Sunteți pe pagina 1din 30

I.

Introducere
II. Cuprins
1..Abordarea simbolisticii arborelui în psihologia analitică
2.Copacul-
 simbol al visului ( M .Eminescu)
 mijlocitorul ideal dintre cer şi pămînt (G. Vieru)
 Copacul care ne uneşte (N. Esinencu)
 Dublu vegetal omului şi jertfă ( Moromeţii de Marin
Preda)
 Copacul întors- fiinţă umană in viziunea lui N.
Stănescu
 Plopul – emblema unei aventuri banale (M.
Eminescu)

III.Concluzii
IV. Referinte biblografice
Introducere
Lucrarea de faţă are ca principal scop prezentarea
simbolisticii
arborelui, analizând totodată şi semnificaţia arborelui din
punct
de vedere mitologic.
Ideea ce a stat la baza motivaţiei ce m-a determinat să aleg
această temă a avut ca punct de pornire informaţiile
obţinute din
literatura de specialitate, a mitologiei, a simbolisticii
arborelui,
precum şi a numeroaselor elementele adunate din operele
romîneşti.
Arborele este una dintre cele mai bogate şi mai răspândite
teme simbolice, simpla ei bibliografie poate alcătui o carte.
Simbol al vieţii în continuă evoluţie, în ascensiune spre cer,
arborele evocă întreg simbolismul verticalităţii, ca arborele
lui
Leonardo da Vinci. Pe de altă, pentru caracterul ciclic al
evoluţiei
cosmice: moarte şi regenerare; de acest caracter ciclic
amintesc mai
cu seamă arborii foioşi, cărora în fiecare an le cad şi le cresc
din nou
frunzele.
Mircea Eliade distinge şapte interpretări principale pe care
de
altfel, nu le consideră exhaustive, dar care se articulează
toate în jurul
ideii de Cosmos viu, în continuă regenerare.
În pofida unor aparenţe superficiale şi a unor concluzii
pripite,
arborele, chiar sacru, nu este pretutindeni un obiect de cult;
el este
întruchiparea simbolică a unei entităţi ce-l depăşeşte şi care
poate
deveni ea însăşi obiect de cult.
Arborele înlesneşte comunicarea între cele trei niveluri ale
cosmosului: cel subteran, prin rădăcinile ce răscolesc
adâncurile în
care se împlântă; suprafaţa pământului, prin trunchi şi
crengile de jos;
înaltul, prin ramurile dinspre vârf, atrase de lumina cerului.
Reptile se
târăsc printre rădăcinile sale; arborele leagă lumea htoniană
şi lumea
uraniană. Adună laolaltă toate elementele: apa circulă cu
seva lui,
pământul i se încorporează prin rădăcini, frunzele i se
nutresc cu aer,
iar din frecarea lemnului ţâşneşte focul.

