Manual Microeconomie

Academia de Studii Economice din Moldova
Catedra „Relaţii Economice Internaţionale”
Boris Chistruga (coordonator), Constantin Postica
Economie Mondială
şi
Relaţii Economice Internaţionale
(manual pentru ciclul I licență)
Chişinău 2010
Manualul EMREI este elaborate de către membrii catedrei REI ASEM.
Colectivul de autori:
Capitolul 1 – B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; C.Postica, conf.univ., dr.; I.Galaju, conf.univ., dr.
Capitolul 2 – B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; C.Postica, conf.univ., dr.; I.Galaju, conf.univ.,

dr.; D.Galea, lector univ., drd
Capitolul 3 – B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; C.Postica, conf.univ., dr.; D.Galea, lector univ.,
drd
Capitolul 4 - N.Palii, conf.univ., dr.; D.Galea, lector univ., drd
Capitolul 5 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; C.Postica, conf.univ., dr.; D.Galea, lector univ.,
drd
Capitolul 6 - P.Roşca, prof.univ., dr.hab.; L.Roşca, lector univ., dr.; D.Galea, lector univ., drd
Capitolul 7 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; M.Popa, asistent univ., drd
Subcapitolul 8.1 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; E.Ursachi, lector sup., dr.; M.Popa,
asist.univ., drd.
Capitolul 11 - L.Dodu-Gugea, lector superior., dr.; D.Harcenco, lector superior
Capitolul 12 - N.Palii, conf.univ., dr.; D.Harcenco, lector superior
Capitolul 13 - M.Hachi, conf.univ., dr.; D.Harcenco, lector superior
Capitolul 14 - M.Pisaniuc, conf.univ., dr.; D.Harcenco, lector superior
Capitolul 15 - M.Pisaniuc, conf.univ., dr.; D.Harcenco, lector superior
Capitolul 16 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; C.Carauş, lector univ., drd
Capitolul 17 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; I.Botnaru, drd
Subcapitolul 17.4 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; E.Ursachi, lector superior., dr.; I.Botnaru,
drd
Subcapitolul 18.1 – M.Hachi, conf.univ., dr.; C.Carauş, lector univ., drd
Subcapitolul 18.2 - N.Lobanov, conf.univ., dr.hab.; C.Carauş, lector univ., drd
Subcapitolul 18.3 - M.Hachi, conf.univ., dr.; C.Carauş, lector univ., drd

C U P R I N S
Nr. Denumirea temei Pagina

d/o
INTRODUCERE 11
Partea I. Sistemul Economiei mondiale. Tendinţe moderne în EM. 14

Capitolul. 1 Economia mondială – origini, conţinut, tendinţe.
1.1. Conceptul de economie mondială. 14
1.2. Formarea Economiei Mondiale – proces complex şi dinamic. 18
1.3. Trăsături şi tendinţe ale Economiei Mondiale. 23
1.4. Obiectul de studiu şi metodele de cercetare ale EMREI 27
Glosar 30
Teste şi întrebări de evaluare a cunoştinţelor 31
Bibliografie 31
Capitolul 2. Sistemul Economie Mondiale – elemente structurale, modele de 32

dezvoltare.
2.1. Economiile naţionale – verigi de bază ale Economiei Mondiale. 32
2.2. Diviziunea mondială a muncii. 34
2.3. Piaţa mondială 40
2.4. REI – esenţa şi formele de manifestare 45
2.5. Circuitul economic mondial. 51
2.6. Ordinea economică mondială. 53
2.7. Modele de dezvoltare economică pe glob şi postindustrializarea,. 57
Glosar 70
Bibliografie 73
Capitolul 3. Internaţionalizarea, Globalizarea, Transnaţionalizarea 74
3.1. Interdependenţele economice, internaţionalizarea şi globalizarea 74
3.2. Esenţă, factori determinanţi ai globalizării 80
3.3. Efectele globalizării economice. Transnaţionalizarea 90
3
Glosar 97
Bibliografie 99
Capitolul 4. Societăţile transnaţionale şi implicaţiile lor asupra economiei 100

mondiale.
4.1. Definirea şi caracteristici ale STN 100
4.2. Fluxurile şi stocurile investiţionale transnaţionale 112
4.3. Strategii de creştere a STN 119
4.4. Relaţiile STN cu statele naţionale şi Implicaţiile expansiunii STN şi 121

managementul societăţilor transnaţionale.
Glosar 127
Bibliografie 129
Capitolul 5. Cooperarea şi Integrarea economică internaţională. 130
5.1. Cooperarea economică internaţională: conţinut, forme 130
5.2. Integrarea economică internaţională: esenţă, factori determinanţi, implicaţii. 137
5.3. Forme de manifestare a procesului integrării economice internaţionale. 144

Organizaţii economice interstatale..
5.4. Uniunea Europeană – cea mai reuşită integrare economică regională 156
Glosar 162
Bibliografie 164
Capitolul 6. Cadrul instituţional al economiei mondiale. 165
6.1. Definirea şi clasificări ale organizaţiilor internaţionale 165
6.2. Sistemul Naţiunilor Unite 167
6.3. Instituţiile financiare internaţionale: Fondul Monetar Internaţional şi Grupul 174

Băncii Mondiale.
6.4. Organizaţiile internaţionale neguvernamentale 183
Glosar 188
4
Bibliografie 189
II. ECONOMIA ŢĂRILOR LUMII 190
Capitolul 7. Tipologia ţărilor lumii. 190
7.1. Clasificarea statelor lumii 191
7.1.1. Clasificarea ţărilor lumii propusă de ONU 191
7.1.2. Clasificare a ţărilor lumii după ONU 191
7.1.3. Clasificarea ţărilor lumii după Banca Mondială 192
7.2. Indicatorii dezvoltării social-economice a ţărilor lumii şi dimensionarea lor 192
Glosar
Bibliografie 197
Capitolul 8. Grupul ţărilor dezvoltate şi locul lor în economia mondială 198
8.1. Caracteristica generală şi potenţialul economic al ţărilor dezvoltate 198
8.2. Locul şi rolul TRIADEI în dezvoltarea economiei mondiale: SUA, Japonia, 203
UE
8.3. Influenţele macroeconomice a statelor membre OCDE şi G8 asupra 206

economiei mondiale
Glosar
Bibliografie 215
Capitolul 9. Economia ţărilor în dezvoltare: diversitate şi probleme structurale 216
9.1. Trăsăturile specifice şi nivelul de dezvoltare a ţărilor în dezvoltare 216
9.2. Diversitatea şi principalele tipuri de ţări în curs de dezvoltare 224

Noile ţări industrializate din Asia şi America Latina sau ţările emergente
9.2.1 225
9.2.2 Un nou pol de dezvoltare economică – BRIC (Brazilia, Rusia, India, China 232
9.2.3 Africa – un continent al ţărilor în dezvoltare 234
9.2.4 Economia ţărilor exportatoare de petrol - OPEC 240
5
Glosar
Bibliografie 245
Capitolul 10. Economia ţărilor în tranziţie 246
10.1. Conceptul de ţară în tranziţie – trecerea de la economia planificată la 246

economia de piaţă
10.2. Ţările din Europa Centrala şi de Est – de la o economie dirijată (spre o 248
economie de piaţă funcţională) în Uniunea Europeană
10.3. Esenţa şi conţinutul transformărilor economice ale ţărilor în tranziţie din 251
Comunitatea Statelor Independente (CSI)
10.4. Republica Moldova în mrejele tranziţiei 254
Glosar
Bibliografie 268
III. CIRCUITUL ECONOMIC MONDIAL ŞI REI 269
Capitolul 11. Fluxurile Internaţionale de bunuri şi servicii. Comerţul internaţional 269
11.1. Comerţul internaţional – flux de bază al circuitului economic mondial şi al 269

relaţiilor economice internaţionale
11.2. Schimburile comerciale internaţionale şi trăsăturile lor generale 275
11.3. Evoluţia şi esenţa comerţului internaţional 279
11.4. Rolul OMC în reglementarea comerţului mondial 292
11.5. Evoluţia comerţului exterior al Republicii Moldova 301
11.6. Comerţul internaţional cu servicii 303
11.7. Principalele postulate ale avantajelor competitive după M.Porter. 315

Principalele strategii ale competitivităţii în lume
Glosar tematic 335
Bibliografie 339
Capitolul 12. Fluxurile Internaţionale de capital. Investiţii Străine Directe 341
12.1. Abordarea conceptuală a Investiţiilor Străine, caracteristicile definitorii şi 341
6
factorii determinanţi
12.2. Dinamica evoluţionistă şi tendinţele contemporane ale fluxurilor de Invetiţii 354

Străine Directe
Glosar tematic 363
Bibliografie 366
Capitolul 13. Migraţia internaţională a forţei de muncă 367
13.1. Conţinutul şi particularităţile de bază ale migraţiei internaţionale a forţei de 367

muncă
13.2. Teorii ale migraţiei internaţionale a forţei de muncă 373
13.3. Dimensiunea şi direcţiile migraţiei de muncă 375
13.4. Reglementarea migraţiei de către statele lumii 379
13.5. Consecinţele migraţiei internaţionale a forţei de muncă 382
13.6. Migraţia forţei de muncă din/în Republica Moldova 385
Glosar tematic 388
Bibliografie 389
Capitolul 14. Piaţa financiară internaţională. Interdependenţa financiară 390
14.1. Conceptul şi esenţa relaţiilor financiare internaţionale 390
14.2. Caracteristica pieţelor de capital 397
14.3. Evoluţia pieţei financiare internaţionale 402
Glosar tematic
Bibliografie
Capitolul 15. Relaţiile monetare internaţionale şi rolul lor în REI 408
15.1 Principalele caracteristici ale relaţiilor monetare internaţionale 408
15.2 Evoluţia sistemului monetar internaţional şi Sistemul de la Bretton – Woods 410
15.3 Piaţa valutară şi cursul de schimb valutar 419
7
Glosar tematic 446
Bibliografie 447
IV. PROBLEME GLOBALE 449
Capitolul 16. Crizele economice mondiale 449
16.1 Probleme, cauze şi căi de depăşire ale crizelor economice mondiale 451
16.2. Criza sistemului bancar internaţional şi căile de reglare 459
16.3 Criza pieţelor emergente 469
Teste şi întrebări de evaluare a cunoştinţelor
Glosar tematic
Bibliografie
Capitolul 17. Subdezvoltarea economică şi asistenţa financiară pentru dezvoltare 482
17.1. Conceptual subdezvoltării economice 482
17.3.2. Tipologia ţărilor în curs de dezvoltare , criterii şi indicii 484
17.2. Trăsăturile, cauzele şi căile de depăşire ale subdezvoltării economice 485
17.3.4. Teorii despre geneza subdezvoltării 486
17.3. Asistenţa financiară externă – esenţă, cauze, efecte. 491
17.4. Problema datoriei externe a ţărilor în dezvoltare 494
Capitolul 18. Industria pe plan mondial 497
18.1. Revoluţiile industriale şi dezvoltarea industriei 497
18.2. Structura actuală a industriei 499
18.3. Politici , strategii de dezvoltare a industriei 499
Capitolul 19. Agricultura şi alimentaţia pe glob 502

Locul, dinamica, structura şi tendinţe ale agriculturii pe plan mondial
19.1 502
Repartiţia producţiei agricole pe plan mondial. Tendinţe în politicile agrare
19.2. 506
ale ţărilor.
Dimensiunile problemei alimentare pe glob. Cauze şi căi de soluţionare
19.3. 506
8
Rolul organizaţiilor internaţionale în rezolvarea problemelor
19.4 519
alimentare(FAO, FIDA, CMA, PAM). Perspectivele agriculturii mondiale.
Capitolul 20. Problemele globale ce decurg din relaţia om-natură. 521
Problema demografică şi a folosirii forţei de muncă pe plan mondial
20,1 522
Problema energiei şi a materiilor prime pe plan mondial
20,2 532
Echilibrul ecologic – cerinţă a dezvoltării economiei mondiale.
20,3 541
Glosar 550
Teste 551
Bibliografie selectivă 552
Capitolul 21. Problemele globale politice – aspectul economic 555
Terorismul internaţional. Grupări teroriste şi forme de manifestare.
21,1 555
Impactul terorismului asupra economiei mondiale. Prevenirea şi combaterea 561
terorismului.
Crima organizată – fenomen global 563
Structura crimei organizate contemporane 565
Criminalitatea economico-financiară: cauze, factori determinanşi.
566
Tipurile de traficuri ale crimei organizate 568
Republica Moldova pe harta crimei organizate transnaţionale. Corupţia în 573

Republica Moldova.
Glosar tematic
Bibliografie 576
9
INTRODUCERE
Economia mondială contemporană se află într-un proces de ample transformări influenţând

tot mai mult asupra vieţii internaţionale, precum şi asupra economiilor naţionale ale statelor
lumii. Acest proces este determinat de factori diverşi şi complecşi de ordin economic, tehnic,
social şi politic.
În acest context, disciplina „Economia Mondială şi Relaţii Economice Internaţionale”,

ocupă un rol deosebit în cadrul planurilor de studii ale facultăţilor economice tuturor instituţiilor
superioare de învăţământ superior din ţară şi peste hotare inclusiv ale Academiei de Studii
Economice din Moldova. Făcând parte din disciplinele economice fundamentale, este un curs ce
contribuie esenţial la formarea gîndirii economice a fiecărui student, oferindu-le cunoştiinţele de
bază necesare înţelegerii corecte a proceselor şi mecanismelor specifice ce au loc pe glob. Într-o
lume tot mai interdependentă, în care procesul globalizării afectează toate domeniile de activitate
economică a oricărui stat, iar orice fenomen ce are loc într-un anumit colţ al lumii se răsfrînge în
mod inevitabil şi rapid asupra celorlalte regiuni, studierea disciplinei „Economia Mondială şi
Relaţii Economice Internaţionale” devine o necesitate în formarea economiştilor, indiferent de
specialitate. Prin intermediul prezentului curs se propune de a oferi studenţilor un fundament
solid de cunoştinţe pe care aceştia ulterior să le folosească în activitatea lor practică.
În cadrul disciplinei respective sunt descrise procesele, faptele şi evenimentele care au dus
la formarea şi dezvoltarea sistemului economiei mondiale, intensificarea relaţiilor economice
internaţionale, evidenţiind particularităţile acestea la etapa contemporană.
Astfel de noţiuni precum internaţionalizarea, globalizarea, transnaţionalizarea, integrarea,
regionalizarea, cooperarea, deseori considerate a fi nişte clişee, urmează a fi explicate şi clasate
în categoria de concepte conştientizate şi înţelese de studenţi, aceştia din urmă fiind în măsură să
descrie, să explice şi să anticipeze efectele acestor fenomene.
În condiţiile în care ţările lumii continuă să fie actorii de bază ai economiei mondiale, vor fi
analizate economiile naţionale şi potenţialul acestora, vor fi prezentate diverse criterii utilizate
pentru clasificarea ţărilor lumii, vor fi studiate sistemele social-economice existente, va fi
demonstrată eficienţa sporită a economiei deschise comparativ cu economia închisă, urmărindu-
se scopul de a descrie situaţa reală cît şi sustragerea practicilor externe celor mai eficiente şi utile
pentru Republica Moldova.
Avînd în vedere rolul tot mai pronunţat al corporaţiilor transnaţionale în economia
mondială, urmează a fi evidenţiaţi factorii ce au dus la crearea unor astfel de corporaţii, felul în
care acestea au evoluat şi, nu în ultimul rînd, impactul activităţii corporaţiilor transnaţionale
asupra economiei mondiale în general şi a economiilor naţionale în particular.
10
La etapa actuală, orice stat îşi propune drept scop primordial încadrarea economiei sale în
relaţiile economice internaţionale, din moment ce o ţară nu este în stare să-şi rezolve problemele
economice fără a-şi coordona politicile naţionale cu cele ale altor ţări. Vor fi examinate
principalele categorii de relaţii economice internaţionale ce se stabilesc şi se dezvoltă în baza
fluxurilor internaţionale de bunuri, servicii, capitaluri, forţă de muncă, informaţie şi tehnologii,
iar ulterior, legătura dintre acestea. În baza cunoştinţelor căpătate, studenţii vor fi în stare să
definească şi să descrie tendinţele caracteristice pentru comerţul internaţional, investiţiile
internaţionale, migraţia internaţională şi transferul internţional de tehnologii.
Menţinerea şi acutizarea problemelor globale cu care se confruntă omenirea şi pericolul
apariţiei unor noi probleme de agest gen, face imposibilă neglijarea acestui subiect în cadrul
cursului de „Economie mondială şi relaţii economice internaţionale”.
În circumstanţele interdependenţei economice internaţionale sporite, se face necesar un
anumit grad de reglementare supranaţională a raporturilor dintre ţări. De aceea urmează a fi
studiat cadrul instituţional al economiei mondiale şi respectiv, activitatea diverselor tipuri de
organizaţii economice internaţionale.
Această disciplină va oferi eventual studenţilor cunoştinţele necesare pentru stabilirea
corelaţiei funcţionale dintre economia mondială şi sistemul de ştiinţe contemporane studiate,
anticiparea evoluţiei economiei mondiale sub influenţa procesului de globalizare, sugestia unor
posibile soluţii pentru rezolvarea problemelor globale, estimarea impactului politicilor
economice internaţionale asupra funcţionării sistemului economiei mondiale, poziţionarea
economiei R. Moldova în contextul economic global şi aprecierea felului în care propriul
domeniu de specializare este afectat de evenimentele ce au loc în economia mondială.
Scopul cursului „Economia Mondială şi Relaţii Economice Internaţionale” este de a ajuta
studenţii în însuşirea teoretică şi formarea deprinderilor practice în organizarea şi realizarea
relaţiilor economice internaţionale între diferite ţări ale lumii.
Obiective:
La nivel de cunoaştere şi înţelegere:
să determine obiectivul de studiu al disciplinei; să definească metodele şi principiile
„Economiei Mondiale”; să determine obiectivele şi conţinutul „Economie Mondiale”:
La nivel de aplicare:
să determine etapele de dezvoltare a economiei mondiale; să explice esenţa problemelor
fundamentale ale economiei mondiale; să identifice sfera de aplicare a economiei mondiale;
să însuşească noţiunile privind: economia mondială, relaţiile economice internaţionale,
economie naţională, diviziunea mondială a muncii, comerţul mondial, cooperarea şi
globalizarea, etc. să interpreteze cadrul instituţional al economiei mondiale.
11
La nivel de integrare:
să stabilească rolul şi locul economiei mondiale în sistemul informaţional internaţional –
mondial; să aprecieze importanţa economiei mondiale la furnizarea informaţiei tuturor
utilizărilor şi la luarea deciziilor concrete; să stabilească corelaţia funcţională dintre economia
mondială cu sistemul de ştiinţe studiate contemporane.
Prin prezentul manual se urmăreşte evitarea supraîncarcării studenţilor cu informaţii. Se

propune o analiză a principalelor trăsături şi mecanisme ale economiei mondiale contemporane
şi REI în strânsă legătură cu evoluţiile recente şi de mai lungă durată ale principalelor ei
segmente, creând astfel o imagine reală a unui fenomen în continuă şi rapidă transformare cum
este cel mondo-economic. Manualul îşi propune să formeze studenţi în spiritul respectării ţi
înţelegerii adevărului, să le dezvolte capacitatea de a analiza corect şi nuanţat fenomenele la
nivel mondo-economic, de a înţelege logica internă de producere şi derulare a acestora într-o
perspectivă multidimensională. Manualul are ca scop de a oferi studenţilor un fundament solid
de cunoştinţe la care să adauge alte noi cunoştinţe sau să le adâncească pe cele primite, iar,
ulterior să le folosească în activitatea lor practică de specialişti în REI.
În organizarea internă a disciplinei s-a ţinut seama de conţinutul altor cursuri care se predau
la aceeaşi facultate în scopul evitării repetărilor.
În scopul implicării active a studenţilor la însuşirea materialului, în manual pentru fiecare
temă sunt incluse obiectivele, cuvintele-cheie, subiectele pentru discuţii, referatele.
Manualul de faţă este adresat nu numai studenţilor facultăţii REI ci şi ai altor facultăţi cu
profil economic.
12
Partea I. SISTEMUL ECONOMIEI MONDIALE. TENDINŢE
MODERNE ÎN ECONOMIA MONDIALĂ
Capitolul. 1 Economia mondială – origini, conţinut, tendinţe.

Obiective: În rezultatul studierii compartimentului studenţii vor fi capabili:
 De a indentifica trăsăturile şi factorii de formare şi dezvoltare a economiei mondiale,
 De a cunoaşte definiţia economiei mondiale în opinia diferitor autori şi în perioade

diferite,
 De a determina evoluţia sistemului economiei mondiale,
 De a distinge factorii care au influienţat dezvoltărea economiei mondiale,
 De a identifica componentele fundamentale ale economiei mondiale,
1.1 Conceptul de economie mondială

Economia mondială este unul din conceptele cu cea mai largă utilizare în gândirea şi practica
internaţională. El desemnează, pe de o parte, realitatea obiectivă fundamentală a lumii contemporane,
reprezentată prin ansamblul economiilor naţionale ale tuturor ţărilor şi altor entităţii economice privite
în complexitatea legăturilor şi interdependenţelor dintre ele. Pe de altă parte, acest concept desemnează
ştiinţa care studiază această realitate economico-socială din multiple perspective: componente de
dezvoltare şi evoluţie, forme şi mecanisme, trăsături şi tendinţe, etc.
Datorita dezvoltarii fara precedent a economiei contemporane, cu o structura tot mai
complexa, accentuarii dependentelor si interdependentelor pe plan international, dar si din
necesitatea de a analiza si coordona aceasta dezvoltare, economia este organizata in plan
orizontal, pe sectoare, ramuri etc, cat si in plan vertical, pe niveluri. Intr-o astfel de structurare - in
plan vertical - in campul economiei se disting: microeconomia - care priveste viata economica la
nivelul agentilor economici interni; mezoeconomia - priveste viata economica a subramurilor,
regiunilor din interiorul unei economii nationale; macroeconomia - care reprezinta totalitatea
proceselor si fenomenelor economice, care se formeaza la nivelul unei economii nationale;
mondoeconomia - reprezinta ansamblul formelor de viata economica a relatiilor si legaturilor
cauzale si functionale la nivelul relatiilor dintre economiile nationale.
Noţiunea „economie mondială" se utilizează de multă vreme. Fernand Braudel, membru al
Academiei Franceze, în cunoscuta sa lucrare „Timpul lumii", îl evocă pe Simonde Sismondi, care în a
sa lucrare „Nouveaux Principes d'economie politique" afirma că economia mondială se extinde la
lumea Întreagă, ea reprezentând „piaţa întregului univers" şi desemnând „specia umană sau acea
14
parte a speciei umane, care face comerţ împreună şi care nu mai formează astăzi, într-un fel, decât
o singură piaţă".
Fernand Braudel utilizează însă noţiunea „economie-univers" (Economie-monde) pentru a
„traduce o utilizare particulară a cuvântului german Welt-Wirtschaft" şi care „nu pune în discuţie
decât un fragment din univers, o parte a planetei, economic autonomă, capabilă în esenţă să se
satisfacă pe sine însuşi şi căreia legăturile şi schimburile interne îi conferă o anumită unitate
organică".
Pornind de la zona Mediteranei din secolul al XVI-lea, zonă care „deşi practic divizată politic,
cultural, social, acceptă o anumită unitate economică", constituită îndeosebi de la oraşele dominante ale
Italiei de Nord -Veneţia, Genova, Milano, Florenţa - a căror activitate „transgresează hotarele imperiilor"
(hispanic, turc), precum şi „limitele marcate şi puternic resimţite dintre civilizaţiile care îşi împart spaţiul
mediteranean (grecească, musulmană, creştină), el formulează următoarea concluzie: „Din examinarea
unui caz particular deducem că o economie-univers este o sumă de spaţii individualizate,
economice şi neeconomice, regrupate de ea; că ea reprezintă o suprafaţă uriaşă (în principiu ea
este cea mai vastă zonă de coerenţă într-o epocă anumită, într-o parte dată a globului); că ea
transgresează de obicei limitele altor grupări masive ale istoriei" Chiar dacă „economiile-univers"
nu au existat din totdeauna, cum afirmă Fernand Braudel, este evident că formarea unor zone în care
schimburile economice cunoşteau o dezvoltare mai intensă şi care, în acelaşi timp, exercitau o mare
influenţă şi atracţie pentru restul planetei, este un proces cunoscut, cu foarte multă vreme în urmă. Prin
analiza unora dintre ele. Fernand Braudel a încercat să desprindă şi unele caracteristici generale, sau
„reguli tendenţiale" prin care să definească raporturile dintre ele. „Nu există economie-univers", spune
autorul, „fără un spaţiu propriu şi semnificativ din mai multe puncte de vedere: are anumite limite, care
variază lent; implică un anumit centru ("de gravitaţie", am zice) reprezentat printr-un oraş (oraş cu
vocaţie internaţională aflat într-o întrecere cu altele); este un spaţiu ierarhizat, sau „o sumă de economii
particulare, sărace unele, modeste altele, una singură în centrul lui fiind relativ bogată - de unde
rezultă şi o diviziune (internaţională) a muncii.
Cu timpul, atât limitele cât şi conţinutul activităţii, locul şi rolul acestor spaţii s-au modificat,
s-a dezvoltat un proces de întrepătrundere între „economiile-univers", ajungându-se la ceea ce avea să
devină ulterior economia mondială.
Succinta caracterizare a procesului de formare a economiei mondiale ca realitate a vieţii internaţionale,
permite definirea mai precisă a noţiunii teoretice prin care reprezentăm această realitate în ştiinţa
economică
Deşi această noţiune sau categorie economică are o largă utilizare nu numai în ştiinţă, ci şi în
practica economică şi socială, în viaţa publică; ea nu are o definiţie unanim acceptată. Există chiar
manuale şi tratate de ştiinţă economică (în literatura internaţională) în care nici măcar nu se încearcă o
15
definire a economiei mondiale, deşi se vorbeşte despre acest subiect. Cu toate acestea, definirea
conceptului este absolut necesară. Ceea ce în cele mai multe lucrări de specialitate se şi realizează.
Ce este Economia Mondială?

• Economia mondială reprezintă un sistem alcătuit din componente fundamentale –
economiile naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile economice interstatale şi din
elemente derivate, de conexiune – diviziunea mondială a muncii, relaţiile economice
internaţionale şi piaţa mondială. (S.Dumitrescu)
Subiecţii Economiei Mondiale sunt:

• Statele-naţiune ca participante autonome la viaţa economică internaţională
• Întreprinderile şi organizaţiile cu activitate externă
• Instituţii şi organisme internaţionale
Desprinderea economiei mondiale ca stiinta - ca ramura distincta din sistemul stiintelor
economice, s-a realizat pe masura ce a crescut complexitatea schimbului reciproc de activitati si
deci a devenit necesara analiza acestuia.
Abordarea teoretica a economiei mondiale, a evoluat in timp de la teorii izolate la un
sistem de teorii, metode si principii. In plus, in teoria economiei mondiale se reflecta si pozitia
diferitelor natiuni cu multiplele lor interese si preocupari, care sunt rezultatul atat al stadiilor lor
de dezvoltare economica, cat si al particularitatilor formarii si dezvoltarii lor nationale si istorice.
Ea, are sarcina sa descopere in spatele manifestarilor conjuncturale, esenta relatiilor economice
internationale, formele eficiente de utilizare a lor pentru cresterea economica, principiile care
trebuie sa stea la baza relatiilor economice internationale.
S-au exprimat însă puncte de vedere diferite. Mult timp, in analiza economiei mondiale, chiar
dacă nu s-a dat o definiţie a acesteia, s-a operat cu accepţiunea din teoria ricardiană a schimburilor
internaţionale (a avantajelor relative) care plasează statele sau economiile naţionale în poziţia centrală în
raport cu economia mondială.
O asemenea abordare a fost pusă în discuţie îndeosebi în perioada de după cel de-al doilea
război mondial, pornind de la contradicţia apărută între activitatea crescândă a corporaţiilor
transnaţionale, care „omogenizează spaţiul mondial", pe de o parte, şi „paradigmele schimburilor
internaţionale" fondate încă pe teoria lui David Ricardo - teorie care are la bază „disparităţile create de
spaţiile naţionale", pe de altă parte, supralicitând rolul acestor corporaţii care, in viziunea respectivă,
internaţionalizează atât de mult producţia şi comerţul încât în viitor nu va mai fi loc pentru statul -
naţiune.
16
În această viziune, despre economia mondială nu se poate vorbi decât în perioada actuală, când ca
urmare a expansiunii societăţilor transnaţionale are loc o „dislocare şi internaţionalizare a producţiei, într-
o asemenea măsură încât .. ideea de economie mondială se confundă cu aceea de firmă
multinaţională" [Charles Albert Michalet, „Le capitalisme mondiale”,Presse Universitaires de
France, Paris,1976,pg.114] într-un alt studiu, semnificativ intitulat „Emergenţa economiei
mondiale", acelaşi autor, Charles Albert Michalet, scria: „în spatele acestei dezbateri teoretice se află
termenii unei confruntări între cei doi agenţi principali ai economiei mondiale: societăţile
multinaţionale şi Statele-Naţiune (subl. n.s.). Primele generează o strategie şi un spaţiu de funcţionare
care au vocaţie planetară. Prin definiţie, ele depăşesc teritorii naţionale pentru a produce omogenitate.
Celelalte (Statele Naţiune), dimpotrivă, nu-şi găsesc legitimitatea decât în diferenţierile naţionale, în
fracţionarea spaţiului mondial in teritorii distincte legate exclusiv prin schimburile de mărfuri” În
ultimele două decenii s-a adus discuţie îndeosebi trecerea integrării europene pe noi trepte care
implică primordialitatea jurisdicţiei comunitare asupra celei naţionale şi limitarea suveranităţii
naţionale. Sunt citate în acest sens ideile formulate de Jacques Delors care, cu autoritatea sa
profesională şi politică de preşedinte (fost) al comisiei C.E.E. timp de 10 ani, afirma: „Paralelismul
indispensabil între economie, social şi monetar, legătura irevocabilă dintre monede, gestionarea în
comun a anumitor politici şi abandonarea suveranităţii ce decurge din acestea - toate vor fi realizate prin
Uniunea Economică şi Monetară - ambiţie economică, profund politică şi totodată embrionul clar al
unei veritabile comunităţi de destin
În majoritatea lucrărilor de specialitate, economia mondială este definită pornind de la unitatea

dintre economiile naţionale, pe de o parte şi schimburile economice sistematice care au loc între
acestea,pe de altă parte. În cea mai simplă formă, economia mondială este definită ca ansamblul
economiilor naţionale ale statelor lumii, privite în interdependenţa legăturilor economice, care se
derulează în mod sistematic între ele, pe baza diviziunii internaţionale a muncii.
Într-o altă concepţie economia mondială este definită ca acel stadiu al schimbului reciproc de
activităţi în care, sunt implicaţi, majoritatea agenţilor economici de pe glob.
Într-o viziune care pune în centrul definiţiei numai relaţiile economice inter ţări şi suprastatale,
economia mondială este definită şi ca „...ansamblul interdependenţelor economice, politice, comerciale şi
financiar-valutare dintre economiile naţionale, structurile supranaţionale şi societăţile transnaţionale
privite şi analizate în mod dinamic şi evolutiv".
17
1.2 . Formarea Economiei Mondiale – proces complex şi dinamic.
Lumea în care trăim este o lume a interdependenţelor, a legăturilor tot mai strînse între ţări,
indiferent de potenţialul sau de nivelul lor de dezvoltare, de orînduirea socială. De vine tot mai
evident că un eveniment major survenit într-o anumită parte a globului, se va repercuta, mai
devreme sau mai tîrziu, asupra ansamblului comunităţii internaţionale. Nici o ţară, oricît de
bogată ar fi,nu se poate sustrage acestei legităţi, izolîndu-se de restul lumii, dezvoltarea autarhică
este de neconceput în lumea contemporană.
Economia mondială, aşa cum se prezintă în zilele noastre, este rezultatul unui întreg proces
evolutiv, al dezvoltării schimbului reciproc de activităţi de la forme inferioare, la forme
superioare, de la simplu la complex. Premisele şi procesele economiei mondiale sunt strîns
legate de marile descoperiri geografice, de revoluţia industrială, de apariţia diviziunii
internaţionale a muncii, de formarea şi dezvoltarea naţiunilor şi a statelor naţionale, de
dezvoltarea puternică a comerţului internaţional şi de formarea pieţei mondiale,care au antrenat
treptat toate popoarele în sfera schimburilor economice internaţionale.
În acest proces complex şi îndelungat, în care un rol esenţial l-au avut numeroşi factori de
ordin economic, tehnic, social şi politic, sunt de remarcat mai multe momente:
1. La baza acestui proces s-a aflat dezvoltarea economiei de schimb şi a comerţului dintre
diferite popoare şi regiuni ale globului, mai ales în urma marilor descoperiri geografice,
îndeosebi a celor două Americi. Referindu-se la acest factor, Adam Smith scria:” Mărfurile
europene erau, aproape toate, noi pentru America,iar multe din cele din America erau noi pentru
Europa. Astfel, începe să se facă un nou schimb de produse, cum nici nu se gîndise nimeni
vreodată înainte…”
Intensificarea şi diversificarea schimburilor dintre Lumea Veche şi Lumea Nouă au condus
la formarea pieţii mondiale, în cursul secolului al XV lea. Aceasta a contribuit la impulsionarea
producţiei şi a activităţii de transport. Au luat dezvoltare manufacturile şi comerţul cu produsele
acestora, la început în ţări precum Olanda, Belgia şi apoi în Anglia. Asemenea oraşe din Ţările
de Jos, ca Anvers, Bruges, Gand au devenit centre ale comerţului internaţional, mai ales pe baza
mărfurilor produse în manufacturi. Comerţul mondial şi piaţa mondială au inaugurat şi au
propulsat, în acest secol, al XVI lea, istoria modernă a capitalului.
2. Un rol hotărîtor în dezvoltarea economiilor diferitelor ţări şi în creşterea schimburilor l-

au avut revoluţia industrială şi trecerea de la manufacturi la marea industrie maşinistă. Această
revoluţie, care a cuprins mai întîi Anglia, dar apoi s-a extins treptat şi în alte ţări din Europa-
18
Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Ţările Scandinave, Elveţia, a determinat ample transformări în
baza tehnică a economiei, în structura producţiei materiale, precum şi a comerţului dintre ţările
lumii. A început, de asemenea, demarajul industrial al SUA.
Din punct de vedere al rolului transformator al efectelor propagate în economiile naţionale,
în transportul şi comerţul internaţional, industria avea să devină, pentru întreaga perioadă de timp
care a urmat pînă în zilele noastre, „inima economiei mondiale”. Ea a redus dependenţa
producţiei de bunuri economice de pieţele locale de aprovizionare şi desfacere şi a stat la baza
unei creşteri revoluţionare a productivităţii muncii.. „ Marea industrie a universalizat
concurenţa…a creat mijloacele de comunicaţie şi piaţa mondială modernă şi a subordonat
comerţul, a transformat tot capitalul în capital industrial şi a generat astfel circulaţia rapidă
(sistemul bănesc dezvoltat) şi centralizarea capitalurilor…Ea a creat pentru prima oară istoria
universală, în sensul că a pus în dependenţă de întreaga lume de satisfacerea nevoilor fiecărei
naţiuni civilizate şi ale fiecărui individ din cadrul acesteia şi a distrus izolarea naturală de pînă
atunci, a diferitelor naţiuni”.
La mijlocul secolului al XIX lea Marea Britanie era „atelierul industrial al lumii şi prima
putere mondială. Industrializarea ei a cunoscut două faze:a) 1776-1830 în care centrul dezvoltării
îl reprezenta industria textilă; b) 1830-1850, cînd Marea Britanie cunoaşte „cel de-al doilea
demaraj”, în care industria metalurgică trece pe primul plan, ca urmare a căilor ferate. Producţia
de cărbuni şi fier se triplează; în 1850 în această ţară funcţionau peste 250 mii de ţesătorii bazate
pe utilizarea maşinii cu abur, faţă de numai 50 mii manuale”. [Dictionnaire d´histoire
economique de 1800 a nos jours, Hatier, Paris, 1987, p. 449-453]
3. Formarea diviziunii internaţionale a muncii, ca ansamblu de specializări de producţie

pentru export, pe măsura extinderii relaţiilor economice dintre popoare, a reprezentat nu numai
rezultatul apariţiei şi dezvoltării industriei, ci şi expresia formării unui sistem de interdependenţe
economice între ţări şi a împărţirii acestora în două categorii: ţări industriale şi ţări agrare.
4. Revoluţiile politice care au avut loc în secolele XVII (Anglia), XVIII (Franţa), şi XIX
(Spania, Italia şi Germania) au favorizat procesul de consolidare a pieţelor naţionale, de formare
a economilor naţionale, prin transformările de ordin juridic, social, instituţional, care au asigurat
extinderea şi consolidarea mecanismelor specifice economiei de piaţă. Proprietatea privată,
libertatea comerţului şi a iniţiativei şi-au găsit consacrarea în norme juridice cu o sferă tot mai
largă de aplicare pe plan naţional şi internaţional. S-a format, treptat, şi prin mijloace diferite,
conştiinţa naţională, iar în acest cadru şi ideea că „cetăţenii unei naţiuni împărţeau
responsabilitatea bunăstării lor economice, ca o consecinţă firească a acestui patriotism în
19
devenire. Cea mai influentă carte din secolul al XVIII lea, scrisă de gînditorul politic scoţian
Adam Smith, se intitula nu întîmplător „ o cercetare asupra naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor”.
Dar Adam Smith nu era un cosmopolit. El scria despre principiile economice universale, dar în
cadrul lui de referinţă era în mod hotărît naţional. El condamna mercantilismul englez nu pentru
că reducea bogăţia altor naţiuni, ci pentru că îi făcea pe cetăţeni englezi să fie mai săraci decît ar
fi putut fi în alte condiţii.
5. Ultima treime a secolului al XIX lea s-a caracterizat prin evoluţii de amploare
importante, chiar dacă ele au fost şi contradictorii. În primul rînd este vorba de mari descoperiri,
invenţii şi creaţii tehnice, care s-au răspîndit repede în Europa şi America, între care turbina
electrică, motorul cu combustie internă, mecanismele cu componente interşarjabile, telegraful,
căile ferate. S-au dezvoltat puternic construcţia de maşini, metalurgia, industria cărbunelui, chimia.
„Lucrătorul mijlociu din primele decenii ale secolului al XlX-lea ... a produs numai cu 0,3% mai mult
în fiecare an faţă de cel precedent. La sfârşitul secolului rata productivităţii se mărise de şase ori.
Rezultatele au fost similare în America. Marea Britanie. Germania şi Franţa: producţia de textile de
bumbac şi lână s-a extins vertiginos, ca şi cea de unelte agricole, obiecte folosite în gospodărie şi sute de
alte articole. Producţia de fier s-a dublat între 1870 şi 1890; producţia de oţel a crescut de 20 de ori în
aceşti ani"[Robert B. Reich, „Munca naţiunilor”, Ed. Paideia,1996,Bucureşti, pag.29]
6. Economia ţărilor industriale s-a confruntat. începând de la mijlocul secolului al XlX-lea, cu mai
multe crize economice, care au influenţat evoluţia producţiei şi comerţului mondial. Crizele din 1873 şi
1896 au determinat restructurări importante nu numai în producţia industrială, ci şi în dinamica şi
structura exporturilor mondiale. Simultaneitatea recesiunii, în majoritatea ţărilor, s-a împletit cu
blocarea schimburilor internaţionale.
Toate acestea, asociate cu acţiunea puternică a noului val de creaţii tehnice şi tehnologice au
accentuat procesele de concentrare şi centralizare a capitalului, eliminând de pe piaţă multe
întreprinderi slabe şi stimulând fuziunile şi afirmarea întreprinderilor cu mare putere economico-
financiară.Pe această bază, în ultimele două decenii ale secolului XIX s-a accentuat procesul de
formare şi afirmare a corporaţiilor, îndeosebi în ramurile industriale de bază.
Revoluţionarea tehnicilor şi metodelor de producţie şi creşterea productivităţii nimicii, pe de o

parte, crizele economice şi rămânerea în urmă a consumului populaţiei, pe de altă parte, au fost însoţite
de o scădere generală a preţurilor. De exemplu în America, indicele preţurilor cu ridicata care la
sfârşitul Războiului Civil, în 1864, era 193 a scăzut la 68 până în 1890. în Europa, preţurile au scăzut
cu circa 40% în anii '70 şi '80.
20
Toate acestea au condus la accentuarea concurenţei pe plan internaţional, ceea ce a adus în
plină actualitate ideile formulate la mijlocul secolului de americanul Alexander Hamilton şi de germanul
Friedrich List, referitor la protejarea industriei: „Industriaşii de o parte şi cealaltă a Atlanticului
căutau cu furie noi pieţe pentru supraabundenţa lor de mărfuri şi scăderea preţurilor de bunăvoie pentru
a mai câştiga teren. Germania, Italia, Franţa şi Rusia, toate îşi sporeau taxele vamale pentru a-şi apăra
industriile în faţa agresivităţii străinilor. Şi nu este de loc surprinzător că ratele taxelor vamale
americane au atins niveluri chiar mai înalte".
7. Expansiunea externă a ţărilor industriale a îmbrăcat forme mult mai variate, un loc aparte
ocupându-1 în această perioadă orientarea mai activă către surse de materii prime şi către noi pieţe în ţările
slab dezvoltate. Sfârşitul secolului al XIX-lea a marcat încheierea procesului de formare a ceea ce s-a
numit sistemul colonial, proces început în secolul al XV-lea. în 1914 imperiul britanic, cel mai mare,
acoperea 33 milioane de km2 şi reunea 450 milioane de locuitori. Imperiul francez cuprindea 10 milioane
de km2 cu circa 50 milioane de locuitori. Dispuneau, de asemenea, de colonii, Belgia, Olanda, Italia,
Portugalia, ş.a.
Aşa cum remarcă un analist al istoriei economiei mondiale, „această extraordinară expansiune
economică a Europei în întreaga lume... va aduce în Europa prosperitatea şi aceasta va fi «Ia belle
epoque»".
Dezvoltarea schimburilor externe, favorizată din punct de vedere tehnic de progresul

mijloacelor de transport, a cunoscut câteva forme mari, care s-au constituit în tot atâtea fluxuri
economice internaţionale: comercială, financiară şi demografică (se apreciază că emigraţia netă din
Europa spre America a reprezentat între 1870 şi 1914 peste 25 de milioane de persoane). Se
menţionează, de exemplu, că potrivit unui studiu al guvernului american făcut în 1908 aproape trei
cincimi din salariaţii celor 21 de ramuri principale ale industriei americane erau de origine străină.
8. Din punct de vedere al structurilor economice durabile o transformare importantă a acestor

decernii a reprezentat-o formarea şi dezvoltarea corporaţiilor care au îmbrăcat forme diferite -
carteluri,trusturi, concerne - cu ponderi diferite de la ţară la ţară (caracterizând rolul acestora Robert B.
Reich, în lucrarea semnificativ intitulată citată şi mai înainte, „Munca naţiunilor - Pregătindu-ne pentru
capitalismul secolului XXI" menţionează „Nici taxele mari care blocau suporturile din străinătate, nici
«sferele de influenţă» exclusive din regimurile mai puţin dezvoltate ale lumii nu au rezolvat problema
supraproducţiei. Atâta vreme cât producătorii se concurau puternic unii pe alţii pe piaţa internă,
sporindu-şi capacitatea şi scăzând preţurile, limitele profitului rămâneau prea reduse pentru a permite
continuarea afacerilor. Astfel a apărut o a treia soluţie în deceniile de ia sfârşitul secolului al XlX-lea
care, ca şi celelalte două, a dus la formarea felului în care oamenii secolului al XX-lea au ajuns să
21
înţeleagă scopul şi organizarea economiei naţionale. Soluţia era de a reduce concurenţa internă în cadrul
marilor corporaţii naţionale. Acesta era punctul final al naţionalismului economic: bunăstarea cetăţenilor
era legată de succesul economiei naţionale, care depindea la rândul ei de succesul marilor corporaţii"
Proporţiile sau intensitatea, precum şi particularităţile procesului respectiv au fost importante.

Soluţia concentrării prin fuziuni părea să fie mai potrivită europenilor şi, ulterior, japonezilor, decât
americanilor, deoarece, pe de o parte, cartelurile, breslele şi alte restricţii ale comerţului reprezentaseră
aici metode obişnuite încă din Evul Mediu, iar pe de altă parte birocraţiile guvernamentale, care
asigurau mobilizarea resurselor şi coordonarea comerţului, s-au stabilit în Germania, Franţa şi Italia în
anii '70 ai secolului ai XlX-lea. iar în Japonia în ultimul deceniu ai acestuia.
Se apreciază că pe această bază, la sfârşitul secolului al XlX-lea noi sectoare care se industrializau în
Europa şi Japonia erau dominate de mari formaţiuni unificate de genul cartelurilor, sindicatelor şi marilor
bănci, din care unele cu capital mixt.
În America, teama faţă de abuzul economic era mare, încă din vremea coloniala, considerându-se
că puterea economică, la iei ca şi cea politica, trebuia ţinută sub control, iar birocraţia administrativă era
puţin dezvoltată. în condiţiile în care întreprinderile industriale au început să realizeze înţelegeri pentru
menţinerea preţurilor şi pentru atenuarea concurenţei, a fost adoptata Legea Sherman, în 1890,
împotriva trusturilor, care interzicea fixarea preţurilor şi acordurile de împărţire a pieţelor. Efectul nu
a fost cel scontat. înţelegerilor dintre întreprinderi preferându-li-se fuziunea acestora în mari corporaţii.
Ca urmare, ia sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX a urmat un mare vai de fuziuni, care au
făcut ca aproximativ o treime clin activele productive ale ţării să fie centralizate în 318 compărui cu un
capital de 7,3 miliarde dolari. „Unii dintre mamuţii care au apărut purtau nume care aveau să devină
sinonime cu industria americană - nume ce reflectau fără echivoc identitatea naţională la care acestea
aspirau: U.S.Steel, American Sugar Refining, American Telephone & Telegraph, American Rubber,
United States Rubber, American Woolen, National Biscuit, American Can, American Tobacco,
Aluminium Company of America, General Electric, General Motors, Standard Oii şi chiar grandiosul
International Harvestar""[Robert B. Reich, „Munca naţiunilor”Acestora li se atribuie şi introducerea
planificării activităţii, cu influenţe pozitive asupra producţiei.
În perioada care a urmat, multe dintre acestea, ca şi altele, şi-au extins foarte mult spaţiul de
acţiune pe piaţa mondială, devenind mari corporaţii transnaţionale cu întinsă arie de activitate în
economia mondială contemporană.
În istoria economică se apreciază că pe baza tuturor acestor procese în ultimele două decenii ale
secolului al XlX-lea şi la începutul secolului XX, s-a format economia mondială, ca sistem ce
22
cuprindea economiile ţărilor industriale dezvoltate şi economiile ţărilor coloniale şi dependente, între
care se derulau diferite forme de relaţii economice, care concretizau, totodată, diferite forme şi grade
de dependenţe şi interdependenţe economice.
9. Perioada care a urmat a fost marcată de multe schimbări şi bulversări în economia

mondială: cele două războaie mondiale; marea criză economică mondială din anii 1929-1934; revoluţii
sociale şi de eliberare naţională, care au dus la noi forme de organizare socială şi naţională ş.a.
Totodată, au acţionat şi numeroşi factori cu acţiune favorabilă între care: schimbări importante în
filozofia dezvoltării economice, prin asimilarea şi extinderea dirijismului de esenţă keynesistă, lansat în
1936 prin lucrarea lui Keynes „Teoria generală a utilizării mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor";
revoluţia tehnico-ştiinţifică din perioada de după al Il-lea Război Mondial; lansarea şi dezvoltarea
proceselor de integrare a economiilor mai întâi pe continentul european, apoi şi pe celelalte continente;
negocierile comerciale multilaterale desfăşurate în cadrul GATT, care au dus la o reducere
substanţială a barierelor vamale, înainte de toate a taxelor vamale, al căror nivel a scăzut de la 40% în
1947 la circa 5% în anii '90; conferinţa financiar-monetară de la Bretton-Woods din 1944, adoptarea
unui sistem monetar internaţional şi crearea unor organisme financiare internaţionale, prăbuşirea
sistemului colonial şi a sistemului totalitar comunist care au condus la apariţia a peste 140 de state
independente.
În concluzie se poate de menţionat că odată cu formarea economiei mondiale ca o realitate

obiectivă a lumii contemporane s-au format şi elementele structurale ale ei, care în ansamblu
constituie sistemul economiei mondiale.
1.3 Trăsături şi tendinţe ale Economiei Mondiale
Economia mondială şi-a schimbat imaginea, în fiecare etapă a dezvoltării sale.

