Sunteți pe pagina 1din 24

LINIA, PUNCTUL, FORMA ŞI CULOAREA - ELEMENTE PRINCIPALE DE LIMBAJ

ARTISTICO - PLASTIC

III.1.PUNCTUL PLASTIC
Se ştie că linia, punctul, forma şi culoarea nu sunt numai simple elemente ale limbajului
plastic ci reprezintă învelişul material al gândirii artistice a copiilor.
Linia, punctul, forma şi culoarea reprezintă elementele unui limbaj metaforic, induc
asociaţii, provoacă ecouri şi atitudini estetice. Forţa expresiei unui semn plastic depinde de relaţiile
acestuia cu alte elemente din cadrul compoziţiei plastice. Aceste relaţii dintre semnele plastice prin
limbajul lor specific definesc expresia compoziţiei. Familiarizarea treptată a copiilor cu unele
elemente de limbaj plastic este principalul mijloc de formare a viitoarei lor culturi artistice, şi prin
aceasta, de realizare a educaţiei lor estetice.
Punctul, cel mai simplu element de limbaj plastic, alături de linie şi formă au fost, la
începutul manifestării plastice multimilenare a omului, cele mai simple şi directe mijloace de
comunicare vizuală, imaginile pictate sau cioplite ale preistoriei fiind rezultatul spiritual al adaptării
omului la condiţiile naturale.
În pictură, punctul rezultat din simplul contact al unui instrument cu suportul devine material
cu o anumită mărime.
Noţiunea de ,,punct”poate capătă multiple înţelesuri datorită diversităţii domeniilor în care el
este utilizat:
► în accepţie geometrică, punctul este figura geometrică care nu are nici o dimensiune;
paradoxal însă are toate dimensiunile numai în acest ultim rol este mijloc de expresie vizuală,
element de limbaj;
► în pictură, în grafica, în sculptură etc., punctul este pată, amprentă sau tuşă minusculă,
exact cât poate fi urmă cea mai mică a instrumentului cu care se lucrează (pensula, pix,
pană);
► punctul se poate constitui prin repetare în forme abstracte sau figurale, poate căpăta
aspect structural sau numai ornamental, decorativ;
► în asociere cu linia şi pata (el însuşi devenind uneori pată) punctul capătă noi valenţe
expresive printre care şi una spaţială, adică sugerarea apropieri şi depărtării, a plinului sau a
golului, etc.;
Efectul spaţial al punctului se realizează prin diferenţieri de:
- mărime - se împarte în cinci categorii: foarte mică, mică, medie, mare şi foarte mare ;
- distanta - mai aglomerate sau mai dispersate;
- strălucire - viu colorate sau grizate;
- luminozitate - luminoase sau degradate;
- sens - dispuse drept sau curb, orizontal sau oblic etc.;
Efectul de spaţialitate al punctului l-am mărit prin aplicarea contrastului cald-rece. Pentru a
sugera acest efect am asociat mărimile mici cu cromatica rece şi cele mari şi foarte mari cu cea
caldă. Sugerarea efectului greu-uşor al punctului prin culoare am făcut-o prin plasarea culorilor
deschise (uşoare) sus şi a celor închise (grele) jos.
Metode de obţinere a diferitelor puncte:
În artele plastice, punctul se obţine prin procedee tehnice diverse:
Pulverizarea constă în împrăştierea pe suport a culorii în stare lichidă, cu ajutorul
pulverizatorului, stropii rezultaţi se prezintă sub formă de puncte fine, de dimensiuni apropiate.
Stropirea poate fi efectuată cu diverse instrumente: stilou, pensula, periuţa de dinţi, etc.
punctele efectuate pot fi diferite ca formă şi mărime. În ambele cazuri, suportul poate fi umed sau
uscat.
STROPIRE PE SUPORT USCAT STROPIRE PE SUPORT
UMED

Colajul oferă posibilitatea obţinerii unor puncte diverse, ca formă şi mărime - prin ruperea în
mod spontan a hârtiei în mici bucăţele - sau egale – prin tăierea sau cu preduceaua ori cu
perforatorul.
COLAJ

Cu şablonul putem desena puncte având aceeaşi formă şi aceeaşi dimensiune.


Amprenta reprezintă urma lăsată de un obiect prin apăsare pe o suprafaţă. Apăsând cu vârful
creionului, al peniţei ori al pixului, vom obţine puncte fine, aproximativ egale ca mărime. Dacă
folosim vârful pensulei, capătul neascuţit al creionului sau chiar vârful degetelor - după ce au fost
impregnate în culoare - punctele rezultate pe suprafaţa hârtiei vor fi mai mari şi diferite ca formă şi
dimensiune.
AMPRENTE

Expresivităţi şi semnificaţii
Punctul poate avea semnificaţii diverse: început, sfârşit, limita, germinaţie, concentrare, etc.
Ca element independent, în lucrările de artă plastică punctul are o prezenţă diversă;
► element singular, formă a unor obiecte mici: gaze, fluturi, frunze, flori, etc., sau obiecte
care par mici datorită depărtării, element ornamental al unor obiecte folosite în compoziţie
sau al unor forme create de artist, de autor;

PUNCTUL ELEMENT SINGULAR “FLORI”

► element de construcţie rezultat din tehnică folosită de autor: pointilism, mozaic, colaj tip
mozaic etc.;
MOZAIC BIZANTIN “PUNCTUL - ELEMENT DE CONSTRUCŢIE”

► element constructiv care, prin modul în care este dispus, sugerează mişcarea sau volumul;
GEORGES SEURAT “CIRCUL”-
FRUNZE”- ( PUNCTUL ELEMENT
CONSTRUCTIV)
(PUNCTUL - ELEMENT CONSTRUCTIV)
Mărind sau micşorând dimensiunile punctelor, în cadrul aceluiaşi suport se poate sugera
apropierea sau depărtarea.
FRANCO BOCCHI “ FLOAREA SOARELUI”(PUNCTUL EFECTUL APROPIAT - DEPĂRTAT)

Dacă se corelează culoarea cu mărimea, efectul de spaţialitate se amplifică. În acest mod se


pot sugera efectele greu-uşor, sus-jos: puncte mari, închise, grele în partea de jos a suportului, iar în
cea de sus puncte mici, uşoare, deschise la culoare.
După modul în care sunt dispuse pe suport, punctele pot să exprime: ordine - dezordine;
DEZORDINE