Abordarea simbolisticii arborelui în psihologia analitică

Avându-şi rădăcinile înfipte în pământ şi crengile


înălţate spre
cer, arborele este îndeobşte socotit ca un simbol al
raporturilor ce se
stabilesc între pământ şi cer. În acest sens, el are caracterul
unui
centru, ceea ce face ca Arborele lumii să fie sinonim cu Axa
lumii.
Aşa îl şi descrie liric Pseudo-Hrisostomul în cea de-a şasea
omilie
despre Paşte: Nestrămutat reazem al universului, legătură a
toate, sprijin a
tot pământul locuit, împletitură cosmică. Figură axială,
arborele reprezintă
în mod firesc drumul ascensional pe care-l străbat cei care
trec din
lumea vizibilului în cea a invizibilului: pe aceasta îl evocă
aşadar şi
scara lui Iacov, şi stâlpul şamanic din iurta siberiană şi
stâlpul –
centru din sanctuarele vandu, sau cel al colibei indienilor
sioux, în
jurul căruia are loc dansul soarelui. Este stâlpul central pe
care se
sprijină, în tradiţia iudeo-creştină, templul sau casa, sau
coloana
vertebrală ce susţine corpul omenesc, templu al sufletului.
După Jung, pădurea este un loc întunecos şi impenetrabil; ca
şi apele profunde şi marea; ea este receptorul
necunoscutului şi al
misteriosului. Este o imagine frapantă a inconştientului.
Printre
mulţimea arborilor, fiinţelor care vieţuiesc în pădure, se
distinge unul
prin talia sa (stejarul, regele pădurii). Arborii reprezintă, ca
şi peştii
apelor, conţinuturile vii ale inconştientului.
Arborele cosmic este adesea reprezentat sub forma unei
esenţe de o măreţie deosebită. Aşa apar, în credinţele
popoarelor
respective, stejarul celtic, teiul germanic, frasinul scandinav,
măslinul
din orientul islamic, zada şi mesteacănul siberieni, arbori
remarcabili
prin dimensiuni, prin logevitate sau cum este cazul
mesteacănului,
prin albul luminos al scoarţei. Crestăturile de pe trunchiul
acestuia
din urmă sunt materializarea etapelor ascensiunii şamanice.
Zeii,
spiritele şi sufletele o iau pe drumul dintre cer şi pământ pe
care îl
reprezintă arborele lumii. Aşa se întâmplă în China cu
copacul
Qianmou, ce se înalţă din centrul lumii – dovadă, faptul că la
picioarele lui nu afli nici umbră, nici ecou; cele nouă ramuri
şi cele
nouă rădăciuni ale sale ajung la cele nouă ceruri şi la cele
nouă
izvoare, sălaş al morţilor.
El este calea pe care urcă şi coboară suveranii, mijlocitori
între
Cer şi Pământ, dar şi substituţi ai soarelui. Tot astfel, soarele
şi luna
coboară pe zada siberiană sub chipul unor păsări; în plus, de
o parte
şi de cealaltă a copacului Qlan se află copacul Fu spre
răsărit, şi
copacul Ruo, spre apus, pe care urcă şi coboară soarele.
Copacul
Ruo poartă, de asemenea, zece sori sub forma a zece corbi.
Pentru musulmanii şiiţi de rit ismaelian, arborele ce-şi ia
hrana din
pământ şi apă şi ajunge dincolo de al şaptelea cer
simbolizează starea de
beatitudine sau haklkat, în care misticul, depăşind dualitatea
aparenţelor, ajunge la Realitatea supremă, la Unitatea
originară în
care fiinţa coincide cu Dumnezeu.
Unele tradiţii vorbesc despre mai mulţi arbori ai lumii. Aşa,
de
pildă, pentru goizii altaici, un prim arbore s-ar afla în ceruri,
un al
doilea pe pământ, iar un al treilea – în împărăţia morţilor.
La antipod de ţara goizilor, în cosmologia indienilor puebla,
apare marele brad al lumii subpământene, care reia
simbolismul
ascensional al migrării sufletelor prin aceea că el este scara
pe care, in
illo tempore, străbunii au urcat până la pământul soarelui
nostru. Dar
acest arbore central care, prin prezenţa şi puterea lui,
acoperă întreg
domeniul gândirii, de la cosmos până la om, este, în mod
necesar, şi
arbore al vieţii, fie că nu-şi pierde – frunzele, ca dafinul,
simbol al
nemuririi, fie că şi le pierde – regenerarea lor periodică
exprimând
atunci ciclul morţii şi al renaşterii, deci, viaţa în dinamica ei:
Arborele
este încărcat cu forţe sacre deoarece este vertical, creşte, îşi
pierde şi-şi recapătă
frunzele, şi deci se regenerează; el moare şi renaşte de
nenumărate ori.
Pomul vieţii are drept sevă roua cerească, iar fructele lui,
păzite
cu străşnicie, transmit un dram de nemurire. Aşa fac fructele
vieţii
din Eden, care sunt douăsprezece la număr, semn al
reînnoirii ciclice,
sau ale celui din Ierusalimul ceresc, sau merele de aur din
grădina
Hesperidelor şi piersicile pe care le dăruieşte zeiţa XI
Wangmu, ori
seva acelui Haoma iranian, ca să nu mai vorbim de diferitele
răşini
de conifere. Himorogi-ul japonez adus în Pământul din
mijloc, este
probabil un Pom al Vieţii. Pomul Vieţii este o temă decorativă
larg
răspândită în Iran, unde apare reprezentat între două
animale cu
frunţile lipite; în Java, el figurează, împreună cu muntele
central, pe
ecranul (numit Kayon) al teatrului de umbre.

