UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

GESTIUNE BANCARĂ

CURS ID

Conf.univ.dr. Nicolae Petria

2016

1
 UNITATEA DE STUDIU 1
ROLUL ȘI ÎMPORTANȚA GESTIUNII BANCARE
Cuprins:
1.1 .Introducere
1.2. Obiectivele unității de studiu
1.3. Gestiunea bancară concept
1.4. Rolul și importanța gestiunii bancare
1.5 Rezumatul unității de studiu,cuvinte cheie
1.6. Teste de autoevaluare

1.1 INTRODUCERE

Complexitatea proceselor și activităților bancare contemporane, impune

cunoașterea acestora în detaliu și în amănunțime. Pentru aceasta este nevoie de utilizarea
unor metode adecvate de investigație științifică necesare analizei și evidențierii
caracteristicilor și particularităților sub care ele se manifestă. Gestiunea bancară este
disciplina care oferă căile și metodele de cunoaștere detaliată, în structură și dinamică a
proceselor si activităților bancare. În cadrul acestei unități de studiu ne propunem o
familiarizare cu conceptul de gestiune bancară și cu rolul și importanța acesteia.

Cunoștiințe preliminare

Pentru înțelegerea noțiunilor din cadrul acestei unități de studiu nu este neveoie
de cunoștiințe preliminare speciale.

DURATA MEDIE DE PARCURGERE A UNITĂȚII DE STUDIU

Durata medie de parcurgere a unității de învățare este de 2 ore.

1.2 OBIECTIVELE UNITĂȚII DE STUDIU

După parcurgerea unității de studiu, studenții vor putea:

- defini și înțelege conceptul de gestiune bancară
- înțelege rolul și importanța gestiunii bancare

2
 1.3 GESTIUNEA BANCARĂ CONCEPT

Conceptul de gestiune bancară nu este clar explicitat in literatura de specialitate. Se

intâlnesc diferite abordări ale acestui concept. Gestiunea bancară se poate defini ca fiind
ansamblul de operațiuni, activități și procese inițiate, conduse și procesate de către conducerea
și personalul băncii, în vederea realizării obiectivelor strategice ale acesteia, a asigurarii
stabilității și continuității băncii

Gestiunea este activitatea în care se intrepătrund strategiile, politicile, sistemele

informaționale și oamenii, care iau decizii şi exercită controlul necesar pentru a asigura
coerența și coordonarea structurilor devenite din ce în ce mai complexe, cu scopul de optimiza
activitatea băncii, de a atinge obiectivele stabilite și a minimiza riscurile asumate. Gestiunea
bancară presupune coordonarea, corelarea și concilierea diferitelor funcții, procese, fluxuri și
activități desfășurate în cadrul băncii, cu respectarea anumitor echilibre și proporții menite să
asigure sustenabilitatea ativității acesteia.

Activitatea bacară a devenit din ce în ce mai complexă și mai dinamică și este supusă
unei palete largi de riscuri și incertitudini. Criza financiară declașată în anul 2007 a pus cu
pregnanță în evidență aceste riscuri care, de cele mai multe ori, au acționat concertat și au pus
în pericol stabilitatea băncilor și stabilitatea sistemului financiar. În aceste circumstanțe buna
funcționare a băncilor nu poate fi lăsată la voia întâmplării ci trebuie gestionată în mod eficace
și eficient. Toate băncile și instituțiile financiare trebuie să-și îmbunătățească înțelegerea și
practica gestiunii operațiunilor, activităților, proceselor, organizării și mai ales pe cea a gestiunii
riscurilor.

Gestiunea bancară este o activitate complexă și laborioasă care presupune cunoștiințe și

competențe temeinice în toate domeniile activității bancare. La nivelul băncilor activitatea de
gestiune bancară se practică sub diverse forme și la dimensiuni specifice la nivelul fiecărei
verigi oragnizatorice în concordanță cu competențele și responsabilitățile fiecărui post sau
structuri.

Exemplu.

Un consilier clientelă gestionează relațiile cu clienții în ceea ce privește deschiderea și

închiderea conturilor, constituirea și desființarea depozitelor, efectuarea operațiunilor de
plăți și încasări, efectuarea operațiunilor de transferuri de fonduri și oferirea de
consultanță de specialitate. El tebuie să aibă cunoștiințe, competențe și abilități în
cunoașterea clientelei și a produselor și serviciilor ofertate.

Un manager de operațiuni, aflat pe o treaptă ierarhică superioară, gestiogează

operațiunile de supervizare și control a operațiunilor și proceselor inițiate de consilierii de
clientelă. El controlează respectarea normelor , politicilor și procedurilor.

3
Gestiunea bancară urmărește buna organizare a băncii pornind de la construirea structurii
organizatorice a băncii și continuînd cu elaborarea setului de strategii, politici, regulamente,
norme și proceduri de lucru, menite să asigure băncii un cadru adecvat de funționare.
Procesul de gestiune bancară este un proces complex datorită faptului că fiecare actvitate
bancară presupune legături strânse între domenii diferire și în timp. Toate atribuțiile gestiunii
implică o corelare a acestora pentru a forma un mecanism unitar integru și inteligibil. Gestiunea
bancară este practicată de fiecare salariat al băncii în concordanță cu nivelul postului ocupat,
competențele, abilitățile și responsabilitățile atribuite.

Gestiunea înseamnă a exercita funcția ocupată cu aplicarea și realizarea intocmai a atribuțiilor

stabilite fiecărui post din organigrama băncii, cu respectarea strategiilor, politicilor si
procedurilor de lucru, a legislației aferente și cu urmărirea permanentă a eficacității și eficienței
activității.

În cadrul băncii fiecare salariat gestionează o parte din activitățile și operațiunile băncii potrivit
atribuțiilor și responsabilităților sale. Gestiune bancară înseamnă administrarea eficientă a
pasivelor și activelor băncii, a proceselor, operațiunilor și fluxurilor desfășurate în bancă în
scopul maximizării profitului și al minimizării riscurilor.

Ca strategie globală scopul gestiunii bancare este menţinerea viabilităţii băncii, crearea
condiţiilor de activitate care să permită continuitatea activității băncii.

1.4. ROLUL ȘI ÎMPORTANȚA GESTIUNII BANCARE

Activitatea bancară a cunoscut în ultima perioadă mutații și transformări fundamentale. Peisajul

bancar se reconstruiește sub efectele conjugate ale crizei, ale schimbărilor condițiilor de
concurență, ale schimbărilor radicale în structura acționariatului, ale accelerării procesului de
concentrare și al introducerii rapide de tehnologii noi de informații și comunicare.

În paralel, structurile organizatorice ale băncilor se caracterizează prin relativa lor inerție din
cauza neclarificării pe deplin a opțiunii strategice - între continuitatea unui rol tradițional de
intermediar financiar și incercarea de a rupe tradiția și a căuta opțiuni de diversificare în
sectoarele conexe sau concurente. Ruperea tradiției și trecerea la diversificarea activităților
generează riscuri care trebuie gestionate în mod adecvat. Aici apar rolul și importanța gestiunii
bancare.

Rolul gestiunii bancare este acela de a asigura o bună, coerentă, coordonată și corelată
conducere a activității bancare, de maniera în care obiectivele strategice ale băncii să fie atinse
cu minim de cheltuieli și maxim de venituri în condițiile minimizării riscurilor.
Importanţa gestiunii bancare nu se rezumă totuşi doar la minimizarea cheltuielilor și
maximizarea veniturilor. Preocuparea permanentă a conducerii pentru o gestiune sănătoasă a
activității bancare cu minimizarea expunerii la risc are efecte pozitive şi asupra
comportamentului salariaţilor, care devin mai riguroşi şi mai conştiincioşi în îndeplinirea
sarcinilor de serviciu. Nu este de neglijat nici efectul psihologic de descurajare a unor activităţi
frauduloase. Existenţa unor programe adecvate pentru conducerea și exercitarea activităților,

4
pentru prevenirea şi controlul riscurilor bancare contribuie şi la impunerea instituţiei în cadrul
comunităţii bancare. De multe ori existența unor astfel de programe condiţionând admiterea
sau participarea băncii respective la asociaţii interbancare sau obţinerea unor calificative
superioare din partea autorităţii bancare. O gestiune adecvată bazată pe comunicare și
transparență își va pune amprenta asupra imaginii băncii transmițând încredere clienților,
acționarilor, salariaților, stakeholderilor.

Prin aplicarea unor metode și tehnici bancare prudente, prin impunerea unor principii,
reglementări și experiențe riguroase gestiunea bancară contribuie la absorția șocurilor
provocate de procesele de schimbare și transformare organizațională generate de revoluția
tehnologică și comunicațională și impuse de mediul concurențial. Mediul economic financiar
ostil și foarte volatil în care acționează băncile impune creșterea rolului și importanței gestiunii
bancare în ordonarea proceselor bancare, în construirea și implementarea unor mecanisme,
tehnici și instrumente care să permită un control riguros și eficient al intregii activități bancare.
Toate băncile și instituțiile financiare trebuie să-și îmbunătățească înțelegerea și practica
gestiunii bancare pentru a-și putea gestiona cu succes activitățile bancare desfășurate.

Rolul și importanța gestiunii bancare derivă din atenția deosebită pe care conducerea și
personalul băncii trebuie s-o acorde modului în care conduc și realizează toată gama de
operațiuni, activități și procese bancare. Gestiunea bancară are rolul de a contribui la construirea
unor strategii, politici, programe metode, tehnici și instrumente care, toate, aplicate în
activitatea de zi cu zi a băncii să contribuie la dezvoltarea pe baze sănătoase și prudente a
activității bancare.

Importanța gestiunii bancare este data de necesitatea realizării unui control permanent a
modului în care se desfășoară și se derulează operațiunile bancare, astfel încât să se identifice
preventiv riscurile și să se ia masuri adecvate de limitare a consecințelor acestora. Scopul
gestiunii bancare și al fiecărui gestionar bancar este maximizarea profitului și minimizarea
riscului. În atingerea scopului său gestiunea bacară este influențată de mai mulți factori:
a) factori de ordin intern:
- mărimea băncii și structura organizatorică adoptată;
- strategia promovată de bancă și impusă de acționari ( extensivă, defensivă)
- profilul de risc asumat;
- modelul de gestiune adoptat
b) factori de ordin extern:
- contextul economic în care se desfășoară activitatea băncii;
- nișa de piață în care operează banca;
- politicile financiare și fiscale promovate de Guvern;
- politica de reglementare și supraveghere a Băncii Centrale

Rolul gestiunii bancare este să țină cont de toți acesti factori atunci când elaborează și
implementează strategii, politici și programe de activitate pentru bancă. De aici și importanța
deosebită a gestiunii bancare în internalizarea cerințelor și influențelor acestor factori.

1.5. REZUMATUL UNITĂȚII DE STUDIU, CUVINTE CHEIE

5
 Gestiunea bancară este activitatea prin intermediul căreia se administrează activele și
pasivele băncii, operațiunile, procesele și fluxurile desfășurate în cadrul băncii de către
personalul și conducerea acesteia, în scopul maximizării profitului și minimizării riscurilor
bancare. Rolul gestiunii bancare este acela de a pune în practică metode, tehnici și instrumente
capabile să asigure realizarea în siguranță, eficient și eficace a operațiunilor și proceselor
bancare urmărind satisfacerea intereselor acționarilor, clienților și personalului.
O gestiune bancară eficientă asigură sustenabilitatea băncii și potențează capacitatea acesteia
de a atinge obiectivele strategice și de a maximiza profitul.

CUVINTE CHEIE, gestiune bancară, rolul gestiunii bancare, importanța gestiunii bancare.

1.6. TESTE DE AUTOEVALUARE

1. definiți și explicați noțiunea de gestiune bancară;

2. descrieți rolul și importanța gestiunii bancare

UNITATEA DE STUDIU 2

ORGANIZAREA BANCARĂ- SISTEME BANCARE

Cuprins:
2.1.Introducere
2.2.Obiectivele unității de studiu
2.3. Particularitățile organizării şi funcţionării băncilor
2.4. Structura organizatorică a unei bănci
2.5. Organizarea sistemului bancar
2.5.1. Organizarea sistemului bancar internațional
2.5.2.Organizarea sistemului bancar românesc
2.6. Rezumatul unității de studiu,cuvinte cheie
2.7. Teste de autoevaluare

2.1. INTRODUCERE

Pentru a realiza o gestiune bancară eficientă este necesară cunoașterea modului în care este
organizat sistemul bancar atat la nivel internațional cît și la nivel național. De asemenea,
cunoașterea paricularităților organizării și funcționării băncilor conduce la înțelegerea mai bună
a modului de funcționare a băncilor și la eficientizarea procesului de gestiune. În această unitate
de studiu vom prezenta particularitățile organizării și funcționării băncilor precum și modul în
care este organizat sistemul bancar național și internațional. Cunoașterea acestor aspecte este
foarte importantă pentru exercitarea unei gestiuni prudente, sănătoase și eficiente.

6
 CUNOȘTINȚE PRELIMINARE

Pentru înțelegerea noțiunilor discutate în cadrul acestei unități de studiu este nevoie de
cunoștințe de macroeconomie și de monedă.

DURATA MEDIE DE PARCURGERE A UNITĂȚII DE STUDIU

Durata medie de parcurgere a unității de învățare este de 2 ore.

2.2. OBIECTIVELE UNITĂȚII DE STUDIU

După parcurgerea unității de studiu, studenții vor putea:

- cunoaște și înțelege particularitățile înființării și organizării une bănci;
- cunoaște și înțelege structura organizatorică a băncilor, organigramele
ierarhice și funcționale
- cunoaște și înțelege modul în care este organizat sistemul bancar;

2.3. PARTICULARITĂȚILE ORGANIZĂRII ȘI FUNCȚIONĂRII BĂNCILOR

Organizarea și funcționarea instituțiilor de credit nu se face la voia întâmplării ci procesul este

supus unor cerințe legislative specifice și multiple. Potrivit legislației românești oragnizarea și
funcționarea unei bănci se face sub supravegherea autorității de supraveghere care este Banca
Națională a României. Astfel, potrivit articolului 3 din Ordonanța 99/2006, cu completările
ulterioare; Instituţiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui şi funcţiona cu
respectarea dispoziţiilor generale aplicabile instituţiilor de credit şi a cerinţelor specifice, în
una din următoarele categorii:
a) bănci;
b) organizaţii cooperatiste de credit;
c) bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ;
d) bănci de credit ipotecar1

Băncile se înființează și se organizează în conformitate cu prevederile Legii societăților

comerciale nr 31/1990, dar spre deosebire de orice altă societate comercială ele trebuie să
respecte în plus cerințele impuse de legislația bancară. Potrivit Legii bancare, în vederea
desfăşurării activităţii în România, fiecare instituţie de credit trebuie să dispună de o
autorizaţie potrivit ordonanţei de urgenţă nr.99/2006.

1
Ordonanţă de urgenţă nr. 99/2006 privind institutiile de credit si adecvarea capitalului

7
Banca Naţională a României acordă autorizaţie unei instituţii de credit, numai când aceasta
dispune de fonduri proprii distincte sau de un nivel al capitalului iniţial cel puţin egal cu nivelul
minim stabilit prin reglementări, care nu poate fi mai mic decât echivalentul în lei a 5 milioane
euro. La constituirea unei instituţii de credit, persoană juridică română, capitalul iniţial este
reprezentat de capitalul social, cu excepţia cazurilor în care instituţia de credit care se constituie
este rezultată dintr-un proces de reorganizare prin fuziune sau divizare ori dintr-un proces de
transformare.

Capitalul social al unei instituţii de credit, persoană juridică română, trebuie vărsat integral şi
în numerar la momentul subscrierii, inclusiv în cazul majorării acestuia, aporturile în natură
nefiind permise. Acţiunile/părţile sociale ale unei instituţii de credit, persoană juridică română,
pot fi numai nominative. În actele lor constitutive, instituţiile de credit, persoane juridice
române, nu vor putea stabili excepţii de la principiul potrivit căruia o acţiune dă dreptul la un
singur vot. La constituire, aporturile la capitalul social trebuie să fie vărsate într-un cont deschis
la o instituţie de credit. Acest cont este blocat până la înmatricularea instituţiei de credit,
persoană juridică română, în registrul comerţului.

Persoanele cărora le sunt încredinţate responsabilităţi de administrare şi/sau conducere a

instituţiei de credit, în calitate de administratori, directori, respectiv membri ai consiliului de
supraveghere sau ai directoratului trebuie să îndeplinească anumite cerințe și anume;

1. Membrii consiliului de administraţie şi directorii sau, după caz, membrii

consiliului de supraveghere şi ai directoratului unei instituţii de credit,
precum şi persoanele desemnate să asigure conducerea structurilor care
privesc activităţile de administrare şi control al riscurilor, audit intern,
conformitate, trezorerie, creditare, precum şi orice alte activităţi care pot
expune instituţia de credit unor riscuri semnificative trebuie să dispună de o
bună reputaţie şi experienţă adecvată naturii, extinderii şi complexităţii
activităţii instituţiei de credit şi responsabilităţilor încredinţate şi trebuie să
îşi desfăşoare activitatea în conformitate cu regulile unei practici bancare
prudente şi sănătoase.
2. Fiecare dintre persoanele prevăzute la punctul (1) trebuie să fie aprobată de
Banca Naţională a României înainte de începerea exercitării
responsabilităţilor, potrivit reglementărilor emise în acest sens.
3. Membrii consiliului de administraţie sau, după caz, ai consiliului de
supraveghere trebuie să dispună, la nivel colectiv, de calificare şi competenţă
adecvate pentru a fi în măsură să se pronunţe în deplină cunoştinţă de cauză
cu privire la toate aspectele legate de activitatea desfăşurată de instituţia de
credit, asupra cărora trebuie să decidă potrivit competenţelor lor.
4. Persoanele desemnate în calitate de administratori, directori, membri ai
consiliului de supraveghere sau ai directoratului, după caz, trebuie să exercite
efectiv responsabilităţile de administrare şi/sau de conducere ce le revin.

Sediul social şi, după caz, sediul real, al instituţiei de credit, persoană juridică română, trebuie
să fie situate pe teritoriul României. Sediul real reprezintă locaţia în care se situează centrul de
conducere şi de gestiune a activităţii statutare, în cazul în care acesta nu este situat la sediul
social.

8
Pentru autorizrea unei instituţii de credit, persoană juridică română, Banca Naţională a
României trebuie să fie informată cu privire la identitatea acţionarilor sau a membrilor, persoane
fizice sau juridice, care urmează să deţină direct sau indirect participaţii calificate la instituţia
de credit, şi cu privire la valoarea acestor participaţii. Banca Naţională a României acordă
autorizaţie numai dacă este încredinţată că, din perspectiva necesităţii asigurării unui
management prudent şi sănătos al instituţiei de credit, calitatea persoanelor respective este
adecvată. Condițiile care trebuie să fie îndeplinite de conducătorii și acționarii semnificativi ai
băncii sunt detaliate în Regulamentul 11/2007 privind autorizarea instituțiilor de credit,
persoane juridice române și a sucursalelelor din România ale instituțiilor de credit din state
terțe. Pentru acordarea autorizației de funcționare orice cerere de autorizare a unei instituţii de
credit trebuie să fie însoţită de un plan de activitate, care să cuprindă cel puţin tipurile de
activităţi propuse a fi desfăşurate şi structura organizatorică a instituţiei de credit, şi din care să
rezulte capacitatea acesteia de a-şi realiza obiectivele propuse în condiţii compatibile cu regulile
unei practici bancare prudente şi sănătoase, prin adecvarea cadrului de conducere, a
procedurilor, a mecanismelor interne şi a structurii capitalului la tipul, volumul şi complexitatea
activităţilor pe care îşi propune să le desfăşoare.
Tipurile de activități pe care instituția de credit și le propune trebuie să se încadreze în lista de
activități permise de autoritatea de supraveghere.
Potrivit art.18 din OG 99/2006 Instituţiile de credit pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate,
următoarele activităţi:
a) atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile;
b) acordare de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite ipotecare,
factoring cu sau fără regres, finanţarea tranzacţiilor comerciale, inclusiv forfetare;
c) leasing financiar;
d) servicii de plată aşa cum sunt definite la art.8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 113 /2009 privind serviciile de plată;
e) emiterea şi administrarea altor mijloace de plată, cum ar fi cecuri, cambii şi bilete la
ordin, în măsura în care nu se încadrează la lit. d);
f) emitere de garanţii şi asumare de angajamente;
g) tranzacţionare în cont propriu şi/sau pe contul clienţilor, în condiţiile legii, cu:
1. instrumente ale pieţei monetare, cum ar fi: cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate
de depozit; 2. valută; 3. contracte futures şi options financiare; 4. instrumente având la
bază cursul de schimb şi rata dobânzii; 5. valori mobiliare şi alte instrumente financiare
transferabile;
h) participare la emisiunea de valori mobiliare şi alte instrumente financiare, prin
subscrierea şi plasamentul acestora ori prin plasament şi prestarea de servicii legate de
astfel de emisiuni;
i) servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi alte
aspecte legate de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni şi achiziţii şi prestarea
altor servicii de consultanţă;
j) administrare de portofolii şi consultanţă legată de aceasta;
k) custodie şi administrare de instrumente financiare;
l) intermediere pe piaţa interbancară;
m) prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul creditării;
n) închiriere de casete de siguranţă;
n 1 ) emitere de monedă electronică;
o) operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte confecţionate din acestea;
p) dobândirea de participaţii la capitalul altor entităţi;

9
 r) orice alte activităţi sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu domeniului
financiar, cu respectarea prevederilor legale speciale care reglementează respectivele
activităţi, dacă este cazul.
Activităţile care, potrivit unor legi speciale, sunt supuse unor autorizări, aprobări sau avize
specifice, pot fi desfăşurate de instituţia de credit numai după obţinerea acestora.
Deși toate aceste activități sunt permise, băncile aflate la început de activitate nu pot să
desfășoare toată gama de operațiuni ci numai acele operațiuni aflate în concordanță cu planul
de activitate avizat de BNR.
În plus față de aceste operațiuni instituțiile de credit bănci mai pot pot desfăşura şi alte activităţi,
permise potrivit autorizaţiei acordate de Banca Naţională a României, după cum urmează:
a) operaţiuni ne-financiare în mandat sau de comision, în special pe contul altor entităţi din
cadrul grupului din care face parte instituţia de credit;
b) operaţiuni de administrare a patrimoniului constând din bunuri mobile şi/sau imobile aflate
în proprietatea acestora, dar neafectate desfăşurării activităţilor financiare;
c) prestarea de servicii clientelei proprii care, deşi nu sunt conexe activităţii desfăşurate,
reprezintă o prelungire a operaţiunilor bancare.
Instituţiile de credit nu se pot angaja în operaţiuni cum ar fi: a) gajarea propriilor acţiuni pe
contul datoriilor băncii; b) acordarea de credite garantate cu acţiuni, alte titluri de capital sau cu
obligaţiuni emise de instituţia de credit însăşi sau de o altă entitate aparţinând grupului din care
face parte instituţia de credit; c) atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile, titluri
sau alte valori, de la public, când instituţia de credit se află în stare de insolvenţă.