Astăzi, dimensiunea schimbării apare uriaşă. Cu toate acestea pot fi distinse unele
trăsături caracteristice pentru întreaga sa evoluţie de până acum.
 Celulele de bază ale economiei mondiale sunt, încă, economiile naţionale. Se

poate afirma cu certitudine că, ani buni din secolul XXI, ele vor continua să formeze
cadrul de mişcare a factorilor de producţie, al manifestării agenţilor economici, stimulând
dezvoltarea lor. Influenţa pe care economiile naţionale o exercită asupra economiei
mondiale este în raport cu nivelul lor de dezvoltare.
 Economia mondială este expresia unui sistem de interdependenţe: dezvoltarea

economiilor naţionale determină adâncirea diviziunii mondiale a muncii care, la rândul ei,
generează interrelaţiile dintre economiile naţionale, interrelaţii aflate la baza unor
23
subsisteme mondiale (comercial, valutar, financiar). Între aceste subsisteme există, de
asemenea, o interdependenţă, cu implicaţii asupra agenţilor economici, asupra
economiilor naţionale.
 Economiei mondiale îi este proprie concurenţa între agenţi economici.
Oriunde pe mapamond, concurenţa conduce la o „selecţie naturală" a agenţilor
economici, în raport cu forţa lor de inovaţie tehnologică şi managerială, ceea ce dă impuls
progresului economic.
 În cadrul economiei mondiale, în diferitele sale zone, se remarcă
o alternare a fazelor de expansiune şi a celor de-recesiune.
 Rezultant pe termen lung este însă pozitivă, produsul brut mondial
înregistrând o creştere. în consecinţă, zonele de prosperitate se extind, iar cele de sărăcie
se restrâng. Cu toate acestea, cea mai importantă parte a populaţiei mondiale
continuă să trăiască în sărăcie. Învingerea sărăciei reprezintă marea provocare a secolului
XXI.
 Economia mondială este eterogenă. între diferitele sale zone se
menţin decalaje, datorită dezvoltării inegale.
Statele-naţiune diferă nu numai ca mărime şi potenţial economic, ci şi ca nivel
de dezvoltare. Deosebiri există şi din punctul de vedere al sistemului economic.
Majoritatea statelor lumii a optat pentru sistemul capitalist. Se menţin însă şi câteva ţări
cu sistem comunist. Aşa stând lucrurile, în ce măsură se poate vorbi despre existenţa
unei entităţi numite „economie mondială"?
Ca şi în natură, în viaţa economică mondială se realizează „unitatea în diversitate". Ce

poate „uni economii naţionale atât de deosebite? Răspunsul este următorul: faptul că
rezultatele activităţii economice (produse, servicii) îmbracă forma de marfă, toate sau
aproape toate fiind destinate schimbului de piaţă.
Interdependenţele economiei mondiale au drept cadru general de mişcare producţia şi

circulaţia mărfurilor, care devin atotcuprinzătoare. Pe piaţa mondială, toţi agenţii
economici, fără excepţie, trebuie să se supună unor reguli comune, care sunt cele ale
cererii şi ofertei, ale concurenţei, ale preţurilor internaţionale. Relaţiile de piaţă
reprezintă liantul, numitorul comun, al unor elemente atât de eterogene.
24
Creşterea continuă şi semnificativă a investiţiilor externe de capital dă impuls
considerabil relaţiilor de piaţă la scară mondială. în plus, prin transnaţionalizarea vieţii
economice, aceste investiţii contribuie direct la mărirea gradului de integrare a economiei
mondiale.
Una din tendinţele economiei mondiale este echilibrul economiei mondiale.Fiind un

fenomen caracteristic economiilor naţionale, tendinţa spre echilibru se manifestă în mod
necesar şi la scară internaţională. în calitatea sa de "sistem", economia mondială presupune o
stare de echilibru, de stabilitate, fără de care n-ar putea supravieţui.
Această necesitate este cel mai uşor vizibilă pe piaţa mondială, unde echilibrul este
rezultatul pe termen lung al oscilaţiilor pe care le înregistrează cererea şi oferta pentru
diferite mărfuri. Starea de dezechilibru prelungită poate avea efecte negative, cum sunt:
micşorarea veniturilor în devize obţinute din exporturi, acumularea de stocuri (în cazul căderii
cererii), penurie de materii prime, de produse alimentare etc. (în cazul căderii ofertei) ş.a.m.d.
O stare de echilibru trebuie să existe între lichidităţile internaţionale, pe de o parte, şi

suma preţurilor mărfurilor vândute pe piaţa internaţională, pe de altă parte. Nerespectarea
condiţiei de echilibru poate atrage consecinţe negative, cum sunt frânarea comerţului
internaţional - în cazul penuriei de lichidităţi, subminarea încrederii în moneda universală -
în cazul excesului de lichidităţi etc.
Dar necesitatea echilibrului la scară internaţională nu se poate rezuma doar la sfera

circulaţiei, ci priveşţte (nu în ultimul rând) domenii cum sunt producţia, repartiţia,
consumul. Dezvoltarea echilibrată a economiei mondiale presupune o repartiţie a "sarcinilor"
de producţie între economiile naţionale care să excludă specializarea îngustă, în producţii
nerentabile, a unora dintre ţările lumii,- lichidarea marilor decalaje economice
internaţionale.
O altă tendinţă se manifestă prin perspectivele economiei mondiale. Secolul XXI va

modifica, în mare măsură, imaginea actuală a economiei mondiale, ca urmare a schimbărilor
majore ce se vor produce atât în componentele sale fundamentale - statele-naţiune,
organizaţiile intergraţioniste interstatale, societăţile transnaţionale, cât şi în raporturile dintre
ele.
În măsura în care integrarea economică interstatală va lua amploare, tendinţa de

regionalizare a economiei mondiale va deveni tot mai pregnantă. în aceste condiţii,
importanţa instituţiilor supranaţionale, ca factori de decizie, va creşte.
25
O altă tendinţă semnificativă pentru evoluţia schimbului reciproc de activităţi va fi
accentuarea globalizării. „Dereglementarea" vieţii economice, pe de-o parte, trans
naţionaliza rea crescândă, pe de altă parte, se vor afla la baza acestei evoluţii'. Dacă privim
lucrurile prin prisma perspectivelor „globalizării", se ridică cel puţin două întrebări: 1) în ce
măsură va exista compatibilitate între globalizare şi regionalizare? 2) Dacă globalizarea poate
avea vreo limită?
Încercând un răspuns la prima întrebare, se poate vorbi, mai degrabă, despre o

contradicţie în termeni. în realitate, regionalizarea nu se dovedeşte a fi un obstacol în calea
globalizării. Tendinţa de globalizare este, în primul rând, o consecinţă a transnaţionalizării
vieţii economice. Or, societăţile transnaţionale au dovedit că pot transgresa nu numai
frontierele statelor-naţiune, fie ele şi cele mai puternice, ci şi noile frontiere - cele ale
organizaţiilor integraţioniste interstatale. Altfel spus, atâta timp -~cât regionalizarea nu
împiedică transnaţionalizarea, ea nu se va constitui într-un „zid chinezesc" în calea
globalizării.
În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare, fapt este că globalizarea reprezintă un
proces în plină evoluţie. Limitele sale sunt limitele integrării activităţii economice la scară
planetară. Până unde se poate ajunge în această privinţă? Este, oare, posibilă o integrare care
să conducă la un „sistem economic mondial unic şi coerent'?
Un astfel de „sistem" ar putea rezulta, în cele din urmă, dintr-o posibilă conjugare a
efectelor tendinţei de transnaţionalizare şi a celei de integrare interstatală care s-ar putea
concretiza în apariţia unei supracorporaţii mondiale, şi respectiv, a unei „comunităţi
globale" (Jean-Francois Revel).
Un sistem productiv mondial unic reprezintă o perspectivă foarte îndepărtată şi

nebuloasă. Dacă un asemenea „sistem" va exista vreodată, în mod logic, el ar presupune un
management mondial, o planificare la scară mondială, o formă adecvată de proprietate. Ar mai
fi, oare, compatibil un sistem productiv mondială unic cu o societate capitalistă? Ar mai
permite el concurenţa şi, dacă nu, care ar mai fi motorul progresului economic? în fine, care
ar fi raţiunea unei giobalizări împinse la extrem, ştiut fiind că, încă de pe acum efectele sunt
contradictorii?
Chiar dacă trăim într-o perioadă când ritmul schimbării se accelerează, posibilitatea
unor răspunsuri, bazate pe certitudini, la întrebări de genul celor de mai sus este de domeniul
unui viitor mult îndepărtat. Oricum, fără să se lichideze marile decalaje de dezvoltare
26
economică existente pe glob, nu se va pune problema unui sistem productiv unic pe
mapamond.
 Mult mai verosimilă pare însă o altă perspectivă: aceea a extinderii activităţii
economice în spaţiul cosmic. Acest lucru va da un impuls fără precedent schimbului
reciproc de activităţi, economiei globale.
Economia mondială nu va reprezenta punctul final al unui lung proces de dezvoltare a

activităţii economice, de la un nivel inferior către unul superior. Dezvoltarea va continua. Mai
mult, pe măsura perfecţionării factorilor de producţie, a revoluţionarii mijloacelor de
transport, a telecomunicaţiilor, se vor crea condiţiile materiale pentru un nou salt spre un
stadiu superior al schimbului reciproc de activităţi.
Perspectiva actuală a folosirii spaţiului extraterestru în scopuri economice, a exploatării

resurselor altor planete, va deveni o realitate palpabilă: economia va depăşi cadrul mondial,
planetar, şi va deveni o economie la scară cosmică. încă de pe acum se poate face afirmaţia că
secolul XXI va marca începutul unei noi ere - aceea a economiei interplanetare, cosmice, eră
care va cunoaşte, la rândul ei, diferite stadii de dezvoltare.
1.4. Obiectul de studiu şi metodele de cercetare ale Economiei Mondiale şi Relaţiilor

Economice Internaţionale
Stiinta economica - care se ocupa cu studierea economiei la nivel mondoeconomic in

ansamblul ei, a legilor care guverneaza fenomenele si procesele economice ale comunitatii
internationale este stiinta economiei mondiale. Obiectul ei de studiu il constituie, principalele
componente ale economiei mondiale si anume principalii agenti economici participanti directi la
desfasurarea fenomenelor si proceselor economice, diviziunea mondiala a muncii (DMM)
relatiile economice internationale (REI), circuitul economic mondial (CEM) si legile care le
guverneaza, mecanismele fundamentale si institutiile corespunzatoare acestora, problemele care
apar in diferite sfere ale vietii economico-sociale.
Cercetarea economiei mondiale isi propune sa urmareasca evolutia istorica -reala a

fenomenelor si sa desprinda trasaturile esentiale care definesc fenomenul analizat, deci
presupune o abordare logic-concreta a proceselor si fenomenelor economico-sociale la scara
mondo-economica. Una din metodele fundamentale de studiere a fenomenelor mondoeconomice
des folosita este metoda analizei si sintezei. In situatia insa cand exista un circuit economic
mondial, cand statele lumii sunt incadrate in diviziunea mondiala a muncii, atunci apare si
27
necesitatea realizarii unor comparatii internationale, care sa permita evaluarea performantelor
componentelor economiei mondiale.
Ca stiinta, economia mondiala foloseste un sistem propriu de categorii economice, care
reflecta anumite relatii economice internationale specifice, care reprezinta expresia teoretica a
raporturilor ce se stabilesc in cadrul fenomenelor si proceselor din economia mondiala.
Pentru a putea realiza o cercetare stiintifica, este necesar sa se defineasca cu precizie
anumiti parametri si sa se stabileasca concret si anumite metodologii care vor fi folosite:
 cunoasterea unor concepte si continutul unor indicatori cu o larga circulatie internationala
(ex. productie/produs, intern/national, brut/net).
 pentru a asigura comparativitatea internationala intre diferite state, este necesara
asigurarea ansamblului de indicatori, care sa permita evaluarea cat mai corecta cantitativa
si calitativa a dezvoltarii (ex. structura economiei nationale, nivelul productivitatii, gradul
de alfabetizare al populatiei, consumul/locuitor, etc);
 stabilirea cu precizie a continutului indicatorilor care stau la baza statisticilor oficiale ale
tarilor membre pentru ca in practica exista metodologii diferite de calcul pentru acestia;
 in compararea unor marimi globale (ex. PNB) care sunt exprimate in diferiti bani
nationali - trebuie sa se acorde atentie la convertirea acestor marimi din moneda
nationala intr-o moneda de obicei etalon - astfel incat sa se poata corecta influenta unor
factori care ar denatura rezultatele;
Metodele si tehnicile de previziune, ca mod de cercetare si cunoastere a realitatii pentru a
anticipa o actiune viitoare pe baza unor criterii de rationalitate si de optim, sunt numeroase si pot
fi folosite in functie de situatiile concrete. Dintre acestea amintim:
 metodele fundamentale: metode de analiza si sinteza, metoda interpretarii sistematice;
 metode de previziune pe elemente: metoda extrapolarii, a interpelarii, metoda
evenimentelor precursoare;
 metode structurale: metoda scenariilor, metoda aproximatiilor succesive;
 metode ale modelarii economico-matematice;
 metode intuitive: metoda discutiilor in grup, metoda anchetelor iterative;
 metode de echilibru: balante previzionale;
 metode de previzionare a fluctuatiilor ciclice.
Pe masura dezvoltarii economiei mondiale, urmare a adancirii diviziunii mondiale a muncii

si a diversificarii relatiilor economice internationale, din stiinta economiei mondiale, s-au
desprins un sir de discipline specializate pe diferite domenii mondo-economice si anume:
economia comertului international, economia turismului international, relatii financiar-valutare,
28
cooperarea economica internationala etc. Aceste discipline se sprijina pe concluziile teoretice ale
stiintei economiei mondiale si urmaresc, analizeaza mecanismele si politicile caracteristice pe
domenii - cauta raspunsuri concrete la aceste problematici.
Procesele mondo-economice sunt in centrul atentiei unui mare numar de cercetatori -
specialisti de prestigiu, care realizeaza lucrari de referinta, studii, programe pentru solutionarea
unor probleme majore ale lumii contemporane.
Este remarcabila cresterea preocuparilor pentru cercetarea viitorului economiei mondiale,
demonstrata prin realizarea a diferite modele, prognoze, scenarii asupra perspectivelor economiei
mondiale la nivel global sau numai al unor structuri, pe diferite perioade de timp. Sunt cunoscute
in lume, multe institutii guvernamentale si neguvernamentale sub egida carora au aparut rapoarte
referitoare la economia mondiala. Sunt, de asemenea numeroase cercuri de initiativa, asociatii
savante, grupuri de opinii, care organizeaza cercetari si discutii. Rolul lor este foarte important si
aceste discutii oficiale beneficiaza de pe urma unor centre de cercetare in care expertii efectueaza
o prima triere a problemelor in incercarea de a identifica variante de solutionare. Un centru util
de cercetare a fost "Miscarea Pug-wasch", care a studiat probleme ale stiintei moderne si ale
dezarmarii. Un alt cerc neoficial care s-a impus atentiei, "Centrul de studii economice si sociale
pentru lumea a treia" sau "Clubul de la Roma" a luat fiinta in anul 1968 si aduna la masa rotunda
personalitati din cele mai diferite sectoare din intreaga lume pentru a dezbate in comun
problemele lumii contemporane. Initiatorul sau, dr.Aurelio Peccei, a subliniat valoarea
dezbaterilor deschise, oneste, de convingeri diferite, dar orientate spre indreptarea relelor care
afecteaza lumea. Clubul de la Roma, nu are un plan al preocuparilor, dar realizeaza studii, de
catre un numar mare de specialisti din cele mai diverse locuri si directii.
Sunt si alte foruri care examineaza procesele mondo-economice cum ar fi Centrul de
Competitivitate Luizana, Summiturile G7(8), G20 etc. Sunt de asemenea convocate sub egida
ONU, conferinte internationale in cadrul carora se dezbat subiecte care privesc existenta
omenirii, cum sunt: problemele mediului inconjurator, hrana si populatia, energia si materiile
prime, asezarile urbane, stiinta si tehnica, dezvoltarea economica. Apoi sunt organizatiile din
Sistemul Natiunilor Unite care ofera o viziune globala, intemeiata pe o analiza profunda asupra
economiei mondiale:
o Consiliul economic si social ONU (ECOSOC) in virtutea unor rezolutii a Adunarii
generale a ONU - adoptata in 1947, examineaza anual situatia economiei mondiale;
o Comisiile economice regionale ONU: aceste comisii publica annual rapoarte privind
rezultatele analizelor la nivel continental.
o Institutiile specializate ale ONU - analizeaza aproape toate domeniile de activitate
economica pe plan mondial.
29
Glosar:
Economie mondială- reprezintă totaliatea economiilor naţionale legate între ele printr-un
complex de relaţii generate de participarea statelor la diviziunea mondială a muncii şi circuitul
economic mondial.
Comerţ internaţional este totalitatea legăturilor comerciale de vânzare-cumpărare de bunuri şi

servicii care se desfăşoară între diferite state ale lumii pe baza diviziunii mondiale a muncii.
Comertul exterior reprezintă totalitatea relaţiilor comerciale ale unei ţări cu restul lumii.
Echilibru economic este starea spre care tinde piata bunurilor si serviciilor, monetara, a
capitalului si a muncii, precum si piata nationala in ansamblul sau, atunci cand cererea este egala
cu oferta sau diferenta dintre ele nu depaseste limitele considerate normale, nesemnificative,
pentru a genera dificultati de o anumita gravitate
Înterbări pentru recapitulare:

-Ce reprezintă piaţa interrnă?
- Care sunt factorii care au determinat evoluţia sistemului economiei mondiale?
- Care a fost evoluţia economiei mondiale?
- Conceptul de economie mondială
- Factorii care au influienţat dezvoltarea economiei mondiale.
Cuvinte cheie
-Economie mondială
-piaţa mondială
-revoluţia tehnico-ştiinţifică
-ordinea economică mondială.
- Progresul tehnic
- Dezvoltare eoonornico-socială
- Piaţa internă
- Piaţa externă
30
TESTE:
1) Care din afirmaţiile de mai jos este corectă?
a) Economia mondială este constituită din relaţii reciproc avantajoase dintre ţări;
b) Economia mondială reprezintă totalitatea economiilor naţionale legate între ele rintr-un complex de
relaţii generate de participarea statelor la diviziunea mondială a muncii şi circuitul economic mondial;
c) Economia mondială reprezintă totalitatea relaţiilor privind schimbul de mărfuri şi servicii între state;
d) Economia mondială reprezintă totalitatea statelor lumii.
2) Ponderea cea mai ridicată în PIB-ul ţărilor dezvoltate revine sectorului:
a) Secundar;
b) Primar;
c) Terţiar;
d)Cercetări ştiinţifice
3) Care din subsistemul de mai jos nu este inclus în relaţiile economice internaţionale?
a) Relaţiile comerciale internaţionale;
b) Relaţiile de cooperare şi integrare economică internaţională;
c) Relaţiile de negocieri şi încheierea acordurilor internaţionale;
d) Relaţiile valutar-financiare internaţionale.
4) Din ce nu decurge multilaterismul?
a) necesitatea rezolvării problemelor globale;
b) accentuarea în proporţii a interdependenţelor între economiile naţionale;
c) intensificarea proceselor de cooperare şi integrare economică internaţională;
d) stabilirea unei ordine economice mondiale de dirijare a relaţiilor dintre ţări
Bibliografie:
1. Ioan Bari, «Economie Mondiala», Bucuresti 2004
2. David Begg, Stanley Fisher, «Economics», London 2005
3. JamesD. Gwartney, Richard Stroup, «Economics: privat and public choise», Mason 2006
4. Gheorghe Cretioiu, «Economie», Bucuresti 2008
5. Ana Bal. Economia mondială. Bucureşti, 2006

6. Rujan Ovidiu Economie internaţională Bucureşti, Economica, 2004
7. Florin Bonciu. Economia mondială. Bucureşti, 2004
8. Ion Ignat, Spiridon Pralea. Economie mondială. Iaşi, 1994
9. Gilphin Robert Economia Mondială în secolul XXI: provocarea capitalismului global Iaşi, Polirom 2004
10. Bari Ioan, Economia mondială, Bucureşti, 1997
11. Dumitrescu Stelian,Economia mondială. Brăila, 1998
Tănăsie Petre, Econologie Internaţională (teoria şi practica relaţiilor economice
internaţionale). Bucureşti, 1992.
13. Dumitrescu Stelian, Balan Ana , Economia mondială, Bucureşti, 2002.
31
Capitolul 2. Sistemul Economiei Mondiale – elemente structutale, modele de
dezvoltare.
Obiective: În rezultatul studierii compartimentului studenţii vor fi capabili
- De defini noţiunile de economie naţională, diviziunea internaţională a muncii, relaţii

economice internaţionale, piaţa mondială, ordinea economică mondială şi circuitul
economic mondial,
- De a descrie piaţa mondială, etapele de constituire, clasificarea şi factorii determinanţi,
- De a caracteriza ordinea economică mondială,
- De a distinge şi defini noţiunea de Postindustrializare
2.1. Economiile naţionale – verigi de bază ale Economiei Mondiale

Economia mondială reprezintă un sistem alcătuit din componente fundamentale –
economiile naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile economice interstatale şi din
elemente derivate, de conexiune – diviziunea mondială a muncii, relaţiile economice
internaţionale şi piaţa mondială. Determinate de primele, acestea din urmă, la rândul lor, le
influenţează dezvoltarea.
Economiile naţionale
Economia naţională nu reprezintă o trăsătură comună tuturor sistemelor economice şi

sociale pe care le-a cunoscut omenirea; ea a devenit caracteristică pe o anumită treaptă de
dezvoltare a societăţii, când s-a conturat procesul de formare a naţiunilor şi statelor centralizate.
În acea epocă, burghezia a luptat din necesităţi de ordin economic, mai ales, pentru eliminarea
fărâmiţării economice şi politice specifice Evului Mediu. Ca urmare, revoluţiile burgheze au
declanşat un proces cu efecte centripete.
� Un moment esenţial, decisiv, pentru procesul de constituire a economiilor naţionale
reprezintă formarea pieţei interne, naţionale, fenomen determinat de factori economici
(dezvoltarea factorilor de producţie, a diviziunii muncii, a producţiei pentru schimb), cât şi de
factori politici (revoluţia burgheză, formarea statelor centralizate).
Economia naţională este o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de
activităţi între membrii unei comunităţi umane, pe ansamblul teritoriului unui stat
naţional.
Definiţia de mai sus necesită unele precizări. Dintre toate formele de comunitate umană,
numai naţiunea a fost aceea care a putut contribui la apariţia acestor forme superioare de
organizare, care sunt economiile naţionale. Determinată mai ales de cauze de ordin economic,
32
naţiunea constituie, prin caracteristicile ei intrinsece, un factor primordial de progres economic şi
social. Ea sporeşte considerabil rolul populaţiei ca factor de creştere economică.
� Influenţa populaţiei asupra economiei naţionale este dublă: pe de o parte, ea furnizează
cel mai important factor de producţie, pe de altă parte, în totalitatea ei, populaţia contribuie, prin
cererea sa de consum, la dezvoltarea pieţei interne.
� Rolul activ al populaţiei este amplificat de măsura în care ea este ocupată în ramurile
economiei naţionale legate de progresul tehnic, unde productivitatea muncii este cea mai
ridicată.
De regulă, economia naţională apare şi se dezvoltă pe baza activităţii conjugate a unei
naţiuni şi a unui număr de naţionalităţi conlocuitoare. Se cunosc însă cazuri când mai multe
naţiuni desfăşoară o activitate economică comună în cadrul unor state federative. Şi în aceste
situaţii, datorită caracterului comun al activităţii economice, a existenţei unei pieţe interne unice,
economia are un caracter unitar.
� În ceea ce priveşte teritoriul naţional pe care are loc schimbul reciproc de activităţi, el
reprezintă spaţiul, delimitat prin frontiere, asupra căruia se exercită suveranitatea statului
naţional. Ca element al economiei naţionale, teritoriul naţional intră în categoria mijloacelor de
muncă generale, în lipsa cărora activitatea economică, practic, nu se poate desfăşura.
Infrastructura (căi de transport, de comunicaţii etc.) se dezvoltă în strânsă legătură cu
caracteristicile teritoriului naţional şi cu necesităţile economice şi sociale ale epocii.
� În fine, şi nu în ultimul rând, entitatea care este economia naţională presupune existenţa
unui aparat de producţie (a „sistemului osos, muscular şi vascular al producţiei”) care va fi o
parte componentă a avuţiei naţionale.
� La toate acestea se adaugă un sistem de instituţii, corespunzător unui anumit tip de
societate.
Privită prin prisma structurii sale, economia naţională reprezintă totalitatea ramurilor
de activitate economică existente la un moment dat, considerate în strânsa lor
interdependenţă. Elementul de legătură dintre ramuri îl constituie piaţa naţională.
� Prin ramură a economiei naţionale se înţelege ansamblul de activităţi organizate într-un
mod specific şi desfăşurate în scopul producerii aceleiaşi categorii de produse sau al furnizării
aceleiaşi categorii de servicii.
Dezvoltarea factorilor de producţie oferă posibilitatea materială a apariţiei unor noi ramuri.
La rândul ei, diviziunea muncii transformă această posibilitate în realitate.
O economie naţională poate fi structurată nu numai pe „ramuri”, ci şi pe „sectoare”, care
sunt compartimente mai cuprinzătoare: sectorul primar (agricultura, silvicultura, industria
extractivă), sectorul secundar (ramurile industriei prelucrătoare, construcţiile), sectorul terţiar
33
(serviciile). În ultimul timp, în ţările dezvoltate industrial se conturează un al patrulea sector –
cel al cercetării ştiinţifice.
A treia revoluţie industrială reprezintă un nou moment de referinţă în evoluţia structurii
economiilor naţionale. Alături de domenii clasice de activitate (textile, siderurgia, extracţia de
cărbune etc.), apar altele noi (electronica, autonomia, informatica etc.). Ca o consecinţă a
tendinţei generale de adâncire a specializării în producţie, numărul subramurilor sporeşte
simţitor. În fine, într-o serie de ţări dezvoltate creşte ponderea sectorului terţiar în detrimentul
celui primar. Structura economiilor naţionale cunoaşte, aşadar, un proces evolutiv, de la
simplu la complex.
O adevărată revoluţie caracterizează sectorul serviciilor. El a ajuns să fie dominant în
economiile multor ţări occidentale şi nu numai. Acest sector include „industrii” pentru
satisfacerea nevoilor consumatorilor, începând cu agenţii de voiaj, lanţuri hoteliere, de magazine
şi restaurante şi terminând cu telecomunicaţiile, serviciile bancare şi de asigurare, asistenţa
juridică. Totul computerizat. În acelaşi timp, atât producţia industrială, cât şi cea agricolă,
presupun activităţi de servicii proprii, cu o valoare adăugată tot mai mare.
Structura unei economii naţionale se formează în timp, în raport cu o serie de condiţii
interne, specifice fiecărei ţări. Totodată, un rol în această privinţă revine şi factorilor externi;
atunci, însă, când influenţa lor devine excesivă, se poate ajunge la structuri economice
deformate, neconforme cu interesul naţional.
2.2 Diviziunea mondială a muncii

Diviziunea mondială a muncii reprezintă,înainte de toate, procesul istoric de specializare a
ţărilor lumii în producerea şi comercializarea bunurilor economice pentru schimb pe piaţa
mondială. Privită static, ea poate fi definită ca ansamblul specializărilor pentru participarea la
schimburile economice mondiale, aşa cum acestea s-au constituit în decursul dezvoltării
economico-sociale a ţărilor lumii.
Diviziunea mondială a muncii este baza generală a schimburilor economice dintre ţări şi a
pieţei mondiale. O multitudine de factori au influenţat evoluţia diviziunii mondiale a muncii.
Condiţiile naturale au jucat un rol important în formarea specializărilor internaţionale

îndeosebi la începutul acestui proces. Odată cu prima revoluţie industrială, rolul acestui factor s-a redus
continuu, fără să se anihileze complet. Factorii economici şi extra economici au determinat tot mai mult
acest proces, în jocul economic, remarca acelaşi reputat istoric, au existat din totdeauna unele cărţi mai
bune decât altele, câteodată adesea măsluite. Anumite activităţi aduc mai multe profituri decât altele; e
mai rentabil să cultivi viţă de vie decât grâu (cel puţin arunci când altul acceptă să cultive grâu pentru
34
tine), mai rentabil să acţionezi în sectorul secundar decât în cel primar, în sectorul terţiar decât în cei
secundar.
Din analiza istorică a procesului de formare şi dezvoltare rezultă că la baza diviziunii internaţionale
a muncii stau următorii factori:
1) înzestrarea diferită a ţărilor cu resurse naturale;

2) progresul tehnic şi nivelul diferit de dezvoltare eoonornico-socială;
3) dimensiunea teritoriului şi mărimea populaţiei unei ţări, care determină, alături de venit,
mărimea pieţei interne;
4) gradul de dezvoltare şi diversificare a aparatului de producţie;
5) condiţiile climatice:
6) alţi factori extra economici ca: factori politici, tradiţii şi particularitate dorice, evoluţii
sociale, etc;
7) factori internaţionali
Tendinţa istorică a diviziunii mondiale a muncii o reprezintă dezvoltarea şi adâncirea sa
continuă, ca efect al progresului tehnico-ştiinţific, al dezvoltării forţelor de producţie. Totodată,
diviziunea mondială a muncii reprezintă expresia cea mai elocventă a tendinţelor de specializare
internaţională, ca bază a participării ţârilor la circuitul economic mondial. În prezent, asistăm la un
proces complex de extindere şi diversificare a diviziunii mondiale a muncii, de trecere de la
specializarea intersectorială la cea interramuri şi intraramuri şi, mai departe, la specializarea
intraprodus. Aceste tipuri coexistă într-un sistem complex şi diferenţiat. în care se integrează toţi
agenţii vieţii economice internaţionale şi care asigură atragerea tuturor ţârilor lumii in procesul
specializării şi cooperării la scară globală.
De la apariţia sa ca premisă a dezvoltării şi afirmării economiilor naţionale şi ulterior, ca

temelie a constituirii economiei şi pieţei mondiale şi până în prezent, diviziunea mondială a
muncii a cunoscut mai multe tipuri de specializare a producţiei.
Primul dintre aceştia, sub semnul căruia s-a ajuns de fapt la diviziunea lumii în ţări
industriale, dezvoltate şi ţări agrare, rămase în urmă, în ţări cu industrie prelucrătoare şi ţări care
aveau funcţia de anexe de materii prime, 1-a constituit sistemul de specializare intersetorială a
producţiei şi exportului. Acest tip de diviziune mondială a muncii, denumit şi tip vertical de
specializare, este caracterizat prin deosebiri fundamentale în gradul de valorificare economică a
factorilor de producţie şi în efectul ce derivă din aceasta pe planul schimburilor economice
externe - avantajos pentru ţările industrializate şi dezavantajos pentru cele agrare.
35
Datorită faptului că industria determină o productivitate a muncii mai ridicată decât
agricultura şi o mai mare diversificare a producţiei, ţările industrializate se caracterizează printr-
o dezvoltare puternică a forţelor de producţie în toate ramurile economiei naţionale şi prin
venituri superioare ale populaţiei, dispunând în acelaşi timp de o economie completă. Ţările
specializate în producţia agricolă sau industria extractivă poartă amprenta unui nivel scăzut de
dezvoltare, multe dintre ele practicând monocultura sau monoextracţia. Aceasta a dus la situaţia
în care întreaga viaţă economică - şi nu numai economică - depinde de recolta unei singure
plante sau de extracţia unui singur minereu. Orice fluctuaţie în ce priveşte volumul producţiei sau
preţurilor unor asemenea produse pe piaţa mondială poate avea urmări dintre cele mai negative
asupra economiei acestor ţări.
Diviziunea mondială intersectorială a muncii are, la rândul său, o gamă întreagă de variante
sau forme de specializare: materii prime minerale - produse prelucrate; produse agroalimentare -
produse prelucrate; materii prime minerale - produse agroalimentare; construcţii industriale şi
edificii social-culturale - produse industriale sau de bază etc.
Cu toate că evoluţia istorică a acestor variante sau modele de specializare intersectorială le-
a adus multe modificări, uneori esenţiale, studiul fluxurilor economice internaţionale oferă
posibilitatea surprinderii unor elemente importante privind stadiul actual şi perspectivele
evoluţiei în continuare a modelelor respective.
Modelul de schimburi: „materii prime minerale - produse prelucrate" este cel care multă
vreme a fost caracteristic raporturilor economice dintre ţările în curs de dezvoltare şi statele
avansate economic. El cunoaşte două variante: prima este aceea în care materiile prime minerale
ocupă un loc preponderent în exporturile ţărilor în curs de dezvoltare, iar produsele prelucrate
importate sunt de regulă obiecte de consum. A doua variantă a acestui model este cea care reflectă
participarea ţărilor dezvoltate la exportul unor materii prime sau semifabricate. Deşi dispun de o
mare parte a rezervelor mondiale de materii prime şi combustibili cunoscute, ţările dezvoltate au
cunoscut în primul sfert de veac postbelic o reducere continuă a ponderii lor în producţia
mondială. Sub impactul crizei energetice şi de materii prime de la mijlocul anilor'70 şi mai cu
seamă al celor două şocuri petroliere, ce i-au urmat, iar ulterior şi în legătură cu politica
delocalizării producţiei în ţările dezvoltate se manifestă o anumită reorientare spre produsele de
bază şi o ridicare a coeficientului de corelaţie între creşterea industriei prelucrătoare şi cea a
industriei extractive. Acest proces exprimă în egală măsură noile cerinţe ale valorificării
capitalului (ieftinirea relativă a anumitor resurse in ţările dezvoltate) şi o politică deliberată a
36
statelor respective de limitare a dependenţei lor faţă de sursele de aprovizionare din ţările în
curs de dezvoltare.
O variantă a specializării intersectoriale este: „produse agroalimentare - produse

prelucrate". In prezent, această variantă nu mai are aproape nimic comun cu modelul aparent
asemănător din vremea când ţările slab dezvoltate exportau produse agroalimentare către
metropole în schimbul produselor prelucrate.
În perioada postbelică s-au produs modificări substanţiale, care au inversat importatorii şi

exportatorii de altădată: ţările exportatoare de produse agroalimentare au devenit în principal
statele industriale dezvoltate, iar ţările în curs de dezvoltare, care în cea mai mare parte au o
agricultură insuficient evoluată şi se confruntă cu ..explozia demografică", iar în ultimul timp şi
cu unele calamităţi naturale. îndeosebi seceta, s-au transformat în principalele state importatoare
de produse agroalimentare. In această situaţie, ţările în curs de dezvoltare, care nu dispun de
produse prelucrate, pe care să le ofere în schimbul produselor agroalimentare se văd silite să
acopere în întregime sau parţial importul produselor respective cu resurse naturale.
Un model relativ nou al specializării intersectoriale şi care. după toate probabilităţile, se va

impune în continuare este: „materii prime minerale-produse agroalimentare". Este cunoscut că
unele state posesoare de resurse minerale întâmpină dificultăţi în aprovizionarea populaţiei cu
produse agroalimentare. în vreme ce alte state, care dispun de asemenea produse sau le pot
obţine prin dezvoltarea producţiei, se confruntă cu consecinţele lipsei de energie şi de materii
prime.
Modelul ”construcţiei industriale şi edificii social-culturale - produse industriale sau de

bază" este o variantă complexă a specializării intersectoriale şi a apărut ca o consecinţă a
dezvoltării construcţiilor peste graniţă. Executarea de construcţii industriale şi edificii social-
culturale în străinătate oferă posibilitatea ca pe lângă exportul tradiţional de produse să se
efectueze studii şi proiecte pentru obiective de construcţii, sub formă de cooperare. în antrepriză.
In acelaşi timp. acest model axat pe antrepriză de construcţii permite utilizarea de proiecte,
tehnologii, materiale de construcţii, precum şi folosirea peste graniţă a forţei de muncă şi a unor
cadre superior calificate, constituind o formă de cooperare în domeniul circulaţiei internaţionale a
forţei de muncă. flux economic deosebit de important în cadrul circuitului economic mondial.
O ultimă variantă a specializării intersectoriale o reprezintă modelul „servicii - produse de

bază sau prelucrate", cunoscut de Linele ţări. cum sunt Anglia. Grecia. Spania. Portugalia ş.a. de
foarte mult timp. dar care în prezent şi-a extins şi diversificat formele de manifestare. Serviciile
37
de transporturi maritime, de credit sau bancare (dobânzi, comisioane) sau cele de asigurări au
constituit dintotdeauna surse importante de venit pentru Anglia. Flota comercială a Greciei i-a
consacrat pe armatorii greci drept ..cărăuşi ai mărilor". Marea putere financiar-bancară deţinută
de Elveţia şi îndeosebi de capitala sa - Geneva, l-a determinat pe Talleyrand să formuleze
cunoscuta butadă, potrivit căreia, există cinci continente: Europa. Asia. Africa. America şi...
Geneva.
Serviciile turistice au devenit în ultimul timp un flux deosebit de rentabil pentru o serie de ţări
cum ar fi Italia, Spania, Elveţia, Grecia, Franţa, Turcia etc.
Al doilea tip al diviziunii mondiale a muncii îl constituie specializarea interramură, care

este un tip de diviziune mai evoluat, se desfăşoară în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice
contemporane, cu deosebire între ţările avansate economic, cu industrie puternic dezvoltată şi
diversificată. Acest tip de specializare se realizează între ţări ce se află în poziţie simetrică unele
faţă de altele atât în ce priveşte sectoarele economice, cât şi în ce priveşte ramurile şi subramurile
industriale. Extinderea şi diversificarea cerinţelor de consum, precum şi a exigenţelor crescânde
ale eficienţei economice a producţiei şi exportului impun statelor dezvoltarea complexă a indus-
triei prelucrătoare şi în acelaşi timp, specializarea acestei ramuri a industriei şi intensificarea
cooperării între subramurile sale. Datele statistice internaţionale arată că în schimburile
internaţionale de mărfuri manufacturate, ţările dezvoltate deţin ponderea principală, atestându-
se prin aceasta noul tip de diviziune mondială a muncii. In acelaşi timp. aceste date evidenţiază
că în ultimii 10-15 ani. pe relaţia Nord-Sud îndeosebi în anumite direcţii se conturează unele
tendinţe de schimbare a modelului tradiţional de interdependenţe: pe de o parte, are loc reducerea
dependenţei ţărilor dezvoltate de importul de produse primare din ţările în curs de dezvoltare, iar
pe de altă parte, o creştere a rolului ..lumii a treia" ca piaţă de desfacere a tehnologiei, precum şi
ca sursă de aprovizionare cu produse manufacturate.
În cadrul specializării interramură prelucrătoare există, de asemenea, mai multe modele, şi

anume: maşini şi utilaje - produse chimice: produse chimice - bunuri industriale de consum;
bunuri industriale de consum-maşini şi utilaje etc. Aceste trei ramuri ale industriei prelucrătoare,
care în diverse variante determină tipul interramură al diviziunii mondiale a muncii sunt cele mai
dinamice segmente ale producţiei şi exportului mondial de produse finite.
Un alt tip de diviziune mondială a muncii este specializarea intraramură prelucrătoare. În

cadrul său partenerii schimbă între ei produse ale aceloraşi ramuri prelucrătoare, aceste produse
deosebindu-se unele de altele prin tipo-dimensiuni: gabarite, profile, caracteristici de
funcţionalitate în raport cu mediul de exploatare, procedee tehnologice, modele, estetică, gust
38
etc. Se remarcă, astfel, schimbul reciproc între firmele din ţările dezvoltate de calculatoare, care
se deosebesc. însă. prin capacitatea lor de prelucrare, generaţia tehnologică etc; au loc. de
asemenea, schimburi reciproce de camioane, de rulmenţi etc. de diferite dimensiuni şi
funcţionalităţi şi caracteristici în ce priveşte consumul în utilizare; un loc deosebit îl ocupă în
comerţul dintre ţările dezvoltate economic schimburile de bunuri de folosinţă îndelungată, cu
particularităţi diferite în ce priveşte fiabilitatea şi eficienţa în exploatare, capacitatea, principiul
de funcţionare, preţul, condiţiile de plată, asigurarea service-ului. a pieselor de schimb, aspectul
estetic etc. Şi în acest tip de diviziune mondială a muncii se disting mai multe variante de
specializare, între care: maşini - maşini; produse chimice - produse chimice; bunuri industriale
de consum - bunuri industriale de consum; produse metalurgice-produse metalurgice.
Următorul tip de diviziune mondială a muncii îl reprezintă specializarea tehnologică în

cadrul căreia partenerii fac schimburi de rezultate ale cercetării tehnico-ştiinţifice. ajungându-se.
astfel, la comerţul cu brevete, licenţe, tehnologii, know-how. la asistenţă tehnică, acordarea de
consultaţii inginereşti, la cooperarea în domeniul cercetării, asimilării şi comercializării unor
produse în care creativitatea tehnico-ştiinţifică constituie substanţa schimburilor economice.
Dintre variantele specializării tehnologice pot fi amintite următoarele: licenţe şi/sau know-how -
licenţa şi/sau know-how; licenţă - subansamble; licenţă - produs finit; licenţă - servicii.
Tipul ultramodern de diviziune mondială a muncii este specializarea organologică.

