UNIVERSITATEA AGORA DIN ORADEA

FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE

PROGRAMUL DE STUDIU: MANAGEMENTUL RESURSELOR
UMANE
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: ZI

Metodologia cercetării

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
conf.univ.dr. GABRIELA BOLOGA

STUDENT:
VIDICAN SIDONIA IOANA
 PROCESUL CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

1.Semnificaţie cercetarii
Un cercetător observă, colectează şi clasifică, respectând rigurozitatea şi
obiectivitatea, date pentru a formula ipoteze menite a explica datele şi a preciza
anumite fapte conform unor circumstanţei . Cercetătorul poate realiza
experimente sau poate recurge la modele pentru a testa ipoteza extinderea,
revizuirea, rejectarea ipotezei.
În sens larg prin metodologie se înţelege ansamblul unor metode folosite
în cercetarea ştiinţifică sau, pur şi simplu, ştiinţa efectuării cercetării. Etimologia
cuvântului ne conduce către cuvintele greceşti metodos (drum, cale) şi logos
(ştiinţă).În fapt prin metodologia cercetării înţelegem existenţa unei discipline în
care se dezvoltă modalităţile de realizare a cunoaşterii ştiinţifice şi priveşte
ansamblul elementelor care intervin în cercetarea vieţii sociale. Scopul
fundamental al metodologiei este acela de a ne ajuta să înţelegem,în termeni cât
mai largi posibili, nu atât produsele ştiinţei, cât procesul de cunoaştere însuşi.
Pentru a-şi putea îndeplini funcţia sa, metodologia cercetării ştiinţifice cuprinde,
deopotrivă, definirea adecvată a domeniului studiat, o serie de principii şi reguli
de desfăşurare a investigaţiilor, instrumentarul de lucru pentru culegerea şi
interpretarea datelor, precum şi strategii de construcţie sau reconstrucţie teoretică.
Metodologia cercetarii stiintifice economice este o parte a stiintei
economice. Ea poate fi definita ca un ansamblu de principii, de etape si faze, de
metode, tehnici si instrumente de investigare si cunoastere stiintifica a
fenomenelor economice.
Metodologia cercetarii stiintifice economice este alcatuita din trei niveluri
de metode:
- metode de maxima generalitate, specifice tuturor stiintelor;
- metode proprii unui grup de stiinte;
- metode specifice fiecarei stiinte.
Dimensiunea functiei vitale a metodologiei de cercetare stiintifica poate fi
mai bine înteleasa daca o privim în cadrul stiintei (din care face parte) si pe care
o serveste în totalitatea laturilor acesteia. Cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea
tehnologica are trei diviziuni principale:
- Cercetarea stiintifica fundamentala, teoretica si experimentala, este
cautarea, producerea si promovarea cunoasterii stiintifice si a
cunostintelor stiintifice fundamentale.
 - Cercetarea stiintifica aplicata este inglobarea cunostintelor stiintifice
fundamentale si a cunostintelor empirice intr-un produs finit, proces
sau serviciu ce pot avea, in principiu, valoare de piata.
- Dezvoltarea tehnologica este aducerea produsului finit, procesului sau
serviciului obtinut de cercetarea aplicata, direct sau prin transfer
tehnologic, la nivelul intrarii in productie pentru a deveni produs,
proces sau, respectiv, serviciu cu valoare pe piata.