Arborele înţelepciunii (Boddhl), sub care Buddha a cunoscut


iluminarea, este şi el un Arbore al Lumii şi un Pom al Vieţii:
el
reprezintă, în iconografia primitivă, pe Buddha însuşi.
Rădăcinile lui,
arată o inscripţie din Angkor, sunt Brahma, trunchiul lui este
Shiva,
ramurile, Vishnu. Apare o reprezentare clasică a axei lumii.
Arborele
cosmic care, în Bătutul Mării de Lapte, slujeşte la obţinerea
unei
băuturi dătătoare de nemurire, este reprezentat la Angkor
cu Vishnu
la rădăcină, pe trunchi şi în vârf. Dar, în alte împrejurări,
arborele
central este Shiva, în timp ce Brahma şi Vishnu sunt
rădăcinile lui
laterale.
În Upanishade, Universul este un copac răsturnat, ce-şi
împlântă adânc rădăcinile în cer şi-şi întinde crengile peste
întreg
pământul. După Eliade, această imagine ar putea avea o
semnificaţie
solară. În Rig-Veda se precizează: În jos îşi îndreaptă
ramurile, sus îi
aflăm rădăcina, pogoară-se razele-i asupra noastră! Mircea
Eliade
comentează: copacul Acvattha reprezintă aici în toată
limpezimea ei
manifestarea lui Brahman în Cosmos, altfel spus, creaţiunea
ca mişcare
descendentă. După Gilbert Durand, acest copac răsturnat
insolit, care
ne şochează simţul verticalităţii ascendente, este chiar
semnul
coexistenţei, în arhetipul arborelui, a schemei reciprocităţii
ciclice.
Ideea de reciprocitate conduce la aceea de unire între
continuu şi
discotinuu, între unitate şi dualitate, la alunecarea simbolică
de la
Pomul Vieţii la acel Pom al Cunoşterii Binelui şi Răului, care
se
distinge de cel dintâi. În paradisul terestru, acesta va fi
instrumentul
căderii lui Adam, după cum Pomul Vieţii va fi instrumentul
izbăvirii
lui prin răstignirea lui Iisus. Această distincţie din Vechiul
Testament,
care întăreşte şi mai mult ideea de reciprocitate, ar
introduce
totodată, paralelismul şi deosebirea dintre două evoluţii
creatoare,
una biologică – Pomul Vieţii, cealaltă psihologică şi istorică.
Ideea de evoluţie biologică face din Pomul Vieţii, un simbol
al
fertilităţii, pe care s-a clădit de-a lungul timpului, o întreagă
magie
care urmărea înduplecarea zeităţilor şi în legătură cu care şi
astăzi se
găsesc numeroase mărturii. În unele triburi nomade
iraniene, femeile
tinere îşi împodobesc trupul cu un arbore tatuat ale cărui
rădăcini
pornesc de la sex şi al cărui frunziş se răsfiră pe sâni.
Străvechi obicei