Aceasta înseamnă specializarea in producţie şi exportul de subansamble. organe de maşini,
detalii, părţi de instalaţii, care se încorporează într-un produs finit de complexitate înaltă, într-un
sistem complex de maşini sau linii tehnologice. Ca şi celelalte tipuri de specializare, acesta
cunoaşte o seamă de modele de realizare, între care: subansamble, produs finit şi subansamble -
subansamble.
Adâncirea diviziunii muncii între ţările dezvoltate în condiţiile actuale are loc prin trecerea
de la specializarea interramuri la cea intraramuri şi mai departe la specializarea de tip
organologic (în cadrul produsului pe subansamble. piese şi componente).
Realităţile demonstrează cu tot mai multă putere faptul că existenţa economiei mondiale
unice, dezvoltarea la scară globală presupune depăşirea diviziunii muncii de tip vertical, cu
implicaţiile sale - schimbul inegal şi dependenţa externă, consolidarea poziţiei ţărilor în curs de
dezvoltare în producţia industrială mondială şi îndeosebi în industria prelucrătoare, eliminarea
restricţiilor şi discriminărilor din calea schimbului mondial de valori materiale şi spirituale.
39
Unele tendinţe de orientare în evoluţia diviziunii mondiale a muncii între ţările avansate şi
ţările în curs de dezvoltare se observă şi în cadrul acestora din urmă. Astfel, după ce în primii
ani postbelici unele ţări din sud-estul asiatic au dezvoltat industria textilă, care a urmat unei
reduceri a capacităţilor în Japonia. în prezent, producătorii din Hong-Kong sau Singapore se
orientează tot mai vădit spre articole de modă împingând către ţările vecine producţia textilelor
de serie, care solicită un volum mare de muncă, mai puţin calificată.
În ultimele decenii s-au afirmat şi se afirmă în circuitul economic mondial o serie de forme
noi. avantajoase, de realizare a diviziunii muncii-formele cooperării economice internaţionale -
compatibile cu cerinţele respectării intereselor economice ale partenerilor, ale avantajului reciproc.
Drept urmare, se extind asemenea forme de cooperare, cum sunt: subproducţia internaţională,
crearea de întreprinderi comune, mai cu seamă ca societăţi mixte, cooperări tripartite etc.
2.3. Piaţa mondială
Evenimentele majore care au avut loc la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului
al XVl-lea, respectiv marile descoperiri geografice şi cuceririle coloniale care au urmat, au
permis includerea în circuitul economic a unor vaste zone geografice, care a antrenat o
dezvoltare deosebită a activităţilor economice. Drept urmare, sfera spaţială a schimbului de
mărfuri s-a extins, prin cuprinderea celor mai importante zone de pe mapamond, având drept
rezultat formarea pieţei mondiale. Deşi, schimburile economice dintre ţâri nu aveau încă o bază
economică, nu decurgeau încă dintr-o adevărată specializare internaţională, prin lărgirea ariei lor
geografice, ele au dat, în secolului al XVI-lea, un prim contur pieţei mondiale. Treptat, s-a
conturat o tendinţă de specializare internaţională; diviziunea mondială a muncii, antrenează o
adevărată "explozie" a schimbului reciproc de activităţi, care depăşesc tot mai mult nivelul micro
şi macroeconomic şi fac un salt la nivel mondoeconomic. Drept consecinţă piaţa mondială
devine tot mai complexă, cuprinzând noi zone geografice şi noi forme de manifestare.
Piaţa mondială se poate defini în două sensuri:
În primul sens, prin totalitatea tranzacţiilor de afaceri dintre ţările lumii în contextul
diviziunii mondiale a muncii şi confruntării dintre cererea şi oferta pe plan mondial. In al doilea
sens, prin locul în care se încheie tranzacţiile de afaceri internaţionale, în care se întâlnesc
cererile şi ofertele de produse, valori şi servicii din diferite state, supuse legilor economice
obiective ale comerţului internaţional.
Pe piaţa mondială se întâlnesc cererile şi ofertele de produse, valori şi servicii din diferite
ţări. Evoluţia pieţei mondiale este supusă legilor economice obiective ale schimburilor
40
internaţionale, iar ca mecanism funcţional ea se integrează în economia mondială, fiind o
componentă a acesteia.
În practică piaţa mondială mai este cunoscută şi sub denumirea de piaţă internaţională,
însă, în sensul strict al cuvântului, piaţa internaţională are un conţinut mai restrâns, referindu-se
numai la tranzacţiile de afaceri dintre două sau mai multe ţări, în timp ce piaţa mondială
cuprinde tranzacţiile de afaceri dintre toate ţările lumii. De asemenea, în practică se mai
utilizează şi noţiunea de piaţă externă în loc de piaţă mondială. Piaţa externă are o sferă de
cuprindere mult mai mică decât piaţa mondială, ea reprezentând piaţa mondială privită din
unghiul de vedere al relaţiilor economice externe ale unei ţări.
Factorii ce influenţează evoluţia pieţei mondiale pot fi grupaţi astfel:
1. Factori economici, care reprezintă factori determinanţi ai pieţei mondiale, dintre care
amintim: dinamica producţiei şi consumului pe plan internaţional, apariţia de noi produse şi
servicii, creşterea nivelului tehnic şi calitativ al produselor şi serviciilor, creşterea productivităţii,
procesul de industrializare a ţărilor în curs de dezvoltare, modernizarea transporturilor etc;
2. Factori politici, dintre care mai semnificativi sunt: politica tarifară şi netarifară
promovată de diferite state sau grupări de state, asociaţiile economice interstatale cu caracter
regional, politica creditelor promovată de diferite economii naţionale sau organizaţii financiare
internaţionale;
3. Factori deformatori, de conjunctură, legaţi de o serie de evenimente ex-traeconomice
neprevăzute, de politica marilor societăţi transnaţionale, de crizele economice internaţionale,
războaie, revoluţii, catastrofe naturale etc. Acţiunea acestor factori provoacă mari dereglări în
formarea preţurilor mondiale, antrenând urcări şi prăbuşiri bruşte ale acestora, în discordanţă cu
logica previziunilor de piaţă.
În funcţie de natura obiectului care formează obiectul tranzacţiei piaţa mondială se poate
compartimenta în: pieţe de mărfuri, pieţe financiar-valutare, pieţe de servicii, pieţe ale muncii.
Piaţa mondială de mărfuri.
Deţine ponderea cea mai mare în cadrul pieţei internaţionale.În cadrul acestei pieţe au loc
tranzacţii atât pentru produse de bază cât şi produse finite. în funcţie de poziţia fiecăreia dintre
aceste pieţe, în cadrul pieţei unui produs de bază sau finit, ele se compartimentează în diferite
segmente caracteristice sau necaracteristice. În practică, fiecare segment de piaţă mondială este
cunoscut sub denumirea generică de piaţă mondială. Importantă pentru comerţul exterior al
fiecărei ţări este piaţa mondială caracteristică, respectiv piaţa reprezentativă, care deţine un rol
41
important în domeniul respectiv. In cazul pieţei mondiale caracteristice de mărfuri, se au în
vedere tranzacţiile care se încheie continuu pentru o marfă sau o grupă de mărfuri din aceeaşi
categorie merceologică, în spatele căreia sau în apropiere se află organizată o producţie
potenţială. O piaţă mondială caracteristică poate să fie identificată cu un centru industrial şi
comercial, cu o zonă, regiune sau o ţară, în cazul produselor de bază şi cu o firmă de reputaţie
internaţională sau mai multe asemenea firme, în cazul produselor finite. Pentru un produs pot să
existe una sau mai multe pieţe caracteristice. Prin excepţie, constituirea unei pieţe mondiale
caracteristice într-un anumit centru economic se poate baza şi pe tradiţia dobândită.
Piaţa mondială de mărfuri cuprinde două principale segmente: piaţa produselor de bază şi
piaţa produselor finite.
a) Piaţa produselor de bază
În cadrul acestei pieţe se tranzacţionează materii prime, semifabricate, combustibili,

produse agroalimentare sau alte produse de bază, fiind specializată pe produse individualizate
sau pe grupe de produse. Ea funcţionează în marile centre de producţie, de consum sau
comerciale sau în apropierea acestora. Centrele comerciale internaţionale sunt situate, de regulă,
în marile oraşe ale diferitelor ţări şi sunt specializate în exportul de produse specifice zonei
industriale sau agricole în care se află şi în importuri necesare acestor zone. De obicei, pieţele
internaţionale din marile centre comerciale sunt pieţe puternice şi funcţionează pe baza tradiţiilor
stabilite de-a lungul anilor. Ele au un domeniu diversificat de activitate, din acestea se
canalizează şi se distribuie în diferite locuri de consum o gamă variată de produse şi de
sortimente ale acestora. Există şi pieţe cu caracter internaţional organizate în apropierea
consumatorului regional. Printre pieţele mondiale caracteristice în domeniul produselor de bază
sunt de menţionat:
 piaţa Singapore şi piaţa Kuala Lumpur pentru cauciuc natural, care sunt mari centre
comerciale internaţionale situate la încrucişarea drumurilor din importanta zonă de
producţie reprezentată de Malaiezia, Indonezia, Tailanda şi Vietnam;
 piaţa minereului de fier din India, Brazilia, Suedia, Algeria, ţări al căror subsol deţine
mari zăcăminte;
 piaţa cărbunelui cocsificabil din SUA, bazată pe marea producţie a acestei ţări, precum
şi pieţele cărbunelui cocsificabil din Australia, Anglia, Germania, ţări mari
producătoare de cărbune;
 piaţa cerealelor din Chicago, bazată pe marea producţie de cereale din America de
Nord (SUA şi Canada);
42
 piaţa bumbacului din SUA (New Orleans), pe teritoriul căreia în zona sudică se cultivă
suprafeţe întinse de bumbac, precum şi piaţa bumbacului din Egipt, caracteristică
printr-un bumbac de calitate superioară etc.
O mare parte a produselor de bază se comercializează în cadrul burselor de mărfuri, care
sunt piele mondiale caracteristice, ce concentrează, în acelaşi timp şi în acelaşi loc, o mare
parte din cererea şi oferta mondială de anumite produse, pe care se desfăşoară curent tranzacţii
de vânzare-cumpărare, după o procedură specială, motivate atât de nevoi reale cât şi de intenţii
speculative şi funţionează în diferite mari centre industriale şi comerciale.
b) Piaţa produselor finite
Această piaţă este formată dintr-un mare număr de pieţe pe care se disting una sau mai
multe firme reprezentative, care controlează o mare parte din producţia şi comercializarea unui
produs, dispun de o solidă situaţie financiară, produc mărfuri de marcă cu larg prestigiu şi
recunoaştere internaţională.
Extinderea relaţiilor de cooperare între firme şi a ariei lor geografice de activitate a făcut
ca pieţele pentru produsele finite să nu mai poată fi delimitate şi localizate la un anumit centru
şi, de cele mai multe ori, nici chiar la o regiune ;au ţară. Extinderea ariei lor geografice a fost,
mai ales, rezultatul implantării capitalului industrial în diferite ţări, în scopul apropierii de
sursele de materii prime, de asigurarea cu mână de lucru ieftină, precum şi de ocolire a
barierelor tarifare şi netarifare. De asemenea, tot în acest sens, se impune a remarca apariţia
conglomeratelor industriale şi comerciale cu profil diversificat, în scopul echilibrării riscurilor
şi sporirii profitului prin atenuarea concurenţei.
Definirea unei astfel de pieţe se face, de regulă, în funcţie de mai mulţi parametri:
numărul şi importanţa firmelor de renume care acţionează în acel domeniu; ponderea
exportului firmelor respective în producţia internă, în exportul mondial şi în exportul pe piaţa
altor regiuni; capacitatea de absorbţie a pieţei reflectată de cererea totală, de structura cererii şi
de nivelul tehnico-calitativ al produselor; ponderea importului firmelor respective în necesarul
intern şi în im-portul mondial; gradul de protecţie vamală; condiţiile de plată folosite etc.
Prin urmare, în domeniul produselor finite piaţa mondială caracteristică nu mai poate fi
identificată cu un centru comercial sau industrial, cu o zonă, regiune sau o ţară, ci cu o firmă
de reputaţie internaţională sau mai multe firme. Pentru un produs finit pot să existe una sau
mai multe pieţe caracteristice. În epoca noastră, ca urmare a expansiunii societăţilor
transnaţionale, mai ales pe calea integrării prin conglomerare, în numeroase cazuri piaţa
43
mondială a produselor finite se localizează în mai multe regiuni sau ţări asociate. De exemplu:
firma I.B.M. din SUA reprezintă o piaţă caracteristică în producţia de calculatoare electronice,
firma Mercedes - în cea de autoturisme etc.
În domeniul bunurilor de consum, specializarea a atins cote foarte mari,dezvoltându-se

producţia de serie, standardizată şi înmulţindu-se numărul firmelor comerciale reprezentative
Sfera producătorilor fiind dispersată foarte mult, definirea pieţei se face pe calea firmelor
comerciale care desfac bunurile mai multor producători. Aceste firme îşi organizează
capacităţi de producţie, condiţionare, conservare şi depozitare.
În prezent, sub influenţa progresului tehnic au loc mari mutaţii în structura pieţelor
mondiale ale produselor finite, mai ales ale cererilor şi ofertelor de maşini, utilaje, tehnologii,
linii de fabricaţie etc. După 1982, în comerţul internaţional cu maşini, se constată o scădere a
cererii pentru maşini-unelte convenţionale şi creşterea cererii de linii automate de producţie cu
control numeric. Aceasta a reprezentat doar o primă etapa, destul de scurtă, pentru că ulterior a
crescut ponderea comenzilor de tehnologii de fabricaţie şi prin aceasta s-a lăsat posibilitatea
beneficiarului lor să comande centre de prelucrare şi linii automate cu un mare randament,
capabile să economisească materia primă, energia şi manopera şi să realizeze produse complexe.
În prezent se tinde către lansarea de comenzi pentru fabrici automate de înaltă precizie şi
productivitate şi se conturează tot mai pregnant trecerea de la comenzi de maşini automate la
comenzi de sisteme automate de maşini bazate pe module flexibile, care permit schimbări şi
adaptări operative pe fluxul de fabricaţie şi prin aceasta şi în structura producţiei.
Întroducerea informaticii în procesul de producţie, bazată pe electronică, microprocesoare,

roboţi industriali etc. creează premise pentru noi şi importante mutaţii structurale în producţia de
maşini-unelte şi bunuri de consum. Sub influenţa unor asemenea factori, pe piaţa produselor
finite se diminuează ponderea produselor din ramurile tradiţionale cum sunt: mijloace de
transport rutiere şi feroviare, tractoare şi maşini agricole, transformatoare electrice, maşini-unelte
clasice, utilaje şi instalaţii pentru producţia alimentară, maşini şi instalaţii pentru prelucrarea
lemnului etc. şi creşte ponderea produselor noi de înaltă tehnicitate: minicalculatoare, roboţi
industriali, centre de prelucrare. De asemenea, se remarcă creşterea exporturilor de piese şi
subansamble de completare, realizate pe bază de specializare industrială, în contextul
amplificării relaţiilor de cooperare industrială la nivel mondial. Importatorii comandă, din ce în
ce mai mult, o idee de echipament, care să asigure procesul tehnologic necesitat, tinzându-se spre
dispariţia de maşini-unelte de serie.
44
Una din marile probleme ce se pune în competiţia actuală pe piaţa mondială a produselor
finite este calitatea. Reducerea costurilor de producţie şi creşterea productivităţii în detrimentul
calităţii, duc, mai devreme sau mai târziu, la pierderea segmentului de piaţă câştigat pentru orice
exportator, indiferent de faima sa şi de preţul atractiv al ofertei sale. Intensificarea activităţii de
cercetare se face cu precădere în vederea conceperii şi fabricării de produse finite de calitate, cu
cheltuieli minime, care să corespundă permanent cerinţelor pieţei mondiale. în domeniul
capitalului tehnic, calitatea este apreciată după fiabilitate, durabilitate, consum de materie primă
şi energie, siguranţă în exploatare, protejarea mediului înconjurător etc. Bunurile de consum, în
afară de calităţile intrinseci pe care trebuie să le aibă pentru a satisface cât mai bine trebuinţele
pentru care au fost create, necesită o continuă adaptare la gusturile şi preferinţele tot mai
diversificate si rafinate ale marelui public consumator.
2.4. REI – esenţă şi forme de manifestare
Diviziunea mondială a muncii, specializarea internaţională în producţie, au creat

necesitatea stabilirii unor raporturi economice între statele-naţiune, între agenţii economici.
Relaţiile economice internaţionale reprezintă legăturile dintre economiile naţionale,

dintre agenţii economici de pe glob, legături care se formează în virtutea diviziunii
mondiale a muncii.
Aceste relaţii se desfăşoară într-un cadru economico-juridic determinat. Existenţa şi

dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale presupun intervenţia activă a statului, intervenţie
care se concretizează în încheierea de acorduri comerciale, de cooperare, în înfiinţarea unor
reprezentanţe oficiale peste graniţă etc. Apreciindu-le în general putem afirma cu detaşare că ele
au un rol pozitiv, contribuind la dezvoltarea economico-socială a diverselor zone ale lumii; dar,
în acelaşi timp, nu trebuie să uităm că tot ele se desfăşoară pe fondul propagării unor interese
diverse, de cele mai multe ori contradictorii, astfel încât unii dintre cei care participă la relaţiile
economice internaţionale cel puţin pentru o perioadă stagnează sau regresează, dar nu din pricina
relaţiilor economice internaţionale în sine, ci datorită incapacităţii lor de a le folosi în mod
favorabil. Aceasta este de fapt una dintre problemele economice foarte des abordate în vasta
literatură economică consacrată raporturilor economice dintre state de-a lungul mai multor
secole. Prin urmare este foarte important ca relaţiile economice internaţionale să fie percepute în
mod realist şi nu idilic, sentimental. Privite în acest mod ele dezvăluie faptul că sunt terenul de
manifestare a unei acerbe lupte de concurenţă, chiar dacă aparenţele sugerează în prezent o
anumită "relaxare" în domeniul barierelor vamale, întrucât regulile economiei de piaţă
45
funcţionează cu toată intensitatea în schimburile economice internaţionale, dând câştig de cauză
celor mai buni competitori, respectiv celor ce ştiu şi pot să folosească pârghiile şi mecanismele
cu care este din plin dotat acest păienjeniş al economiei mondiale.
În modul cel mai direct importanţa şi rolul relaţiilor economice internaţionale în lumea
contemporană sunt ilustrate prin amploarea, diversitatea şi consecinţele lor extraordinare. Din
această perspectivă putem afirma cu toată certitudinea că omenirea ar fi fost mai puţin dezvoltată
tară aceste legături economice, ar fi fost mai mult antrenată în diverse conflicte militare, ar fi
cucerit mult mai puţin din universul ce ne înconjoară, ar fi fost mult mai fragilă în faţa
neaşteptatelor, dar iminentelor catastrofe naturale.
Şi fără îndoială fiecare formă a relaţiilor economice internaţionale prin evoluţia sa, prin
modul în care se implică în susţinerea progresului contemporan demonstrează că şi-a cucerit un
loc important şi de neînlocuit în viaţa societăţii moderne.
Fără îndoială în politica economică fiecare ţară reflectă mai bine sau mai puţin bine
problemele relaţiilor economice internaţionale şi cu certitudine acest fapt se repercutează asupra
stării economico-sociale a naţiunii respective. Cert este că, în prezent şi cu certitudine în
perspectivă, în ecuaţia dezvoltării unei ţări variabilele ce ţin de legăturile economice şi politice
externe vor fi tot mai multe şi mai importante. Şi este clar că alcătuirea celei mai bune ecuaţii,
folosind armonios factorii interni şi externi, evitând ciocnirile majore de interese, constituie o
sarcină grea, dar inevitabilă pentru orice guvern democrat.
Realităţile au impus în mod implacabil regula potrivit căreia, în perioada actuală este
imposibil de a se susţine dezvoltarea sau pur şi simplu existenţa normală a unui stat fără ca el să
fie conectat mai mult sau mai puţin la schimburile economice internaţionale. Dar să recurgem la
câteva argumente focalizate care demonstrează cu limpezime de ce fiecare stat al acestei planete
trebuie (sau ar trebui) să acorde maximum de importanţă participării la relaţiile economice
internaţionale:
a) resursele economice sunt distribuite foarte inegal pe întinsul planetei (îndeosebi

resursele naturale);
b) specializarea statelor, de-a lungul unei perioade mari de timp, în producerea cu
cheltuieli minime şi cu maximum de performanţe a unor bunuri şi servicii;
c) nici un stat nu poate, sau mai bine-spus, nu este normal să producă pe teritoriul său
gama integrală (nici chiar majoritatea) de bunuri care sunt produse în lume la un
moment dat (critica autarhiei, izolaţionismului); (evident respectându-se criteriul
46
raţionalităţii economice);
d) prin schimburi se obţin elementele necesare (bunuri, servicii, idei) organismului
economico-social naţional pentru a-şi grăbi progresul în multiple domenii. Desigur,
totul depinde de modul în care fiecare stat participă la aceste schimburi, de ce dă şi de
ce primeşte. în privinţa avantajelor contează, după cum ştim, dacă eşti un simplu
furnizor de materii prime ca şi de produse agricole neprelucrate sau te-ai specializat în
producerea anumitor subansamble pentru echipamente tehnice de mare performanţă;
e) relaţiile economice internaţionale au lărgit şi diversificat mult piaţa pentru întreaga
producţie mondială, au făcut rapoartele economice mult mai stabile şi, am putea spune,
că au o contribuţie însemnată la menţinerea pe un interval aşa mare (55 de ani) a păcii
mondiale;
f) ca să nu mai vorbim de ocuparea forţei de muncă în unităţile economice cu capital
mixt, care, cert, sunt expresii (şi beneficiare) ale expansiunii excepţionale a relaţiilor
economice internaţionale, mai ales în perioada postbelică.
Prin urmare, nu greşim absolut deloc când reafirmăm că în prezent relaţiile economice au
un rol excepţional în dinamica economiei mondiale. Se încheie, aşa cum ne informează frecvent
mijloacele mass-media, între firme din diferite ţări, de cele mai multe ori sub patronajul
guvernului, contracte de miliarde de dolari privind producerea şi livrarea pe termen lung, spre
exemplu, de avioane (cazul Franţa-China şi S.U.A.-China) sau autoturisme (cazul Germania-
China), ş.a.m.d. şi este firesc să ne întrebăm ce impact au asemenea contracte cu valori mari şi pe
durate lungi de timp? Evident, efecte dintre cele mai dorite, şi anume: locuri de muncă,
stabilitatea dezvoltării, prosperitate în zone tot mai întinse ale Terrei. De menţionat, însă că nu
toţi cei ce intră în caruselul relaţiilor economice internaţionale ştiu sau pot să le exploateze în
favoarea lor. De aceea vom găsi şi astăzi pe Planetă destul de multe ţări care nu pot afirma că
beneficiază în mod substanţial cu ceva de pe urma angajării lor în schimburile economice
internaţionale. Este, într-un anumit sens, normal să fie aşa, dacă ne raportăm la legităţile aspre
ale economiei de piaţă. Şi cu toate acestea, în mod justificat, subliniem că schimburile
economice internaţionale au crescut mult ca amploare şi rol, totuşi nu trebuie omisă realitatea
fundamentului care demonstrează permanent că "rădăcina" dezvoltării se hrăneşte, în primul
rând, din condiţiile interne ale fiecărei ţări. Dacă nu există voinţă politică şi angajament concret,
consecvent şi de durată pe plan intern, nu se pot asimila şi valorifica favorabilităţile generate de
relaţiile economice internaţionale. Realităţile de altfel au demonstrat cu prisosinţă că relaţiile
economice internaţionale generează o sumă întreagă de favorabilităţi: acces la progresul tehnic,
47
piaţă externă pentru o parte din producţia autohtonă (internă), dezvoltarea infrastructurii,
specializarea producţiei naţionale ş.a.m.d.
Sunt ţări care, în ultimele 2 - 3 decenii, au dovedit că integrarea eficientă în schimburile

economice internaţionale le asigură suportul unei ascensiuni dinamice spre vârfurile ierarhiei
ţărilor dezvoltate (sunt deja în această ipostază "Cei Şapte Dragoni" sau ţările din "Zona
Tigrului'" din Asia de Sud-Est, respectiv Malayesia, Thailanda, Hong-Kong, Taiwan, Corcea de
Sud, Singapore, Brunei .
Este important că, nu trebuie să uităm că aceste relaţii economice internaţionale au apărut
şi s-au extins în urma unor interese foarte clare, generate de nevoia satisfacerii mai bune a
cerinţelor de pe piaţa internă. Este, de asemenea, notabil că acest lucru nu se realizează peste tot
şi la acelaşi nivel, dar cu toate acestea nu se poate nega că ele (relaţiile economice internaţionale)
formează cea mai bună cale pentru afirmarea unor surse puternice de progres. Prin urmare,
expansiunea şi diversificarea relaţiilor economice este susţinută de însăşi avantajele certe pe care
le produce:
- creşterea productivităţii;
- completarea sau chiar asigurarea necesarului de resurse;
- pieţe avantajoase pentru desfacerea propriilor produse:
- asigurarea unor perioade mai mari de timp de stabilitate în funcţionarea unor capacităţi
economice;
- contactul mai rapid cu noutăţile din variate domenii;
Privind lucrurile şi dintr-un alt unghi, putem spune că expansiunea fără precedent a
relaţiilor economice internaţionale se datorează:
- descoperirilor ştiinţifico-îehnice contemporane;

- dezvoltării şi perfecţionării mijloacelor de transport şi a căilor de comunicaţie
- adîncirea diviziunii internaţionale a muncii
- globalizării multora dintre problemele pe care trebuie să le rezolve în prezent statele
lumii
- poluarea
- criza energetică
- problemele alimentaţiei
- perturbaţiile,care uneori pot fi foarte periculoase, ce au loc pe pieşele valutar-financiare.
48
Relaţiile economice internaţionale se manifestă prin două forme: bilaterism şi
multilaterism. Pentru dezvoltarea relaţiilor bilaterale se creează în multe cazuri, pe lîngă un cadru
juridic, şi un cadru instituţional,prin constituirea de comisii mixte pentru schimburi comerciale şi
cooperare economică. Cadrul instituţional include în cazul unor ţări, pe lîngă comisiile mixte, şi
alte organisme şi forme specifice.
Cadrul juridic al bilaterismului este mai variat decît cel instituţional. Iată principalele
instrumente de politică economică:
 convenţii şi acorduri de colaborare economică şi tehnico-ştiinţifică
 convenţii comerciale: tratate de comerţ şi navigaţie, acorduri comerciale, protocoale

privind schimburile comerciale, convenţii comerciale auxiliare;
 convenţii financiar-valutare: acorduri de credit, acorduri de barter. acorduri pentru
evitarea dublei impuneri;
 contracte economice în diverse domenii: vânzare-cumpărare; coimision; consignaţie;
construcţii-montaj; realizări de investiţii pe bază de antrepriză; licenţă; asistenţă
tehnică; service; concesiune; depozit; specializare în producţie.
Cu un cadru juridic şi instituţional în continuă lărgire, bilateralismul se dezvoltă în
continuare în economia mondială. Sferele sale principale de manifestare sunt cele practicate de
mult timp în relaţiile economice internaţionale:
- comerţul între ţări sau entităţi economice din diverse ţări, de bunuri şi servicii;
- cooperarea în producţie, prin construirea în comun de obiective economice noi sau
extinderea celor existente;
- investiţiile străine de capital, cu participare sută la sută a capitalului străin sau prin
formarea de societăţi mixte;
- transferul de tehnologie, fie prin contracte separate, fie prin acţiunile de cooperare
convenite;
- serviciile în domeniul transporturilor şi comunicaţiilor internaţionale; al asigurărilor şi
alte domenii;
- turismul internaţional, care cunoaşte o dezvoltare şi diversificare sporite, datorită mai
ales facilităţilor create de perfecţionarea mijloacelor de transport internaţional;
- transferul de resurse financiare, altele decât investiţiile directe de capital, cum sunt
creditele, unele din acestea concesionale, creditele nerambursabile, ajutoarele şi altele.
49
Sistemul bilateral continuă, prin urmare, să joace un rol important în dezvoltarea relaţiilor
economice internaţionale. El nu rămâne însă neschimbat în formele sale concrete de manifestare.
Dimpotrivă, aceste forme se perfecţionează continuu, iar cele depăşite de condiţiile vieţii
materiale internaţionale sunt eliminate.
Una dintre trăsăturile noi ale relaţiilor economice internaţionale postbelice, cu largi
implicaţii, o constituie dezvoltarea multilateralismului -ansamblul de raporturi simultane şi
coordonate, la scară subregională, regională sau mondială, între statele independente.
 Pe plan economic, necesitatea relaţiilor multilaterale este determinată de accentuarea,

în proporţii fără precedent, a interdependenţelor între economiile naţionale ca urmare a
adâncirii tendinţelor de specializare internaţională, sub influenţa revoluţiei ştiinţifico-
tehnice.
 Multilateralizarea relaţiilor economice internaţionale decurge, totodată, din necesitatea
rezolvării problemelor globale cu care este confruntată omenirea. Probleme la scară
planetară cum sunt cea valutară, a datoriilor externe, alimentară, a mediului ambiant,
dar, mai ales, subdezvoltarea, incumbă soluţii globale, a căror transpunere în practică
presupune angajarea şi conlucrarea tuturor statelor lumii, coordonarea eforturilor în
vederea unei acţiuni eficiente.
 Faţă de relaţiile internaţionale bilaterale clasice, multilateralismul oferă, în principiu,
noi posibilităţi de conlucrare reciproc avantajoase, introduce mai multă stabilitate în
relaţiile interstatale şi, mai ales, reduce considerabil riscul confruntărilor.
 Care sunt raporturile dintre multilateralism şi bilateralism, sunt ele fenomene
antagonice sau, dimpotrivă, se condiţionează reciproc?
Practica de până acum a relaţiilor economice internaţionale arată că răspunsul la această
întrebare depinde de măsura în care în relaţiile dintre state se respectă principiile dreptului
internaţional. Dacă este bazat pe cooperare, în adevăratul sens al cuvântului, multilateralismul
conduce la egalitatea de tratament a partenerilor, oferă şanse egale de dezvoltare fiecărui stat.
Aşa stând lucrurile, el nu poate să însemne pierderea drepturilor fiecărui stat de a subscrie
la reiaţii bilaterale. De altfel, acestea din urmă constituie fundamentul dezvoltării unor reiaţii
multilaterale; într-adevăr, stadiul multilateralismului presupune existenţa prealabilă a unui climat
de încredere reciprocă în relaţiile bilaterale. Se poate vorbi, deci, despre o compatibilitate între
multilateralism şi bilateralism, despre o interdependenţă profitabilă pentru toate statele
lumii, atâta timp cât principiile dreptului internaţional sunt respectate cu stricteţe.
50
2.5 Circuitul economic mondial
Dezvoltarea economică contemporană a fiecărui stat este indisolubil legată de participarea
la circuitul economic mondial. în acest sens, după cel deal doilea război mondial are loc o
puternică amplificare şi diversificare a schimburilor economice între statele lumii.
Factorii care au favorizat dezvoltarea circuitului economic mondial au fost atât de ordin
politic: apariţia unor noi state independente, destinderea est -vest, etc, cât şi de ordin economic:
gradul de dezvoltare a economiilor naţionale, adâncirea diviziunii internaţionale a muncii,
revoluţia tehnico-ştiinţifică, liberalizarea schimburilor între ţări, care au antrenat sporirea
cantitativă şi calitativă a activităţilor economice. Totalitatea fluxurilor de valori materiale şi
băneşti, de rezultate ale creaţiei tehnico-ştiinţifice şi ale activităţilor prestatoare de servicii, care fac
obiectul schimbului reciproc de activităţi dintre economiile naţionale, privite în strânsa lor
împletire şi intercondiţionare alcătuiesc circuitul economic mondial.
După natura fizică a obiectului relaţiilor dintre ţări, fluxurile componente ale circuitului
economic mondial pot fi clasificate în:
1. fluxuri comerciale
2. fluxuri internaţionale de capitaluri
3. fluxuri de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională
La rândul lor fluxurile comerciale, cuprind fluxurile de mărfuri corporale şi fluxul mărfurilor
incorporale.
Fluxurile de mărfuri incorporale sunt cunoscute sub denumirea de comerţ invizibil.
- Acesta cuprinde:
 fluxurile de tehnologie sub forma licenţierii brevetelor de invenţie, consulting-

engineering, etc;
 fluxurile de prestări de servicii, turismul, transportul, asigurările, telecomunicaţiile
internaţionale, etc;
Spre deosebire de schimburile internaţionale de mărfuri corporale, fluxurile comerţului invizibil
nu sunt înscrise în tarifele vamale şi deci, lor nu li se aplica taxe vamale la trecerea frontierelor.
Adâncirea specializării internaţionale şi noile direcţii în care acestea se dezvoltă imprimă

circuitului economic mondial particularităţi noi.
În primul rând, circuitul economic mondial cunoaşte o puternică diversificare a formelor

legăturilor economice. Dacă în trecut comerţul internaţional de mărfuri, iar mai târziu şi investiţiile
51
internaţionale constituiau formele principale ale relaţiilor economice internaţionale, în prezent au apărat
noi forme concretizate în cooperarea economică internaţională, relaţii monetare internaţionale,
turismul internaţional, schimbul de cunoştinţe ştiinţifice tehnice, circulaţia internaţională a forţei de
muncă, etc.
În-al doilea rând, se adânceşte interdependenţa dintre fluxuri în cadoul circuitului economic
mondial. In prezent nu se mai poate imagina comerţ internaţional care să se deruleze fără antrenarea
fluxului investiţional internaţional (maşinile şi utilajele complexe se vând în proporţie de 80-85% din
valoarea lor pe credit), fără cooperare economică internaţională, fără fluxul internaţional de cunoştinţe
ştiinţifice tehnice (comerţul cu brevete şi licenţe), etc, Interdependenţa şi interacţiunea diferitelor
fluxuri economice internaţionale reflectă legăturile interne din circuitul economic mondial.
În al treilea rând, fluxurile economice internaţionale se derulează în forme noi generate de

diversificarea condiţiilor concrete ale schimburilor economice internaţionale, de calităţile noi ale
bunurilor şi serviciilor care fac obiectul schimburilor, de particularităţile aparţinând partenerilor la
schimburi, etc Progresul tehnic contemporan însuşi a influenţat asupra evoluţiei formelor şi tehnicilor
comerciale, de plaţi, de contractare în derularea schimburilor economice internaţionale.
Una din principalele trăsături ale circuitului economic mondial este şi accelerarea vitezei
circuitului economic, materializat în faptul că ritmul de creştere a diferitelor fluxuri economice
internaţionale şi în special a comerţului exterior este superior ritmului de creştere a producţiei propriu-
zise. Această devansare evidenţiază tendinţa de creştere a rolului factorilor externi în procesul
reproducţiei, respectiv de adâncire a interdependenţelor dintre state. Urmarea firească a creşterii mai
rapide a comerţului exterior în comparaţie cu producţia mondială constă în sporirea ponderii
exporturilor în totalul producţiei naţionale, în sporirea participării statelor la diviziunea internaţională a
muncii.
Dintre trăsăturile circuitului economic mondial menţionăm . caracterul său obiectiv.

Fiecare ţară, indiferent de mărime sau aşezare geografică resimte necesitatea participării la
circuitul economic mondial. Prin ea îşi poate asigura: lărgirea pieţei de aprovizionare şi
desfacere, plasamente sau surse de import de capitaluri şi tehnologii, stimularea spiritului de
antreprenor şi a procesului de modernizare a structurii economice etc.
Caracterul concret istoric al circuitului economic mondial se referă la faptul că formele şi

mecanismele de derulare a fluxurilor componente diferă, ca esenţă sau mod de manifestare, de la
o perioadă la alta. Dinamica diviziunii mondiale a muncii multitudinea si marea diversitate a
participanţilor la circuitul economic mondial transformă însăşi structura pieţei mondiale şi a
52
mecanismelor sale: mecanismele "pieţei cumpărătorului" iau locul celor specifice "pieţei vân-
zătorului"; preţurilor de echilibru, rezultate din confruntarea cererii şi ofertei li se substituie
mecanismele "preţurilor directoare" sau ale "preţurilor de transfer" practicate de companiile
internaţionale; mecanismul cursurilor de schimb stabile cedează în favoarea "cursurilor
flotante"; tradiţionalele licitaţii de import cunosc o puternică revitalizare, devenind o piaţă
internaţională în ascensiune; tehnicile modeme de telecomunicaţii şi calculatoarele electronice
sporesc considerabil ritmul, febra şi amploarea tranzacţiilor la burse, care devin principalele
instituţii de piaţă; unele tehnici comerciale îşi pierd din importanţă, iar altele noi, mai suple, dar
mai sofisticate, sunt mereu inventate etc.. Analizînd ponderea în care statele participă la circuitul
economic mondial, observăm că aceasta depinde - pentru o ţară sau alta - de o multitudine de factori
cum suni: nivelul dezvoltării economice şi tehnice, gradul de diversificare a economiei, nivelul de
tehnicitate şi complexitate a producţiei, volumul şi gradul de valorificare a resurselor naturale, dimensiunile
pieţei interne, complexitatea produselor pe piaţa mondială, mijloacele de comunicaţie, precum şi de unii
factori de politică economică, de interesele imediate şi de perspectivă ale statelor. Aceşti factori nu au
influenţă liniară, ci, deseori contradictorie asupra gradului de participare ia circuitul economic.
2.6 Ordinea economică mondială
Specialiştii în relaţii internaţionale formulează diferite definiţii privind ordinea economică

mondială. Economiştii romani propun două definiţii complementare. Intr-o accepţiune strictă,
ordinea economică mondială înseamnă, în viziunea lor, „modul de dispunere şi de organizare,
în timp şi spaţiu, a elementelor economiei mondiale". Într-o abordare mai largă, potrivit
aceloraşi autori, ea nu se reduce la punerea în evidenţă a alcătuirii, a configuraţiei economiei
mondiale, a felului cum sunt aranjate elementele în sistem, ci caracterizează „starea calitativă a
economiei mondiale într-o perioadă istorică, în raport cu rezultatele interacţiunii dintre
elementele care o compun" .
Profesorul francez G. Kebabdjian propune, la rândul său, două definiţii ale ordinii
economice mondiale. într-o primă accepţiune, OEM reprezintă „asigurarea condiţiilor de
compatibilitate a voinţelor, intereselor şi a comportamentelor potenţial contrare (uneori
chiar antagonice) ale diferiţilor agenţi economici, condiţii care fac posibilă existenţa unei
comunităţi economice mondiale". În concepţia sa, ordinea economică mondială este
proprietatea structurală a sistemului economiei mondiale, dată de anumite structuri de
organizare şi de raporturile de putere.
53
O primă întrebare generală ce se poate pune, având în vedere aceste definiţii, este cărui fapt
se datorează ordinea în plan mondial - acţiunii forţelor pieţei sau acţiunii conştiente a unor
subiecţi ai economiei mondiale?
Dacă avem în vedere diferitele subsisteme ale economiei mondiale, putem afirma că unele
echilibre, la nivelul unor pieţe componente (ca de pildă, pieţele internaţionale ale unor mărfuri
sau servicii) se datorează în bună parte forţelor pieţei, în măsura în care concurenţa se apropie de
forma sa pură (ca pieţele bursiere, de mărfuri sau servicii). Iar dacă vom considera că aceste
echilibre contribuie şi ele la realizarea, la un moment dat, a unei anumite stări calitative a
economiei mondiale (vezi una dintre definiţiile anterioare), atunci nu poate fi negat faptul că şi
acţiunea forţelor pieţei are rolul său în realizarea ordinii. Mai mult chiar, fenomenele de
extindere a dereglementării şi liberalizării fluxurilor economice internaţionale, care au generat
accelerarea procesului de globalizare nu doar a pieţelor, ci şi a sistemelor de producţie în anii '90,
încurajează ideea că forţele pieţei, mânuite însă de anumiţi agenţi economici (societăţile
transnaţionale globale) tind să dobândească un rol mai mare în configurarea structurilor de
organizare şi a raporturilor de forţe pe plan mondial.
Cu toate acestea, majoritatea studiilor pe tema ordinii economice mondiale porneşte de la
premisa, corectă până la acest sfârşit de secol, că aceasta a fost şi este rezultatul, în primul rând,
al acţiunii celor mai importanţi subiecţi ai economiei mondiale de până în prezent -statele
naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile interstatale.
Teoria relaţiilor internaţionale include două mari curente de idei referitoare la modul în
care se configurează ordinea economică internaţională, în baza relaţiilor dintre statele lumii.
Curentul „realist" explică ordinea prin raporturile de putere dintre interesele diferitelor state ale
lumii. Curentul „idealist" afirmă că echilibrul economiei mondiale este rezultatul aspiraţiilor
fireşti şi spontane ale statelor către pace şi stabilitate.
Ordinea economică mondială nu există decât într-o formă istorică, care se configurează
într-o anumită perioadă, pe baza raporturilor de putere create atunci şi a structurilor de
organizare stabilite.
În fapt, ca şi echilibrul mondial, ea este relativă, deoarece, pe de o parte, ea se modifică la
numite intervale de timp, iar, pe de altă parte, ea nu exclude existenţa simultană în economia
mondială a unor crize, dezechilibre sau chiar conflicte economice, la nivelul unor subsisteme sau
regiuni geografice. Modificarea unui tip de ordine a economiei mondiale se poate produce fie ca
urmare a amplificării unor astfel de dezechilibre parţiale, care devin globale, fie ca urmare a
modificării statutului puterii dominante sau a celorlalte puteri care participă la coordonarea
proceselor economice mondiale.
54
Mai mulţi autori au schiţat viziuni diferite asupra ordinii economice mondiale din diferite
perioade istorice.
F. Braudel în lucrările sale (1969, 1979) consideră că „economia-lume" este organizată în
jurul unui centru capitalist, căruia îi sunt subordonate o semiperiferie şi, pe un nivel de
organizare inferior, o periferie aservită.
Pornind de la această viziune ierarhizată şi într-o abordare neomarxistă, I. Wallerstein
propune un sistem mondial (un ansamblu în care există o diviziune regională), care este
structurat pornind înainte de orice de la principii economice, nu politice sau culturale. Acest
sistem, în viziunea lui, are în centrul său statul cel mai puternic din punct de vedere economic şi
militar. El afirmă, de asemenea, că aceste mari puteri centrale, diferite de la o etapă la alta,
cunosc perioade de ascensiune şi de decadenţă.
Să analizăm cum s-a configurat ordinea economică mondială după cel de-al doilea război
mondial.
În perioada 1945-1990 în economia mondială au existat două subsisteme funcţionând din
mai multe puncte de vedere independent: subsistemul economiei capitaliste şi subsistemul
economiei socialiste, al ţărilor comuniste. Această împărţire avea o motivaţie în primul rând
politică şi militară şi în subsidiar una economică. Fiecare dintre ele a fost organizat în jurul unei
superputeri a perioadei analizate: S.U.A., respectiv U.R.S.S. Totuşi, independenţa celor două
subsisteme era relativă, aşa cum menţionam, deoarece ţările comuniste au participat la mai multe
structuri de organizare specifice economiei mondiale ca ansamblu unitar. Astfel, ele au acceptat
regulile de joc internaţionale stabilite în cadrul unor organizaţii şi instituţii internaţionale, care
reglementau schimburile comerciale internaţionale şi relaţiile financiar-valutare internaţionale
(precum G.A.T.T. şi U.N.C.T.A.D., F.M.I. şi Banca Mondială ş.a.). De asemenea, în calitate de
membre ale O.N.U., ele au participat activ la numeroase conferinţe şi reuniuni internaţionale
privind alte raporturi sau probleme economice internaţionale. Drept urmare, s-ar putea afirma că,
în pofida existenţei celor două subsisteme ideologic diferite, ordinea economică mondială a fost
determinată primordial de structurile de organizare şi raporturile de putere din subsistemul
capitalist.
În prezent, palierele ierarhice ale sistemului economiei mondiale ar fi următoarele:
- S.U.A. este superputerea care exercită o dominaţie şi care controlează sau are
capacitatea de a influenţa anumite procese în mod decisiv; majoritatea sferelor vieţii economice
pe plan mondial sunt însă coordonate de ea împreună cu celelalte şase state mari dezvoltate care
fac parte din „Grupul celor 7" (Franţa, Marea Britanie, Germania, Japonia, Italia, Canada).
Invitarea Rusiei ca observator la unele dintre reuniunile G7 înseamnă, în opinia noastră,
recunoaşterea sa ca mare putere militară şi politică, dar nu neapărat şi economică.
55
- Pe următorul palier se situează celelalte ţări dezvoltate; între ele şi ţările din primul grup
funcţionează relaţii economice de interdependenţă (în plan comercial, valutar-financiar, al
politicilor economice), la acestea adăugându-se desigur şi cele politice şi militare.
- Pe ultimul palier se află un grup numeros de state despre care se poate afirma că sunt în
relaţii de dependenţă faţă de celelalte state, de pe palierele anterioare, din numeroase puncte de
vedere: comercial, financiar, tehnic şi tehnologic, informaţional. Acestea sunt economii în
tranziţie şi/sau economii în dezvoltare. Acest grup de state este foarte eterogen din toate punctele
de vedere: potenţial economic, nivel de dezvoltare, gradul de deschidere externă a economiei,
forţă politică şi militară. Drept urmare şi relaţiile de dependenţă faţă de ţările de pe primele două
paliere sunt diferite: dependenţa poate fi mai redusă sau mai puternică la nivelul diferitelor
subsisteme ale economiei respective. De pildă, ţările cu potenţial natural mare (ca India, China,
Brazilia) sunt dependente mai ales sub aspect financiar şi tehnologic de ţările dezvoltate (unele
ţări menţionate fiind şi puteri militare ce nu trebuie ignorate). în plus, caracteristicile relaţiilor de
dependenţă sunt influenţate şi de poziţia lor regională, de apartenenţa lor de anumite grupări sau
organizaţii internaţionale, în primul rând de integrare. Gradul de dependenţă al acestor ţări de
ţările de pe primele paliere depinde şi de orientările politico-ideologice ale regimurilor la putere.
De pildă, dacă guvernările au o puternică orientare naţionalistă, preocuparea pentru menţinerea a
cât mai multe atribute ale suveranităţii economice naţionale poate determina relaţii diminuate cu
ţările dezvoltate şi orientarea preponderent către relaţiile cu ţări cu nivel de dezvoltare
asemănător.
Trebuie menţionat faptul că ordinea economică mondială existentă în diferite perioade nu a
fost totdeauna socotită ca favorabilă tuturor statelor din economia mondială sau s-a considerat,
uneori, că ea nu asigură cele mai adecvate structuri pentru rezolvarea unor probleme cu caracter
global, care se pot transforma în crize cu caracter global, dacă nu sunt gestionate corespunzător.
Astfel, în anii '60-'70, când ţările în dezvoltare devenite independente şi-au raliat poziţiile
cu ţările din lagărul comunist, în cadrul O.N.U. a fost impusă discutarea problemei redefmirii
unei noi ordini economice internaţionale, aceste ţări reuşind chiar să determine adoptarea de
către Adunarea Generală a O.N.U., la 1 mai 1974, a unui document intitulat „Declaraţia şi
programul de acţiune în vederea instaurării unei noi ordini economice internaţionale", obiectivele
propuse prin acesta nefiind niciodată atinse. Treptat, această problematică a trecut într-un con de
umbră, ieşind din sfera de preocupări a O.N.U.
Critici la adresa ordinii economice mondiale existente au fost formulate şi de unele cercuri
ale oamenilor de ştiinţă. Astfel, o parte a comunităţii ştiinţifice, grupată în cadrul „Clubului de la
Roma" (creat în 1968), a încercat în repetate rânduri să semnalizeze cercurilor guvernamentale
din lumea întreagă că „managementul internaţional al economiei mondiale" pare inadecvat, dacă
56
se ia în considerare acumularea a tot mai multe dezechilibre grave pe ansamblul economiei
mondiale. Să punctăm câteva dintre dezechilibrele de amploare identificate de membrii Clubului
de la Roma:
- concentrarea schimburilor comerciale, a fluxurilor de investiţii străine directe şi a
activităţilor productive în ţările dezvoltate, membre ale O.C.D.E.; drept urmare, se produce
concentrarea bogăţiei în ţările dezvoltate şi creşterea decalajelor absolute şi relative dintre ţările
dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare, ca urmare a marginalizării a tot mai multor ţări, care
participă din ce în ce mai puţin la circuitul economic internaţional;
- creşterea poverii datoriei externe pentru un număr tot mai mare de ţări în curs de
dezvoltare;
- tandemul explozie demografică-accentuarea sărăciei din unele ţări în curs de dezvoltare,
având drept efecte posibile amplificarea migraţiei populaţiei pe glob pe axa Sud-Nord, fenomen
ce poate genera instabilitatea politică şi socială chiar în ţările dezvoltate;
- accentuarea poluării pe glob (apariţia unor fenomene de macropoluare ca: efectul de
seră, pătrunderea freonului în atmosfera superioară ş.a.);
Soluţiile propuse în vederea configurării unei ordini economice mai eficiente şi mai
echitabile pe plan mondial se înscriu într-un spectru foarte larg. La o extremă se situează
poziţiile „idealiştilor", ale celor care consideră că valorile morale şi spirituale prevalează în faţa
celor materiale şi că trebuie reafirmată importanţa lor pentru înfăptuirea unei dezvoltări
economice echilibrate în plan naţional sau mondial, pentru existenţa unei ordini economice
mondiale eficiente şi echitabile. Deşi ne alăturăm acestor păreri în ceea ce priveşte primatul
valorilor spirituale faţă de cele materiale, nu putem totuşi să nu remarcăm faptul că raporturile de
putere nu se stabilesc pornind de la această ierarhie de valori.
Într-o abordare „realistă", soluţiile sunt schiţate, de asemenea, pe diferite direcţii, unele
abordări fiind echilibrate, altele fiind utopice. între soluţiile pragmatice şi nu lipsite de o viziune
morală sunt de menţionat acelea care propun ţărilor dezvoltate să nu ignore problemele țărilor
independente, în dezvoltare, ci să le ajute la soluționarea problemelor cu care se confruntă.
2.7 Modele de dezvoltare economică pe glob şi postindustrializarea
Necesitatea şi posibilitatea tranziţiei la o nouă etapă în dezvoltarea social-economică, la o

societate ce se formează dintr-o totalitate de relaţii sociale între indivizi şi agenţi economici care,
pe parcurs, se extind la nivel internaţional, şi-a făcut apariţia încă la începutul anilor ‟80 ai
secolului trecut. La constituirea acestei societăţi au contribuit mulţi factori, mai semnificativi
fiind „eşecul pieţei” şi „eşecul statului” din acea perioadă, necesitatea asigurării unei stabilităţi a
57
creşterii economice, apariţia unor noi motivaţii ale activităţii umane etc. Toţi aceşti factori au
contribuit la formarea unei societăţi noi, numită societatea postindustrială . Iar esenţa
transformărilor ce au avut loc şi care continuă până în prezent se regăseşte în raportul optim
dintre economic şi social.
Fiind destul de omogeni, termenii „societate postindustrială”, „societate informaţională”,