2. Formele şi problematica metodologică în cercetarea

ştiinţifică
Documentarea bibliografică este o componentă mai largă a procesului
cuprinzător de documentare ştiinţifică. Ea are o importanţă hotărâtoare în
cercetarea ştiinţifică, deoarece ne dă posibilitatea ca, prin intermediul literaturii
de specialitate, tipărite şi netipărite, să cunoaştem zestrea ştiinţifică, ceea ce au
scris alţi oameni de ştiinţă din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, din ţară şi din
afara ţării, ipotezele de lucru folosite pentru explicarea fenomenelor economice,
metodele de analiză şi calcul, concluziile şi teoriile lor ştiinţifice etc. Aceasta este
funcţia particulară, specifică a documentării bibliografice în ştiinţa economică.
2.1. Sursele de documentare bibliografică
Sursele de documentare bibliografică, după criteriul gradul de originalitate
şi intermediere, se structurează în patru categorii:
a) Documentele primare sunt acelea în care se cuprind rezultatele
cercetărilor ştiinţifice, contribuţiile originale ale cercetătorilor, adică informaţia
ştiinţifică. Documentele primare sunt împărţite în două grupe: documente primare
periodice, cum sunt seriale, editoriale, reviste, ziare, publicaţii, anuare şi
documente primare neperiodice - tradiţionale, cum sunt cărţi (tratate, manuale,
monografii), broşuri, publicaţii ale unor instituţii şi organisme naţionale şi
internaţional, congrese şi simpozioane; speciale: standarde, brevete de invenţii,
cataloage şi prospecte comerciale şi tehnice, rapoarte de cercetare ştiinţifică, teze
de doctorat şi documente de evidenţă a faptelor empirice: evidenţa contabilă şi
statistică (dări de seamă şi anchete), evidenţa operativă, analize, expertize şi studii
etc.
b) Documentele secundare sunt rezultatul prelucrării documentelor
primare în vederea facilitării muncii cercetătorului de identificare, selecţie şi de
utilizare a documentelor primare. Documentele secundare se clasifică în:
periodice, ca de pildă: reviste de referate, reviste de titluri; şi neperiodice, cum
sunt: enciclopedii, dicţionare, bibliografii, cataloage, indexuri bibliografice,
sinteze documentare, ghiduri bibliografice ş.a.
c) Documentele terţiare sunt acelea care rezultă din prelucrarea
documentelor secundare. Documentele terţiare sunt: bibliografii, culegeri de
traduceri, sinteze de referate etc. Distincţia dintre documentele terţiare şi
documentele secundare nu are prea mare importanţă pentru beneficiarii
cercetători (studenţi, economişti, ingineri) decât în fazele incipiente ale
documentării şi aceasta numai în scop de informare şi selectare a documentelor
primare. Documentele secundare şi terţiare sunt elaborate de specialişti din
reţeaua de informare-documentare, precum şi de alţii din afara acesteia (în cazul
dicţionarelor, enciclopediilor etc.).
d) Microformatele sunt înregistrări pe benzi, discuri, imagini etc, facilitate
de extinderea tehnologiilor informaţionale moderne şi de amplificarea schimbului
internaţional de informaţie ştiinţifică. Între microformate pot fi menţionate:
microfilme, microfişe, fotocopii, benzi şi discuri magnetice, mijloace de difuzare
în masă, TV, Radio, filme etc.
2.2. Instrumentele specifice etapelor interne de documentare
Cele patru categorii de documente la care ne-am referit mai sus se
explorează şi utilizează cu ajutorul unor instrumente specifice fiecărei etape
interne de documentare. Le vom prezenta în cele ce urmează, respectând logica
înlănţuirii lor.
a) În etapa informării asupra surselor se apelează la următoarele
instrumente sau mijloace: reviste, bibliografii, liste de semnalare, liste de titluri,
buletine de informare, cataloage s.a. În rândul acestora, un rol special revine
cataloagelor. Catalogul este o listă de proporţii care cuprinde toate sau o parte
apreciabilă din fondul de documente al unei unităţi specializate. Această listă
(catalogul) este elaborată pe baza unor principii (criterii) care facilitează
identificarea lucrărilor ştiinţifice de care are nevoie cercetătorul (student,
profesor, specialişti din domeniul economic etc.).
În practică se utilizează două tipuri de cataloage:
- Catalogul alfabetic, în cadrul căruia gruparea lucrărilor se face după