totodată: de la Mediterana până în India se pot întâlni copaci
frumoşi, izolaţi pe câmp, adesea lângă un izvor, cu coroana
plină de
batiste roşii pe care femeile sterpe le-au prins de ramuri
spre a
îndupleca soarta.
Obiceiul dravidian al căsătoriei mistice dintre copaci şi
oameni
este menit să sporească potenţialul de procreare al femeii:
logodnica
unui goala hindu este în mod obligatoriu măritată cu un
manghier înainte de a
se uni cu propriul soţ. La Bombay, la aşa numiţii kudva
kunbis din ţinutul
Gujerat, în cazul în care căsătoria prezintă anumite
dificultăţi, fata este
măritată mai întâi cu un manghier sau cu vreun alt pom
fructifer, deoarece, orice
duh se teme de arbori şi mai ales de pomii fructiferi.
Analogia pom fructifer
– femeie fecundă joacă un rol complementar cu analogia
arbore latex
– forţă genezică (masculină). Aşa se explică de ce la
populaţia kumi,
logodnicul este cel căsătorit mai întâi cu manghierul în ziua
nunţii. El
îmbrăţişează pomul, de care este apoi legat. După o bucată
de vreme,
este dezlegat, dar la încheieturile mâinilor rămân frunze din
pom.
Căsătoria cu arbori asociată căsătoriei omului se regăseşte
în
America de Nord la indienii sioux şi în Africa, la boşimani şi
hotentoţi.
La Iacuţi se povesteşte că în buricul pământului se înalţă un
copac semeţ cu opt crengi. Din coroana copacului se revarsă
o
licoare divină de un galben înspumat. Trecătorilor care beau
din
această licoare le trece oboseala şi le piere foamea. Când
primul om,
la venirea lui pe lume, a vrut să ştie de ce se află aici, a mers
lângă
acest copac uriaş al cărui vârf străpunge cerul. A văzut
atunci în
trunchiul copacului celui minunat o scorbură unde i se arată
până la
brâu o femeie care îi spuse că el venise pe lume spre a fi
strămoşul
neamului omenesc.
Altaicii spun şi ei că înainte de a veni pe pământ, sufletele
oamenilor stau în cer sau cocoţate pe vârfurile cereşti ale
copacului
cosmic sub chipul unor păsărele.
Marco Polo relatează că primul rege al uigurilor s-a născut
dintr-o
anumită ciupercă hrănită cu seva copacilor. Credinţe
analoage regăsim în
China. Toate aceste legende nu prezintă decât o alternativă:
fie un
copac este fecundat de lumină – ceea ce pare a fi forma cea
mai
veche a mitului - , fie doi copaci se împreunează.
Obiceiul dravidian căsătoreşte şi copacii între ei, ca
înlocuitori
ai oamenilor. Astfel, în India de Sud, un cuplu ce nu izbuteşte

