Sunteți pe pagina 1din 6

Cioran și Nietzsche între fragmentarism și fragmentare

Silaghi Diana

Scriitura lui E. Cioran ca de altfel și a lui F. Nietzsche este fragmentară. Ambii filosofi
folosesc diferite tipuri de fragmente (anecdote, maxime, eseuri scurte). Toate aceste fragmente
reprezintă rezultatul unor gânduri ce prind viață la fel ca și săgețile aprinse ale lui L. Blaga
care spintecă și luminează bezna unei filosofări dogmatice.
Din această perspectivă, scrierea fragmentară nu poate fi una deficitară, ci mai degrabă este o
chestiune de instinct, de experimentare și rostuire totalizatoare a ființei umane.
”Trebuie să fărâmițăm universul, să pierdem respectul pentru tot. Aforismul, maxima,
unde am trecut ca maestru printre germani, sunt forme ale eternității, orgoliul meu e de a
spune în 10 fraze ceea ce oricare altul ar fi spus într-un volum” zice Nietzsche în ”Dincolo de
bine și de rău”.
Deoarece în umbra lui Cioran se construiesc unele reflecții gnostice și antimoderniste,
oarecum în linia spengleriană, asupra destinului omului și civilizației, este inevitabil să nu
apropiem, sub anumite unghiuri, gândirea destructivă și creativă a lui Nietzsche de ceea a lui
Cioran. Atâta vreme cât a păstrat legătura cu originile și nu s-a înstrăinat de sine, omul a
rezistat în încercuirea propriului său destin. Astăzi, el este pe cale să se distrugă prin
obiectivare de sine, prin producție și reproducție irepresibilă, prin exces de autoanaliză, de
transparență și prin triumful artificialului.
De fapt, gândirea și felul de scriere a lui Cioran sunt similare celor ale lui Nietzsche
care dorea, conform celebrei sale formule, sa filosofeze cu lovituri de ciocan. Atât pentru
Cioran cât și pentru Nietzsche practica fragmentului devine astfel o mașinărie de razboi, un
act de agresiune, cum va spune Cioran, care face din gând, o putere nomadă împotriva
oricărei unități tiranice. Astfel, scrierea este unică și pregătește arta gândirii schimbătoare de
factură superioară, de a medita sub forma gândirii multiple, dar în același timp totalizatoare.
Printr-o mișcare abisală și în același timp regeneratoare, această formulă de gândire tinde să-i
redea omului vitalitatea lui și un maximum de forță. Este acel elan dublu care-i leagă cel mai
mult pe Cioran și pe Nietzsche.