„societate a cunoaşterii”, „societate a bunăstării”, „societate posteconomică” reprezintă concepte
diferite ale etapei contemporane de dezvoltare a societăţii. Semnificaţiile lor sunt în permanentă
evoluţie, constituind obiectul numeroaselor dezbateri, care nu au finisat cu o unanimitate
acceptabilă. Sintagmele, prin care au fost specificate societăţile în discuţie, sintetizează o gamă
de stări sociale posibile pe care oamenii, individual şi/sau în grup, le situează în funcţie de
anumite condiţii, aceasta constituind structura economico-socială. Ca urmare, până în prezent nu
a fost găsită categoria de bază, prin care să se poată releva fundamentul economic şi social al
noii societăţi.
Considerăm că societatea, spre care se tinde, devine tot mai mult o societate
„postindustrială” sau, în aprecierea unor autori, societate informaţională – societate a cunoaşterii
(SI-SC) . Dorim a sublinia, că SI-SC este o sintagmă ce deplasează denumirea spre alte domenii,
în pofida faptului că, la prima vedere, pare o conexiune între economic şi social.
„Informaţia” şi „informarea” reprezintă, în prezent, mai mult decât oricând, concepte

esenţiale ale vieţii şi activităţii umane, iar pentru tot mai multe organizaţii - una din cele mai
valoroase şi importante resurse. Conceptului „informaţie” i-au fost consacrate multe lucrări, el
putând fi definit ca o „colecţie de fapte” (reprezentând răspunsuri la întrebări esenţiale precum:
ce? unde? când? cine?) aranjate astfel, încât valoarea lor integrată să depăşească suma valorilor
faptelor respective (efectul sinergic). Acest concept nu trebuie confundat cu alte concepte
complementare ca, de exemplu, „date” ( fapte primare, brute) şi „cunoştinţe” ( răspunsurile la
întrebările esenţiale, precum: de ce? pentru ce? şi cum?). Datele primare sunt materie primă
informaţională, obţinută din natură sau tradiţii, care se colectează, se transformă, se prelucrează,
se transmite, se difuzează etc. „Cunoştinţele”, privite ca produse finale, pot fi divizate în
cunoştinţe pentru investire şi cunoştinţe pentru consum. De exemplu, cunoştinţele obţinute în
urma investigaţiilor teoretice sau experimentale pot fi apreciate ca investiţii, iar publicarea unei
lucrări artistice - ca cunoştinţe pentru consum. Pe de altă parte, cercetările de piaţă sau datele
analizei financiare pot fi considerate ca produse intermediare. În opinia lui G. A. Nero
„informaţia reprezintă cunoştinţele păstrate”, iar în cea a lui D. M. Newbery, aceasta este un
proces prin care „datele primare se transformă în informaţie, cunoştinţe şi înţelepciune” . În
opinia autorului, „informaţia” poate fi definită ca date organizate, iar „cunoştinţele” – ca
58
informaţie înţeleasă. Informaţia devine cunoştinţă când posedă o aplicabilitate utilă. Însă, pentru
ca o informaţie să posede o anumită valoare (de exemplu, pentru manageri şi alte cadre de
decizie), ea trebuie să fie simultan cât mai accesibilă, completă, fiabilă, flexibilă, oportună,
precisă, relevantă, sigură şi verificabilă.
Prin urmare, informaţia şi cunoştinţele, esenţa cărora am remarcat-o mai sus, devin, la
etapa actuală, componente indispensabile societăţii în proces de constituire. O atenţie deosebită
le-a acordat economistul american J. Galbraith, care relevă că „procesele obiective, ce au loc în
economia ţărilor industrial dezvoltate sub influenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice, au devenit sursa
principală a creşterii economice” . Evident că utilizarea rezultatelor ştiinţifice şi ale tehnicii
moderne sunt cele mai semnificative: maşinile au înlocuit iniţial munca fizică; ulterior ele au
început să fie utilizate pentru a conduce alte maşini; actualmente încep să substituie cele mai
diverse funcţii ale creierului uman. Pentru a caracteriza viaţa social-economică în condiţiile
postindustrializării, J. Galbraith a utilizat noţiunea de „societate informaţională” - societate în
care rolul decisiv îi revine informaţiei şi cunoştinţelor . Acestea din urmă sunt analizate ca
calităţi indispensabile ale unei societăţi prospere, de rând cu abilitatea antreprenorială, spiritul de
economisire, de gospodărire chibzuită etc.
De elaborarea concepţiei economiei informaţionale a fost preocupat şi H. Perkin, al cărui

obiect principal a constituit specificul activităţii informaţionale . Savanţii B. Greenwald şi J.
Stiglitz, într-o celebră antologie de lucrări referitoare la impactul şi consecinţele noii societăţi,
menţionau că, „în cadrul ei, informaţia şi comunicaţiile devin predominante, definind şi
modelând acţiunile şi interacţiunile oamenilor şi a organizaţiilor” .
Societatea informaţională poate fi analizată sub mai multe aspecte: tehnologic, economic,
ocupaţional, spaţial, cultural etc. . La rândul său, fiecare din aspecte poate fi divizat în mai multe
componente: educaţional, de guvernare locală şi centrală, de valori şi morală, credinţe, mituri
etc. În acest context, considerăm că conceptul „societate informaţională” poate fi definit ca
societate, în cadrul căreia partea preponderentă a populaţiei active lucrează în sectorul
informaţional, fiind implicată în crearea, procesarea, distribuirea şi/sau utilizarea informaţiei, ea
depăşind cantitativ populaţia activă din celelalte sectoare (agricol, industrial şi prestări servicii).
Problemele ce ţin de utilizarea performanţelor în domeniul tehnologiilor informaţionale şi
microelectronicii la etapa contemporană de dezvoltare a ştiinţei, privite în sistemul tehnico-
economic şi sub aspectul consecinţelor social-economice pentru ţările industriale dezvoltate, au
fost cercetate în lucrările economistului austriac T. Forester . Pentru caracteristica etapei
contemporane de dezvoltare economică, T. Forester aplică termenul „revoluţia informaţional-
tehnologică”, a cărei esenţa o explică prin dezvoltarea vieţii social-economice a societăţii în
59
baza mijloacelor microelectronice de prelucrare a informaţiei, a metodelor noi, universale de
control şi gestiune. Una din problemele centrale, studiate de T.Forester, este cea a influenţei şi
interdependenţei competitivităţii şi a revoluţiei informaţional-tehnologice. Concurenţa este
concepută de către el în calitate de pârghie importantă de desfăşurare a revoluţiei tehnologice
contemporane. Forester a analizat competitivitatea dură dintre firmele americane, specializate în
electronică şi cele japoneze, care, la finele anilor ‟70 ai sec. XX, au întreprins un atac masiv
asupra companiilor de semiconductoare americane din Silicon Valley (California), ambele părţi
având de câştigat în urma acestei competitivităţi.
Noţiunea „economie informaţională” a examinat-o şi D. Bell, care a elaborat concepţia de

„societate postindustrială”. În partea introductivă a lucrării sale „Atacul societăţii postindustriale”
(1973), D.Bell a relatat, că societatea informaţională doar parţial determină esenţa problemei [26,
p.37]. În opinia lui, „societatea postindustrială” este o noţiune destul de amplă, din care motiv este
util a analiza mai profund această concepţie. Dacă la baza ei se află schimbările tehnologice, atunci,
având în vedere consecinţele sociale ale dezvoltării societăţii, este necesar a evidenţia trei revoluţii
tehnologice, care au modificat societatea umană în mod cardinal .
Societatea umană, în viziunea lui D.Bell, parcurge câteva stadii, denumite de el „societatea
preindustrială”, „societatea industrială” şi cea „postindustrială”. Modificările în cadrul celui de-
al treilea stadiu sunt legate de dezvoltarea generală a societăţii umane, ce se realizează în diferite
regiuni cu intensităţi diferite. Imboldul dezvoltării „societăţii preindustriale” îl formează
conflictul dintre om şi natură, iar forţa motrice a dezvoltării societăţii industriale o reprezintă
conlucrarea om-maşină. Particularităţile distincte ale societăţii postindustriale sunt determinate
de predominarea serviciilor în economie, creşterea considerabilă a numărului lucrătorilor
ştiinţifici în structura persoanelor ocupate ale populaţiei şi transformarea cunoştinţelor în sursă
de dezvoltare şi reglementare a tuturor proceselor social-economice.
Fundamentul “societăţii postindustriale” îl constituie interacţiunea dintre indivizi înarmaţi
cu informaţii şi cunoştinţe, care contribuie la formarea ”tehnologiei intelectuale”, la substituirea
estimărilor intuitive şi subiective ale omului cu algoritme, cu reguli de rezolvare a sarcinilor de
gestiune pentru totalitatea aspectelor vieţii sociale. Astfel, avem un nou tip de gestiune a vieţii
social-economice în societate, un nou model de dezvoltare economică. Dacă în cazul societăţii
industriale nivelul de viaţă se determină prin cantitatea produselor fabricate, în cazul societăţii
postindustriale - prin indicatori calitativi de dezvoltare a serviciilor, a ocrotirii sănătăţii, a
procesului de instruire, a artelor etc.
Cu concepţia lui D. Bell corelează opiniile lui A. Toffler, futurolog american, care, în lucrările
„Şocul viitorului”, „Cel de-al treilea val”, „Putere şi mişcare”, „Avuţia în mişcare”, a abordat
60
problemele difuzării informaţiei. În opinia acestui autor, cel de-al „treilea val” reprezintă o nouă
etapă în dezvoltarea civilizaţiei umane. Primul val a fost condiţionat de apariţia agriculturii, cel de-
al doilea – de revoluţia industrială. Revoluţia tehnico-ştiinţifică a produs schimbări calitative în
condiţiile de viaţă social-economică, legate de computerizarea economiei şi a vieţii sociale,
răspândirea tehnologiilor informatice. În viitorul apropiat, consideră A.Toffler, inteligenţa umană,
imaginaţia vor întrece după performanţă sistemul de maşini. Pentru civilizaţia din „valul trei”
materia primă inepuizabilă devine informaţia.
Unele deosebiri de cele expuse până acum se conţin în noţiunea „statul bunăstării”
(Welfare State – WS) sau „societatea bunăstării”. La baza modelării istorice a WS se află trei
repere fundamentale: procesul de formare a statului - naţiune (The Nation-State);
industrializarea; democratizarea politică. Putem constata, că reperele menţionate se referă la
produsul capitalismului modern de tip vest-european. Unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti
germani în politica socială din anii '70 – '80, P. Krugman, a menţionat că, contrar aşteptărilor,
esenţa WS este pur liberală, argumentând legătura strânsă a sistemului prosperităţii naţionale cu
economia de piaţă capitalistă şi cu democraţia politică ,,de masă”. De fapt, esenţa „statului
bunăstării” se reduce la înlocuirea vechilor legi europene ,,ale săracilor” (vezi R. Malthus, D.
Ricardo) cu un principiu nou, strâns legat de ideea dezvoltării generale - asigurările sociale.
Practic, sistemul securităţii sociale, bazat pe asigurări, mai domină mecanismele de funcţionare
ale WS european, spre deosebire de sistemul american, care ,,mizează” mai mult pe creşterea
oportunităţilor economice şi educaţionale ale cetăţenilor săi . Instituţiile şi politicile WS s-au
consolidat prioritar în ţările cu un grad înalt de dezvoltare economico-socială, unde capitalismul
a atins stadiile cele mai avansate şi unde, după anticipările lui K. Marx, proletariatul ar fi trebuit
să răstoarne, pe cale revoluţionară, orânduirea şi să preia puterea din mâna burgheziei. WS s-a
dovedit a fi acea verigă magică, prin care capitalismul a reuşit să reziste unei mari provocări a
istoriei, îndepărtând riscul propriei sale dispariţii tocmai prin această inspirată „mituire” a clasei
muncitoare .
Derivată a conceptului statului bunăstării a devenit „teoria convergenţei”, conform căreia

dezvoltarea economico-socială impune ţările cu tradiţii culturale, economice şi politice diferite
să formeze instituţii similare şi să adopte, treptat, măsuri necesare în vederea asigurării unui
standard minimal de viaţă .
Globalizarea, internaţionalizarea capitalului şi a economiei, la care s-a adăugat revoluţia

tehnologică, au constituit provocări majore, cărora WS, închise şi rigide la nivel naţional, nu le-
au putut face faţă. În literatura britanică din anii '90, poate fi întâlnită expresia „model post-
fordist” al statului bunăstării, care presupune o coaliţie între producţia flexibilă, consumurile
61
diferenţiate şi segmentate; altă expresie este „postmodernismul cultural”, clădit pe un fundal
restructurat şi eficientizat al bunăstării. Noul model socio-economic, numit „social-democrat”, a
trebuit să răspundă următoarelor solicitări majore: flexibilitate, debirocratizare şi descentralizare
administrativă, dereglementare, relansare investiţională prin reducerea fiscalităţii, eficientizarea
managementului, implementarea noilor tehnologii, privatizarea unor companii, societăţi şi chiar
a unor servicii publice.
În contextul celor menţionate, conceptul „statul bunăstării” nu este altceva decât o etapă
premergătoare societăţii informaţionale şi, deci, postindustriale. Prin urmare, asigurarea bunăstării
membrilor societăţii rămâne unul din dezideratele principale ale postindustrializării, însă ea se
bazează pe principii diferite de cele ale statului bunăstării. Calea spre bunăstare trece, fără îndoială,
printr-o economie eficientă şi competitivă, care schimbă accentele unei economii de piaţă
funcţională. Dar în prim-plan se situează nu valorile materiale, ci cele spirituale, nu economice, ci
posteconomice. Acest fapt i-au incitat pe mulţi economişti să definească etapa respectivă de
dezvoltare socio-economică „societate posteconomică”. Ţinem să menţionăm că noţiunea
„societate posteconomică”, precum şi în cazul noţiunii „societate informaţională”, reflectă anumite
procese şi fenomene esenţiale ale dezvoltării social-economice care se petrec la etapa
contemporană şi care ar putea fi identificate în mod separat. Mai bine, însă, ar fi să le considerăm
elemente componente ale societăţii postindustriale şi să le ordonăm în felul următor: statul
bunăstării este o etapă premergătoare societăţii informaţionale care, la rândul său, este
predecesoarea societăţii postindustriale.
Manifestările societăţii postindustriale. Noua societate postindustrială, ca cea mai reuşită

delimitare a etapelor de dezvoltare socială, poate fi caracterizată prin următoarele aspecte:
a) ponderea sporită a sectorului economic terţiar şi forţă de muncă concentrată, în special,
în domeniile serviciilor profesionale şi tehnice, care depăşeşte, cantitativ, forţa de
muncă ocupată în sectorul extractiv (agricultură, minerit, piscicultură, silvicultură,
predominant în societatea preindustrială) şi sectorul industrial (predominant în
societatea industrială);
b) interacţiunile dintre oameni devin predominante faţă de interacţiunile dintre oameni şi
natură, sau oameni şi procese de prelucrare a resurselor naturale;
c) cele mai importante organizaţii devin universităţile, instituţiile de cercetare ştiinţifică,
laboratoarele industriale, bibliotecile;
d) dezvoltarea economică este asigurată de sectoarele economice ce aplică realizările
progresului tehnic şi ştiinţific;
e) resursa economică principală a oricărei organizaţii devine capitalul uman;
62
f) politici macroeconomice esenţiale devin politica inovaţională şi cea educaţională;
g) problema structurală principală o reprezintă atingerea echilibrului dintre sectorul public
şi cel privat al economiei.
Premisele economice ale SI-SC, ale societăţii postindustriale şi ale diviziunii

internaţionale a muncii sunt comune şi se caracterizează prin câteva trăsături principale:
 omenirea constituie astăzi rezultatul evoluţiei, care conţine, pe lângă progresele atinse,
şi reziduurile de lungă durată ale tuturor modelelor anterioare de dezvoltare care, în
comun, formează un obstacol în calea progresului căutat, aşteptat şi meritat de
generaţiile actuale. Depăşirea lui este de neconceput fără progresul rapid şi profund al
cunoaşterii şi al promovării rezultatelor cunoaşterii în societate, dar, mai ales, în
economie;
 populaţia a crescut în proporţii care, după unele aprecieri realiste, a depăşit gradul de
sustenaţie a ecosistemului natural; actualmente populaţia Terrei constituie circa 6,5
miliarde de locuitori, ONU estimând numărul lor la 11 miliarde în anul 2050; deci, doar
„cei mai norocoşi din 27 de oameni care se nasc la fiecare 10 secunde, vor avea hrană
suficientă, apă potabilă şi locuinţe decente”;
 În pofida forţelor economice, politice sau ideologice, o gamă întreagă de relaţii sociale
internaţionale devin forţa primordială a dezvoltării umane, una din căile diviziunii
mondiale a muncii, care acţionează asemeni unui ceas în interior şi din exterior.
Generalizând analiza teoriei postindustriale, remarcăm unele principii metodologice de
bază, care reliefează etapele revoluţiei sociale:
În primul rând, societatea postindustrială se diferenţiază de cea preindustrială şi industrială
în următoarele ipostaze: resursa de bază pentru producţie devine informaţia, în timp ce în
societăţile preindustrială şi industrială sursele de bază erau energia şi materia primă.
În al doilea rând, caracterul creativ al activităţii de producţie este cardinal opus celui
mecanicist din industriile de extracţie şi fabricare, iar tehnologiile ştientofage le domină, în fond,
pe toate celelalte.
În al treilea rând, are loc socializarea producţiei, majoritatea bunurilor dispunând de un
caracter pronunţat social. Dacă societăţile preindustrială şi industrială se caracterizează ca
economii bazate pe muncă şi capital, cea postindustrială este o economie bazată pe creaţia
omului. Ca urmare, celor trei societăţi le poate fi atribuită următoarea formulare generalizatoare:
prima reprezintă relaţia dintre om şi natură; cea de-a doua – conlucrarea cu natura creată de om
(a game against fabricated nature), cea de-a treia – relaţiile dintre oameni
Modelele postindustrializării în ţările dezvoltate. În funcţie de aplicarea specifică a
principiilor menţionate, în prezent s-au constituit mai multe modele de creştere şi organizare
63
economică. Doar unele din ele au generat impact economic semnificativ în ţările care le-au
aplicat sau le aplică, acestea fiind:
a) modelul social-democrat, implementat cu predilecţie în Franţa, Austria, Germania şi, cu

unele excepţii, în Suedia, Danemarca şi Olanda. Acest model se evidenţiază prin următoarele
trăsături: stabileşte un sistem de securitate socială şi financiară printr-un regim de impozitare
progresiv şi taxe pe valoare adăugată; alocă credite şi finanţări companiilor prin mecanisme
stabilite de stat (cazul Franţei) sau prin instituţii bancare (cazul Germaniei); pune accent pe
programe de formare profesională în sectorul industrial; tinde spre o dezvoltare echilibrată a
ramurilor; se conduce de principiul egalităţii relative a veniturilor.
O caracteristică definitorie care individualizează, practic, modelul social-democrat se referă

la politica de protecţie socială, posibilă de realizat numai în condiţiile unei economii organizate
şi prospere. Referindu-ne la caracteristicile intrinseci ale acestui model, putem menţiona că el se
caracterizează prin nivele înalte ale producţiei şi ale cheltuielilor sociale, fiscalitate sporită,
sector public extins şi o protecţie socială largă, cuprinzând multiple categorii de populaţie.
Aceste trăsături sunt suplimentate de un sistem instituţional perfect şi un set de cele mai
costisitoare programe publice din lume.
b) modelul economic liberal, aplicat cu rezultate remarcabile în SUA şi Marea Britanie.

Principalele particularităţi ale acestui model sunt: promovarea unei gestiuni macroeconomice,
caracterizate printr-un înalt grad de neutralitate; stabilirea măsurilor de protecţie a concurenţei;
utilizarea informaţiei disponibile în modul cel mai eficient; prezenţa sectorului privat şi a
universităţilor mandatate în cercetările prioritare la nivel naţional; susţinerea semnificativă şi
diversă a sectorului privat; evitarea unei mari concentrări de putere în sectoarele industrial şi
financiar prin obligativitatea divizării marilor concerne.
Succesul modelului economic liberal este promovat şi asigurat, în mare măsură, de

rezultatele politicilor monetare şi fiscale, elaborate de centrele şi structurile financiare. Statul
influenţează subiecţii economici în limitele minimului necesar - pentru menţinerea ordinii
sociale şi economice, restul aspectelor fiind supuse legităţilor economiei de piaţă;
c) modelul neomercantilist. Este aplicat în unele ţări din Asia de Sud-Est, Japonia şi Coreea de
Sud, devenind, practic, un model de dezvoltare „catching-up”. Caracteristicile acestui model pot fi
sintetizate prin următoarele constatări: favorizează realizarea acumulărilor economice şi diminuarea
consumului; susţine exporturile în sectoarele cu productivitate superioară celei mondiale;
consolidează firmele în mari grupuri industriale, care au relaţii directe cu băncile de afaceri; alocă
investiţii mari în învăţământ, instruire, cercetare şi dezvoltare, precum şi subvenţii masive în
64
tehnologiile de vârf; realizează un sistem managerial de mediere între sindicate, companii şi guvern.
Ţările din Estul şi Sud-Estul Asiei, apropiate sub aspect istoric, geografic şi cultural, au
fost martorii unor valuri consecutive de dezvoltare economică. Acest model mai poate fi
considerat şi „strategie a dezvoltării accelerate”. În cadrul lui rolul prioritar în stabilirea
ramurilor cu potenţial sporit de creştere îi aparţine guvernului. Politica fiscală se caracterizează
prin multiple înlesniri fiscale speciale, menite a spori eficacitatea implicării statului în
economie.
Toate componentele care vizează aplicarea oricărui model de creştere şi organizare

economică se bazează, în principal, pe funcţionarea reuşită a sistemelor financiare, care,
actualmente, se dezvoltă în câteva direcţii:
 sistemul axat pe piaţa de capital (de exemplu, în SUA). În baza acestui sistem, fondurile
sunt alocate prin pieţe financiare eficiente, urmărindu-se optimizarea rentabilităţii financiare a
investiţiilor; caracteristic este faptul că statul, evitând influenţarea directă a deciziilor
investiţionale, intervine numai la nivel de reglementări;
 sistemul axat pe oferta de credit prin intermediari, monitorizat riguros de către stat (de
exemplu, în Franţa). Ceea ce individualizează acest sistem, în raport cu cel anterior, este
ponderea ridicată a creditelor pe termen lung şi prezenţa masivă a instituţiilor financiare de stat,
care orientează deciziile de creditare privată într-o direcţie corespunzătoare politicii economice
promovate de către stat;
 sistemul axat pe oferta de credit, caracterizat prin existenţa unor bănci private cu mare influenţă
în viaţa economică, care asigură, practic, în întregime, oferta de credite. Este caracteristic Germaniei şi
Japoniei.
Menţionăm că majoritatea ţărilor, inclusiv cele din Europa Centrală şi de Sud-Est, până în
prezent nu s-au înscris în modelele nominalizate, fapt ce a cauzat prezentarea, în continuare, ca
alternativă, a unor eventuale modele de dezvoltare economică şi socială:
 modelul falsei paradigme. Reprezintă, în viziunea noastră, o orientare în abordarea

problemei dezvoltării sociale şi economice. Se apreciază că ţările cu tehnologii depăşite, ţinând
cont de recomandările experţilor din centrele economice şi reprezentanţilor organismelor şi
instituţiilor internaţionale, cu atribuţii în domeniul dezvoltării, au îndeplinit întocmai cerinţele
necesare. Practica economică denotă, că asistenţa pentru dezvoltare este bazată pe concepte
sofisticate, structuri teoretice elegante şi modele economice complexe, însă toate ele conduc la
politici economice inadecvate, incoerente. Pe de altă parte, elita intelectuală din aceste ţări,
formată în ţările dezvoltate sau în spiritul tradiţiei respective, aplică concepte şi modele străine
65
realităţilor interne. Astfel, sunt neglijate reformele instituţionale şi structurale necesare aplicării
noilor concepţii, a ideilor şi modelelor de dezvoltare economică naţională;
 teoria dezvoltării duale. Este una din cele mai posibile arii de implementare în ţările
subdezvoltate, însă cu rezultate imprevizibile, dezavantajoase. Teoriile schimbărilor structurale
şi ale dependenţei internaţionale utilizează, implicit sau explicit, conceptul despre lumea
societăţilor duale, adică o lume a ţărilor bogate şi a celor sărace, iar în cazul ţărilor în curs de
dezvoltare – a oazelor de bogăţie în arii mari de sărăcie. Dualismul exprimă existenţa şi
persistenţa divergenţelor dintre ţările bogate şi cele sărace, dintre oamenii înstăriţi şi cei
defavorizaţi la diferite niveluri. Dualismul, în opinia noastră, reprezintă un concept inconsistent
şi presupune o dezvoltare economică minoră;
 teoriile neoclasice ale pieţei libere. Sunt adecvate dezvoltării economice şi sunt
propagate de forţele politice de dreapta din SUA, Canada, Germania şi Marea Britanie, ce a
condus la o largă răspândire a ideilor şcolii neoclasice. Aceste teorii pun accent pe privatizarea
sectorului public şi pe macroeconomia bazată pe ofertă, cu reafirmarea principiilor pieţei libere.
Din aceste motive, orientarea respectivă mai este denumită şi contrarevoluţie neoclasică.
Reprezentanţii acestui curent de gândire economică ocupă locuri importante în consiliile de
administraţie ale Băncii Mondiale şi Fondului Monetar Internaţional, exercitând o influenţă
importantă pe plan mondial. Influenţa a fost consolidată şi de faptul, că anumite organisme
internaţionale, cum ar fi Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM) sau Organizaţia Naţiunilor
Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD), reprezintă prioritar interesele ţărilor în curs de
dezvoltare, ele, în anii ‟80 – ‟90, începând să-şi piardă din influenţă. Principalul argument al
acestor teorii este că subdezvoltarea rezultă din alocarea defectuoasă a resurselor, care are drept
cauză politicile incorecte de preţuri şi, mai ales, intervenţia masivă a statului în economie. Drept
soluţii pentru depăşirea acestei stări de subdezvoltare sunt recomandate măsuri de fortificare a
pieţei libere, de privatizări masive în sectorul de stat, de simplificare a reglementărilor impuse de
stat, astfel încât să fie stimulată libera concurenţă etc.;
 noua teorie a creşterii economice. În paralel cu modelele de bază şi cele alternative, anii
„90 au impus o nouă abordare a problematicii dezvoltării economice şi sociale, modelele
neoclasice dovedindu-se a fi insuficiente pentru a cuprinde şi variabile extraeconomice. Noua
teorie a creşterii economice îşi propune analiza mai profundă a aspectelor condiţionate de fluxul de
cunoştinţe şi de instruire a forţei de muncă. Acestea din urmă au o puternică tentă de dezvoltare
economică în legătură cu acumularea cunoştinţelor, iar apoi cu o viziune amplă privind capitalul, şi
anume capitalul uman. Realizarea noii teorii a creşterii economice prevede câteva etape de
maturizare, superioară fiind societatea postindustrială, reprezentată de Uniunea Europeană şi SUA.
Foarte utile, în acest context, sunt propunerile unor autori de a examina dezvoltarea economică a
66
societăţii din două aspecte: al competitivităţii şi al tipurilor de piaţă. În continuare vom supune unei
examinări succinte aceste probleme teoretice.
M. Porter a demonstrat că, pe parcursul evoluţiei naţiunilor, din perspectiva
caracteristicilor avantajului competitiv şi a modelelor de competiţie, se evidenţiază patru stadii:
economia bazată pe factori; pe investiţii; pe inovaţii; pe bunăstare [17, p.89]. Considerăm că
această constatare necesită o analiză mai profundă.
Stadiul economiei bazate pe factori de producţie se caracterizează prin următoarele
particularităţi:
 sursele principale ale avantajului competitiv sunt condiţiile de bază ale factorilor de
producţie - costurile reduse de muncă şi accesul facil la resursele naturale;
 firmele produc bunuri relativ simple, elaborate în ţările mai avansate, iar tehnologiile
parvin, în mare măsură, prin import sau prin investiţii străine directe;
 firmele aplică metodele concurenţei prin preţ şi întâmpină dificultăţi în accesul direct spre
consumatori; ele au un rol limitat în lanţul valoric şi sunt canalizate pe ansambluri,
industrii prelucrătoare cu consum mare de forţă de muncă şi resurse naturale;
 economia este foarte sensibilă la manifestările ciclice din economia mondială, la
tendinţele de modificare a preţurilor mărfurilor şi la fluctuaţiile cursurilor de schimb
care influenţează, în mare măsură, nivelul preţurilor relative.
Stadiul economiei bazate pe investiţii cuprinde următoarele trăsături:
 sursă dominantă a avantajului competitiv devine eficienţa în producerea bunurilor
standardizate;
 produsele devin mai sofisticate, tehnologiile fiind în continuare preponderent importate din
exterior. Ele provin din licenţe, investiţii directe, dar şi prin imitaţie, ce înseamnă că ţările
nu se limitează exclusiv la asimilarea tehnologiilor străine, ci încearcă să le adapteze şi să
le perfecţioneze;
 economia se concentrează în zona industriilor prelucrătoare;
 economia este vulnerabilă în faţa crizelor financiare şi a altor perturbări şi şocuri externe.
Stadiul economiei bazate pe inovaţii poate fi caracterizat prin:
 abilitatea de a produce prin utilizarea celor mai avansate metode bunuri şi servicii
principial noi, aflate la nivelul de vârf al tehnologiilor;
 mediul de afaceri naţional este un mediu stimulator pentru toate domeniile;
 inovaţiile se află la baza perfecţionării activităţii instituţiilor şi a iniţiativelor private;
 economia se bazează, în mare măsură, pe servicii şi are o rezistenţă relativă faţă de
şocurile externe.
Stadiul economiei bazate pe bunăstare înseamnă:
67
 eradicarea sărăciei;
 socializarea sectorului public şi, în măsura posibilităţilor, a celui privat;
 extinderea relaţiilor economice internaţionale.
În Raportul de Competitivitate 2002 se subliniază, că economii inovatoare posedă acele ţări
care au, cel puţin, 15 brevete la un milion de persoane. Competiţia dintre principalele economii
este strâns legată de capacitatea lor de a inova şi a câştiga noi pieţe globale pentru produsele
avansate sub aspect tehnologic. Toate celelalte ţări sunt considerate economii bazate pe transfer
tehnologic (acestea pot atinge rate înalte de creştere prin absorbţia tehnologiilor avansate şi a
capitalului de la economiile inovatoare).
Principalii factori, care contribuie la formarea unei economii inovative sunt: investiţiile
masive în educaţie; o bază informaţională şi tehnologică de calitate; cheltuieli semnificative ale
guvernului în domeniul cercetării-dezvoltării; legi eficiente de protecţie a proprietăţii
intelectuale.
Puterea reprezintă capacitatea de a impune propria voinţă celorlalţi, fie pe cale pozitivă(
prin libera acceptare), fie pe cale negativă( prin constrângeri şi sancţiuni).
Cei mai importanţi factori de putere sunt consideraţi a fi următorii:
1. Suprafaţa teritoriului
2. Natura frontierelor
3. Populaţia
4. Deţinerea de resurse
5. Dezvoltarea economică şi tehnologică
6. Forţa financiară
7. Omogenitatea etnică
8. Gradul de integrare socială
9. Stabilitate politică
10. Spiritul naţional
Definiţia nouă a puterii: Capacitatea unei entităţi( de cele mai multe ori politică, dar pot fi
şi „puteri economice” cum ar fi STN-urile sau alte organizaţii internaţionale) de a fi un bun
jucător în „jocurile” din economia mondială.
Specialiştii apreciază că, în REI în prezent cea mai importantă componentă a puterii este
PUTEREA ECONOMICĂ.
Pornind de la aceste definiţii ale puterii rezultă următoarele tipuri de putere pe plan
mondial:
68
1. Puterea regională , atunci când un stat joacă un rol important în cadrul unei zone de pe glob(
ex: MEXIC în America Centrală, INDIA în Asia de Sud, ISRAEL în Orientul Mijlociu).
2. Puterea mondială, reprezintă statul care are posibilitatea de a juca un rol hotărâtor pe mai
multe planuri( ex: G7: grupul celor 7 puteri mondiale: SUA, Canada, Japonia, Germania,
Franţa, Marea Britanie, Italia).
3. Supraputerea , atunci când un stat dispune de pluridimensionalitatea puterii ( în toate
câmpurile de putere – pe plan economic, politic, militar. Ex: SUA).
O supraputere are următoarele caracteristici:
- coordonează anumite acţiuni şi politici economice pe plan mondial ( protecţia mediului

înconjurător mondial, gestionarea unor crize globale, soluţionarea unor conflicte, etc.).
- este o putere hegemonică, capabilă să declanşeze procese autoreglatoare pentru agenţii

economici mondiali( firme, instituţii, organizaţii) sau alte state ale lumii( de ex: SUA îşi
foloseşte forţa politică pentru a convinge Israelul să negocieze cu ţările arabe din Orientul
Mijlociu).
Existenţa şi dezvoltarea REI presupune intervenţia activă a statului, intervenţie concretizată

prin:
 încheierea de acorduri comerciale, de cooperare;

 înfiinţarea unor reprezentanţe oficiale peste graniţă.
69
Glosar:
Diviziunea mondială a muncii- exprimă relaţiile economice ce se stabilesc între economiile

naţionle cu privire la distribuirea activităţilor economice între ele.
Economie naţională- reprezintă totaliatatea activităţilor economice desfăşurate în diverse

ramuri, domenii de pe teritoriul unei tări în baza diviziunii sociale a muncii.
Circuitul economic mondial este totatalitatea fluxurilor economice de valoti materiale, finaciare
si servicii care au loc între state în baza diviziunii internaţionale a muncii.
Economie mondială- reprezintă totaliatea economiilor naţionale legate între ele printr-un
complex de relaţii generate de participarea statelor la diviziunea mondială a muncii şi circuitul
economic mondial.
Întrebări pentru recapitulare.

- Ce reprezintă gradul de deschidere a economiei naţionale spre exterior?
- Definiţia circuitului economic mondial
- Care este structura circuitului economic mondial?
- Care sunt trăsăturile specifice ale circuitului economic mondial?
- Ce reprezintă piaţa mondială?
- Definiţia Diviziunii internaţionale a muncii.
- Care este raţiunea specializării internaţionale?
- Tipurile de specializări internaţionale.
- Care sunt factorii care au contribuit la dezvoltarea DIM?
- Ce reprezintă postindustrializarea?
- Care este esenţa postindustrializării?
Cuvinte cheie:
- factori de producţie
- dimensiunea pieţei interne
- nivelul de dezvoltare economică
- gradul de deschidere a economiei naţionale spre exterior
- sectorul primar
- sectorul secundar
70
- sectorul terţiar
- sectorul cercetărilor ştiinţifice.
- noua ordine economică mondială
-circuit economic mondial
- fluxuri economice
- diviziunea internaţională a muncii
- relaţiile economice internaţionale
-Economiile naţionale
-Diviziunea mondială a muncii
-Relaţiile economice internaţionale
-Piaţa mondială
-Circuitul economic mondial
-Societăţile transnaţionale
-Organizaţiile economice interstatale
-Ordinea economică mondială
- Postindustrializare
71
TESTE:
1) Factorul decisiv al apariţiei economiilor naţionale este:
a) Formarea pieţei mondiale;
b) Apariţia diviziunii sociale a muncii;
c) Formarea pieţei interne;
c)Formarea statelor centralizate
2) Ce reprezintă piaţa mondială?
a) Suma preţurilor mărfurilor vândute pe întregul glob;
b) Suma importurilor şi exporturilor de mărfuri;
c) Ansamblul tranzacţiilor dintre agenţii economici de pe glob;
d) Suma pieţelor naţionale.
3) În cadrul pieţei mondiale nu sunt cuprinse:

a) Importul şi exportul de mărfuri;
b) Sistemul de taxe vamale;
c) Turismul internaţional şi transporturile internaţionale;
d) Transferurile financiare internaţionale.
1) Printre factorii care au determinat dinamica comerţului internaţional în perioada postbelică nu fac
parte:
a) progresele în domeniul transportului şi telecomunicaţiilor;
b) relaţiile comerciale dintre ţările dezvoltate şi ţările în dezvoltare;
c) modificările în diviziunea mondială a muncii sub influenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice;
d) intensificarea proceselor de cooperare şi integrare economică internaţională.
2) O cauză a tendinţei de creştere a preţurilor mondiale este:
a) Includerea în circuitul economic a unor zăcăminte de minereuri mai greu accesibile;
b) Creşterea datoriei externe a ţărilor în dezvoltare;
c) Adâncirea decalajelor Nord-Sud;
d) Evoluţia politicilor comerciale ale statelor lumii.
3) Cel mai important sold din cadrul balanţei de plăţi este:
a) Soldul contului de capital;
b) Soldul contului financiar;
c) Soldul datorie externe;
d) Soldul contului curent
Care din afirmaţiile de mai jos este corectă:
1. Diviziunea mondială a muncii este:

a) un proces de specializare internaţională în producţie a economiilor naţionale, reprezentând astfel temelia
materială a fluxurilor economice internaţionale;
b) categorie economică care exprimă relaţiile stabilite între statele lumii în procesul dezvoltării producţiei şi
comerţului internaţional;
72
c) un proces de specializare a unităţilor economice în confecţionarea anumitor bunuri destinate schimbului şi
care ca urmare asigură creşterea eficienţei procesului de producţie.
Bibliografie:
1. KRUGMAN PAUL R., OBSTFELD MAURICE. International Economics. Theory&Policy. Seventh Edition,
Boston, 2006
4. Ranay Charles Epping – Ghidul începătorului în economia mondială. Chişinău. 2002
5. Peter H.Lindert. Economie Internaţională (prezentată de Bernard Lasandris – Duchene profesor la
Universitatea din Paris.1996
6. Ionel Cobzaru. Relaţii eocnomice inernaţionale. Bucureşti. 2000
7. A. Sută „Curs de comerţ internaţional şi politici comerciale” Bucureşti, 1998
8. Maiki Porter «Международная конкуренция». Москва 1993 (traducere din engleza)
9. P.H.Lindert. «Экономика мирохозяйственных связей». Москва 1992.
10. A. Sută. „Curs de comerţ internaţional şi politic comerciale”. Bucureşti 1992.
73
Capitolul 3. Internaţionalizarea, Globalizarea, Transnaţionalizarea.
Obiective: În rezultatul studierii compartimentului studenţii vor fi capabili de a
- De a determina ţi distinge noţiunile de internaţionalizare, globalizare şi transnaţionalizare,

- De a identifica avantajele, dezavantajele şi implicaţiile globalizării asupra societăţii
contemporane,
- De a demonstra rolul statului în condiţiile globalizării,

- De a descrie procesul de internaţionalizare şi transnaţionalizare prin prisma globalizării,
- De a determina care este impactul revoluţiilor tehnico-ştiinţifice asupra globalizării,
- De a identifica care sunt efectele globalizării economice.
3.1 Interdependenţele economice, internaţionalizarea şi globalizarea

Cele trei noţiuni exprirmă una dintre trăsăturile cele mai importante şi dinamice ale economiei
mondiale contemporane. Ele nu sunt sinonime, deşi au avut şi au nu de puţine ori utilizare cu sens
similar. Interdependenţele economice este conceptul care exprimă forma de mişcare a
interacţiunilor reciproce dintre economiile naţionale, precum şi a fluxurilorilor economice
Internaţionale, în cadrul economiei mondiale unice. Ele s-au constituit în timp pe baza unor
factori obiectivi şi subiectivi, între care pe primul plan se înscriu urmatorii:
a) diviziunea internaţională a muncii;

b) deschiderea economaiilor naţionale spre exterior, caracterizată indeosebi prin ponderea
exportului şi importului in produsul intern brut:
c) dezvoltarea tehnicii şi tehnoiogiilor şi gradul dc aplicare a creaţiilor respective in
economie;
d) nivelul şi evoluţia preţurilor pe piaţa mondială;
e) gradul de dezvoltare şi de diversificare a schimburilor şi fluxurilor economice;
f) schimbările intervenite în economia mondială, în raporturile de putere pe plan
internaţional;
g) factori politici şi sociali, etc.
Există trei tipuri de interdependenţe şi anume:
a) funcţionale, ale diferitelor subsisteme de tranzacţii din cadrul relaţiilor economice

internaţionale (spre exemplu, în cadrul UNCTAD, interacţiunea problemelor comerciale,
financiare şi valutare pe plan mondoeconomic şi regional);
74
b) între politicile de dezvoltare pe ternten scurt şi cele pe termen lung promovate de state
şi grupări de state;
c) ale economiilor naţionale, în cadrul relaţiilor economice desfăşurate pe piaţa mondială.
lnterdependenţa economiilor naţionale poate fi simetrică şi asimetrică.
lnterdependenţa simetrică se caracterizează prin: 1) specializare intraramurală 2)

diviziune internaţională a muncii pe plan orizontal. Se desfăşoară între ţări cu nivel de
dezvoltare economica apropiat.
lnterdependenţa asimetrică presupune: 1) specializare interramuri; 2) diviziune

intenaţională a muncii pe plan vertical; 3)antrenează cooperarea între ţări cu niveluri diferite de
dezvoltare; 4) are un caracter inegal, luand forma unor relaţii de independenţă a ţărilor Sudului faţă
de Nord.
Aşa cum s-a mai arătat anterior, în evoluţia schimbuilor economice internaţionale, prima formă
de specializare a fost cea intersectorială (industrie -agricultură).
Între ţările partenere, denumite „industriale" şi „agrare", s-a statuat o diviziune

internaţională a muncii pe pian vertical, care a funcţional, conform raportului de forţe, în favoarea
statelor celor mai dezvoltate din punct de vedere economic.
Un asemenea tip de interdependenţă s-a stabilit încă din secolul al XlX-lea, continuând şi în
secolul al XX-lea, îndeosebi în perioada dintre cele două războaie mondiale, cuprinzând şi
influenţând şi economia României.
Pe bază de calcule această perioadă, profesorul român Mihail Manoilescu (Mihail

Manoilescu, „Forţele naţionale productive şi comerţul exterior”, Ed. Ştiinţifică şi Encilopedică;
Bucureşti, 1986, p.46.) conchidea: „Raportul de schimb internaţional 1:10 între ţările agricole şi
cele industriale dă cheia înţelegerii relaţiilor dominante în prezent între popoarele lumii".
O analiză amplă a factorilor determinanţi şi a intensităţii acestui tip de interdependenţă a fost

realizată şi de P.P. Negulescu, cap.V intitulat „interdependenţa economică şi războiul mondial"
punând în evidenţa legătura dintre această interdependenţă şi mecanismul crizei economice din
anii 1929-1933, subliniind: „O criză a industriilor postavurilor, în Lancashire, provoacă imediat o
depresiune ia bursa lânii din Sidney, iar o boală a oilor australiene determină fără întârziere o
scumpire a stofelor englezeşti" (P.P.Negulescu, Destinul omenirii", Ed. Nemira, Bucureşti,
1994, p 193.)
75
În perioada postbelică interdependenţele economice s-au accentuat foarte mult, ele
îmbrăcând şi forme mult mai diverse şi mărind puternic sensibilitatea economiilor naţionale.
Referindu-se la interdependenţele dintre ţările bogate şi ţările sărace, sau dintre Nord şi Sud,
cum se exprima literatura vremii, cel de-al treilea Raport către Clubul de ia Romă intitulat
„Restructurarea ordinii internaţionale", coordonat de economistul olandez Jan Tinbergen. laureat
al Premiului Nobel pentru economie, scoate în evidenţă patru feluri de interdependenţe. în
funcţie de sursele care le generează: 1) interdependenţele generale de nevoia de alimente - unele
ţări au surplusuri, în timp ce altele aii deficite alimentare; 2) de nevoia de energie şi minerale, în
condiţii în care cererea şi oferta au traiectorii geografice diferite; 3) de posibilităţile dereglării
sistemelor de susţinere a vieţii pe „nava spaţială Pământ", adică de problemele apărării mediului
înconjurător; 4) speranţele de a reduce decalajele izbitoare dintre bogaţii şi săracii lumii.
Dată fiind amploarea şi natura acestor interdependenţe, subliniază Raportul, „nici o naţiune
nu poate opta să trăiască într-o completă izolare faţă de celelalte...".
Interdependenţele sunt, de fapt, de asemenea natură încât relaţiile internaţionale sunt

sensibile la trepidaţii cât mai mici sau la acţiunile insuficient gândite ale unei singure naţiuni.
Am văzut, de exemplu, că stabilitatea sistemului monetar internaţional a devenit extrem de
sensibilă la acumularea surplusurilor şi deficitelor unei singure naţiuni şi ca astăzi economia
unei naţiuni este mult mai rapid şi mai drastic afectată de schimbările petrecute în economia
altei naţiuni decât cu un deceniu mai înainte".
Internaţionalizarea activităţii economice desemnează o anumita treaptă sau un grad mai

ridicat de dezvoltare a interdependenţelor, care cuprind întreaga economie mondială, toate ţările şi
toate ramurile ŞÎ domeniile de activitate. De aceea, în anumite lucrări, acest proces este
denumit mondializare. Mai recent, în lucrările de orientare liberală, care absolutizează rolul
liberalizării pieţelor şi ai dereglementalizării vieţii economice, procesul este denumit
globalizare şi este abordat în opoziţie cu dezvoltarea naţională. J.K.Galbraith, remarcând
discuţiile care se poartă în legătură cu aceste concepte şi implicaţiile procesului afirma:
„Ameninţarea pe care o reprezintă internaţionalizarea vieţii economice - denumită globalism -
poate părea iminentă. Ţările beneficiind de condiţii sociale şi de muncă mai bune sunt silite sâ
concureze cu ţările în care salariile sunt mici. vulnerabilitatea economică este mai mare şi deci
costurile de producţie sunt mai scăzute. Către acestea din urma îşi vor îndrepta mai curând
atenţia corporaţiile transnaţionale".
76
Încercând o etapizare a procesului de dezvoltare a internaţionalizării şi globalizării
economiei, Renato Ruggiero, fostul director general ai Organizaţiei Mondiale a Comerţului
afirma că economia lumi a parcurs două faze de dezvoltare şi a intrat, recent, într-o a treia fază,
toate reprezentând etape ale procesului de internaţionalizare a vieţii (activităţii) economice.
Primele trei decenii ale perioadei postbelice - considerate prima fază, zisă a economiei
internaţionale, s-au caracterizat printr-o dezvoltare a schimburilor dintre economiile ţărilor, care
îşi păstrau însă caracterul naţional, datorită faptului că în interiorul statului-naţiune se derula cea
mai mare parte a schimburilor; ponderea schimburilor externe în producţia globală reprezintă
numai 7%. În comerţul internaţional o pondere importantă era ocupată de materiile prime, dar
manufacturatele erau în continuă creştere.
În anii '70 economia mondială a intrat în cea de-a doua fază de dezvoltare, considerată a
fi etapa ,mondializării". O caracteristică importantă a reprezentat-o divizarea procesului de
producţie şi localizarea producerii unor componente ale produsului finit, de către societăţile
transnaţionale în diferite ţări ale lumii. Are loc o creştere importantă a investiţiilor
internaţionale de capital direct productive, acestea devenind un factor de bază integrator, prin care
se deplasează produsele şi serviciile peste frontierele ţărilor. Pe această bază activele
investitorilor străini s-au triplat după 1987 iar vânzările anuale generate de aceste active au
depăşit valoarea exportului mondial: în 1992 stocul mondial de investiţii străine directe era de
2000 miliarde de dolari şi eî a determinat vânzări de 5,500 miliarde de dolari (exporturile mondiale
de bunuri şi servicii erau în acelaşi an de 4.000 miliarde de dolari, iar în 1998, ele au ajuns la
6.500 miliarde de dolari ( Ciferele sunt după „Curentul” din 19 mai 1999, p.15 şi „Curentul” din
7 mai 1999). Au crescut totodată schimburile dintre societăţile (filialele) aceluiaşi grup
transnaţional, ponderea acestora reprezentând doua treimi din comerţul mondial O caracteristică
a acestei faze o reprezintă şi creşterea substanţială a ponderii schimburilor dintre state în producţia
mondială de la 7 % în 1950 la 22 %.
Cea de-a treia fază, care a început în anii '90, este denumită „economia fără
frontiere". Metafora respectivă, discutabilă desigur, vrea să pună în evidenţă creşterea
operaţiunilor comerciale şi financiare derulate prin mijloace tehnice moderne, datorită
revoluţiei în domeniul informaticii şi telecomunicaţiilor, care permit desfăşurarea schimburilor
„24 ore din 24” şi la scara întregii planete .
77
Aşadar, ceea ce se numeşte astăzi, cel mai adesea globalizare, reprezintă, pe de o parte,
stadiul la care a ajuns procesul real, pozitiv de lungă durată, de dezvoltare a internaţionalizării
vieţii economice, sau de mondializare a schimburilor economice şi a interdependenţelor dintre
economiile naţionale şi state, proces care cuprinde nu numai schimburile ci şi celelalte laturi ale
vieţii economice.
Internaţionalizarea desemnează un ansamblu tot mai integrat în care rolul statelor-naţiune

rămâne important, dar în care mişcările economice nu se mai reduc la schimburile internaţionale.
Premisele Internaţionalizării:
 Ţările străine trebuie să ofere avantaje specifice de amplasare – pentru a motiva
compania să investească pe teritoriul ei
 Compania trebuie să posede competenţe strategice sau avantaje de proprietate specifice –
pentru a compensa nefamiliaritatea cu pieţele externe
 Compania trebuie să posede capacităţi organizaţionale - pentru a obţine profituri mai
mari de la folosirea punctelor tari în interior decît în exterior prin mecanismele de piaţă
externă precum contractarea şi licenţierea
Procesul Internaţionalizării
Filială
proprie
Societate
mixtă cu un
partener local
Franchising
Export prin
Licenţiere agent sau
distribuitor
Export
Indirect
Volumul resurselor destinate pieţei externe 20


