Sunteți pe pagina 1din 7

Închisoarea ca

"fabrică a crimei

Studente: Mitea Andra-Bianca

Bran Ionela-Alexandra

Master Devianță Socială și Criminalitate, anul II

Aprilie, 2018
Un subiect destul de dezbătut vizează penitenciarele, cei care le populează, lumea de
dincolo de gratii cu simbolurile sale și încercarea de a oferi răspunsuri la problema încarcerării.
Este bine să închizi în spatele gratiilor, are oare efectul scontat?

Scopul penitenciarelor este să oprească apariția delincvențelor, însă dacă doar lăsăm
deținuții în spatele gratiilor, prin implicațiile procesului detenției și al neimplicării cadrelor pentru
oferirea vreunui ajutor ( principalul scop al angajaților penitenciarului este ca în interior să existe
deținuți obedienți în raport cu normele penitenciarului) creăm o problemă mai mare decât
infracțiunea în sine. Realitatea este că politicile încarcerării, sunt oarecum ineficiente în reducerea
criminalității, în special în privința consumului de droguri. Din fericire, există unele state din
America și alte țări care încep să recunoască eșecul sistemului și să experimenteze programe de
reabilitare, cum ar fi formarea profesională și tratarea consumatorilor de droguri. Aceste programe
au rezultate impresionante sub forma ratelor reduse de recidivă și de asemenea diminuarea
costurilor.

Pedeapsa reprezintă costul crimei și are puterea de a remodela comportamentul, punând în


valoare latura sa negativă. Pentru că deținuții nu sunt închiși pe viață, ”reabilitarea” și obediența
sunt vizibile doar cât este persoana încarcerată. Pedeapsa reduce comportamente, dar în schimb
creează altele, pentru că apar strategiile de supraviețuire și contagiunea comportamentală.

Condițiile închisorilor sunt de cele mai multe ori inumane, ca de exemplu, unii deținuți
sunt victime ale abuzului fizic și ale acțiunii disciplinare excesive. Dacă deținutul avea/are
probleme mentale, sau suferă de depresie și este izolat, sau nu I se acordă tratamentul
corespunzător, acesta tinde să devină agresiv, urmând să primească același răspuns din partea
cadrelor. Suprapopularea și dubla combinare sunt răspândite. Acest lucru generează violență,
disfuncții psihice și suicid. Rata sinuciderilor este mai ridicată în penitenciar, în special în prima
zi și primele ore. Este de asemenea posibil chiar ca o persoană să determine o alta să se sinucidă.

În același timp, multe închisori supun deținuții în izolare prelungită în celule mici, fapt ce
adesea favorizează apariția bolilor mentale, frustrare și furie. Deținuți de asemenea au tendința de
a avea acces neadecvat la asistență medicală fizică sau psihică. Argumentul principal pentru
folosirea izolării pe termen lung în închisori este că astfel se asigură disciplina și se previne
violența. Pedeapsa împiedică deținutul să comită infracțiuni în societate, dar nu și în penitenciar.
Sancțiunile determină deținuții sa comită noi infracțiuni, reacția acestora bazându-se pe principiul
legii talionului, deținuții tratați violent tind să răspundă în aceași manieră, iar la nivel social se
construiește cercul vicios: crimă-pedeapsă-crimă.

Atunci când deținuții refuză să respecte regulile - atunci când scapă, sau atacă alți deținuți
și ofițerii de corecție - supraveghetorii trebuie să fie pedepsiți și să contracareze abaterile. Probabil,
măsurile mai puțin stricte nu au funcționat, altfel comportamentul inadecvat nu ar fi avut loc. Și
este legitim ca agresorii violenți să fie aduși într-un stadiu de incapacitate, pentru siguranța
celorlalți. Se poate spune că izolarea este un rău necesar, pentru deținuții cu adevărat periculoși și
agresivi. Argumentul are sens intuitiv. Dacă cel mai periculos dintre deținuți este îndepărtat de
restul populației generale din penitenciar și pus în izolare, se așteaptă ca astfel de deținuți periculoși
să fie din ce în ce mai puțini pe viitor, iar atacurile asupra gardienilor și asupra celorlalți “colegi”
de celulă și nu numai, să fie considerabil mai puține. Dar aceste dovezi nu prea există. Însă este
absurd să credem că cineva care a fost tratat cu furie, speriat, intimidat, sau agresat poate deveni o
persoană mai bună, din contră, experiențele trăite generează dorința de răzbunare.

Închisorile sunt “fabrici de infracțiuni”; în loc să contracareze tendințele deviante, acestea


le încurajează. Comportamentul violent și agresiv este unul standard. Este cert că timpul petrecut
în astfel de condiții creează în mod regulat indivizi devianți/agresivi, din cei nedevianti.

Ratele de recidivă sunt extrem de ridicate. Potrivit statisticilor, mai mult de două treimi
dintre deținuții eliberați sunt re-arestați în termen de trei ani. Acest lucru, subliniază ineficiența
închisorilor ca factor de descurajare a comportamentului deviant.