Înainte de a acorda autorizația de funcționare Banca Naţională acordă mai întâi o aprobare de
constituire a instituției de credit. Dacă Banca Naţională a României hotărăşte acordarea
aprobării de constituire, pentru obţinerea autorizaţiei de funcţionare, instituţia de credit trebuie
ca în cel mult două luni de la data comunicării hotărârii Băncii Naţionale a României să îi
prezinte acesteia documentele care atestă constituirea legală a instituţiei de credit, conform
dispoziţiilor aplicabile şi proiectului prezentat.
Banca Naţională a României acordă autorizaţie unei instituţii de credit, persoane juridice
române, numai dacă este încredinţată că instituţia de credit poate asigura desfăşurarea unei
activităţi în condiţii de siguranţă şi de respectare a cerinţelor unei administrări prudente şi
sănătoase, care să asigure protejarea intereselor deponenţilor şi ale altor creditori şi buna
funcţionare a sistemului bancar, sens în care trebuie să fie respectate dispoziţiile ordonanţei de
urgenţă 99/2006 şi ale reglementărilor emise în aplicarea acesteia.
Odată cu aderarea la Uniunea Europeană piața bancară românească s-a deschis și permite
intrarea pe piața instituțiilor de credit din țările membre. Instituţiile de credit autorizate şi
supravegheate de autoritatea competentă dintr-un alt stat membru pot desfăşura în România
activităţile prevăzute de Ordonanța 99/2006, prin înfiinţarea de sucursale sau prin furnizarea de
servicii în mod direct, dacă activităţile respective se regăsesc în autorizaţia acordată de
autoritatea competentă din statul membru de origine şi se asigură respectarea legislaţiei
româneşti adoptate în scopul protejării interesului general. Toate sucursalele înfiinţate pe
teritoriul României de către o instituţie de credit cu sediul în alt stat membru sunt considerate o
singură sucursală.

Fiecare instituţie de credit trebuie să dispună de un cadru formal de administrare a activităţii

riguros conceput, care să includă o structură organizatorică clară cu linii de responsabilitate
bine definite, transparente şi coerente, procese eficace de identificare, administrare,
monitorizare şi raportare a riscurilor la care este sau ar putea fi expusă, mecanisme adecvate de
control intern, inclusiv proceduri administrative şi contabile riguroase şi politici şi practici de
remunerare care să promoveze şi să fie în concordanţă cu o administrare sănătoasă şi eficace a

10
riscurilor. Cadrul de administrare, procesele şi mecanismele prevăzute mai sus trebuie să fie
cuprinzătoare şi adaptate la natura, extinderea şi complexitatea activităţii desfăşurate de
instituţia de credit. Mecanismele de control intern trebuie să asigure cel puţin organizarea
funcţiilor de administrare a riscurilor, de asigurare a conformităţii şi de audit intern. Principiile,
criteriile tehnice şi alte cerinţe care trebuie avute în vedere sunt detaliate în Regulamentul
nr.5/2013 al BNR privind cerințe prudențiale pentru instituțiile de credit și în Regulamentu 575
/2013 al UE privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de credit și societățile de investiții
și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 .

2.4. STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A UNEI BĂNCI

O gestiune bancară performantă nu se poate face fără oconstrucție adecvată a structurii

organizatorice a băncii. De aceea, conform art. 4. - (1) din Regulamentul nr 5/2013, instituţiile
de credit sunt responsabile pentru existenţa unui cadru de administrare a activităţii riguros
conceput, care să includă cel puţin următoarele aspecte2:
a) structura organizatorică şi organizarea;
b) organul de conducere al instituţiei de credit, respectiv: atribuţii şi responsabilităţi,
componenţa şi funcţionarea, cadrul general pentru desfăşurarea activităţii;
c) administrarea riscurilor;
d) controlul intern;
e) sistemele informaţionale şi continuitatea activităţii;
f) cerinţele de transparenţă.

Băncile sunt obligate să-și creeze reglementări interne privind cadrul de organizare și
administrare și să adapteze acest cadru de administrare a activităţii în funcţie de natura,
amploarea şi complexitatea riscurilor inerente modelului de afaceri şi activităţilor desfăşurate
de ele. Conducerea unei instituţii de credit trebuie să asigure o structură organizatorică adecvată
şi transparentă pentru instituţia de credit în cauză. În acest sens structura organizatorică trebuie
să promoveze eficacitatea şi să demonstreze prudenţa conducerii instituţiei de credit atât la nivel
individual, cât şi la nivelul grupului din care aceasta face parte. Liniile de raportare şi alocarea
responsabilităţilor şi competenţelor în cadrul unei instituţii de credit trebuie să fie clare, bine
definite, coerente şi implementate efectiv.
Conducerea trebuie să evalueze modalitatea în care diferite elemente ale structurii
organizatorice se completează şi interacţionează reciproc. Structura organizatorică nu trebuie
să afecteze capacitatea organului de conducere de a supraveghea şi a administra în mod eficace
riscurile cu care se confruntă instituţia de credit sau grupul din care aceasta face parte. Organul
de conducere trebuie să evalueze în ce fel schimbările în structura grupului, care pot rezulta,
fără a fi limitative, din înfiinţarea unor noi filiale, fuziuni şi achiziţii, vânzarea sau dizolvarea
unor părţi ale grupului sau din evoluţii exterioare grupului, afectează soliditatea acestuia.
Organul de conducere trebuie să efectueze orice modificări necesare cu promptitudine.
Conducerea trebuie să orienteze şi să aibă o bună înţelegere a structurii instituţiei de credit, a
evoluţiei şi limitelor acesteia şi trebuie să se asigure că structura este adecvată şi nu presupune
un nivel de complexitate excesiv sau necorespunzător. Organul de conducere este responsabil

2
Regulamentul nr.5/2013 al BNR privind cerințe prudențiale pentru instituțiile de credit

11
şi pentru aprobarea unor strategii şi politici sănătoase pentru stabilirea unor noi structuri. În
plus, organul de conducere trebuie să recunoască riscurile pe care le presupune însăşi
complexitatea structurii entităţii juridice şi trebuie să se asigure că instituţia de credit este
capabilă să producă la timp informaţii privind tipul, statutul, structura acţionariatului şi
activităţile fiecărei entităţi juridice. O bancă poate alege să aibă o conducere unitară sau o
conducere dualistă. În cadrul conducerii unitare banca are un Consiliu de Administrație(CA)
din care pot face parte atât membri cu funcție executivă cât și membri neexecutivi. Conducerea
dualistă presupune existența unui Consiliu de Supraveghere(CS) alcătuit numai din
administratori fără funcție executivă și a unui Directorat care are funcție executivă.
Structura organizatorică a unei bănci este deci, construită de conducerea fiecărei bănci în funcție
de mărimea, complexitatea și aria de extindere a băncii precum și de reglementările emise de
banca centrală. Ea se concretizează în:
- Organigrama ierarhică
- Organigrama funcțională;
- Regulamentul de organizare și funcționare

Exemplu de Organigramă ierarhică

ORGANIGRAMĂ IERARHICĂ

AGA

CA/CS

COM. ADM. ACTIVE ȘI CD/DIRECTORAT COMITET DE AUDIT

PASIVE

COMITET DE CREDIT COM. DE ADM.RISCURI

PREȘEDINTE/ DG

VICEPREȘEDINTE/DGA VICEPREȘEDINTE/DGA VICEPREȘEDINTE/DGA

DIRECȚIA AUDIT CONFORMITATE
DIRECTIA REL.EXTERNE

DIRECTIA CORPORATII

DIRECȚIA SUPORT REȚEA

DIRECȚIA RESTRUCTURARE
DIRECTIA TREZORERIE

DIRECȚIA SERVICII GENERALE

DIRECȚIA RESURSE UMANE

DIRECȚIA CREDIT RISC
DIRECȚIA INFORMATICĂ

DIRECȚIA FINANCIARĂ

DIRECȚIA OPERAȚIUNI
DIRECTIA RETAIL

CCCCCCONFORMOTATE
DIRECȚIA MARKETING
SADASDAS

Organigrama ierarhică prezintă sintetic structura de ansamblu a băncii indicând subdiviziunile

și nivelurile ierarhice, numărul acestora și legăturile dintre ele. Ea permite identificarea
factorilor
AGAde decizie șiGENERALĂ
= ADUNAREA a modului de transmitere a informațiilor
A ACȚIONARILOR CA= CONSILIU și
DEdeciziilor. Atunci când se
ADMINISTRAȚIE
proiectează structura organizatorică a unei bănci alături de organigrama ierarhică se contruiește
CS = CONSILIU DE SUPRAVEGHERE CD= COMITET DE DIRECȚIE DG = DIRECTOR GENERAL
și o organigramă funcțională.
DGA= DIRECTOR GENERAL ADJUNCT

12
 ORGANIGRAMA FUNCȚIONALĂ

PREȘEDINTE/DG

DIRECȚII
ierarhic

DEPARTAMENTE

COMPARTIMENTE
Nivel

1 2 UNITĂȚI TERTORIALE

Producție Asistență Exploatare

ACTIVITĂȚI

ORGANIGRAMA FUNCŢIONALĂ

Permite identificarea activităţilor băncii şi nivelurile ierarhice de exercitare, aceste activităţi

structurâdu-se astfel:
- activitatea de exploatare – este activitatea prin care se comercializează produsele şi
serviciile băncii. Este cea mai importantă activitate a băncii pentru că prin intermediul ei se
obțin veniturile bancare fară de care banca nu ar rezista pe piață. Conform organigramei
ierarhice prezentate, componentele structurii organizatorice care realizează activitate de
exploatare sunt: direcția trezorerie și direcția suport rețea care încorporează unitățile
teritoriale(sucursale, agenții, puncte de lucru).Acestea relaționează direct cu clienții fiind
interfața dintre clienți și bancă, vânzând către aceștia produsele și serviciile băncii.

- activitatea de producţie – este activitatea prin intermediul căreia se inovează și se crează noi
produse și servicii destinate vânzării de către componentele structurii organizatorice care
realizează activitatea de exploatare. În cazul organigramei noastre acestea ar putea fi direcția
corporații, direcția retail, direcția marketing. La băncile mari se poate construi special o
structură distinctă(divizie, direcție, departament) dedicată special activității de inovare și creare
de produse și servicii.
- activitatea de asistență. Cele două mari activități ale băncii, activitatea de producție și cea
de exploatare nu se pot desfășura fară suport și asistență de specialitate din partea unor structuri
dedicate. Astfel în cadrul activității de asistență se asigură resurse economice, financiare și
13
logistice pentru a crea cadrul necesar realizării activităților de producție și exploatare. În acest
sens direcția financiară, direcția servicii generale și direcția resurse umane, asigură resursele
financiare, materiale și umane necesare pentru realizarea obiectivelor băncii.
Alte componente ale structurii organizatorice asigură asistență de specialitate în domenii ca:
marketing, juridic, piețe de capital, relații externe, etc. Se mai acordă de asemenea, asistență
tehnică de către direcția trezorerie în domeniul ingineriei financiare.
Ingineria financiară este procesul de combinare, divizare si creare de instrumente financiare cu
scopul îndeplinirii unor obiective financiare licite, cu grad sporit de profit, în cadrul unor
constrângeri legale cu deosebire de natură fiscală. Ingineria financiară reprezintă procesul de
creare de instrumente financiare inovative în scopul rezolvării unor probleme financiare. Un
nou instrument financiar este cu adevărat inovativ doar dacă ajută pieţele bancare și de capital
să funcţioneze mai eficient, Igineria financiară este opusă manipulărilor și combinațiilor
financiare cu scopul de evaziune fiscală sau de frustrare a unei persoane de drepturile bănești
cuvenite, adică este opusă pseudo-ingineriei financiare3.
Structura organizatorică a unei bănci așa cum este ea ilustrată în cele două tipuri de organigramă
este formalizată în documentul Regulament de Organizare și Funcționare (ROF). Acesta
este un instrument de conducere care descrie structura organizatorică pe diferitele ei
componente, prezintă atribuțiile, competențele și responsabilitățile fiecărui nivel ierarhic,
fiecărei direcții, departament, compartiment și unitate teritorială. În plus descrie atribuţiile
comitetului de audit, comitetului de administrare a riscurilor comitetului de adminstrare a
activelor şi pasivelor, comitetului de credite, atribuţiile altor organe specializate ale băncii.
ROF-ul descrie de asemenea, liniile de subordonare și legăturile dintre componentele
organigramei, descrie nivelurile de luare a deciziilor și liniile de transmitere a acestora.
Regulamentul de Organizare și Funcționare se adaptează permanent în funcție de modificările
organigramei sau ori de câte ori este nevoie de o îmbunătățire a cadrului de administrare a
băncii.

2.5.ORGANIZAREA SISTEMULUI BANCAR

Sistemul bancar este ansamblul instituțiilor, relațiilor financiar-bancare, normelor,

infrastructurilor, tehnicilor ce interacționează în mod complex, cu scopul de a mobiliza sub
formă de depozite și de a distribui, sub formă de credite, resurse financiare, precum și de a oferi
facilități, inclusiv sisteme de plăți, pentru diverși agenți economici, financiari sau nefinanciari,
inclusiv persoane fizice. Sistemul bancar este o componentă a sistemului financiar al unei țări.4
O altă definiție a sistemului bancar este aceea că sistemul bancar este rețeaua structurată
de instituții care oferă servicii financiare intro țară. Membrii sistemului bancar și funcțiile pe
care le îndeplinesc de obicei includ: (1) băncile comerciale care atrag depozite și acordă
împrumuturi, (2), băncile de investiții, care se specializează în problemele de pe piața de capital
și în tranzacții comerciale, și (3) Băncile centrale naționale care emit monedă și stabilesc
politica monetară.
Cunoașterea modului în care este organizat și funcționează sistemul bancar, atât cel
internațional cât și cel național, constituie o necesitate pentru o bună gestiune bancară.
Gestionarii bancari trebuie să cunoască contextul în care operează banca pe care o conduc
pentru a putea valorifica oportunitățile de afaceri și a evita riscurile inerente oricărei afaceri.

3
OVIDIU STOICA, INOVAŢIA FINANCIARĂ ŞI DEZVOLTAREA PIEŢELOR DE CAPITAL, Tomul
LII/LIII Ştiinţe Economice 2005/2006
4
Wikipedia

14
Este nevoie de o bună cunoaștere a sistemului bancar atât la nivel internațional cât și la nivel
național.

2.5.1.ORGANIZAREA SISTEMULUI BANCAR INTERNAȚIONAL

Sistemul bancar internațional este reprezentat de anasamblul instituțiilor de credit, a

relațiilor financiar bancare, reglementărilor, normelor, practicilor cutumelor și experiențelor
acestora , ce interacționează în realizarea operațiunilor bancare la nivel internațional. O atentă
analiză a sistemului bancar internațional relevă o serie de caracteristici și forțe globale de
schimbare ale acestuia dintre care cele mai semnificative sunt:

 amplificarea forței marilor bănci, în contextul dezvoltarii inegale a băncilor naționale și

al sporirii internaționalizării activității acestora;
 înlocuirea specializării băncilor cu universalizarea operațiunilor lor;
 diminuarea rolului statului în activitatea băncilor, ceea ce conduce la procesul de
"dezetatizare"și liberalizare a băncilor;
 modernizarea tehnicilor si informaticii bancare, realizată prin introducerea în tehnica
bancară a celor mai moderne produse bancare și a celor mai performante echipamente;
 accentuarea proceselor de restructurare bancară, prin operațiuni de fuziuni și absorbții;
 apariția unor grupuri financiare prin reunirea activităților bancare și de asigurări;
 diminuarea participării băncilor la operațiunile de intermediere financiară în favoarea
societăților fiananciare și de asigurări;
 manifestarea crizelor în sistemele bancare aparținând statelor dezvoltate, în contextual
globalizării financiare;
 re-reglementarea

În cadrul sistemului bancar internațional activează foarte multe bănci dar numai un număr
limitat dintre acestea au cu adevărat activitate la nivel global. Cele care contează sunt cele care
intră în top 1000 bănci întocmit de revista The Banker. Principalele tipuri de bănci care operează
în cadrul sistemului bancar internațional sunt:

a) Băncile centrale ale statelor care funcționează în fiecare stat și au ca atribuții principale
emisiunea de monedă, menținerea stabilității prețurilor și a stabilității financiare. Banca
centrală coordonează și supravehează întreaga activitate bancară iar clientela sa este
formată din băncile comerciale care sunt obligate să-și deschidă contul curent la banca
centrală. Banca centrală mai este denumită semnificativ ” bancă a băncilor”
b) Băncile comerciale sunt acele bănci care funcționează în condițiile specifice economiei
de piață și au ponderea cea mai mare în cadrul sistemului bancar. Principalele activități
ale băncilor comerciale constau în atragerea disponibilităților bănești temporar
disponibile și în replasarea acestora în principal sub forma creditelor și altor plasamente.
În România toate băncile sunt bănci comerciale cu tendință de universalizare.
c) Băncile de afaceri sau de investiții sunt un intermediar financiar care efectuează o
varietate de servicii. Băncile de investiții sunt specializate în tranzacții financiare mari
și complexe, cum ar fi cele de subscriere de valori mobiliare. Ele acționează ca un
intermediar între un emitent de valori mobiliare și investitori, facilitând fuziuni și alte
reorganizări corporative și acționează ca un broker și / sau consilier financiar pentru
clienți instituționali. Cele mai cunoscute bănci de investiții sunt Barclays, BofA Merrill

15
 Lynch, Warburg, Goldman Sachs, Deutsche Bank, JP Morgan, Morgan Stanley,
Salomon Brothers, UBS, Credit Suisse, Citibank și Lazard. Unele bănci de investiții
sunt specializate în anumite sectoare de activitate. Multe bănci de investiții au, de
asemenea, operațiuni de vânzare cu amănuntul, care servesc clienții mici, individuali.
d) Băncile de depozit au ca activitate principală atragerea depozitelor la vedere și la
termen. Astfel de bănci sunt specifice sistemului bancar francez.
e) Băncile specializate sau de ramură( industriale, agricole, de comerț etc.) sunt
băncile care -și procură fondurile pe baza unor forme de economisire pe termen lung,
iar plasamentele se fac numai în domeniul specializării sau ramurii respective pe
termene mijlocii și lungi.
f) Bănci ipotecare sunt acele bănci care-și mobilizează resursele prin emiterea unor titluri
de valoare specifice și acordă credite pe termen lung garantate cu ipoteci asupra
bunurilor imobile comercilale sau rezidențiale ale debitorului.
g) Bănci cooperatiste sau mutuale, sunt constituite pe sistemul mutualității. Ele atrag
fonduri pe termen lung și le plasează în diverse instrumente de investire și în depozite
interbancare. Ele deservesc cu precădere membrii cooperatori iar serviciille și
instrumentele oferite au un grad scăzut de diversificare .
h) Bănci cu caracter internațional. Aceste bănci pot fi : bănci private, bănci
interguvernamentale, bănci regionale, bănci care funționează în zone libere ”off shore”,
bănci de corespondent, etc.
Băncile internaționale private sunt bănci cu sediul central într-o țară și cu filiale sau
sucursale în alte țări. Aceste bănci furnizează produse și servicii bancare în special
pentru marile corporații transnaționale.
i) Băncile interguvernamentale sunt bănci care-și constituie capitalul prin aportul mai
multor state membre care sunt și beneficiarele creditelor acordate de aceste bănci. Astfel
de bănci sunt: Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare(BIRD), Banca
Reglementelor Internaționale (BIS), etc.
j) Băncile înternaționale regionale sunt de regulă, bănci de investiții, care-și constituie
capitalurile prin subscrieri ale guvernelor sau ale societăților cu caracter privat și
finanțează proiecte de infrastructură de mare anvergură. Astfel de bănci sunt: Banca
Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare(BERD), Banca Asiatică de Dezvoltare,
Banca Africană de Dezvoltare.
k) Băncile ”off shore” , sunt bănci constituite în zone libere care deservesc de regulă,
nerezidenții. Aceste bănci operează în zone fără fiscalitate sau cu fiscalitate foarte mică,
cum sunt Hong-Kong, Singapore, Panama, Bahamas și alte paradisuri fiscale și, de
aceea, sunt foarte căutate de capitalurile internaționale care doresc păstrarea
anoniâmatului

2.5.2. ORGANIZAREA SISTEMULUI BANCAR ROMÂNESC

În cadrul sistemului financiar din România sistemul bancar are rolul central în asigurarea
intermedierii financiare și al finanțării economiei. Exercitarea unei gestiuni eficiente impune
cunoașterea amănunțită a modului de organizare a sistemului precum și a modificărilor
intervenite în structura și dinamica acestuia. Sistemul bancar românesc este organizat pe două
nivele. La primul nivel se află Banca Națională a României care are ca principale atribuții:

16
  elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb;
 autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit,
promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea
stabilităţii financiare;
 emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;
 stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;
 administrarea rezervelor internaţionale ale României.

Banca centrală are competenţa exclusivă de autorizare şi reglementare în domeniul bancar şi

este responsabilă cu supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, în scopul asigurării
funcţionării şi viabilităţii sistemului bancar.
Banca Naţională a României ţine în evidenţele sale contul curent general al Trezoreriei statului,
deschis pe numele Ministerului Finanţelor Publice. Prin lege, este interzisă finanţarea directă a
instituţiilor publice de către autoritatea monetară sau accesul privilegiat al acestora la resursele
instituţiilor financiare.