78
La baza acestui proces se află câţiva factori esenţiali: accelerarea schimbărilor tehnologice;
multiplicarea şi diversificarea schimburilor economice; viteza ameţitoare cu care circula
capitalurile; exigenţele mari ale pieţei mondiale; evoluţia rapidă a managementului, atât în
producţie cât şi în procesul de organizare a tranzacţiilor de schimb.
Pe de altă parte, globalizarea este, însă, şi un proces de redistribuire a puterii economice şi de

accentuare a decalajelor şi diferenţierilor sociale la nivel mondial. De aceea, ea formează,
îndeosebi în ultimii ani, obiectul unor aprige dispute teoretico-ideologice . Aşa cum se relevă în
aceste dezbateri globalizarea este legitimată de ideologia liberală, care vede în piaţă singurul
reglator al vieţii economice, atât pe plan naţional, cât şi la scara economiei mondiale, exprimând
şi promovând îndeosebi interesele marelui capital şi este privită critic de un cerc larg de
economişti, politologi şi oameni politici lucizi, care pun în evidenţă diversele faţete, contradictorii,
ale acestui proces. Astfel, alături de rolul important pe care îl au dezvoltarea neîngrădită a
schimburilor internaţionale şi circulaţia rapidă a creaţiilor ştiinţei şi tehnologici contemporane,
accesul tuturor ţărilor la resurse financiare pentru dezvoltare. Sunt puse în evidenţă, înainte de
toate, efectele de ordin social dar şi economic ale acestui proces: accentuarea inegalităţilor
economice şi sociale, pe plan intern şi internaţional; accentuarea concurenţei şi a unor forme
neloiale ale acesteia; creşterea atotputerniciei pieţelor financiare de capital în raport cu puierea
organelor reprezentative, alese democratic din fiecare ţară şi. nu în ultimul rând, afectarea
suveranităţii naţionala toate acestea conducând aşa cum se exprimă un analist, la „O lume unde
cincimea cea mai bogată a populaţiei dispune de 80 % din resurse, în timp ce cincimea cea mai
săracă de abia 0,5 %. In sfârşit, o lume unde nivelul tranzacţiilor pe pieţele monetare şi financiare
reprezintă aproximativ de cincizeci de ori valoarea schimburilor comerciale internaţionale.
(Ignacio Ramonet, „Geopolitica Haosului, Editura „Doina”, Bucureşti, 1998, p.70). Unii dintre
analişti afirmă chiar că o asemenea creştere a pieţei globale de capital conduce la prăbuşirea
puterii băncilor centrale.
Globalizarea impune exigenţe deosebite pentru economiile naţionale. La nivel

macroeconomic este necesară o strategie capabilă să asigure orientarea activităţii atât spre
macrostabîlizarea economică, cât şi spre impulsionarea procesului de modernizare a structurii
tehnologice şi productive a economiei, ţinând seamă de cerinţele fructificării superioare a
potenţialului naţional, dar şi de încadrarea eficientă a ţărilor în diviziunea mondială a muncii şi în
competiţia mondială.
La nivel microeconomic orientarea hotărâtoare trebuie sâ fie spre ridicarea nivelului de

competitivitate şi a managementului. Pe de o parte, trebuie pomit de la premisa că pe piaţa
79
mondială nu pot pătrunde şi mai ales nu se pot menţine decât firme viabile, puternice şi capabile
să se adapteze la exigenţele pieţei mondiale şi să facă faţă concurenţei globale.
Ultimii ani au pus cu deosebire în evidenţă această cerinţă, determinând o preocupare

deosebită la nivelul întreprinderilor dar şi al statului. Realitatea arată că accentuarea fuziunilor
care au loc între diferite firme, reprezintă una dintre trăsăturile importante ale dezvoltării pe
plan mondial, îndeosebi în ţările dezvoltate: după datele publicate de cunoscuta revistă engleză
„The economist" fenomenul fuziunilor a cunoscut o creştere, el cuprinzând firme de primă
mărime ale pieţei mondiale. Mai mult, se apreciază că fuziunile domină piaţa economică şi de
capital internaţională în ultimii ani.
Mai mulţi facori stau la baza intensificării fuziunilor, între care se menţionează: teama de
restrângere a pieţei (îndeosebi în industria de apărare); reducerile mari de preţuri pe piaţa
mondială la unele produse, supraacumularea capacităţilor de producţie şi creşterea puternică a
ofertei (autornobile); incertitudiniile şi costurile tot mai mari ale schimburilor tehnologice
(telecomunicaţii, bănci, etc); creşterea necesităţilor şi cheltuielilor de cercetare (îndeosebi în
domeniul produselor farmaceutice).
3.2 Esenţa, factorii determinanţi ai globalizării
Termenul „globalizare” a intrat pentru prima oară într-un dicţionar (Webster) în 1961. De
la mijlocul anilor ‟80 câştigă o circulaţie considerabilă: el se alătură ca adjectiv altor
termeni ca: pieţe, instituţii, ecologie, finanţe, stiluri de viaţă, comunicaţii, migraţie,
conferinţe, societate civilă, evenimente şi riscuri. Una dintre cele mai uzitate definiţii a le
conceptului de globalizare este următoarea:
„Globalizarea reprezintă procesul prin care distanţa geografică devine un factor tot
mai puţin important în stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor transfrontaliere de natură
economică, politică şi socioculturală. Reţelele de relaţii şi dependenţele dobândesc un
potenţial tot mai mare de a deveni internaţionale şi mondiale”.
Această posibilitate de extindere a relaţiilor pe plan internaţional implică o serie de

termeni, rezistenţă, acţiuni şi reacţiuni. În această definiţie sunt cuprinse atât aspectele
obiective, cât şi cele subiective pe care le implică conceptul de globalizare:
 Pe de o parte „geografia” pierde din relevanţă datorită noilor tehnologii, noilor strategii
ale actorilor economici, precum şi politicilor acestora, atît de ordin naţional, cît şi
internaţional.
80
 Pe de altă parte, globalizarea devine din ce în ce mai puternică datorită faptului că
oamenii au început să simtă tot mai clar noile oportunităţi deschise de utilizare a
tehnologiilor noi, precum şi de punere în practică a noilor strategii şi politici.
Atunci cînd se acţionează în concordanţă cu dinamica globalizării are loc exact crearea
procesului de globalizare.
FORMELE DE MANIFESTARE ALE GLOBALIZĂRII:
 Globalizarea politică
 Globalizarea economică
 Globalizarea socială
 Globalizarea financiară
 Globalizarea militară
 Globalizarea tehnologică
 Globalizarea ecologică
În acelaşi timp, temerile şi reacţiile cauzate de dezvoltarea procesului sunt, de

asemenea, realităţi simţite de indivizi. În această definiţie se reduce importanţa distanţei
geografice, dar nu dispare. Prin urmare, relaţiile la nivel internaţional sunt mai uşor de stabilit şi
oamenii, mărfurile şi simbolurile sunt eliberate de contextul geografic. Într-un sistem global,
acestea se mişcă liber la nivel planetar, devenind din ce în ce mai clară ideea că indivizii şi
societăţile sunt tot mai puţin protejaţi de graniţe. Definiţia accentuează, de asemenea, şi ideea
creşterii posibilităţii de extindere a reţelelor la nivel global. Aspectul potenţialităţii rezidă în rolul
pe care realităţile de ordin sociocultural le au în determinarea „logicii globalizării”. O cultură
puternic orientată spre conservatorism şi izolare, regimurile politicedictatoriale, existenţa unei
ordini mondiale puternic fragmentate, o regionalizare cu caracter defensiv etc. Pot influenţa
evoluţia globalizării semnificativ.
Tehnologia, evoluţiile ideologiilor politice şi transformările economice au declanşat

acest proces în care distanţa geografică a devenit un factor neesenţial în stabilirea şi susţinerea
legăturilor transfrontaliere, a relţiilor economice, politice şi socioculturale internaţionale pe care
le considerăm a fi esenţa globalizării. Oamenii au devenit conştienţi de acest lucru. De aici, toate
reţelele, relaţiile şi dependenţele interumane şi statale au devenit virtual mondiale. Această
internaţionalizare potenţială a relaţiilor şi dependenţelor cauzează deficite pe plan democratic,
ecologic, social şi al securităţii şi produce efecte cum ar fi schimbarea atitudinilor şi deficienţe
administrative. Globalizarea nu este în totalitate un fenomen negativ. El este un factor de
81
integrare a omului în comunitatea mondială şi oferă spaţiu de desfăşurare noilor sisteme de
guvernare globală şi unei societăţi civile globale.
Trei indicatori principali ai Globalizării:
 Diapazonul – măsura în care interdependenţa economică internaţională este într-adevăr

globală şi nu limitată la triada formată din America de Nord, Europa şi Japonia/Asia de
Est;
 Intensitatea – adâncimea şi extensiunea interdependenţe-lor, ce se desfăşoară atât între

ţări cît şi între firme;
Sensibilitatea – măsura în care evenimentele dintr-o parte a sistemului global se transmit

în altă parte a sistemului. Cu cît este mai integrat sistemul, cu atât mai rapidă şi mai completă va
fi transmiterea efectelor economice şi crizelor pe tot cuprinsul sistemului
Globalizarea se referă la toate acele procese prin care popoarele lumii sunt
încorporate într-o singură societate mondială, societatea globală.
(Martin Albrow)
Globalizarea poate fi definită ca intensificarea relaţiilor sociale în lumea întreagă, care

leagă într-o asemenea măsură localităţile îndepărtate, încît evenimente care au loc pe plan
local sunt privite prin prisma altora similare, petrecute la multe mile depărtare şi invers.
(Anthony Gidees)
Globalizarea este reţeaua globală care a adunat laolaltă comunităţi de pe această

planetă, altădată dispersate şi izolate, într-o dependenţă mutuală şi o unitate ale „unei singure
lumi”.
(Emanuel Richter)
Caracteristicile curentului globalizării cuprind internaţionalizarea producţiei, noua

diviziune mondială a muncii, noile mişcări migratoare dinspre Sud spre Nord, noul mediu
competitiv care generează aceste procese, precum şi internaţionalizarea statului, făcînd din
state agenţii unei lumi globalizate.
Lumea devine tot mai mult supermarket global (engl. A global shopping mall) în care
ideile şi produsele pot fi găsite peste tot în acelaşi timp. Globalizarea nu vizează, pur şi simplu,
procesul obiectiv de creştere a intercomunităţii. Ea vizează conştientul şi subiectivitatea
individului, adică scopul şi intensitatea conştientizării lumii ca spaţiu unic. Globalizarea este
82
ceea ce cei din Lumea a Treia au numit, timp de secole, colonizare. Globalizarea se referă la
procesul prin care relaţiile sociale devin relativ lipsite de factorii distanţă şi graniţe, în aşa fel
încît viaţa umană se desfăşoară din ce în ce mai mult în largul unei lumi vazute ca loc unic.
Unii privesc procesul globalizării cu ostilitate, chiar teamă, considerînd că el determină

creşterea inegală între naţiuni, provoacă şomajul şi ameninţă standardele de viaţă şi procesul
social. În opinia lui Schimitov:
„Dincolo de milioanele de cuvinte folosite pentru a descrieglobalizarea, avem datoria să

recunoaştem că ne aflăm în faţa unui colonialism modern....”.
Acest fenomen, prin care interacţiunea umană globală creşte la un nivel impresionant, face
ca atît efectele sale primare, cît şi reacţiile pe care le provoacă să dea naştere la numeroase alte
fenomene. Generalizarea unor practici care par a fi cele mai „eficiente” (best practices) nu se
desfăşoară în mod uniform şi natural. De exemplu, la cîţiva ani după crizele economice şi
financiare ale deceniului trecut, organismele internaţionale specializate au încetat să mai
recomande, aşa cum au făcut în anii ‟80 şi ‟90, deschiderea contului de capital, indiferent de
circumstanţe, făcîndu-şi apariţia numeroase dispute privind modul diferit prin care
liberalizarea comerţului afectează ţările lumii, bogate şi sărace. Confuzia privind
universalizarea practicilor celor mai eficiente poate fi accentuată de controversele
doctrinare, de altfel aceasta fiind şi disputa în interiorul capitalismului, între variantele de
organizare economică şi socială, precum şi de fracturile tot mai adînci în spaţiul economic
mondial. Aceasta pentru că ceea ce este mai eficient sau mai favorabil depinde de
condiţiile concrete locale şi varietatea joacă un rol important în progresul economic şi
social.
Această prezentare oferă o viziune de ansamblu asupra unora dintre aspectele care stau
la baza globalizării şi intenţionează să identifice modurile în care ţările pot să valorifice
cîştigurile asociate progresului, păstrindu-şi totodată obiectivitatea asupra evaluării riscurilor
aferente.
Globalizarea oferă oportunităţi extinse pentru o dezvoltare reală la nivel global, dar se
manifestă printr-un progres inegal pe regiuni. Unele ţări devin din ce în ce mai integrate în
economia mondială, cu o viteză mult mai mare decît altele. Ţările care au reuşit să devină parte a
sistemului unic global pe cale să se contureze se bucură de creşteri economice mult mai
însemnate şi de o reducere mult mai importantă a sărăciei. Politicile de orientare spre integrarea
globală au indus un dinamism ridicat şi chiar prosperitate pentru multe dintre ţările din Asia de
83
Est, convertind regiunea de la una dintre cele mai sărace cu 40 ani în umă spre una dintre acele
zone cu cel mai ridicat potenţial de dezvoltare. Şi, pe măsura creşterii standardelor, democraţia şi
problemele economice (cum ar fi mediul înconjurător şi standardele de muncă) au intrat pe un
trend de creştere calitativă tot mai evident.
Pe de altă parte, trebuie precizat şi faptul că în anii 1970 şi 1980, cînd multe ţări din
America Latină şi Africa au urmat politici de orientare spre interior, dezvoltarea economică a
acestora a stagnat sau s-a canalizat pe un trend descrescător şi s-au înregistrat creţteri
impresionante ale sărăciei şi valori ridicate ale inflaţiei. În multe cazuri, mai ales în Africa,
dezvoltările înregistrate la nivelul ţărilor celor mai bogate au determinat agravarea problemelor
ţărilor mai sărace. Pe măsură ce aceste regiuni şi-au schimbat politicile, veniturile au început să
crească. În momentul de faţă au loc mari transformări în această direcţie. Încurajarea trendului
este cel mai bun curs pentru promovarea creşterii economice, dezvoltare şi reducerea sărăciei.
Totuşi, cizele înregistrate pe pieţele emergente din anii ‟90 au demonstrat că oportuntăţile
asociateprocesului de globalizare presupun şi riscuri- riscuri provenite din mişcările volatile de
capital, la care se adaugă riscurile de ordin social, economic şi de degradare a mediului
înconjurător, care sunt determinate de accentuarea sărăciei.
Aşadar, globalizarea este o realitate, iar orice ţară care-şi pregăteşte temeinic viitorul se
vede nevoită să se interfereze cu ea. Neadaptarea la noul „mediu” al globalizării înseamnă nu
numai o şansă pierdută, ci şi riscul de a pierde poziţii şi segmente de piaţă dobîndite. Termenul
de globalizare a dobîndit o forţă emoţională destul de mare, fiind considerat un proces cu efecte
benefice- o adevărată soluţie pentru viitoarea dezvoltare economică mondială-, dar, în acelaşi
timp, majoritatea autorilor consideră acest proces inevitabil şi ireversibil. Altfel spus, se afirmă
că orice s-ar întîmpla, procesul în sine nu poate fi stopat, dincolo de argumentul favorabil al
globalizării prin care avantajele ar depăşi costurile induse. Remarcăm aici un anume determinism
tehnologic, prin care integrarea pieţelor şi creşterea importanţei actorilortransnaţionali sunt puse,
în principal, pe seama progresului tehnologic. Fără nici un dubiu că acest din urmă proces este
continuu, deşi nu cu acelaşi ritm de creştere, dar nu se poate asuma o evoluţie instituţională
lineară, de nestopat. Totodată, nu putem omite nici faptul că globalizarea poate provoca
fragmentare socială şi economică, care, la rîndul ei, poate conduce la retrogresii.
Avantaje ale Globalizării:
 Intensificarea concurenţei internaţionale - adâncirea specializării şi diviziunii

internaţionale a muncii - creşterea productivităţii nu numai la nivel naţional, dar şi la cel
mondial.
84
 Micşorarea semnificativă a costurilor, ca urmare a măririi volumurilor de producţie şi
optimizării utilizării factorilor de producţie - creşterea economică stabilă.
 Impulsionarea dezvoltării progresului tehnologic, raţionalizării producerii la nivel

global, extinderii tehnologiilor înaintate şi, de asemenea, presiunea din partea
concurenţilor în favoarea implementării neîntrerupte a inovaţiilor.
 a dus la o revoluţie informaţională – creşterea volumului şi mărirea vitezei de

transmitere a informaţiei, crearea “păienjenişului” mondial - Internetului etc.
Deasemenea a avut loc o scădere bruscă a cheltuielilor de transport şi de comunicaţie, s-
au micşorarat considerabil cheltuielile de prelucrare, păstrare şi utilizare a informaţiei. În
rezultat a fost pusă baza unei infrastructuri informaţionale internaţionale.
 Au fost instituite un şir de organizaţii economice internaţionale - FMI, Banca

Mondială, OMC etc., care sprigină statele în curs de dezvoltare în promovarea
reformelor.
 Liberalizarea şi creşterea transparenţei economie mondiale, care a dus la limitarea

politicilor protecţioniste şi a impulsionat comerţul mondial cu mărfuri şi servicii,
fluxurile internaţionale de capital şi a forţei de muncă. Ca rezultat, a crescut semnificativ
volumul investiţiilor directe la nivel mondial, rolul corporaţiilor transnaţionale.
 Diversificarea considerabilă a domeniilor de activitate a întreprinderilor, fapt ce a

devenit posibil atât în rezultatul progresului tehnologic, cât şi a posibilităţilor mai largi de
gestionare în baza noilor mijloace de comunicare.
Dezavantaje ale Globalizării:
 Creşterea bruscă a polarizării Nord – Sud, Centru - Periferie;
 Deformarea mecanismelor financiare de piaţă.
 Expansiunea haotică a capitalului global, mai ales a capitalului speculativ.
 Instabilitatea regională sau globală, cauzată de interdependenţele economiilor naţionale la

nivel mondial.
În concluzie, globalizarea economiei mondiale ar putea fi definită ca fiind:
Procesul deosebit de dinamic al creşterii interdependenţelor dintre statele naţionale, ca

urmare a extinderii şi adîncirii legăturilor transnaţionale în tot mai largi şi mai variate sfere
ale vieţii economice, politice, sociale şi culturale avînd drept implicaţie faptul că problemele
85
devin mai curînd globale decît naţionale, cerînd la rîndul lor, o soluţionare mai curînd globală
decît naţională.
 Primul factor determinant al globalizării este inovaţia tehnologică. El cuprinde mai ales
tehnologia de informare şi comunicare. Aceasta are un asemenea impact asupra mobilităţii şi
comunicării, încît „revoluţia tehnologică” implică şi o „revoluţie socială” şi o avansare clară de
la capitalismul industrial către o concepţie (şi o realitate) postindustrială a relaţiilor economice.
Alvin Toffler l-a denumit „al treilea val”. Dar pentru a înţelege mai bine profunzimea
restructurărilor economico-sociale actuale, este necesar să trecem în revistă principalele etape
istorice ale tranziţiei tehnologice, schematizate de către economişti de la întîia pînă la cea de-a
treia revoluţie industrială.
Prima revoluţie tehnologică (sfîrşitul secolului al XVIII-lea) a constat în apariţia maşinii
cu aburi, proces erulat pe traseul fier-vapori-textile, produsele care au modelat structurile
economice şi tehnologice fiind cărbunele, fierul şi confecţiile. Dominaţia acestora a durat peste
100 ani.
Cea de-a doua revoluţie tehnologică (sfîrşitul secolului al XIX-lea) a consemnat triumful
electricităţii şi al sistemelor tehnologice electro-mecano-chimice, proces derulat pe traseul
electricitate-oţel-mecanică-automobile-aviaţie-petrol-chimie. Perioada de tinereţe s-a înscris în
intervalul 1870-1914, iar cea de afirmare, maturitate şi extindere s-a întins pînă prin anii 1950-
1960.
Cea de-a treia revoluţie tehnologică a început, practic, în 1950, după ce în 1948 a fost
descoperit tranzistorul, urmat de microprocesor la începutul anilor ‟70 şi de introducerea acestuia
în prelucrarea informaţiilor, telecomunicaţii şi telematică. Produsele care domină această
perioadă sunt: microordinatoarele şi computerile personale, roboţii, compact şi video-discurile,
laserul, faxul, radiotelefonul, internetul, biomasa etc.
În general, sistemele tehnologice ataşate celor trei revoluţii industriale coexistă, se

întrepătrund, dar se şi distribuie şi se elimină reciproc, printr-o luptă intertehnologică, ce se
transferă în domeniile economice, sociale şi cultural-educaţionale ale fiecărei ţări.
Internetul, societatea şi globalizarea. Evoluţiile spectaculoase în planul dezvoltării

tehnologice în sfera informaticii şi telecomunicaţiilor din ultimul deceniu au contribuit, printr-o
adevărată „revoluţie a informaţiilor” pe care au declanşat-o, într-o măsură covîrşitoare, la
globalizarea vieţii economice internaţionale contemporane. Prin înăşi natura lor, noile tehnologii
din sfera largă a comunicaţiilor au o dimensiune globală, ele nu recunosc şi nu respectă graniţele
86
naţionale. În secolul XX, cel mai mare eveniment tehnologic şi social în acelaşi timp a fost
apariţia Internetului. În domeniul ştinţei şi tehnologiei informaţiei, mari evenimente tehnologice
cu importante consecinţe sociale au fost descoperirea tranzistorului, a circuitului integrat şi a
calculatorului electronic. Internetul este nu numai un fenomen tehnologic, ci şi unul social, prin
participarea utilizatorilor, din ce în ce mai numeroşi, la structurarea lui actuală. Odată instaurat în
fibrele societăţii, Internetul a produs şi produce consecinţe noi pentru societate. Cel mai
important dintre acestea este procesul de globalizare.
Deoarece Internetul a fost şi rezultatul unei interacţiuni sociale, dintre specialişti,

instituţii, state şi un extrem de mare număr de utilizatori din întreaga lume, numai în acest
context el a căpătat forma sa de astăzi, este normal să gîndim că şi globalizarea, ca efect al
internetului, să ia forma la care să participe toţi participanţii la globalizare. Aceasta este lecţia
Internetului, care s-a dovedit un mare succes în istoria tehnologică şi socială a omenirii, arătînd
şi calea pe care trebuie s-o urmeze procesul de globalizare, aceea a participării tuturor în
moduri care urmează a fi generate în mare măsură de utilizatorii globalizării. Ca şi Internetul,
globalizarea nu va putea fi strict ierarhică pentru a fi o reuşită a omenirii. Dacă Internetul nu este
ierarhic, nici globalizarea, în mod firesc, nu va putea fi ierarhică, asigurîndu-se, ca şi în cazul
Internetului, forme de coordonare generală care să stabilească reguli de comportament acceptate
de toţi, ceea ce ar putea fi posibil numai într-o societate a cunoaşterii şi poate a conştiinţei.
Creşterea fără precedent a vitezei de transmitere a informaţiilor, diversificarea mijloacelor

de transmitere a informaţiilor şi sporirea fiabilităţii acestora sub impactul noilor tehnologii
conduc necontenit la sporirea „vizibilităţii transfrontaliere” a evenimentelor naţionale. Acestea
determină ca un eveniment dintr-o ţară să exercite, instantaneu, un impact asupra altei ţări.
Evenimente, subiecte şi probleme nu mai pot fi menţinute în interiorul graniţelor unei ţări sau
regiuni; dacă sunt importante, ele se transformă în evenimente globale, subiecte globale şi
probleme globale. Astfel, de exemplu, dezastrul nuclear de la Cernobîl a devenit o problemă
globală, aşa cum distrugerea pădurilor din America Latină constituie o preocupare globală sau
cum deteriorarea mediului înconjurător, în general, a devenit un subiect global. Evenimentele
mai recente legate de Războiul din Golf, din 1991, sau Războiul din Afganistan, din 2001-2002,
au constituit un alt indiciu plin de semnificaţii pentru relevanţa noilor tehnologii din sfera
informaticii şi telecomunicaţiilor pentru procesul de globalizare a vieţii internaţionale, sub
aspectul potenţialului, vizibilităţii, flexibilităţii şi mobilităţii sporite pe care le prefigurează
aceste tehnologii.
87
Noul context digital, rezultat în urma fuzionării tehnologiilor din sfera informaticii şi a
telecomunicaţiilor, dispune de două caracteristici remarcabile:
- convergenţă a serviciilor, ceea ce înseamnă că orice serviciu poate fi furnizat prin acelaşi
mijloc de înmagazinare şi transmisie;
- conectabilitate şi interoperabilitate, ceea ce înseamnă că utilizatori multipli- fie persoane
reale, fie dispozitive- pot prelucra şi utiliza resursele prin intermediul reţelelor. Practic, toate
informaţiile sunt transmise pe căi de înaltă definiţie şi standardizare, alcătuind ceea ce, în
literatura de specialitate, au fost desemnate drept ”primele autostrăzi electronice ale lumii”.
Fenomenul creşterii explozive a telecomunicaţiilor şi al globalizării reţelelor de
telecomunicaţii s-a impus tot mai mult, astfel că atenţia analiştilor scenei vieţii economice
internaţionale contemporane s-a aplecat atît asupra efectelor de mare anvergură pe care le
antrenează asupra diferintelor sfere ale vieţii economice, şi care se conturează deja cu pregnanţă,
fiind astfel relativ uşor comensurabile, cît şi, mai ales, asupra implicaţiilor pe termen lung, a
căror amploare reală la ora actuală nu poate fi încă pe deplin sesizată, decît cel mult intuită.
Procesele tehnologice deosebit de rapide înregistrate în anii ‟80 în sfera informaticii şi a

telecomunicaţiilor, asociate cu mutaţiile petrecute în configuraţia pieţelor internaţionale, cu
globalizarea afacerilor sub incidenţa activităţilor marilor corporaţii transnaţionale, ca şi cu
tendinţele de privatizare şi de dereglementare a pieţei telecomunicaţiilor (în mod tradiţional,
sever reglementată prin politici guvernamentale), au determinat modificări radicale în
configuraţia telecomunicaţiilor. Aplicarea noilor tehnologii în acest domeniu- tehnica de calcul,
reţelele de cabluri din fire optice etc.- a contribuit în mod substanţial la creşterea vitezei şi
fiabilităţii telecomunicaţiilor, concomitent cu expansiunea globală a reţelelor.
 Al doilea fctor determinant al globalizării este hegemonia ideologiei neoliberale. Ea

este legată de triumful ideologiei economiei de piaţă, a societăţii de consum şi de distracţie etc.
Este un curent ideologic global în care democraţia este considerată soră cu economia de piaţă,
împreună formînd o echipă cîştigătoare. Bineînţeles că a existat şi mai există încă o intensă
interacţiune între globalizarea tehnologică şi cea ideologică. Această interacţiune a dus la
globalizarea prin economie şi a economiei înseşi.
Realitatea globalizării poate fi înţeleasă ca fiind o concentrare a celor doi vectori: „noua
tehnologie” şi „hegemonia valorilor neoliberale”. Se înţelege că hegemonia neoliberalismului
a devenit mai vizibilă şi a căpătat o dimensiune superioară după sfîrşitul Războiului Rece.
Modelul pieţei libere şi al democraţiei a devenit şi mai convingător datorită colapsului
comunismului. Căderea Zidului Berlinului a părut multora ultima victorie mult aşteptată a
88
echipei occidentale. Totuşi, popularitatea thatcherismului şi reaganomiei începuse mai înnainte,
o dată cu economizarea vieţii, adîncirea egoismului, materialismului, iar problemele statelor
„social-democratice” occidentale începuseră deja în anii ‟70. Văzut din această perspectivă,
colapsul comunismului a fost doar un moment important al unui proces „de victorie neoliberală”
care se află deja în desfăşurare.
Ideologia neoliberală invită politiienii să liberalizeze pieţele, să descentralizeze

economiile şi să privatizeze companiile de stat. Apoi, inovaţiile tehnologice, mai ales
informatizarea şi telecomunicaţiile, au permis actorilor economici să profite deplin de
posibilităţile pieţei libere. Tot tehnologia informatică a permis mişcările de capital spre toate
colţurile lumii într-o fracţiune de secundă. Tot ea, împreună cu procesul de miniaturizare a
transpoturilor au permis producerea unor părţi componente ale unui produs în diferite continente,
pentru ca apoi să fie asamblate şi distribuite pe pieţele din toată lumea. Producţia, vînzarea şi
cumpărarea au început să fie din ce în ce mai puţin legate de factorul geografic ca niciodată.
Acordarea de credite, de împrumuturi, speculaţiile de orice fel au devenit activităţi „mondiale”.
Acest lucru s-a întîmplat pentru că ideologia neoliberală a convins politicienii să înlăture
„barierele la penetrarea pieţelor” dar şi pentru că tehnologia avnsată a permis circulaţia
bunurilor, banilor, simbolurilor şi oamenilor dincolo de frontiere repede şi ieftin.
Deşi hegemonia neoliberalismului poate fi considerată forţa motoare a globalizării, nu se

poate spune că toate consecinţele globalizării au fost dorite sau măcar prevăzute de protagoniştii
acestei ideologii. Ideologia neoliberală, de exemplu, se bazează pe conceptul de democraţie (cu
naţiunea ca entitate politică, statul ca autoritate exclusivă în cadrul unor graniţe stabilite, cu
legitimitate şi autoritate organizate în interiorul graniţelor naţionale, bazate pe o constituţie şi pe
separaţia puterilor în stat). În acest model, spaţiul internaţional este organizat în cadrul unui
sistem interstatal. Neoliberalismul a crezut că binefacerile sistemului vor rămîne definitive: în
cadrul statelor democratice securitatea internă şi externă va fi garantată, piaţa naţională şi globală
va fi organizată. Cu toate acestea, din cauza globalizării, democraţiile din statele naţionale
teritoriale au început să decadă.
Există mulţi susţinători ai ideii că nu economia a fost cea care a determinat dezvoltarea
procesului de globalizare, ci tehnologia şi ideologia conform căreia o colectivitate se poate lansa
în acţiuni de natură internaţională sau, mai curînd, care promovează ideea creaţiei unei lumi fără
limite, caracterizată tot mai puţin de ideea definirii teritoriilor, promovînd o nouă „geografie a
puterii”. Acest proces pare să fi căpătat un caracter de sine stătător, ca forţă incontrolabilă. În
termeni sociologici, această situaţie se poate defini prin teorema lui Thomas: „Dacă oamenii
89
definesc o anumită situaţie ca fiind reală, atunci această situaţie devine reală prin consecinţele
acestei definiţii”. Astfel, acceptarea ideologiei neoliberale a determinat acţiuni care validează
această acceptare în măsura în care lumea a dobîndit , într-adevăr, regulile de existenţă ale
acestei ideologii.
3.3. Efectele globalizării economice. Transnaţionalizarea
Analizînd efectele globalizării economice, pot fi menţionate următoarele aspecte generale:
1. Globalizarea, ca proces de integrare se raportează îndeosebi la ţările Triadei (S.U.A.,

U.E. şi Japonia) şi nu afectează de loc anumite ţări (în curs de dezvoltare).
2. Globalizarea influenţează capacitatea unei ţări de a produee bogăţie. Aceasta depinde
tot mai muit de măsura în care statul poate favoriza crearea de noi resurse sau active
(informaţie, capacitate tehnologică, tehnici manageriale şi organizatorice) şi de a le combina cu
cele naturale.
Resursele noi sunt create în primul rând de firme, dar producerea lor este puternic
influenţată de guverne, chiar într-o măsură mai mare decât folosirea resurselor date, naturale.
Guvernele intervin, de asemenea, pentru a apropia condiţiile de pe pieţele interne de
condiţiile concurenţei perfecte. În consecinţă, globalizarea influenţează specializarea
internaţională a ţărilor şi generează o nouă diviziune mondială a muncii.
3. Globalizarea acutizează tensiunea dintre relaţiile STN cu guvernele naţionale ale

ţărilor gazdă. Cauza principală este aceea că ele au deseori scopuri diferite: STN să –şi
maximizeze rata profitului pe seama activităţii lor globale (indiferent de ţările de implantare),
guvernele - să maximizeze valoarea adăugată (nou-creată) de STN în interiorul graniţelor
naţionale ale statului respectiv.
4. Globalizarea cere modificarea rolului guvernului naţional, datorită accentuării
competiţiei pe pieţele internaţionale de resurse create. Competiţia dintre state este
influenţată de politicile lor economice; simultan însă, gtobalizarea obligă însă la o coordonare
internaţională tot mai strânsă a unor politici economice. (De pildă, pentru a evita o recesiune
mondială, după atentatele din 11 septembrie 2001, băncile centrale ale S.U.A., U.E. şi Japonia
şi-au coordonat politica ratei dobânzii). Politica macroeconomică îşi schimbă instrumentarul
şi natura - ea trebuie să fie concepută ca un joc strategic cu subiecţi internaţionali, a căror
acţiune trebuie anticipată.
Chiar si economiştii neoliberali consideră că în aceste condiţii este benefică intervenţia
guvernului, pe plan intern, în direcţiile următoare:
90
- ridicarea nivelului de educaţie a forţei de muncă;
- finanţarea parţială a activităţii de cercetare-dezvoltare;
- asigurarea de informaţii şi consultanţă pentru IMM;
- dezvoltarea infrastructurii;
- protejarea concurenţei.
5. Globalizarea creşte costul unei acţiuni guvernamentale necorespunzătoare şi
neinformate. In concluzie, statui trebuie să joace un rol important în fructificarea
oportunităţilor create de globalizare, dar şi în contracararea efectelor ei negative.
6. Deşi economiile naţionale sunt tot mai deschise şi resursele tot mai mobile,
coerenţa şi inerţia sistemelor de produeţie naţionale fac ca spaţiul naţional să rămână în
continuare un element de referinţă pertinent (formarea mâinii de lucru, conţinutul muncii,
modelele de retribuire şi stimulare sunt coerente cu obiectivele de producţie şi structurile
de organizare specifice fiecărui sistem naţional de producţie). Chiar dacă transferurile sunf
totuşi posibile (vezi metodele de-organizare-a muncii transferate din Japonia în SUA)
pentru a fi deplin eficace ele trebuie adaptate mediului în care sunt aplicate.
Prezintă interes faptul, ce se întîmplă cu suveranitatea economică naţională în

condiţiile globalizării. Gestionarea de către stat a suveranităţii naţionale, definită în
perioadele anterioare ca un control total al activităţilor economice desfăşurate pe teritoriul
naţional, este profund modificata de globalizare.
Specialiştii au semnalat faptul că discuţiile privind suveranitatea economică

naţională se concentrează în această etapa a giobalizării asupra „nucleului său tare”,
securitatea economică naţională. Studiile avizate în acest domeniu subliniază două
modificări esenţiale survenite în concepţia statelor privitor la conţinutul securităţii
naţionale. Aceste modificări de abordare au fost clar definite de către administraţia
americană în anii '90:
-principala componentă a securităţii naţionale o reprezintă componenta economică.

-securitatea nu mai este raportată doar la stat ca entitate, ci şi direct la persoanele
individuale, membre ale unei comunităţi naţionale.
Statul trebuie să gestioneze în prezent suveranitatea economică avînd ca limite:
a) creşterea competitivităţii naţionale – creşterea bogăţiei naţionale pe seama participării

la REI, vezi comentariile anterioare.
b) asigurarea securităţii economiei naţionale

91
Realizarea simultană a acestor obiective implica o acţiune paradoxală:
-statul trebuie să sprijine competitivitatea externă a firmelor naţionale, dar, simultan;

-statul trebuie să menţină coerenţa sistemului naţional de producţie, în condiţiile în
care aceasta tinde să fie spartă, ca urmare a internaţionalizării firmelor naţionale şi a
afacerilor lor, precum şi a pieţelor interne; în acest context statul trebuie să apere coeziunea
pieţei interne, necesară funcţionării ei şi capacitatea de dezvoltare a sistemului economic
naţional.
- în plus, statul trebuie să menţină coeziunea socială deoarece globalizarea tinde să
distrugă coeziunea anumitor structuri colective şi să adîncească polarizarea socială.
Totodată au loc modificări produse în structurile economiei mondiale
Vom analiza doar unele dintre ele:
A. Informatizarea şi financiarizarea economiilor lumii tind să modifice substanţial

caracteristicile sistemelor capitaliste naţionale. Ele implică, în mod inerent, interna -
ţionalizarea lor. Primul fenomen a condus la crearea unor structuri economice denumite
sintetic prin sintagma „network economy" (vezi comentariile anterioare). Cel de-al doilea a
condus la apariţia aşa-numitului capitalism patrimonial internaţionalizat, în SUA în anul 1992
fondurile de pensii deţineau 1/2 din capitalul pe acţiuni al marilor firme şi tot pe atât din
datoriile tor, expresie a unei concentrări fără precedent a capitalului în SUA (primele 300 de
fonduri deţineau o treime din totalul bunurilor fondurilor). Potrivit lui P. Druker (1998),
capitalismul fondurilor private de pensii va deveni modul universal de proprietate în ţările
dezvoltate . Totodată, investitorii tind să-şi diversifice portofoliile de titluri financiare prin
internaţionalizarea lor. Astfel, potrivit unor evaluări, ta începutul anului 2000, tufurile străine
reprezentau cea. 10 % în medie, pe plan mondial, din portofoliile marilor investitori
instituţionali (D. Pilhon, 1997, 2000).
B. În structurile de piaţă şi formele de concurenţă, globalizarea determină atît

concentrarea puterii unor agenţi economici (STN, instituţii financiare), cît şi ascuţirea
concurenţei (vezi comentariile anterioare) pe pieţele mondiale.
C. Globalizarea produce o modificare substanţială a caracteristicilor şi mecanismelor

de coordonare a politicilor internaţionale, precum şi a relaţiilor de cooperare şi
concurenţiale dintre principalii poli de putere. Drept consecinţă, influenţa globalizării asupra
Ordinii Economice Mondiale (O.E.M.) este semnificativă.
92
Astfel, rolul G7 în configurarea ordinii mondiale s-a consolidat din anii '90, iar SUA
par a reveni la poziţia de hegemon al lumii. Această situaţie ridică însă numeroase întrebări.
Cum va evolua Rusia ca pol de putere în relaţie cu ceilalţi poli, dacă ea va fi marginalizată în
raport cu cele mai importante evoluţii ale procesului de globalizare? (şi pentru China se poate
formula o problemă asemănătoare).
Rolul STN în structurarea actualei O.E.M. este în creştere, deoarece:
Pe anumite pieţe de mărfuri sau servicii STN sunt cele care determină în mod hotărâtor
echilibrul sau dezechilibrul pieţei. Astfel, pieţele internaţionale, dominate de un număr tot mai
mic de mari STN devin pieţe cu structuri de oligopol: STN -urile au posibilitatea de a impune
preţul mondial. Drept consecinţă, firmele sau uneori chiar ţările mici sau în dezvoltare devin
doar „price taker'", neavând capacitatea de a mai influenţa preţul mondial pe respectivele pieţe.
În acelaşi sens, activitatea STN este decisivă şi pe piaţa creditului internaţional (băncile
transnaţionale), pe piaţa de capital internaţională şi pe piaţa valutară internaţională, acţiunea lor
influenţând uneori decisiv formarea ratelor dobânzii sau stabilirea ratelor de schimb.
Totodată, crearea unor coaliţii între marile STN poate duce la crearea unor puternice
grupuri de presiune asupra guvernelor ţărilor, în primul rând ale celor dezvoltate. Solicitarea
de deschidere a unei noi runde de negociere în cadrul O.M.C., având drept obiectiv principal
semnarea unui Acord Multilateral privind Investiţiile se consideră a ti tocmai expresia unei
astfel de acţiuni a STN, Astfel, încă din 1993 Aiko Morita. fostul preşedinte ai firmei Sony şi
conducătorul unei asemenea grupări de interese, adresa C.!7 o scrisoare deschisă", prin care
solicita: „a se diminua toate barierele economice din America de Nord, Europa, Japonia, în
materie de comerţ, investiţii, legislaţie etc, pentru a începe să se creeze nucleul unei noi ordini
economice mondiale, care ar include un sistem armonizai al întreprinderilor, cu reguli şi
proceduri stabilite, care sâ depăşească graniţele naţionale
De asemenea, rolul organizaţiilor economice internaţionale în configurarea O.E.M. este

în creştere:
a. Ele au reprezentat de regulă cadrul de stabilire a „regulilor de joc” din economia

mondială la nivelul diferitelor subsisteme ale economiei mondiale, fiind socotite drept cele mai
importante instanţe de promovare a punerii în aplicare a ideilor neoliberale în majoritatea
ţărilor lumii (vezi comentariile anterioare privind Consensul de la Washington şi Consensul
post – Washington, elaborate de către FMI şi Banca Mondială). Procesele de integrare globală
sub influenţa acţiunii organizaţiilor internaţionale pot duce la alinieri ale nivelului indicatorilor
93
macroeconomici pe plan mondial sau ale orientărilor de politică economică, orientări care
uneori pot deveni extrem de constrîngătoare pentru unele state ale lumii.
b. Unii specialişti văd însă în instituţiile financiare internaţionale „centre de

putere”, care ar acţiona oarecum independent în raport cu statele membre, prin elitele lor
tehnocratice. Acestea ar avea tendinţa de a-şi autonomiza deciziile, corelîndu-le cu interesele
altor elite ca, de pildă, cele ale lumii de afaceri financiare private. În plus, ele formează alianţe
cu elitele tehnocratice din ţările în care sunt aplicate programele lor economice, alianţe care
tind să depăşească logica intereselor naţionale sau chiar pe cea a echilibrelor mondiale (vezi,
de pildă, finanţarea de către Banca Mondială a construcţiei unei uzine nucleare în Filipine,
într-o zonă cu mari riscuri seismice, la iniţiativa elitelor de conducere ale acestei ţări.
Important este de remarcat unele beneficii, sfidări şi perspective ale globalizării
Sintetic exprimate, beneficiile cele mai importante ale globalizării ar fi: accesul lărgit şi
liber la pieţe externe de desfacere pentru firme şi ţări, posibilitatea atragerii de investiţii
străine directe, acces mai facil la tehnică şi tehnologie moderne, la metode moderne de
management, marketing ş.a. Globalizarea financiară permite o accesul facil la finanţare
externă în condiţii uneori mai avantajoase decât cele oferite de pieţele interne de credit sau de
capital. Având în vedere argumentarea lor în celelalte capitole ale cărţii, nu vom mai insista
asupra lor.
Vom insista mai mult asupra unor sfidări, deoarece de modul de rezolvare a lor va
depinde evoluţia întregului proces:
1. Va creşte cererea de redistribuire şi de extindere a protecţiei sociale în diferite ţări.
Cei care pierd în ţările dezvoltate sunt lucrătorii inferior calificaţi. într-o economie
mondializată, nu poţi avea salarii ridicate decât dacă ele corespund unui nivel de calificare şi
productivitate ridicate. In SUA, Japonia şi Marea Britanic, piaţa naţională a muncii a
reacţionat la intensificarea constrângerilor de ajustare datorate concurenţei mondiale printr-o
creştere a diferenţelor dintre salarii. Pentru a evita tensiunile sociale generate de acest
fenomen, ţările cu o deschidere externă mare tind, se pare, să-şi extindă protecţia socială şi
redistribuirea veniturilor. Responsabilii politici vor fi din ce în ce mai mult confruntaţi cu
dilema următoare: cererea crescândă de redistribuire va fi dublată de diminuarea veniturilor
fiscale. Sistemele de securitate socială din Europa sunt sub presiune, deoarece ele creează
grave distorsiuni pe piaţa muncii - caracterizată printr-un nivel ridicat al ratei şomajului - şi,
totodată, tendinţa de îmbătrânire a populaţiei face dificilă menţinerea lor.
94
2. Pot creşte presiunile interne în favoarea protecţionismului în diferite ţări.
Dacă autorităţile naţionale nu vor avea suficientă flexibilitate sau eficienţă în a se adapta
la concurenţa mondializată este posibil ca ele să se reîntoarcă la protecţionism.
Statisticile internaţionale arată de pildă tendinţa de utilizare tot mai extinsă a măsurilor
antidumping în diferite regiuni ale lumii. Conflictul declanşat în martie 2002 între SUA şi
UE., ca urmare a măsurilor de protecţie aplicate de prima ţară la importul de produse
siderurgice din UE., este un exemplu de reacţie de acest tip.
De asemenea, grupările regionale rămân un potenţial adversar al globalizării

concurenţei pe pieţele de mărfuri şi servicii, putând să se transforme, în condiţiile lezării
intereselor lor, în „fortăreţe comerciale"'.
3. Exigenţele de armonizare a normelor sociale pe plan mondial pot avea efec te

paradoxale. Armonizarea normelor sociale este invocată de ţările dezvoltate ca o
exigenţă preliminară de îndeplinit de către ţările în dezvoltare, pentru ca acestea să
beneficieze de un acces lărgit pe pieţele primelor. Această cerinţă poate aduce grave
prejudicii evoluţiei interne economice şi sociale ale unor ţări.
4. Modelele de dezvoltare şi procesele de susţinere a creşterii economice vor fi mai

greu de conciliat cu exigenţele de protejare a mediului înconjurător pentru unele ţări-
costul realizării acestui ultim obiectiv ar putea deveni un obstacol în atragerea de investiţii
externe sursă importantă de finanţare a dezvoltării pentru numeroase ţări în curs de
dezvoltare.
5. Avansul globalizării tinde să tensioneze tot mai mult raportul dintre progresul
economic şi tehnic şi menţinerea valorilor (morale, civice, culturale, spirituale
naţionale) ca urmare a tendinţei de impunere a predominanţei valorilor pieţei (eficienţa
profitul) în societate, uneori în dauna valorilor sociale (solidaritatea, coeziunea) s au
individuale (dreptul la un loc de muncă sau la un venit decent).
Referindu-ne la perspectivele globalizării de menţionat, că cele două procese ce
caracterizează procesul de globalizare, liberalizarea şi titegrarea econoanică, pot deveni
contradictorii în evoluţia lor ( la limită).
Astfel, liberalizarea internaţională totală ar presupune în final eliminarea tuturor

obstacolelor naţionale din calea fluxurilor internaţionale. Într-o situaţie de acest gen
graniţele statale ar avea doar o importanţă formală, în fapt, autorităţile statale nu ar mai
avea nici un fel de control asupra activităţilor economice derulate pe teritoriul lor.
95
Împingerea la limita extremă a liberalizării economiei ar putea conduce la anarhie
economică şi politică.
Cealaltă evoluţie la limită ar fi o formă de guvernare totalitară (autoritară) globală, ca

urmare a unui posibil exces de integrare economică ia nivel mondial. Deşi au părut simple
exerciţii retorice, au existat voci care au propus ca soluţii ia crizele globale prefigurate în că din
anii '70 crearea unui guvern mondial, soluţie în fapt inacceptabilă.
Doar prin evitarea evoluţiilor către extreme a procesului de globalizare se va putea

menţine o ordine mondială tolerabilă.Realizarea acesteia va depinde, în opinia noastră, de:
(1) menţinerea echilibrului dintre liberalism şi democraţie, pe plan intern şi

internaţional, prin funcţionarea unui „liberalism şi a unei democraţii îngrădite”, după
expresia lui F. von Hayek, care nu iasă posibilitatea dominării de către cei tari a celor slabi
(vezi şi explicaţiile de la capitolele referitoare la tranziţie).
(2) menţinerea echilibrului în pianul împărţirii beneficiilor şi costurilor

globalizării, între diferitele ţări ale lumii.
În discursul său inaugural la cea de-a 55-a Sesiune a Adunării Generale a O.N.U.,
desfăşurată în septembrie 2000, secretarul general al O.N.U., Kofi Annan, reamintea
participanţilor că globalizarea ar putea conduce la creşterea bunăstării generale pe
ansamblul economiei mondiale, dar că deocamdată beneficiile ei s-au polarizat la nivelul
ţărilor dezvoltate, în timp ce costurile s-au resimţit mai acut de către ţările în dezvoltare.
Comentariul său conducea la concluzia implicită că procesul globalizării va putea fi

susţinut de câştigătorii lui doar în măsura în care ei vor fi dispuşi să împartă beneficiile
(sau măcar o parte din acestea) cu cei carre pierd.
Alternativa la evoluţia către extreme a globalizării o constituie cooperarea

internaţională. Menţinerea proceselor de globalizare şi a relaţiilor economice internaţionale
ub controlul statelor naţionale şi realizarea ordinii economice internaţionale prin cooperare
între state ar crea mai multe şanse de realizare a unei împărţiri mai echitabile a beneficiilor
şi a costurilor acestui proces. Procesele economice de orice tip nu sunt tolerate la nesfîrşit
de către oameni, dacă ele nu asigură o împărţire echitabilă, atît a beneficiilor, cît şi a
costurilor între membrii comunităţii internaţionale, după cum ne învaţă istoria economiei
mondiale (învăţămintele celor două războaie mondiale).
96
Glosar:
Internaţionalizare a afacerilor economice în aspectul macroeconomic reprezintă un proces pe

parcursul căruia economiile naţionale şi businessul devin tot mai liberalizate, şi în acelaşi timp,
integrate, mai întâi în domeniile comerţului, celui bancar, comunicaţiilor şi serviciilor, apoi în
sfera de producţie, ultima stadie reprezentând deja globalizare a afacerilor economice
internaţionale.
Internaţionalizare a afacerilor economice în aspectul microeconomic reprezintă un proces pe

parcursul căruia firmele îşi conştientizează importanţa influenţei activităţilor internaţionale
asupra viitorului său şi de aceea încep să-şi realizeze tranzacţii cu firme din alte ţări.
Intregrarea economică internaţională- reprezintă un proces benevol de interacţiune a

economiilor a două sau mai multor ţări, generat de interdependenţele între ele şi care
conducetreptat spre creareaunui organism economic unic.
Întrebări pentru recapitulare
- Care este rolul STN în procesul globalizării?