procreeze merge pe malul iazului sau râului sacru în
dimineaţa unei
zile faste. Aici, cei doi soţi sădesc unul lângă celălalt doi
puieţi de
copaci sacri, unul mascul şi unul femel, şi împletesc tulpina
mlădioasă a copacului femel pe tulpina dreaptă şi rigidă a
copacului
mascul. Perechea de copaci astfel formată este apoi
protejată cu o
împrejmuire, ca să poată trăi şi asigura prin propriei
fecunditate pe
aceea a cuplului care a sădit-o. Totuşi se consideră că aceşti
copaci
nu sunt pentru moment decât logodiţi. Este necesar să
treacă vreo
zece ani până ca femeia stearpă să meargă, din nou, de data
asta
singură, la cei doi copaci îmbrăţişaţi şi să aşeze între
rădăcinile lor o
piatră îndelung spălată de apa râului sau iazului sacru şi pe
care este
săpată imaginea unui cuplu de şerpi înlănţuiţi. De-abia
atunci se va
produce împreunarea mistică a copacilor sacri şi femeia va
deveni
mamă. Asocierea simbolurilor apă-piatră-şarpe-copac în
acest ritual
de fecundare este deosebit de semnificativă.
La populaţiile altaice şi turco-mongole din Siberia mai
întâlnim şi interpretări antropomorfice ale copacului. Astfel,
la
tunguşi, un om se poate transforma în copac şi-şi poate relua
apoi forma dintâi.
Arborele izvor de viaţă, precizează Eliade, presupune că
izvorul vieţii se află concentrat în acest vegetal; că
modalitatea
umană se află deci acolo în stare virtuală, sub formă de
germeni şi
seminţe. După Spencer şi Gillen, citaţi de acelaşi autor,
tribul
Warramunga din nordul Australiei crede că spiritul copiilor,
mic ca
un grăunte de nisip, s-ar afla înăuntrul anumitor copaci de
unde se
desprinde uneori pentru a pătrunde prin buric în pântecele
matern.
Ceea ce aminteşte de credinţa foarte răspândită potrivit
căreia
principiul focului, ca şi cel al vieţii, stă ascuns în anumiţi
copaci de
unde poate fi extras prin frecare.
Toate credinţele pe care le-am evocat mai sus arată, că din
punct de vedere sexual, simbolismul arborelui este
ambivalent.
Putem considera că pomul vieţii este la origine o imagine a
androginului iniţial. Dar, în planul lumii fenomenale,
trunchiul înălţat
spre cer, simbol eminamente solar de forţă şi putere, nu este
altceva
decât Falusul, imaginea arhetipală a tatălui. La rândul lui,
arborele
scorburos, ca şi arborele cu frunziş des şi învăluitor unde se
cuibăresc păsările şi care rodeşte periodic evocă imaginea
arhetipală
lunară a mamei fertile: aşa este stejarul scorburos din care
ţâşneşte
apa tinereţi; aşa este athanorul alchimiştilor, matricea unde
se
produce gestaţia aurului filosofal, comparat adeseori cu un
arbore.
Aceasta este semnificaţia pe care i-o dă Hieronymus Bosch
în
„Ispitirea sfântului Anton”, unde îl asimilează cu o scorpie de
femeie care-şi smulge din pântece de scorţă un prunc
înfăşat. De asemenea, câteodată,
cutare arbore este socotit mascul, cutare, femel: la ciuvaşi,
stâlpii
funerari se fac din tei pentru ceremonia funerară a femeilor,
şi din stejar pentru cea a bărbaţilor.
Cele două polarităţi se pot însuma, ceea ce îl conduce pe
Jung
la o interpretare androgină, sau mai degrabă hermafrodită a
acestui
simbol.
În acelaşi sens şi-n legătură tot cu pinul mai interpretează şi
Jung un alt mit, luându-şi o oarecare libertate în privinţa
amănuntelor din legendele vechi. Eroul Penteu este fiul lui
Echion,
năpârca, şi el însuşi şarpe prin natura sa. Împins de
curiozitate, el
urcă într-un pin spre a spiona orgiile menadelor. Dar mama
lui,
zărindu-l le dă de veste menadelor. Copacul este doborât, iar
Penteu, luat drept
animal, este sfâşiat. Propria lui mamă se aruncă cea dintâi
asupra-i…Regăsim
astfel în acest mit înţelesul falic al arborelui (doborârea
simbolizează
castrarea) şi semnificaţia lui maternă, exprimată prin
urcarea în pin şi moarte
fiului.
Ambivalenţa simbolismului arborelui, totodată falus şi
matrice,
se manifestă şi mai clar în copacul dublu: Un copac dublu