La nivelul doi se află instituțiile de credit, băncile comerciale cu rol de intermediere financiară.
Ele mobilizează resursele disponibile în economie la agenții economici și persoanele fizice, sub
forma depozitelor, și le redistribuie celor care au nevoie de finanțare sub forma creditelor și
plasamentelor. În toată activitatea lor băncile trebuie să respecte legislația comercială și bancară
precum și reglementările date de banca centrală în aplicarea acestei legislații. Băncile se supun
de asemenea, supravegherii prudențiale exercitate de Banca Națională a Romăniei. La finele
anului 2014 structura sistemului bancar românesc arăta ca în tabelul nr.1 În sistemul bancar
românesc activează 40 de bănci, dintre care: 24 cu capital majoritar privat străin, 4 cu capital
majoritar privat românesc, 2 bănci cu capital integral sau majoritar de stat şi 9 sucursale ale
băncilor străine; acestora li se adaugă şi o organizaţie cooperatistă de credit, Creditcoop. Datele
prezentate în tabelul nr.1 ne arată că sistemul bancar românesc este dominat de băncile străine
care sunt în număr de 33, cu o pondere în total active de 81%. Cota de piaţă a băncilor cu capital
majoritar românesc era de 19,8 la sută în iunie 2014 comparativ cu 9,4 la sută în iunie 2013,
depăşind cota băncilor cu capital majoritar francez şi grecesc (13,3 la sută şi respectiv 12,5 la
sută în iunie 2014). Băncile cu capital majoritar austriac păstrează cea mai mare cotă de piaţă
la nivelul sistemului bancar românesc, dar înregistrează o uşoară scădere(36,1 la sută în iunie
2014, comparativ cu 37,8 la sută în iunie 2013)5. În perioada iunie 2013 – iunie 2014, nivelul
capitalului social aferent sectorului bancar românesc a crescut cu aproximativ 5 la sută prin
aport de capital efectuat de către sectorul privat. Capitalul austriac a devenit majoritar (23 la
sută) la nivelul sistemului bancar românesc, fiind urmat de capitalul românesc (cu o pondere de
20 la sută) şi capitalul grecesc (cu o pondere de 19,5 la sută), acesta din urmă continuându-şi
tendinţa descrescătoare începută în 2010, urmare a efectelor crizei financiar bancare și
dficultăților întâmpinate de Grecia în obținerea finanțării datoriei. Criza a determinat instituţiile
de credit să demareze procesul de restructurare a activităţii prin reducerea numărului unităţilor
bancare şi a numărului de salariaţi în încercarea de optimizare a cheltuielilor operaţionale.

Tabel nr.1 Indicatori structurali ai sistemului bancar românesc

2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014

Număr instituţii de credit 42 43 42 42 41 40 40 40

Număr instituţii de credit cu capital majoritar privat2 40 41 40 40 39 38 38 38

5
RAPORT ASUPRA STABILITĂŢII FINANCIARE 2014
Număr bănci cu capital majoritar străin, din care: 36 37 35 35 34 34 34 33
17
– sucursale ale băncilor străine 10 10 10 9 8 8 9 9

Ponderea în total active a băncilor cu capital majoritar privat (%) 94,7 94,6 92,5 92,4 91,6 91,6 91,5 91,7
Sursa: BNR

Această reducere face ca din perspectiva numărului de unităţi teritoriale şi a numărului de

instituţii de credit la 100 000 de locuitori, sistemul bancar din România să se situeze sub media
europeană. Nivelul intermedierii financiare, apreciat prin ponderea activelor bancare și prin
ponderea depozitelor atrase de la companii şi populaţie în PIB este mult sub media europeană.
La finele anului 2014 ponderea activelor în PIB a fost de 60,83% iar ponderea depozitelor atrase
de la companii şi populaţie a fost de 34,93%.. Media europeană a activelor în PIB este de peste
320%, iar ponderea depozitelor de peste 150%. Sistemul bancar românesc prezintă un nivel de
concentrare moderat, reflectat atât de cota de piaţă în funcţie de active deţinută de primele cinci
bănci din sistem, 54,2 la sută în decembrie 2014, cât şi de indicele Herfindahl-Hirschman
calculat în funcţie de active (797 puncte în decembrie 2014)..

Niveluri similare ale indicelui Herfindahl-Hirschman se înregistrează în cazul calculării

acestuia în funcţie de cota de piaţă deţinută de bănci pe piaţa creditelor şi a depozitelor (819
puncte, respectiv 802 puncte). Evoluţia în timp a indicelui Herfindahl-Hirschman arată o
scădere continuă a gradului de concentrare a sistemului bancar pe măsura dezvoltării sistemului
şi a creşterii competiţiei între instituţiile de credit. Primele cinci bănci din sistem deţineau la 31
decembrie 2014 ponderi de, 54,2 la sută în stocul creditelor, 54,0 la sută în cel al depozitelor
atrase şi 58,3 la sută în totalul capitalurilor proprii. Comparativ cu celelalte state membre ale
UE, sistemul bancar românesc se plasează sub media europeană în ceea ce priveşte gradul de
concentrare a activelor bancare, creditelor, depozitelor bancare și capitalurilor bancare. Deși a
fost afectat de criza financiară sistemul bancar românesc a traversat cu bine criza înregistrând
o buna capitalizare și o solvabilitate adecvată. Sistemul bancar românesc este supus unor noi
provocări legate de aderarea la Uniunea Bancară. Gradul de conectare a sistemului bancar
românesc la sistemul bancar european se menţine la un nivel ridicat, ponderea capitalului străin
(aferent băncilor cu capital majoritar străin, inclusiv sucursalele băncilor străine) fiind
semnificativă, respectiv 86,3 la sută din capitalul agregat al sistemului bancar, la finele anului
2014. În contextul aderării României la UE şi al liberalizării pieţei serviciilor, până la finele
lunii martie 2015 un număr de 556 instituţii străine au notificat băncii centrale intenţia de a
desfăşura activitate bancară în mod direct pe teritoriul României, respectiv: 270 instituţii

18
bancare, 3 instituţii financiare nebancare, 59 instituţii emitente de monedă electronică şi 224
instituţii de plată.6

2.6. Rezumatul unității de studiu,cuvinte cheie

Gestiunea eficientă a unei bănci nu poate fi realizată în lipsa cunoașterii modului de organizare
a băncii și a sistemului bancar din care face parte aceasta. Băncile nu pot funcționa în orice
condiții. Ele sunt supuse unor cerințe specifice și nu-și pot începe activitatea înainte de a primi
autorizația de funcționare de la banca centrală. Fiecare instituție de credit trebuie să aibă un
cadru formal de administrare riguros conceput, care să includă o structură organizatorică clară
cu linii de responsabilitate bine definite, transparente şi coerente, procese eficace de
identificare, administrare, monitorizare şi raportare a riscurilor. Pentru aceasta instituțiile de
credit construiesc organigrame ierarhice și funcționale și elaborează regulamente de organizare
și funcționare. Organigrama ierarhică prezintă structura de ansamblu a băncii indicând
subdiviziunile organizatorice și raporturile dintre ele, numărul și nivele ierarhice. Organigrama
ierarhică permite identificarea factorilor de decizie și liniile de transmitere a deciziilor atât pe
orizontală cât și pe verticală. Organigrama funcțională permite identificarea activităţilor băncii
şi nivelurile ierarhice de exercitare a acestora. Activitățile prestate de către bănci sunt activități
de producție, de asistență și de exploatare. Sistemul bancar românesc este organizat pe două
nivele. La nivelul unu se află Banca Națională a României iar la nivelul doi se află instituțiile
de credit bănci. Sistemul bancar românesc este format din 40 de instituții de credit din care 33
sunt cu capital majoritar străin care dețin 81% din activele bancare. Gradul de concentrare în
cadrul sistemului este sub media europeană. În aceeași situație este și gradul de intermediere
financiară care sete mult sub media europeană.

CUVINTE CHEIE, organizare bancară, structură organizatorică, organigramă

ierarhică, organigramă funcțională, sistem bancar

2.7. TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Descrieți particularitățile înființării și organizării unei bănci

2. Enumerați activitățile care pot face obiectul de activitate al instituțiilor de credit
3. Care sunt deosebirile dintre organigrama ierarhică și organigrama funcțională?
4. Construiți o organigramă ierarhică pentru o bancă care are o conducere dualistă
5. Descrieți modul de organizare a sistemului bancar românesc

6
Raport asupra stabilității financiare,2014, BNR

19
 UNITATEA DE STUDIU 3

GESTIUNEA PASIVELOR BANCARE

Cuprins:
3.1. Introducere
3.2.Obiectivele unității de studiu
3.3.Definirea pasivelor bancare, Structura pasivelor bancare
3.4. Gestiunea capitalurilor bancare
3.5.Reglementări privind capitalul băncilor
3.6. Căi și metode de creștere a capitalului
3.7.Rezumatul unității de studiu, cuvinte cheie
3.8.Teste de autoevaluare

3.1. INTRODUCERE

Pasivele bancare ocupă un loc de maximă importanță în cadrul bilanțului unei bănci.
Cunoșterea și gestiunea corespunzătoare a acestora crează premisele unei activități bancare
sănătoase și eficiente. În această unitate de studiu vom defini pasivele bancare, vom trata
structura acestora și ne vom axa pe probleme legate de gestiunea capitalurilor. Mărimea și
calitatea capitalurilor unei bănci arată capacitatea băncii de a rezista la șocurile generate de
eventuale crize economice sau financiare. De aceea vom prezenta reglementările internaționale
și naționale cu referire la capitalurile băncilor. Cunoașterea acestora permit gestionarilor
bancari să dispună proactiv măsuri corective atunci când capitalurile se deteriorează și pun în
pericol solvabilitatea băncii.

CUNOȘTINȚE PRELIMINARE

Pentru înțelegerea noțiunilor discutate în cadrul acestei unități de studiu este nevoie de
cunoștințe de contabilitate bancară și contabilitate generală pentru a înțelege natura și structura
capitalurilor.

DURATA MEDIE DE PARCURGERE A UNITĂȚII DE STUDIU

Durata medie de parcurgere a unității de învățare este de 2 ore.

3.2. OBIECTIVELE UNITĂȚII DE STUDIU

După parcurgerea unității de studiu, studenții vor putea:
- Înțelege conceptul de pasive bancare
- Înțelege structura și natura pasivelor bancare
- Însuși reglementările cu referire la capital
- Însuși metodele de creștere a capitalurilor
20
 3.3. DEFINIREA PASIVELOR BANCARE - STRUCTURA PASIVELOR
BANCARE
Băncile își incep de regulă activitatea cu constituirea pasivelor bancare. Acestea
generează costuri pentru bancă și de aceea cunoașterea și gestiunea corespunzătoare a pasivelor
bancare poate genera valoare pentru bancă și pentru acționari. O gestiune necorespunzătoare
generează costuri suplimentare și implicit diminuarea valorii băncii și a averii acționarilor.
Necesitatea gestionării adecvate a pasivelor bancare impune înțelegerea conceptului de pasive
bancare și a structurii pasivelor. În contabilitatea financiară, un pasiv este definit ca
o obligație a unei componente provenită din tranzacții sau evenimente din trecut, a cărei
stingere poate duce la transferarea unui activ, prestarea de servicii sau alte beneficii economice
viitoare7. Pasivele bancare sunt obligații, datorii ale băncii față de terți izvorâte din relații de
îndatorare sau de altă natură economică sau fiscală. Un pasiv bancar este o obligație curentă a
băncii provenită din operațiuni anterioare, prin a cărei stingere este de așteptat ca respectiva
bancă să renunțe la anumite resurse care încorporează beneficii economice. În funție de
perioada de deținere pasivele bancare sunt împărțite în două categorii: Pasive curente — aceste
pasive se pot lichida într-un termen de mai puțin de un an de zile. Acestea includ plăți precum,
depozite, conturi, salarii, taxe, și facturi neachitate, venituri viitoare când se fac ajustări,
fracțiuni din bondurile pe termen lung cate trebuiesc plătite în anul curent, obligații pe termen
scurt (ex: din achiziționarea de echipamente), și altele. Pasive pe termen lung — aceste pasive
includ pasivele care nu se pot lichida într-un termen de un an. Ele includ bond-uri pe termen
lung, împrumuturi pe perioade mari, obligații de pensie, garanții pentru produse pe termen lung
și altele. Dacă se are în vedere proveniența acestora pasivele se împart în pasive atrase și pasive
proprii.
Tabel nr.2. Structura simplificată a bilanțului unei bănci
ACTIV (mii lei) PASIV (mii lei)
Numerar și echivalente de 4.225.966 Capitaluri proprii
numerar Capital social 2.695.125
Plasamente la bănci 2.398.906 Prime de capital 38.173
Active financiare la valoare justă 52.311 Rezultat reportat 490.160
Credite și avansuri acordate 17.517.192 Acțiuni proprii -10.468
clienților
Titluri de valoare disponibile 10.852.865 Rezervă din reevaluare 27.852
pentru vânzare
Imobilizări corporale 289.662 Alte rezerve 460.419
Imobilizări necorporale 70.466 Total capitaluri proprii 3.701.961
Investiții în participații 75.856 Datorii
Alte active 157.288 Depozite de la bănci 133.348
Depozite de la clienți 30.045.502
Împrumuturi de la bănci și alte 949.053
instituții financiare
Alte datorii subordonate 394.658
Datorii privind impozitul amânat 43.716
Alte datorii 351.274
Total datorii 31.917.551
Total active 35.619.512 Total pasive 35.619.512

7
Wikipedia

21
Structura pasivelor bancare reiese cu claritate din tabelul nr.2. Pasivele proprii sunt în esență
capitalurile proprii ale băncii care sunt formate din : capitalul social, primele de capital,
rezultatul reportat, rezervele din reevaluare, alte rezerve din care se scad acțiunile proprii.
Pasivele atrase sunt formate din total datorii care se concretizează în; depozite de la bănci ,
depozite de la clienți, împrumuturi de la bănci și alte instituții financiare, alte datorii
subordonate, datorii privind impozitul amânat și alte datorii. În categoria alte datorii pot intra ;
sume în curs de decontare, alte impozite de plătit, creditori diverși, provizioane. În activitatea
de gestiune a pasivelor bancare o importanță deosebită o are stabilitatea pasivleor.

Din punct de vedere al gradului de stabilitate, pasivele proprii cuprind pasive stabile, care pot
fi plasate pe termen lung, constituite din capitalul social cash, fondul de rezervă, primele legate
de capitalul social vărsat şi pasive temporare - care pot fi plasate pe termen foarte scurt şi
scurt, constituite din: rezerva generală pentru riscul bancar, provizioanele pentru riscul de
credit, dividendele de plată, impozitele constituite până devin exigibile.
Pasivele atrase constituie partea cea mai activă din pasivele băncii, practic, pe seama acestora
banca îşi poate îndeplini funcţia de investiţii în economie, resursele proprii având o pondere
limitată în investiţiile și plasamentele făcute de bancă.

3.4. GESTIUNEA CAPITALURILOR BANCARE

Mărimea și calitatea capitalului bancar joacă un rol de primă importanță în buna și stabila
funcționare a oricărei bănci începând de la constituirea băncii și până la lichidarea acesteia.
Criza financiară a pus cu pregnanță în evidență rolul capitalului bancar în perioada de turbulențe
financiare. Băncile bine capitalizate au trecut cu bine peste șocul generat de criză iar cele slab
capitalizate au fost nevoite să se recapitalizeze sau să între în procese de fuziune sau de
lichidare. Rolul capitalului bancar este acela de absorbi pierderile băncii în situații de criză, de
a contribui la mențierea stabilității băncii prin menținerea încrederii în bancă în perioade de
stres, de a proteja deponenții în eventualitatea insolvabilității sau lichidării băncii și de a limita
expansiunea activelor bancare peste limite nejustificate. Capitalul este componenta de bază a
fondurilor proprii ale băncii iar acestea joacă un rol de referință în calcularea și evaluarea unor
indicatori de prudență bancară.
Din această cauză dimensionarea capitalului bancar nu este lăsată la libera alegere a băncilor ci
este supusă unui proces de reglementare. Înainte de a trece la reglementările privind capitalurile
bancare să vedem care este structura capitalurilor bancare. Mărimea și structura capitalului
influențează capacitatea băncii de extindere a activității.
Constituirea capitalului băncilor începe cu crearea capitalului inițial care este parte a fondurilor
proprii ale băncilor. Capitalul iniţial al instituţiilor de credit cuprinde:
a) capitalul social/capitalul de dotare subscris şi vărsat;
b) primele legate de capital (de emisiune, aport, fuziune, divizare, conversie şi alte prime
legate de capital), integral încasate, aferente capitalului social reprezentat prin acţiuni care se
regăsesc în structura capitalului iniţial;
c) rezerva legală;
d) rezervele statutare;
e) rezervele indisponibile aferente acţiunilor proprii răscumpărate;

22
 f) alte rezerve, cu excepţia rezervelor incluse în capitalul suplimentar, destinate majorării
capitalului social sau acoperirii pierderilor şi înregistrate în situaţiile financiare publicabile ale
instituţiei de credit. În cazul acoperirii pierderii aferente exerciţiului financiar curent, aceste
rezerve nu pot fi utilizate decât la încheierea exerciţiului financiar respectiv;
g) rezultatul reportat pozitiv, auditat;
h) rezultatul net al exerciţiului financiar curent reprezentând profit, verificat de persoanele cu
atribuţii în auditarea situaţiilor financiare ale instituţiei de credit.
Pentru determinarea nivelului capitalului iniţial se vor deduce următoarele elemente:
a) valoarea nominală a acţiunilor preferenţiale cumulative şi dividendele aferente acestora;
b) sumele din profitul net al exerciţiului financiar precedent reprezentând dividende aferente
acţiunilor ordinare), participarea personalului la profit şi cota de participare a managerului la
profit, până la data aprobării situaţiilor financiare anuale de către adunarea generală a
acţionarilor;
c) sumele din profitul net al exerciţiului financiar curent reprezentând dividende aferente
acţiunilor ordinare participarea personalului la profit şi cota de participare a managerului la
profit. Aceste sume se calculează extracontabil, pe baza datelor din bugetul de venituri şi
cheltuieli aferent anului în curs, cu excepţia raportării aferente lunii decembrie, pentru care
sumele se calculează pe baza datelor din contabilitate;
d) cota aferentă exerciţiului financiar în curs din cheltuielile înregistrate în avans şi alte
categorii de cheltuieli care urmează a se suporta eşalonat în perioadele sau în exerciţiile
financiare viitoare;
e) rezultatul reportat negativ, auditat;
f) rezultatul net al exerciţiului financiar curent reprezentând pierdere, verificat de persoanele
cu atribuţii în auditarea situaţiilor financiare ale instituţiei de credit;
g) repartizarea profitului.

Pe baza capitalului inițial se constituie capitalul propriu al băncilor care este parte a fondurilor
proprii ale instituțiilor de credit. Fondurile proprii sunt formate din capital propriu și capital
suplimentar.

Capitalul propriu se compune din:

a) capital iniţial;
b) fondul pentru riscuri bancare generale.
Pentru determinarea nivelului capitalului propriu se vor deduce următoarele:
a) valoarea neamortizată a cheltuielilor de constituire;
b) valoarea neamortizată a cheltuielilor de cercetare şi dezvoltare;
c) valoarea neamortizată a concesiunilor, patentelor, licenţelor, mărcilor şi altor drepturi şi
active similare, neincluse în fondul comercial;
d) valoarea netă a fondului comercial;
e) avansuri aferente imobilizărilor necorporale;
f) valoarea contabilă a acţiunilor proprii răscumpărate în vederea reducerii capitalului social.
Capitalul suplimentar se compune din:
a) fondul special constituit de casele de economii pentru domeniul locativ, conform legii;
b) rezerva generală pentru riscul de credit;
c) rezervele din reevaluarea patrimoniului, ajustate cu obligaţiile fiscale aferente;
d) împrumuturile subordonate;
e) datoria subordonată reprezentată prin titluri pe durată nedeterminată şi prin alte
instrumente care îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiții:

23
 - prospectul de emisiune al titlurilor specifică faptul că principalul şi
dobânda neplătită aferentă sunt la dispoziţia instituţiei de credit pentru
acoperirea pierderilor;
- titlurile au fost integral plătite;
- prospectul de emisiune prevede posibilitatea amânării plăţii dobânzii
aferente datoriei;
- rambursarea nu se poate efectua decât cu aprobarea Băncii Naţionale a
României;
- în cazul lichidării instituţiei de credit, datoria subordonată are un rang
inferior celorlalte datorii şi nu va fi rambursată până când toate acestea nu
au fost achitate;
f) valoarea nominală a acţiunilor preferenţiale cumulative pe durată determinată;
g) alte elemente care îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii:
- sunt la dispoziţia instituţiei de credit pentru acoperirea pierderilor
potenţiale, generate de riscuri specifice activităţii bancare;
- se regăsesc în evidenţele contabile ale instituţiei de credit;
- nivelul lor este stabilit de conducerea instituţiei de credit, verificat de
auditorul financiar şi comunicat Băncii Naţionale a României.
Fondurile proprii ale instituțiilor de credit au o importanță deosebită în procesul de gestiune
bancară intrucât în funcție de nivelul acestor fonduri se calculează o serie de indicatori de
prudență bancară. Din această perspectivă calcularea corectă a capitalurilor și a fondurilor
proprii este de o mare insemnătate pentru gestiunea bancară prin aceea ca se evită posibile
sancțiuni datorate calculării incorecte și alterării raportărilor de prudență bancară.

Pentru determinarea corectă a nivelului fondurilor proprii se au în vedere următoarele:

a) capitalul suplimentar va fi luat în considerare la calculul fondurilor proprii numai în
proporţie de cel mult 100% din capitalul propriu;
b) împrumuturile subordonate vor fi luate în calculul fondurilor proprii numai dacă
îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii:
-sunt în întregime trase;
-în cazul împrumuturilor subordonate la termen, scadenţa iniţială trebuie să fie de cel puţin 5
ani;
-în cazul împrumuturilor subordonate pe durată nedeterminată, rambursarea nu se poate
efectua mai devreme de 5 ani de la data solicitării rambursării;
-la calculul nivelului fondurilor proprii volumul împrumuturilor subordonate la termen va fi
redus gradual cu cel puţin 5 ani înaintea scadenţei, prin aplicarea unor cote procentuale anuale
egale;
-contractele de credit să nu includă clauza rambursării anticipate a datoriei în alte circumstanţe
decât lichidarea instituţiei de credit;
-în cazul lichidării instituţiei de credit, împrumuturile subordonate au un rang inferior
celorlalte datorii şi nu vor fi rambursate până când toate acestea nu au fost achitate;
c) datoria subordonată reprezentată prin titluri emise pe durată nedeterminată poate fi luată în
calculul fondurilor proprii numai dacă îndeplineşte, cumulativ, următoarele condiţii:
-prospectul de emisiune al titlurilor specifică faptul că principalul şi dobânda neplătită
aferentă sunt la dispoziţia instituţiei de credit pentru acoperirea pierderilor;
-titlurile au fost integral plătite;
-prospectul de emisiune prevede posibilitatea amânării plăţii dobânzii aferente datoriei;
-rambursarea nu se poate efectua decât cu aprobarea Băncii Naţionale a României;
-în cazul lichidării instituţiei de credit, datoria subordonată are un rang inferior celorlalte
datorii şi nu va fi rambursată până când toate acestea nu au fost achitate;

24
 d) nivelul cumulat al împrumuturilor subordonate şi acţiunilor preferenţiale cumulative pe
durată determinată ce poate fi luat în considerare la calculul fondurilor proprii nu poate depăşi
50% din valoarea capitalului propriu;
e) următoarele elemente vor fi deduse din valoarea totală a componentelor fondurilor proprii:
-sumele reprezentând participaţii în alte instituţii de credit sau financiare, care depăşesc 10%
din capitalul social al acestora, creditele subordonate şi alte creanţe de aceeaşi natură acordate
respectivelor instituţii;
-partea din valoarea totală a participaţiilor mai mici sau egale cu 10% din capitalul social al
altor instituţii de credit sau financiare, a creditelor subordonate şi a altor creanţe de aceeaşi
natură acordate respectivelor instituţii, care depăşeşte 10% din nivelul fondurilor proprii
determinat înaintea deducerii sumelor menţionate la prima liniuţă.