- Este procesul de globalizare un fenomen nou în istoria economiei mondiale?Comentaţi
- Este procesul de globalizare economică un proces reversibilsau ireversibil?
- Care sunt cele mai importante beneficii aduse de globalizare?
- Numiti cele mai importante dezavantaje aduse de către procesul de globalizare pentru
economiile naţionale.
Cuvinte cheie
- Globalizare
-Internaţionalizare
- Transnaţionalizarea
- Competitivitate naţională
- Securitatea economică naţională
97
TESTE:
Adevarat/Fals
1. Globalizarea consta in transnationalizare, pana la supranationalizare, cu deosebire in domeniul comertului,

finantelor si tehnologiilor de varf.
2 . Descentralizarea consta in transmiterea de catre guvernul national comunitatilor locale a tot mai multor atributii
administrative, sociale, educationale, bugetare s.a.
3. Internationalizarea este un proces al dezvoltarii economiei internationale prin care productia si schimburile ating
acel stadiu cand legaturile dintre agentii economici nu mai corespund formelor clasice ale comertului international.
Relatiile economice internationale trec din sfera circulatiei marfurilor, serviciilor si banilor in sfera productiei,
comercializarii, investitiilor, deciziilor economice si deseori chiar in sfera deciziilor politice.
4. Activitatea societatilor transnationale cuprinde domenii si sfere de activitate variate, ceea ce le-a impus pe plan
mondial ca o forta economica, tehnologica si comerciala deosebita, care realizeaza o parte importanta din productia
mondiala si comertul international
5. . În literatura de specialitate, organizatia internationala este definita ca o forma de coordonare a colaborarii

internationale in domenii stabilite, pentru care statele au creat un anumit cadru juridic, organizatoric (institutional)
permanent, printr-un statut elaborat de comun acord, care prevede obiectul si scopul organizatiei, organele si
functiile lor necesare realizarii obiectivelor urmarite.
6. Procesul de globalizare economica a aparut independent de afirmarea economiilor nationale in lume.
7. In prezent asistam la dezvoltarea procesului de mondializare sau globalizare economica, frontierele comerciale
devin permeabil sub forme variabile prin :
1) comertul international ;
2) institutiile internationale ;
3) metode administrative ;
4) schimbul reciproc de servicii
8. Completati:
__________________ economica este un proces obiectiv si necesar, cunoaste mai multe etape si forme, de la cele
mai simple pana la cele mai complexe, inclusiv prin organizarea unor instrumente
supranationale de integrare.
98
Bibliografie:
1. Gurgu Elena, Nita Dobrota, «Globalizarea activitatii economice», Bucuresti 2007
2. Marin Dinu, «Economie contemporana: ce este globalizarea?», Bucuresti 2000
3. Teau Anca-Mihaela, Bal Ana, «Companiile transnatíonale in contextul globalizarii», Bucuresti 2008
4. Rodica S. Zaharia. Economie mondială. Bucureşti. 2004

5. Gheorghe Creţoiu. (coord), Economie mondială. Galaţi. 2000
7. Николаевa И.П..- Мировая экономика – Москва.2005
9. Emilian Dobrescu. Integrarea economică. Bucureşti, 1996
10. Dumitru Miron. Economia integrării europene. Bucureşti, 1998
11. Sută N. Integrarea economică europeană. Bucureşti, 1999
99
Capitolul 4. Societăţile transnaţionale şi implicaţiile lor asupra
economiei mondiale.
- De a defini noţiunea de STN

- De a relata care au fost etapele evoluţiei STN
- De a descrie Indicatorii Transnaţionalizării
- De a determina care este rolul STN in dezvoltarea economiei mondiale
4.1 Definirea şi caracteristici ale STN
Transnaţionalitatea înseamnă o nouă distribuire a activităţilor productive la scară

internaţională. Corporaţiile transnaşionale (multinaţionale) sunt instituţii extrem de puternice şi
posedă resurse care le depăţesc cu mult pe cele ale majorităţii statelor membre O.N.U. Ele deţin
o rezervă imensă de talent managerial, active financiare şi resurse tehnice şi îşi conduc operaţiile
gigantice cu ajutorul unei strategii globale concertate.
Cum acest tip de investiţie creează relaţii economice de natură integrativă şi antrenează
societatea transnaţională în operaţiile economice interne ale unei ţări, el a ajuns să fie extrem de
controversat.
Acest capitol îşi propune să analizeze impactul STN asupra economiei mondiale, dat
fiind faptul că transnaţionalitatea se află la la baza globalizării activitpţii economice.
Transnaţionalitatea înseamnă o nouă distribuire a activităţilor productive la scară

internaţională.
Globalizarea pieţelor, a produselor conduce şi la internaţionalizarea întreprinderilor.
Transnaţionalitatea dă naştere unor spaţii şi ierarhii de decizie economică şi de circulaţie a
informaţiei, fiind vectorul major al integrării economiei mondiale.
Societatea transnaţională (STN) este o organizaţie comercială extinsă, cu filiale care
operează în mai multe ţări. STN reprezintă extinderea în afara graniţelor a marii firme, alcătuind
un ansamblu format din societatea mamă şi un număr de filiale implantate în diferite ţări. Pentru
o serie de teoreticieni, termenul de STN este întrebuinţat atunci când producţia în străinătate a
atins un procent de 25-30% din producţia totală sau să deţină instalaţii industriale în mai mult de
60 de ţări străine.
Teoria asupra corporaţiilor multinaţionale este teoria investiţiilor străine directe (ISD)
ce sunt o trăsătură caracteristică acestui tip de întreprinderi. Investiţiile străine directe
100
reprezintă „proprietatea asupra unor active a unui rezident străin, cu scopul de a controla
folosirea acestor active” (Graham Krugman).
O STN va lua decizia de a investi într-o anumită ţară numai în cazul în care condiţiile de
aici îi vor permite să obţină cel mai mare câştig din internaţionalizarea conoştinţelor sale şi din
avantajul de monopol. Dacă o ţară nu are suficiente condiţii, STN încearcă să-şi valorifice aceste
avantaje prin export sau licenţiere.
În ceea ce priveşte cota de participare a firmei mamă la capitalul noii entităţi care să-i
permită exercitarea controlului, opiniile specialiştilor indică praguri limită diferite cuprinse între
10-25%.
Factorii determinanţi ai apariţiei şi etapele evoluţiei STN
Orice firmă transnaţională se manifestă concomitent în trei spaţii economice : cel naţional,
autohton (societatea-mamă); cel străin, în cazul filialelor; cel internaţional, ori de câte ori este
vorba despre schimburile dintre unităţile care o compun sau dintre acestea şi restul lumii.
Factorii care au determinat apariţia şi dezvoltarea societăţilor transnaţionale pot fi astfel
sintetizaţi :
- concentrarea la nivel înalt a producţiei şi capitalului;
- revoluţia tehnico-ştiinţifică, lumea fiind angrenată într-o teribilă cursă a inovărilor;
- restricţiile de aprovizionare - specializarea industrială necesită asigurarea resurselor de
materii prime din afară;
- diversificarea geografică - barierele protecţioniste tarifare şi netarifare, avantajele
financiare sau fiscale (ex. zonele libere), diminuarea riscurilor mai ales a celor politice;
- structura oligopolistă internaţională - o mare parte a STN aflându-se în situaţia de
oligopol pe piaţa internă;
- costurile de producţie - costurile salariale fiind un factor determinant în comparaţie cu
costurile transportului;
- liberalizarea pieţelor naţionale şi internaţionale de capital - creează posibilitatea
cumpărării de firme şi valută putând fi controlate riscurile;
- criza datoriilor externe - creşte importanţa infuziei de capital străin.
Pentru existenţa întreprinderii în prag de mileniu III, inovarea va fi o condiţie sine qua non.
Numai prin internaţionalizarea activităţii unele firme pot finanţa inovarea.
Marketingul internaţional a stimulat uniformizarea cererii facilitând mult procesul de
internaţionalizare.
Deşi standardizarea este tentantă pentru orice firmă, ea nu este posibil de realizat
întotdeauna. Adaptarea produselor se impune atunci când condiţiile unei pieţe locale o cer. De
101
aceea, firma trebuie să analizeze cu atenţie factorii care încurajează standardizarea şi adaptarea
şi apoi să studieze criteriile de alegere a uneia din aceste politici pentru a lua decizia cea mai
corespunzătoare.
Aceşti factori care încurajează standardizarea pot fi:
- economia de scară în producţie;
- economii la cheltuielile privind marketingul;
- economii la cheltuielile de cercetare-dezvoltare;
- recuperarea investiţiilor;
- mobilitatea consumatorului;
- convergenţa gusturilor;
- imaginea ţării de origine etc.
Etape în evoluţia societăţilor transnaţionale

Legate de conceptul de corporaţie transnaţională sunt denumirile de corporaţie
internaţională, globală sau multinaţională.
Deşi aceste denumiri folosite cu sensuri quasiechivalente în anumite contexte, există autori
care au considerat că fiecare dintre acestea se referă la o realitate specifică.
o Corporaţia transnaţională ar fi acel tip de corporaţie care având o puternică bază de
producţie în ţara de origine, îşi realizează expansiunea internaţională doar prin
exporturi. Această strategie este folosită de corporaţiile aflate într-o fază incipientă
de dezvoltare.
o Corporaţia globală este acea corporaţie care are o puternică bază în ţara de
origine, abordează toate celelalte pieţe după o singură strategie, adresându-se cu un
produs unic unei pieţe globale.
o Corporaţiile multinaţionale sunt opuse celor globale, având o strategie pentru
fiecare piaţă naţională.
Termenul de corporaţie transnaţională a fost folosit pentru a desemna cea mai dezvoltată
fază a existenţei unei corporaţii, fază caracterizată printr-o integrare complexă a filialelor
regionale, naţionale şi ale funcţiilor corporaţiei.
În perspectivă istorică, primele corporaţii transnaţionale au fost companiile Indiilor
Occidentale. Deşi acestea deţineau filiale în colonii, singura lor activitate era comerţul exterior
(importul şi exportul).
Adevărata istorie a corporaţiilor transnaţionale începe la jumătatea secolului al XIX-lea şi
poate fi împărţită în cinci etape diferite.
102
Perioada cuprinsă între jumătatea secolului al XIX-lea şi începutul primului război
mondial – este caracterizată de apariţia a noi metode organizaţionale, noi tehnologii de producţie
şi noi forme de transport.
Stimulentele companiei de a investi peste hotare, au constat în special în tehnologia pe care
o deţineau şi în internalizarea (cuprinderea tranzacţiilor în interiorul corporaţiei) tranzacţiilor
internaţionale, internalizare care elimină unele riscuri.
Aceste companii transnaţionale în formă incipientă, acţionau ca şi colonizatori ai
economiei, fiind sprijinite economic sau politic de către ţara de origine.
Perioada interbelică 1918-1938
Principala tendinţă a acestei perioade este integrarea filialelor corporaţiilor în economia
ţărilor gazdă.
Dezvoltarea investiţiilor străine directe (ISD) în această perioadă s-a datorat şi măsurilor
protecţioniste în materie de comerţ.
O dată cu prăbuşirea pieţei internaţionale de capital din anii '30 şi cu creşterea importanţei
investiţiilor străine directe în economia unor ţări ca Australia şi Canada, guvernele ţărilor gazdă
au început să acorde mai multă atenţie filialelor deţinute în străinătate de către corporaţiile
transnaţionale şi efectelor lor asupra economiei ţărilor gazdă.
Perioada 1945 - sfârşitul anilor '60
Această perioadă s-a caracterizat prin liberalizarea comerţului internaţional în urma
semnării acordurilor GATT şi Bretton-Woods, precum şi prin intensificarea fluxurilor de
investiţii dinspre SUA, Marea Britanie, iar spre sfârşitul perioadei şi dinspre celelalte ţări
europene.
Principalul stimulent pentru ISD în această perioadă l-a constituit lipsa de lichiditate a
ţărilor dezvoltate pentru a-şi satisface cererea de materii prime, pe de o parte, iar pe de altă parte,
lipsa de tehnologie a ţărilor în curs de dezvoltare.
Corporaţiile transnaţionale au început să se confrunte în această perioadă cu
protecţionismul şi măsurile antiinvestiţionale luate de noile ţări foste colonii.
Principalele eforturi ale acestor ţări s-au concentrat asupra întăririi suveranităţii, iar pe plan
economic s-au concretizat în măsuri împotriva corporaţiilor existente în aceste ţări şi în
descurajarea investiţiilor străine.
Conducerile STN, din această cauză, au devenit preocupate de riscul politic (în special
naţionalizările).
Pe măsură ce activele din străinătate ale STN şi numărul filialelor au crescut, ele şi-au
schimbat structura organizatorică devenind din monocentrice sau etnocentrice, policentrice.
103
Multe şi-au mutat centrul de greutate decizional din ţara gazdă, creând centre decizionale
regionale.
Perioada anilor 1970-1985
Interval caracterizat printr-o puternică tendinţă a corporaţiilor de a se integra şi de a
controla filialele de peste hotare. Datorită accentuării integrării regionale corporaţiile îşi
coordonează producţia pe baze regionale.
Din cauza crizei datoriilor externe la sfârşitul anilor '70, ţările în curs de dezvoltare au luat
măsuri pentru stimularea ISD pentru că nu mai puteau recurge la împrumuturi externe.
Dorinţa unor ţări de a trece de la o industrie de substituire a importurilor la o industrie
exportatoare şi de a reduce şomajul şi stimula creşterea economică este o altă trăsătură a acestei
perioade.
Transformarea Sistemului Monetar Internaţional, ratele de schimb flotante, creşterea
riscului incapacităţii de plată a firmelor din ţările în curs de dezvoltare (în special din America
Latină) au mărit riscul tranzacţiilor internaţionale, ceea ce a dus la o puternică tendinţă de
internaţionalizare a acestora de către STN.
Perioada 1985 - până în prezent
Se deosebeşte de precedenta prin apariţia de noi tehnologii pentru procesarea şi
transmiterea informaţiei.
Societăţile transnaţionale au devenit conştiente de nevoia de a răspunde mai bine la
cerinţele locale, de a se integra în sistemele economice naţionale.
A sporit pentru corporaţie şi importanţa implicării guvernelor. Dacă în stadiul al III-lea
aminteam de factorii de înzestrare creaţi de corporaţie, aici este vorba de factorii creaţi de
naţiunea gazdă, forţa de muncă, politica guvernamentală.
Cea mai importantă tendinţă a dezvoltării societăţii transnaţionale este transformarea ei
într-un tip diferit de corporaţie. Până acum ea era mai ales furnizorul de capital, management şi
tehnologie pentru filialele din străinătate. Acum, însă tot mai multe corporaţii au început să
devină "orchestratori" ai producţiei internaţionale în cadrul unui sistem complex de relaţii
internaţionale implicând sau nu investiţii de capital. Corporaţia transnaţională a prezentului are
nevoie de resurse "specifice", un anumit tip de capacităţi manageriale (aparţinând unei culturi
sau alteia), un anumit tip de resurse informaţionale şi tehnologice.
Succesul financiar al corporaţiilor internaţionale este tot mai mult determinat de
competenţa acestora în a dezvolta şi a conduce un sistem internaţional de activităţi producătoare
de valoare adăugată, competenţă determinată de 3 factori :
- aprecierea justă a diferenţelor de cerere între diferite ţări şi evaluarea corectă a posibilelor
resurse;
104
- capacitatea de a folosi experienţa câştigată pe plan global şi local în a întări baza firmei;
- capacitatea firmei de a echilibra balanţa între activităţile globale şi cele locale, astfel încât
să nu piardă economii de scară obţinute în plan global şi nici să nu piardă pieţe locale datorită
neadecvării ofertei.
Factorii politici şi tehnologici au avut o influenţă covârşitoare în transformarea
corporaţiilor din simple firme de export-import sau "colonizatori economici", în sisteme
complexe de coordonare a unor activităţi situate la mari distanţe geografice. Pentru STN a
prezentului, cuvântul cheie pare să fie coordonare. Societăţile transnaţionale vor deveni tot mai
mult "brokeri de informaţie, deoarece această coordonare complexă necesită analizarea şi
dirijarea unor fluxuri informaţionale foarte diverse într-un timp foarte scurt.
Pe măsură ce competenţa organizatorică, capacitatea de coordonare a societăţii
transnaţionale se va dezvolta, importanţa activelor se va diminua, corporaţia transformându-se
într-un set de relaţii complexe.
Astfel, corporaţia viitorului va fi mai mult o structură, un set de relaţii şi va avea ca
principală funcţie coordonarea acestor relaţii.
Indicatorii transnaţionalităţii
Gradul de implicare a unei firme în economia mondială este redat de funcţia de
transnaţionalitate, folosindu-se în acest sens doi indecşi: indexul de transnaţionalitate (IT) şi
indexul reţelei de răspândire (IRR).
Indexul de transnaţionalitate poate fi calculat fie pe baze unicriteriale (activitatea, de
exemplu), fie pe baze pluricriteriale (activitate, vânzări, angajări). Valoarea IT indică avantajele
sau dezavantajele investiţiilor externe, ca şi gradul de competitivitate pe plan intern şi extern.
Principala caracteristică a acestui index este aceea că nu ia în considerare în calculul său
mărimea ţării de provenienţă a firmei şi nu face distincţii între STN în funcţie de aria de
răspândire.
Mărimea ariei de răspândire se măsoară prin indexul reţelei de răspândire care este calculat
în mod precis pentru a reflecta numărul ţărilor-gazdă în care o firmă s-a stabilit. Nivelul acestui
index indică mărimea costurilor tranzacţiilor, ca şi nivelul de cunoaştere a pieţei externe.
Principala caracteristică a acestui indicator este aceea că în calculul său nu se ia în considerare
importanţa activităţii firmei intr-o anumită ţară-gazdă, fiecare fiind numărată o singură dată
indiferent de dimensiunea activului extern, nivelul vânzărilor sau numărul de angajaţi din ţara
respectivă în activitatea STN-ului.
O corelaţie între indexul de transnaţionalitate şi cel al reţelei de răspândire demonstrează că
o STN se poate extinde pe plan internaţional fără a fi nevoită să-şi mărească în mod extensiv
activul extern. În nici o industrie a lumii nu se înregistrează un index al reţelei de răspândire mai
105
mare decât cel de transnaţionalitate. Un paradox este faptul că STN din două dintre cele mai
importante ţări-gazdă ale lumii – SUA şi Japonia – au ambii indecşi de valori reduse datorită în
special avantajelor oferite de gradul ridicat de dezvoltare economică, lucru care le-a permis să-şi
realizeze o mare parte din potenţialul de creştere şi competenţă acasă. Invers, cele mai mari
valori ale celor doi indecşi sunt înregistrate de STN provenind din ţări cu economii mai reduse
sau din ţări care au o tradiţie puternică în relaţiile cu exteriorul (Olanda, Marea Britanie, Elveţia,
Suedia).
Este notabil faptul că ambii indecşi sunt determinaţi numai în funcţie de anumiţi factori
care nu denotă pe deplin concentraţia investiţiilor externe. De exemplu, o firmă poate investi în
fiecare economie a lumii realizând astfel un activ extern egal cu cel intern. Prin urmare, indecşii
săi ar avea valori foarte ridicate – 50% IT şi respectiv 100% IRR, lucru care nu implică însă şi un
grad mare de integrare a firmei în economia ţării-gazdă. Acest lucru poate fi corectat prin luarea
în considerare şi a altor factori ca mărimea pieţei-mamă sau vechimea şi experienţa firmei în
domeniu.
Cei doi indicatori luaţi separat cuprind numai diferite aspecte ale transnaţionalizării unei
firmei. Informaţiile privind activul extern, vânzările externe şi numărul de angajaţi externi sunt
completate de cele legate de diversitatea geografică oferită de indexul reţelei de răspândire.
Comportamentul financiar al STN
Societăţile transnaţionale îşi finanţează activitatea atât din surse proprii cât si atrase.
Sursele proprii reprezintă profituri nedistribuite sub formă de dividende, ci reinvestite, iar sursele
atrase provin de pe piaţa capitalurilor sau împrumuturilor de la bănci.
Criteriile după care firma îşi alege sursele de finanţare sunt cele referitoare la costuri şi la
risc. Notabil este faptul că o STN se confruntă cu costuri mai ridicate ale tranzacţiilor decât o
firmă internă. Cauza acestei diferenţe provine din dispersia geografică a activului în mai multe
ţări, accesul la pieţele de capital din ţări diferite cu rate de schimb variabile şi reglementări
diferite decât cele de pe piaţa internaţională.
Strategiile de finanţare ale acestor firme reprezintă conţinutul unei probleme complexe.
Acestea reflectă interacţiunea managementului extern, alegerii formei şi sursei de finanţare,
termenul scurt sau mediu al finanţării. Cea mai importantă problemă este cea legată de relaţia
firmelor-mamă cu filialele şi comportamentul financiar al celor din urmă. Politica de vânzare a
unei STN porneşte de la premisa producerii pe pieţele cele mai ieftine şi vânzării pe pieţele cele
mai scumpe.
Strategia preţurilor de transfer
În multitudinea elementelor de politică conjuncturală a managementului firmelor
componente ale trusturilor şi concernelor, un loc primordial îl ocupă preţurile de transfer. Cu
106
ajutorul mecanismului preţurilor de transfer se realizează de-a lungul întregului lanţ tehnologic o
intercaţiune unitară din punct de vedere economic şi financiar a tuturor sectoarelor şi serviciilor
angajate în procesul de integrare pe verticală, dar aflate acum în contextul unor conduceri de tip
nou, descentralizate. Prin procesul de descentralizare nu înţelegem reducerea gradului de
monopolizare a economiilor de piaţă moderne ci, într-o măsură de acum cunoscută, adaptarea
forţată a marilor firme la condiţiile externe în continuă schimbare, ceea ce le obligă pe acestea să
acorde autonomie tot mai largă subdiviziunilor structurale, în vederea creării posibilităţilor
modelării permanente conform cu situaţiile conjuncturale ale pieţei. Numai cu ajutorul preţurilor
de tranfer se poate echilibra corect activitatea economică a serviciilor STN, pot fi create
stimulente pentru îmbunătăţirea eficienţei activităţilor realizate şi se poate înfăptui o armonizare
perfectă a intereselor generale ale societăţilor componente cu cele de grup (monopol).
Procesul descentralizării societăţilor monopoliste mamut a avut perioada sa de înflorire în
anii ‟60, dar a fost urmat imediat de implementarea activă a preţurilor de transfer, apărute ca un
mecanism primordial al activităţii majorităţii corporaţiilor. La începutul anilor ‟80 Statele unite
ale Americii numărau peste 1,5 mii mari trusturi, iar marea Britanie peste 300 de trusturi care au
trecut la sistemul preţurilor de transfer. În spatele acestor cifre se află sute de mii şi milioane de
societăţi mici şi mijlocii care aplică preţurile de transfer. Încă o dată se poate constata rolul
primordial al politicilor de preţuri în funcţionarea şi dezvoltarea economiilor de piaţă. În plus, să
nu uităm niciodată rolul impus şi dirijat de sus al preţurilor de transfer.
Societatea japoneză a tergiversat mulţi ani trecerea la sistemul preţurilor de transfer,
considerat incompatibil. Şi în prezent, acest sistem încă mai oscilează în unele din structurile
organizatorice şi funcţionale ale unor companii japoneze. De asemenea, se manifestă şi o
tendinţă stabilă de continuă diversificare a producţiei şi serviciilor nipone, simultan cu
constituirea unei reţele paralele de deservire financiară capabilă să lărgească posibilităţile de
aplicare a preţurilor de transfer în perspectivă.
Cele mai cunoscute STN care utilizează preţurile de transfer sunt: GENERAL MOTORS,
GENERAL ELECTRIC, DUPONT DE NEMOUR, IKI, PLESSEZ(Anglia), TOYOTA
MOTOR, HITAKI, MATSUSHITA ELECTRIC INDUSTRIAL(Japonia). Aceste societăţi au
atins în anii „30-‟40 un nivel aşa de înalt de centralizare, încât, cheltuielile pentru coordonarea
verigilor acestora întreceau veniturile provenite din dezvoltarea economică a corporaţiei însăşi.
După anii ‟60 s-a trecut la descentralizarea lor, iar structura rezultată se caracterizează în primul
rând prin apariţia unor societăţi autonome de producţie care, însă ocupă o serie de poziţii
intermediare. Aceste poziţii intermediare se află de obicei între unităţile producătoare propriu-
zise (uzine) şi centrul de conducere. Serviciile se împart în funcţie de caracterul teritorial sau
107
comercial. Astfel, GENERAL MOTORS dispune de 27 servicii diferite ca funcţii, amplasate în
125 oraşe din SUA. Fiecare sector reuneşte, de regulă, o serie de uzine.
Apariţia acestor subdiviziuni relativ intermediare şi autonome a determinat conducerile
marilor monopoluri să formuleze noi căi de abordare a conducerii şi dirijării firmelor
subordonate. Cea mai importantă cale o constituie introducerea sistemului unic de decontări din
cadrul firmei (D.I.F. – decontări în interiorul firmei).
La baza sistemului D.I.F. se află preţurile de transfer. Ele reprezintă “preţuri speciale de
decontare” la care se realizează produsele şi serviciile din cadrul firmei. Pe baza lor nu se fac
plăţi reale. Valorile livrărilor din cadrul firmei se înregistrează la compartimentele contabile şi se
regăsesc în decontările financiare ale monopolului (trustului). Principalul indicator al eficienţei
economice al compartimentelor intermediare îl constituie profitul, iar uneori costurile de
realizare.
Preţul de transfer, condiţionat uneori, într-o oarecare măsură, de mecanismul de piaţă,
îndeplineşte în cadrul circuitului intern al concernului funcţia de cuantificare şi cea de încurajare.
Prima se manifestă prin urmărirea costurilor de producţie ale partenerilor în cazul tranzacţiilor
din interiorul firmei, iar cea de-a doua prin cota de profit realizat cu ajutorul preţului de transfer
impus în mod centralizat.
În contextul decontărilor din interiorul firmei (D.I.F.), stabilirea nivelului preţurilor de
transfer se bazează pe unul din următoarele aranjamente:
După opinia unor economişti occidentali, există o serie de avantaje pentru preţurile de piaţă
ca bază a preţurilor de transfer, şi anume:
- asigură o bază solidă interacţiunii compartimentelor productive ale monopolului
- oferă o estimare veridică a eficienţei activităţii acestora în virtutea admisibilităţii maxime
a preţurilor de piaţă chemate să reprezinte măsura de urmărire a costurilor şi profiturilor
- constituie elemente bine determinate (centralizat şi dirijat) ale activităţii
compartimentelor, cu precădere, prin profitul inclus în aceste preţuri de transfer
- preţurile de transfer care se bazează pe cele de piaţă se reflectă pozitiv asupra
productivităţii muncii şi a gradului de competitivitate a produselor din cadrul firmei
Preţurile de transfer care se bazează pe cele de piaţă nu reprezintă întotdeauna varianta
optimă a D.I.F. Aceasta întrucât uneori nu se poate determina preţul de piaţă al produselor din
cadrul firmei sau chiar preţul produsului analog. Într-o serie de cazuri ele sunt excluse din
circuitul comercial datorită specificului lor. Aceasta se referă, de exemplu, la produsele fabricate
de societăţi pe baza tehnologiilor secrete.
Aici există o anumită convenţionalitate a preţurilor cu amănuntul stabilite şi publicate. Pe
baza aprecierilor existente, diferenţa dintre preţurile publicate şi cele reale de piaţă este de 10-
108
15% de obicei în minus. Această diferenţă se poate mări uneori. În plus, alegerea preţului celui
mai reprezentativ este îngreunată în cazul pieţelor monopoliste. Aici preţul este strict dirijat şi nu
există diferenţe.
Preţurile pot reflecta, într-o serie de cazuri, cheltuielile de producţie ale unităţii dependente
furnizoare în cadrul circuitului intern. Această situaţie se poate datora îngustării pieţei interne
faţă de volumul circuitului scontat, cât şi ignorării gradului de încărcare a capacităţilor (pe piaţa
concurenţială firmele calculează preţul pe baza încărcării incomplete a capacităţilor, de regulă,
nu mai mult de 80%). Dimpotrivă, în societăţile descentralizate, în virtutea caracterului uniform
al producţiei, gradul de încărcare al capacităţilor este de obicei mai mare. În acest caz transferul
mecanic al preţului de piaţă duce la creşterea artificială a cheltuielilor compartimentului de
transfer şi la majorarea nejustificată economic a nivelurilor preţurilor din circuitul intern. În
situaţia creată se formează adesea decizii eronate, de pildă, se majorează preţul producţiei finale,
fapt care la rândul său este în stare să producă prejudicii gradului de competitivitate al firmei
mame. Cu alte cuvinte, preţurile de transfer care au la bază preţurile pieţei nu asigură întotdeauna
armonizarea intereselor compartimentelor cu cele ale monopolurilor în ansamblu.
Metoda de stabilire a preţurilor de transfer care se bazează pe preţul real de vânzare
constituie o alternativă originală. Potrivit acestei metode, preţurile de transfer se calculează în
funcţie de preţul real la care se desfac produsele oferite ale companiei respective.
La determinarea preţurilor de transfer ale produselor intermediare, din preţul real obişnuit
se scad profiturile şi costurile realizate în alte sectoare (în sensul invers al circuitului economic).
Această metodă a calculării preţurilor de transfer este utilizată de concernele japoneze HITAKI
şi MATSUSHITA ELECTRIC INDUSTRIAL. Potrivit estimărilor specialiştilor, preţul de
transfer cuprinde în structura lui:
- costurile secţiei furnizoare 22%
- profit 15%
- adaosuri (prime) de piaţă 34%
- adaosuri comerciale 19%
- alte cheltuieli 10%
TOTAL: 100%
Preţurile de transfer care au la bază preţurile pieţei duc adesea la deformarea esenţei
relaţiilor din cadrul concernului, ca urmare a acţiunii haotice a pieţei asupra mecanismelor
monopolurilor. Aceasta devine cauza apariţiei unor concurenţe nedorite între compartimentele
STN.
STN “adaptează” în practică preţurile pieţei la particularităţile relaţiilor din interiorul
firmei, determinând preţul de transfer prin contract, pe baza preţurilor de piaţă în vigoare. De
109
relevat că o serie de specialişti din sfera preţurilor de transfer exclud orice posibilitate de
utilizare a bazelor alternative ale preţurilor de contract. În acest caz s-ar putea întrevedea
pericolul slăbirii eficienţei sistemului de conducere a societăţilor prin preţurilor de transfer.
Experienţa activităţilor practice a societăţilor descentralizate dovedeşte faptul că preţurile
de transfer care se bazează pe acordul părţilor nu înlătură întotdeauna dificultăţile care stau în
faţa sistemului de conducere a corporaţiilor. Astfel, dacă în contract se stipulează clauza de a nu
se cumpăra “produse” din afara concernului, aşa cum proceda monopolul GENERAL
APPLIENCE COMPANY, atunci, în cazul în care preţul de piaţă se situează sub costurile
directe ale secţiei furnizoare, compania suportă deficite directe. De relevat, de asemenea,
caracterul subiectiv al contractelor în ceea ce priveşte stabilirea preţurilor de transfer, deoarece
selecţionarea preţului necesar depinde mult de caracterul individual al calităţii secţiilor care
semnează contractul. Procedura determinării preţurilor de transfer, este un proces îndelungat,
legat de o mare pierdere de timp, bani, precum şi de riscul unor situaţii conflictuale între
compartimente autonome.
În prezent, societăţile descentralizate se orientează tot mai rar spre criteriile de producţie
ale compartimentului furnizor atunci când stabilesc preţurile de transfer. Aceasta se datorează
faptului că pe înseşi pieţele tradiţionale de desfacere STN puternice sunt nevoite să confrunte
gradul de competitivitate al produselor secţiilor lor cu criteriul obiectiv extern care este preţul de
piaţă.
Trăsăturile specifice ale decontărilor în cadrul organizaţiei constau în faptul că acestea nu
sunt cunoscute şi nu sunt dezvăluite presei. În plus nu există date statistice sau contabile înscrise
sau publicate. Întregul sistem de preţuri de transfer constituie un secret.
Expansiunea STN şi echilibrul economic mondial

Secolul XXI va fi secolul coabitării statelor-naţiune cu societăţile transnaţionale sau
acestea din urmă vor ajunge să impună regulile jocului.Tranziţia paşnică spre viitor presupune
restabilizarea economiei globale prin controlul asupra acelor forţe economice care, în prezent,
sunt scăpate de sub control. Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare
(UNCTAD) apreciază că economia mondială se află pe muchie de cuţit şi ar putea intra în
recesiune în cazul în care nu se vor lua de urgenţă măsuri în Europa şi în Asia. UNCTAD
consideră că ar trebui să existe o lege internaţională a falimentului, care să confere guvernelor
dreptul de a opri atât plata datoriilor, cât şi scoaterea din ţară a capitalului investit. În cazul în
care această propunere ar fi pusă în practică, ea ar disruge multe reguli şi practici ale finanţelor
internaţionale.
110
UNCTAD regretă respingerea planului propus de Japonia, prin care s-ar fi înfiinţat un aşa-
numit fond asiatic, care ar fi sprijinit economiile importante din regiune. Propunerea a fost
"torpilată" de către Fondul Monetar Internaţional şi Trezoreria Statelor Unite, care au crezut că
fondul va submina condiţiile severe privind ajutorarea, impuse de către Fondul Monetar
Internaţional.
Naţiunea-stat nu mai poate face faţă problemelor ridicate de mutaţia spre
supraindustrialism. Nu va dispărea, dar i se va reduce puterea.
Corporaţia internaţională este acea "verigă" care trage "lanţul". Fără ea, s-ar părea că n-ar
mai exista nici o mare bancă transnaţională sau problemă a eurodolarului.
După unele opinii, societăţile multi sau transnaţionale sunt cheia restabilizării economiei
globale. Ele reprezintă potenţialuri de ridicare a nivelului de trai sau de distrugere a acestuia4.
Azi, cheia competitivităţii STN o constituie găsirea proporţiilor corecte între local şi global
în activitatea lor.
Factorii care determină decizia de dezvoltare în străinătate am văzut că au o structură
complexă.
Organizarea producţiei în străinătate include transferul de resurse financiare, tehnologice,
manageriale. Angajamentele sunt, de obicei, de lungă durată în medii economice necunoscute.
Modul în care firma percepe combinarea avantajelor sale specifice (informaţie, tehnologie,
abilităţi organizaţionale etc.) cu cele care sunt caracteristice mediului de implantare selectat ca
de exemplu accesul la piaţă, costuri scăzute, facilităţi legale şi administrative îi asigură succesul.
Naţionalul / localul se regăsesc în performanţa economică a societăţii transnaţionale sub
dublu aspect :
- rădăcinile avantajelor de proprietate sau de competitivitate ale firmei, păstrează amprenta
contextului naţional al firmei mamă;
- spaţiul economic de implantare permite valorificarea şi chiar potenţarea avantajelor
firmelor investitoare.
Operaţiunile STN sunt eficiente atunci când se raportează la specificul local respectând
climatul, sensibilităţile mediului receptor.
Michael Porter şi John Dunning subliniază rolul spaţiului economic naţional în dezvoltarea
unor firme puternice.
După Porter, dotarea cu factori de producţie naturali, dar mai ales creaţi, nivelul, structura,
gradul de sofisticare al cererii, nivelul de dezvoltare a industriilor adiacente, climatul
concurenţial, strategiile şi structurile organizaţionale ale firmelor naţionale determină avantaje
competitive.
111
Diferitele ţări deţin avantaje competitive în diferite domenii economice: Germania
excelează în ramurile de înaltă tehnologie ale construcţiei de maşini şi în industria chimică.
Firmele japoneze au forţă concurenţială în electronică, cele americane în domeniul
computerelor. Tehnologiile informaţionale sunt forţele care fac ca producţia de bunuri să fie
eficientă.
Multe corporaţii americane, japoneze şi europene încheie alianţe strategice, asigurându-se

contra riscurilor şi întărindu-şi poziţia.
Ultimii 10-15 ani stau însă mărturie a unei noi abordări de către transnaţionale a mediilor
de implantare. Dacă până acum fluxul de transmitere a tehnologiei era univoc – firma mamă
către filiale – în prezent, transnaţionalele încearcă să capteze potenţialităţile, cu deosebire
tehnologice, ale mediilor ţării gazdă.
Există chiar teorii ca de exemplu "teoria acumulării tehnologice", în virtutea căreia firmele
vor investi în medii cu potenţial de cercetare ridicat din punct de vedere infrastructural, al
resurselor umane. Conform acestei teorii, susţinute şi de realitate, fluxul tehnologic este
biunivoc, atât dinspre firma-mamă către filiale, cât şi dinspre filiale către firma-mamă.
În timp ce unii văd STN ca exploatatori de resurse umane şi materiale fără rezultate majore
pentru ţară sau comunitate, oponenţii consideră aceste firme gigant ca un triumf al capitalismului
global, ca un aport în scăderea costurilor de producţie şi introducerea în ţările sărace de
tehnologii noi.
Apariţia şi dezvoltarea STN au creat forme specifice de confruntări în economia mondială.
1. Filialele societăţilor europene în SUA suportă condiţii deosebit de grele în confruntarea
cu giganţii locali. Ele încearcă să suplinească diferenţa de talie asociindu-se cu firme americane.
Filiala americană a lui Royal-Dutch Shell este un exemplu în acest sens.
2. Filialele societăţilor americane în Europa beneficiază de condiţii de concurenţă mult mai
avantajoase, ocupând deja o poziţie dominantă în sectoare de vârf în ţările membre ale Uniunii
Europene.
3. O altă formă de concurenţă pe plan mondial este aceea dintre filialele diferitelor
societăţi. În Europa, firmele americane şi cele japoneze se înfruntă deseori.
4.2 Fluxurile şi stocurile investiţionale transnaţionale.
Societăţile Transnaţionale au ajuns astăzi cei mai puterinici şi mai dinamici agenţi
economici de pe glob, au devenit principalul vector al globalizării economiei contemporane iar
operaţiunile întreprinderilor multinaţionale constituie un factor major în mişcarea de liberalizare
şi de integrare a pieţelor în ultimele decenii. Deasemenea, STN sunt principalii actori care
112
generează fluxurile de ISD atât prin plasarea activităţilor de producţie cât şi prin intermediul
achiziţiilor şi fuziunilor internaţionale, forţa acestora fiind determinată de volumul uriaş de
bunuri şi servicii derulat de companiile grupate această denumire generică.
Diversitatea şi complexitatea fenomenului de multinaţionalizare a firmei este reflectată de

multitudinea de denumiri pe care literatura de specialitate ni le propune la acest subiect. Cel mai
frecvent, fenomenul amintit este desemnat prin expresiile: societate transnaţională, corporaţie
multinaţională, societate internaţională sau mare unitate internaţională, firmă globală sau
mondială, care pot releva uneori diferenţe de definire, fapt ce deseori rezultă din incertitudinea
terminologică.
La prima vedere termenii sunt asemănători dar în realitate au doar unele caracteristici
asemănătoare. Prin urmare, firmele internaţionale sunt întreprinderi care exportă sau importă în
ţările străine fără a dezvolta activităţi particulare în străinătate; firmele multinaţionale sunt
întreprinderi care au un angajament semnificativ în afacerile internaţionale sub forma
investiţiilor directe în străinătate care le permite să posede şi să controleze activităţile în cel puţin
două ţări, îşi formulează strategia bazîndu-se pe diferenţele între pieţe; firmele globale sunt
întreprinderi care percepe lumea ca o piaţă unică şi care creează produse standardizate pentru a
satisface consumatorii la nivel mondial; firmele transnaţionale sunt acele întreprinderi care
dispun de unităţi relativ independente în diferite ţări şi cuprind avantajele întreprinderii globale;
O încercare în diferenţierea termenelor de firme multinaţionale şi transnaţionale o face

Bernard Hugonnier care consideră că firmele multinaţionale sunt întreprinderi care au mai multe
naţionalităţi sau proprietatea şi controlul sunt făcute de persoane de naţionalităţi diferite şi în
rezultatul activităţii au efecte benefice atât asupra ţărilor de origine cît şi a celor de recepţie. Iar
firmele transnaţionale sunt întreprinderi care operează, începând cu baza sa, peste frontierele
naţionale ale altor ţări şi unora li se asociază cu ideea de exploatare, dominare în afacerile
statelor suverane. Ţinem să menţionăm că termenul „transnaţional” provine din engleză şi
franceză „transnational”, ceea ce înseamnă depăşirea graniţelor naţionale, folosit şi pus în
circulaţie de instituţiile ONU în deceniul al 8 al sec. XX. Termenul de întreprindere
multinaţională este utilizat în ţările industrializate şi în instrumentele OCDE referitoare la ISD,
iar ţările în dezvoltare şi Naţiunile Unite preferă să utilizeze termenul de „societăţi
transnaţionale”. Ca rezultat al evoluţiei, a faptului că ţările în dezvoltare îşi constituie propriile
transnaţionale, şi a faptului că ultimele decenii se marchează prin preponderenţa achiziţiilor şi
fuziunilor internaţionale în ISD care respectiv exclud caracterul de unică naţionalitate a
întreprinderii, considerăm că astăzi totuşi diferenţele între aceşti termeni nu sunt atât de esenţiale
113
şi persistă tendinţa de a utiliza în literaturile străine şi nu numai, termenul de întreprinderi
multinaţionale care au obţinut o anumită preponderenţă nu datorită ideologiei mai recunoscute ci
graţie vechimii relative şi faptului că opune întreprinderile multinaţionale cu cele naţionale.
Folosirea mai frecvent a denumiri de societate multinaţională se datorează şi faptului

că reliefează cel mai direct caracteristica lor esenţială, şi anume faptul că îşi desfăşoară
activitatea în cel puţin două ţări. Ele alcătuiesc un vast ansamblu la scara mondo-economică,
fiind formate dintr-o societate principală-societatea mamă şi mai multe filiale implantate în
diferite ţări.
Definiţii în determinarea societăţilor transnaţionale sunt numeroase, diverse şi discordante.

