Sunteți pe pagina 1din 6

UNIVERITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE

ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ DIN BUCUREŞTI


Dppd
Modulul I

CREATIVITATEA

............................ Student: ............................


Pedagogie ........
Anul ......., Grupa ......
Cuprins

1. Conceptul de creativitate......................................................................2

2. Factorii creativităţii..............................................................................4

3. Relaţia dintre creativitate şi inteligenţă................................................5

4. Bibliografie...........................................................................................5

Creativitatea
1
1. Conceptul de creativitate
Conform definiției din Dictionarul de psihologie Larousse (2006), creativitatea este
acea „dispoziţie de a crea care există în stare potenţială la orice individ şi la toate vârstele.
Această tendinţă naturală necesită condiţii favorabile pentru a se exprima și este strict
dependentă de mediul sociocultural. Teama de deviere şi conformismul sunt piedici în calea
creativităţii…..”.
Termenul de creativitate îşi are originea în limba latină: creare - care înseamnă „a
zămisli, a făuri, a naşte” și a fost introdus în vocabularul psihologic de Gordon W. Allport
(psiholog american), în anul 1937, „în urma înțelegerii faptului că substratul psihic al creației
este ireductibil la aptitudini și presupune o dispoziție generală a personalității spre nou, o
anumită organizare a proceselor psihice în sistem de personalitate” (Popescu-Neveanu, 1978,
p. 152, apud Cucoș, 2009, p. 620).
Creativitatea, forma cea mai înaltă şi specifică pe care o poate atinge imaginaţia
umană în general, constituie în prezent una dintre problemele majore ale societăţii.
Dacă până în anul 1950, conceptul de creativitate avea o utilizare pasageră în
cercetările şi lucrările din domeniul psihologiei, iar manifestările de creativitate erau
desemnate prin termeni, precum imaginație, inspirație, talent, supradotare, din acest an și
până astăzi, ca efect al „foamei de creativitate”, a fost poziţionat drept "concept central în
psihologie”, şi fără de care nu se poate „soluţiona” marile probleme sociale, economice,
culturale şi educaţionale ale omenirii. Se constată că aproape nu există lucrare în care să nu se
facă referire, sub o formă sau alta, la psihologia creativităţii, iar numărul lucrărilor publicate
pe tematica creativităţii a crescut exponenţial.
Creativitatea a devenit una dintre cele mai fascinante probleme, depăşind cu mult sfera
psihologiei şi pătrunzând în cele mai diverse specialităţi ştiinţifice. Acest fapt are, însă, o
dublă semnificaţie: pe de o parte, el a creat premisele abordării multilaterale a creativităţii, a
surprinderii cât mai multor aspecte ale ei, deci a înţelegerii adecvate şi profunde; pe de altă
parte, el a atras imprecizia termenilor utilizaţi, pulverizarea creativităţii într-o multitudine de
aspecte, adeseori contradictorii (Zlate, 2009).
Unii psihologi formulează definiţii reducţiconiste, prin asimilarea creativităţii cu alte
fenomene psihice (capacităţi, aptitudini, rezolvare de probleme, inteligenţă etc). Pentru