Fondurile proprii ale instituțiilor de credit se împart în fonduri proprii de nivel 1 și fonduri
proprii de nivel 2.
- Fondurile proprii de nivel 1 reprezintă o componentă a fondurilor proprii şi cuprind8:
a) capitalul social subscris şi vărsat, cu excepţia acţiunilor preferenţiale cumulative sau, după
caz, capitalul de dotare pus la dispoziţia sucursalei din România de către instituţia de credit din
statul terţ;
b) primele de capital, integral încasate, aferente capitalului social;
c) rezervele legale, statutare şi alte rezerve, precum şi rezultatul reportat pozitiv al exerciţiilor
financiare anterioare, rămas după distribuirea profitului;
d) profitul net al ultimului exerciţiu financiar, reportat până la repartizarea sa conform
destinaţiilor stabilite de adunarea generală a acţionarilor, în limita sumei ce se intenţionează a
se repartiza pe oricare dintre destinaţiile prevăzute la lit. a) - lit. c).
Pentru determinarea nivelului fondurilor proprii de nivel 1 se vor deduce următoarele elemente:
a) valoarea de înregistrare în contabilitate (cost de achiziţie) a acţiunilor proprii deţinute de
instituţia de credit;
b) obligaţiile casei centrale faţă de cooperativele de credit afiliate reprezentând diferenţe
rămase de regularizat ca urmare a recalculării la sfârşitul exerciţiului financiar a valorii
participaţiilor acestora la capitalul social al casei centrale;
c) sumele reprezentând contravaloarea părţilor sociale aferente aportului cooperativelor de
credit la capitalul social al casei centrale la care sunt afiliate, în cazul în care aceste cooperative
participă la un proces de fuziune sau de divizare de reţele cooperatiste, în urma căruia vor părăsi
reţeaua, sau în cazul în care casa centrală a hotărât dizolvarea lor, urmată de lichidare. Sumele
vor fi deduse începând cu data hotărârii consiliului de administraţie al casei centrale cu privire
la încetarea calităţii de cooperativă de credit afiliată la respectiva casă centrală;
d) rezultatul reportat, reprezentând pierdere;
e) pierderea perioadei curente înregistrată până la data determinării fondurilor proprii;
f) valoarea de înregistrare în contabilitate a imobilizărilor necorporale.

Fondurile proprii de nivel 2 se compun din:

a) Fonduri proprii de nivel 2 de bază;
b) Fonduri proprii de nivel 2 suplimentar.
(2) Fondurile proprii de nivel 2 de bază se compun din:
a) rezervele din reevaluarea imobilizărilor corporale, ajustate cu obligaţiile fiscale aferente,
previzibile la data calculării fondurilor proprii;

8
Regulament nr. 18 din 14.dec.2006, privind fondurile proprii ale instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii,
Monitorul Oficial, Partea I 1034 bis 1 27.dec.2006 , cu completări și modificări ulterioare.

25
 b) alte elemente care îndeplinesc următoarele condiţii:
- să fie la dispoziţia instituţiei de credit fără restricţii pentru acoperirea
riscurilor specifice activităţii bancare, atunci când pierderile sau minusurile
de valoare nu au fost încă identificate;
- să se regăsească în evidenţa contabilă internă;
- nivelul lor să fie stabilit de conducerea instituţiei de credit, verificat de
auditori independenţi, comunicat Băncii Naţionale a României şi supus
supravegherii acesteia.

c) titlurile pe durată nedeterminată şi alte instrumente de aceeaşi natură care îndeplinesc,

cumulativ, condiţiile următoare:
- rambursarea nu se poate efectua la iniţiativa deţinătorului sau fără aprobarea
prealabilă a Băncii Naţionale a României. Aceste condiţii trebuie îndeplinite
şi în cazul răscumpărării titlurilor de către instituţia de credit sau de către
filialele sale în vederea anulării lor. Rambursarea nu poate fi solicitată de
instituţia de credit în primii 5 ani de la data emisiunii titlurilor. Ulterior
acestui interval, Banca Naţională a României acceptă rambursarea doar dacă
este încredinţată că ulterior rambursării, fondurile proprii ale instituţiei de
credit rămân adecvate, cel puţin pe o perioadă de doi ani;
- contractul de emisiune trebuie să asigure că instituţia de credit are opţiunea
de a amâna plata dobânzii aferente;
- creanţele creditorului asupra instituţiei de credit trebuie să fie în totalitate
subordonate creanţelor tuturor celorlalţi creditori nesubordonaţi;
- titlurilor trebuie să specifice faptul că principalul şi dobânda neplătite
aferente sunt la dispoziţia instituţiei de credit pentru acoperirea pierderilor,
în condiţii de asigurare a continuităţii activităţii;
- numai sumele integral plătite sunt luate în considerare.
Fondurile proprii de nivel 2 suplimentar se compun din acţiunile preferenţiale cumulative pe
durată determinată şi capitalul sub formă de împrumut subordonat.
Criza financiară a pus în evidență cu pregnanță importanța și necesitatea capitalului propriu și
a fondurilor proprii în acoperirea pierderilor înregistrate de bănci. Capitalul propriu sau de rang
1 este mai stabil, mai sigur și de o calitate superioară în raport cu capitalul suplimentar sau de
rang II și de aceea, gestionarii bancari trebuie să-i acorde o importanță deosebită și să fie
preocupați permanent în sporirea și conservarea acestuia. Conservarea și creșterea capitalului
bancar se face printr-o gestiune adecvată și eficientă a riscurilor cu care se confruntă băncile .

3.5.REGLEMENTĂRI PRIVIND CAPITALUL BĂNCILOR

Una din principalele consecințe ale crizelor bancare o constituie deterioararea capitalului
bancar. Atunci când deteriorarea este însoțită și de o insuficiență sau de o slabă calitate a
capitalului, băncile sunt expuse la riscul de insolvabilitate și de faliment punând astfel în
dificultate sistemul bancar și financiar, generând instabilitate financiară. Mărimea și calitatea
capitalului bancar pot influența soliditatea și stabilitatea financiară atât la nivel național cât și
la nivel regional sau global. Dată fiind importanța mărimii și calității capitalului pentru
asigurarea stabilității băncilor și a sistemului financiar, dimensionarea acestuia nu trebuie lăsată
exclusiv la latitudinea băncilor și a țărilor. Creșterea gradului de interconectivitate bancară,

26
sporirea operațiunilor transfrontaliere, ca urmare a globalizării financiare, accenturaea
fenomenelor de conatgaiune financiară a impus necesitatea unor măsuri de reglementare a
capitalului la nivel global și regional pentru a unifica standardele în materie aplicate de
jurisdicțiile naționale.

Astfel, Comitetul pentru Supraveghere Bancară9 de la Basel, a elaborat trei acorduri privind
capitalurile bancare, cunoscute sub numele acordurile Basel asupra capitalurilor. Primul
acord asupra capitalului, numit acordul Basel I, a intrat în funcțiune în anul 1988. El a fost axat
în principal pe riscul de credit. Activele băncilor au fost clasificate și grupate în cinci categorii,
în funcție de riscul de credit, și li s-au asociat ponderi de risc de la zero (de exemplu, datoriile
suverane din țara de origine), zece, douăzeci, cincizeci, și până la o sută la sută (in această
categorie, ca un exemplu, intră datoria corporativă). Băncile cu prezență internațională sunt
obligate să dețină capital egal cu 8% din activele ponderate la risc. Basel I a introdus așa numita
rată Cooke.

𝑪𝒂𝒑𝒊𝒕𝒂𝒍/𝑨𝒄𝒕𝒊𝒗𝒆 𝒑𝒐𝒏𝒅𝒆𝒓𝒂𝒕𝒆 𝒍𝒂 𝒓𝒊𝒔𝒄 ≥ 𝟖%

Începând din 1988, acest cadru a fost introdus progresiv în țările membre ale G-10, care
cuprinde în prezent 13 de țări, și anume, Belgia, Canada, Franța, Germania, Italia, Japonia,
Luxemburg, Țările de Jos, Spania, Suedia, Elveția, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii.
Multe alte țări, în prezent peste 100, au adoptat, de asemenea, cel puțin ca denumire, principiile
prevăzute în Basel I. Eficiența cu care acestea sunt aplicate variază, chiar și în țările Grupului
celor Zece.

Principala deficienţă a acestui acord a fost faptul că ponderile utilizate – 0, 10, 20, 50 şi 100 la
sută – erau acordate simplist. De exemplu o bancă trebuia să constituie acelaşi capital indiferent
dacă acorda un credit garantat către o companie cu rating AAA sau dacă acorda un credit
negarantat către o companie cu rating BBB. Astfel, o bancă putea arbitraja aceste norme în
sensul vânzării expunerilor din credite de calitate superioară şi acordând credite unor debitori
de calitate inferioară, dar care aveau un câștig mai bun. Cu toate acestea, la acel moment acordul
a fost considerat un compromis acceptabil deoarece metodologiile de management al riscului
nu erau suficient de dezvoltate pentru a permite cerinţe de capital mai fin reglate, iar industria
bancară avea nevoie de cerinţe minime de capital armonizate pentru a contracara declinul
capitalului băncilor10. Datorită acestor deficiențe Comitetul de la Basel a decis să revizuiască
mecanismul de adecvare a capitalului pentru a corespunde modificărilor survenite în procesul
de gestiune a riscurilor în cadrul băncilor. Astfel, a apărut acordul Basel II. Cel de al doilea
acord, Basel II, care a fost publicat inițial în iunie 2004, și-a propus să creeze un standard
internațional pe care autoritățile de reglementare bancară să-l poată folosi la crearea de
reglementări cu privire la cât de mult capital trebuie să pună deoparte băncile pentru a se proteja

9
Comitetul pentru supraveghere bancară, de la Basel, este format din înalți reprezentanți ai autorităților de
supraveghere bancara și ai băncilor centrale din Argentina, Australia, Belgia, Brazilia, Canada, China, Franța,
Germania, Hong Kong SAR, India, Indonezia, Italia, Japonia, Coreea, Luxemburg, Mexic, Olanda, Rusia, Arabia
Saudită, Singapore, Africa de Sud, Spania, Suedia, Elveția, Turcia, Marea Britanie și Statele Unite. De obicei se
întâlnește la Banca Reglementelor Internaționale (BRI), în Basel, Elveția, unde se află Secretariatul permanent.
10
Adrian Ionuţ Codirlaşu, Managementul riscului de credit conform acordului Basel II,
http://www.dofin.ase.ro/acodirlasu/lect/riskmgdofin/baselii.pdf

27
împotriva tipurilor de riscuri financiare și operaționale cu care ele se confruntă. În practică,
Basel II a încercat să realizeze acest lucru prin stabilirea unor cerințe riguroase de gestionare a
capitalului și riscului menite să asigure că o bancă deține rezervele de capital necesare pentru
acoperirea riscului la care banca se expune prin practici de creditare și de investiții. În general,
aceste reguli înseamnă că, cu cât riscul la care este expusă banca este mai mare, cu atât mai
mare trebuie să fie mărimea capitalului băncii pentru a proteja solvabilitatea și stabilitatea
economică în ansamblu.

Basel II a fost construit pe trei piloni: (1) cerințele minime de capital, (2) supravegherea bancară
și (3) disciplina de piață – cu scopul de a promova o mai mare stabilitate în sistemul financiar.
Primul pilon se referă la capitalul reglementat calculat pentru cele trei componente majore ale
riscului cu care se confruntă o bancă: riscul de credit, riscul operațional și riscul de piață. Alte
riscuri nu sunt considerate pe deplin cuantificabile în acest stadiu. Componența riscului de
credit poate fi calculată în trei moduri diferite cu diferite grade de sofisticare. Calcularea
capitalului necesar se face prin următoarele abordări

- abordarea standard((standardised approach), care este similară cu cea propusă de acordul

Basel I, dar foloseşte ponderi mai rafinate. În plus, faţă de acordul anterior, această abordare
permite utilizarea instrumentelor financiare derivate pentru limitarea riscului de credit şi
reducerea cerinţelor de capital.

- abordarea bazată pe modele de rating interne de bază, IRB("Internal Rating-Based

Approach), care permite unei bănci să utilizeze propriul sistem de rating, inclusiv utilizarea
propriilor calcule privind probabilităţile de intrare în incapacitate de plată (PD), dar pierderile
înregistrate atunci când contrapartida intră în incapacitate de plată (LGD) sunt furnizate de către
instituţia de supraveghere.

- abordarea bazată pe modele de ratig interne avansată (Advanced IRB), în care băncile îşi
calculează cerinţele de capital pe baza propriilor modele, validate de instituţia de supraveghere,
inclusiv calculele privind probabilităţile de intrare în incapacitate de plată (PD) şi pierderile
înregistrate atunci când contrapartida intră în incapacitate de plată (LGD).

In cadrul abordărilor bazate pe modele interne de rating cerințele de capital sunt calculate ăn
funcție de următorii parametrii de risc; probabilitatea de nerambursare(probability of default –
PD), pierderea în caz de nerambursare(loss given default- LGD), expunerea față de
debitor(exposure at default-EAD, maturitatea expunerii(maturity-M) și mărimea debitorului11.
Cerința de capital se determină scăzând din activele ponderate la risc ( Risc Weigted Assets-
RWA) valoarea aferentă pierderii așteptate(Expeted Loss-EL).Aceasta se compară cu nivelul
provizioanelor și, în funcție de rezultat, sunt influențate fondurile proprii. Pierderea așteptată se
calculează după formula :

EL= PD x LCD x EAD

11
Ioan I Trenca, Mihail-Dragoș Bolocan, Performanță și risc în bănci,Ed . Cartea Cărții de Știință, Cluj-Napoca,
2011

28
Abordarea standard stabilește ponderi de risc specifice pentru anumite tipuri de risc de credit.
Ponderile standard de risc sunt utilizate ca și la Basel 1 și sunt 0% pentru titluri de stat pe
termen scurt, de 20% pentru expunerile față de băncile OCDE, 50% pentru credite ipotecare
rezidențiale și de 100% ponderare la împrumuturile comerciale negarantate. Pentru debitorii
cu rating de credit scăzut este stabilită o pondere de 150%. Cerința de capital minim (procentajul
din activele ponderate la risc care va fi deținută ca și capital) rămâne la 8% , la fel ca în cadrul
acordului Basel I. Ca și în cazul riscului de credit cerința de capital pentru acoperirea riscului
operațional este stabilită prin trei abordări diferite:

- abordarea indicatorului de bază (BIA), potrivit căreia băncile trebuie să

dețină un capital egal cu 15% din veniturile medii brute din ultimii trei ani
de funcționare;
- abordarea indicatorului standard (TSA), care presupune descompunerea
operațiunilor desfășurate de bancă în 8 clase de activități, iar cerința de
capital se calculează prin produsul dintre venitul net obținut pe fiecare clasă
de activitate cu un procent cuprins între 12% și 18 %;
- abordarea evaluării avansate, care implică utilizarea unor modele interne
pentru cunatificarea cerințelor de capital pentru acoperirea riscului
operațional.

Comitetul de la Basel a încercat prin acordul Basel II să motiveze băncile să treacă în mod
treptat la determinarea necesarului de capital pe baza modelelor interne. Petru aceasta ele
trebuiau să îndeplinească niște cerințe minime pentru implementarea unui sistem de adecvare a
capitlului pe baza ratingurilor interne, și anume12:

1. Elaborarea ratingurilor:
 Sisteme de rating care includ cel puțin două dimensiuni: debitorul și tranzacția;
 Existența a cel puțin 8 clase de rating pentru PD ale debitorilor( o clasă pentru c
redite neperformante;
 Distribuirea adecvată a expunerilor în cadrul claselor de rrating;
 Lipsesc cerințele specifice privind criteriile de rating, dar băncile trebuie să dispună
de criterii interne specifice;
 Orizontul de evaluare este de cel puțin un an.
2. Operațiunile din cadrul sistemului de rating:
 Procesul de rating trebuie să fie complet și independent;
 Aplicarea procedurilor de stress testing.
3. Guvernanța corporatistă:
 Sistemele de rating și procesele aferente trebuie aprobate de către conducerea băncilor;
 Sistemele de rating trebuie supuse anual unui proces de audit intern.
4. Utilizarea ratingurilor
 Ratingurile interne trebuie utilizate pentru aprobarea creditelor, managementul
riscului,alocarea internă a capitalului,etc.;

12
Ioan I Trenca, Mihail-Dragoș Bolocan, Performanță și risc în bănci,Ed . Cartea Cărții de Știință, Cluj-Napoca,
2011, pag 56-57

29
  Clasele de rating elaborate doar în scopul raportărilor către instituția de supervizare nu
sunt acceptate:
5. Măsurarea riscului
 Utilizarea definiției Comitetului Basel pentru default;
 PD calculate ca medii pe termen lung a ratelor de default istorice(orizont de timp cel
puțin 5 ani);
 LGD și EAD calculate ca medii ponderate a ratelor istorice de pierdere(orizont de timp
cel putin 7 ani);
6. Validarea estimatorilor interni
 Validarea internă a valorilor estimate pentru PD, LGD, și EAD;
7. Publicarea informațiilor cu privire la risc

Pentru riscul de piață abordarea preferată este valoarea la risc (value-at-risk)VaR.

In practică s-a dovedit că acordul de capital Basel II a avut o serie de limite care au ieșit cu
pregnanță în evidență în timpul crizei financiare care a debutat în 2007. Principalele limite ale
acordului Basel II au fost:

- un nivel scăzut al instrumentelor de capital ceea ce a condus la o capacitate

redusă a bazei de capital de a absorbi pierderile,
- caracterul pro-ciclic al cerințelor de capital cu cerințe mai mari în perioadele
de criză și cu o relaxare a cerințelor în perioadele de boom economic,
- administrarea deficitară a corelației dintre riscul de credit și riscul de piață
ceea ce a condus la pierderi semnificative generate de lipsa de lichiditate a
activelor;
- o prea mare încredere acordată ratingurilor externe fapt ce a determinat
asumarea unor riscuri excesive cu un hazard moral semnificativ;
- ignorarea dimensiunii sistemice a rsicurilor printro reglementare micro-
prudențială care nu a asigurat îndeplinirea obiectivelor macro-prudențiale.
- abuzare de securitizări și alte instrumente inovative cu o evaluare inadecvată
a riscului.

Toate aceste limite ale acordului Basel II, care au permis erodarea bazei de capital și a
capacității băncilor de acoperire a pierderilor, au determinat Comitetul de Supraveghere
Bancară de la Basel să elaboreze un nou acord asupra capitalului, acordul Basel III. Durata și
severitatea crizei financiare declanșată în 2007, care a afectat intreaga lume, a impus intărirea
cerințelor cantitative și calitative privitoare la capitalul deținut de bănci. Astfel, începând cu
anul 2014 a intrat în vigoare acordul Basel III asupra capitalului. Acest acord are ca scop; o
definire mai riguroasă a capitalului, punerea accentului pe fondurile proprii de nivel 1 de bază(
cantitativ și calitativ), introducerea amortizoarelor de capital, stabilirea unui nou sistem de
limite pentru elementele de capital, armonizarea deducerilor asupra fondurilor proprii și cerințe
de publicitate îmbunătățite. Acestea sunt menite asigurării creșterii calității, a consistenței și a
transparenței bazei de capital. Elemente aduse în plus de acordul Basel III față de Basel II sunt
puse în evidență in graficul de mai jos.

30
 BASEL II BASEL III
-------- 8% -------- 8%
TOTAL
TOTAL

------ 6%
Fonduri proprii de
nivel 1
--------- 4% --------4,5%
** Fonduri proprii
de nivel 1
-------- 2%
Fonduri proprii de
Fonduri proprii
nivel 1 de bază
bază de nivel 1
de
*

Graficul nr.2 Basel III versus Basel II. Creșterea calității bazei de capital
Sursa: BNR

Noul acord Basel III urmărește să îmbine supravegherea micro-prudențială cu cea macro-
prudențială, construind in acelaşi timp un cadru de management al riscului la nivel de bancă
(preluat din Basel I şi Basel II) şi un cadru de management al riscului sistemic, la nivel de sistem
bancar. Legat de cadrul microprudențial Basel III modifică toate componentele ecuației
capitalului; capitalul reglementat, activele ponderate funcţie de risc şi rata de solvabilitate.