”Închisoarea e o cale prea scumpă pentru a face oamenii să se simtă rău”(Theodore Dorpat,
2007, pag. 70). Penitenciarele cer costuri mari: hrănirea și îngrijirea unui deținut costă și apare
reacția socială prin care lumea se revoltă și nu înțelege logica pentru care ar plăti pentru a ține și
întreține un om care a fost acuzat de omor, poate. Și costurile de construcție ale altor celule, sunt
mari, prin urmare intervine problema supraaglomerării cu efectele sale negative asupra deținuților.
. Cererea de a se construi mai multe închisori, pe temeiul că nu există spațiu suficient pentru
multitudinea de deținuți, a adus deseori fonduri de la puținele programe de tratament și educație
existente, ducând la un cerc vicios, în care sunt necesare mai multe închisori, deoarece din cauza
lipsei acestor programe imperios necesare, tot mai mulți deținuți continuă să se întoarcă.
Pedeapsa presupune dezumanizare reciprocă, atât din partea agenților din penitenciare, dar
mai ales a deținuților. Sancțiunile generează furie, anxietate, rușine și vinovăție ( apariția ultimelor
două sentimente, mai ales raportate la fapta comisă pot repreznta un plus prin interiorizarea
pedepsei, însă extinse la nivel social aceste sentimente, au efect pervers,deținuții intimidați tind
să-și concentreze eforturile către răzbunare).

Populația din penitenciare numără destul de mulți infractorii non-violenți, în special cei
care au condus sub influența băuturilor alcoolice sau cei care au fost condamnați pentru consum
sau posesie de droguri. Din cauza legilor cu privire la condamnarea obligatorie, peste jumătate
dintre deținuții de astăzi sunt încarcerați pentru acuzațiile referitoare la conducerea sub influența
băuturilor alcoolice, și de asemenea referitoare la consum, posesie sau vânzare de droguri; în ciuda
dovezilor că programele de tratament sunt mai eficiente în prevenirea viitoarelor infracțiuni de
droguri.

Se poate spune că deținuții fac parte dintr-o comunitate minoritară, destul de sudată( au un
cod intern al lor pe care îl respectă, se ajută și cel mai rău lucru, se influențează reciproc). Cei noi
intrați învață să privească penitenciarul și societatea ca dușmani. Ei condamnă frica și
comportamentul obedient în raport cu cadrele.

Deși nu sunt condamnați pe viață, pedeapsa pe care o au de ispășit nu se încheie o dată cu


părăsirea penitenciarului. Penitența generează existența cazierului care îi afectează pe toți deținuții.
Odată eliberați, mulți dintre aceștia nu dispun de competențe profesionale și se confruntă cu lipsa
unui loc de muncă, deoarece sunt confruntați cu suspiciune de către angajatori și se lovesc de
respingerea societății, pentru că sunt foarte mulți oameni care nu fac distincție între deținuți, gradul
subiectiv de periculozitate perceput de actorii sociali raportat la un deținut eliberat este același,
indiferent de condamnarea primită. Sunt de asemenea unii deținuți neșcolarizați, sau care au trait
în condiții mai ”decente” în penitenciar decât acasă. Există cazuri în care foștii deținuți comit noi
infracțiuni pentru a se reîntoarce fie pentru că din lipsa unei surse de venit ( generată de existența
cazierului) nu se pot întreține și descurca, fie pentru că în urma fenomenului deculturației, ei
aparțin acelei lumi, însușindu-și foarte bine acel status ( pentru unii deținuți respectul din
penitenciar este dobândit în funcție de anii petrecuți după gratii și infracțiunea/infracțiunile pentru
care au fost condamnați și/sau le-au săvârșit în interior), respect care în cadrul societății se
transformă în stigmă.
„În puşcărie te tâmpeşti. Înveţi să fii şi mai rău decât eşti. Am văzut şi eu prin filme că prin
America îi învaţă meserii bănoase pe cei care au greşit . Eu nu am învăţat decât să fur. Mă las prins
de poteră doar pentru că aşa vreau eu. Când vine iarna, e mai bine la puşcărie, că ai căldură,
mâncare, de toate. Gratis!”, spune fostul (şi, probabil, viitorul), deţinut.

Majoritatea deținuților care vor fi eliberați în societate, nu sunt pregătiți de către închisori
pentru a participa productiv. Cultura de eliberare condiționată s-a schimbat dramatic. Există o
analiză mult mai puțin individualizată a cât de bine este pregătit un deținut să părăsească
închisoarea. Se oferă mai puțin ajutor pentru a facilita această pregătire; iar astfel este deosebit de
periculos atât pentru societate cât și pentru deținuții eliberați, din cauza bolilor psihice care pot
apărea pe parcursul încarcerării și a tendințelor violente care rezultă din condițiile de detenție.

În conformitate cu anumite legi, oamenii pot ajunge la închisoare pe viață pentru infracțiuni
nonviolente. Totuși, există prizonieri extrem de periculoși și violenți,care reprezintă o provocare
serioasă pentru disciplina și siguranța penitenciarului.