Guilford (1967), apud Zlate, 2009, de exemplu, creativitatea şi rezolvarea de probleme nu se
deosebesc prin nimic între ele, în mod fundamental, ele reprezintă unul şi acelaşi fenomen.
Același autor în anul 1973, definea creativitatea drept: „o structură de trăsături
caracteristice ale persoanei creative” (C., Cucos, 2009).
Manualele recente de psihologie consideră creativitatea "un caz particular al
rezolvării problemelor ([243], p. 245) sau "un tip de rezolvare a problemelor ([165], p. 296-
297, apud Zlate, 2009).
Literatura de specialitate consemnează numeroase definiţii ale creativităţii elaborate în
diferite etape de evoluţie a cercetării creativităţii, din perspective relativ distincte, de exemplu
psihologică vs socială; creativitatea ca proces vs creativitatea ca produs (C., Cucos, 2009).
Zlate, M., (2009), menționează că: privită dintr-o perspectivă ceva mai îngustă şi mai
specific psihologică, creativitatea apare în patru accepțiuni importante, și anume:
a) ca produs;
b) ca proces;
c) ca potenţialitate general umană;
d) ca dimensiune complexă de personalitate.
a) Creativitatea ca produs. Cei mai mulţi psihologi care au definit creativitatea s-au
referit la caracteristicile produsului creator ca note distinctive ale ei. Drept caracteristici
2
esenţiale ale unui produs al activităţii umane care să permită încadrarea acestuia în categoria
produselor creatoare au fost considerate, pe de o parte, noutatea și originalitatea lui, pe de
altă parte, valoarea, utilitatea socială şi aplicabilitatea vasta. Primul atribut al produsului
creator a suscitat în serie de discuţii. Unii autori (Newell, Shaw, Simon, 1963) l-au interpretat
într-un sens foarte larg, luând în considerare noutatea pentru subiect a produsului creator.
Alţi psihologi (AI.Roşca, 1981, apud Zlate, 2009), l-au interpretat într-un sens restrâns luând
în considerare și noutatea produsului pentru societate. Distincţia este semnificativă deoarece
atrage atenţia asupra existenţei unor planuri diferite creativităţii: unul primar, care conduce la
noi adevăruri; altul secundar, care găseşte doar adevărurile existente în cadrul acestui univers.
Taylor (1959), apud Zlate, 2009, a descris cel mai bine "trecerea" produsului creator, în planul
subiectiv (nou doar pentru subiect) în planul obiectiv (pentru societate). El a desprins cinci
planuri ale creativităţii (expresiv, productiv, inventiv, inovator, emergent) diferenţiate între ele
prin modul de raportare la atributul noutăţii. Pe primele trei planuri, noul e legat de experienţa
de viaţă, în timp ce planurile 4 şi 5 fac raportat la universul de semnificaţii al unei culturi. La
nivelul acestor ultimelor planuri, creativitatea individuală este egală cu zero sub aspectul
tradiţiei culturale, ea stă, totuşi, la baza celei sociale în cadrul căreia noul este corelat cu
dezvoltarea culturii. "Noul" a fost şi dintr-o altă accepţiune, impus mai ales de necesitatea
evaluării răspunsurilor la testele de creativitate, şi anume nou în sens rar întâlnit din punct de
vedere statistic. Noutatea produsului trebuie considerată însă numai corelativ cu utilitatea lui.
"întrucât un produs poate să fie original, dar fără valoare, cei doi termeni ai definiţiei nu pot
fi separați" ([206], p. 18, apud Zlate, 2009).