- aglomerat - aerat;
CARL HOLTY “CALIOPI” (EFECTUL AGLOMERAT -AERAT)
static - dinamic, etc.
Încă de la clasa I, în orele în care am urmărit familiarizarea cu materialele şi disciplina de
lucru am introdus deja (fără ca elevii să ştie) trei elemente de limbaj plastic - punct, linie, formă -
prin diverse exerciţii-joc desfăşurate. Astfel elevii s-au jucat împrăştiind pe foaie puncte de diferite
culori şi mărimi, mai apropiate sau dispersate, dezordonate sau într-o anumită ordine în funcţie de
dorinţa fiecăruia.
În activităţile desfăşurate le-am precizat copiilor că punctul, ca element de limbaj plastic în cadrul
unei compoziţii, când se prezintă sub forma unei suprafeţe, are două dimensiuni: înălţime şi lăţime.
Dacă mărim vizibil una din ele, reducând-o pe cealaltă, obţinem o linie, deoarece la punct cele două
dimensiuni sunt aproximativ egale, Pentru a fi punct, suprafaţa lui trebuie să fie minusculă în raport
cu celelalte elemente.
Referitor la formele materiale din natură, le-am spus că putem considera ca puncte atât formele
mărunte (granule de nisip, pietricele, cristale), dar şi forme mai mari (seminţe, flori). Punctul poate
marca diferite valori, nuanţe de culoare şi diferite tensionări. Este indivizibil, are semnificaţia unui
moment cosmogonic. Lui îi corespunde ideea de orice început.
De la punctul plastic aşezat pe o suprafaţă (hârtie) poate să radieze în toate direcţiile ordinea
cu care începe viaţa (mişcarea) compoziţiei. Aceasta face că suprafaţa hârtiei să devină spaţiu
plastic. În acest caz el are valoare de centru de interes şi poate reprezenta de pildă: o explozie, o
mişcare pirotehnică, mişcare de rotaţie, etc. Atunci când punctul plastic este aşezat în centrul de
simetrie al hârtiei el apare ferm cu mişcarea zero. Aşezat însă uşor depărtat de centrul de simetrie al
hârtiei el este neutru. Devine activ când este aşezat pe diagonalele hârtiei în sus sau în jos, iar prin
multiplicare capătă forţa expresivă.
În punctul plastic (ca simbol al dinamicii) există virtual două elemente figurative : linia şi
suprafaţa. Avansul productiv al punctului plastic este linia. Ea rezultă din mişcarea lui sau din
relaţia de tensiune a unui punct plastic cu alt punct plastic. Două puncte plastice în tensiune ideală
faţă de o linie dau un arc. În tensiune convergentă de-a lungul unei linii, cu viteză egală, ele se
întâlnesc la mijlocul ei. Punctul plastic în raport de tensiune, exercita o atracţie faţă de linie
dezvolta un triunghi. Punctul plastic ca agent al mişcării concentrice dezvolta un cerc, iar ca agent
al mişcării uniforme liniare, se deplasează sacadat spre dreapta şi apoi în sus, poate să dezvolte o
reţea. Mai multe puncte aşezate aglomerat sau aerat pe suprafaţa hârtiei sugerează o mişcare mai
mult sau mai puţin agitată.
Mişcarea în general sugerează în cea mai mare măsură atenţia elevilor. De exemplu, zborul
unui avion la mare înălţime le sugerează mişcarea unui punct pe cer. Se ştie că receptarea vizuală a
mişcării este percepută sub trei forme:
- mişcarea fizică, mişcarea optică şi mişcarea perceptuala, ca şi a unor factori chinestezici
care singuri, în anumite condiţii pot provoca senzaţii de mişcare.
În mişcarea fizică cadrul (fondul) în care se mişca figurile este perceput vizual ca fiind
imobil. Această dependenţă este determinată de următorii factori:
► variaţia
► receptorul
► cuprinderea
Figurile percepute (obiectele), ca fiind în mişcare, în cadrul unui fond imobil sunt de fapt
forţe ale căror mişcări se interacţionează impulsionând cadrul (fondul) lor.
Am organizat mai multe exerciţii cu elevii din clasele I-a şi a II-a pentru a le dezvolta atât
calităţile motrice cât şi supleţea articulaţiilor mâinilor. De exemplu, exerciţiile se pot face pe grupe,
fiecare grupă având un obiectiv bine definit. Primele exerciţii (în ansamblul gestual care are scopul
de a obţine imaginea punctului) vor fi legate de acţiunea de lovire. De pildă: lovirea ritmică a unei
plăcute moi (de lut sau plastilina) cu pumnul de câteva ori şi apoi cu degetul arătător. În continuare,
lovirea ritmică cu pumnul şi apoi cu degetul arătător a unei suprafeţe textile care nu păstrează
urmele. Aceeaşi lovire se repeta pe suprafeţe tari (lemn, ciment). Apoi aceleaşi loviri se fac pe o
hârtie cu pumnul şi apoi cu degetul înmuiat în culoare. Aceste exerciţii se pot repeta la diferite
intervale obţinându-se imagini ale punctului diferit grupate sau aşezate în şiruri pe direcţii cât mai
variate. Ele pot fii însoţite de unele elemente componente ca: melodii zgomote cu mişcare ritmică
mai mult sau mai puţin accelerată, sunete diferite etc.
În activitatea mea am pornit, la clasele mici de la exerciţii - joc de aplicare de puncte de
diverse mărimi, forme, culori, apoi am trecut la realizarea unor desene în cald-rece (Cer înstelat,
Cartierul - noaptea), am abordat termenii de aerat, aglomerat, grupat şi dispersat realizând desene,
fie în culori calde, fie în culori reci (Flori de câmp, Lanul de grâu)