Referitor la definiţia capitalului, acordul Basel III pune accent sporit pe finanţarea prin
emisiunea de acţiuni comune. Astfel, reduce lista instrumentelor de finanţare ce constituie
capitalul de rang 1 (tier 1) şi elimină capitalul de rang 3 (tier 3). De asemenea introduce reguli
mai stricte de transparenţă în ceea ce priveşte capitalul13.
În prinvința activelor ponderate funcţie de risc, acordul Basel III include cerinţe de capital mai
ridicate pentru activităţile de tranzacţionare pe pieţele financiare: activele pentru tranzacţionare
(trading book), produsele de securitizare, riscul de credit pentru instrumentele tranzacţionate
pe pieţele OTC (produsele derivate si contractele repo). Ca urmare, cerinţele de capital pentru
trading book sunt estimate a creşte de aproximativ patru ori comparativ cu cele cerute de
acordul Basel II. 14
În ceea ce privește solvabilitatea noul acord majorează cerinţa de capital de rang 1 de la 4 la 6
la sută, menţine la 8 la sută rata minimă de capital și cere ca băncile să aibă fonduri proprii de

13
Basel Committee on Banking Supervision, Basel III: A global regulatory framework for more resilient banks
and banking systems
14
Adrian Codirlasu, Acordul Basel III

31
bază la un nivel de 4,5% din activele ponderate la risc comparativ cu 2% în cadrul acordului
Bsel II. În plus, Basel III introduce cerinţa ca băncile să menţină un capital tampon de 2,5 la
sută din activele ponderate funcţie de risc, capital constituit pin emisiunea de acţiuni comune.
Atunci când rata capitalului coboară, capitalul tampon este folosit pentru acoperirea pierderilor,
iar acordul impune băncilor să reţină o pondere majoră din veniturile obţinute pentru
reconstituirea acestui capital şi impune restricţii la distribuirea de dividende, cumpărarea
propriilor acţiuni şi acordarea de bonusuri discreţionare.

De exemplu, o bancă cu un indice al Capitalului comun de rangul 1 (Common Equity Tier1

CET1) în intervalul de 5,125% la 5,75% este obligată să conserve 80% din veniturile sale
din anul financiar următor (de exemplu, să nu plătească mai mult de 20% în ceea ce privește
dividendele, răscumpărările de acțiuni și plata discreționară a primelor).
Tabelul de mai jos arată procentele minime de conservare a capitalului în corelație cu
diferite niveluri ale capitalului comun de rang 1.

Tabelul nr .3 Standardele de conservare a capitalului

Standardele de conservare a capitalului minim de către fiecare bancă
Rata Capitalului comun de rangul 1 Rata minimă de conservare a capitalului
(exprimată ca procent din venituri)
4.5% - 5.125% 100%
>5.125% - 5.75% 80%
>5.75% - 6.375% 60%
>6.375% - 7.0% 40%
> 7.0% 0%

Bufferul de conservare a capitalului va crește progresiv între 1 ianuarie 2016 și finele anului
2018 atingând nivelul maxim de 2,5% din activele ponderate la risc (RWA) la unu ianuarie
2019.
O comparație între cerințele de capital impuse de cele două acorduri este prezentată în tabelul
nr. 4.

Tabel nr 4. Comparație între cerințele de capital Basel II vs. Bael III

Procent din
activele ponderate Cerinţe de capital
funcţie de risc

Acţiuni comune Capital rang 1 Capital total

Minim Tampon
pentru Reglementat Minim Reglementat Minim Reglementat
conservare
Basel II 2 4 8

32
 echivalent 1 la sută pentru echivalent 2 la sută
instituţiile multinaţionale conform conform noii definiții
noii definiţii a capitalului a capitalului
Basel III cu noua
definiție a 4,5 2,5 7 6 8,5 8 10,5
capitalului

Având în vedere ciclicitatea economică, Basel III întroduce un amortizor anticilic de capital,
lăsat la înedmâna autorităților de supraveghere, care, în funcție de propriile judecăți privitoare
la creșterea riscurilor ca urmare a creșterii în exces a creditului, pot impune băncilor o cerință
de capital anticiclic între 0 și 2,5% din activele ponderate la risc. Această cerință pote fi
reversată în perioada în care riscul la adresa sistemului bancar dispare.

Regimul amortizorului anticilic de capital constă în următoarele elemente:

a) Autoritățile naționale vor monitoriza creșterea creditului și a altor indicatori care pot
semnala o acumulare a riscurilor la nivel de sistem și vor face evaluări ale creșterii
excesive a creditării care poate conduce la acumularea riscurilor la nivel de sistem. Pe
baza acestei evaluări vor pune în aplicare o cerință de amortizor anticiclic de capital
atunci când circumstanțele justifică acest lucru. Această cerință va fi eliminată atunci
când la nivel de sistem riscurile se disipează;
b) Băncile active pe plan internațional se vor uita la localizarea geografică a expunerilor
de credit din sectorul privat și vor calcula amortizorul anticiclic de capital bancar
specific ca o medie ponderată a cerințelor care sunt aplicate în jurisdicțiile în care au
expuneri de credit,
c) Cerința de capital tampon anticiclic pe care o bancă este obligată s-o dețină va extinde
dimensiunea rezervei capitalului de conservare. Băncile vor fi supuse unor restricții
privind distribuții de venituri, dacă acestea nu îndeplinesc cerința.
Amortizorul anticilic de capital majorează cerințele de capital în perioadele de creștere
economică cea ce face să se diminueaze posibilitatea de extindere a bilanțului și diminuează
cerințele de capital în perioadele de declin economic conducând la scăderea presiunii de
contractare a bilanțului.
Acordurile Basel au construit standarde de capitl aplicabile la nivel global, pe care statele și
băncile sunt invitate să le adopte și să le pună în practică.
La nivelul Uniunii Europene au fost adoptate mai multe Directive cu privire la cerințele de
capital ale instituțiilor de credit. Prevederile acordului Basel III au fost preluate în Directiva
2013/36 a UE a Parlamentului European și a Consiliului, din 26 iulie 2013, cu privire la accesul
la activitatea instituțiilor de credit și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a
firmelor de investiții, de modificare a Directivei 2002/87/CE și de abrogare a Directivelor
2006/48/CE și 2006/49/CE.
Directiva 2013/36 a UE rglementează capitalul inițial minim pentru înființarea unei instituții de
credit la nivel 5 000.000 de euro. De asemenea, directiva impune mărirea bazei de capital prin
:
a) cerința de menținere a unui amortizor de conservare a capitalului constituit din
fonduri proprii de nivel 1 de bază egale cu 2,5 % din valoarea totală a expunerii la
risc a instituției de credit;
b) cerința de menținere a unui amortizor anticiclic de capital specific instituției de
credit constituit prin aplicarea unui procent între 0 și 2,5 % din valoarea totală a
expunerii la risc a instituției de credit;

33
 c) cerința de menținere a unui amortizor de risc sistemic constituit prin aplicarea unui
procent între 1 și 5 % din valoarea totală a expunerii la risc a instituției de credit;
d) cerința de menținere a unui amortizor de capital aferent instituțiilor globale de
importanță sistemică (G-SII) și, pe o bază individuală, subconsolidată sau
consolidată, după caz, a altor instituții de importanță sistemică (O-SII). Pentru G-
SII amortizorul se constituie prin aplicarea unui procent între 1 și 3,5% din valoarea
totală a expunerii la risc a instituției de credit iar pentru O-SII prin aplicarea unui
procent între 0 și 2%.
Modul de calcul și mărimea acestor amortizoare sunt detaliate în Directiva 2013/36/UE și în
Regulamentul UE nr. 575/2013.
La nivel internațional au fost preluate în legislația statelor prevederile acordului Basel III, iar la
nivelul UE statele membre au preluat prevederile Directivei 2013/36/UE.
În România prevederile Directivei 2013/36/UE au fost preluate în Ordonanța 99/2006 cu
completările și modificările ulterioare, în Regulamentul nr.5/2013, privind cerințe prudențiale
pentru instituțiile de credit și în regulamente și norme date în completarea celor două acte
normative de bază. Potrivit Regulamentului nr. 18 din 14.dec.2006 al BNR, privind fondurile
proprii ale instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii, cu completările și modificările
ulterioare și prevederilor Regulamentului nr.5/2013 al BNR, privind cerinţe prudenţiale pentru
instituţiile de credit, cerințele minime de capital pentru instituțiile de credit sunt:
1) Băncile persoane juridice române trebuie să dispună la momentul autorizării de un
nivel al capitalului iniţial de minimum 37 milioane RON;
2) Băncile de credit ipotecar trebuie să dispună la momentul autorizării de un nivel al
capitalului iniţial de minimum 25 milioane RON;
3) Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ trebuie să dispună la
momentul autorizării de un nivel al capitalului iniţial de minimum 25 milioane
RON;
4) Instituţiile emitente de monedă electronică trebuie să dispună la momentul
autorizării de un nivel al capitalului iniţial de minimum 12 milioane RON;
5) Sucursalele din România ale instituţiilor de credit din state terţe vor menţine
permanent capitalul iniţial cel puţin la nivelul minim prevăzut la punctele (1) - (4),
după caz;
6) Nivelul minim al capitalului iniţial şi, respectiv, cel al fondurilor proprii ale unei
case centrale se stabileşte la echivalentul în lei a 5 milioane euro;
7) Limita minimă a fondurilor proprii ale unei cooperative de credit se stabileşte la 300
mii RON;
8) Nivelul minim al capitalului agregat şi, respectiv, cel al fondurilor proprii ale unei
reţele cooperatiste se stabileşte la echivalentul în lei a 10 milioane euro

Față de aceste cerințe minime de capital, Banca Națională a României poate împune instituțiilor
de credit să constituie cele patru amortizoare de capital perevăzute de Directiva 2013/36 a UE,
amortizorul de conservare a capitalului, amortizorul anticiclic de capital, amortizorul pentru
risc sistemic și amortizorul pentru G-SII și O-SII. Modul în care se impun și se calculează aceste
amortizoare este prevăzut în Regulamentului nr.5/2013 al BNR, privind cerinţe prudenţiale
pentru instituţiile de credit.
Deosebita importanță a capitalurilor și fondurilor proprii pentru menținerea stabilității
financiare atât la nivel microprudențial cât și la nivel macroprudențial impune ca organele de
conducere ale instituțiilor de credit să acorde o mare atenție proceselor de conservare și
consolidare a capitalurilor.

34
 3.6. CĂI ȘI METODE DE CREȘTERE A CAPITALULUI

În cadrul băncilor procesul de consolidare a capitalurilor este un proces continu. Conducerea

instituțiilor de credit trebuie să fie preocupată permanent de adecvarea capitalului, a fondurilor
proprii, la profilul de risc asumat prin strategia de risc. Un capital adecvat dă încredere
investitorilor, stakeholderilor și instituției de supraveghere. Aceștia sunt interesați ca banca să
aibă atât un capital reglementat cât și un capital economic adecvate riscurilor pe care banca și
le asumă. Se urmărește să se ajungă la o convergență între capilaul reglementat ( stabilit de
autoritatea de supraveghere) și capitalul economic. Capitalul economic este o măsură a riscului
și se calculează pe baza unei evaluări de probabilități a pierderilor potențiale viitoare. El este
definit pe baza gradului de risc al activelor bancare bilanțiere și extrabilanțiere și reprezintă o
măsură statistică a resurselor necesare acoperirii pierderilor neașteptate pentru o anumită
perioadă de timp ( de regulă un an) și un anumit nivel de încredere(de exemplu c=99,9%).
Capitalul este una din componentele critice ale unei afaceri bancare. Mărimea și structura
acestuia determină gradul în care banca poate să-și extindă afacerile. În aceste condiții este
foarte important să cunoaștem căile și metodele creștere a capitalului bancar. Băncile își pot
crește capitalul prin mai multe căi. Principalele căi de creștere a capitalului băncilor sunt:
a) generarea internă de capital;
b) generarea externă de capital.
Generarea internă de capital se realizează prin două metode principale;
- Capitalizarea profitului
- Creșterea rezervelor bancare
Capitalizare profitului este o operațiune prin care acționarii băncii hotărăsc să nu distribuie
profitul net al băncii sub formă de dividende, ci să capitalizeze profitul prin emiterea unor noi
acțiuni care se distribuie gratuit acționarilor existenți la o anumită dată de referință. Prin această
metodă profitul realizat este transformat în capital social mărind astfel fondurile proprii de bază
ale băncii. Banca îșă consolidează baza de capital fără să ceară noi aporturi în numerar de la
acționari. La rândul lor acționarii își majorează participațiile fără a aduce bani de acasă.
Creșterea capitalului prin această metodă este limitată însă, de capacitatea băncii de produce
profit și de mărimea profitului obținut.

Creșterea capitalului prin incorporarea rezervelor este operațiunea prin care o parte din
rezervele constituite din profit și din alte surse sunt incoporate în capitalul social prin emiterea
de noi acțiuni care se distribuie gratuit acționarilor existenți la o anumită dată de referință.
Sursele din care se constituie rezervele incorporabile în profit sunt: profitul net, primele de
emisiune, rezerve constituite din prime de conversie a obligațiunilor în acțiuni.
Creșterea rezervelor bancare constitute din profit sau din alte surse este o cale internă de sporire
a fondurilor proprii de bază.

35
 Exemplu

Banca Transilvania este una din băncile care a practicat pe scară largă metoda capitalizării
profitului și a încorporării rezervelor. Astfel, în anul 2015 și-a majorat capitalul social
prin aceste două metode.

Acţionarii au votat majorarea capitalului social cu suma de 417.379.818 lei, prin emisiunea a
417.379.818 acţiuni noi, cu valoare nominală de 1 leu/acţiune. Majorarea capitalului social se va
realiza prin utilizarea următoarei surse:

Surse propuse pentru majorarea capitalului social Sume (lei)

Incorporarea rezervelor constituite din profitul net 2014 406.823.021

Incorporarea rezervelor constituite din prime de conversie a obligaţiunilor în acţiuni 10.556.797

Fiecare acţionar BT înregistrat la data de înregistrare 15 iunie 2015 va primi cu titlu gratuit, pentru
fiecare 100 de acţiuni deţinute, un număr întreg de acţiuni calculat după formula 100 x
(417.379.818 / 2.608.623.861 lei).

Pentru a putea utiliza aceste două metode conducătorii băncii trebuie să acționeze consecvent
pentru creșterea profitabilității băncii iar acționarii să renunțe la dividende plătite în numerar.
Generarea internă de capital este dorită atât de acționari, cât și de autoritatea de supraveghere.
Cu toate acestea în actualele condiții de piață această cale are limitele ei. Profitabilitatea
băncilor este în scădere iar cerințele de capital sunt crescute datorită creșterii costului riscului
și creșterii cerințelor de capital reglementat. Băncile sunt nevoite din ce în ce mai mult să
recurgă la generarea externă de capital.

Generarea externă de capital este realizată în principal prin trei metode;

- Majorarea capitalului de către acționarii inițiali
- Listarea pe o piață organizată;
- Achiziții și fuziuni.
Cea mai frecventă metodă, și de fapt, o metodă obligatorie, este metoda majorării capitalului
prin aporturi în numerar ale acționarilor inițiali su ale acționarilor existenți la o anumită dată de
referință. Acționarii sunt investitori în bancă și au tot interesul ca banca să funcționeze bine și
să rămână stabilă. Noile reglementări bancare în materie de capital pun un accent deosebit pe
capitalizarea băncilor prin emisiune de acțiuni subscrise de către acționarii băncii. Basel III
pune un un accent crescut pe creșterea capitalului de bază ceea ce obligă aționarii să crească
capitalul prin noi aporturi în numerar.
Desigur, acționarii nu sunt prea fericiți atunci când trebuie să aducă bani din propriul portofel
pentru creșterea capitalului băncii. Ei ar prefera creșterea capitalului prin capitalizare internă.
În anumite circumstanțe însă, atunci când capitalul băncii s-a erodat, acționarii trebuie să aducă
bani pentru consolidarea capitalului. Numărul de acționari cât și contribuțiile lor la capitalul
băncii pot varia pe o scară foarte largă în funcție de capacitatea lor financiară.
În condițiile în care acționarii actuali ai băncii nu au capacitatea financiară sau nu au dorința de
a-și mări partcipațiile în bancă, aceasta poate apela la o altă metodă de creștere a capitalului.

36
O astfel de metodă este listarea pe o piață organizată. Se poate apela la o ofertă primară de
acțiuni (IPO) prin care se dă posibilitatea unor noi acționari să participe la capitalul băncii.
Listarea pe o piață este o operațiune complexă și nu totdeauna încununată de succes. Pentru a
avea succes o astfel de operațiune, banca trebuie să aibă un rating financiar ridicat, care să dea
încredere potențialilor investirori că banii investiți vor fi recuperați cu profit.
În situația în care banca nu are suficient capital pentru a-și spori operațiunile sau pentru a-și
acoperi riscurile la care este expusă, iar prin căile și metodele de creștere prezentate mai sus nu
poate să-și acopere nevoile de capital, ea poate apela la o operațiune de fuziune sau achiziție cu
o altă bancă mai bine capitalizată. Operațiunile de achiziție și fuziune sunt de asemenea,
operațiuni foarte complexe care necesită și aprobări de la autoritățile de supraveghere
prudențială. Operațiunile de achiziții și fuziune impun procese costisitoare de ”due diligence”,
prin care se evaluează situația financiară a entităților care fuzionează sau care se achiziționează.
Criza financiară declanșată în 2007 a determinat intensificarea operațiunilor de achiziții și
fuziuni necesare pentru întărirea bazei de capital a unor bănci aflate în dificultate.
Astfel de operațiuni de fuziuni și achiziții au avut loc și pe piața bancară românească. În anul
2006, Banca HVB a fuzionat cu banca Țiriac rezultând o nouă bancă HVB-Țiriac. Un an mai
târziu, HVB Țiriac a fuzionat cu banca Unicredit edificând banca Unicredit Țiriac, o bancă cu
o bază de capital crescută și o cotă de piață mai mare. În anul 2014, Banca Transilvania a
achiziționat banca Volksbank consolidându-și poziția pe piață, OTP bank a preluat banca
Milenium iar Piraeus Bank a preluat banca ATE Bank. Unicredit Țiriac a preluat RBS România
iar Raiffeisen Bank apreluat divizia de retail a Citi bank. Se estimează că nevoia băncilor de
capital sporit pentru a face față cerințelor impuse de Basel III și CRD IV va impune noi fuziuni
și achiziții în cadrul pieței bancare românești. Noile reglementări privind capitalul urmăresc ca
băncile să-și consolideze capitalul prin forțe proprii sau apelând la acționari și să evite utilizarea
fondurilor publice pentru salvarea băncilor aflate în dificultate. Aceasta impune responsabiltăți
sporite pentru conducerea băncilor care trebuie să gestioneze cu mare atenție procesele de
conservare a capitalurilor.

3.7. REZUMATUL UNITĂȚII DE STUDIU, CUVINTE CHEIE

Pasivele bancare sunt obligații, datorii ale băncii față de terți izvorâte din relații de îndatorare
sau de altă natură economică sau fiscală. Având în vedere perioada de deținere a pasivelor
acestea se structurează în pasive curente — aceste pasive se pot lichida într-un termen de mai
puțin de un an de zile și pasive pe termen lung — care includ pasivele care nu se pot lichida
într-un termen de un an ci pe un termen de peste un an.
După gradul de stabilitate, pasivele proprii cuprind pasive stabile, care pot fi plasate pe termen
lung, constituite din capitalul social cash, fondul de rezervă, primele legate de capitalul social
vărsat şi pasive temporare - care pot fi plasate pe termen foarte scurt şi scurt, constituite din:
rezerva generală pentru riscul bancar, provizioanele pentru riscul de credit, dividendele de plată,
impozitele constituite până devin exigibile.
În cadrul pasivelor capitalul social pe baza căruia se constituie capitalul inițial joacă un rol
esențial în asigurarea stabilității unei bănci.
Rolul capitalului bancar este acela de absorbi pierderile băncii în situații de criză, de a contribui
la mențierea stabilității băncii prin menținerea încrederii în bancă în perioade de stres, de a
proteja deponenții în eventualitatea insolvabilității sau lichidării băncii și de a limita
expansiunea activelor bancare peste limite nejustificate. Constituirea capitalului băncilor începe
cu crearea capitalului inițial.
37
Pe baza capitalului inițial se constituie capitalul propriu al băncilor care este parte a fondurilor
proprii ale instituțiilor de credit. Fondurile proprii sunt formate din capital propriu și capital
suplimentar.
Capitalul propriu se compune din:
a) capital iniţial;
b) fondul pentru riscuri bancare generale
Capitalul suplimentar se compune din:
a) fondul special constituit de casele de economii pentru domeniul locativ, conform legii;
b) rezerva generală pentru riscul de credit;
c) rezervele din reevaluarea patrimoniului, ajustate cu obligaţiile fiscale aferente;
d) împrumuturile subordonate;
e) datoria subordonată reprezentată prin titluri pe durată nedeterminată şi prin alte instrumente
care îndeplinesc, cumulativ, anumite condiții:
Fondurile proprii ale instituțiilor de credit se împart în fonduri proprii de nivel 1 și fonduri
proprii de nivel 2. Fondurile proprii de nivel 2 se compun din: a) Fonduri proprii de nivel 2 de
bază; b) Fonduri proprii de nivel 2 suplimentar.

Dată fiind importanța mărimii și calității capitalului pentru asigurarea stabilității băncilor și a
sistemului financiar, dimensionarea acestuia nu trebuie lăsată exclusiv la latitudinea băncilor și
a țărilor. Aceasta a impus necesitatea unor măsuri de reglementare a capitalului la nivel global
și regional pentru a unifica standardele în materie aplicate de jurisdicțiile naționale. Pe plan
internațional cele mai importante reglementări cu referire la mărimea și calitatea capitalului
bnacar sunt așa numitele, acorduri de la Basel.

După falimentul băncii germane Herstatt, în 1974, Comitetul de la Basel a dezvoltat un

standard minim de capital pentru băncile internaționale numit acordul Basel I.

Acordul a intrat în vigoare în 1988 și a fost axat în principal pe riscul de credit. Băncile cu
prezență internațională sunt obligate să dețină capital egal cu 8% din activele ponderate la risc.
Basel I a introdus așa numita rată Cooke.

𝑪𝒂𝒑𝒊𝒕𝒂𝒍/𝑨𝒄𝒕𝒊𝒗𝒆 𝒑𝒐𝒏𝒅𝒆𝒓𝒂𝒕𝒆 𝒍𝒂 𝒓𝒊𝒔𝒄 ≥ 𝟖%

Activele băncilor au fost clasificate și grupate în cinci categorii, în funcție de riscul de credit,
și li s-au asociat ponderi de risc de la 0 10,20,50,100 %. Principala deficienţă a acestui acord a
fost faptul că ponderile utilizate – 0, 10, 20, 50 şi 100 la sută – erau acordate simplist și nu se
ținea cont de alte riscuri. Pentru a elimina limitele acordului Basel I, Comitetul de la Basel a
elaborat un nou acord asupra capitalului în anul 2004, denumit Basel II.