simbolizează
procesul de individuaţie în cursul căruia contrariile se unesc
în noi.
Prezenţa frecventă, în legendele popoarelor, a taţilor-arbori,
ca
şi a mamelor-arbori conduce la arborele-străbun a cărui
imagine,
desprinsă treptat din context ei mitic, va ajunge în zilele
noaste sub
forma arborelui genealogic. Putem cita, parcurgând acest
drum de la
simbolul profund la alegoria modernă, mitul biblic al
arborelui lui
Iesei, care a inspirat atâtea operee de artă şi comentarii
mistice: O
mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesel şi un lăstar din rădăcinile
lui va da.
Arborele lui Iesei simbolizează şirul generaţiilor a căror
istorie ne-o
rezumă Biblia şi care va culmina cu venirea Fecioarei şi a lui
Hristos.
El s-a bucurat de mare succes în rândul minasturiştilor şi
meşterilor
sticlari din secolul al XIII lea, datorită evlaviei lor deosebite
faţă de
Fecioară. În imaginile ce-l reprezintă arborele creşte din
buricul, gura
sau coasta lui Iesei. Trunchiul lui poartă ramuri pe care apar
regii lui
Iuda, strămoşii lui Hristos.
Un alt arbore al lui Iesei, care, potrivit lui Oursel,
constituie
capodopera miniaturii cisterciene. Simbol al dezvoltării unei
familii,
cetăţi, seminţii sau, mai mult decât atât, al puterii crescânde
a unui
rege, arborele vieţii îşi poate răsturna brusc polaritatea,
devenind
arbore al morţii. Cunoscând cazul lui Nabucodonosor, pradă
viselor
sale, şi interpretarea pe care i-o oferă prorocul Daniel. „Am
visat un
vis care m-a înspăimântat…Mă uitam şi iată un copac în
mijlocul pământului,
înalt foarte. Copacul creştea şi era puternic şi vârful lui
ajungea până la cer şi se
putea vedea până la capătul pământului. Frunzişul lui era
frumos şi roadele lui
multe, şi hrană pentru toţi se afla în el…şi iată un înger, un
sfânt, se coboară
din ceruri; el a strigat cu glas tare şi a poruncit aşa:
Doborâţi copacul şi tăiaţi-i
crengile, scuturaţi frunzele lui şi împrăştiaţi roadele lui…O
stăpâne, răspunde
Daniel, visul să fie pentru cei ce te urăsc pe tine, iar
tâlcuirea lui pentru
vrăjmaşii tăi. Copacul pe care tu l-ai văzut, mare şi puternic,
care cu vârful
ajunge la cer…Acela eşti tu, o rege, tu care te-ai făcut
puternic…”
La Iezechiel, Faraonul este comparat cu un cedru din
Liban.
Copacii mari, cum sunt cedrii, îi închipuie uneori în Psalmi
pe
vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai poporului său: Glasul
Domnului…sfărâmă
cedrii…glasul Domnului despoaie codrii. Isaia îi denunţase
pe tiranii care
vor, asemenea chiparoşilor şi cedrilor, să se suie deasupra
norilor, dar
care sunt doborâţi. Prin acest negativ al simbolismului lor, aceşti
copaci semeţi reprezintă şi ambiţia nemăsurată a mai-marilor
pământului, care tot vrând să-şi întindă şi să-şi întărească puterea,
sunt până la urmă nimiciţi.
Anagrama cuvântului arbre („arbore”), notează Jacques Lacan
în Ecrits, este barre (bară): Arbore circulatoriu, cerebel, arbore al
vieţii, copac al lui Saturn sau al Dianei, cristale precipitate într-un
copac lovit de trăsnet, chipul vostru oare ne scrie soarta pe solzul
trecut prin foc al ţestoasei, sau fulgerarea voastră face să ţâşnească
dintr-o multiplă beznă lentă mutaţie a fiinţei. Cu frunzele lui îşi
acoperă Adam goliciunea, iar Zaharul vede într-însul simbolul
cunoaşterii magice, care este una din consecinţele căderii. Ea se leagă
de existenţa corpului fizic lipsit de corpul de lumină.
Crucea ca instrument de supliciu şi de izbăvire, reuneşte într-o
singură imagine cei doi semnificaţi extremi ai semnificantului major
care este Arborele – prin moarte spre viaţă, per crucem ad lucem, prin
cruce spre lumină.
În China antică, tuia era arboarele estului şi al primăverii. El
trebuia sădit pe altarul Pământului aşezat spre Răsărit. În plus, ca
toate coniferele, tuia era un simbol al nemuririi, cu răşina şi fructele
ei se hrăneau Nemuritorii.