În alte exerciţii, tot în finalitate cu imaginea punctului, am folosit anumite instrumente din
materiale diferite (beţişoare din lemn sau material plastic, capete din pixuri de metal, etc.),
loviturile fiind făcute mai de sus şi mai mult sau mai puţin tari. Se poate trece la o altă serie de
exerciţii care au ca scop desenarea punctului şi cu alte instrumente. De pildă: vor fi realizate cu
pensula sau cu ajutorul unor şabloane, etc., puncte de diferite forme, mărimi şi culori. Apoi pot fi
modelate (în lut sau plastilina) diferite puncte în relief, fie direct, fie prin lipire folosindu-se
anumite forme.
Exerciţii de acest fel pot fi făcute şi în scopul acoperirii unei suprafeţe cu puncte egale sau
neegale, juxtapuse, însoţite fiind de un ansamblu de mişcări ritmice, muzică, etc. În acest fel se pot
obţine efecte de spaţialitate.
La clasa a IV-a am realizat desene în exclusivitate din puncte prezentându-le în prealabil
reproduceri din “pictura pointilistă”, care a folosit punctul ca element de exprimare plastică.
Prin acest exerciţiu învăţătorul trebuie să facă pe elevi să înţeleagă că spaţiul plastic este un
univers generat de neliniştea, zbuciumul, bucuria, dansul sau tristeţea pe care punctul plastic în
peregrinările sale pe hârtie, poate să le exprime, precum şi cele mai bogate game de idei şi
sentimente.

III.2.LINIA PLASTICĂ

”Dreapta sau curbă, plana sau spaţială, linia dispune de un arsenal extins de elemente de
expresivitate plastică, stând la baza unei gramatici fundamentale a imaginii plastice.”
(Z. Dumitrescu -”Structuri geometrice, structuri plastice”, Bucureşti, 1984, Ed. Meridian, pag. 77)
În desenul artistic, alături de punct, forma şi culoare, se foloseşte ca element de limbaj plastic.
Tratată în acest mod, linia ia naştere dintr-un punct care ,,pleacă la plimbare”. Este deci un punct în
deplasare şi devine mijloc de comunicare a afectivităţii şi gândirii umane. Ea sugerează ideea de
formă şi spaţiu prin valoare (intensitatea culorii sau a liniei de la intens la transparent), modulare
(de la subţire la gros) şi mişcare. Redarea volumului şi a masei se poate realiza prin valoraţie alb-
negru, prin modulare cromatică sau prin haşurare. Sugerarea volumului prin linii imaginare, trasate
de formă. Dimensiunea spaţiului, direcţiile liniare şi mişcările de direcţie diferă datorită faptului că
obiectele şi formele sunt diferite.
Linia capătă înţeles şi grai atunci când o privim din toate punctele de vedere: formă, orientare,
grosime şi chiar culoare. Numai discutată din toate aceste aspecte capăta expresivitate şi sensuri.
LINIA PLASTICĂ - ductul - definită convenţional ca fiind un punct în deplasare, poseda ca
şi acesta aceleaşi stări potenţială, explozive şi spaţiale.
Se prezintă în diferite ipostaze:
► linie de orizont ;
► linie de ochire ;
► linie de tramvai ;
► linie de cale ferată ;
► linie de graniţă ;
► linie electrică ;
► linie gradată ;
► linie telefonică ;
► linie aeriană etc.
În scriere, în geometrie, în desen tehnic sau în alte reprezentări grafice, linia are aspect
diferit, specific fiecărui domeniu şi rol de semn grafic cu înţeles clar, precis şi delimitat.
În desenul artistic, alături de punct, forma şi culoare, se foloseşte ca element de limbaj
plastic, linia modulată, a cărei grosime este variabilă.
Spre deosebire de liniile simple, folosite în desenul tehnic sau geometric cu rol de semn
grafic şi înţeles singular, linia modulata devine un simbol capabil să redea stările sufleteşti ale celui
care desenează şi să adauge un plus de informaţii de natură afectivă. Ea accentuează caracteristicile
obiectelor desenate şi poate capătă diferite expresivităţi şi semnificaţi.
Liniile subţiri pot reda zonele luminate, colorile deschise şi materialele fine, uşoare, iar cele
groase sunt folosite pentru redarea unei umbre, culorilor întunecate şi materialelor grele.
După forma lor liniile pot fi:
► subţiri - groase;
PAUL KLEE «DESEN »(LINII SUBŢIRI ŞI LINII GROASE)

► continue - întrerupte;
LINII CONTINUE
LINII
ÎNTRERUPTE

Ca sens, că direcţie, liniile pot fi:


- curbe ;
ORNAMENT POPULAR DIN METAL (LINIE CURBĂ)

- frânte ;
« CRESTĂTURI » (LINIE FRÂNTĂ)

- drepte ;
Atât liniile frânte cât şi cele curbe pot fi deschise sau închise. În funcţie de poziţia lor pe
suport, distingem linii:
► orizontale
► verticale
PATRICIU MATEESCU «PESCARII »
(LINII VERTICALE ŞI ORIZONTALE)
► oblice
LINII OBLICE (ALTERNANTA)

Expresivităţi şi semnificaţii :
În funcţie de formă, de sens sau de poziţie, liniile pot avea semnificaţii şi expresivităţi
diferite:
· linia subţire - gingăşie, feminitate, lumina ;
· linia groasă - forţa, vigoare, munca ;
· linia continua - siguranţa, precizie, fermitate ;
· linia întreruptă - indecizie, căutare, nesiguranţa ;
· linia dreaptă - rigoare, logică, raţiune ;
· linia frântă - asprime, vitalitate ;
· linia curbă - emotivitate, sensibilitate, delicateţe;
· linia orizontală - calm, repaus ;
· linia verticală - aspiraţie, înălţare ;
· linia oblică - echilibru instabil, dezorientare;
Expresivităţile şi semnificaţiile liniilor depind şi de modul în care sunt grupate :
► linii verticale grupate în intervale egale - echilibru, sensibilitate;
► linii orizontale - stabilitate, linişte ;
► linii curbe, uşor ondulate - graţie, mişcare lină ;
► linii curbe în spirale, pe direcţii contrare - viteza, frământare ;
► linii de aceeaşi grosime - simplitate ;
► linii de grosimi diferite - complexitate ;
► linii paralele (orizontale, verticale, oblice) - ordine, armonie;
Toate aceste expresivităţi şi semnificaţii rezultă atunci când liniile respective sunt dominante
într-o compoziţie.
Rolul liniei în compoziţia plastică şi decorativă