1
Astfel, ar fi necesar să încercăm să stabilim înlănțuirea indubitabilă care-i leagă pe acești doi
gânditori supărători ai filosofiei, atât la nivelul anumitor teme abordate cât și al scriiturii pe
bucățele (fragmente). Totuși, dacă Nietzsche reușește să dezamorseze dualismul la care obligă
limbajul și gândirea filosofică și să-l înlocuiască cu ludismul (dionisiacul) și libertatea de
spirit care merge dincolo de bine și de rău, este clar că Cioran se complace în a nu crea nici o
portiță de scăpare a gândirii sale și se închide în indecizia pe care o menționează dualismul
șovăitor al temelor sale și deruta locuționară a scrierii sale.
Dimpotrivă, Cioran alege și rămâne influențat de dezvoltarea ideilor occidentale, idei
pe care le va transpune în propria sa operă eseistică. La începutul sec al 19-lea se impune
dintr-o dată ideea de reevaluare a filosofiei, idee realizată de către și prin sistemele filosofice
germane, mai cu seamă prin cel al filosofiei hegeliene. Hegel încearcă o istorizare radicală a
conceptului de filosofie. El vrea să perpetueze actul filosofic în afara câmpului său de
aplicație obișnuit. Această încercare de distanțare a avut un efect contrar. Con-știentizarea
istoricității conceptului de filosofie a provocat dialecticizarea nu doar a dualismul anterior
(Ființă-Non-Ființa) spre profitul realului concret (devenirea), noul absolut materialist, dar
chiar și demersul filosofic, așa cum a fost el conceput, perceput ca limită a sensului actelor
filosofice, adică evaluarea epistemologică înseamnă paradoxal sfârșitul filosofiei, înțeleasă ca
discurs al adevărului ultim și al cunoașterii veritabile.
De-structurarea marilor sisteme filosofice: a celui platonician și a celui kantian, eșecul
sistemului hegelian, au condus discursul filosofic la nivelul comun și variat al diferitelor
retorici. Nimic nu mai justifică folosirea lui ca sursă de referință, ca produs și creație
temporală a spiritului uman.
Reacția în fața acestui de-structuralism s-a produs sub două aspecte. Proliferarea,
începând de la mijlocul și până la sfârșitul secolului trecut, a marilor sisteme de gândire
pozitivistă spre un fundament pretins materialist din care s-au dezvoltat, în principal
scientismul, freudismul și mai ales marxismul. Au apărut noi forme de scriere filosofică
caracterizate prin aspectul lor mai personal, aforistic, anti-sistematic. Pe aceasta modalitate de
exprimare s-au construit diferite sisteme filosofice ca de exemplu a lui Schopenhauer,
Kierkegaard și, bineînțeles, cel al lui Nietzsche.
Cioran a urmat această tradiție a gândirii anti-sistematice. Scriitura lui nu poate fi
decât ostilă în ce privește vechile abordări, iar limbajul nu poate subzista decât intr-un discurs
fragmentat, iar stilul nu poate fi decât ridicat la grad de principiu epistemic.
Cioran preia de la Nietzsche afirmarea vieții în tot ceea ce are ea mai violent, mai
distructiv, mai dureros dar și creator, frumos și tragic, ceea ce va fi ”fundamentul fără fond” a

2
revoluției nietzscheniene. Această reîntoarcere la vital nu se poate face decât spargând cu o
privire translucidă măștile cu care s-au îmbrăcat (într-o maniera ridicolă și inadecvată)
oamenii pretinși a fi înțelepți și virtuoși, religioși și științifici. Nietzsche face o demistificare
și o reevaluare a acestei gândiri care, fixând valori morale joacă un rol esențial în ”moleșeala”
omului și îl îndepărtează de viață, inventand o lume alături de ceea în care el trăiește. Astfel,
Nietzsche se situează la limitele filosofiei mergând până la limitele idealismului metafizic
redând viață spiritului uman, interpretându-l în multiplicitatea sa.
În consecință Nietzsche se situează la marginea filosofiei prin refuzul oricărui consens
posibil iar prin interpretarea sa asumă violența vieții în nehotărârea și multiplicitatea sa. El
refuză orice dogmatism și se deschide haosului atât prin conceptele sale antinomice,
fragmentate cât și prin textele scrise fragmentar. Ni se pare că ne scapă gândirea sa de fiecare
dată când credem că am înțeles-o și-și scăpa ei înșiși în măsura în care este într-o veșnică
schimbare repetativă. Forța textelor sale este percepută ca o opoziție împotriva unității. Nu
există un singur personaj sau un singur gând care să se poată pretinde că ar fi ”esențialul”
filosofiei sale. Filosofia sa este într-o continuă influență asupra orizontului viziunii
antimetafizice și antipesimiste asupra lumii. El va opune, astfel, imaginii tradiționale a omului
rezonabil, pe cea a omului dionisiac care joaca, dansează; va propune o artă de a trai printr-o
energie vitalizatoare.
Dar aceasta idee nietzscheană de energie care evoca inevitabil filosofiile vitaliste ale
începutului de secol, îl va influența pe Cioran să-și scrie primele lucrari. Cioran
propovăduiește cu ardoare haosul creator, sensul tragicului și vitalitatea demoniacă din care
apare pasiunea de a distruge și de a se autodistruge. Cioran se înscrie deci, dupa exemplul lui
Nietzsche, în linia gânditorilor vitaliști pentru care filosofia este mai mult o confesiune decât
elaborarea unui concept care se erijează drept sistem. În acest sens, Cioran la fel ca Nietzsche,
se mândrește că nu aparține categoriei de filosofi, ci a categoriei gânditorilor, adică a celor
care pretind că au în vedere existența în globalitatea sa, refuzând supremația conceptului.
Ceea ce contează, înainte de toate pentru acești gânditori, este contactul nemijlocit cu viața,
pariind împotriva spiritului, rătăcindu-se printre paradoxuri până la pierderea rațiunii. În
centrul acestor căutări este, așa cum o proclamă Cioran, modalitatea de abordare a vieții,
problema de a ști cum poate fi suportată. Până la urmă, nu se cunosc decât două mari
probleme: cum să suporți viața și cum să te suporți pe tine însuți. Nu există sarcini mai
dificile și nici răspuns pentru a răzbi.
În consecință, această gândire se vrea creatoare, organică, în sensul în care cel care
scrie din nevoie își convertește stările în cunoaștere și-și scoate astfel teoriile din sângele și