numele autorului (primului autor dacă lucrarea este colectivă) sau iniţiala
primului cuvânt din titlul lucrării (dacă nu sunt menţionaţi autorii).
- Catalogul pe materii se constituie pe principiile Clasificării Zecimale
Universale (C.Z.U.). Domeniile ştiinţifice sunt împărţite în 10 clase (de la 0-9);
fiecare clasă se împarte în alte 10 subdiviziuni (în subclase) şi aşa mai departe.
 b) În etapa culegerii surselor se folosesc următoarele instrumente: fişa
bibliografică, explorarea globală a sursei şi referatul documentelor. Fişa
bibliografică este un instrument de culegere a sursei documentare care cuprinde
informaţii generale despre sursă, cum sunt: numele autorului, titlul lucrării,
denumirea editurii (tipografiei), locul apariţiei, anul apariţiei, numărul de pagini.
Alcătuirea fişei bibliografice trebuie să respecte un minim de reguli:
- numele autorului se notează începând cu cel de familie şi apoi prenumele;
- nu se admit prescurtări ale numelui autorului pentru care se face fişa
bibliografică, în afara celei folosite de autor în volumul care este fişat;
- titlul volumului sau studiului se notează în întregime, fără nici o schimbare
sau prescurtare. Dacă lucrarea este tipărită într-o limbă străină, titlul se
trece în limba respectivă, eventual şi cu traducerea lui în limba română
(între paranteze drepte);
- fişa bibliografică pentru un volum se alcătuieşte după indicaţiile conţinute
în pagina de titlu a cărţii (nu pe copertă sau pe cotorul cărţii), chiar dacă s-
au strecurat greşeli; dacă locul şi anul apariţiei cărţii nu se cunosc, în fişa
bibliografică se va menţiona: sine anno (fără an sau f. a.); sine loco (fără
loc sau f. L).
Explorarea globală a sursei este o tehnică specifică de muncă intelectuală,
deosebit de preţioasă în toate cazurile, dar mai ales atunci când volumul de
documentare este prea mare, iar timpul nu permite un studiu aprofundat.
Explorarea globală presupune:
- lectură rapidă limitată, în principal, la cuprins, prefaţă sau cuvânt înainte,
la rezumat sau la lectura „în diagonală" a unor pagini;
- Sesizarea mesajului, a menirii lucrării (de ce a elaborat-o autorul şi de ce a
publicat-o editorul); poziţia de principiu a autorului, soluţia avansată; ce
reprezintă ea în raport cu alte soluţii, alte cărţi, alţi autori.
c) În etapa studierii surselor, toate sursele rezervate studiului aprofundat se
citesc integral şi cu atenţie pentru a se descifra bine fondul de idei. În această
etapă, studiul se poate concretiza în următoarele forme intermediare, până la
elaborarea lucrării, şi anume:
- Notele de lectură pot lua forme concrete foarte diferite, şi anume: rezumat,
conspect, adnotări, extrase şi citate (fişe). Fişa se scrie doar pe o parte a
hârtiei; pe fişă se consemnează o singură idee principală; se lasă spaţii sus,
jos şi în stânga paginii pentru eventuale menţiuni ale cititorului. Fiecare
fişă trebuie să conţină cota cărţii, autorul, titlul cărţii (articolului şi
 revistei), editura, localitatea şi anul apariţiei, pagina de la care s-a reţinut
ideea. Pentru fiecare temă se poate realiza şi păstra un fişier de idei.
- Referatul documentar reprezintă o prezentare sumară (rezumativă), de
regulă, a conţinutului unei singure surse bibliografice, şi anume: caracterul
sursei (teoretic, metodologic etc.); documentar – informativ pe care-l
conţine; rezultate, concluzii, soluţii şi propuneri.
- Referatul documentar de sinteză reprezintă un alt elaborat intermediar
(uneori chiar final, putându-se valorifica înainte de terminarea cercetării
ştiinţifice), care sintetizează conţinutul mai multor surse documentare şi,
în acest caz, se cere asigurat un spirit critic corect asupra ideilor autorilor
odată cu alte date şi informaţii utile privind anul apariţiei, ediţia, editura şi
editorul, date despre autor, alte lucrări ale acestuia etc.
d) În etapa utilizării documentaţiei ştiinţifice se distribuie întreaga
informaţie pe parcursul tematicii lucrării pentru a putea confrunta teoria
economică cu datele empirice, pentru susţinerea, confirmarea sau infirmarea unor
ipoteze, pentru formularea concluziilor şi soluţiilor, ca şi pentru definitivarea
planului de redactare a lucrării.
În urma studierii tuturor surselor documentare, cercetătorul trebuie să poată