Linia poate fi întâlnită ca linie - ornament al formelor materiale create de natură (fluturi,
zebre, tigri) sau a formelor create de om (vase din ceramică, ţesături şi imprimeuri textile, obiecte
de uz casnic din lemn etc.), precum şi că linie-obiect (ramurile pomilor, liniile de cale ferată, firele
electrice, ulucile de la gard etc.).
Ca element de construcţie, linia poate sugera formă, volumul şi chiar culoarea. Cel mai des
liniile sunt folosite în ansamblu şi nu ca element singular. În aceste situaţii, linia se prezintă sub
forma unor mulţimi de linii paralele ca rezultat al tehnicii de lucru folosite.
Între linii se pot stabilii diferite relaţii: mare - mic, aproape - departe, greu - uşor etc.
După modul de organizare a liniilor se pot crea impresiile de ordonat -
dezordonat, static - dinamic etc.
BOB BEAK ”COMPOZIŢIE” (LINII DINAMICE)

În compoziţiile decorative, liniile pot uni, separa sau susţine două elemente decorative, iar
prin modul în care se grupează pot crea diverse armonii liniare.
De asemenea, liniile pot fi folosite în diferite procedee specifice compoziţiei decorative :
repetiţia, alternanţa, simetria, asimetria etc.
Linia a fost folosită cu mult succes în gravură sub formă de haşuri, de către Abrecht Durer, în
litografie de către Honore Daumier, iar în desen şi pictura de către Vincent van Gogh, Henri
Matisse, Pablo Picasso, Theodor Pallady s.a. În concluzie, linia este un mijloc de materializare a
simţurilor şi conceptelor intelectuale ale elevilor. Ea este şi mijloc de comunicare a afectivităţii şi
inteligenţei omului.
Linia, în diferitele ei ipostaze şi de diferitele tipuri, poate fi dreaptă, unghiulară, curbată. Ea
poate fi element de sine stătător sau linie de contur a unor forme. Poate să exprime mişcare,
energie, spaţialitate, să prezinte forme, să exprime dispoziţii etc. Linia poate fi redată în diferite
tehnici şi procedee de lucru, acestea ducând la noi expresivităţi plastice care poartă amprenta
temperamentului fiecărui elev. Aceasta are potenţialitatea de a sugera prin valoarea şi mişcarea ei
ideea de formă, de spaţiu şi chiar de culoare. Un ansamblu de linii poate să exprime o viziune cu un
anumit conţinut de idei. Linia ca agent de expresie plastică poate fi discursivă, întreruptă, radială
etc., diversificându-se în funcţie de capacitatea de creaţie a fiecărui elev.
Trecerea de le o linie greoaie inexpresivă către o linie expresivă este indiciul unei
transformări calitative în gândirea copiilor. Aceasta se realizează treptat pe baza diferitelor exercitii-
joc şi pe baza cercetării unei lucrări de artă plastică. Linia în diferite ipostaze expresive poate fi
redată în diferite modalităţi, fie discursivă cu rol principal în spaţiul plastic, fie în ansambluri
liniare, folosindu-se monocromia, policromia, contrastele alb-negru etc.
În activitatea mea la clasa am început cu exerciţii de recunoaştere a liniei pe desene ale
elevilor, pe reproduceri de artă, pe obiecte care ne înconjoară. Elevii au descoperit că nu există
obiecte care să nu aibă în componenţa lor linii, şi că liniile pot fi drepte sau curbe, oblice sau frânte,
continui sau discontinui. Linia - ca agent de expresie plastică poate fi discursivă, întreruptă, radială,
etc., ea intrând în componenţa structurilor.
Se pot pune şi obstacole în calea liniei sau se pot încorpora în ea.
În alte cazuri obstacolul poate deveni generator de linii sau liniile se pot modula.
Am folosit linia în efecte de textura materială (cu linii în cercuri).
. La clasa a II-a am introdus, pe lângă instrumentele cunoscute, creta sub formă de baton
atrăgându-le atenţia că vor putea obţine, cu această, atât linii subţiri, cât ţi linii groase şi că fiecare
bucăţică de cretă ruptă poate fi folosită şi că în funcţie de apăsarea ei pe hârtie se pot obţine câteva
valori ale aceleiaşi culori. Repetând pe parcursul explicării şi demonstrării termenii de limbaj
plastic: punct, linie, ton, suport, se îmbogăţeşte de la sine limbajul lor plastic, fără a se încerca
niciun fel de forţare a copilului.
Le-am sugerat elevilor să redea desenul obţinerii culorii verde în linii neîntrerupte şi ca să fie
mai lămuriţi asupra cerinţelor, le-am prezentat şi imagini:
În orele următoare folosind jocul ,,Ce pot face instrumentele noastre” elevii au trasat linii
mai groase, mai subţiri, cu pensula, cu creionul, cu beţişorul, distanţate sau apropiate, curbe sau
frânte, ascendente sau descendente, intersectate sau nu. Ora următoare am trecut deja la combinarea
elementelor obţinute prin joc în diferite compoziţii care le-au fost sugerate sub forma unor titluri că:
,, Livadă cu pomi”, Baloane colorate”, “Păsări pe sârme de telegraf”.Le-am dat astfel posibilitatea
ca ei să facă lucrări interesante, originale şi inedite jucându-se fără teama de-a greşi, pentru că nu
le-am impus niciun fel de sarcină.
La clasele mai mari s-au realizat cu ajutorul liniilor, fructe şi flori, animale şi păsări,
combinând, după dorinţă liniile frânte, curbe, ascendente, descendente, groase, subţiri, continui sau
întrerupte, separate sau suprapuse.
Având în vedere anumite consideraţiuni de ordin optic pe o suprafaţă dată, linia are mai multe
posibilităţi de expresie acestea sugerează stări staţionare, de mişcare accentuată, de mişcare liberă
etc.
Concluzia finală ar fi că există o autoritate a expresivităţii liniei care nu poate fi
contestată .
III. 3. FORMA PLASTICĂ
Forma este conturul unui corp, silueta, chipul unei făpturi; în general, ea reprezintă aspectul
exterior, înfăţişarea sub care se prezintă orice lucru din natură.
Formele create de natură sunt de numite forme naturale sau forme materiale. Majoritatea au o
structură internă care influenţează forma exterioară.
CONSTANTIN BRÂNCUŞI ”GÂNDITORUL”-CERAMICA (FORMA PLASTICĂ)

“DOMNIŞOARA POGANNY”(FORMA PLASTICĂ)