3
carnea sa; de unde formula de ”gânditor organic”, ”gânditorul particular”, ”anti-filosof” și
”anti-literator”, care detestă orice idee indiferență, el gândește accidental, după placul
schimbărilor întregii sale ființe, a tristeților sale, a indispozițiilor sau organelor sale,
respectuos cu subiectivitatea sa. Trăirea fizică, experiențială, garantează gândirea autentică
astfel încât ”cel care nu-și simte corpul nu va fi niciodată în măsură să conceapă o cugetare
vie”. Acestei valorificări organice, Cioran va adăuga și o valorizare fiziologică constantă a
bolii și a suferinței. Starea patologică a corpului oferă șansa unei conștiințe apărută dintr-o
trezire a ființei. Boala inițiatică, mediatoare între corp și rațiune impune orbirea propriei
sănătății și constrânge profunzimea gândirii. Această cugetare despre boală ne este deja
familiarizată de la Nietzsche. Pentru Nietzsche boala poate fi un stimulent energetic al vieții și
numai marea durere este emancipatoare pentru spirit.
Acest elan vitalist se va micșora la Cioran, de la o carte la alta, dar acest demers al
gandirii căruia i se consacră gânditorul organicist, gândire ce provine ”din crispări ale cărnii”
devine un sechestru care reabilitează corpul iar suferința va rămâne o necesitate constantă.
Fiind condamnat la propria-i suferință, gânditorul nu știe să fie altceva decât secretarul
propriilor sale senzații. Cu siguranță, Cioran nu ezită să meargă și mai departe decât Nietzsche
făcând din contradicție sau din ”opoziția conștientă a sinelui” singura modalitate abordantă a
gândirii sale. Bogăția interioara rezultă din conflictele interioare. Să gândești împotriva
sinelui, să produci în mod voit și sistematic propria-i dis-locare, reprezintă pentru Cioran mai
mult decât un ideal sau o metodă de a gândi și este singura modalitate adevărată, riguroasă de
a cugeta. Pe de altă parte, sistemele construite coerent, în care conceptele sunt oarecum
apriorice sensurilor ce par a fi reflecția acestora, trădează la filosoful Cioran o lipsă de
autenticitate, de sinceritate.
Fragmentarismul devine un proces cognitiv care se instalează din nevoia de a salva o
gândire care se autodistruge. Gândirea fragmentară prezintă toate aspectele experienței,
întrucât fiind legată de experiență, ea nu pornește niciodată da la o idee prealabilă dar provine
din opusul acesteia și numai așa poate să susțină contradicția. Instabilitatea acesteia provine
din construcțiile fără fond iar scriitura la fel ca și gândirea rămâne în deschidere, fără a se
pretinde o concluzie fermă.
Totuși, dacă gândirea lui Cioran este în multe puncte la umbra celei a lui Nietzsche, ea se
deosebește de aceasta prin faptul ca la Cioran nu există o ultimă împăcare posibilă. Nu există
urma unui ”supraom”, nu există depășire sau sinteză superioară așa cum o găsim la Nietzsche,
în obiectivul inversiunii sau ”trans-evaluarii” tuturor valorilor. Nietzsche nu și-a exprimat
experiența vieții, n-a avut niciodată decât o singură idee: să înlăture, să depășească. Cioran ii

