20 m de renumitul Cimitir Vesel.

Aceasta oferă o sală de expoziții și un magazin de suveniruri, obiecte artizanale

locale, lucrate manual. Un obiectiv turistic renumit care se află în apropierea pensiunii
este Mănăstirea Peri situată la numai 600 de m.

Pensiunea Ileana deține o bucătărie de vară acoperită în stilul tradițional al zonei,

cu grinzi de lemn aparente, este un loc deosebit pentru orice turist, un loc care nu iți va
aduce regrete că l-ai vizitat.

Casa mai dispune și de o cameră expoziție, unde turiștii pot vedea numeroase
elemente tradiționale din Săpânța: perne, cergi, costume populare, ceramică.

La intrarea în pensiune se găsește un mic chioșc cu obiecte de artizanat, realizate

de gazdă într-un război de țesut vechi care se află la dispoziția vizitatorilor.

Pensiunea Ileana dispune de un număr de 5 camere decomodate, fiecare cu baie

proprie și verandă închisă, bogat decorată cu ștergare țesute cu motive tradiționale.

Camerele au mobiler și podea din lemn, TV și acces gratuit la internet.

Restaurantul pensiunii servește pe lângă preparatele tradiționale românești și rețete
culinare din bucătăria altor zone, la cererea turiștilor.

47
 Pe lângă acestea se oferă și un bufet zilnic la micul dejun.

Pensiunea dispune de o grădină spațioasă, o terasă acoperită, facilități de grătar,

precum și parcare privată gratuită. Funcționează permanent cu recepția deschisă
nonstop.

Principalele grupuri țintă sunt pensionarii, adulții, familii, dar în special oameni
de afaceri. Modalitatea de plată a turiștilor este plata în numerar, durata medie a
sejurului este de 5-7 zile; unitatea de primirea fiind mai aglomerată în timpul verii și
iarna la sărbătorile de Crăciun, când turiștii doresc să își petreacă Crăciunul și
Revelionul cu muzică și mâncare tradițională specifică zonei.

TABEL.2. Tarifele stabilite la Pensiune Ileana, Anul 2015 (Sursa: Chestionar

aplicat)
Tarif pentru
Tip cameră cameră/noapte Tarif de persoană
Cameră single 60 lei 60 lei
Cameră dublă (cu pat matrimonial) 90 lei 45 lei
Cameră (3 persoane) 120 lei 40 lei

Prețurile pentru o noapte diferă în funcție de tipul camerei, astfel prețul pentru o
cameră single este de 60 lei, la camera dublă 90 lei, iar pentru o cameră care dispune de
3 locuri, prețul va fi de 120 lei, neincluzându-se în preț micul dejun, tariful acetuia fiin
de 20 lei.

Meniul – Pensiune Ileana

Pensiune Ileana beneficiază de o bucătărie tradițională și un restaurant pentru

servirea mesei, de asemenea deține un bufet pentru micul dejun și terasă.
Lista meniului cuprinde totalitatea preparatelor de bucătărie și a băuturilor pe
care o unitate turistică le pune la dispoziția turiștilor. În lista meniu se vor menționa
cantitățile fiecărui produs în parte (grame, mililitri).).
Preparatele sunt împărţite pe următoarele secţiuni:

48
1. Mic dejun (Brânzeturi: brânză telemea, de vaci, burduf, topită, cașcaval; Mezeluri:
șuncă presată, cârnat, , crenvuști, costiță afumată, mușchiuleț de porc; Specialități cu
ou: ochiuri, ochiuri cu costiță afumată, , ouă fierte, omletă cu cașcaval, omletă
țărănească etc.);
2. Minuturi (mămăliga cu brânză de burduf, smântână și jumări, papricaș din pui)
3. Platouri (PLATOU - brânză telemea, salată verde, roșii, castraveți, brânză burduf,
brânză de vaci, cașcaval, salată verde, roșii, castraveți, tobă, cârnat, slănină afumată,
mămăligă pripită, ceapă, măsline, roșii)
4. Supe și ciorbe (Ciorbă de burtă, supă cu tăieței, ciorbă țărănească de vită, bob gulaș);
5. Preparate din carne (mușchiuleț de vită, mușchiuleț de vită înăbușit în sos roșu, cotlet
de porc la grătar, ceafă de porc la grătar, piept de pui la grătar etc.)
6. Sosuri (sos de mărar, mujdei de usturoi, smântână etc.)
7. Garnituri (Cartofi prăjiți, cartofi copți, cartofi natur, cartofi piure, pifal de orez cu
legume)
8. Salate (Salata crudități, salata de varză albă, salata din murături, salata verde cu oțet
etc.)
9. Desert (clătite cu gem, papanași cu gem de afine și smântână, salată din fructe,
înghețată etc.)
Lista băuturilor trebuie să cuprindă totalitatea băuturilor alcoolice și nealcoolice pe
care unitatea de alimentație publică o pune la dispoziția turiștilor.
Lista băuturilor nealcoolice este formată din apă, răcoritoare, cafea & ceai, iar
lista băuturilor alcoolice: bere, vin, pălincă.

49
120

100

80

60

40

20

Grafic 2. Ponderea numărul de oaspeți la Pensiunea Ileana, Anul 2015 (Sursa:

Chestionar aplicat)

În graficul precedent, sunt reprezentate în coloane numărul turiștilor cazați la

Pensiunea Ileana din Săpânța, în funcție de lunile anului. Lunile februarie și mai
înregistrează un număr mai mic de turiști 30 persoane, pe când lunile cele mai
aglomerate sunt august cu 100 de turiști, septembrie cu 90, iulie 90 turiști și respectiv
luna decembrie cu 95 de turiști. Alegerile și preferințele vizitatorilor de a avea concedii
pe timp de vară-toamnă sunt și datorită climatului favorabil din acele luni și în care au
posibilitatea de a practica mai multe activități, precum cele tradiţionale: mulsul vacilor şi
cositul fânului. La cerere, pot fi organizate excursii într-o căruță trasă de cai.
Cu locația sa convenabila, hotelul oferă acces facil la destinațiile pe temă etnofolclorică.
Cel mai mare număr de turiști provin din mediul urban, aceștia asigurandu-și
fondurile de turism din salarii și economii păstrate în bănci. Numărul turiștilor din
mediul urban este în medie 70%, din mediul rural 10%, din țară numărul turiștilor este
de 65-70%, iar din străinătate 35-40%. Turiștii internaționali care frecventează hotelul

50
cu numărul cel mai mare provin din Franța, Ungaria, Ucraina, Italia, Anglia, Bulgaria,
Norvegia, Spania, Ceho-Slovacia, mai rar din Japonia, China, Portugalia, Statele Unite.
“Serviciile de alimenție în turism influențează atractivitatea turistică și îndeplinesc
funcții diferite fiziologică, de agreement, de divertisment, cultural, de odihnă și recreere.
Funcția de alomentație impune localizarea unităților de alimentație publică în incinta
spațiilor turistice, inclusive unități fast-food, cofetării, patiserii etc.” (Miu Florentina,
Teiușanu I. 2008, p.57).
În ultimii ani, în Săpânța sunt din ce în ce mai apreciate și servite mâncărurile
tradiționale, precum: sarmalele cu păsat, plăcintele crețe, colăceii, cornulețele și
cozonacii. Alături de produsele culinare, de țuică și muzică tradiționala reprezintă o
atracție pentru toți turiștii care vizitează acest oraș.
Cu ocazia sărbătorilor de Paști turiștii preferă pensiunile unde bucătarii prepară
mâncăruri tradiționale. La Paști în Maramureș turiștii fac deplasarea la Sighetul
Marmației unde fiecare vale a Izei: Marei, Tisei, Ronei, Vișeului au standuri cu bucate
tradiționale specific sărbătorii: pască, cozonac, preparate din carne de porc, șuncă de
porc, lapte acru cu hrean sau cu hrean, costiță afumată cu mămăligă, apoi specific pentru
sărbătorile Paștelui este mielul umplut, ciroba de miel, friptură de miel etc.
La Crăciun în Maramureș turiștii iau parte la tăiatul porcilor și cina porcului care
se organizează la Muzeul de Etnografie și Artă Populară, unde se înregistreaza an de an
un flux turistic ridicat tocmai datorită bucatelor tradiționale și preparatelor din carne de
porc: cârnat, ciorbă de porc, tocăniță de porc cu mămăligă, jumări, friptura la grătar,
tobă, șoric, cartaboș etc.
Fluxurile turistice sau circulația turistică reprezintă deplasarea vizitatorilor de la
reședință la destinația turistică preferată pentru activitate turistică. Factorii care
influențează fluxurile turistice sunt considerați: nivelul de trai, bugetul familial pentru
concedii, posibilitățile de călătorie, durata călătoriei turistice, distanța dintre reședință și
destinația turistică, timpul disponibil și mijloacele de transport, la care se adaugă
particularitățile demografice (vârsta, sex, situația familială etc.) (Miu Florentina,
Teiușanu I. 2008, p.82).