realiza o ierarhie a acestora şi a autorilor în ceea ce priveşte contribuţiile sau
minusurile, metodele de cercetare, lacunele acestora şi ale datelor. Toate acestea
sunt posibile numai dacă cercetătorul realizează confruntarea autorilor şi surselor,
a ideilor, dacă se asigură compatibilitatea şi comparabilitatea datelor etc.
2.3 Documentarea directă asupra faptelor empirice (practice)
Documentarea bibliografică, oricât de importantă şi indispensabilă, nu este
suficientă în cercetarea ştiinţifică economică. Dacă ne-am limita la documentarea
bibliografică întradevăr am putea cunoaşte numai literatura de specialitate,
metodele, concluziile şi teoriile extrase din studiul faptelor empirice, din alte
contexte istorice şi geografice, adică doar o parte din documentarea necesara, iar
lucrarea rezultată, oricât de reuşită ar fi, n-ar putea avea decât caracterul unui
studiu documentar de sinteză, cu utilitate modestă pentru activitatea economică
reală.
Lucrarea ştiinţifică poate fi realizată doar atunci când se studiază şi datele
realităţii practice din zilele noastre, când se confruntă geneza şi factorii care
determină evoluţia empirică a faptelor, actelor, comportamentelor oamenilor din
practică, cu cercetarea bibliografică a literaturii, când se verifică dacă teoriile
cuprinse în literatură explică sau nu faptele practicii, ale realităţii economice.
 Documentarea directă asupra realităţii, asupra faptelor empirice are o sferă
extrem de complexă; ea se referă, în funcţie de tema de cercetare sau de obiectivul
urmărit la nivel de întreprindere (firmă, fermă), de subramură, ramură sau sector
economic, de unitate teritorialadministrativă (comună, oraş, municipiu, zona,
judeţ), la scară naţională şi internaţională, la nivel mondial.
Documentarea directă se realizează şi ea, în esenţă, în patru etape, ca şi
documentarea bibliografică:
a) Informarea asupra domeniului în care se circumscrie documentarea
directă a temei cercetate, cadrul organizatoric, mediul în care s-a dezvoltat
fenomenul cercetat, actele normative, management, factorii direcţi şi indirecţi
care influenţează nivelul şi evoluţia fenomenului economic; dacă este vorba de
un fenomen economic din firmă se cer informaţii asupra datei de când aceasta
fiinţează, momentele ei cele mai relevante, performanţele sau
eşecurile/restructurările şi căile de afirmare, consultarea eventualelor monografii
sau studii privind firma etc.
b) Culegerea datelor se referă la indicatorii cantitativi şi calitativi care
servesc direct şi chiar indirect ca variabile explicative ale fenomenului studiat.
Acestea sunt date statistice cu un grad mai mic sau mai mare de agregare, date
statistice, statice sau dinamice, date de structură; în firmă unele date sunt
statistice, pe când altele sunt date de evidenţa primară, susceptibile de a fi
prelucrate, conform nevoilor temei studiate şi unor norme metodologice bine
precizate.
Documentele consultate în vederea extragerii de date şi informaţii pe
oricare nivel de agregare, de la firma până la nivel naţional, pot fi:
- documente oficiale publicate sau publicabile;
- documente oficiale nepublicate;
- documente confidenţiale sau cu circulaţie restrânsă;
- documente de arhivă şi documente curente.
În faza culegerii datelor, dar şi în cele de studiu şi de utilizare, problema
fundamentală a succesului oricărei cercetări ştiinţifice este culegerea de date de
bună calitate.
Avem în vedere aici, în primul rând, calitatea datelor de evidenţă primară,
gruparea şi agregarea acestora, fără o metodologie şi asistenţă specială, putând
genera mari dificultăţi şi, mai ales, erori de comparare atât statică, dar mai ales
dinamică.
 Adeseori cercetătorul, în baza datelor statistice şi a datelor empirice, este
pus în situaţia de a pregăti şi procura datele singur, cu ajutorul unor instrumente,
cum sunt: cronometrarea, ancheta, chestionarul (sondajul), convorbiri (interviuri)
etc. În toate aceste situaţii, cercetătorul trebuie să stăpânească temeinic
metodologiile de alegere a eşantionului, o bună lansare a operaţiunii de procurare
etc. Înainte de lansarea culegerii de date prin asemenea metode este
indispensabilă consultarea specialiştilor statisticieni, informaticieni, precum şi a