Basel II a fost construit pe trei piloni: (1) cerințele minime de capital, (2) supravegherea bancară
și (3) disciplina de piață – cu scopul de a promova o mai mare stabilitate în sistemul financiar.
Primul pilon se referă la capitalul reglementat calculat pentru cele trei componente majore ale
riscului cu care se confruntă o bancă: riscul de credit, riscul operațional și riscul de piață.
Calcularea capitalului necesar pentru acoperirea riscului de credit se face prin următoarele
abordări: a) abordarea standard((standardised approach; b) abordarea bazată pe modele de
rating interne de bază, IRB("Internal Rating-Based Approach), c) abordarea bazată pe modele
de ratig interne avansată (Advanced IRB).

38
Ca și în cazul riscului de credit cerința de capital pentru acoperirea riscului operațional este
stabilită prin trei abordări diferite: a) abordarea indicatorului de bază(BIA), b) abordarea
indicatorului standard(TSA), c) abordarea evaluării avansate

Pentru riscul de piață abordarea preferată este valoarea la risc (value-at-risk)VaR.

Criza financiară declanșată în anul 2007 a pus în lumină limitele acordului Basel II, care
au permis erodarea capitalului băncilor. Aceasta a determinat Comitetul de Supraveghere
Bancară de la Basel să elaboreze un nou acord asupra capitalului, acordul Basel III. Noul acord
Basel III urmărește să îmbine supravegherea micro-prudențială cu cea macro-prudențială,
construind in acelaşi timp un cadru de management al riscului la nivel de bancă (preluat din
Basel I şi Basel II) şi un cadru de management al riscului sistemic, la nivel de sistem bancar.
Legat de cadrul microprudențial Basel III modifică toate componentele ecuației capitalului;
capitalul reglementat, activele ponderate funcţie de risc şi rata de solvabilitate.
În ceea ce privește capitalul noul acord majorează cerinţa de capital de rang 1 de la 4 la
6 la sută, menţine la 8 la sută rata minimă de capital și cere ca băncile să aibă fonduri proprii
de bază la un nivel de 4,5% din activele ponderate la risc comparativ cu 2% în cadrul acordului
Basel II. În plus, Basel III introduce cerinţa ca băncile să menţină un capital tampon de 2,5 la
sută din activele ponderate funcţie de risc, capital constituit pin emisiunea de acţiuni comune.
Având în vedere ciclicitatea economică, Basel III întroduce un amortizor anticilic de capital,
lăsat la înedmâna autorităților de supraveghere, care, în funcție de propriile judecăți privitoare
la creșterea riscurilor ca urmare a creșterii în exces a creditului, pot impune băncilor o cerință
de capital anticiclic între 0 și 2,5% din activele ponderate la risc. Această cerință pote fi
reversată în perioada în care riscul la adresa sistemului bancar dispare. Revizuirea periodică și
și perfecționarea acordului de capital Basel reflectă marea dificultate în definirea unui raport de
adecvare a capitalului.

Prevederile acordului Basel III au fost preluate în Directiva 2013/36 a UE a

Parlamentului European și a Consiliului, din 26 iulie 2013, cu privire la accesul la activitatea
instituțiilor de credit și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a firmelor de
investiții, de modificare a Directivei 2002/87/CE și de abrogare a Directivelor 2006/48/CE și
2006/49/CE.
Directiva 2013/36 a UE rglementează capitalul inițial minim pentru înființarea unei instituții de
credit la nivel 5 000.000 de euro.

În România prevederile Directivei 2013/36/UE au fost preluate în Ordonanța 99/2006 cu

completările și modificările ulterioare, în Regulamentul nr.5/2013, privind cerințe prudențiale
pentru instituțiile de credit și în regulamente și norme date în completarea celor două acte
normative de bază.

Potrivit Regulamentului nr. 18 din 14.dec.2006 al BNR, privind fondurile proprii ale
instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii, cu completările și modificările ulterioare și
prevederilor Regulamentului nr.5/2013 al BNR, privind cerinţe prudenţiale pentru instituţiile
de credit, cerințele minime de capital pentru instituțiile de credit sunt:
1) Băncile persoane juridice române trebuie să dispună la momentul autorizării de un
nivel al capitalului iniţial de minimum 37 milioane RON;
2) Băncile de credit ipotecar trebuie să dispună la momentul autorizării de un nivel al
capitalului iniţial de minimum 25 milioane RON;

39
 3) Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ trebuie să dispună la
momentul autorizării de un nivel al capitalului iniţial de minimum 25 milioane
RON;
4) Instituţiile emitente de monedă electronică trebuie să dispună la momentul
autorizării de un nivel al capitalului iniţial de minimum 12 milioane RON;
5) Sucursalele din România ale instituţiilor de credit din state terţe vor menţine
permanent capitalul iniţial cel puţin la nivelul minim prevăzut la punctele (1) - (4),
după caz;
6) Nivelul minim al capitalului iniţial şi, respectiv, cel al fondurilor proprii ale unei
case centrale se stabileşte la echivalentul în lei a 5 milioane euro;
7) Limita minimă a fondurilor proprii ale unei cooperative de credit se stabileşte la 300
mii RON;
8) Nivelul minim al capitalului agregat şi, respectiv, cel al fondurilor proprii ale unei
reţele cooperatiste se stabileşte la echivalentul în lei a 10 milioane euro.

Date fiind nevoia menținerii unui capital minim reglementat și cea extinderii activității, băncile
sunt stimulate să-și crească pemanent baza de capital. Pentru creșterea capitalului băncile
urmează mai multe căi și aplică mai multe metode.

Căile de creștere a capitalului bancar sunt: generarea internă de capital și generarea extenă de
capital. Generarea internă de capital se realizează prin două metode principale; a) capitalizarea
profitului; b) Creșterea rezervelor bancare .
Generarea externă de capital este realizată în principal prin trei metode; a) majorarea capitalului
de către acționarii inițiali; b) listarea pe o piață organizată;c) achiziții și fuziuni.
Noile reglementări privind capitalul urmăresc ca băncile să-și consolideze capitalul prin forțe
proprii sau apelând la acționari și să evite utilizarea fondurilor publice pentru salvarea băncilor
aflate în dificultate. Aceasta impune responsabiltăți sporite pentru conducerea băncilor care
trebuie să gestioneze cu mare atenție procesele de conservare a capitalurilor.

CUVINTE CHEIE: pasive bancare, capitaluri bancare, capitaluri proprii, fonduri

proprii, acorduri Basel, CRDIV, generare de capital.

3.8. TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Definiți pasivele bancare și precizați tipurile de pasive bancare

2. Definți capitalul bancar și explicați structura acestuia;

3. Definiți fondurile proprii al băncilor și arătați care este structura acestora;

4. Ce sunt acordurile Basel și ce rol au acestea?;

5. Care sunt principalele diferențele între prevederile acordului Basel II și cele ale Basel III?

6. Ce este Directiva CRD IV și ce prevede ea?;

7.Care sunt căile și metodele de creștere a capitalului bancar?

40
8. Cum se calculează pierderea așteptată EL?

9. Care sunt pricipalele abordări prevăzute de acordul Basel II pentru calculul cerinței de
capital pentru acoperirea riscului de credit?

10. Care sunt abordările utilizate în cadrul acordului Basel II pentru determinarea cerinței de
capital necesar pentru acoperirea riscului operațional și riscului de piață.

UNITATEA DE STUDIU 4

GESTIUNEA RESURSELOR ATRASE

Cuprins:
4.1. Introducere
4.2. Obiectivele unității de studiu
4.3. Definirea resurselor atrase, Structura resurselor atrase
4.4. Gestiunea resurselor atrase
4.5. Rezumatul unității de studiu, cuvinte cheie
4.6 .Teste de autoevaluare

4.1. INTRODUCERE

Capitalurile și fondurile proprii ale băncilor deși au o mare importanță în procesul de

funcționare a acestora, nu sunt suficiente pentru a permite extinderea ativității de intermediere
financiară la o scară mai mare și cu profitabilitate crescută. Băncile sunt nevoite să atragă surse
suplimentare pe care să le plaseze eficient în vederea creșterii veniturilor și a profitului.
Resursele atrase în completarea fondurilor proprii reprezintă, de regulă, ponderea cea mai mare
în total resurse utilizate de bănci pentru acordarea de credite și efectuarea de plasamente. Având
în vedere rolul deosebit al resurselor atrase în procesul de intermediere financiară realizat de
bănci, precum și costurile și riscurile aferente resurselor, gestiunea eficientă a acestora devine
o necesitate curentă. În această unitate de studiu vom explica ce sunt resursele atrase, care este
structura lor și cum se face gestiunea acestora.

Cunoștiințe preliminare

Pentru înțelegerea noțiunilor din cadrul acestei unități de studiu nu este neveoie de
cunoștiințe preliminare speciale.

DURATA MEDIE DE PARCURGERE A UNITĂȚII DE STUDIU

Durata medie de parcurgere a unității de învățare este de 2 ore.

4.2 OBIECTIVELE UNITĂȚII DE STUDIU

41
 După parcurgerea unității de studiu, studenții vor putea:
- defini și înțelege conceptul de resurse atrase
- înțelege rolul și importanța resurselor atrase în activitatea unei bănci
- înțelege modul în care se face gestiunea resurselor atrase

4.3. DEFINIREA RESURSELOR ATRASE. STRUCTURA RESURSELOR ATRASE

Pentru a-și exercita funcția de intermediere financiară în vederea atingerii obiectivelor lor de
profit băncile trebuie să dispună de un volum adecvat de resurse financiare. În activitatea de
creditare și plasamente, băncile utilizează fondurile proprii și resurse atrase suplimentar de la
populație, firme, administrații publice, alți intermediari financiari. Resursele atrase au cea mai
mare pondere în totalul resurselor utilizate de bănci.
Resursele bancare atrase reprezintă totalitatea fondurilor băneşti care sunt utilizate de către
bănci în procesul de intermediere financiară, atrase de la diverși furnizori de fonduri. Resursele
atrase nu aparţin cu drept de proprietate băncii, necesită rambursare și plata unui cost pentru
utilizarea lor. Prin exercitarea funcției de depozitare băncile atrag resurse financiare
semnificative de la populație, firme, administrații publice și de la alți intermediari financiari.
Pentru a înțelege natura și rolul resurselor atrase este nevoie să facem o clasificare a acestora
după anumite criterii care să pună în evidență particularitățile resurselor. Un prim criteriu care
trebuie avut în vedere la clasificarea resurselor este sursa de proveniență a resurselor.

După sursa de proveniență resursele se clasifică în:

a) Resurse atrase în depozit - costituite din depozitele la vedere și la termen ale

populației, firmelor, altor persoane juridice, instituții financiare;
b) Resurse nondepozit – formate din împrumuturi pe piața interbancară,imprumuturi de
la alte bănci, de la Banca Centrală, de la organizaţii financiare internaţionale, precum
şi fonduri băneşti colectate prin emisiunea certificatelor de depozit şi a obligaţiunilor și
vânzarea bonurilor de tezaur sau certificatelor de trezorerie.

Un al doilea criteriu de clasificare îl reprezintă termenul de deținere. După termenul de deținere

resursele atrase se clasifică în :

a) Resurse la termen - la care se cunoaște termenul de rambursare;

b) Resurse la vedere – la care termenul de rambursare este necunoscut.

Al treilea criteriu de clasificare îl constituie costul resursei. În funcție de acest criteriu resursele
atrase se clasifică în:

a) Resurse remunerate – pentru care banca plătește un cost, dobânda bonificată la

depozite;
b) Resurse neremunerate – pentru care banca nu plătește niciun cost.

42
Resursele în depozit sunt mobilizate de bănci prin intermediul conturilor curente și de depozit
deschise clienților băncii. Conturile curente (conturi de decontare, checking accounts) se
deschid clienţilor pentru înregistrarea operaţiunilor curente de încasări şi plăţi în numerar,
transferul fondurilor între băncile clienţilor care reprezintă încasări şi plăţi, precum şi alte
operaţiuni generate de acordarea şi derularea creditelor, constituirea şi retragerea depozitelor,
diverse servicii prestate pentru populaţie şi agenţii economici.
Contul curent este cel mai utilizat cont bancar, întrucât prin el se desfăşoară întreg fluxul bancar
al clientului şi permite o informare operativă asupra lichidităţii imediate a acestuia.În contul
current, deschis titularilor de cont, rămân adesea sume de bani pe perioade scurte de timp care
pentreu bancă constituie o resursă atrasă pe termen foarte scurt. Sumele disponibile din contul
curent sunt foarte volatile şi nu pot fi folosite de bancă drept resurse de creditare. Din această
cauză la soldurile creditoare nu se bonifică dobândă sau dacă se acordă aceasta este foarte mică.
Pentru operaţiunile efectuate în contul clientului banca percepe comisioane potrivit tarifelor
anunţate. Comisioanele se pot calcula asupra rulajului creditor al contului curent sau operaţiune
cu operaţiune, conform practicii băncii. Dacă banca are deschise multe conturi curente ea poate
dispune de fonduri pe termen scurt neremunerate sau foarte slab remunerate. De aceea, băncile
sunt interesate să atragă cât mai multi clienți cărora să le deschidă conturi curente. Resursele
atrase prin intermediul conturilor curente sunt, de regulă, insuficiente pentru a susține
activitățile de plasament ale băncilor și de asemenea, sunt foarte volatile. Din această cauză
băncile sunt obligate să atragă depozite prin intermediul conturilor de depozit.
Disponibilitățile bănești temporar disponibile ale persoanelor fizice și persoanelor juridice se
fructifică prin intermediul unor depozite constituite la bănci pentru diferite termene. Băncile își
realizează prin intermediul operațiunii de atragere a disponibilităților și constituire a depozitelor
funcția lor de intermediar financiar.
Contul de depozit este un cont de pasiv care se creditează cu sumele constituite ca depozite şi
se debitează cu cele ieşite din cont la lichidarea depozitului. Depozitele pot fi în moneda
națională sau o altă valută şi se constituie în baza unei convenţii scrise între bancă şi client în
care se prevăd suma, perioada şi dobânda, inclusiv modalitatea de plată a acesteia. La scadenţă
depozitul şi dobânda se transferă în contul curent, dacă nu există o clauză de reînnoire automată.
Dobânda poate fi transferată şi lunar în contul curent, în funcţie de opţiunea clientului, dar
aceasta este ceva mai mică decât dobânda transferată la scadenţă. Clientul poate renunţa la
investiţia făcută şi în virtutea dreptului de proprietate poate solicita retragerea depozitului
înainte de scadenţă, caz în care clientul va beneficia de tratamentul aplicat contului current.
Depozitele bancare constituie partea cea mai însemnată din resursele financiare folosite de
bănci în acoperirea plasamentelor în credite. Volumul resurselor atrase în depozit se planifică
anual în corelație cu volumul plasamentelor de efectuat.

Constituirea depozitelor bancare are anumite caracteristici și anume:

 Arată capacitatea băncii de a-și exercita funcția sa de depozitare;

 Arată gradul de încredere a clienților în bancă;
 În caz de faliment deponenții sunt plătiți primii;
 Contribuie la formarea relației bancă-client;

43
 Reprezintă resursa cea mai ieftină.

Depozitele bancare se clasifică dupa mai multe criterii. După termenul de scadență depozitele
sunt;

1. Depozite la vedere care pot fi ;

a. la vedere de economii – sunt utilizate de persoanele care doresc să
economisească, dar totodată să-și păstreze accesul nelimitat la economiile sale;
b. depozitele curente – sunt utilizate pentru acumularea de mijloace bănești în
vederea efectuării de plăți și transferuri;
c. depozite sub formă de conturi de decontare
2. Depozite la termen care pot fi:
a. depozitele de economii – care se caracterizează prin sumă de depunere şi
termen standardizat, 30,60,90,180,360 zile sau mai mult,deponentul fiind o
persoană fizică;
b. depozite la termen clasice – care se caracterizează prin termen şi volum de
depunere individualizat şi persoana deponentă este o persoană juridică

În cazul depozitelor la termen retragerea banilor înainte de scadența se face cu o notificare

prealabilă a băncii. În cazul depozitelor la vedere nu este necesară o astfel de notificare.

După titularul depozitului sunt:

 depozite ale persoanelor fizice,

 depozite ale persoanelor juridice.

După modul de remunerare deosebim:

 depozite remunerate la care banca calculează și platește dobândă, de regulă depozitele

la termen;
 depozite neremunerate, la care banca nu plătește dobândă, de regulă depozitele la
vedere.

Pentru depozitele remunerate băncile calculează și plătesc dobânda contractuală agreată la

constituirea depozitului. Dobânda se calculează utilizând formula de calcul a dobânzii simple
sau a dobânzii capitalizate.

Formula dobânzii simple se utilizează atunci când dobânda nu se capitalizează si este:

D = ( C x t x r)/ (360 x 100) unde

D = dobânda calculată; C = capitalul investit(suma depozitului); t = perioada de constituire a

depozitului(zile); r = rata anuală a dobânzii

Când depozitele sunt constituite cu capitalizare la calculul dobânzii se utilizează formula

𝑟 𝑛
dobânzii compuse care este Dc= Co (1 + 100) − 𝐶𝑜, unde;

44
Dc = dobânda, Co =suma inițială a depozitului; r = rata anuală a dobânzii; n = numărul de
perioade de capitalizare. Rata anuală a dobânzii compuse se calculează după formula
𝑟
Radc = 100 [(1 + )n - 1] unde
100∗𝑛

Rdac = rata dobânzii anuale compuse, r = rata dobânzii anuale pe perioada capitalizării; n=
numărul de perioade de capitalizare.

Exemplu de calcul a dobânzii simple și compuse

1. Se constituie unde depozit în sumă de 100 milioane lei pe un termen de 180 de zile.
Rata anuală a dobânzii practicate de bancă pentru depozitele la termen de peste 90
de zile este de 3,5 %. Să se calculeze dobânda plătită de bancă pentru depozitul
constituit.

Rezolvare . Pentru calculul dobânzii se utilizează formula de calcul a dobânzii simple

D = (C x t x r)/ (360 x 100) D = (100 x180 x 0,035)/ (360 x 100) = 0,0175 milioane
lei = 175 000 lei

2. Se constituie un depozit bancar în sumă de 100 milioane lei pe o perioadă de 3 ani

cu capitalizarea dobânzii.Rata dobânzii este de 20%. Ce dobândă va genera acest
depozit?
Rezolvare. Se aplică formula dobânzii compuse

𝑟 𝑛 20 3
D = Co (1 + 100) − 𝐶𝑜 , D = 100 (1 + 100) − 100 = 172,8-100 = 72,8
milioane lei

Atragerea și constituirea depozitelor bancare este una din principalele linii de business a
băncilor datorită faptului că resursele atrase reprezintă o sursă importantă de finanțare a
creditelor și a investițiilor. Depozitele reprezintă principala sursă de fonduri, băncile acționând
consecvent și prudent pentru atragerea și plasarea eficientă a acestora. Operațiunea de atragere
a depozitelor este o operațiune costisitoare și implică o serie de riscuri care trebuie bine
gestioante. Deși resursele atrase în depozit sunt sursa principală din care băncile finanțează
creditele și alte investiții ele nu sunt totdeauna suficiente, ca volum și durată, pentru a da băncii
posibilitatea de a fructifica oportunitățile de a face plasamente. În această situație băncile
apelează la resurse nondepozit. Resursele nondepozit se atrag de bănci astfel:

45
 - imprumuturi pe piața interbancară;
- credite luate de la alte bănci sau instituții financiare internaționale;
- emisiunea de obligațiuni;
- imprumuturi de la banca centrală.

Apelarea la resursele nondepozit este determinată de o serie de factori. Factorii care

influențează alegerea resurselor nedepozitare sunt:
- costul resurselor;
- riscul asociat fiecărui tip de resursă;
- termenul de scadenţă;
- mărimea băncii, de care depinde tipul de resursă la care ea poate
avea acces;
- necesarul de (depunere a gajului) garanții;
- normele de reglementare din domeniu.

Împrumuturile pe piața interbancară reprezintă o sursă atrasă de bănci pe termen foarte scurt,
de la 24 de ore până la un an. În limbajul de specialitate scadențele acestor împrumuturi sunt
:overnight, to day, tomorrow next, spot,spot next, one week, precum și 1 lună, 2,luni,3 luni, 6
luni, 9 luni, 12 luni. Aceste imprumutri se realizaează pentru a acoperi necesitățile temporare
de fonduri ale băncilor în completarea resurselor proprii și a resurselor în depozit. Deficitul de
resurse se acoperă prin astfel de împrumuturi care se constituie în resurse nondepozit.

Creditele luate de la alte bănci sau instituții financiare internaționale reprezintă surse atrase
cu ajutorul cărora se finanțează anumite operațiuni active ale băncilor. Din aceste surse
nondepozit se acordă credite sau se fac plasamente cu destinație precizată și pe termene precise.
Astfel de credite sunt impumuturile luate de filialele locale ale băncilor străine de la băncile
mamă și imprumuturile laute de bănci de la băncile regionale de dezvoltare sau de la instituțiile
financiare internaționale precum BIRD.

Emisiunea de obligațiuni este o altă cale de atragere de resurse nondepozit, de regulă , pe termen
lung. Atunci când resursele proprii și în depozit nu sunt suficiente pentru finanțarea unor
proiecte profitabile banca poate recurge la atragerea de fonduri prin emisiunea pe piața primară
de obligațiuni, atrăgând astfel un împrumut obligatar. Obligaţiunile sunt considerate a fi
instrumente financiare cu venit fix, deoarece ele constituie o modalitate de plasament ce va
permite obţinerea unor randamente direct dependente de nivelul ratei dobânzii de referinţă.
Emisiunea obligațiunilor este un proces complex iar pentru a avea succes intro astfel de
operațiune băncile trebuie să aibă un bun rating finaciar, să fie profitabile și să ofere un cupon
atractiv pentru investitori. Fondurile atrase au o durată mai mare, 3-5 ani, ceea ce oferă un
anumit confort emitentului din punct de vedere al stabilității fondurilor.
În activitatea unei bănci pot aparea situații când banca trebuie să apeleze la refinanțare de la
banca centrală întrucât toate celelalte alternative au fost epuizate. Creditele de refinanțare de la
banca centrală sunt credite pe termen foarte scurt( de regulă o zi) și ele se primesc contra
constituirii unor garanții eligibile. În România băncile pot apela la facilitatea de creditare (

46
credit lombard) oferită de către BNR15. Pentru a obţine lichiditate pe termen foarte scurt
participanţii eligibili pot apela la facilitatea de creditare - credit lombard - acordată de Banca
Naţională a României. Perioada de acordare a creditului lombard este overnight. Nivelul ratei
dobânzii pentru creditul lombard - rata lombard - este stabilit de Consiliul de administraţie al
Băncii Naţionale a României în conformitate cu obiectivele de politică monetară şi reprezintă,
de regulă, nivelul maxim al ratei dobânzii practicate în sistemul bancar. Acordarea creditului
lombard este condiţionată de colateralizarea acestuia cu active eligibile. Garanţiile trebuie
constituite până la momentul acordării creditului, iar valoarea ajustată a acestora trebuie să
acopere în proporţie de 100% creditul şi dobânda aferentă. Activele eligibile pentru
tranzacţionare şi pentru garantare sunt titlurile de stat, certificatele de depozit emise de Banca
Naţională a României, precum şi alte categorii de active eligibile negociabile, stabilite în baza
unei hotărâri a Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României.
Pentru ca procesul de atragere a resurselor în depozit și nondepozit să fie eficient el trebuie
foarte bine gestionat. Gestiunea eficientă a resurselor trebuie să asigure o stabilitate crescută a
acestora și un cost cât mai redus.