ANDY WARHOL “ MARYLIN MONROE”- ALPII FOTOGRAFIE DIN
SATELIT-FORME MATERIALE
FORMA PLASTICĂ

Forma plastică prezintă mai multe unghiuri de vedere:


Ø al istoriei, teorie şi analizei operei de artă, ea reprezintă ansamblul elementelor şi
mijloacelor gramaticale şi tehnice care, într-o colaborare voită de creator, se constituie în
învelişul, în “coaja”, în exteriorul perceptibil al unei opere de artă, cu intenţia nemărturisită
de a transmite un mesaj;
Ø al procesului de creaţie, forma reprezintă rezultatul final al elaborării, inclusiv al
desăvârşirii ideii de formă gândită, imaginată, interioară, în confruntare cu diferitele forme
naturale;
Ø în scop analitic reprezintă element de limbaj în două variante.
- forma = semn, forma = culoare
- forma totală = compoziţie
Ø sens general: imagine concretizată grafic, pictural, etc. prin elemente şi mijloace specifice
pentru a deveni funcţională
Clasificări şi criterii:
- după cele două proprietăţi, calitate şi caracter:
1. după calitate:
- proprietate a materiei dea a fi lemn, marmură, etc, rezultă forme naturale, spontane,
accidentale; (bicontinue)
- aceeaşi proprietate, prelucrată rezultă forma artistică, elaborată, inventată; (tridimensionale)
2. după caracterul: - structurii: - forme deschise (statice, dinamice)
- forme închise (statice, dinamice)
- vectorului ultim, al relaţiei semnelor între ele şi ale acestora
cu suprafaţa suport (topologice şi tensionale)
- conturului: forme rotunde, colţuroase, dantelate, lanceolate.
- tratării suprafeţei suport: - forme picturale
- forme plastice
- forme decorative, plate.
- după origine: - formă spontană = forma naturală (întâmplătoare) sau produsă accidental, în
al cărui proces de apariţie şi selectare este implicată, fie voinţa de a căuta şi descoperi, fie de a
provoca cu o anumită intenţie de a prelucra, elabora ceea ce se obţine prin procedee precum:
monotipie, suprapunere prin îndoirea suportului, dirijarea culorii printr-un jet de aer - prin suflare
liberă sau printr-un tub, picurare sau stropire cu pensula a suportului umezit sau uscat, prin
“imprimare” cu diferite structuri naturale, textile, etc., prin scurgere aderenta s. a.
- forma elaborată = forma creată, fie pe baza a numeroase sugestii naturale, abstrasa prin
observarea atentă a naturii şi confruntată cu alte forme: fie prin prelucrarea unei forme spontane, în
ambele variante transfigurarea făcându-se pentru un anumit context spaţial, compoziţional.
Dialogul cu natura este ,,sine qua non” a fiecărui creator. Prin investigarea specifică omului, orice
formă este înţeleasă mai mult decât permite exteriorul, aparente ei, intervenind intuiţia, sinteză,
viziunea, ia naştere o formă nouă, forma creată.
- după diferitele ei ipostaze funcţionale
· forma - culoare(=cromorfema) : percepţie vizuală concomitentă a formei şi culorii unui
obiect sau a unei suprafeţe rezultată din suprapunerea lor simultană(perceptiv).
· forma deschisă = forma care rezultă din ductul (trăsătura) care nu se mai întoarce la
punctul iniţial, sensul ei general fiind centrifugal; excentrică;
· forma închisă = forma alcătuită din detalii liniare a căror dispunere spaţială tinde spre
centru, spre interiorul ei; centrică,
· forma semnificativă = forma care se poate lipsi de semnificaţia ce i-o poate oferi
elementul reprezentativ său abstract în sine, devenind ea singură întruparea unui alt sens
decât cel iniţial, local, propriu
· forma simbolică, forma în care poate fi cuprinsă o idee picturală, sculpturală, etc.
Generalizatoare sau evocatoare, prin transfer de semnificaţie de la mai multe forme
similare la una mai potrivită, şi de regulă, similară structural.
· Forma totală, formă rezultată din părţi organice, unitar şi echilibrat articulate, care au
cedat ceva din autonomia lor de semne potenţiale pentru a se putea asocia, accepta
reciproc, sau din contră, pentru ase respinge expresiv, în ambele variante: că detalii ale
aceleiaşi configuraţii; sinonimă compoziţiei.
PABLO PICASSO “FEMEIA CARE PLÂNGE”
(FORMA PLASTICĂ PLANĂ)

Forma plastică plană poate fi denumită formă spontană şi se poate realiza prin: fuzionare,
curgere liberă, stropire forţată, scurgere aderentă, dirijarea jetului de aer, sfoară colorată, monotipia,
etc.
Fuzionarea este un amestec care se realizează între pete sau linii umede relativ spontane, fără a
folosi relativ pensulă. Când se alătura pete sau linii umede care se întrepătrund, fuzionarea are loc
la margini. Dacă petele sau liniile umede se suprapun prin atingere cu pensula, fără a le freca, se
realizează fuzionarea în masă. Termenul de fuzionare este greu pentru elevii mici şi de aceea se va
înlocui cu cel de împrăştiere, risipire a culorilor, fie la limita dintre ele, fie în toată masa lor. Prin
acest procedeu, delimitarea între culori este topită şi se obţine un aspect catifelat.
“PORTRET”- FUZIONARE

Curgerea liberă se realizează prin depunerea culorii bine fluidizate pe suportul umed sau
uscat, prin curgere dintr-un recipient la clasele mici făcându-se tot sub formă de joc.
Hans Hoffmann “Primăvara”- Curgere Liberă

Stropirea forţată se poate face pe suport umed sau uscat, cu orice fel de instrument: pensula,
tocul, periuţa de dinţi etc.
Scurgerea aderenta se realizează prin dirijarea culorii fluidizate, depuse pe suport, schimbând
poziţia acestuia, în diferite sensuri. Operaţia se poate repeta de mai multe ori, cu diverse culori,
urmărindu-se chiar suprapunerea urmelor de culoare.
“PERSONAJ ROŞU” - SCURGERE ADERENTĂ