Povestea lui Bobby Dellelo, ilustrată în cartea “The Factory: A Journey Through the
Prison Industrial Complex” a autorului Christopher Lordan publicată pe 22 ianuarie 2016 reflectă
foarte bine ideea că închisorile pot creea comportamente deviante.

În penitenciar are loc ” ceremonia degradării totale” pentru inducerea rușinii ( deținutul
nou este dezbrăcat în prezența cadrelor și a altor deținuți și controlat fizic. Această practică se
folosește pentru inducerea rușinii și distrugerea eului social pentru înlocuirea sa cu un statut
degradant, dar și pentru a arăta puterea totală a închisorii asupra sa, această intimidare având rolul
de a poziționa ierarhic cadrele în raport cu deținuții.

Din multitudinea poveștilor de viață degradante trăite în spatele gratiilor vom prezenta
cazul lui Bobby Dellelo. Acesta a fost condamnat pentru furt, la renumita “școală reformă” pentru
băieți, Lyman, un loc în care copii erau forțați să se lupte precum gladiatorii, la sfârșit de
săptămână, pentru amuzamentul gardienilor. Câștigătorul primea bomboane. Copii încarcerați
răneau alți copii, iar gardienii aveau motive să îi abuzeze pe toți. Bobby avea doar 13 ani, fără
cunoștință, acesta și-a asigurat un loc pe un drum care nu i-a permis să-și determine viitorul.

Până la vârstă de 18 ani a fost în Penitenciarul de Stat Walpole, de maximă siguranță, iar
până la vârsta de 22 de ani, nu a avut posibilitatea de eliberare condiționată. De-a lungul celor 40
de ani de închisoare, Dellelo a fost eliberat de 3 ori, s-a ridicat în vârful ierarhiei închisorii, a
devenit președintele uniunii de prizonieri și a fost unul dintre arhitecții din spatele revoltei din
1970. El și-a câștigat libertatea în 2003. Povestea lui Dellelo nu este doar povestea unui prizonier,
ci mai degrabă povestea unei industrii a cărei succes este dependentă de continuarea eșecului. Este
povestea unei industrii care a construit un loc care ia băieți de 13 ani și îi transformă în infractori
violenți, lăsându-i atât pe ei, cât și pe societate să se ocupe de consecințele produsului lor periculos.
Experiența de viață a lui Bobby Dellelo, este povestea acelui proces. Este povestea “Fabricii”.

În mod cert, se confundă lucrurile, este redusă criminalitatea, dar în mod ridicol nu s-a
redus teama de a comite o infracțiune/crimă. Succesul închisorilor nu este unul capitalizat, în
schimb este alimentat . Cheltuielile sunt tot mai mari, se construiesc tot mai multe închisori,
păstrând totul, în loc să se caute să se dizolve aceste diviziuni de infracțiuni, prin programe de
educație, tratament, posibilitatea de a dobândi o diplomă în urma frecventării unor cursuri de
specialitate, în detenție, pentru ca deținutul să fie pregătit de o eliberare corespunzătoare. Cu
siguranță ratele de recidivă ar fi mai scăzute, deoarece deținutul ar avea posibilitatea de a fi
reintegrat în societate prin intermediul unui loc de muncă care îi poate aduce bani/beneficii pentru
strictul necesar. Acest lucru, este foarte posibil să îl determine să nu se întoarcă la vechile
obiceiuri/infracțiuni, care l-au pus în ipostaza de a fi închis. Munca nerenumerată în folosul
comunității ca sentință penală, reprezintă o sentință inteligentă, deoarece promovează o mulțime
de scopuri penale, inspiră sentimentul de loialitate și astfel temperează pornirea spre
infracționalitate. . Deținuții care au o calificare anume, pot executa muncă în folosul comunității
în biblioteci, arhive, etc.

În închisoare există posibilitatea apariției contagiunii mentale, care din păcate este
inevitabilă. Se pot învăța noi tehnici de infracționalitate, iar astfel, pot apărea cazuri în care
detinuții mai puțini periculoși sau care au fost încarcerați pentru infracțiuni mai puțin grave, să
devină pe parcurs periculoși și să deprindă alte tipuri de comportament deviant, cercul vicios
neputând fi închis.
Bibliografie :

1. Lordan C., colab. Dellelo R. 2016 “The Factory: A Journey Through the Prison Industrial
Complex” ;
2. http://adevarul.ro/locale/galati/destainuirile-unui-fost-puscarias-prima-data-fost-violat-
trei-zile-ajuns-celula-doi-tineau-treilea-isi-facea-cap-gardienii-stiau-
1_5676bd4a37115986c6a23676/index.html link accesat 17.04.2018
3. Lynch J. M., 2007, ”Big prisons big dreams Crime and the Failure of America's penal
system” Rutgers University Press New Brunswich, New Jersey and London;
4. Dorpat T., 2007, ”Crime of punishment”, Algora Publishing, New York.