Sunteți pe pagina 1din 2

Fenomenul discutat este văziut ca fiind una din cele mai deosebite amenințări ale

securității, începând cu secolul XXI. Acesta este discutat în discursul public, în declarații
oficiale, în documentele sau în politicile actori internaționali cunoscuți, de la începutul anului
1998, dar cu o puternică intensitate ascendentă o dată cu 11 septembrie 2001, mai exact
loviturile organizației teroriste AlQaeda, contra Statelor Unite. Lucrarea prezentă începe cu
noțiunile teoretice, în continuare o discuție teoretică despre impactul proliferării, urmată apoi
de discuția despre regimurile de control și dezarmarea acțiunilor militare sugerate pentru a
îmbunătăți slăbiciunile înțelese ale regulilor și instituțiilor internaționale, dn zonele tematice
alese.
Cap 1. Definiții și conceptualizări
Expresia arme de distrugere/de nimicire în masă este câteodată puțin cam greu de definit.
Această secțiune este consacrată pentru prezentarea unor instrumente militare pentru
discuție, proliferarea ca fenomen, urmate de un scurt istoric privind devoltarea lor. Definiția
oficială redactată în anul 1948 de către Comisia Națiunilor Unite privind Armamentul
Convențional, face referire la ”armamente nucleare explozive, bazate pe material radioactiv,
arme chimice sau biologice letale și orice altă armă dezvoltată în viitor cu caracteristici
comparabile ca efect distructiv armei atomice sau celorlalte de mai sus” (Apud Baylis și
Smith, în John Baylis et al, 2007, p 232). Aici avem de-a face însă cu tehnologii militare
detașate de celelalte căi ale violenței, privind modul: intelectual, politic, militar ori moral.
În măsura în care orice fel de armament poate fi utilizat pentru conflicte, de exemplu:
genocidul din țara Rwanda, armele cele de nimcire în masă sunt mai periculoase, folosite
mai iute și mai dificil de împiedicat, în primul rând cele de natură termonucleară, astfel încât
putem pune la îndoială supraviețuirea actorilor internaționali care au fost implicați, deseori
chiar și viitorul omenirii, dacă acestea ar fi utilizate extins (vezi Miroiu, Soare, în Miroiu,
Ungureanu, 2007, pp. 292-293). Prin urmare, de aici rezultă și nevoia de a face distincție
între armamentul convențional, repectiv armanentul de distrugere în masă, la care,
comparativ cu modelul tradițional, mai degraba tehnologia însăși provoacă o problemă și nu
politicile, strategiile ori atitudinile.
Dezbaterea din acest domeniu pune accentul în mod deosebit pe armele nucleare. Acestea
are la bază fisiunea, descompunerea nucleului uraniului 238 și 235 și a plutoniunului 239 ori
fuziunea izotopilor grei ai hidrogenulului, deuteriu și tritiu (Baylis și Smith în Baylis et al
2007, p.232). După aceste proceduri, o cantitate uriașă de energie este eliberată,
aproximativ 15.000 de tone de trinitrotoluen (dinamită) folosiă pentru o armă atomică și mai
mult de o megatonă, folosită pentru cele termonucleare sau pentru cele cu hidrogen.
Uraniul natural are în componență 0,7% U 235, însă pentru producerea unei arme se trece
printr-un proces de separare izotopică, și în urma lui procentul crește peste 90%
aproximativ. Plutoniul 239 se produce în reactoare, având la bază prelucrarea uraniului, fie
utilizând facilități speciale, fie pornind și oprind la câteva luni instalațiile civile. Pentru că
felul acesta de reacție să fie supravegheat, s-au pus bazele dezvoltării unei industrii
energetice civile. Armele termonucleare utilizează o bombă cu fisiune precum detonator,
pentru a genera energia imensă, folositoare pentru comprimare și fuziune (Howlett, în
Baylis și Smith 2006, p. 504).
Explodarea unuia dintre instrumente are numeroase efecte negative: producerea unei
explozii propriu-zise, eliberararea unei energii termice, iradiere directă sau pe un termen
lung și un impuls electromagnetic. Între datele 6 și 9 august 1945, aproximativ 200.000 de
oameni au murit la Hiroshima, direct, sau ca urmare a efectelor radiațiilor; 140.000 la
Nagasaki, după lansarea unor două bombe pe bază de divizare, având o capacitate
conform standardele di prezent. O armă radiologică constă în dispersarea unui material
radioactiv, prin intermediul declanșării unui explozibil convențional și nu pune preț pe
divizare sau amestec și are ca efect, o capacitate de distrugere mai slabă (Baylis și Smith
în Baylis et. al. 2007, p.232).
Armele de natură chimică sunt acele substanțe cu aspect solid, lichid sau gazos și care au
ca producere efecte vătămătoare (de exemplu: moarte, rănire) înspre persoane și nu
numai. Aici exemplificăm: VX, yperita, gazul sarin și altele (Dragoman 2009, Baylis și Smith
în Baylis et. al. 2007, p. 232). De multe ori se acumulează cu cele biologice, precum agenți
toxici Ele au o zonă de acțiune diminuată, efectul lor depinde de condițiile de climă și este
cu putință asigurarea protecției, oarecum dacă se cunosc date făcând referire asupra unui
atac. Funcțiunea militară a lor a fost contrazisă de câteva ori, însă pot fi eficace contra
civililor neprotectoare. Armele au fost puse sub test în lupta din Primul Război Mondial, în
perioada campaniei Italiei contra Etiopiei din anul 1936, a Japoniei contra Chinei și altele.
Comparativ cu armele de tip nuclear, este prohibită clar utilizarea armelor chimice și
biologice.
Armele de tip biologic sunt reprezentate de: funguși, bacterii, viruși și alte organisme, de
exemplu: ciuma, ricina, anthraxul sau variola (Dragoman 2009, Baylis și Smith în Baylis et.
al. 2007, p. 232). În istorie, otrăvirea apelor cu arme biologice sau îmbolnăvirea asediaților
au fost niște medii de luptă întâlnite des. Cel mai de notorietate caz a fost la înconjurarea
Caffei, un oraș care aparține Crimeei, acolo unde mongolii au lansat o catapultatare a
corpurilor bolnave de ciumă bubonică, contra apărătorilor genovezi, iar aceștia au transmis
boala și în Europa, care a forțat producerea Marii Ciume, din secolul XIV.