b) Creativitatea ca proces. Această accepţiune vizează caracterul fazic, procesual al


creativităţii, faptul că ea nu se produce instantaneu, ci necesită parcurgerea unor etape
distincte între ele, numărul acestora variind de la autor la autor. G. WaJIas (1926), E.D.
Hutchinson (1949), R.,Thompson (1967), apud Zlate, 2009 stabilesc patru etape ale
procesului creator: pregătirea, incubaţia, iluminarea, verificarea.

c) Creativitatea ca potenţialitate general umană. Această accepţiune a noţiunii de


creativitate oferă răspunsul la una dintre problemele mult dezbătute în psihologie: există
oameni noncreatori? Creativitatea a fost considerată ca fiind un dar sau un har divin rezervat
unor privilegiaţi ai soartei, unei minorităţi. De asemenea, unii autori o credeau ca fiind o
capacitate înnăscută, transmisă pe cale ereditară. Galton, în lucrarea sa Heredi-tary Genius
(1869), apud Zlate, 2009, afirma că există atâtea talente câte s-au manifestat, afirmat.

d) Creativitatea ca dimensiune complexă a personalităţii. Creativitatea integrează


în sine întreaga personalitate şi activitate psihică a individului, iar, la rândul ei, se subsumează
şi integrează organic în structurile de personalitate devenind astfel una dintre dimensiunile
cele mai complexe ale personalităţii. Creativitatea nu este o simplă "rubrică generală1 în care
sunt incluse procese psihice variate, cum credea MacKinnon (1968). Ea nu este doar
"organizarea optimă a unor factori de personalitate diferiţr sau doar "efectul conlucrării unor
procese psihice variate în condiţii favorabile? ([191], p. 182 apud Zlate, 2009). Creativitatea
este o dimensiune de sine stătătoare a personalităţii, integrată organic în ea. Dacă n-am
interpreta-o în acest mod, n-am înţelege de ce psihologii s-au străduit să releve caracteristicile
personalităţii creatoare.

3
După Guilford (1951), personalitatea creatoare se distinge prin: fluiditate, flexibilitate,
originalitate, elaborare, sensibilitate faţă de probleme, capacitate de redefinire. Lowenfeld
(1959) stabilea unele caracteristici relativ asemănătoare: sensibilitatea pentru probleme,
receptivitatea pentru orice, identificarea cu problemele unor oameni şi culturi, variabilitatea
ideilor, capacitatea rapidă de adaptare la orice situaţie, originalitatea.
Pentru caracterizarea persoanelor înalt creative, în afara metodei descrierii şi
autodescrierii, s-a utilizat şi metoda studierii familiilor cu persoane creative. S-a descoperit că
oamenii creativi nu-şi petrec de obicei copilăria, într-un climat de dragoste şi căldură paternă,
dimpotrivă, relaţiile dintre ei şi părinţi sunt reci şi distante, bazate pe încurajarea gândirii şi
acţiunii independente (Siegelman, 1973; Feldman, 1980). Studiul a 100 de persoane
excepţionale, între 17-35 ani (pianişti, înotători olimpici, matematicieni, tenismeni), a
demonstrat că acestea au fost de timpuriu absorbite de lumea muzicii, sportului, ştiinţei, în
multe cazuri părinţii practicând profesiunile respective. Părinţii, crezând în ei, i-au ajutat, le-
au creat condiţiile corespunzătoare. Se demonstrează astfel că pot deveni personalităţi
creatoare numai cele cărora li se acordă o atenţie şi o instrucţie specială (Pines, 1982, apud
Zlate, 2009).

2. Factorii creativităţii
Fiind o dimensiune a personalităţii atât de complexă, creativitatea este nu numai
plurifazică, ci şi multidimensională. Factori extrem de diverşi ca natură, structură şi valoare
acţionează asupra individului pentru a genera contextul propice funcţionării ei.
Factorii interiori-structurali sunt de natură psihologică. Ei se subdivid în trei
categorii:
- intelectuali (se referă, îndeosebi, la inteligenţă şi la gândirea creatoare, cu
forma ei esenţială, gândirea divergentă, orientată spre o multitudine şi o
varietate de soluţii);
- afectiv-motiva-ţionali (care dezlănţuie, susţin şi orientează creativitatea;
curiozitatea, pasiunea, creşterea tensiunii motivaţionale, tendinţa de
autorealizare, tendinţa de a comunica sau nevoia de nou şi de claritate,
impulsionează la creaţie);
- de personalitate (atitudinali, aptitudinali, temperamentali - cresc sau
frânează potentele creatoare ale individului; iniţiativa, tenacitatea,
atitudinea activă faţă de dificultăţi, asumarea riscului, îndrăzneala în
gândire facilitează creaţia, pe când indecizia, autode-scurajarea, timiditatea
excesivă, frica de critică sau de eşec o inhibă).
Factorii exterior-conjuncturali sau socioculturali sunt legaţi de particularităţile
sociale, istorice, de orânduirea, clasa socială, de grupul căruia apaţine individul, de condiţiile
materiale favorabile sau precare, ca şi de ceea ce am putea numi "spiritul timpulu" (ce
"pluteşte în aer", ce anume s-a acumulat până la un moment dat). Factorii psihosociali se
referă la ambianţa relaţională, la climatul psihosocial în care trăieşte individul. Climatele
destinse, cooperatoare, bazate pe încurajarea schimbului de idei favorizează creaţia, în timp ce
cele tensionale, conflictuale, rigide, conformiste o frânează. Factorii socio-educaţionali sunt
legaţi de nivelul educaţional, de prezenţa sau absenţa influenţelor educative ale familiei,
procesului de învăţământ, colectivelor de muncă etc (Zlate, 2009).