Dirijarea jetului de aer constă în suflarea culorii fluidizate depusă pe suport în diferite
sensuri, liber sau folosind unele obiecte aflate la îndemână: un pai, un tub de plastic sau cauciuc etc.
DIRIJAREA JETULUI DE AER ,,COMPOZIŢIE”
Sfoară colorată este un procedeu în care se foloseşte o bucată de sfoară, îmbibata în culoare
care se aşează pe o hârtie, ce se va plia, având grijă să se lase afară un capăt al sforii. În timp ce se
presează hârtia cu o mână, cu cealaltă se trage de capătul sforii rămas liber, până când acesta va ieşi
dintre filele hârtiei. Desfăcând foaia se va observa forma obţinută.
“DRESOR” - SFOARA COLORATĂ

Monotipia se realizează pe hârtie albă sau colorată de preferinţă lucioasă, pe care se aşează
una sau mai multe pete de culoare, cât mai grupate. Se pliază hârtia peste ele şi se presează. După
desfacerea foii va rezulta o imagine a cărei forma şi întindere depind de cantitatea de culoare
folosită şi de sensul de apăsare.
TIGRU CU OCHI ALBAŞTRI
(FORMA MONOTIP SIMETRICĂ) ÎNGER PORTOCALIU
(FORMA MONOTIP

Forma spaţială spre deosebire de cea plană, este forma care se încadrează în spaţiu pentru
că posedă volum şi are trei dimensiuni: lungime, lăţime şi înălţime. Ea este folosită mai ales în
artele spaţiale: sculptură, ceramică, sticlărie etc. formele spaţiale se pot obţine şi prin plierea hârtiei
sau cartonului rezultând diverse forme. Unul dintre cele mai vechi şi des folosite sete tehnică
,,origami”, cuvânt de origine japoneză care înseamnă ,,arta plierii hârtiei”.Acest procedeu
evidenţiază forma spaţială şi pune accentul pe volum. Dintre cele mai simple forme de bază sunt:
,,cartea”, ,,batista”, ,,barca”, ,,scara “ etc.
DAN BĂNCILĂ “CORPURI SPAŢIALE”- STICLĂ
FORMA SPAŢIALĂ

ORIGAMI - FORME COMPLEXE


Semnificaţii:
- după caracterul liniar al conturului: în linii drepte = hotărâre, voinţă puternică,
agresivitate, spirit închis, mărginit, ,,colţos”, insensibil; în linii curbe = voinţa, veselie,
dinamism, spirit deschis, calmitate, sensibilitate;
- după dispunerea, ponderea, poziţia în spaţiul creat: progres, mişcare avântată, cădere,
dezechilibru, ordine, stabilitate, echilibru, etc.
- forma - culoare: se amplifică, se completează sau voit se diminuează cu semnificaţiile
culorilor.
Deoarece activitatea de creaţie artistică se desfăşoară pe baza observării lumii înconjurătoare,
trebuie să ne obişnuim de timpuriu să observăm natură, să studiem formele naturale. Imaginea
creată de artist cu ajutorul liniei şi culorii în pictură, este forma plastică.

III. 4. CULOAREA

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost atraşi de culori şi de tainele acestora, deoarece
existenţa noastră nu poate fi concepută fără ambianţa colorată a lucrurilor care ne înconjoară.
Culoarea dezvoltă primele forme ale personalităţii şi emotivităţii omului, îi stimulează spiritul
creator şi exercită o deosebită influenţă asupra sa, provocându-i diferite stări psihice, impresii şi
sentimente.
Culoarea este o însuşire a luminii determinată de compoziţia sa spectrală, care face ca ochiul să
perceapă diferit radiaţiile de pe retină, având aceeaşi intensitate, dar lungimi de undă diferite.
Culoarea are influenţă asupra omului, provocându-i impresii, sentimente sau stări psihice diferite.
Noţiunea de culoare apare numai atunci când există lumină.
Culorile pot fi clasificate în:
Ø culori primare (de bază) : roşu (R ), galben (G), albastru (A).
La clasa I am pornit, în predarea acestei teme, de la versurile:
“Albastru e cerul în zare,
Cu galbene stele mă joc
Şi roşu e sângele care
Ne arde în inimi de foc”, cerându-le şcolarilor să spună despre ce culori au auzit în această
strofă şi comentând împreună semnificaţiile lor. După ce m-am convins că elevii cunosc aceste
culori, fără a mai face confuzie între ele, am făcut precizarea că aceste culori sunt cele mai
importante, sunt principale pentru că din ele se obţin toate celelalte culori. Le-am mai spus că ele se
numesc primare pentru că nu se obţin din alte culori, ele existând ca atare în natură. Pentru fixarea
celor trei culori am desfăşurat jocul ,,Ce culoare are” prin care ei trebuia să recunoască şi să
denumească ce culoare are unul din obiectele prezentate sau am spus ghicitori sub formă de
concurs:
“În sobă dar şi în vatră
Arde azi cu faţa toată” (focul-roşu)
“Stiloul meu azi nu vrea
Ca să scrie fără ea, “ (cerneala-albastru)
“Noaptea pe cer, dacă vrei,
Ai să vezi mii de scântei” (stelele-galben)
Ø culori binare de gradul I (rezultate din amestecul culorilor primare, două câte două):
R+G= oranj ( O), G+A= verde(V), R+A= violet (Vi);

HENRI MATISSE - “MADAME MATISSE”(culori secundare)

Ø culori binare de gradul II: amestecul unei culori primare cu una din culorile vecine
binare de gradul I (ex R+O=roşu aprins)
Ø culori terţiare: se obţin prin amestecul culorilor binare de gradul I, două câte două
(ex. V+O=ocru, O+Vi=maro-roşcat;

La clasele următoare am trecut la obţinerea şi cunoaşterea culorilor binare.