Ele implică într-o manieră combinată de la un autorul la altul criterii de asemenea variate precum
: talia (dimensiunea) firmei, numărul de filiale, cifra de afaceri, suma sau partea cifrei de afaceri
realizate în străinătate, criteriul producerii, controlul exercitat etc. Noţiunile de „societate
transnaţională” au fost şi sunt în permanentă cercetare şi dezvoltare iar orice tentativă de a defini
STN este cu fiecare zi mai friabilă, în virtutea dezvoltării din ce în ce mai diversificată.
Analizînd tot spectrul de noţiuni existente în literatura de specialitate şi cele promovate

de organizaţiile internaţionale, totuşi la părerea noastră cea mai elocventă definire a societăţilor
transnaţionale este următoarea: întreprinderile multinaţionale sunt întreprinderile care-şi
implementează, desfăşoară şi dezvoltă activitatea sa în mai multe economii, coordonează şi
exercită control asupra activităţilor întreprinderilor sale (producere sau servicii), organizează şi
repartizează operaţiunile mondiale între diferite ţări pe baza unei strategii comune în scopul
atingerii obiectivelor proprii.
Vorbind despre evoluţia companiilor transnaţionale, vrem să menţionăm că iniţial acestea

au funcţionat la un nivel preponderent naţional, într-un mediu descentralizat, într-o lume încă
dominată de prioritatea reglementărilor naţionale, a barierelor guvernamentale vizând
schimburile economice internaţionale, perioadă în care acestea au preferat să înfiinţeze agenţii şi
filiale pe teritoriul altor state, altele decât cel al societăţii – mamă, dotate cu autonomie sporită.
Jumătatea secolului XIX şi începutul primului Război Mondial corespunde fazei

incipiente a procesului de multinaţionalizare. Noi metode organizaţionale, noi tehnologii de
producţie şi noi forme de transport au condus la dezvoltarea firmelor ce deţineau mai multe
fabrici şi care se extindeau peste graniţele ţărilor de origine. În 1867 firma “Singer” a construit
prima uzină în străinătate. La Glasgow. “Singer” a fost prima societate care a fabricat şi difuzat
114
un produs (maşini de cusut) în aceeaşi formă şi sub aceeaşi marcă în lumea întreagă. Ea este cea
mai îndreptăţită să revendice în calitatea de prima societate multinaţională din lume.
Dezvoltarea ISD în perioada interbelică s-a datorat în mare parte şi măsurilor protecţioniste
în materie de comerţ, principala funcţie a filialelor din străinătate fiind asigurarea accesului la
pieţele naţionale pentru companiile mamă. Această perioadă corespunde fazei de maturizarea
procesului de multinaţionalizare şi de confirmare a rolului ISD ca formă de colaborare
economică internaţională. Deşi nu a avut loc o creştere semnificativă a volumului valoric al
fluxurilor investiţionale, această perioadă s-a caracterizat prin persistenţa lor, în ciuda
dezechilibrelor generate de cele două războaie mondiale şi de criza economică din 1929-1933.
Dupa 1945 şi distrugerea sistemului colonialist, caracterul omogen al societăţii

internaţionale a dispărut iar companiile transnaţionale au devenit prezenţe importante pe plan
internaţional datorită liberalizării comerţului internaţional în urma semnării acordurilor GATT şi
Bretton Woods, precum şi intensificării fluxurilor de investiţii dinspre SUA, Marea Britanie, iar
spre sfîrşitul perioadei şi dinspre celelalte ţări europene. Cu această perioadă (perioadă
postbelică) începe faza de expansiune rapidă a STN în economia mondială. Principalul stimulent
pentru investiţii din această perioadă l-a constituit lipsa de lichidităţi a ţărilor dezvoltate pentru a-
şi satisface cererea de materii prime, pe de o parte, şi pe de alta lipsa de tehnologie a ţărilor în
dezvoltare, necesară pentru a-şi exploata eficient resursele minerale. Reducând barierele
schimburilor comerciale prin întelegeri bilaterale sau multilaterale, statele au creat implicit
pentru companiile transnaţionale pieţe largi de desfacere şi oportunităţi pentru ca aceşti actori
non-statali să se dezvolte şi să îşi adapteze scopurile lor economice private la exigenţele unei
economii globale în care actorii decidenţi nu mai sunt statele.
Perioada anilor 1970- 1985 se caracterizează prin accentuarea integrării regionale, în

special în Europa. În rezultatul crizei datoriilor externe de la sf. anilor 70, ţările în curs de
dezvoltare au luat măsuri pentru stimularea şi atragerea ISD, deoarece nu mai puteau recurge la
împrumuturi.
Mijlocul anilor 80 începutul sec.XXI se caracterizează prin apariţia noilor tehnologii pentru
procesarea şi transmiterea informaţiilor. Corporaţiile au devenit conştiente de necesitatea de a
răspunde mai bine la cerinţele locale, de a se integra în sistemele economice naţionale. Este
unanim recunoscut companiilor transnaţionale un proces de dezvoltare spectaculoasă, ele
evoluând de la câteva sute de asemenea entităţi în 1970, la peste 40.000 şi aproape 250.000 de
agenţii, filiale şi succursale la mijlocul anilor 90, în condiţiile în care fenomenul marilor fuziuni
între companiile transnaţionale precum Exxon Mobile, cu un capital de 242 bilioane de dolari
115
reprezintă de asemenea, o cauză a uriaşei influenţe pe care acestea o exercită pe plan economic
şi chiar politic pentru lumea statelor.
Dacă până acum corporaţiile transnaţionale erau mai ales furnizori de resurse ca capital,
management, tehnologie pentru filiale atunci astăzi, potrivit statisticilor ONU, companiile
transnaţionale sunt adevaraţi lideri ai producţiei de bunuri şi servicii în comerţul internaţional
determinând totodată prin activitatea lor şi fluxurile transnaţionale de capital. Impulsul globalist
este dat de alianţa între companiile transnaţionale, burse şi bănci, cu o tendinţă de a avea avantaj
asupra politicilor statelor, în special în sectorul economic-financiar. În ultima decadă a secolului
XX, puterea economică a acestor companii a sporit la peste 50%, procesul de concentrare al
capitalurilor înregistrând în 1997-1998 cel mai înalt nivel.
Originea schimbărilor majore din sistemul economic internaţional, bazat pe

internaţionalizarea producţiei, pe dezvoltarea rapidă a investiţiilor străine directe şi a comerţului
internaţional, a apărut ca un motiv pentru companiile transnaţionale de a deveni agenţi
responsabili în noul context economic internaţional, în particular în ceea ce priveşte
direcţionarea investiţiilor străine directe bazate pe strategii private transnaţionale. Distribuţia
companiile transnaţionale reflectă în lume marea discrepanţă dintre ţările în curs de dezvoltare şi
puternicele state industrializate având investiţii străine directe în număr mare şi care prezintă cel
mai crescut grad de atractivitate pentru activităţile comerciale şi investiţiile CT-urilor. La
mijlocul anilor 1990, după estimările ONU, erau aproape 45.000 de societăţi- mamă, dintre care
37.000 erau localizate în statele dezvoltate membre ale OECD. Dacă, în 1996, companiile
transnaţionale controlau un stoc de investiţii străine directe estimat la 3,2 trilioane de dolari,
investiţiile acestora au crescut în 1996 la 7 trilioane de dolari. Potrivit World Investment Report,
primele corporaţii transnaţionale, precum Ford Motor Company/USA, General Electric
Company/USA, General Motors/USA, Toyota Motors/Japan, Shell Royal Dutch/Great Britain
and Holland, Hitachi/ Japan, Exxon Corporation/ USA, IMB/USA, Mitsubishi/ Japan, Itochu
Corporation /Japan sunt grupate în statele hi-tech avansate din cadrul triadei strategice şi
capitalul lor sau vânzările totale realizate fiind superioare produsului naţional brut al mai multor
state.
Sfârşitul anilor 90 a cunoscut un proces al creşterii puterii companiilor transnaţionale

devenind o autentică expresie a globalizării, dominând comerţul între ţările dezvoltate şi
controlând fluxurile internaţionale de capital. Cea mai importantă creştere a companiilor
transnaţionale a fost în sectorul bancar, unde capitalurile sociale au atins un ritm de peste 7% în
116
fiecare an. Aceste companii trec printr-un spectaculos proces de fuziuni internaţionale majore,
implicând capitaluri de peste 100 mlrd. de dolari
Principalele cauze identificate în procesul de creştere a puterii şi expansiunii companiilor

transnaţionale sunt: reducerea intervenţiei statale în economie, creşterea exporturilor în ţările în
care s-au redus taxele vamale, expansiunea comerţului liber, accesul la regiuni noi ca urmare a
destrămării uniunii sovietice şi reorientării statelor ex- socialiste spre economia de piaţă,
intensificarea globalizării sectorului financiar şi integrarea pieţelor financiare, procesele de
privatizare şi comercializare au dat acces la noi pieţe şi ramuri, care anterior erau inaccesibile
sau accesul era limitat, intensificarea concurenţa, crescut importanţei proceselor de integrare
regională şi zonelor de cooperare care au generat efecte multilaterale asupra plasamentelor
directe de capitaluri etc.
Dacă în prima etapă a activităţii lor internaţionale, companiile transnaţionale erau
specializate în extragerea minereurilor şi în exploatarea plantaţiilor agricole, a doua modificare
importantă în dezvoltarea istorică a acestora a fost etapa multinaţionalizării; cea de a treia
schimbare majoră are ca prioritate piaţa serviciilor. Companiile transnaţionale exercită un rol
esenţial în sectoare specifice ale activităţii economice, precum:
 sectorul bancar şi financiar, în care companiile transnaţionale îşi constituie adevărate

monopoluri pe sistemul bancar mondial, cu investiţii directe străine de 200-300 mlrd ;
primele 100 de bănci deţin peste 4500 agenţii, sucursale, filiale, dominând piaţa
financiară cu 75-80%;
 în comerţul internaţional, companiile transnaţionale îşi impun produsele lor înalt-
competitive pe toate pieţele naţionale; două treimi din comerţul mondial se derulează
prin intermediul primelor 500 de CTN-un; prin urmare, mai rămîne doar o treime din
comerţul mondial care să se desfăşoare conform teoriilor clasice privind comerţul, la
preţurile pieţei;
 la nivel tehnologic, prin investiţii străine directe constituind contribuţii la creşterea
nivelului tehnologic de dezvoltare a statului-gazdă; CTN-urile deţin 90% din licenţele
tehnologice la scară mondială;
 pe planul dezvoltării economice a statului gazdă, prin contribuţia cu resurse financiare,
tehnologice, de management, prin crearea de locuri de muncă, prin crearea şi
dezvoltarea intreprinderilor, sau prin retehnologizarea şi modernizarea intreprinderilor;
 în sectorul serviciilor, în special în cel hotelier, bancar, al industriei de transport,
datorită calităţii de sectoare profitabile;
117
 în introducerea unui management modern în statele gazdă, prin pregatirea personalului,
prin furnizarea de experienţă, prin schimburi între companiile transnaţionale şi în cadrul
agenţiilor, sucursalelor şi filialelor acestora;
 în domeniul politic, ca o consecinţă a importanţei lor pentru producţia şi exporturile
statului gazdă şi al statului de origine al societăţii–mamă;
La începutul secolului XXI, companiile transnaţionale sunt considerate ca una din cele mai
mari provocări pentru actuala ordine internaţională economică.
Conform datelor ONU referitoare la STN, extinderea lor pe parcursul anilor a devenit
simţitoare căci dacă în mijlocul anilor ‟90 existau 44508 astfel de structuri care controlau peste
276 mii de filiale, atunci deja în anul 2000 aceasta reprezintă mai mult de 60 000 de întreprinderi
multinaţionale care posedă mai mult de 800 000 filiale în străinătate, Numărul întreprinderilor
multinaţionale a crescut pe parcursul ultimilor 30 ani de 9 ori (1970- 7000, 1976- 11000, 1990-
24 000, 2000 - 60 000)
Potrivit World Investment Report 2008, 84 din topul celor mai mari 100 CTN sunt
plasate în ţările dezvoltate din triada strategică : USA, Japonia, Uniunea Europeană. În acest top
Statele Unite deţin 24 CTN, cinci ţări – Statele Unite, Anglia, Franţa, Germania şi Japonia au 72
CTN. Performanţele acestor economii, infrastructura modernă, avansul tehnologic şi spiritul
antreprenorial, susţinut de o economie de piaţă şi o democraţie ce a permis dezvoltarea şi
punerea în practică a ideilor novatoare au făcut din aceste ţări mediul cel mai prielnic pentru
apariţia şi dezvoltarea fără precedent a fenomenului corporatist.
Din topul celor mai mari 100 CTN din lume, 58 activează în următoarele 6 industrii:
automobile (11), petrol (10), electronica şi echipamente electronice(10), farmaceutică (9),
telecomunicaţii(9) şi electricitate, gaz şi apă(9)
Transnaţionalizarea companiilor devine tot mai evidentă nu numai în ţările dezvoltate ci şi

în cele în dezvoltare. Afirmaţia că universul CTN este dominat de firmele din ţările dezvoltate
este în schimbare. Numărul firmelor din ţările în dezvoltare în topul celor mai mari 100 CTN
non-finaciare este în creştere în ultimii ani de la 5 în anul 2004 la 7 CTN în anul 2005 (saşe
CTN sunt din ASIA şi una din Mexico) şi în scădere pînă la 6 în anul 2006. În 2005 activele
străine ale celor 100 CTN din ţările în dezvoltare au atins cifra de 471 mlrd.dolari. Tot în acest
an volumul vînzărărilor în străinătate şi numărul angajaţilor peste hotare a celor mai mari 100
CTN din ţările în dezvoltare au crescut cu 48% şi 73% respectiv.
În anul 2006, Corporaţiile transnaţionale responsabile de creşterea volumului producţiei

internaţionale numărau cel puţin 78 000 CTN cu 780 000 filiale străine. 58 000 de STN
118
apartineau ţărilor dezvoltate şi 20 000 – ţărilor în dezvotare şi tranziţie (18 500 – ţărilor în
dezvoltare şi 1650 –în tranziţie). Producerea bunurilor şi prestarea serviciilor de către aceste
78 000 CTN în străinătate au crescut mult mai rapid în anul 2006 faţă de anii precedenţi. Astfel
vînzările, valoarea adăugată şi exporturile acestor CTN şi filialelor străine au crescut cu 18%,
16% şi 12% respectiv. Lor le revineau echivalentul a 10% din produsul global brut (GDP) şi o
treime din exporturile mondiale. Cele mai puternice CTN rămineau a fi General Electric,
Vadafone şi General Motors care deţineau cele mai mari active în străinătate printre primelor
100 de STN. Pe primul loc în lume după atragerea filialelor CTN rămine a fi China, cu toate că
rata de creştere a numărului CTN provenite din ţările în dezvoltare şi tranziţie în ultimii 15 ani a
depăşit cele din ţările dezvoltate.
Pentru anul 2008, producerea bunurilor şi prestarea serviciilor de cele 79 000 STN cu
790 000 filale în străinătate continue să crească şi stocul ISD ale acestor societăţi a depăşit cifra
de 15 miliarde dolari în anul 2007. UNCTAD estimează că cifra de afaceri totală a STN este
egală cu 31 000 miliarde dolari- ceea ce reprezintă o creştere cu 21 % în raport cu anul 2006.
Valoarea adăugată a filialelor străine în toată lumea a fost estimată la 11% din PIB mondial în
2007 (6 030 miliarde), iar numărul salariaţilor a crescut cu 16,6 % faţă de anul trecut atingînd
cifra de 82 milioane. Astfel vînzările, valoarea adăugată şi exporturile acestor CTN şi filialelor
străine au crescut cu 21 %, 20% şi 15,4 % respectiv. 85 de STN din primele 100 provin din cele
mai puternice state din lume ca: SUA, Japonia şi Uniunea Europeană.
De fapt aceleaşi şase industrii donimă lista celor mai mari corporaţii transnaţionale:
automobile (13), petrol (10), electronica şi echipamente electronice (9), farmaceutică (7),
telecomunicaţii(8) şi electricitate, gaz şi apă(8). Aceste 6 industrii se referă la 55% din cele mai
mari 100 CTN, 25 % reprezintă - industria metalurgică, produsele chimice, comerţul cu
amănuntul şi cu ridicata, si industria alimentară. Sectoarele de activitate a STN se diversifică.
Astfel societăţile din sectorul manufacturier şi cel petrolier aşa ca General Electric, British
Petroleum, Shell, Toyota şi Ford Motor rămîn în topul clasamentului celor 25 primele STN non
financiare din lume. Oricum, STN din sectorul serviciilor, inclusiv în infrastructură, sunt din ce
în ce mai numeroase în ultima decadă,- astfel 20 STN figurau în topul primelor 100 în anul 2006
faţă de numai 7 în anul 1997.
4.3 Strategii de creştere a STN
A creşte pentru a cuceri piaţa! Acest slogan exprimă logica măririi taliei, a
concentrării capiatalului li a producşiei unei societăţi transnaţionale. O firmă poate atinge o
clasă mondială nu datorită vreunei rente rente de poziţie sau gestiunii intuitive, ci, în
119
principal, prin spiritul de întreprindere, adică prin urmărirea tenace a unei strategii dinamice
de creştere.Există o creştere internă sau organică şi o creştere externă.
 Creşterea internă înseamnă sporirea capacităţilor unei firme din interiorul ei, adică
prin auto-finanţare, pe baza profitului propriu nedistribuit şi reinvestit. Creşterea
internă devine posibilă şi prin recurs la resurse externe de finanţare, cum sunt
împrumuturile bancare sau emisiunea de tittluri de valoare în scopul majorării
capitalului.
Alegerea surselor de finanţare este influienţată de politica financiară oficială: de

mărimea impozitului pe profitul corporaţiilor, de nivelul taxei scontuluietc. În ultimă
instanţă, hotărîtoare este evoluţia ciclului economic. În perioadele de boom, cînd masa
profiturilor creşte, autofinanţarea se află pe prim plan.
 Creşterea externă, acestă formă de creştere, de concentrare a capitalului, se poate

înfăptui prin mai multe căi:
- Fuziunea, este o tehnică de concentrareconform căreia două sau mai multe firme,
indiferent de ţara de origine, se regrupează într-una singură. Dimn punct de
vedere juridic, vechile firme dispar, fiind înlocuite de alta nouă.
- Absorbţia reprezintă o tehnică de achiziţie prin care o firmă cumpără integral altă
firmă. Societatea absorbită dispare ca firmă independentă. Firmele şintă sunt alese
dintre cele care au raport divident/valoare bursieră inferior celui realizat de firma
raider. Operaţiunea de absorbţie, în afara reparării şi evaluării firmei şintă, mai
ridică şi problema alegerii între cumpărarea acţiunilor sau numai a activelor. În
cazul cumpărării acţiunilor, se cumpără totul: atît activele, cît şi pasivele.
Achiziţionarea activelor este avantajoasă pentru cumpărător, pentru că lasă în
sarcina vînzătorului pasivele potenţiale.
Fuziunea şi absorbţia au drept scop raţionalizarea structurilor, a schemei locurilor de

muncă, într-un timp cît mai scurt, în vederea micşorării costurilor. Dar astfel de operaţiuni,
pentru a fi reuşite, trebuie să însemne nu numai reducerea costurilor, ci şi degajarea unor
mijloace pentru o dezvoltare superioară, pentru obţinerea într-o şi mai mare măsură a
economiilor de scară.
- Participarea, constă în achiziţionarea unei părţi a capitalului altei firme din

aceeaşi ţară sau din străinătate.
120
Participarea este minoritară atunci cînd procentajul deţinut din totalul acţiunilor nu
permite controlul. Ea poate deveni majoritară dacă se ajunge la deţinerea pachetului de
acţiuni de control al firmei şintă.
- Oferta publică de schimb, este o opraţiune în care firma raider doreşte să cumpere
firma şintă, propunînd acţionarilor acesteia acţiuni). Acţiunile firmei ştintă sunt
retrase şi înlocuite cu acţiunile firmei raider, într-un anumit raport. .
4.4. Relaţiile STN cu statele naţionale şi Implicaţiile expansiunii STN şi

managementul societăţilor transnaţionale.
Pe lângă clasicele relaţii interstatale, creşte importanţa relaţiilor dintre STN şi statele
naţionale, dintre STN din diferite ţări, dintre societatea-mamă şi filialele sale externe.
Relaţiile societăţilor transnaţionale cu ţara de origine apar ca relaţii dintre parteneri
aflaţi de aceeaşi parte a baricadei. Dar există şi cazuri în care "ambianţa cordială" între STN şi
statul de origine este tulburată de unele dispute.
Dar pline de tensiune şi adesea complicate sunt relaţiile dintre STN şi ţările pe teritoriul
cărora îşi desfăşoară activitatea. Societăţile transnaţionale intră în contradicţie cu interesele
ţării gazdă.
În cazul societăţilor transnaţionale americane, societatea-mamă deţine integral acţiunile
filialelor. Centrul de decizie aflat în SUA poate impune filialei dintr-o anumită ţară, fie o politică
de investire a profitului, fie să cumpere de la societatea-mamă (sau o altă filială) bunuri, la
preţuri ridicate abuziv. Asemenea practici pot influenţa nefavorabil balanţa de plăţi a ţării de
rezidenţă. De asemenea, ţara gazdă pierde de pe urma suprafacturării importurilor şi a
subfacturării exporturilor filialelor străine de pe teritoriul său, avantajele de pe urma investiţiei
străine fiind considerabil reduse.
"Centrul de decizii" poate impune politica de salarii, poate dicta unde şi cât anume să
exporte fiecare filială. Pentru maximizarea profitului pe ansamblu, firma-mamă poate impune
uneia dintre filialele sale externe o politică de restrângere a activităţii, concedieri, transferul de
capital etc.
În unele împrejurări ele aduc atingere suveranităţii statului, manifestându-se ca organisme
supranaţionale. Sunt acuzate, adesea că utilizează caracterul lor internaţional pentru a "ocoli"
fiscul prin intermediul preţurilor de transfer sau a implanturilor în zone considerate "paradisuri
fiscale".
Preţul de transfer este un preţ de cedare a mărfurilor sau serviciilor în cadrul grupului. El
depinde de strategia proprie a STN şi nu de costurile reale de producţie, falsificând în acest fel
121
concurenţa liberă din comerţul internaţional. Centrul de decizie rămâne naţional, devenind centru
de hegemonie. Guvernele ţărilor gazdă se văd nevoite să ia măsuri de limitare a posibilităţii de
participare a acestor firme la capitalul pe acţiuni al societăţilor indigene.
Numeroase societăţi transnaţionale în schimb, au contribuit la îmbunătăţirea standardelor
de viaţă în ţările unde operează, au ajutat la democratizarea locului de muncă. Directorii
executivi ai STN, bancherii şi finanţiştii, aşa cum afirmă Al. Toffler în lucrarea "Spasmul
economic", nu sunt nişte persoane sinistre. Nu sunt cu toţii spioni şi sabotori contrarevoluţionari
cum sugerează rolul jucat de IT&T în Chile. Sunt pur şi simplu investitori, manageri,
planificatori, care profită de cel mai mare vid legal din lume.
Societăţile transnaţionale ca şi "cetăţeni ai lumii", sunt preocupate de respectarea unor
norme de civilitate în prestaţia lor internaţională. Majoritatea au adoptat coduri interne de
conduită. Au angajat personal special care veghează la respectarea principiilor de etică în
acţiunile firmei şi asta nu pentru imaginea pe care vor să şi-o creeze. Spre exemplu, Levi Strauss
anulează contractele cu acei furnizori care utilizează munca copiilor sau suprasolicită personalul.
Tot mai multe societăţi transnaţionale se pronunţă pentru standarde de mediu ridicate.
Companiile petroliere British Petroleum şi Arco garantează construcţia de şcoli şi aeroporturi
veghind şi la protecţia mediului în schimbul permisiunii de a fora şi în zone precum Siberia şi
Alaska.
Societăţile transnaţionale aduc în mediile de implantare standarde internaţionale şi globale
impunându-le competitorilor globali. Un astfel de comportament tinde să schimbe imaginea de
agent lacom, exploatator, corupt, care a caracterizat percepţia cu privire la transnaţionale.
Codul de conduită al corporaţiilor transnaţionale încearcă să liberalizeze armonizarea
reglementărilor naţionale cu privire la investiţia străină directă.
După unele opinii, enorma putere a companiilor transnaţionale nu poate fi lăsată să
acţioneze necontrolat. Statele receptoare de investiţie străină vor trebui să-şi creeze mecanisme
noi de control asupra transnaţionalelor. Deşi politicienii vor nega public că "renunţă la
suveranitate" vor fi siliţi de "ordinea transnaţională" să facă acest lucru.
Pe măsură ce tot mai multe decizii scapă controlului naţiunii, acestea scapă şi de
responsabilitatea democratică. "Când noţiunea de democraţie încetează să mai fie adevărată, ţara
devine o colonie". Al. Toffler susţine că e posibil ca economiile unor naţiuni să se subordoneze
sistemului economic transnaţional asupra căruia nu au nici un control şi nu altor naţiuni.
Ţările în curs de dezvoltare aşa cum se remarcă într-un studiu ONU privesc cu suspiciune
extinderea societăţilor transnaţionale. Aceste ţări şi-au radicalizat poziţiile cerând ONU aplicarea
unui cod de conduită pentru STN care să aibă următorul scop :
122
- să împiedice amestecul în afacerile interne ale ţărilor gazdă şi cooperarea cu regimurile
rasiste;
- să reglementeze activităţile în ţările gazdă pentru a elimina practicile comerciale
restrictive;
- să furnizeze ţărilor în curs de dezvoltare, în condiţii echitabile, asistenţa şi tehnicile
necesare în materie de gestiune;
- să reglementeze repatrierea beneficiilor obţinute de către aceste societăţi;
- să încurajeze aceste societăţi să reinvestească beneficiile în ţările în curs de dezvoltare.
Activitatea STN nu este în mod automat şi nediferenţiat benefică pe teritoriul ţărilor gazdă,
şansele ca ea să se dovedească benefică sporesc în măsura în care reuşeşte să îmbine strategiile
transnaţionale cu interesele politicii statelor receptoare (gazdă).
În concluzie, fără a minimaliza aportul lor, totuşi STN nu trebuie considerate şi nici nu sunt
făcători de minuni care prin investiţiile lor ar aduce izbăvirea de chinurile tranziţiei şi ar deschide
porţile bunăstării.
CRITICI ADUSE STN

 Repartizarea profiturilor din activităţile de producţie din ţările mai sărace în ţările bogate
 Folosesc capitalul local în propriul interes
 Ameninţă suveranitatea ţărilor gazdă
 Închid brusc firmele când reglementările guvernamentale devin stânjenitoare
 Promovează transferuri de tehnologii neecologice şi activităţi de producţie care cer un
capital intensiv
 Adâncesc decalajele între bogaţi şi masele de săraci din ţara gazdă
 Lucrează în cadrul unor proiecte în care proprietatea este împărţită cu ţara gazdă
 Încurajează urbanizarea
 Aport de capital tehnologic
 Furnizează instruirea localnicilor
 Asigură comenzi şi locuri de muncă pentru firmele locale
 Investesc cel puţin o parte din profituri în economia locală .
Poate că ar fi necesară crearea unor comisii de control transnaţional, care să aibă în vedere
crearea unor fonduri transnaţionale pentru progres social în ţările în curs de dezvoltare.
Grija majorităţii guvernelor ţărilor lumii este se pare aceea de a fi în pas cu exigenţele
proceselor de mondializare şi globalizare. Din această cauză adoptă legislaţii naţionale şi
renegociază unele acorduri multilaterale, regionale sau bilaterale.
123
Fără a avea o naţionalitate bine definită, STN nu sunt afectate de situaţia economică din
ţara lor de baştină. Capacitatea practic nelimitată, de a intra şi de a ieşi în / de pe o piaţă, oricare
ar fi aceea şi în orice domeniu de activitate, permite societăţilor transnaţionale evitarea crizelor
economice.
Extinderea societăţilor transnaţionale a avut loc începând cu anii '70 fiind puternic legată
de acumularea de capital. La începutul anilor '90 circa 37.000 de astfel de companii, având
170.000 filiale, împânzeau economia mondială.
În 1997 existau 53000 STN ce controlau 448000 de filiale.
Evoluţia primelor 100 STN
În general, în ultimii ani, evoluţia STN arată o continuă tendinţă de creştere a gradului de
transnaţionalitate, grad ce stă la baza topului primelor 100 STN din lume, top publicat pentru
prima dată în 1990.
Timp de mulţi ani prima poziţie în acest top a fost ocupată de firma englezo-olandeză
Royal Dutch Shell care a fost însă detronată de către firma americană General Electric în 1996
când aceasta a urcat de pe locul 3 pe locul 1. O altă schimbare majoră a fost înregistrată de firma
elveţiană Nestle care, după ce în 1996 a urcat de pe locul 19 pe 11, în 1997 a reintrat în topul
primelor 10 clasate. Aproximativ 85% din cele 100 STN sunt firme care s-au menţinut în top în
ultimii 5 ani. Majoritatea acestor firme provin din ţările membre UE, SUA şi Japonia, ţări cu
economie dezvoltată, firme care au dominat topul încă din 1990. Spre deosebire de firmele din
SUA şi Japonia, al căror număr în top a crescut (cu peste 50% faţă de 1990), cele din ţările
membre UE şi-au redus ponderea până în 1996. Contrar aşteptărilor, între 1998 şi 1997 numărul
lor a crescut de la 41 la 45, neatingând însă recordul din 1990 când UE deţinea 48 de firme în
top.
Timp de mulţi ani nici o firmă din ţările în curs de dezvoltare nu a avut acces la top.
Situaţia s-a schimbat însă în 1995 când lista a cuprins pentru prima dată două STN din ţările cu
economie în curs de dezvoltare – Daewoo Corporation din Coreea şi Petroleos de Venezuela din
Venezuela. În următorii ani cele două societăţi şi-au îmbunătăţit situaţia ajungând chiar în rândul
primelor 50 STN, dar nici o altă STN din ţările în curs de dezvoltare nu li s-a alăturat.
În fiecare an din top iese un anumit număr de firme al căror loc este luat de cele aflate pe
poziţiile imediat următoare şi care cunosc o creştere semnificativă a indexului de
transnaţionalitate.
ACTIVUL EXTERN al primelor 100 STN însumează în jur de 2 trilioane $ ca urmare a
unei creşteri continue între 1993 şi 1996. Cel mai mare salt a fost făcut între 1993 şi 1996 când
procentul de creştere a fost de 30%, în 1996 înregistrându-se un procent de creştere de 6%.
Această tendinţă a fost însă întreruptă în 1997 când în totalitatea activului extern s-a înregistrat o
124
scădere de 0,8%. De remarcat este faptul că nu toate firmele urmează aceeaşi tendinţă, statisticile
arătând evoluţia lor în termeni medii. Un exemplu care să confirme această afirmaţie este cel al
firmei franceze TOTAL care între 1995-1996 a înregistrat o creştere de 53%. În 1997, deşi
tendinţa generală a fost de scădere, firme ca Seagrom Company, Hewlett-Packward, Honda
Motor, Motorola au înregistrat un procent de creştere cuprins între 20 şi 38%. Totalitatea
VÂNZĂRILOR EXTERNE a avut în această perioadă aceeaşi evoluţie ca şi activul extern,
înregistrând o creştere medie de 7% pe an până în 1996 şi o scădere cu 0,7% în 1997. Factorul
principal care a determinat evoluţia crescătoare a vânzărilor externe a fost creşterea ponderii
acestora în comerţul mondial. În ultimii doi ani acest procent a depăşit 55% faţă de 48% în 1995
şi 52% în 1996. În ciuda scăderii generale a vânzărilor externe în 1997 au existat firme ca Sony,
Fujitsu Limited sau Mitsubishi Motors care şi-au ridicat vânzările cu procente cuprinse între 16-
23%. Din compararea datelor rezultă că STN-urile îşi măresc mai rapid vânzările decât activul
extern, lucru ce demonstrează o dezvoltare intensivă a caracterului lor transnaţional.
În ceea ce priveşte NUMĂRUL ANGAJAŢILOR EXTERNI, acesta a crescut continuu din
1990 până în prezent, chiar dacă pe plan mondial numărul populaţiei ocupate a scăzut în ultimii
ani. Firma care în această perioadă a înregistrat cea mai mare creştere a fost Michelin (Franţa) cu
un procent de peste 100%. Simultan, 5 din primele 100 STN şi-au redus numărul angajaţilor,
procentul atingând chiar şi 57%. Din statisticile efectuate a rezultat faptul că dintre firmele care-
şi măresc anual numărul angajaţilor cele mai multe provin din industria automobilelor (Daimler-
Benz, Volvo, Volswagen, Fiat) sau din telecomunicaţii (Ericsson, Motorola). În mod evident
firmele care anual îşi reduc acest număr sunt cele care înregistrează reduceri şi ale activului
extern. De exemplu British American Tabacco, Novartis, Royal Dutch-Shell au avut procente de
scădere cuprinse între 18-22%. Cea mai pregnantă reducere a avut loc la Chevron într-un procent
de 30%.
Referitor la zonele industriale din care provin aceste STN de remarcat este faptul că cea
mai mare pondere în top o deţin cele care operează în industria chimică şi farmaceutică şi în
industria electrotehnică. Lista primelor 10 STN a fost dominată de firme provenind din industria
constructoare de automobile şi cea a rafinării petrolului. În general, situaţia nu s-a modificat
semnificativ din 1990 până în prezent, excepţie făcând industria electrotehnică şi cea alimentară
care au evoluat crescător.
Din momentul în care o înterprindere depăşeşte graniţele naţionale, ea se găseşte în faţa
necesităţii de a se reorganiza. Acest proces trebuie să aibă loc la două niveluri diferite: cel al
societăţii mamă şi cel al filialelor.
125
În ceea ce priveşte societatea mamă, nu este vorba despre reforma serviciilor existente, ci,
înainte de toate, despre crearea unei structuri noi La început, cînd întreprinderea a decis să treacă
la investiţii în străinatate, nu există decît un serviciu de export, adesea integrat serviciului de
vînzări. În aceste condiţii, activitatea internaţională a firmei ocupa o poziţie secundară,
subordonată, mijloacele financiare-insuficiente. Etapa următoare de reorganizarea a fost aceea a
integrării activităţilor internaţionale în celelalte activităţi ale întreprinderii.
Tehnostructura a devenit şi mai complexă în momentul în care au fost angajaţi specialişti în

probleme economice, fiscale, juridice, de legislaţie socială, specifice ţărilor în care societatea în
cauză are filiale.
Aceşti specialişti analizează cu atenţie posibilităţile de implantare a filialelor. Se cercetează

în permanenţă statisticile financiare internaţionale pentru a depista ţările unde rata inflaţiei este
mai ridicată; situaţia din ţările candidate la devalorizare impune măsuri de prevenire a
consecinţelor.Societăţile transnaţionale tind să-şi fondeze deciziile cît mai puţin pe impresii şi cît
mai mult pe realităţi, pe informaţii formalizate de specialişti care se bazează pe adtele cele mai
recente ale sociologiei, economiei şi ştiinţelor politice.
126
Glosar:
Societăţile transnaţionale- sunt întreprinderi mari care şi-au extins activitatea economico-
financiară prin filialele sale dincolo de graniţele ţării de origine.
Cooperarea economică internaţională- reprezintă relaţiile economice a bi- sau multilaterale

dintre statele lumii sau agenţii economici dintre diferite ţări, vizînd realizarea prin eforturi
comune şi pe baze contractuale a unor ativităţi economice în scopul obţinerii unor rezultate
comune superioare celor singulare
Creşterea externă a STN- este o tehnică de concentrare conform căreia două sau mai multe
firme, indiferent de ţara de origine, se regrupează într-una singură.
Creşterea internă a STN- înseamnă sporirea capacităţii unei firme „prin ea însăşi”, adică prin
autofinanţare.
Delocalizarea internaţională a producţiei- este transferul unei producţii în străinătate şi are ca

motive prelungirea costurilor de fabricaţie, ocolirea barierelor vamale, evitarea fiscalităţii
excesive.
Strategia multinaţională a unei firme, în procesul de internaţionalizare a acesteia, constă în

dezvoltarea produsului, mai întâi, pentru piaţa locală sau pentru regiune şi oferirea lui ulterioară
a sucursalelor sale străine pentru vânzare sau adaptare.
Strategia transnaţională a unei firme, în procesul de internaţionalizare a acesteia, constă în

îmbinarea eficienţei globale cu sensibilitatea locală.
Întrebări pentru recapitulare.

- Care au fost factorii determonanţi ai apariţiei şi evoluţiei al STN?
- Care este comportamentul financiar al STN?
- Care este managementul STN?
- Care sunt relaţiile STN cu economiile naţionale?
Cuvinte cheie
- Societăţi transnaţionale
- Indicele transnaţionalizării
- Stocuri investiţionale transnaţionale
127
- Strategii de creştere a STN
TESTE:
1) Care din afirmaţiile de mai jos este corectă:

a) STN este o întreprindere care controlează unităţi de producţie localizate în mai multe ţări;
b) STN este orice mare societate având filiale în mai multe ţări;
c) STN este o organizaţie comercială largă, cu filiale care operează în mai multe ţări;
d) STN este o întreprindere mare care şi-a extins activitate economico-financiară prin filialele sale dincolo de
graniţele ţării de origine.
2) Deosebirea dintre STN şi o firmă naţională provine din:

a) Dimensiunea capitalului;
b) Numărul de salariaţi;
c) Desfăşurarea de activităţi economice în afara ţării de origine;
d) Suma cifrei de afaceri.
3) Care din afirmaţiile de mai jos nu e corectă?

Creşterea dimensiunii unei STN are loc prin:
a) Sporirea fluxului de investiţii străine directe;

b) Poziţia dominantă a STN în ţara de origine şi alte ţări;
c) Integrarea internaţională pe verticală şi orizontală;
d) Conglomerarea internaţională.
4) Care din afirmaţiile de mai jos nu este corectă?

O STN faţă de una naţională are posibilitatea:
a) Să folosească resursele naturale şi umane, potenţialul tehnico-ştiinţific ale altor ţări;

b) Să pătrundă pe piaţa altor ţări din interior, ocolind barierele vamale;
c) Să intervină în politica economică a altor ţări;
d) Mai uşor pot să adapteze programele de producţie şi de desfacere a mărfurilor lor la condiţiile specifice ale
diferitor pieţe naţionale.
5) Căror interese se supun STN?

a) ale ţării – gazdă;
b) ale ţării de origine;
c) ale Centrului ONU privind STN;
d) ale acţionarilor.
6) Care din trăsăturile distincte ale STN nu este inclusă de către Comisia ONU cu privire la STN:
128
a) Cifra de afaceri anuală să nu fie mai mică de $ 1 mlrd.;
b) Să aibă filiale nu în mai puţin de şase ţări;
c) Bunurile economice produse să fie destinate exportului;
d) Ponderea activelor peste hotare să constituie 25-30% din suma totală a activelor STN.
7) Dintre trăsăturile investiţiilor străine directe în prezent nu face parte:

a) investiţiile străine directe depăşesc net ca importanţă investiţiile externe de portofoliu;
b) în perioada postbelică investiţiile străine directe se orientează preponderent către ţările dezvoltate;
c) producţia de înaltă tehnologie şi serviciile atrag cea mai mare parte a investiţiilor străine directe;
d) creşterea fluxului de investiţii străine directe din ţările în dezvoltare
8) Dintre căile de creştere externă a STN nu face parte:

a) fuziunea;
b) absorbţia;
c) participarea;
d) oferta publică de cumpărare
9) In ce sfere nu domină STN?

a) industrială;
b) politică;
c) serviciile;
d) financiară
Bibliografie:
1. Girbacea Lucica-Valentina, Prahoveanu Eugen, «Comportamentul firmelor internationale: strategii si

structuri», Bucuresti 2005
2. Teau Anca-Mihaela, Bal Ana, «Companiile transnatíonale in contextul globalizarii», Bucuresti 2008
3. Cobzaru Ionel, «Companiile internatíonale si globalizarea», Bucuresti 2007
4. Gurgu Elena, Nita Dobrota, «Globalizarea activitatii economice», Bucuresti 2007
5. KRUGMAN PAUL R., OBSTFELD MAURICE. International Economics. Theory&Policy. Seventh

Edition, Boston, 2006
8. Chistruga B. Integrarea postindustrială a ţărilor Europei Centrale şi de Est: realităţi şi perspective.
Monografie: Acad. de Studii Econ. din Moldova. – Ch.: ASEM, 2007
9. Ioan Bari. Economia mondială. Bucureşti, 1997
10. (Coord. I.Popa). « Tranzacţii comerciale internaţionale » Bucureşti, 1997.
11. Albu A., Ciurel V. « Contrapartida în relaţiile economice internaţionale ». Bucureşti, 1991
12. Negruş M. « Decontarea tranzacţiilorinternaţionale ». Bucureşti, 1993
13. Dicţionar de relaţii economice internaţionale, Bucureşti 1993
129
Capitolul 5. Cooperarea şi Integrarea economică internaţională.
-De a caracteriza conceptul, esenţa, premisele şi factorii determinanaţi ai cooperării economice

internaţionale,
- De a descrie formele actuale ale cooperării economice internaţionale,
-De a analiza conceptul de integrare economică, premisele şi factorii determinanţi ai integrării
economice,
- De a identifica formele, avantajele integrării economice,
- De a distinge noţiunile regionalizare şi integrare
- De a caracteriza principalele grupări integraţioniste din economia mondială.
5.1 Cooperarea economică internaţională: conţinut, forme.
O societate, o naţiune, nu poate exista doar datorita acumulărilor si rezultatelor muncii

desfăşurate pe teritoriul acesteia. Un stat prosper este rezultatul conjuncturii politico-economice
si demografice de pe acel teritoriu, dar si al relaţiilor externe, cu vecinii, cu alte state sau
organizaţii, cu lumea întreaga, pentru ca acum, când trăim realităţile societăţii omeneşti globale
si informatizate nu se mai poate concepe o entitate economica sau statala autarhica, fără legături
cu lumea exterioara. Probabil ca marile imperii, de-a lungul istoriei puteau sa dăinuiască in acest
fel, dar acum, in condiţiile realităţilor contemporane diferite radical de tot ceea ce a existat până
in prezent, nici super-puterile mondiale, cele care au mai rămas, nu vor să experimenteze această
eroare.
Practica mondială denotă că, în timp ce economiile mai integrate au crescut şi evoluat,
ţările cu economii autarhice sau aflat în declin. Deci, se constată o divergenţă semnificativă:
unele ţări mai puţin bogate, dar mai integrate, obţin şansa reducerii decalajului dintre ele şi ţările
dezvoltate, în timp ce în ţările neintegrate acest decalaj creşte. Aşa dar, pentru a atinge
standardele societăţii postindustriale, caracteristică ţărilor dezvoltate, este necesară integrarea cu
aceste ţări, iar intensificarea procesului de cooperare economică, aprofundarea comerţului
internaţional, intensificarea fluxurilor de capital şi forţă de muncă, corporaţiile transnaţionale,
elemente indispensabile ale integrării, în etapa actuală, vor contribui la amplificarea procesului
de postindustrializare în aceste ţări. Cooperarea economică internaţională şi regională poate fi
examinată în acest context ca o etapă a integrării. Înainte de a integra este absolut necesară o
desfăşurare largă a diferitor forme de cooperare. Evident că acest proces nu derulează într-un
mediu abstract.
130
Datorita diversităţii proceselor integraţioniste, integrarea, în unele cazuri, se prezintă drept
cooperare sau in cel mai bun caz se asociază cu aceasta. Tinand cont de determinarile date
cooperarii economice internationale in acest capitol se poate aprecia ca integrarea se deosebeste
de cooperare prin faptul ca:
-- desi in cadrul cooperarii au loc facilitati de ordin vamal, fiscal, concesii reciproce, tarile
aflate in cooperare isi mentin sistemul vamal propriu (fara a fi integrate);
-- exista o interdependenta intre partenerii aflati in cooperare dar aceasta nu exclude

mentinerea economiilor nationale.
Interactiunea integrare - cooperare si cooperare – integrare (internaţionalizare).
Apariţia noilor tendinţe în diviziunea internaţională a muncii şi reieşind din necesitatea

specializării internaţionale a ţărilor lumii ca urmare internaţionalizării fără precedent a tuturor
proceselor economice s-au creat premize obiective pentru o desfăşurare la un nivel mai înalt a
procesului de cooperare intre statele lumii. Vecinătatea statelor, graniţele comune au reprezentat
un factor important care au facilitat efortul de cooperare mai ales in situaţiile când au existat si
interese economice si politice convergente. Procesul cooperării internaţionale este evidenţiat de
amplificarea si diversificarea relaţiilor comerciale si de realizarea unor obiective comune la
nivelul organismelor economice de vocaţie regionala. Un element fundamental care va trebui sa
orienteze însă evoluţia cooperării internaţionale îl constituie adoptarea unor mijloace adecvate
pentru realizarea corelării intre obiectivele strategice stabilite la nivelul nucleelor economice
regionale si subregionale si priorităţile de dezvoltare stabilite la nivel naţional de către fiecare
membru al acestor organisme. Intensificarea procesului de cooperare si integrare economica la
scara regionala si subregionala, adică regionalizarea, va avea un efect favorabil asupra mersului
economiei mondiale.
Astăzi, trăind intr-o lume multipolara, cooperarea economica, tehnico-ştiinţifica si cultural-

umana generează o mai buna repartizare a eforturilor, un schimb reciproc de valori si informaţii
care vor da un nou impuls economiilor lumii aflate in plin proces de reorganizare si de
modernizare. Pe calea cooperării pot fi obţinute cu eforturi valutare minime maşini, utilaje,
echipamente de înalt nivel tehnic, care nu pot fi produse in tara din motive tehnice, sau de
rentabilitate, dar care sunt indispensabile relansării producţiilor autohtone. O cooperare
nediscriminatorie pentru nici unul dintre participanţii la aceasta va conduce la o aliniere treptata
a tuturor economiilor naţionale la nivelul societăţii postindustriale.
131
Cooperarea economică internaţională reprezintă relaţiile bi- şi multilaterale dintre state
şi agenţi economici din ţări diferite, vizând realizarea prin eforturi conjugate şi pe baze
contractuale a unor activităţi conexe (de producţie, cercetare, transfer tehnologic ş.a), eşaloane în
timp, în scopul obţinerii unor rezultate comune, superioare sumei celor singulare, de avantaje
reciproce. În prezent, alături de formele tradiţionale, cooperarea economică internaţională
cunoaşte o extindere din ce in ce mai mare. Ea reprezintă o formă superioară a legăturilor
economice dintre state, în care se împletesc elemente din domeniul producţiei cu cele din sfera
circulaţiei, cele din economie cu cele din domeniul ştiinţei şi tehnicii, presupunând existenţa unei
legături strânse şi pe perioade lungi între parteneri.
Cooperarea economica internaţionala a apărut in a doua jumătate a secolului XX ca o
condiţie obiectiva in cadrul unui proces de relansare si modernizare a economiei mondiale.
Dinamismul care a caracterizat cooperarea economica internaţionala a fost determinat de
interesul manifestat de firme si asociaţii, de organizaţiile internaţionale oficiale sau de cele cu
caracter regional, subregional, de cercurile guvernamentale.
Mult timp, in literatura de specialitate nu s-a ajuns la un consens in ceea ce priveste

determinarea continutului, domeniilor, eficientei si perspectivelor acestui proces. In definirea sa
au existat neintelegeri si controverse obiective legate de faptul ca este o aparitie relativ recenta in
planul economiei mondiale, cu dificultati de exprimare in limbaj statistic.
Primul document international care a inscris cooperarea printre principiile fundamentale ale
dreptului international contemporan a fost "Carta Natiunilor Unite" din anul 1945 prin care se
consacra obligatia juridica a statelor de a coopera intre ele, fapt ce-i confera acestui principiu un
caracter normativ, de aplicare universala.
Principiul cooperarii internationale "este un principiu nou, a carui aparitie si dezvoltare se
datoreaza conditiilor epocii noastre, in care nici un stat nu poate trai intr-o izolare totala si in care
e necesar ca eforturile fiecarui stat pentru dezvoltarea sa multilaterala sa fie conjugate cu
eforturile celorlalte state, intr-o cooperare activa, singura cale de solutionare a problemelor
majore ale contemporaneitatii"
După anii '70, notiunea de cooperare si-a extins mult continutul. Ea se regaseste in
numeroase documente internationale, elaborate de organizatii internationale, firme, institutii.
Ca urmare in practica organizatiilor internationale s-a conturat progresiv o definitie, la
inceput pentru cooperarea industriala internationala de catre expertii ONU si ca forma mai
complexa si mai raspandita in acea perioada. Dintre acestea s-a departajat definitia practica a
Comisiei Economice a O.N.U. pentru Europa referitoare la relatiile est-vest "cooperarea
industriala presupune relatii si activitati economice ce decurg din:
132
-- contracte esalonate pe mai multi ani incheiate intre parteneri apartinand unor sisteme
economice diferite care merg dincolo de simpla vanzare-cumparare de bunuri sau servicii, sau se
intrepatrund (la nivelul productiei, transferului de tehnologie, al comercializarii);
-- contracte intre astfel de parteneri care au fost desemnate in calitate de contracte de
cooperare industriala de catre guvernul in cadrul acordurilor bi- si multilaterale" .
Din punct de vedere al cooperarii internationale, elaborarea "Cartei drepturilor si