4
3. Relaţia dintre creativitate şi inteligenţă
La prima vedere s-ar putea crede că între creativitate şi inteligenţă există o corelaţie
crescută, însă cercetările nu au confirmat o asemenea presupunere. Până în anii '60 relaţia
creativitate-inteligenţă a fost studiată accidental.
Terman şi Oden (1959), urmărind copiii cu un Q.l. înalt, au constatat că doar câţiva
dintre ei s-au realizat în plan creativ. Adevărata controversă cu privire la raportul dintre cele
două dimensiuni ale personalităţii începe odată cu apariţia lucrării lui J.N. Getzels şl P.W.
Jackson, Creativity and Intelligence (1962), apud Zlate, 2009. Cei doi autori au selecţionat
dintr-un eşantion mai mare, investigat prin teste de inteligenţă şi teste de creativitate, două
grupuri de subiecţi: primul conţinea 26 de subiecţi, care se situaseră printre primii 20% la
testele de creativitate, fără a fi printre primii 20% la testele de inteligenţă; cel de-al doilea
grup cuprindea 28 de subiecţi situaţi printre primii 20% la testele de inteligenţă, fără a fi
printre primii 20% şi la cele de creativitate. Comparând rezultatele acestor grupuri, artificial
construite, s-a ajuns uşor la ideea independenţei absolute şi chiar a antagonismului între
coeficientul de inteligenţă şi cel de creativitate. Deşi multe alte constatări făcute de cei doi
autori prin compararea performanţelor obţinute la testele de inteligenţă şi creativitate cu alte
variabile (rezultate şcolare, comportament şi atitudini, percepţia subiecţilor de către părinţi şi
profesori) au fost extrem de interesante; din studiul lor s-a impus postularea lipsei de corelaţie
dintre inteligenţă şi creativitate. Este poate exemplul cel mai ilustrativ care arată cum un viciu
de eşantionare (înlăturarea din eşantion a subiecţilor cu performanţe bune la ambele categorii
de probe) a condus la o concluzie falsă (Zlate, 2009).
După publicarea lucrării lui Getzels şi Jackson au fost întreprinse nenumărate alte
investigaţii, unele infirmând, altele, dimpotrivă, confirmând concluzia celor doi psihologi.
Multe teste de creativitate erau atât de difuze şi globale încât nu permiteau diferenţierea
anumitor tipuri de talente. De asemenea, testele de inteligenţă şi creativitate erau atât de
asemănătoare între ele încât se finalizau prin măsurarea aceloraşi atribute. Şi totuşi, cauza
esenţială este alta, şi anume faptul că prin testele de inteligenţă se măsura gândirea
convergentă, iar prin cele de creativitate, gândirea divergentă, total opuse între ele. Se pare că
atributele psihice care facilitează inteligenţa nu sunt aceleaşi cu cele implicate în creativitate.
Controversa cu privire la raportul dintre inteligenţă şi creativitate n-a fost însă gratuită,
ea a contribuit la dezvoltarea cercetărilor asupra creativităţii (Zlate, 2009).

Bibliografie

1. CUCOŞ, C. (2009). Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade


didactice. București: Editura Polirom.
2. LARROUSE (2006). Marele dicționar al psihologiei. București: Trei.
3. ZLATE, M. (2009). Fundamentele Psihologiei. Ed. A IV. Bucureşti: Editura Polirom.
4. http://entuziasm.ro/dezvoltare-personala/solutia-pentru-problemele-si-scopurile-
tale/accesat la data 18.11.2015, ora 14.38.
5. http://cyd.ro/tag/design/accesat la data 20.11.2015, ora 19.50.