Copacul- simbol al visului


În literatura , simbolismul copacilor e cu totul specific. Motivul apare
în primul episod al poemului „ Scrisoarea a III „ de Mihai Eminescu:
proiectînd istoria pe marele ecranal timpului, poetul se întoarcela vremea cînd
turcii erau încă nomzi. Un tînăr sultan (probabil Osman ) , adormind sub
fereastra iubitei , viseayă ca luna coboară pe pămînt luînd chipul unei
fecioare; n acel moment , din inima sultanului răsare un copac ale cărui
ramuri vor umbri întreg pămîntul.
Copacul sugereayă creşterea prin vreme a imperiului Otoman, toţi
sultanii care i -au urmat lui Osman, inclusi Baiazid, realizind visul de mărire
al celui dintîi.

Copacul care ne uneşte


În nuvela „Copacul care ne uneşte” de N. Esinencu, pomul de pere
din cimitirul satului e cel care nu lasă ca o viţă de sînge să rămînă
printre străini; este veghea ce-i aduce pe toţi acasă.
La moartea lui Vologhiţă, un frate de al său spune : „ Simt că mă înăduş,
dar în acelşi timp se luminează ceva in mine. Să fie oare copacul care ne
uneşte, nu ne lasa să ne pierdem de tot în timp? ... Aici sunt îngropate foarte
multe neamuri ale noastre ... „
Copacul din Moromeţii

În „ Moromeţii” scena tăieri salcîmuluieste o pagină unică prin dra,matism si


de o realizare artistică ezemplară . „ Salcîmul în discuţie este
dublul vegetal al lui Moromete. Destinul unuia este anticipat
de destinul celuilalt” , afirma Eugen Simion, decodînd ssemnificaţiile
secvenţei. Tăierea copacului pare un ritual sîngeros, un sacrificiu proiectat în
orizontul credinţelo magice ale satului, înainte de răsăritul soarelui, pe
fundalul sonor al bocetelor ce răsună din vechiul cimitir.

Cădere simbolului vegetal anunţă drama irevocabilă a familiei, care


priveşte neputincioasă trunchiul „ ca un animal bolnav care fusese ucis”, în
lumina expresivă prin cromatică : „ Se luminase de tot şi printre şirul de
sălcii se vedea cum sclipesc cîteva raze roşii de soare „. Eroul se
metamorfozează o dată cu dispariţia acestei axe a lumii : „ Salcîmul tăiat
străjuia prin înălţimea şi coroana lui stufoasă toată partea aceea a satuluiş
Acum totul se facuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici”.
Arborele devine o jertfă necesară pentru plata fonciirei.
Simbolul copacului în creaţia lui G. Vieru

La Grigore Vieru , acest motiv e mijloctorul ideal dintre cer şi pămînt , rod
al ciclurilor cosmice, al comuniunii dintre cele trei regnuri, axă a lumii; el
este superior omului:
„ Aţi văzut pom să nuaibă rădăcini?
Pom care să nu înflorească?
Pentru că, vezi bine,
Are altegriji, mai de seamă?
Aţi văzut pom să răcnescă, să lehăie din frunze?
Să-şisune altfel foile cînd vîntul îşi schimbă directia?
Aţi văzut pom să zgîrîie cu gheara
Icoana soarelui de sus?
Pom să nu-i sîngere frunza
Cînd vine toamna şi îngeţul?”
Arborele lui Eminescu teiul
Simbolul impus de lirica eminesciană , în care este subliniat obsesiv
, teiul este arbore sfînt pentru că induce o stare de transă revelatoare, înrudit
cu narcoza rememorării, cu visul de iubire şi cu moartea. În poemul Sarmis ,
imaginea teiului devine un simbol al timpului ferivit , pe care are forţa să-l
reînvie şi după dramatica despărţire de Tomiris:
„ Se clatin visătorii copaci de
chiparos
Cu ramurile negre uitîndu-se
îm jos,
Iar tei cu umbra lată, cu
floripînă-n pămînt
Spre marea-ntunecată se
scutură de vînt”
(Gemenii)
Magia florilor de tei pare bîntuită de secretele lui legături cu apa izvoarelor :

„ Dar prin codri ea pătrunde


Lîngă teiul vechi şi sfînt,
Ce cu flori pînă-n pămînt
Un izvor vrăjit ascunde.”
(Povestea teiului)