4.4. GESTIUNEA RESURSELOR ATRASE

Din punct de vedere conceptual, resursele atrase bancare pot fi privite în dublu sens:
- ca resurse atrase ce constituie obligaţii ale băncilor faţă de depunători;
- ca şi creanţe creditoare faţă de bancă ale depunătorilor.
Oricum ar fi privite resursele, atragerea lor, este un proces complex și costistor pentru bancă.
De asemenea, este un proces care generează riscuri diverse care trebuie să fie gestionate în mod
corespunzător. Gestiunea adecvată și eficientă a resurselor atrase presupune luarea în
considerare a următoarelor aspecte:
a) riscurile generate de procesul de atargere și utilizare a resurselor;
b) costul resurselor;
c) costurile de asigurare a resurselor;
d) contribuția resurselor la menținerea lichidității băncii;
e) sensibilitatea resurselor la fluctuațiile de dobândă;
f) protecția furnizorilor de resurse
Principalele riscuri care trebuie avute în vedere atunci când se face gestiunea resurselor atrase
sunt: riscul de lichiditate, riscul de credit, riscul de dobândă și riscul de insolvabilitate. Pentru
gestiunea riscurilor bancare este necesară în primul rând definirea individuală a acestora. Odată
definite, ele pot fi măsurate, urmărite și controlate.

15
Regulament nr. 1 , Rep. (1) din 30.mar.2000, privind operaţiunile de piaţă monetară efectuate de Banca Naţională
a României şi facilităţile permanente acordate de aceasta participanţilor eligibili

47
Riscul de lichiditate se poate defini ca fiind probabilitatea ca banca să înregistreze pierderi sau
să nu-și poată realiza veniturile planificate, ca urmare a imposibilității de a-și onora plățile
scadente la termen. Problema lichidității se poate pune pe mai multe niveluri. În varianta cea
mai acceptabilă lichiditatea este legată de imposibilitatea de a face rost de resurse la un cost
normal. In varianta extremă ea poate duce chiar la falimentul bancii. Gestiunea acestui risc se
bazează pe crearea de rezerve ușor lichidabile, la care banca sa poată apela în caz de nevoie și
pe o corectă previzionare a nevoilor de finanțare în ceea ce privește amploarea și regularitatea
acestora. Dea asemenea, corelarea scadențelor resurselor atrase cu cea a creditelor acordate și
cu cea plasamentelor efectuate poate menține o lichiditate corespunzătoare.
Gestioanrea lichidității bancare se realizează în trezoreria băncii prin:
A. Gestionarea poziţiei monetare;
B. Gestionarea poziţiei lichidităţii;
C. Elaborarea şi analiza „Raportului de lichiditate”.
Gestionarea poziției monetare.
Prin poziţia monetară înţelegem valoarea la un moment dat a activelor lichide. Gestionarea
poziţiei monetare presupune:
- asigurarea încadrării în nivelul minim al rezervei obligatorii;
- identificarea tuturor tranzacţiilor importante care afectează disponibilul în
cont curent la banca centrală;
- efectuarea tuturor operaţiunilor necesare pentru a contracara influenţa
tranzacţiilor asupra poziţiei monetare.
Rezervele minime obligatorii (RMO) sunt reprezentate de disponibilităţi băneşti ale instituţiilor
de credit, în lei şi în valută, păstrate în conturi deschise la Banca Naţională a României.
Principalele caracteristici ale acestui instrument sunt:

 baza de calcul a RMO se determină ca nivel mediu zilnic (pe perioada de observare) al
soldurilor elementelor de pasiv în lei şi în valută din bilanţurile băncilor (cu excepţia
pasivelor interbancare, a obligaţiilor către BNR şi a capitalurilor proprii);
 perioada de observare şi cea de aplicare au durata de o lună, fiind succesive (prima dintre
ele reprezentând intervalul cuprins între data de 24 a lunii precedente şi data de 23 a lunii
curente);
 ratele RMO pot fi diferenţiate atât în funcţie de moneda de constituire, cât şi în funcţie de
scadenţa reziduală a elementelor incluse în baza de calcul (mai mică sau mai mare de 2
ani);
 RMO se constituie ca nivel mediu zilnic al disponibilităţilor menţinute pe parcursul
perioadei de aplicare în conturile deschise la BNR;
 deficitului de rezerve i se aplică o dobândă penalizatoare, iar abaterile repetate se
sancţionează prin avertisment, amenzi sau prin limitarea operaţiunilor instituţiei de credit.

Constituirea rezervelor minime obligatorii

Băncile/casele centrale ale cooperativelor de credit sunt obligate să menţină în conturile
deschise la Banca Naţională a României nivelul prevăzut al rezervelor minime obligatorii ca
medie zilnică pe durata perioadei de aplicare. Rezervele minime obligatorii se calculează şi se
menţin astfel16:
a) în lei, în contul curent al băncii/casei centrale a cooperativelor de credit deschis la Banca
Naţională a României, pentru mijloacele băneşti în lei;

16
Regulament nr. 6 din 24.iul.2002, privind regimul rezervelor minime obligatorii, Monitorul Oficial, Partea I
566 1.aug.2002

48
 b) în dolari S.U.A. sau în euro, în contul "LORO" al băncii/casei centrale a cooperativelor de
credit, deschis la Banca Naţională a României, pentru mijloacele băneşti în valută. Opţiunea
pentru una dintre cele două valute este a fiecărei bănci/case centrale a cooperativelor de credit.
O dată formulată ea nu poate fi modificată timp de 12 luni calendaristice.
Pentru deficitul de rezerve minime obligatorii se calculează şi se percepe o dobândă
penalizatoare pe durata perioadei de aplicare aferente. Pentru nivelul efectiv al rezervelor,
Banca Naţională a României plăteşte dobândă până la nivelul prevăzut al rezervelor minime
obligatorii. Banca Naţională a României nu plăteşte dobândă pentru excedentul de rezerv
Constituirea de rezerve minime obligatorii are drept scop asigurarea lichidităţii minime, precum
şi aplicarea politicii băncii centrale legată de restrângerea creditului în economie . Date fiind
sancțiunile mari aplicate în cazul neconstituirii rezervelor minime și a neremunerării
excedentului de rezerve, gestionarea rezervelor minime obligatorii trebuie efectuată cu foarte
mare atenție și profesionalism.
Gestionarea poziției lichidității.

Poziţia lichidităţii se determină ca diferenţa între volumul activelor lichide şi pasivelor volatile.
Pentru a estima poziţia lichidităţii se poate anticipa:
- fie o creştere mai rapidă a nevoilor de credite faţă de volumul depozitelor,
rezultând o nevoie suplimentară de lichiditate pe termen lung care se poate
reduce prin diminuarea marjei lichidităţii sau prin împrumut;
- fie o creştere a necesarului de credite, mai lentă decât cea a volumului
depozitelor, rezultând un plus de lichiditate pe termen lung care poate fi
folosit pentru majorarea marjei lichidităţii sau pentru finanţarea
plasamentelor bancare.
Poziţia lichidităţii (Active lichide – Pasive volatile)
- indicator deviat din practica gestiunii de trezorerie;
- calculat pentru acoperirea nevoilor de lichiditate pe termen scurt;
- se calculează pe zile, săptămâni şi pe luni;
- optimizarea lui constă în realizarea unui echilibru între active lichide şi
pasive imediate;
Pot exista următoarele situaţii:
a) Când poziţia lichidităţii este negativă, activele lichide sunt insuficiente
pentru onorarea integrală a obligaţiilor, astfel că se recurge la surse imediate cum ar fi:
- împrumuturi de pe piaţa interbancară;
- lichidarea înainte de termen a unor active din portofoliu;
- împrumuturi de la banca centrală.
b) Când poziţia lichidităţii este pozitivă, resursele de lichiditate depăşesc
necesarul, excedentul peste limita celui admisibil se plasează pe termen scurt sub forma
depozitelor pe piaţa interbancară.
Riscul de credit - riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor şi capitalului ca
urmare a neîndeplinirii de către debitor a obligaţiilor contractuale sau a eşecului acestuia în
îndeplinirea celor stabilite17. El constă în probabilitatea de a pierde din nerespectarea de către
clientul debitor a clauzelor contractuale. Pierderea poate sa fie totală sau parțială. Acest risc
crește odată cu numărul de clienți, cu volumul creditului acordat și cu nivelul ratei dobânzii.
Nerecuperarea la scadență a creditelor pune presiune pe lichiditatea băncii și pe capacitatea
acesteia de restitui depozitele. În gestiunea acestui risc, băncile urmăresc întocmirea și

17
Regulamentul BNR nr. 5/2013 privind cerinţe prudenţiale pentru instituţiile de credit, Monitorul Oficial, Partea
I 841 30.dec.2013

49
analizarea aplicațiilor de creditare, stabilesc reguli de dispersie și acoperire a riscului și caută
să-și diversifice portofoliul de credite.
Riscul de rată a dobânzii - riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor şi
capitalului ca urmare a unor modificări adverse ale ratelor dobânzii;
Acesta este un risc important în activitatea bancară, deoarece veniturile și cheltuielile sunt în
cea mai mare parte rezultatul unor dobânzi încasate sau plătite de către bancă. Pentru a se proteja
de astfel de posibile pierderi, băncile utilizeaza rate de dobândă variabile și urmăresc o
echilibrare a activului bilanîier cu pasivul, din punct de vedere al ratei dobânzii. Astfel, în cazul
unei modificări de rată a dobânzii de piață, clauzele contractuale să-i permită băncii modificarea
dobânzilor, iar eventualele pierderi să se compenseze cu câștiguri. Obiectivul fundamental al
gestionării riscului dobânzii este acela de a determina o marjă a dobânzii cât mai mare şi cât
mai stabilă în timp.
În funcţie de mărimea activelor şi pasivelor cu dobânzi fixe se poate determina
poziţia băncii. Aceasta se calculează ca diferenţă între volumul activelor şi volumul pasivelor
cu dobândă fixă.

Poziţia băncii poate fi:

a) Scurtă = volumul activelor cu dobânzi fixe < volumul pasivelor cu dobânzi

fixe.
- situaţia este favorabilă pentru societatea bancară atunci când există o
tendinţă crescătoare a ratelor dobânzilor.
b) Lungă = volumul activelor cu dobânzi fixe > volumul pasivelor cu dobânzi
fixe.
- situaţia este favorabilă pentru societatea bancară atunci când există o tendinţă
descrescătoare a ratelor dobânzilor.
c) Neutră = este situaţia aparent ideală pentru o societate bancară, dificilă de
realizat. Această poziţie împiedică societatea bancară să speculeze variaţia ratelor dobânzilor
pe piaţă în favoarea sa.
Riscul de insolvabilitate – numit și risc de faliment, reprezintă riscul băncii de a nu dispune de
fonduri proprii suficiente pentru a acoperii eventualele pierderi. Acest risc poate fi rezultatul
unor fonduri proprii insuficiente, dar și al asumării unor riscuri prea mari. Pentru evitarea lui
este necesar să se gasească un optim între acesti doi factori, optim sintetizat sub noțiunea de
adecvare a capitalului. Un rol important îl joacă, în acest caz, reglementările prudențiale
bancare, care obligă băncile să dețina un minim de fonduri proprii în funcție de riscurile
asumate. În plus, fiecare bancă este liberă să stabilească dacă acest capital minim îi este suficient
sau nu pentru profilul său de risc.

Costul resurselor. O gestiune adecvată a resurselor atrase nu poate face abstracție de costul
resurselor. Gestionarii bancari urmăresc să reducă la minim costurile cu care ei atrag de pe piață
resursele și să maximizeze prețul cu care plasează apoi resursele. Evaluarea costului resurselor
permite managerilor băncii să decidă asupra preţului diferitelor categorii de resurse pentru a le
selecta în funcţie de posibilităţile de plasamente şi de dobânzile, pe care acestea la generează.
Costul resurselor reprezintă un criteriu foarte împortant care stă la baza deciziei de atragere a
resurselor. Costurile resurselor financiare atrase, derivă din evoluţia dobânzii determinată în
condiţiile de piaţă. Dobânda de piaţă, ca o dobândă medie, are niveluri distincte, pornind de la
taxa scontului sau dobânda de valorificare a diferitelor disponibilităţi. Nivelul general al
dobânzii depinde de evoluţia puterii de cumpărare din fiecare ţară, de gradul de eroziune a
capitalului, de concurența de pe piață. Modificările în structura resurselor atrase, reflectate în
50
reducerea volumului depozitelor la vedere, conduce la creşterea costurilor pentru băncile mici
sau băncile specializate. Ele trebuie să apeleze la piaţa monetară pentru procurarea resurselor
financiare sau la investitorii instituţionali, unde dobânzile sunt mult mai mari. Ceea ce
interesează când se face analiza costurilor cu resursele este costul marginal al resurselor.
Costul marginal al resurselor atrase este costul plătit pentru a atrage o unitate suplimentară de
resursă. Costul marginal al capitalului propriu este nivelul minim propus al randamentului de
recuperare al capitalului acţionarilor.
Cele două costuri marginale determină costul marginal al resurselor băncii. Costul marginal al
resurselor atrase se calculează după formula:

Cm = ∑𝑛𝑖=1 𝑝𝑖 𝑥 𝑐𝑖 unde:

Cm = costul marginal ponderat;

pi = ponderea fiecărui cost în costul total;
ci = costul marginal al fiecărei resurse
n = numărul resurselor exclusiv capitalul propriu

Costul marginal al resurselor totale se determină după următoarea formulă

Cm = ∑𝑚
𝑗=1 𝑃𝑗 𝐶𝑗 unde:
Cm =costul marginal;
Pj = ponderea fiecărei resurse în resursa totală;
Cj = costul marginal al fiecărei resurse;
m = numărul resurselor inclusiv capitalul propriu.
Se urmărește atragerea acelor resurse al căror cost marginal este cel mai mic. Astfel, structura
resurselor atrase este determinată costul marginal al acestora. Costurile marginale sunt
utilizate de bancă în luare deciziei privind stabilirea preţului activelor pe care le poate
finanţa. Cunoscând costurile marginale, banca îşi stabileşte dobânzile la active în aşa fel încât
să rămână cu un profit acceptabil. Determinarea costului marginal este o operațiune dificilă
întrucât pe lângă costurile cu dobânda, acesta mai include și alte costuri, cum ar fi costurile cu
asigurarea resurselor, costuri de promovare, costuri de operare. În vederea gestionării eficiente
a resurselor, gestionarii băncii trebuie să urmarească cu mare atenție evoluția dobânzii pasive
cât și a dobânzii active astfel încât marja dobânzii să asigure băncii o profitabilitate adecvată.

Costurile de asigurare a resurselor. Pentru a da încredere deponenților că banii lor sunt în

siguranță, atunci când sunt depuși la bancă, instituțiile de credit participă, fie în mod voluntar,
fie ca urmare a cerințelor legale, la diferite scheme de garantare a depozitelor atrase.
Participarea băncilor la astfel de scheme de garantare generează costuri de asigurare a resursei,
costuri care grevează costul total al resurselor și de aceea ele trebuie gestionate în mod eficient.
Mărimea costurilor de asigurare a resurselor influențează structura resurselor atrase de către
bănci. Gestionarii băncilor vor căuta să atragă resurse care să genereze costuri mici de asigurare
dar fără să afecteze gradul de încredere al deponenților. Gestiunea resurselor atrase implică în
primul rând gestiunea costurilor cu care se atrag aceste resurse și impune găsirea de soluții de
reducere permanentă a acestor costuri. Costul resurselor atrase determină și influențează nivelul
și dinamica prețurilor cu care banca acordă credite și face plasamente și, implicit profitabilitatea
băncii. Asigurarea resurselor atrase influențează durata și stabilitatea resurselor. Găsirea
proporției optime între costuri, durata și stabilitatea resurselor este provocarea permanentă
pentru gestiunea bancară. Asigurarea explicită a depozitelor dă încredere deponenților și poate
conduce la reducerea costului cu dobânzile solicitate de deponenți.

51
Contribuția resurselor la menținerea lichidității băncii este un alt factor important care
trebuie luat în considerare atunci când se face gestiunea resurselot atrase. Băncile sunt nevoite
să mențină o anumită lichiditate, reglementată cel mai adesea, pentru a putea face față în orice
moment cerințelor de fonduri ale clienților. Aceasta implică o atentă supraveghere a procesului
de atragere a resurselor. Gestionarii bancari trebuie să urmarească atragerea resurselor pe
termene cât mai îndelungate și din surse diversificate. Discrepanța de scadență dintre termenele
scurte pe care sunt atrase resursele și termenele lungi pe care sunt acordate creditele și sunt
făcute plasamentele, obligă managerii bancari să selecteze cu foarte mare atenție resursele
atrase în funcție de contribuția acestora la menținerea lichidității băncii. Atragerea de resure din
medii diversificate și pe termene mai lungi asigură băncii o relativă stabilitate a resursei și
implicit a lichidității băncii.
Pentru a determina contribuția fiecărei resurse la menținerea lichidității băncii, în trezoreria
băncilor se fac analize pe fiecare tip de resursă și se determină ponderea fiecărei resurse în total
și pe benzi de scadență. În funcție de starea lichidității băncii și în funcție de planul de credite
și plasamente se decide care tip de resursă va fi atrasă și la ce tip de resursă se va renunța.

Sensibilitatea resurselor la fluctuațiile de dobândă. Gestiunea resurselor atrase trebuie să țină

cont și de sensibilitatea resusrselor la fluctuațiile de dobândă. În general, resursele atrase sunt
constituite pe termen scurt, una la trei luni. Atragerea de resurse pe termene mai lungi implică
acordarea de dobânzi mai mari, care însă afectează costul marginal al resurselor. Resursele
constituite pe termen foarte scurt sunt în general foarte sensibile la fluctuațiile de dobânda de
pe piață. Clienții nu sunt foarte fideli și migrează rapid către băncile care oferă dobânzi mai
bune la depozitele atrase. Comportamentul clienților ofertanți de resurse sensibile la fluctuațiile
de dobână, obligă băncile să exercite un management proactiv al procesului de atragere a
depozitelor bancare și a altor resurse atrase, care să țină cont de sensibilitatea resursei la
fluctuația de dobândă. Se urmărește atragerea de resurse cu sensibiltate mică la fluctuațiile ratei
dobânzii care să confere o mai mare stabilitate resurselor atrase. În condițiile creșterii
concurenței pe piața bancară, gestionarea adecvată a resurselor în funcție de sensibilitatea
acestora la fluctuațiile de dobândă este un proces dificil, care necesită resurse umane și tehnice
costisitoare.

