I.

Introducere
Religia hindusă cere credincioșilor să se elibereze de legăturile pământești pentru a putea
să aprecieze valorile supreme: bunătatea, adevărul și eternul. Cuvântul hindus, care face
referire la fluviul Indus, este un termen de origine modernă, care a început să fie folosit spre
anul 1800 cu referire la o tradiție religioasă dezvoltată de-a lungul câtorva mii de ani și
strâns legată de istoria și sistemul social din India.
Originile religiei hinduse nu duc neapărat la un anumit fondator, ea nu are profeți și nici nu
are un sistem de doctrine stabilit în mod canonic ori vreo structură instituțională
determinată, ci include credințe și practici religioase diverse și se limitează să pună
accentul pe modul corect de al trăi al persoanei. Diversele tradiții ale religiei hinduse sunt
legate prin caracteristici comune, bazate pe credința fundamentală în reincarnare, marcată
de acțiunile, bune sau rele, ale vieții anterioare.
II. Hinduismul în Antichitate
Într-un moment dificil de precizat, dar cu certitudine anterior anului 1200 î.Cr., unul dintre
triburile indo-europene s-a așezat la Punjab. Modul lui de viață era nomad, dar cunoștea
scrierea și a lăsat un document religios arhaic; este vorba de Rig-Veda o colecție de imnuri
care probabil se cântau în vechile ritualuri. Conținutul scrierii Rig-Veda este în mod esențial
liturgic, deși prezintă și referințe la destinul omului și la aspecte cosmogonice și mitologice.
În secolul al X-lea, aceste ultime teme s-au concentrat în Brahmane, texte în care fiecare
pas al riturilor vedice este justificat de un argument mitologic care narează aventurile zeilor
și demonilor din mitologia hindusă. Elementul mistic reapare între anii 800-600 î.Cr., în
Upanișade care se axează pe concepte filosofice cum ar fi unitatea sufletului și divinitatea.
Două aspecte importante în conținutul Upanișadelor au fost yoga și postul.
În ritualurile vedice era, de asemenea, importantă Soma, divinizarea băuturii sacre, care,
probabil, se distila pornind de la ciuperci halucinogene. Triada celor mai importanți zei
vedici este completată de Indra, zeu al ploii și al fertilității, campion și rege al zeilor. În
hinduismul ulterior, acești trei zei își vor ceda întâietatea lui Vișnu și Șiva.
În religia hindusă există tradiții mari și mici aduse de diferite populații. Viziunea populară a
mitului hindus este cuprinsă în cele două mari epopei ale Indiei: Ramayana și Mahabharata.
Ramayana a fost redactată și completată într-o epocă în care cultura hindusă a suferit mari
schimbări: caracterul ei de scriere de palat poate proveni din epoca în care s-a produs
creșterea marilor și complexelor orașe indiene. Autorul ei a fost Valmiki dar epopeea pe
care o narează a cunoscut multe traduceri ulterioare. Conținutul ei religios este evident, căci
Rama este un om care a devenit încarnarea lui Vișnu. Maimuța Hanuman rămâne un zeu
minor, foarte popular în rândul claselor sărace ale Indiei.
Mahabharata este un text mai mare și mai variat și greu de datat. A fost completat la fiecare
rescriere timp de 500 de ani. În afară de istoria rivalității dintre familiile Kaurava și Pandava,
cuprinde multe teme precum: mituri, povestiri populare, discursuri filsofice și versuri de
slavă și laudă pentru zeii Vișnu și Șiva.
Altă carte esențială pentru a înțelege cultura hindusă poartă numele de Puranele, o
culegere de povești populare și mituri, care includzeii tradiției vedice ulterioare și în care se
revendică trăsăturile laturii feminine în cultura hindusă. Tote aceste cărți constituie
paradigma și punctul culminant al hinduismului: o sinteză între tradiția sacerdoților arieni și
obiceiurile populare indiene.
III. Credințele hinduse
3.1. Brahma- obiectivul principal al reîncarnărilor este obținerea purificării de-a lungul mai
multor vieți succesive. Purificarea permite omului să iasă din ciclul reîncarnărilor și să
devină parte a realității ultime eterne: Brahma, care, la rândul lui, este originea întregii
creații.
3.2. Karma - când moare o persoană, sufletul ei renaște într-un alt trup, de animal sau de
om. Forma și condiția particulară, plăcută sau nu, a renașterii este rezultatul karmei, lege
prin care consecințele acțiunilor din timpul unei vieți contează pentru viața următoare și
influențează caracterul celui care s-a reîncarnat.
3.3. Mokșa - procesul de reincarnare se încheie atunci când hindusul atinge ținta spirituală
ultimă, care este eliberarea definitivă din ciclul samsara, eliberarea de toate legăturile cu
viața pământească și întoarcerea în odihna veșnică a divinității.
3.4. Samsara - proces de naștere și renaștere care se repetă viață după viață în
reîncarnările succesive. Presupune un ciclu e viață neîntrerupt: naștere-moarte-renaștere.