specialiştilor din domeniul căruia i se circumscrie tema de cercetare.
Calitatea datelor este şi rămâne preocuparea cardinală a cercetătorului şi în
cazul datelor statistice oficiale centralizate. Utilizatorul datelor nu poate controla
calitatea datelor de care are nevoie decât printr-o consultare şi chiar conlucrare
specială cu statisticianul de specialitate.
Statistica este un produs extrem de complex care îşi verifică şi asigură
calitatea pe baza unui ansamblu de criterii de care trebuie să se convingă în fiecare
caz în parte şi cercetătorul, oricare ar fi acesta. Dintre aceste criterii menţionăm:
- relevanţa datelor, adică acestea să satisfacă pe deplin nevoile utilizatorului;
- corectitudinea estimărilor statistice trebuie să satisfacă cerinţa ca diferenţa
între valoarea estimată şi valoarea reală să fie minimă;
- punctualitatea este respectarea termenului dinainte stabilit de diseminare a
datelor, în conformitate cu un program normal de cercetare statistică;
- accesibilitatea şi claritatea informaţiilor, respectiv datele statistice sunt
accesibile utilizatorului numai pe baza unei documentări metodologice
adecvate;
- comparabilitatea presupune ca utilitatea datelor statistice este deplină
numai atunci când, pentru o anumită caracteristică, datele sunt comparabile
în timp şi spaţiu;
- coerenţa statistică se asigură numai atunci când se utilizează aceleaşi
definiţii, clasificări şi metodologii standard în cazul unor anchete
organizate cu periodicitate diferite;
- completitudinea datelor, când acestea sunt disponibile pentru domenii care
răspund nevoilor şi priorităţilor utilizatorilor.
Evaluarea calităţii datelor statistice se realizează întotdeauna cu ajutorul
producţiei de metadate, prin care înţelegem un eşichier de măsurare a exactităţii
datelor statistice, adică definiţiile şi informaţiile despre datele statistice, respectiv
o bază a măsurării calităţii activităţii desfăşurate în procesul producţiei statistice.
Mai concret, producţia de metadate constă în: cunoaşterea conceptelor utilizate;
măsurarea erorilor în procesul estimării datelor; rata de non-răspunsuri în cadrul
anchetei; gradul de reprezentativitate a eşantioanelor etc.
 c) Studierea surselor, astfel: datele şi informaţiile se pregătesc sub formă
de indicatori, variabile, care fac obiectul analizei; se încearcă desluşirea unor
concluzii, a capacitaţii datelor de a susţine integral sau parţial demersul cercetări.
Prin intermediul acestora se întrevăd şi se testează unele metode de calcul şi de
analiză; se încearcă ierarhizarea datelor pe grupe de trebuinţă, sub formă de tabele
sau anexe; se corelează informaţiile calitative sau orale cu tendinţele şi
concluziile care rezultă din date, precum şi coerenţa lor de ansamblu.
d) Utilizarea datelor şi informaţiilor are în vedere în fapt prelucrarea lor
sistematică pe componente şi din perspectiva unei imagini sau idei de sinteză.
2.4. Documentarea realizată pe viu, prin contacte cu specialiştii
Consultarea specialiştilor este o necesitate imperioasă în orice cercetare
ştiinţifică. Promovarea consultării specialiştilor este garanţia alegerii celor mai
bune teme şi trasee de analiză şi studiu, a integrării în analiză şi studiu a
experienţei practice, a economisirii timpului şi încadrării în termenul de predare
a lucrării de cercetare, precum şi o garanţie sporită a realizării unei cercetări
ştiinţifice de calitate, veritabile.
Consultarea specialiştilor se poate efectua pe întregul traseu al cercetării,
în toate etapele şi fazele acesteia. Faptul este indubitabil, deoarece întregul proces
de documentare şi de cercetare este presărat cu dificultăţi, cu erori mai mici sau
mai mari.
Consultarea specialiştilor înseamnă solicitarea de informaţii de la un număr
mare de specialişti ca: cercetători şi profesori cu stagii şi contribuţii în domeniul
temei de cercetare alese, statisticieni în calitate de metodologi în prelucrarea şi
asigurarea coerenţei datelor, specialişti practicieni din firmă, minister
(economişti, ingineri etc.). Această consultare este de cea mai mare importanţă
pentru cercetător şi din perspectiva modului de folosire a noţiunilor, conceptelor,
a teoriei în general. variabilelor pentru care se organizează evidenţa statistică etc.