Protecția furnizorilor de resurse. În activitatea lor de intermediere băncile au nevoie

permanentă de resurse stabile și ieftine. Atragerea resurselor este un proces complex și costisitor
care are la bază încrederea pe care furnizorii de resurse o acordă băncii în care investesc. Pentru
a atrge resurse ieftine și stabile, instituțiile de credit trebuie să ofere furnizorilor de resurse un
anumit nivel de încredere, prin oferirea unei protecții explicite. Furnizorii de resurse trebuie să
fie asigurați că banca își va onora obligațiile de plată și le va restitui depozitele și plasamentele
în orice circumstanțe. Furnizorii de resurse vor să aibă o anumită protecție a fondurilor investite
în bancă. Băncile la rândul lor sunt interesate să-și fidelizeze clienții și atunci caută să le ofere
o protecție explicită.
Sunt două căi de protecție a furnizorilor de resurse. O primă cale este aceea a exercitării unei
gestiuni prudente și eficiente a activelor și pasivelor băncii, care să permită instituției să obțină
profituri convingătoare și sustenabile. Comunicarea deschisă și transparența, manifestată prin
publicarea situațiilor financiare, a contului de profit și pierdere, a fluxurilor de numerar,
constituie de asemenea, o modalitate de a oferi protecție furnizorilor de resurse, care pot astfel,
să ia decizii cunoscând situația financiară reală a băncii.
O a doua cale de protecție a furnizorilor de resurse o constituie participare voluntară sau
obligatorie la constituirea unor fonduri de garantare a resurselor. Aceste fonduri garantează

52
restituirea într-o anumită proporție a depozitelor asigurate. Fondurile de garantare a depozitelor
oferă o garanție explicită furnizorilor de resurse protejidu-i în caz de insolvență a băncilor.
Asigurarea explicită a depozitelor a devenit din ce în ce mai populară, un număr tot mai mare
de deponenți din întreaga lume sunt acum la adăpost de riscul de faliment bancar. Legat de
garantarea explicită a resurselor se pune întrebarea în ce măsură asigurarea depozitelor conferă
mai multă stabilitate și siguranță băncilor și deponenților?. Există dovezi empirice analizate
pentru un grup mare de țări pentru perioada 1980-1997, care constată că asigurarea explicită a
depozitelor tinde să fie în detrimentul stabilității băncii, cu atât mai mult în cazul în care ratele
dobânzilor bancare au fost dereglementate și în cazul în care mediul instituțional este slab18.
Cu cât există mai multe oportunități pentru practicarea hazardului moral și cu cât sun mai
limitate și mai puțin eficiente reglementările și supraveherea prudențială, cu atât mai mult sunt
compensate stimulentele create de asigurarea depozitelor. Asigurarea explicită a depozitelor
poate crea hazard moral prin aceea că băncile își asumă riscuri mai mari atunci când fac
plasamente iar deponenții și cei care împrumută banca nu mai exercită un control eficient asupra
managementului băncii.
De asemenea, impactul asigurării depozitelor asupra stabilității bancare tinde să fie mai puternic
cu cât este mai extinsă acoperirea oferită deponenților, și acolo unde sistemul este finanțat și
este condus de guvern, mai degrabă decât de către sectorul privat. De aceea, în majoritatea
țărilor există sisteme de asigurare a depozitelor prin efectul legii. Astfel, în 2008 erau
operaționale în întreaga lume un număr de 99 de scheme de garantare. În anul 2013 existau un
număr de 153 de scheme de garantare, o creștere de 28,5%, și un număr de 40 de instituții de
garantare în curs de înființare. În Uniunea Europeană , prin proiectul de construire a Uniunii
Bancare bazată pe trei piloni: Mecanismul Unic de Supraveghere(MUS), Mecanismul Unic de
Rezoluție(MUR), Schema Europeană privind Garantarea Depozitelor, garantarea depozitelor
bancare se propune a fi realizată la nivel supranațional. DIRECTIVA 2014/49/UE A
PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI din 16 aprilie 2014 privind schemele
de garantare a depozitelor, este reglementarea europenaă în domeniul schemelor de garantare a
depozitelor.
Înfiinţarea unei scheme supranaţionale de garantare a depozitelor care să asigure protecţia
depozitelor deponenţilor în cazul colapsului unei bănci nu a fost conturată încă, fiind mai
degrabă considerată prioritară constituirea unei reţele alcătuite din schemele naţionale de
garantare. Astfel, odată agreată această soluţie, propunerea va asigura că fiecare stat membru
dispune de un fond de garantare a depozitelor care trebuie să fie finanţat, ex-ante, în mod
corespunzător.
Directiva 2014/49/UE aduce câteva elemente de noutate în ceea ce privește schema de garantare
a depozitelor și anume19;
- Definiția depozitului.
A fost clarificată definiția depozitului, în sensul că numai produsele care sunt rambursabile la
valoarea nominală pot fi considerate depozite, nu și produsele structurate sau obligațiunile. Au
fost introduse noțiunile de depozit eligibil (depozit care nu este exclus de la protecția oferită de

18
Demirgüç-Kunt and Enrica Detragiache, Does Deposit Insurance Increase Banking System Stability? An
Empirical Investigation, http://siteresources.worldbank.org/INTFR/Resources/475459
1108066643741/asli_enrica.pdf
19
DIRECTIVA 2014/49/UE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI din 16 aprilie 2014
privind schemele de garantare a depozitelor, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L 173/149

53
schema de garantare a depozitelor (SGD) și depozit acoperit (acea parte din depozitul eligibil
care nu depășește plafonul de garantare).
- Sfera de garantare.
Extinderea sferei de garantare prin introducerea depozitelor tuturor societăților nefinanciare,
indiferent de dimensiune. Statele membre pot include în sfera de garantare depozitele schemelor
de pensii personale și ale schemelor de pensii ocupaționale în cazul IMM-urilor, precum și
depozitele autorităților locale al căror buget anual nu depășește 500.000 euro;
- Plafonul de grantare.
Au fost introduse anumite categorii de depozite pentru care se acordă o protecție de peste
100.000 euro pentru o perioadă de 3-12 luni cum ar fi: depozite rezultate din tranzacții
imobiliare; depozite care îndeplinesc anumite considerente sociale prevăzute în dreptul intern
și care sunt legate de evenimente din viața privată a deponentului (căsătorie, divorț, pensionare,
concediere, invaliditate, deces); depozite care servesc unor scopuri definite în legislația
națională și care se referă la plata de compensații/ despăgubiri în cazul daunelor penale sau al
condamnărilor eronate;
- Plata compensațiilor.
Reducerea termenului de rambursare, până în 2024, de la 20 la 7 zile lucrătoare, de la data la
care o autoritate administrativă face o constatare. Statele membre pot face gradual tranziția până
la 31 decembrie 2023:
a) 20 de zile lucrătoare, cel târziu până la 31 decembrie 2018/ in vigoare;
b) 15 zile lucrătoare, începând de la 1 ianuarie 2019 până cel târziu la 31
decembrie 2020;
c) 10 zile lucrătoare, începând de la 1 ianuarie 2021 până cel târziu la 31
decembrie 2023; Moneda în care vor putea fi plătite compensațiile:
moneda statului membru în care este localizată SGD, moneda statului
membru în care este rezident deponentul, euro, moneda contului,
moneda statului membru în care este localizat contul.

- Finanțarea Ex-ante și Expost.

Stabilirea unui nivel țintă pentru SGD-uri de cel puțin cel puțin 0,8 % din cuantumul
depozitelor acoperite ale membrilor lor si obligativitatea finanțării ex-ante a SGD-urilor. Suma
poate fi colectată de schemele naționale într-o perioadă de 10 ani. În România gradul de
acoperire a depozitelor garantate era de 2,2% la 31 martie 2014. Statele membre pot prelungi
perioada inițială cu maximum patru ani, în cazul în care mecanismele de finanțare au efectuat
plăți cumulate care depășesc 0,8 % din depozitele acoperite. În cazul în care resursele financiare
disponibile ale unei SGD sunt insuficiente pentru a efectua rambursări deponenților, membrii
acestuia plătesc contribuții extraordinare care nu pot depăși 0,5 % din depozitele lor acoperite
pe an calendaristic. Statele membre pot autoriza un nivel țintă minim mai scăzut decât nivelul
țintă specificat cu condiția îndeplinirii unor condiții.
- Contribuții în funcție de risc.
Metodologie de calcul a contribuțiilor la SGD-uri pe criterii de risc (risk based approach), nu
doar în funție de volumul depozitelor acoperite. Gradul de risc al instituțiilor trebuie făcut
public. SGD-urile pot dezvolta metode proprii de evaluare a riscului, pe baza orientărilor emise

54
de ABE. Pentru sectoarele cu risc scăzut, statele membre pot reduce corespunzător contribuțiile,
cu condiția respectării nivelului țintă.

- Cooperarea în cadrul Uniunii.

Statele membre se asigură că se aplică proceduri adecvate pentru a permite SGD-urilor să facă
schimb de informații și să comunice în mod eficace cu alte SGD-uri, cu instituțiile de credit
afiliate, cu autoritățile competente relevante din jurisdicția lor și cu alte agenții la nivel
transfrontalier, după caz
- Protecția sporită a consumatorilor
Introducerea unui formular standardizat cuprinzând informații despre garantarea depozitelor și
Schema de Garantare a Depozitelor, care trebuie înmânat deponenților înainte de încheierea
unui contract de depozit. Consumatorii trebuie să poată identifica dacă depozitul lor este eligibil
sau nu. Statele membre se asigură că instituțiile de credit informează deponenții existenți și
potențiali asupra excluderilor de la protecția SGD care se aplică. Informarea deponenților în
cazul fuziunii, al transformării filialelor în sucursale sau al altor operațiuni similare cu cel puțin
o lună înainte ca fuziunea sau transformarea să producă efecte juridice, cu excepția cazului în
care autoritatea competentă permite un termen mai scurt, din motive de secret comercial sau de
stabilitate financiară.
- Simulări de criză
SGD-urile trebuie să efectueze testări periodice ale propriilor sisteme. Aceste teste au loc cel
puțin o dată la trei ani sau mai frecvent, dacă este necesar. Statele membre iau măsuri pentru a
asigura informarea imediată a SGD-urilor în cazul în care autoritățile competente identifică, la
nivelul unei instituții de credit, probleme care pot determina intervenția unui SGD. Pe baza
rezultatelor simulărilor de criză, Autoritatea Bancară Europeană (EBA) efectuează cel puțin o
dată la cinci ani evaluări inter pares, în scopul de a evalua capacitatea de rezistență a SGD-
urilor.
Statele memebre UE trebuie să-să armonizeze legislația națională cu prevederile Directivei
2014/49/UE , privind schemele de garantare a depozitelor.
In România protecția furnizorilor de resusre se realizează în baza prevederilor Ordonanţei
Guvernului nr. 39/1996 privind înfiinţarea şi funcţionarea Fondului de Garantare a Depozitelor
în Sistemul Bancar(FGDB) (republicată în 2010, cu modificările și completările ulterioare), a
statutului propriu şi a celorlalte reglementări emise în aplicarea legii. Conform legii, toate
instituţiile de credit persoane juridice române precum şi sucursalele băncilor străine, din afara
UE, autorizate de Banca Naţională a României sunt obligate să participe la Fond. Depozitele la
aceste bănci sunt acoperite de către FGDB, conform legii. Funcțiile FGDB sunt:
- protejarea depozitelor deschise la instituțiile de credit persoane juridice
române;
- asumarea de responsabilități pe care le îndeplinește în cazul adoptării de
către Banca Națională a României a măsurilor de stabilizare.
- în cadrul activității de lichidare, FGDB poate îndeplini următoarele calități:
administrator special, administrator interimar şi lichidator al instituţiilor de
credit.
Activitatea de garantare a depozitelor a FGDB presupune garantarea depozitelor, în orice
monedă, la instituţiile de credit participante la Fond, în limitele şi condiţiile prevăzute de legea

55
sa de funcţionare.. Plafonul de garantare reprezintă echivalentul în lei al sumei de 100.000 de
euro per deponent, per bancă, atât pentru persoane fizice cât şi pentru persoanele juridice
prevazute de lege. Plafonul are aceeași valoare -100.000 Euro- în toate țările membre ale
Uniunii Europene. Pentru depozitele mai mari de 100.000 euro, suma care depășește această
valoare nu este garantată.

Domnul A. Are patru depozite : unul de 75.000 euro la Banca T, unul de 60 000 euro
la Banca X, unul de 100000 euro la Banca Y și unul de 120000 euro la Banca Z.

În situația în care toate cele patru bănci intră în incapacitate de plată, compensația
primită de domnul A va fi : 75000 de euro plus dobânda de la Banca T, 60000 euro
plus dobânda de la Banca X, 100000 euro de la banca Y și 100000 euro de la banca
Z. Cei 20000 de euro de la Banca Z, fiind peste plafonul de garantare nu mai sunt
asigurați.

Băncile persoane juridice române participă la FGDB și depozitele constituite la aceste bănci
sunt garantate. 
Totodată, în România funcționează și sucursale ale băncilor din state membre
ale Uniunii Europene. Ele participă la schemele de garantatre din țările de proveniență, iar
depozitele la aceste instituții sunt garantate de schemele de garantare din țările respective.
Resursele FGDB nu provin din bani de la bugetul de stat ci din; contribuțiile băncilor
participante, venituri din investirea resurselor financiare disponibile, încasări din recuperarea
creanțelor FGDB. În completarea acestor resurse FGDB poate contracta împrumuturi de la
instituțiile de credit, socetăți financiare și alte instituții, precum și să emită titluri de valoare.
Băncile persoane juridice române sunt obligate prin lege să își asigure depozitele atrase, prin
participarea la FGDB. Acestea plătesc la FGDB contribuții și cotizații anuale, reprezentând un
anumit procent din depozitele garantate. Procentul este stabilit anual. În anul 2014 acesta a fost
0,3% din depozitele garantate. În calitate de protector a deponenților FGDB are funcții și în
cadrul proceselor de rezoluție bancară. Conform prevedrilor OUG 99/2006 privind instituţiile
de credit şi adecvarea capitalului, așa cum a fost modificată și completată prin OG 1/2012,
Banca Națională a României poate adopta o serie de măsuri de stabilizare, în aplicarea cărora
FGDB poate fi implicat:

- transferul total sau parțial de active și pasive ale unei instituții de credit către una sau mai
multe instituțiile eligibile;

- implicarea FGDB în calitate de administrator delegat și, după caz, de acționar la o instituție
de credit în dificultate, dacă anterior s-a dispus măsura suspendării drepturilor de vot în
privința acționariatului care deține controlul asupra instituției de credit respective;

- transferul de active și pasive de la o instituție de credit către o bancă-punte care se constituie

în acest scop.

56
Prin aplicarea acestor măsuri FGDB contribuie la asigurarea stabilității financiare în interesul
pieței și al deponenților, prin apelarea la mijloace ale pieței, fără supunerea contribuabililor la
noi taxe și impozite. Responsabilitățile efective ale FGDB în aplicarea măsurilor de stabilizare
sunt:

- finanțarea operațiunilor ce implică transferul depozitelor garantate;


- desfășurarea activității de administrator special, administrator interimar ori lichidator al

instituțiilor de credit;

- administrarea unor fonduri constituite pentru scopuri legate de asigurarea stabilității

financiare;


- desfăsurarea activității de administrator delegat și, după caz, exercitarea calității de acționar
la o instituție de credit față de care a fost dispusă o măsură de stabilizare de către Banca
Națională a României;

- exercitarea calității de acționar unic și a atribuțiilor consiliului de supraveghere al unei bănci-

punte.

În cazul adoptării uneia dintre măsurile de stabilizare dispuse de Banca Națională a României,
FGDB asigură finanțarea necesară din resursele fondului de restructurare bancară, administrat
tot de FGDB, provenind din:

- cotizații anuale și suplimentare ale instituțiilor de credit;


- venituri din investirea sumelor acumulate la fondul de restructurare bancară;

- împrumuturi de la instituții de credit, societăți financiare, alte instituții, precum și împrumuturi

obligatare prin emisiune de titluri de valoare;

- încasări din recuperarea creanțelor Fondului aferente utilizării resurselor fondului de

restructurare bancară.

Doar în situația epuizării resurselor fondului de restructurare bancară, urmează să se recurgă la

resursele fondului de garantare a depozitelor. Finanțarea din fondul de garantare a depozitelor
în sistemul bancar nu poate depăși un nivel care să conducă la scăderea gradului de acoperire a
expunerii sub limita de 0,5% din valoarea totală a depozitelor garantate.
 În perioada scursă de
la înfiinţare, FGDB s-a implicat în rezolvarea situaţiilor generate de intrarea unor instituţii de
credit în faliment. Fondul a făcut plata compensaţiilor pentru deponenţii următoarelor bănci,
după intrarea acestora în stare de insolvenţă: Albina, Bankcoop, Banca Internaţională a
Religiilor, Banca Română de Scont, Banca Turco-Română, Banca Columna şi Nova Bank. La
instituţiile de credit la care a fost numit şi lichidator, FGDB a reuşit recuperarea unor procente
importante din activele băncilor ajunse în faliment..

Pe plan internaţional, FGDB este membru activ al celor două organizaţii profesionale existente
în domeniul garantării depozitelor: Forumul European al Asigurătorilor de Depozite (European
Forum of Deposit Insurers - EFDI) şi Asociaţia Internaţională a Asigurătorilor de
Depozite (International Association of Deposit Insurers - IADI). De asemenea, FGDB dezvoltă
şi menţine relaţii de colaborare cu instituţiile similare din întreaga lume, promovând schimbul
57
de experienţă pentru identificarea celor mai bune practici din domeniu. În perioada următoare
legislația internă referitoare la garantarea depozitelor va fi armonizată cu prevederile Directivei
privind schemele de garantare a depozitelor.

Gestiunea resurselor atrase trebuie să aibă în vedere toate aspectele menționate mai sus pentru
a fi eficientă în sensul diminuării costurilor de atragere a resurselor și al minimizării riscurilor
asociate.

4.5. REZUMATUL UNITĂȚII DE STUDIU, CUVINTE CHEIE

Resursele bancare atrase reprezintă totalitatea fondurilor băneşti care sunt utilizate de către
bănci în procesul de intermediere financiară, atrase de la diverși furnizori de fonduri. Resursele
atrase nu aparţin cu drept de proprietate băncii, necesită rambursare și plata unui cost pentru
utilizarea lor.
Resursele bancare atrase se clasifică după anumite criterii și anume; după sursa de proveniență,
după termenul de deținere și după costul lor. După sursa de proveniență resursele sunt resurse
atrase în depozit și resurse nondepozit. După termenul de deținere sunt resurse la vedere și
resurse la termen. După costul acestora resursele se clasifică în resurse remunerate și resurse
neremunerate. Componenta principală a resurselor atrase o reprezintă depozitele bancare pentru
care se plătește un cost de utilizare. Pe lângă depozitele atrase de la populație și agenții
economici băncile mai atrag și resurse nondepozit. Resursele nondepozit se atrag de bănci prin:

- imprumuturi pe piața interbancară;

- credite luate de la alte bănci sau instituții financiare internaționale;
- emisiunea de obligațiuni;
- imprumuturi de la banca centrală.

Gestiunea eficientă a resurselor trebuie să asigure o stabilitate crescută a acestora și un cost cât
mai redus. Gestiunea adecvată și eficientă a resurselor atrase presupune luarea în considerare
a următorilor factori:
a) riscurile generate de procesul de atargere și utilizare a resurselor;
b) costul resurselor;
c) costurile de asigurare a resurselor;
d) contribuția resurselor la menținerea lichidității băncii;
e) sensibilitatea resurselor la fluctuațiile de dobândă;
f) protecția furnizorilor de resurse
Principalele riscuri care trebuie avute în vedere atunci când se face gestiunea resurselor atrase
sunt: riscul de lichiditate, riscul de credit, riscul de dobândă și riscul de insolvabilitate.
Gestiunea acestor riscuri presupune definirea lor, identificarea, evaluarea și monitorizarea
adecvată a acestora.

58
Când vorbim de costul resurselor atrase ne interesează costul marginal al acestora. Costul
marginal al resurselor atrase este costul plătit pentru a atrage o unitate suplimentară de resursă.
El se calculează după formula:

Cm = ∑𝑛𝑖=1 𝑝𝑖 𝑥 𝑐𝑖 unde:
Cm = costul marginal ponderat;
pi = ponderea fiecărui cost în costul total;
ci = costul marginal al fiecărei resurse
n = numărul resurselor exclusiv capitalul propriu
Costul marginal al resurselor totale se determină după următoarea formulă;

Cm = ∑𝑚
𝑗=1 𝑃𝑗 𝐶𝑗 unde:
Cm =costul marginal;
Pj = ponderea fiecărei resurse în resursa totală;
Cj = costul marginal al fiecărei resurse;
m = numărul resurselor inclusiv capitalul propriu
Pe lângă costul marginal, gestionarii bancari trebuie să mai aibă în vedere și costul de asigurare
a resurselor atrase, contribuția resurselor la menținerea lichidității băncii, sesibilitatea resurselor
la fluctuațiile de dobândă, precum și protecția furnizorilor de resurse.
Protecția furnizorilor de resurse se realizează printr-o gestiune adecvată a activelor și pasivelor
băncii și asigurarea resurselor prin scheme voluntare sau obligatorii de garantare a depozitelor.
La nivelul Uniunii Europene, DIRECTIVA 2014/49/UE A PARLAMENTULUI EUROPEAN
ȘI A CONSILIULUI din 16 aprilie 2014 privind schemele de garantare a depozitelor, oferă
cadrul de reglementare a modului de construire și funcționare a schemelor de garantare a
depozitelor. In România protecția furnizorilor de resusre se realizează în baza prevederilor
Ordonanţei Guvernului nr. 39/1996 privind înfiinţarea şi funcţionarea Fondului de Garantare a
Depozitelor în Sistemul Bancar (FGDB) (republicată în 2010, cu modificările și completările
ulterioare), a statutului propriu şi a celorlalte reglementări emise în aplicarea legii.
Fondul de Garantarea a Depozitelor în Sistemul Bancar, garantează depozitele, în orice
monedă, la instituţiile de credit participante la Fond, în limitele şi condiţiile prevăzute de legea
sa de funcţionare.. Plafonul de garantare reprezintă echivalentul în lei al sumei de 100.000 de
euro per deponent, per bancă, atât pentru persoane fizice cât şi pentru persoanele juridice
prevăzute de lege.

CUVINTE CHEIE : resurse atrase, resurse în depozit, resurse nodepozit, depozite la

vedere, depozite la termen, riscuri asociate resurselor, costul marginal al resurselor, scheme de
garantare,

4.6 TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Definiți noțiunea de resurse atrase ?
2. Care sunt criteriile după care se clasifică resursele și cum se clasifică acestea?
3. Definiți noțiunea de depozit bancar?

59
4. Cum se clasifică depozitele bancare?
5. Care sunt factorii care influențează atragerea resurselor nondepozit?
6. Care este formula dobânzii compuse ?
7. Cum se calculează costul marginal al resurselor atrase?
8.Care sunt riscurile care trebuie avute în vedere în cadrul procesului de gestiune al resurselor
atrase?
9. Care sunt elementele de noutate aduse de Directiva 2014/49/ UE în domeniu schemelor de
garantare a depozitelor?
10. Cine garantează depozitele în sistemul bancar românesc și până la ce plafon?
11. Cum se realizează protecția furnizorilor de resurse?

UNITATEA DE STUDIU 5

GESTIUNEA OPERAȚIUNILOR ACTIVE ALE BĂNCILOR

Cuprins:
5.1. Introducere
5.2. Obiectivele unității de studiu
5.3. Definirea operațiunilor active, Structura activelor bancare
5.4. Principii și reguli privind plasamentele bancare
5.5. Rezumatul unității de studiu, cuvinte cheie
5.6 .Teste de autoevaluare

5.1. Introducere

Băncile sunt intermediari financiari care își incep activitatea prin constituirea si atragerea
resurselor necesare procesului de intermediere financiară. Atragerea resurselor este un proces
care generează costuri pentru bănci, costuri care tebuie să fie acoperite din venituri generate în
procesul de intermediere. Pentru a genera venituri băncile sunt nevoite să desfașoare o gamă
largă de procese și operațiuni prin intermediul cărora capitalurile proprii și resursele atrase să
fie plasate în active generatoare de venituri sub forma dobânzilor, comisioanelor, taxelor și
spezelor bancare, diferențelor de curs sau de preț ale activelor valutare și financiare.
Operațiunile prin intermediul cărora instituțiile de credit obțin venituri se numesc operațiuni
active și ele constau în; acordarea de credite și finanțări către firmele financiare și nefinanciare,
efectuarea de operațiuni de plăți și transferuri bancare, efectuarea de operațiuni comisionate,
efectuarea de operațiuni valutare, operațiuni de plasament, operațiuni de investment bank,
operațiuni de administratea activelor, operațiuni de bank asurance etc.
Pentru atingerea obiectivelor strategice instituțiile de credit acordă o mare importanță activității
de gestiune a operațiunilor active, în scopul maximizării veniturilor, reducerii și controlului
riscurilor, asigurării sustenabilității activității bancare. Pornind de la aceste cosiderații în

60
paginile următoare vom prezenta câteva aspecte privind gestiunea operațiunilor active și a
activelor instituțiilor de credit.

5.2. Obiectivele unității de studiu

Printre principalele obiective ale unității de studiu sunt: definirea operațiunilor active și
activelor bancare, prezentarea structurii activelor bancare, prezentarea principiilor și regulilor
privind plasarea resurselor bancare, prezentarea modalităților și tehnicilor de gestiune a
activelor bancare.

61