4
va reproșa lui Nietzsche că și-a construit întreaga sa operă după un ideal, după o idee despre
oameni, despre valori. Nietzsche a rămas, deci, prizonierul concepției sale despre lume,
sclavul ideilor sale. Astfel pentru Cioran, Nietzsche nu a devenit un om liber și de aceea el
preferă să-și citească propriile-i literele, în care se desfășoară o ființă mai veridică.
De asemenea la Cioran nu exista efortul acesta eroic pentru a depăși nihilismul. De
vreme ce într-o primă instanță, Cioran pune un pariu de nerespectat în a-și lua ca subiecte de
dezbătut cugetări de negândit începând de acolo de unde orice alt gânditor ar fi sfârșit,
întreaga sa opera apare ca un diagnostic nemilos al decadenței ireversibile a omului și a
civilizatiei occidentale.
In al doilea rând, nu se consideră un nihilist, ci mai degrabă un pesimist și chiar mai
mult. Pentru el există o diferență fatală între pesimismul ca sistem și experiența cotidiană a
pesimismului, care apare din experiența de a fi o ființă vie.
In acest sens, s-ar putea spune despre Cioran că este un nietzschean ”nereușit” care se
vrea așa, fiind mai mult un pesimist sau negator decat un nihilist. Ne putem întreba dacă
pentru Cioran nietzscheanismul n-ar fi reprezentat, de la bun început, decât un fel de ”vis”, o
”soluție” pentru negația sa înnăscută, ”Cu cât citesc pesimiștii, cu atat mai mult iubesc viața.
După o lectură a lui Schopenhauer, reacționez ca un logodnic. Schopenhauer are dreptate să
pretindă că viața nu este decât un vis. Dar el comite o inconsecvență gravă când, în loc să
încurajeze iluziile, le demască, lăsând să creadă că ar exista ceva în afară de ele”.
Cioran cel francez va proclama nu doar ca viața este o iluzie dar și că nu există nimic
nici înăuntru și nici în afară de ea, ceea ce va avea ca efect paradoxal împăcarea cu aceasta.
Iată drumul pe care Cioran îl va împrumuta după respingerea sa progresivă, lentă și
contradictorie din minunata utopie nietzscheană a unei împăcări magice între cei doi poli
fondatori și opusi ai vieții sale care sunt datoria de luciditate și nevoia de iluzii.
Dacă Cioran, în tinerețea sa, a crezut că vitalismul putea oferi o soluție definitivă
conflictului de fond pe care-l resimțea, pe atât mai puțin a crezut o dată cu dezvoltarea operei
sale. În scrierile sale de mai târziu se poate simți că ecoul acestui crez este din ce in ce mai
atenuat, răvășit, subminat de un scepticism experiențial. Astfel, sarcina sa, dacă poate fi
numită astfel, ar fi mai degrabă să arate prin ce modalități se poate spune Da vieții mai
degrabă decât a spune ce implică faptul de a trăi.

Bibliografie

E. Cioran, Amurgul gândurilor, editura Humanitas 2006

5
E.Cioran, Caiete I 1957-1965, Humanitas, 2010
E. Cioran, Marturisiri si anateme, Humanitas, 2012
F.Nietzsche, Aforisme, Humanitas 2012
F.Nietzsche, Dincolo de bine și de rău, Antet , 2012
F.Nietzsche, Știința voioasă, Humanitas, 2013