3. Etapele procesului de cercetare

Cunoaşterea ştiinţifică, după cum am văzut, este un proces complex.
Aceasta include un moment al învăţării ştiinţifice şi unul al creaţiei ştiinţifice,
care se autonomizează şi se intercondiţionează permanent. Astfel, putem şi
trebuie să le examinăm mai aprofundat pe fiecare din aceste componente, astfel
încât să înţelegem mai bine nu numai deosebirile, dar şi interdependenţele şi
unitatea lor în ansamblul procesului cunoaşterii ştiinţifice. O astfel de tentativă se
dovedeşte dificilă, pentru că în ştiinţă, în general, etapele cercetării ştiinţifice, ale
creaţiei ştiinţifice fac obiectul unor diferente si chiar controverse aprofundate.
Fazele şi etapele procesului de creaţie în diferite domenii ştiinţifice
Opiniile diverşilor cercetători privind structura procesului de creaţie ştiinţifică
variază, cel puţin la prima vedere, în limite destul de largi. Intr-o schemă aparent
simplificată, M. Stein propune numai trei faze:
- Formarea ipotezei (fază pregătitoare);
- Testarea ipotezei (fază de investigare propriu-zisă);
- Comunicarea (fază de finalizare).
Tot o schema simplificată, în trei faze, propun şi cercetătorii Kaufman şi
Kostler, şi anume:
- Faza logică;
- Faza intuitivă (include incubarea şi iluminarea);
- Faza critică (verificarea şi finalizarea).
După A. Moles, procesul de creaţie cuprinde cinci faze:
- Percepţia şi documentarea (echivalează cu pregătirea);
- Selecţia şi incubarea;
- Iluminarea;
- Verificarea;
- Difuziunea şi socializarea (legate de verificare).
A.Osborn propune tot cinci faze diferite, şi anume:
- Orientarea (definirea problemei şi delimitarea ei);
- Pregătirea;
- Analiza şi ideaţia (producerea de idei);
- Incubarea;
- Evaluarea.
Un alt cunoscut cercetător, K. Steinbuch propune o tipologie mai
sofisticată, cuprinzând şase faze, astfel:
- Problematizarea;
- Explorarea;
- Latenţa;
- Regresia euristică;
- Elaborarea;
- Canonizarea (impunerea soluţiei).
 Un alt cercetător, G. Wallas propune o clasificare mai larg acceptată de
cercetători şi cu circulaţie frecventă în literatura de specialitate, sub forma a patru
faze mai condensate):
- Pregătirea;
- Incubarea;
- Iluminarea;
- Verificarea.
 Bibliografie

1.http://cse.uaic.ro/_fisiere/Documentare/Suporturi_curs/II_Metodologia_cercet
arii.pdf
2.https://se-ag.spiruharet.ro/images/secretariat/secretariat-facultate-
seag/Tema_3_MCTS.pdf