Ploaia florală a teiului are valoarea uniu ritual de trecere spre atitudinea
înălţării:
„Teiul vechi un ram întins-a,
Ea să poată să-l îndoaie ,
Ramul tînăr vînt să-şi die
Şi de braţe sus s-o ieie,
Iară florile să ploaie
Peste dînsa.”
(Freamăt de codru)
Uneori fericirea conferită de vraja olfactivă seamănă cu pătrunderea
într-un spaţiu al visului revigorant, căci teiul exprimă o formă de umil extaz
în adormirea sub trianul de floare : „ Adorm-vom, troieni-va
Teiul floarea-i peste noi”
(Povestea codrului)
Eliberarea de sub canoanele
lumii, singurătatea fericită
capătă amploare sub influenţa
acestei fermecătoare miresme:
„ E-un miros de tei în crînguri,
Dulce-i umbra de răchiţi
Şi suntem atît de singuri
Si atît de fericiţi!
(Lasă-ţi lumea...)
În troienirea florilor de tei subzistă moartea prin otrăvire subtilă.
Căderea lor declanşează o stare de revenire poetică, de abandon spiritual, pe
care Eminescu o echivalează cu somnul morţii:
„ Deasupra-mi crengi de tei
Să-şi scuture floarea”
(Nu voi mormînt bogat);
Pentru el , teiul nu are durată.
Copacul întors- fiinţă umană in viziunea lui N. Stănescu

Simbol al fericirii şi al vieţii care coboară din cer, pomul răsturnat


apare deseori în doctrine şi în Orient; la noi Nichita Stănescu îsi compară
condiţia se fiinţă umană care trăieşte în legătură cu eternitatea, cu un copac
întors:
„ Arbor invers am rămas, rupt din sfera
Cu sfera aceasta aidoma, geamănă
Şi totul îmi pare ştiut, dar nimica
Din ce ştiu cu ce este nu se aseamănă”
(Arbor invers)
Imaginea sugerează şi paradoxul întîlnirii dintre etern şi efemer în actul
creaţiei artistice.
Plopul – verticalitate perfectă şi monotonie

Simbol al verticalităţii perfecte, dar şi al momotoniei, plopul


este evocat simbolic pentru a delimita imaginiil etalon al memoriei
individuale; aleile de plopi, plopi răyleţi din marginea aşezări devin
adeseori reper în rememorarea faptelor.
Acest arbore de asemenea este asociat infernului, durerii, sacrificiuluişi
lacrimilor.arbore funerar, el simbolizează forţele regresiveale naturii,
amintirea mai mult decît spreanţa, timul trecut mai mult decît viitorul
renaşterii.
În romanţa eminesciană , plopii fără soţ sunt emblema unei aventuri
banale.
Blaga remarcă verticalitatea gotică a plopului şi îi acordă locul de reper al
reveriilor sale : „Din plopii albi se cerne jarul „ (Risipei de dă Florarul).
Referinte :
1. „ Eminescu opera” coordonatorul ediţiei Mihai Cimpoi 2001
2. „ Moromeţii” de Marin Preda
3. „ Copacul care ne uneşte” de N.Esinencu

4. „Opera Poetică” de Nichita Stănescu editura cartier 2007


5. „Dicţionar de motive şi simboluri literare” autori Maria Ciobanu ,
Dorina Negriu 2007 pag 42-43
6. „ Dicţionar de teme şi simboluri” Doina Rusti editura Univers
enciclopedic, Bucureşti 2002
7. poezii de Grigore Vieru
8. poezii de Lucian Blaga
Vis de iubire
(teiul)
Cel care ne
Axă a lumii uneşte
(părul)

Verticaltitate
Moartea
şi monotonie
(teiul)
(Plopul)

Copacul

Dublu vegetal
Arbore
al omului şi
întorss-
jertfă
Fiinţă umană
(salcîmul)

Simbol al Simbol-
fericiri şi al Creşterea în
vieţii care vreme a
coboară din imperiului
cer Otoman