Având în vedere că la această vârstă elevii sunt atraşi de poveşti, am ales pentru
obţinerea fiecărei culori binare o poveste din care elevii au dedus modul de obţinere a
acestora, lăsând că despre semnificaţia lor să se vorbească la o altă temă, cu accent la
clasele III-IV, când puterea de abstractizare şi desprindere de concret este mult mai
pronunţată. De exemplu, pentru obţinerea culorii verde am folosit povestea:
,,A fost odată, când Pământul nu era decât o întindere imensă de apă albastră ce se
oglindea în cerul azuriu, a fost odată o apă care era împărăţia unei zâne rele-Marea-
Albastra, ce domnea peste întinderile albastre, fără ca cineva s-o supere. Această pană într-o
zi, când pe cerul azuriu a apărut un mic punct galben. Zâna cea rea nici măcar nu l-a luat în
seamă, dar pe zi ce trecea punctul devenea tot mai mare, mai arzător şi mai strălucitor.
Mulţi ,,stropi” din împărăţia crăiesei Marea-Albastra, nemaiputând suporta răutatea zânei,
se făceau nevăzuţi şi urcau spre cer, înfrăţindu-se cu împăratul cel nou: regele Soare-
Galbior. Văzându-se astfel trădată, crăiasa a trimis un credincios să răpească pe regele
Soare. Furat în timpul somnului, acesta visa că pluteşte în văzduh şi se răcoreşte într-o apă
mare şi albastră. Când s-a trezit însă, a văzut că într-adevăr el era cufundat şi ferecat în
adâncul unei ape. Neputându-se mişca a trimis în raze strălucitoare în toată împărăţia Mării-
Albastre, schimbând astfel culoarea acestei împăraţii. Ştiţi voi ce culoare nouă s-a
format? Încercaţi să aflaţi punând albastru peste galben sau invers. Aceste poveşti au
activizat elevii stârnindu-le interesul şi participăm cu plăcere la realizarea sarcinilor .După
această temă copiilor le-a fost mai uşor să înţeleagă şi să folosească celelalte grupe de
culori, descoperindu-le prin jocuri.
Ø culori complementare: sunt culori aşezate pe cercul cromatic pe acelaşi diametru.
Galben este complementar cu violet.
Roşu este complementar cu verde.
Albastru este complementar cu oranj.
Ø culori calde: roşu, oranj, galben;
“PĂSĂRI ÎN CUIB”- culori calde

Ø culori reci: verde, albastru, violet;


GHEORGHE PETRAŞCU ,,PODUL SAN MARTIN” (culori reci)

Ø culoarea cea mai deschisă: galben;


Ø culoarea cea mai închisă: violet;
NONCULORILE
Nonculorile nu apar în spectrul solar şi sunt reprezentate prin alb şi negru.
THEO VAN DOESBURG ,,COMPOZIŢIE” ULEI (NONCULORI)
CULORI LUMINA SECUNDARE

Contraste cromatice
1.Contrastul complementar. Rezultă din alăturarea culorilor complementare, care se cer reciproc.
Juxtapuse, îşi măresc puterea de strălucire până la maxim.
HENRI MATISSE ,,TANGER” GRAZIA CANCIULLO ,,COMPOZIŢIE” -
GAMA R- V GAMA GALBEN - VIOLET

ALFRED SISLEY ,,BARCA ÎN TIMPUL INUNDAŢIEI” - GAMA A - O

2.Contrastul închis-deschis (clarobscur) se obţine prin alăturarea unor culori cu valori tonale
diferite. Acest contrast mai este cunoscut şi sub denumirea de perspectivă tonală.
3.Contrastul de calitate rezultă din alăturarea unor culori strălucitoare cu unele stinse. Calitatea
unei culori este dată de gradul ei de puritate. Culorile se pot tulbura cu alb, negru, gri.
4. Contrastul de cantitate rezultă din alăturarea unor culori ce acoperă suprafeţe de mărimi
diferite.
5. Contrastul simultan şi succesiv are la baza legea complementarităţii şi se manifestă atunci când
o culoare pură cere fiziologic culoarea ei complementară.
6. Contrastul culorii în sine apare prin alăturarea unor culori pure, curate.
7. Contrastul cald-rece apare în situaţia în care culorile calde sunt alăturate celor reci.
ALEXANDRU CIUCUREANU “CAPIŢE DE FÂN”(culori calde în prim plan şi culori reci în
planul îndepărtat)

Pentru o descriere mai amănunţită a culorii există trei unghiuri de abordare:


1. În sens fizic, obiectiv-culoarea este proprietate naturală, în două variante:
· culoare-lumină, componenta sau element structural al luminii solare, raza de o
anumită lungime de undă, emisă monocromatic direct din soare sau de altă sursă
prin fenomenul numit dispersia luminii sau reflectată prin fenomenul numit
absorbţie-reflexie.
· culoare-substanţă, materie naturală, substanţă de o anumită calitate cromatică
(pigment natural) prezentă şi la suprafaţa obiectului, dar şi ca rezultat al ambiţiei
omului de a descoperii sau de a produce echivalente substanţiale ale culorilor-
lumina (pigment de sinteză chimică)
2. În sens psiho - fiziologic culoarea este raport sau percepţie condiţionată simultan de mai
mulţi factori, între care - şi cel mai important lumina.
· deci, ,,variabilă de lumină”, sursă şi calitatea ei (naturală, artificială), predominant
caldă/rece;
· momentul optim (teoretic): la prânz în miezul verii -> intensitatea maximă a emisiei
şi luminozitatea atmosferei/luminiscenta ambiantei: când galbenul este situat la
aproximativ mijlocul benzii spectrale vizibile;
· suprafaţa obiectului calitatea acestuia (mată, lucioasă, rugoasa etc.);
· acuitatea vizuală (sănătatea ochiului; boli: acromatism, discromatism, daltonism
etc.);
· distanţă (+luminozitatea atmosferei+acuitate); de aici: culoare proprie ->culoare -
impresie, ton local
3. În sens gramatical - element de limbaj cu diverse roluri: creează spaţiu = rol constructiv
de spaţiu vizual cu două dimensiuni (spaţiu decorativ) sau cu trei dimensiuni(a treia
dimensiune = sugerată), deci spaţiul pictural, plastic;
Structura cromatica
- ordinea naturală (spectrală) a principalelor culori: ROGVAW şi nu ROGVAIW
- culori primare (baza, tricromia):
· spectrale, tricromia spectrală: - roşu vermillon
- verde gălbui
- albastru violet
· pigmentare, tricromia pigmentară: - roşu magenta (un roşu purpuriu)
- galben primar
- albastru verzui
- culori secundare (binare):
· spectrale: - galben(din roşu vermillon + albastru violaceu) = “ jaune “
- violet magenta (din roşu vermillon + albastru violaceu) = “pourpre”
- albastru verzui (din verde gălbui + albastru violaceu) = “bleu cyan”
· pigmentare: - Oranj (R+G) sau ,,rouge (pourpre + jaune)”
- verde(A+G) sau ,,vert(jaune+bleu cyan)”
- violet(R+A) sau ,,bleu fonce bleu cyan+pourpre”
- culori calde şi reci:
· argumente: - influenţează pulsul(cu 2-3 subdiviziuni în plus sau în minus faţă de
,,normalul momentului”)
- experienţe: - grajdurile vopsite în roşu şi în albastru şi caii de curse
- cuşca roşie a pisicii
- grăbirea formării căluşului cu ipsos roşu
- insomnii în dormitoare cu pereţi în nuanţe calde
- senzaţie de frig în baia albastră sau verde
· cele două grupe termodinamice principale, ROG şi VAW, dau echilibrul spectrului şi
stau la baza echilibrului percepţiei vizuale
- culori semene: vecine în spectru, înrudite natural(ex.: roşu şi orange sau roşu şi violet etc.)
sau prin analogie (acţiune de apropriere a contrariilor), ex.: roşu răcit uşor cu albastru sau cu
violet şi albastru încălzit uşor ci violet sau cu roşu.
- culori complementare (perechi principale):
· culori lumina complementare: - galben şi albastru violaceu(,,bleu fonce”)
- albastru verzui ultramarin (,,bleu cyan”) şi oranj(roşu
vermillon, “rouge”)
- roşu purpuriu(,,pourpre”) şi verde
· culori pigment complementare: - albastru violaceu şi galben
- oranj şi albastru verzui
- verde şi roşu purpuriu(,,pourpre”)
Tricromia, structura duala a retinei şi legea complementarităţii
Întregul lumini(spectrul cromatic) se poate reduce la cele trei culori de bază (=tricromia).
Aceste ( două calde, roşu şi galbenul şi una rece, albastru) se regăsesc în fiecare din cele trei
perechi de complementare principale: ex.: R şi V (V rezultat din G+A), A şi O (O rezultat din
R+G), G şi W (W rezultat din A+R).
De-a lungul mileniilor experienţa cromatică a speciei umane s-a specializat retinian prin prezenta
simultană, dar inegală, a celor două grupe termodinamice; de aici structura duala, a retinei, conurile
şi bastonaşele exercitându-se echilibrat, deci asimetric, la unde colorate predominant calde şi,
simultan, la reci.
Altfel spus fiecare culoare îşi cere alături complementara proiectând-o prin ceea ce numim
inducţie reciprocă, dinspre reţină chiar şi când aceasta există, rezultă legea complementarităţii.
Calitatea şi caracterul culorii; amestecuri
Culorile-substanţă pot fi clasificate şi după alte criterii, după calitatea şi caracterul lor (rezultă
două trăsături, una modificabila, şi altă relativ stabilă).
- calitatea culorilor: trăsătură distinctivă, precizata printr-o denumire generică (ex, . albastră),
însoţită de un atribut de precizare: fie a locului de utilizare - afirmare (albastru de Voroneţ) fie a
nuanţei de producere (albastru ceruleum), fie a sursei fizice sau fizico-chimice de obţinere (albastru
de mangan).
După calitate culorile sunt pure-rupte(în mod natural sau prin amestec de complementare).
- caracterul culorilor: trăsătura relativ stabilă, ,,moştenită” prin origine sau dobândită.
După caracterul lor, culorile sunt: calde - reci sau răcite - încălzite prin juxtapunere, prin amestec
fizic de analogie sau prin suprapunere principale - secundare, uşoare - grele, închise - deschise.
Amestecul este un proces de modificare a calităţii şi caracterului culorii - lumina şi a culorii -
substanţa:
- fie prin însumare: amestecul optic că procedeu utilizat şi în tehnica mozaicului, şi, mai
ales, în etapa poantilistă a Impresionismului, procedeul amestecului prin suprapunere de
pelicule translucide etc.
- fie prin scăderea lungimilor lor de undă emise sau reflectate monocromatic; ex. toate
tipurile de amestec fizic: prin ruperea tentei (grizare), prin nuanţare, prin ruperea tonului
(degradare).
De asemenea şi culorile au anumite semnificaţii pentru oameni, şi nu puţini sunt aceia care ţin
cont de semnificaţia culorilor.
Ex: roşu: Efecte fiziologice:creşte tensiunea arterială, măreşte tonusul muscular, activează
respiraţia;
Efecte psihologice: irită, excită, nelinişteşte uşor, activează mintea, facilitează asociaţia de idei;
Indicaţii terapeutice: anemie, astma, bronşită, depresie, dureri reumatismale, oboseala, migrenă,
etc.
Contraindicaţii: stări inflamatorii, tulburări emoţionale;
Opusul rosului este verdele.
În vederea desprinderii semnificaţiilor culorilor am pornit de la povestirile pe care le-am alcătuit
în vederea înţelegerii modului de obţinere a culorilor binare:
- galben-strălucirea şi lumina dată de soare, dragostea pe care Soare - Gălbior o împărtăşeşte cu
măreţie tuturor, împrăştiind prosperitate;
- preţiozitate-bijuteriile şi podoabele din aur;
- invidie-gelozie - am pornit de la explicarea unor alocuţiuni că : ,,galben de invidie, de
gelozie”;
- albastru-puritate, delicateţe ca cerul azuriu care nu s-a supărat nici pe soarele ce i-a luat o parte
din imensitatea întinderilor sale, nici pe marea care l-a împroşcat cu valurile ei înspumate;
- răceala - Craiasa Mare - Albastră era rece, dură cu supuşii, etc.
- verde - speranţă, mulţumire şi linişte, odihnă, tinereţe, în verdele fraged al primăverii;
- siguranţă, refugiu-pentru a scăpa de primejdie animalele şi oamenii se adăpostesc în
verdeaţa tufişurilor, în inima codrilor;
- roşu-înflăcărare, luptă, agresivitate - când Flacăra Roşie a plecat să nimicească pe trădătorii
Mării-Albastre;
- entuziasm, iubire-atunci când Flacăra Rosie s-a împrietenit cu Soare-Gălbior;
- oranj-veselie, exuberanta, bucurie;
- dorinţa de a învinge, căldură;
- violet - tristeţe, durere, îngândurare, etc.

S-ar putea să vă placă și