51
 Graficul 3. Zona de proveniență a turiștilor din interiorul României, Anul 2014
(Sursa: Chestionar aplicat)

Graficul este realizat pe baza unui chestionar aplicat la un număr de 50 de turiști

la Muzeul de Etnografie și Artă Populară și Muzeul Satului. Graficul arată zonele de
reședință a turiștilor care vizitează aceste două obiective turistice etno-folclorice. Cei
mai mulți sunt din Transilvania cu 30%, după care urmează Maramureșul și alte regiuni
ale țării cu 20%, Moldova 12%, Crișana 10% și nu în ultimul rând Bucovina cu 8%. Se
numără mai mulți turiști în regiunile din apropiere cu motivul că distanța parcursă pentru
a ajunge la destinații cu temă etno-folclorică este mai mică, iar cu restul de bani caștigați
din transport își pot procura obiecte artizanale ca amintiri.

52
 Graficul 5. Categorii motivaționale ale turiștilor (Sursa: Chestionar aplicat)

Graficul este realizat pe baza unui chestionar aplicat la un număr de 50 de turiști

. Istoria și cultura (15 persoane, respectiv 13 persoane) atrag cel mai mult turiștii care
vizitează obiectivele turistice etno-folclorice, precum muzeele și bisericile din lemn din
împrejurimile Săpânței. De asemenea curiozitatea (10 persoane) îi motivează pe mulți
dintre călători. Dorința de a cunoaște ceva nou, un obiectiv turistic deosebit, oameni noi,
stilul de viață tradițional, zonele rurale cu peisaje pitorești minunate, bucatele
tradiționale îi atrage ca un magnet pe iubitorii de folclor. Recomandarea și publicitatea
ocupă ultimele locuri, mai precis 7 persoane la care li s-au recomandat aceste atracții
turistice de către prieteni sau familie și 5 persoane care au fost acaparate de publicitatea
on-line.

53
Graficul 6. ilustrează alegerea mijlocului de transport a turiștilor români dar și străini în
funcție după buget, timp liber și confort. 21 de persoane au optat pentru mașina
personală, care le oferă buna dispoziție, confortul necesar, dar și pentru că mașina
asigură o mobilitate mai bună, o viteză sporită și reprezintă 42%. Pentru autocar au optat
15 vizitatori, reprezentând 30%. Autocarul asigură un flux turistic mai ridicat și îi revine
turismului de grup, organizat, asigurând un confort ridicat călătorilor. 10 persoane au
ales trenul datorită prețului avantajos, mai ieftin, prezintă o siguranță certă a pasagerilor,
însă are și dezavantaje precum orarul fix și viteza redusă. Transporturile aeriene au venit
în sprijinul circulației turistice internaționale. Avionul a fost ales doar de 4 turiști străini,
din Norvegia care au venit pentru prima oară în România. Aceaștia susțin atât avantaje
ale acestui tip de transport, dar și dezavantaje. Primul avantaj ar fi durata călătoriei care
se reduce considerabil, relaxarea totală, lipsa stresului, iar ca dezavantaj ar fi costul
ridicat al călătoriei.

54