indatoririlor economice" , apreciat ca cel mai important document economic adoptat la O.N.U., a
marcat consfintirea si recunoasterea definitiva a contributiei pe care cooperarea o poate aduce
umanitatii.
"Actul final al Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa" semnat la 1 august
1975 la Helsinki s-a constituit intr-o adevarata carta a relatiilor intereuropene si a marcat astfel
inceputul procesului edificarii si dezvoltarii cooperarii pe continentul european.
In "Carta de la Paris pentru o noua Europa , adoptata in 1990, se accentueaza ca procesul
cooperarii bazat pe economia de piata constitue un element esential al relatiilor noastre si va fi
un instrument pentru construirea Europei unite si prospere".
Abordarea la nivelul diplomatic, multilateral, a procesului de cooperare economica
europeana, atat in cadrul C.S.C.E. cat si in cadrul altor organizatii europene scoate in evidenta
internationalizarea cooperarii economice ca factor de stabilitate si securitate in Europa, factor de
dezvoltare economica.
In cadrul "Declaratiei O.N.U. privind principiile directoare ale cooperarii economice
internationale" din 1990 se stipuleaza ca "Statele membre sunt ferm hotarate sa promoveze o
crestere suplimentara a economiei mondiale si sa asigure relansarea economiilor statelor in curs
de dezvoltare in scopul garantarii dreptului fundamental al oricarei fiinte umane de a trai
eliberata de spectrul foamei, saraciei, ignorantei".
In contextul principiilor directoare ale prezentei Declaratii se evidentiaza o serie de
angajamente pe care trebuie sa si le asume statele pentru concretizarea dezideratelor majore ale
cooperarii:
-- mentinerea unui sistem de relatii comerciale deschis si credibil;
-- sporirea gradului de stabilizare a pietei produselor de baza si incurajarea eforturilor de
diversificare a productiei;
-- examinarea unor noi modalitati care sa faciliteze accesul tarilor in curs de dezvoltare la
cuceririle tehnologice avansate;
-- dotarea cu resurse financiare corespunzatoare a institutiilor specializate internationale
pentru sustinerea reformelor structurale si finantarii programelor destinate atenuarii
efectelor sociale nefaste asupra grupurilor defavorizate;
133
-- gasirea unor solutii generale si viabile problemelor vizand datoria externa;
-- promovarea procesului de cooperare si integrare economica la scara mondiala;
-- sprijinirea tarilor est-europene in eforturile lor de integrare in economia mondiala.
In cadrul Sesiunii a VlII-a a Conferintei Natiunilor Unite pentru Comert si Dezvoltare
(UNCTAD / 1992) care s-a desfasurat la Cartagena (Columbia) s-a ajuns la un consens asupra
ansamblului de masuri necesar care sa revitalizeze comertul international, sa contribuie la
relansarea dialogului international cu privire la cooperarea economica internationala pentru
dezvoltare.
Actul final al Sesiunii evidentiaza necesitatea cooperarii intre toate tarile pentru
ameliorarea sistemelor, structurilor pe care se bazeaza relatiile economice internationale. S-a
recomandat totodata sa se studieze posibilitatea elaborarii unui program pentru promovarea in
continuare a cooperarii economice intre tari cu sisteme social-economice diferite.
A saptea reuniune ministeriala a Grupului celor 77 din noiembrie 1991 de la Teheran s-a soldat
cu adoptarea "Documentelor finale de la Teheran". Aceste documente cuprind o serie de
probleme de importanta deosebita pentru tarile in curs de dezvoltare. Doua dintre capitolele
"Documentelor" se refera expres la procesul cooperarii economice internationale:
-- Platforma de baza a "Grupului celor 77 pentru cooperare internationala";
-- "Declaratia ministrilor cu privire la cooperarea economica intre tarile in curs de
dezvoltare".
Eforturile facute de specialisti pentru conturarea cat mai exacta si implicit, pentru
delimitarea fata de celelalte fluxuri economice s-au materializat intr-o divizare in doua a
definitiilor cooperarii internationale, unele referindu-se la sensul ei larg atotcuprinzator, altele
descriind numai unele aspecte sectoriale, in sens restrans.
In sensul ei mai larg, R.F. Godinec defineste cooperarea ca "un mod de relatii
internationale care implica inceperea aplicarii unei strategii, unei politici, unei tactici, urmata pe
o perioada de timp si destinata sa faca mai intime, gratie mecanismelor permanente, relatiile
internationale in unul sau mai multe domenii determinate, fara a pune in discutie independenta
unitatilor la care se refera".
Daniel Collard arata ca "... din punct de vedere al continutului, cooperarea este multiforma.
Ea poate avea un caracter polivalent, sau poate sa se refere doar la un sector specializat. Se
distinge cooperarea globala si cooperarea sectoriala... din punct de vedere formal, cooperarea
relationala este in contrast cu cooperarea institutionala. Prima nu necesita crearea de organisme
speciale; cooperantii schimba servicii sau prestatii fara formalism. A doua, dimpotriva, impune
infiintarea unor institutii specifice (comisii mixte, asociatii, institutii publice)" .
134
Intr-un sens larg, cooperarea economica internationala este schimbul de activitate din
diverse domenii si dintre diverse tari. Privita sub acest aspect, cooperarea economica
internationala inglobeaza comertul international, cooperarea in productie, cooperarea stiintifica si
tehnologica, transporturi internationale, turismul, relatiile financiare si creditele externe,
prestatiile de servicii".
In sens restrans "cooperarea economica internationala este conlucrarea sub cele mai diverse
forme dintre doua sau mai multe tari sau entitati din diverse tari cu scopul de a realiza anumite
obiective industriale, agricole, comerciale, tehnico-stiintifice, turistice sau de alta natura. In acest
sens, cooperarea nu este un schimb comercial, nu este simplu transfer de marfuri, servicii,
capitaluri de la o tara la alta. Ea este utilizarea in comun a mijloacelor de care dispun diverse tari
sau entitati din aceste tari".
Deasemenea, Mircea Malita afirma ca "In ultima instanta, cand se examineaza toti factorii
majori si avantajele pe termen lung, cooperarea ramane singura cale rationala si cea mai
avantajoasa pentru toti partenerii. Cooperarea nu mai este un termen scolaresc, denumind un
mod de comportament fundamentat stiintific si viabil din punct de vedere politic, absolut necesar
pentru cresterea organica a sistemului mondial" .
Una din cele mai complete definitii ale cooperarii economice internationale apartine
profesorului Alex D. Albu, potrivit caruia "cooperarea economica internationala reprezinta
relatiile bi- si multilaterale dintre state sau agenti economici din tari diferite, vizand realizarea
prin eforturi conjugate si pe baze contractuale a unor activitati conexe (de productie, de cercetare
si transfer tehnologic, comercializare si servicii) esalonate in timp in scopul obtinerii unor
rezultate comune, superioare sumei celor singulare" .
Din aceasta definitie data cooperarii economice internationale rezulta anumite trasaturi:
 in activitatea de cooperare bilateralismul si multilateralismul nu se exclud, partenerii
sunt autonomi in dimensionarea si organizarea relatiilor lor;
 partenerii isi unesc eforturile (umane, financiare, tehnice) unire sub forma unei stranse
coordonari;
 cooperarea poate f i atat un proces macroeconomic, cat si microeconomic, acestea doua
fiind legate intre ele, armonizate si complementare;
 relatiile din cadrul cooperarii sunt strict reglementate juridic prin contract cu titlu
oneros;
 operatiile realizate in cooperare sunt conexe, inrudite, avand un caracter
multidimensional, multiform;
 cooperarea se caracterizeaza printr-o mare continuitate fiind esalonata pe ani si faze, pe
timp indelungat, ceea ce ii confera un caracter de stabilitate;
135
 conditia necesara si justificativa, ratiunea de a fi a oricarei actiuni de cooperare se
exprima prin functia scop a acesteia: obtinerea unor rezultate economice superioare
celor pe care le-ar fi obtinut partenerii daca ar fi actionat singular.
Pentru a defini cooperarea economica internationala este necesar sa o comparam,
delimitam de alte procese din circuitul economiei mondiale. Delimitarea cooperarii trebuie sa se
faca fata de procesele cu care este cel mai des confundata: colaborarea economica, integrarea
economica si comertul international.
Cooperarea internationala nu este o alta denumire a relatiilor economice internationale sau
a colaborarii economice, desi cei doi termeni sunt folositi deseori prin substituire.
Intre cei doi termeni, cooperare si colaborare exista un raport de parte la intreg, prima fiind
totodata un instrument si un mijloc de realizare a celei de-a doua Cooperarea si colaborarea
presupun deosebiri privind gradul de interdependenta intre subiectii antrenati.
O interdependenta mai pronuntata la nivel micro si macroeconomic si o reglementare
stricta din punct de vedere juridic sub forma contractelor sunt trasaturi ale cooperarii.
Colaborarea economica este conditionata de tratate generale ratificate la nivel
guvernamental sau parlamentar. Ea are un caracter multilateral tinzand spre universalitate.
Cooperarea poate fi si bilaterala.
Cooperarea economica nu reprezinta nici forma specifica de comert international.
Cooperarea difera de schimburile traditionale de marfuri prin caracterul ei mult mai complex,
presupune operatii si in domeniul schimburilor comerciale, dar si in domeniul productiei, al
aranjamentelor speciale de ordin financiar, know-how si tehnologie, livrari de echipament
industrial, activitati de cercetare-dezvoltare.
Spre deosebire de comertul clasic, in care elementul sporadic si discontinuitatea sunt
frecvente, cooperarea economica are un pronuntat caracter de continuitate, o mare durabilitate in
timp si spatiu.
Cooperarea nu poate fi, deci, identificata cu nici una din cele doua notiuni, are un caracter
propriu, distinct, reliefandu-se ca un flux nou in cadrul circuitului economic mondial, cu
implicatii economice si sociale specifice.
Funcţiile cooperării economice internaţionale:
 la nivel mondoeconomic: stimularea investiţiilor internaţionale; intensificarea aportului

economiilor naţionale la relaţiile pe plan internaţional; adâncirea interdependenţelor
economice şi tehnico-ştiinţifice dintre state; accelerarea ritmului şi sporirea volumului
comerţului internaţional; modificarea structurii comerţului internaţional; facilitarea
136
schimburilor între ţări; adâncirea interacţiunii dintre diferite fluxuri economice
internaţionale;
 la nivel macroeconomic: contribuie la valorificarea resurselor economice şi naturale;

sporeşte volumul producţiei globale, produce mutaţii progresiste în structura economiei
naţionale; intensifică şi îmbunătăţeşte structura schimburilor externe; este un factor de
echilibrare a balanţei de plăţi.
 la nivel microeconomic: contribuie la sporirea productivităţii muncii; difuzarea

tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţii; folosirea pe scară largă a diferitor
procedee şi metode înaintate de producere;
Indiferent de nivelurile de aplicare, integrarea economică determină efecte microeconomice şi

macroeconomice benefice pentru ţările implicate în acest proces.
La nivel microeconomic, lichidarea barierelor comerciale netarifare, ca rezultat al procesului de

integrare, declanşează următoarele efecte:
– înlăturarea restricţiilor comerciale conduce, în mod nemijlocit, la o reducere a costurilor

pentru întreprindere, ceea ce, în condiţiile unei concurenţe sporite pe pieţe, are ca rezultat
reducerea preţurilor. Această reducere de preţuri stimulează cererea internă şi externă,
majorează volumul de producţie şi determină sporirea profiturilor;
– presiunea concurenţială sporită obligă întreprinderile la economisire;
– creşterea presiunii concurenţiale intensifică procesul de inovaţie în domeniul produselor şi al
tehnologiilor; contribuie la perfecţionarea cadrelor, a forţei de muncă;
5.2.Integrarea economică internaţională: esenţă, factori determinanţi, implicaţii
Noţiunea de "integrare" provine din latinescul "integro, integration", care înseamnă a pune
la un loc, a reuni mai multe părţi într-un tot unitar sau în vederea constituirii unui întreg.
În limba franceză "integrer" şi în limba engleză "to integrate" provin tot din latinescul
"integro" şi au cam acelaşi sens ca în limba română.Preluat iniţial din matematică, termenul de
"integrare" a căpătat o largă utilizare în diferite domenii ale ştiinţelor socio-umane, inclusiv
ştiinţele economice.
În domeniul ştiinţei economice, termenul "integrare" a fost folosit prima dată în corelaţia
cu organizaţiile industriale pentru a exprima un ansamblu de tranzacţii între firme prin
137
aranjamente, carteluri, concerne, trusturi sau fuziuni pe o axă verticală în sensul punerii în relaţie
a furnizorilor cu utilizatorii şi pe una orizontală referitoare la înţelegerile între competitori.
Încercarea de a găsi momentul de început al termenului de « integrare economică» în

accepţiunea pe care o vom da-o pe parcurs, arată că în literatura de fond economică el nu apare
înainte de anii 1940.
Enciclopedia Ştiinţelor Sociale, publicată în 1937, are în indexul său termenul "integrare",
dar sub formă de integrare industrială, adică un mixt de sectoare industriale. În domeniul
ştiinţelor politice termenul "integrare politică" între ţări a fost folosit mult mai devreme, la finele
anilor 1920. În documentele Legii Naţiunelor el avea un sinonim "solidaritatea economică".
E remarcabil faptul, că în decembrie 1942, două comunicări folosind conceptul de

integrare economică au fost prezentate la o reuniune a Asociaţiei Economice Americane de
Falke Hilgerdt, întitulată "Cazul comerţului multilateral" şi de Antonin Basch cu titlul
"Regionalismul economic european". In aceste comunicări Hilgerdt vorbea despre "schimburile
multilaterale de bunuri şi servicii, care generează o integrare economică a ţărilor într-o manieră
profitabilă pentru toţi" şi sugera că "acea integrare internaţională la care ne referim va fi obţinută
prin coordonarea politicilor economice naţionale, în special în domeniul comerţului exterior", iar
Basch se ocupă de situaţia, în care, "comerţul intraeuropean ... e menit să genereze o mai
puternică integrare a economiei europene".
În săptămânile în care se pregătea Planul Marshall, termenul de integrare economică a

apărut de mai multe ori în numeroase documente, care au circulat între vârfurile administraţiei
americane. Astfel, în planul Marshall "Programul de Reconstrucţie Europeană", se poate citi
despre "nevoia de integrare şi coordonare eficientă a programelor economice în regiunile critice"
şi despre speranţa de "reintegrare a acestor ţări (ţările europene) într-un sistem productiv şi
comercial mondial şi regional sănătos".
Anul 1948 ne oferă o literatură economică şi numeroase documente oficiale în care

termenul de integrare economică este folosit tot mai mult. Cel mai adecvat conţinut îi conferă
termenului Paul Hoffman, administratorul Administraţiei Cooperării Economice, care,
adresându-se Organizaţiei de Cooperare Economică Europeană (OEEC), sublinia urgenţa
progreselor către o "integrare a Europei Occidentale" şi explica demersul său în următoarele
cuvinte: "substanţa unei astfel de integrări va fi crearea unei largi pieţe unice în interiorul căreia
restricţiile cantitative în calea mişcării bunurilor, barierelor monetare în calea fluxurilor de plăţi
şi, eventual, taxele vamale vor fi deplin înlăturate".
138
După ce ştim, în ce context a apărut şi a fost folosit termenul de integrare economică,
trebuie să vedem ce conotaţii au fost acordate acestui concept.
În literatura de specialitate se conferă noţiunii de ''integrare economică" numeroase

sensuri.
Un punct de vedere larg răspândit, mai ales în perioada iniţială a integrării economice
interstatale, este cel referitor la trecerea de la microspaţii la macrospaţii, la "crearea unor
ansambluri economice tot mai vaste ..., care să permită o productivitate sporită a muncii şi o
calitate superioară a mărfurilor".
Un alt punct de vedere este acela care defineşte integrarea economică ca "... absenţa
discriminărilor sau eliminarea progresivă a discriminărilor, în raporturile economice între
diferite ţări"
B.Balassa a pledat pentru integrarea economică redusă la o stare de un ansamblu de

procese, prin care diferite state constituie un grup sau un bloc comercial regional.
"Dictionnaire de l´economie contemporaine" defineşte integrarea economică ca fiind

"realizarea unei unificări complete între economii mai înainte distincte.
Toate aceste definiţii nu pun accentul pe legăturile de dependenţă şi de interdependenţă

care caracterizează integrarea economică.
O definiţie mai reuşită ar fi aceea, că integrarea economică reprezintă un proces benevol

de interacţiune economică a mai multor ţări, care fiind generat de interdependenţele între ele, şi
revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană conduce treptat spre aproprierea mecanismelor
economice şi crearea unui organism economic unic.
Concluzionând, putem spune, că "mecanismul" integrării economice cuprinde: crearea

unui spaţiu economic comun; circulaţia liberă a factorilor de producţie atunci, când există o
"piaţă comună"; consumarea resurselor împreună cu eficienţă economică şi socială maximă;
realizarea unei uniuni vamale; realizarea unor politici comune în domeniile economice,
monetar, financiar şi social. Acestea sunt de altfel şi principiile de bază ale fenomenului
integrării economice.
De menţionat că integrarea economică poartă un caracter regional. Aceasta-i legat de

faptul că premisele integrării apar în primul rând în acele regiuni, unde relaţiile economice sunt
strânse, la un grad mai înalt apar factorii obiectivi şi subiectivi pentru acest proces.
139
Pornind de la faptul, că integrarea economică internaţională se concretizează în
formarea şi funcţionarea unor organizaţii regionale, subregionale, zonale etc. cu caracter
economic al statelor interesate, acest proces presupune existenţa unor premise pentru ţările ce
tind să se integreze.
Dintre aceste premise am putea numi:
• Apropierea nivelurilor dezvoltării economice şi gradului maturităţii economiei

de piaţă a ţărilor ce vor să se integreze.
De obicei integrarea economică interstatală are loc ori numai între ţările industriale, ori
numai între ţările în dezvoltare. Chiar în cadrul ţărilor industriale şi în cadrul ţărilor în dezvoltare
procesele de integrare sunt mai eficace între statele ce au aproximativ acelaşi nivel de dezvoltare
economică. Tentative de integrare a ţărilor industriale cu cele în dezvoltare cu toate că au loc,
însă aceasta nu permite de a face careva concluzii despre eficienţa lor.
Iniţial între aceste state sunt încheiate diferite acorduri cu privire la asociere, parteneriat,
preferinţe comerciale etc., şi procesul de integrare se tergiversează până când în ţara mai puţin
dezvoltată nu vor fi create condiţii economice comparabile cu cele ale ţărilor mai dezvoltate.
• Apropierea geografică a ţărilor ce vor să se integreze, existenţa graniţelor

comune şi a relaţiilor economice din punct de vedere istoric.
Constituirea formaţiunelor integraţioniste pe plan mondial a început cu câteva ţări vecine,

situate pe acelaşi continent, în apropiere una de alta, având comunicaţii de transport. Mai apoi la
acest nucleu integraţionist aderau şi alte state vecine.
• Problemele, interesele comune ale ţărilor, ce vor să se integreze, în domeniul

dezvoltării, finanţării, reglării economice, colaborării politice etc.
Evident, că, de exemplu, ţările a căror problemă de bază este crearea economiei de piaţă,
nu pot să se integreze cu ţările, în care economia de piaţă a atins un aşa nivel de dezvoltare, că e
necesar de a lansa o monedă comună. De asemenea şi ţările, a căror problemă de bază este
asigurarea cu apă şi alimente a populaţiei, nu pot să se integreze cu ţările, ce discută probleme
privind mişcarea interstatală a capitalului.
• Efectul de demonstrare.
140
În ţările, care au creat formaţiuni integraţioniste, de obicei, au loc mutaţii economice
pozitive (creşterea ritmurilor economice, diminuarea ratei inflaţiei, şomajului). Acestea exercită
o influenţă psihologică asupra altor ţări, care urmăresc modificările ce au loc în ţările integrate.
Efectul de demonstrare s-a manifestat, de exemplu, mai accentuat prin dorinţa multor ţări
post-comuniste cât se poate mai rapid să devină membri ai Uniunii Europene, nefiind pregătite
pentru aceasta.
De menţionat, că tendinţa puternică, obiectivă şi de durată spre integrare regională sau

subregională este rezultatul acţiunii unor factori multipli, de ordin economic, politic şi social-
istoric, în condiţiile adâncirii interdependenţelor economice dintre state.
În primul rând, printre factorii de ordin general care au determinat acest proces se numără
amplificarea interdependenţelor economice dintre statele lumii în perioada postbelică, pe
fundalul condiţiilor specifice zonelor geografice şi economiilor naţionale. Ele au impus căutarea
unor soluţii adecvate de colaborare, potrivit relaţiilor în dinamica lor, dintr-o zonă sau alta şi care
să permită fiecărei ţări participarea la acele forme de conlucrare, care să impulsioneze progresul
său economic în aceste condiţii.
În al doilea rând, evoluţia procesului integrării economice internaţionale se află într-o

strânsă legătură cu dezvoltarea puternică a ştiinţei, tehnicii şi tehnologiilor moderne, care
impune transformări structurale de profunzime şi rapide, trepte şi forme noi ale diviziunii
mondiale a muncii, precum şi modalităţi adecvate de realizare a lor.
Folosirea eficientă a potenţialului material, tehnic, ştiinţific, uman, financiar al fiecărei ţări
impune lărgirea spaţiului activităţii productive, a schimburilor, a circulaţiei bunurilor materiale,
a serviciilor, rezultatelor cercetării ştiinţifice, persoanelor şi capitalurilor pe plan subregional,
regional etc.
Are loc o creştere a gradului de complementaritate a economiilor naţionale.
În al treilea rând, o seamă de organizaţii economice apărute în procesul integrării sunt şi

consecinţa preocupării ţărilor în curs de dezvoltare de a rezolva pe calea extinderii conlucrării
economice probleme comune cu care se confruntă.
În al patrulea rând, tendinţa puternică spre integrarea regională şi subregională are la bază
şi alte motivaţii, cum ar fi: convergenţa intereselor economice şi vecinătatea ţărilor,
complementaritatea lor economică, presiunile concurenţiale ce vin din afara zonei geografice
141
respective, tendinţele hegemoniste intraregionale, comerţul intraregional, efectuarea
preferenţială de către partenerii a investiţiilor în zona dată etc.
Rezultă astfel, că integrarea economică internaţională răspunde unor cerinţe obiective ale
dezvoltării economiilor statelor lumii. Pe baza unor asemenea factori procesul integrării
economice internaţionale este o realitate pe toate continentele.
Implicaţiile integrării economice internaţionale asupra ţărilor participante la organizaţiile

integraţioniste sunt numeroase:
1. Integrarea economică internaţională creează premise pentru îmbunătăţirea alocării

resurselor şi disponibilităţii acestora datorită reducerii restricţiilor pe care le
impune capacitatea pieţelor interne. Ea poate stimula astfel creşterea economică.
2. Integrarea economică îîinternaţionalăîî stimuleazăîî difuzarea îî mai rapidă a
tehnologiilor moderne, cu urmările sale pe planul eficienţei şi competitivităţii.
3. Amplificarea raporturilor economice dintre ţările fiecărei organizaţii integraţioniste
determină perfecţionarea infrastructurii în ţările membre, ieftinindu-se
transportul şi operaţiunile de export import.
4. Intensificarea concurenţei în cadrul noii pieţe mărite reprezintă un efect dinamic
de mare însemnătate a integrării economice internaţionale. Reducerea sau eliminarea
taxelor vamale, precum şi a unor restricţii de ordin netarifar, duc la sporirea
presiunii concurenţiale asupra firmelor privind eficienta economică, socială şi
ecologică, obligă la intensificarea proceselor de restructurare şi inovare atât în
domeniul produselor, cât şi al tehnologiilor.
5. Integrarea economică internaţională stimulează în strânsă legătură cu înăsprirea
concurenţei, procesul investiţional, atât al investiţiilor interne, cât şi a celor
externe, în vederea sporirii posibilităţilor de export, pentru amplificarea măsurilor
de asistenţă regională, pentru ameliorarea poziţiei concurenţiale a firmelor etc. Pe
această bază pot avea loc modificări importante ale structurii economiei statelor
membre, apărând noi specializări, concomitente cu adâncirea specializării existente.
6. În cazul ţărilor în curs de dezvoltare, integrarea economică internaţională poate
deveni o cale importantă a dezvoltării şi progresului lor economic. Prin
funcţionarea organizaţiilor integraţioniste regionale şi subregionale se poate
micşora vulnerabilitatea externă a ţărilor în curs de dezvoltare, prin
consecinţele asupra stimulării modificărilor structurale ale economiilor naţionale,
prin trecerea acestor ţări de la producţia de materii prime la producţia de
142
manufacturate şi îmbunătăţirea capacităţii industriei naţionale de a exporta pe
pieţele externe.
7. Integrarea economică internaţională contribuie la dezvoltarea anumitor activităţi,
care nu este posibilă în mod eficient de către unele ţări în mod individual, datorită
limitării resurselor lor.
8. Integrarea economică internaţională permite ţărilor situate într-o anumită zonă de a-şi
promova şi apăra "în comun" interesele, ameninţate de concurenţi internaţionali
foarte puternici. Exemplul cel mai evident îl constituie ţările din Europa Occidentală.
Fiecare ţară, luată separat, s-a simţit prea slabă în faţa concurenţei SUA, Japoniei pe
pieţele mondiale. Numai prin unirea ţărilor respective în cadrul Comunităţii Economice
Europene, ţările occidentale puteau să se opună concurenţei internaţionale şi să-şi apere
în comun interesele.
În concluzie, integrarea economică internaţională poate şi trebuie să aibă consecinţe
pozitive asupra eficienţei economice, sociale şi ecologice, deci, opţiunea unei ţări pentru
aderarea la o organizaţie integraţionistă este concretizată în speranţa că aceasta răspunde
intereselor fundamentale ale cetăţenilor şi, în primul rând, cerinţelor promovării şi înfăptuirii
unei strategii de creştere şi dezvoltare economică durabilă. Cele mai importante stadii de
integrare, prin prisma coeficientului de integrare suferit de economiile implicate sunt:
Zona de liber schimb (ZLS) În cadrul acestei forme de integrare obstacolele comerciale
sub formă de taxe vamale de import şi restricţiile cantitative sunt înlăturate între parteneri.
Astfel, circulaţia internă a produselor este liberă, fiecare ţară păstrându-şi propria politică
comercială faţă de terţi. Pentru a evita deformarea fluxurilor de import (intrarea produselor prin
ţară cu cel mai permisiv regim vamal) bunurile care fac obiectul comerţului cu terţii trebuie
însoţite de certificate de origine, care să indice ţara unde a fost realizat produsul respectiv.
Aceasta permite lucrătorilor vamali din ţările membre cu diferite medii tarifare, să stabilească
dacă taxele vamale sau prelevările trebuie ajustate sau dacă pot circula liber în interiorul grupării.
Zonele de liber schimb pot viza toate produsele care fac obiectul schimburilor reciproce( sunt
complete sau perfecte) sau doar anumite categorii de produse( incomplete sau imperfecte).
Uniunea vamală (UV). Ca şi în cazul ZLS, toate obstacolele în calea liberei circulaţii a
mărfurilor între ţările participante sunt eliminate. În plus, se elaborează şi se pune în aplicare o
politică comercială comună faţă de terţi sau doar un tarif vamal comun care se aplică
concomitent cu solicitarea certificatelor de origine la graniţele vamale interne care se mai
păstrează. Odată ce un produs a fost admis în interiorul UV, el poate circula liber. Totodată,
începe un proces treptat de uniformizare a legislaţiei vamale.
143
Piaţa comună este în primul rând o uniune vamală. În plus, factorii de producţie (forţa de
muncă şi capitalurile) încep să circule fără restricţii în interiorul pieţei unite. Această definire
lasă deschise mai multe opţiuni cu privire la relaţiile comerciale faţă de terţi. Astfel, este posibil
un pachet de reglementari naţionale diferite (în cazul ZLS), sau o serie de reglementări comune
(de exemplu, referitor la forţa de muncă) şi de politici naţionale (spre exemplu, pentru capitaluri)
în raport cu ţările terţe.
Uniunea economică (UE) Uniunea economică (UE) implică pe lângă o piaţă comună şi un
grad ridicat de coordonare şi chiar unificare a politicilor economice sectoriale paralel cu
regularizarea politicilor de coordonare a pieţelor. Se supun unei pronunţate uniformizări
politicile macroeconomice şi cele monetare, precum şi politicile de redistribuire a veniturilor. În
plus faţă de politica comercială comună faţă de terţi, se dezvoltă politici externe privitoare la
producţie, factori de producţie şi evoluţie sectorială.
Uniunea monetară (UM)_Uniunea monetară (UM) este o formă de cooperare, care apare,
de regulă în stadiul cel mai avansat al pieţei comune (când s-a realizat o liberă circulaţie a
capitalurilor) şi conduce la crearea unor rate de schimb cu un anumit grad de stabilitate şi chiar a
unei monede comune, care să circule în spaţiul integrat.
Uniunea economică completă (UEC)_ Uniunea economică completă (UEC)_ implică o

completă unificare a economiilor naţionale implicate şi o politică comună în cele mai importante
domenii. Situaţia economică este virtualmente aceeaşi ca şi în cazul unei ţări.
5.3. Forme de manifestare a procesului integrării economice internaţionale. Organizaţii

economice interstatale.
Integrarea economică interstatală a debutat în perioada postbelică, cuprinzând ţări din toate
colţurile lumii, atât dezvoltate, cât şi în dezvoltare.
De la o zonă la alta a economiei mondiale există deosebiri în ceea ce priveşte momentul

declanşării procesului de integrare, ritmul evoluţiei sale, formele concrete de manifestare şi, mai
ales, performanţele realizate. Fără îndoială, „vitrina publicitară” a integrării interstatale o
constituie Uniunea Europeană.
De la primii paşi pe calea integrării economice vest-europene şi până în prezent a trecut

jumătate de secol. Pe tot acest lung parcurs au fost, desigur, şi eşecuri, dări înapoi. Era firesc să
se întâmple aşa, dacă ţinem seama că statele din vestul continentului îşi asumă responsabilităţi
fără precedent. Ele erau primele care avuseseră curajul să pornească pe o asemenea cale. Din
144
fericire, mult mai importante s-au dovedit performanţele realizate. Pe baza lor, procesul
integrării interstatale s-a dezvoltat considerabil.
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)
Considerată «întreprinderea pilot» a construcţiei europene, CECO a fost înfiinţată prin

Tratatul de la Paris (18 aprilie 1951). Sediul sau a fost instalat la Luxemburg, primul preşedinte
fiind francezul Jean Monnet. Tratatul a intrat în vigoare pentru o perioadă de 50 de ani. Membrii
fondatori au fost Franţa, R.F. Germania, Italia şi ţările Benelux. CECO avea în frunte o instituţie
cu caracter supranaţional - „Înalta Autoritate". „ Iată prima realizare efectivă pe planul
unificării Europei. Breşa a fost făcută, ea se va lărgi în mod inevitabil ", declara un alt francez,
Robert Schuman, unul dintre artizanii acestei prime comunităţi europene.
Scopul CECO era crearea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului între cele şase state
care furnizau, împreună, cea mai mare producţie din Europa de Vest, în cele două domenii.
Totodată, CECO şi-a propus libera circulaţie a acestor produse, prin desfiinţarea taxelor vamale,
fapt realizat în 1954. De asemenea, a avut un rol important în reconversia minerilor
disponibilizaţi.
Comunitatea Economică Europeană (CEE)
În comparaţie cu CECO, limitată doar la două domenii de activitate, CEE înseamnă o

considerabilă extindere a procesului de integrare economică interstatală.
Comunitatea Economică Europeană a luat fiinţă pe baza Tratatului de la Roma (martie

1957), semnat de către reprezentanţii celor şase state membre ale CECO. În acelaşi timp se
parafează şi Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Din acel
moment s-a putut vorbi despre existenţa a trei „comunităţi".
Principalul obiectiv al CEE a fost crearea unei Pieţe Comune în cadrul căreia să se
realizeze libera circulaţie a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a persoanelor. Termenul
limită prevăzut era 31 decembrie 1992. Piaţa Comună este o formă de integrare superioară, atât
faţă de zona de liber schimb, cât şi faţă de uniunea vamală. Totuşi, ea reprezintă doar o etapă
intermediară în calea către uniunea economică şi, mai ales, integrarea totală. Ideea de bază este
stimularea concurenţei între agenţii economici din ţările membre şi realizarea economiei de
scară.
Primii zece ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma au fost caracterizaţi prin
înfăptuiri semnificative. La loc de frunte se plasează desfiinţarea drepturilor vamale între "cei
145
şase" (iulie 1968), cu 18 luni înainte de termenul prevăzut şi instituirea unui tarif vamal extern
comun. Consecinţele pe termen lung au fost creşterea constantă a ritmului comerţului între
statele membre, mai repede decât cel cu statele nemembre. Printre realizările importante din
această perioadă mai pot fi distinse lansarea politicii agricole comune, fuziunea instituţiilor celor
trei comunităţi (CECO, CEE şi Euratom); din acel moment va exista o singură Comisie a
Comunităţilor Europene şi un singur Consiliu de Miniştri European.
Aderarea de noi state
Printre performanţele Comunităţii Europene se înscrie şi lărgirea sa. Acest proces vorbeşte
de la sine despre marea forţă de atracţie a ideii de uniune europeană.
În 1973 se dă startul „Europei celor nouă" prin includerea efectivă a trei ţări -
Danemarca, Marea Britanie şi Irlanda.
În ianuarie 1981 ia naştere „Europa celor zece" prin intrarea efectivă a Greciei.
În ianuarie 1986 se formează „Europa celor doisprezece", Spania şi Portugalia

devenind, efectiv, membre ale Comunităţii.
Actul Unic European a fost semnat la Luxemburg, în februarie 1986, de către „cei 12", şi
a intrat în vigoare un an mai târziu. O serie de amendamente şi de completări la Tratatul de la
Roma au fost regrupate într-un singur document, de unde şi denumirea de Act Unic. Se prevedea
crearea, înainte de 31 decembrie 1992, a unui „spaţiu fără frontiere interne, în care este asigurată
libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor". Actul Unic marchează decizia de a
crea „marea piaţă unică europeană"; el relansează procesul de integrare vest-europeană.
Deschiderea marii pieţe europene prevăzută în „Actul Unic", intensificarea circulaţiei

mărfurilor şi capitalurilor între ţările membre, aduc la ordinea zilei necesitatea unor măsuri
instituţionale şi pe plan monetar. Sistemul Monetar, lansat în 1979, dădea semne de „criză de
creştere".
În iunie 1988, Consiliul European, întrunit la Hanovra, cere unui comitet condus de
preşedintele, de atunci, al Comisiei Europene, Jacques Delors, „să studieze şi să propună etapele
concrete care să., conducă la uniunea economică şi monetară" (s.n.). Raportul Delors va fi
prezentat Consiliului European din aprilie 1989 şi se va afla la baza acordurilor de la Maastricht.
146
Uniunea Europeană
Semnat în februarie 1992, de către cele douăsprezece state membre şi intrat în vigoare
după ratificare, la 1 noiembrie 1993, Tratatul de la Maastricht marchează consolidarea procesului
de integrare europeană. Comunitatea Europeană capătă denumirea oficială de Uniune
Europeană. La 1 ianuarie 1995, devin membre ale UE -Austria, Finlanda şi Suedia. Ia naştere
Europa „celor 15".
Lărgirea UE cu cele 10 state candidate (statele baltice - Estonia, Letonia, Lituania, statele
central-europene - Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, statele mediteraneene - Cipru şi
Malta) a fost hotărâtă de Consiliul European de la Copenhaga (decembrie 2002). Semnarea
Tratatelor de Aderare s-a desfăşurat cu ocazia Consiliului European de la Atena (2003).
Extinderea a devenit efectivă de la 1 mai 2004, după ratificarea acestor Tratate de către
parlamentele celor 25 de state membre.
Acest eveniment reprezintă cea mai mare provocare de până acum la adresa integrării
inter-statale europene.
Pentru prima dată, noii veniţi provin, în marea lor majoritate, dintr-o „altă lume", cea a
fostului „lagăr socialist", având un nivel de dezvoltare (exceptând Slovenia) evident inferior în
raport cu media vest-europeană. Revenirea la sistemul capitalist, la economia de piaţă, a
necesitat un efort uriaş, nu numai din partea „candidaţilor", ci şi a Uniunii Europene. Acest efort
va continua şi după aderare, anunţând să fie chiar mai mare, dat fiind complexitatea sporită a
procesului de integrare, propriu-zis.
Este de remarcat, însă, că toţi factorii responsabili sunt pregătiţi să facă faţă situaţiei.
Premisele succesului au fost asigurate, în bună parte, în perioada de asociere a statelor candidate
la aderarea la UE. Procesul lor de asociere a fost unul cu totul specific. El nu s-a desfăşurat de
pe o zi pe alta. Comisia Europeană a elaborat o strategie de pre-aderare destinată familiarizării
ţărilor candidate ex-comuniste cu acquis-ul comunitar, cu politicile UE, cu democraţia.
Cooperarea UE cu fiecare candidat în parte a pornit de la necesitatea rezolvării unon probleme
specifice; ea s-a bazat pe un parteneriat în adevăratul sens al cuvântului şi a fost sprijinită de un
ajutor financiar substanţial, nerambursabil, oferit prin Fondurile europene de pre-aderare. În
acest fel, riscurile perioadei „post-aderare", ale integrării propriu-zise, au fost nu numai asumate,
dar şi calculate.
- La 1 ianuarie 2007, la UE au aderat România şi Bulgaria. Prin aderarea celor două ţări, s-a
ajuns la UE-27.
147
Organizaţii de integrare economică din alte zone ale lumii.
Integrarea economică pe continentul american.
Integrarea în America de Nord - Zona de Liber Schimb din America de Nord (North
America Free Trade Agreement - NAFTA).
Lansând la 1 ianuarie 1994 Acordul de Liber Schimb Nord American, America de Nord
este promotoarea unei grupări regionale care a implicat încă de la început limitarea la doar două
aspecte economice - comerţ şi investiţii. Deşi nu s-au propus obiective la fel de ambiţioase
precum sunt cele ale Uniunii Europene, anumite domenii - probleme de mediu şi condiţiile de
muncă – sunt deja acoperite prin prevederile acordului.
Evoluţia procesului integraţionist în această regiune conferă o serie de particularităţi, care

ţin de atitudinea statelor membre faţă de fenomenul de regionalizare (în special SUA), de
tipologia economiilor care compun respectiva zonă de liber schimb (două economii dezvoltate şi
o ţară în dezvoltare, mai mult: superputerea mondială- SUA şi două state cu potenţiale
economice, politice şi comerciale diferite - Canada şi Mexicul).
NAFTA nu a debutat sub bune auspicii. Mexicul s-a confruntat la finele anului 1994 cu o
criză financiară de proporţii. Mulţi critici ai Acordului NAFTA consideră criza peso-ului
mexican tocmai rezultat al constituirii acestei zone de liber schimb. Există voci care afirmă că
NAFTA a constituit un sprijin pentru guvernul mexican în traversarea unei crize determinate de
factori externi.
Dar prin ce s-ar putea defini în formula cea mai simplă NAFTA, de la lansare până în
prezent ?
- NAFTA reprezintă cea mai mare zonă de liber schimb, cu o piaţă de 426 mil.
consumatori şi cu o valoare totală a producţiei de bunuri şi servicii de 12000 mild. USD
(1/3 din produsul global mondial);
- NAFTA este o grupare integraţionistă care a făcut posibilă, în decurs de un deceniu de
la lansare, o creştere economică a partenerilor de : 38% în cazul SUA, 30,9% în cazul
Canadei şi de 30% în cazul Mexicului;
- În intervalul de timp 1994-2006, exporturile Statelor Unite către ceilalţi doi parteneri au
crescut de la 134,3 mild. USD la 298,8 mild. USD. Exporturile Mexicului către SUA în
intervalul de timp analizat (1994-2006) cu aproximativ de 240%. Exporturile Canadei
către partenerii NAFTA au crescut cu aproximativ 104%.
- În decursul primului deceniu de funcţionare a NAFTA, nivelul productivităţii activităţii
economice a crescut cu 28% în SUA, cu 55% în Mexic şi cu 23% în Canada;
148
- Eficienţa economiilor s-a reflectat printr-o poziţionare favorabilă pe piaţa
internaţională; NAFTA, ca şi grupare, cuantifică aproximativ 19% din exporturile
globale mondiale, şi 25% din importurile globale;
- NAFTA reprezintă un mediu investiţional atractiv: în decurs de
un deceniu investiţiile între parteneri s-au dublat, depăşind nivelul de 300
mld. USD, şi a crescut în acelaşi timp prezenţa investitorilor străini din
afara NAFTA; NAFTA recepţionează în prezent peste 24% din investiţiile
străine directe înregistrate la nivel mondial, şi furnizează 25% din
fluxurile de investiţii străine directe;
- NAFTA şi-a câştigat un plus de competitivitate prin includerea dimensiunilor de mediu
şi a celor de muncă în cadrul colaborării trilaterale.
- NAFTA aspiră la extinderea către sud, la cuprinderea unui număr tot mai mare de state
de pe continentul american în planul de integrare regională.
Integrarea în America Latină şi Caraibe
Fenomenul integraţionist de pe continentul latino-american şi din regiunea Caraibelor are

deja o tradiţie, însă ultima decadă şi jumătate a cunoscut o amploare remarcabilă în ceea ce
priveşte încheierea acordurilor de asociere din regiune.
În anii '50 deja se derulau serioase discuţii care vizau intensificarea eforturilor de
regionalizare în vederea creării mult-speratei Pieţe Comune a Americii Latine. CEPAL (Comisia
Economică ONU pentru America Latină) şi Râul Prebisch şi-au adus aportul hotărâtor în cadrul
iniţiativei, îndeosebi la nivel tehnic. Aceste deliberări aveau să se concretizeze în proiecte de
integrare ambiţioase: The Latin American Free Trade Association (LAFTA - Asociaţia Latino-
Americană a Comerţului Liber) - care în anii '80 a evoluat în ALADI (Asociaţia de Integrare
Latino-Americană sau LAIA: Latin American Integration Association), The Central American
Common Market (CACM - Piaţa Comună Central-Americană / PCCA), şi Acordul de la
Cartagena, cunoscut mai bine ca Andean Group (AG-Grupul Andin), devenit Comunitatea
Andina (CAN) -1969. Între timp, statele vorbitoare de limbă engleză au creat Caribbean Free
Trade Association (CARIFTA - Asociaţia de Liber Schimb din Zona Caraibilor), care în anii '70
a evoluat în Caribbean Community (CARICOM - Piaţa Comună din Zona Caraibilor).
Niciuna din grupările timpurii nu şi-au atins decât într-o proporţie minoră scopurile, ele
"şi-au pierdut din suflu" în anii '70 şi au intrat în criză în anii '80.
149
America Latină a practicat până în anii '80 politica de industrializare prin substituţia
importurilor (ISI), prin care se urmărea crearea condiţiilor de creştere economică şi de menţinere
a ritmurilor de creştere în concordanţă cu ritmurile de creştere a populaţiei. Această politică de
substituţie a importurilor a condus, în practică, la izolare şi o dezvoltare autarhica, cu efecte
negative, care au culminat cu declanşarea crizei datoriei externe care a debutat în anul 1982 în
Mexic. Acest model a fost inversat ulterior printr-un program de deschidere către exterior, de
privatizare a structurilor de stat, etc.
În 1990 s-a declanşat un nou val integraţionist (noul regionalism: ex. crearea MERCOSUR
în anul 1991 - Mercado Comun del Sur - Piaţa Comună a Sudului), bazat pe afinitatea statelor
care împărţeau aceeaşi regiune şi aveau puternice legături istorice, culturale şi lingvistice, toate
dornice să sporească interacţiunea umană, comercială şi politică. Acest avânt s-a lovit însă de o
serie de aspecte sensibile ale relaţiilor internaţionale - păstrarea suveranităţii, acţiuni individuale,
schimbări economice şi politice conjuncturale creatoare de tensiuni. Membri ai MERCOSUR-
ului sunt: Argentina, Brazilia, Uruguai, Paraguai şi Chili.
Integrarea economică în Asia şi în Africa

Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est (ASEAN)
Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est - ASEAN (Association of South-East Asian Nations)
- este una dintre cele mai vechi şi mai importante formule de integrare economică din Asia şi
chiar din lume. Asociaţia a fost înfiinţată pe 8 august 1967, ca un for de cooperare economică şi
politică între statele Asiei de Sud-Est. Printre membrii fondatori s-au numărat: Indonezia,
Malaezia, Filipine, Singapore şi Thailanda.
Încă de la crearea sa, ASEAN s-a declarat a fi o grupare căreia i se poate alătura orice ţara
doritoare din sud-estul asiatic, care ar fi gata să respecte principiile care stau la baza existenţei
sale. Tensiunile politice din zonă au blocat acest deziderat. Ameninţarea pe care o reprezenta
Vietnamul, puternic susţinut de colosul sovietic, a făcut ca statele ASEAN să încerce să menţină
un oarecare echilibru politic în regiune, deşi suspiciunile le erau alimentate de elemente cât se
poate de reale, precum conflictul dintre Vietnam şi Cambogia.
Răbdarea de care statele membre ASEAN au dat dovadă în încercarea lor de a neutraliza
influenţa negativă potenţială a Vietnamului în regiune a dat roade şi, în 1994, toate ţările din
grupare au reuşit să ajungă, după 20 de ani, la o normalizare a relaţiilor cu acest stat.
Astfel încât, ţara care cu 22 de ani în urmă (în 1973) se opusese ferm lărgirii ASEAN,
grupare pe care o considera un bastion anticomunist, devine, în iulie 1995, în urma summit-ului
150
ASEAN din Vietnam, cel de-al 7 membru al acestei grupări. Acum, din ASEAN mai fac parte,
alături de cele cinci state fondatoare (Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi Thailanda) şi
Brunei, Cambogia, Myanmar, Laos şi Vietnam.
Populaţia celor 10 ţări care intră în prezent în componenţa ASEAN este de circa 500
milioane de persoane, ceea ce transformă potenţial, zona, într-una din cele mai mari pieţe ale
lumii. Alte atuuri ale ţărilor din regiune se referă la faptul că posedă resurse naturale bogate,
se întind pe o suprafaţă considerabilă şi se afla în apropierea rutelor strategice care leagă

Oceanuf Pacific de Orientul Mijlociu, Africa şi Europa.
În ultimii ani ai deceniului al 9-lea ai secolului trecut, a început să se dezvolte ideea unor
"zone economice subregionale", care ar fi putut după opinia autorităţilor de atunci din statele
ASEAN, să contribuie la adâncirea integrării economice în zonă, fără a necesita modificarea
radicală a politicilor comerciale naţionale. Au apărut astfel, o serie de mini-grupări, "triunghiuri
ale creşterii", care însă au avut un impact minor.
Constatând lipsa de consistenţă a tuturor încercărilor de până atunci, ţările membre

ASEAN şi-au legat speranţele de crearea unei zone de liber schimb (AFTA). Ţările membre au
stabilit un calendar de reducere a protecţiei tarifare în interiorul zonei, până la nivelul de 0-5% la
produsele manufacturate în următorii 15 ani, începând cu 1 ianuarie 1993.
Criza financiară din anii 1997-1998 a încetinit dezvoltarea impetuoasă a ţărilor din Asia
de sud-est. Statutul de cea mai dinamică regiune a lumii a fost pus sub semnul întrebării. S-a
spus că miracolul asiatic a fost suprasolicitat, că rapida creştere economică a "ipotecat" viitorul
acestor economii. Multe ţări s-au încărcat de datorii, au recurs la măsuri de restructurare pentru a
deveni viabile din punct de vedere financiar, au urmat concedieri, perioade de instabilitate
politică şi socială.
Oricum, partea bună, dacă se poate vorbi de aşa ceva, a crizei asiatice a fost, din punctul
de vedere al statelor ASEAN, conştientizarea vulnerabilităţilor comune, a necesităţii unui efort
stăruitor pentru consolidarea pieţei comune alcătuite din pieţele economiilor respective.
Pornită la drum cu ambiţii mari, ASEAN nu a reuşit să aibă rezultate convingătoare, în

ciuda succesului individual al majorităţii membrilor săi. Lipsa unui „motor" al grupării a atârnat
greu în balanţă, o posibilă soluţie fiind sporirea importanţei altei grupări - APEC - care include,
pe lângă majoritatea ţărilor ASEAN, puteri economice de prim rang, capabile să contribuie la
dezvoltarea economică şi socială a regiunii.
151
Cooperarea Economică Asia-Pacific (APEC)
În deceniile ce au trecut de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ţările din Asia de
Est s-au caracterizat printr-o creştere economică puternică şi constantă.
La început a fost Japonia. În perioada imediat postbelică, niponii s-au lansat, cu

determinarea specifică, spre o reconstrucţie economică în măsură să uimească întreaga lume şi să
îi propulseze între primele puteri economice ale planetei.
Au urmat „dragonii" asiatici - Hong Kong, Coreea de Sud, Taiwan şi Singapore - care,
chiar dacă nu pot aspira la statutul de superputere economică, au reuşit să recupereze, în mare
măsură rămânerile în urmă şi să intre în categoria „noilor ţări industrializate".
Un al doilea val de dragoni, alcătuit din Indonezia, Filipine, Malaezia şi Thailanda, după o
perioadă caracterizată de o evoluţie economică ezitantă şi mai puţin spectaculoasă, pare a se fi
trezit la viaţă şi este în măsură să recupereze decalajele în viitorul apropiat. O evoluţie similară
înregistrează în ultimul deceniu şi Vietnam-ul, urmat - în mai mică măsură - de celelalte ţari ale
Peninsulei Indochina.
În fine, schimbările ideologice intervenite în cercurile ce conduc cel mai populat stat al
lumii - Republica Populară Chineză - au descătuşat energii nebănuite, ce au condus la creşteri
economice spectaculoase, menite să transforme semnificativ raportul de forţe în plan regional şi
chiar mondial.
Toate aceste evoluţii, coroborate cu interesul pe care Statele Unite ale Americii l-au
acordat acestui fenomen, au făcut ca polul de dezvoltare economică să se mute, practic, din zona
Atlanticului în cea a Pacificului.
Dinamismul excepţional al acestei zone nu putea rămâne fără efect în planul cooperării
regionale pentru susţinerea mutuală a dezvoltării. Ca răspuns la creşterea interdependenţei dintre
economiile din zona Asia-Pacific şi ca urmare a nevoii acestor economii de a fi dinamizate şi de
a-şi dezvolta spiritul comunitar, a fost înfiinţată, în urmă cu aproape un deceniu şi jumătate,
Organizaţia APEC (Asian Pacific Economic Cooperation).
Membrii APEC au un PIB reunit de aproape 16 trilioane de dolari şi întrunesc

aproximativ 42% din comerţul mondial. În ultimul deceniu, APEC a fost principala organizaţie
economică din zonă care a promovat comerţul deschis şi cooperarea economica. Rolul APEC a
crescut în ultimii ani şi acum aceasta se implică atât în chestiuni economice (liberalizarea
comerţului, facilitarea afacerilor, colaborare economică şi tehnică), cât şi în rezolvarea unor
152
probleme sociale (protecţia mediului înconjurător, educaţie, drepturile femeilor în societate).
Organizaţia îşi propune ca să se constituie într-o zona de liber- schimb într-un orizont de timp de
mai îndelungat.
Apariţia organizaţiei este consemnată în 1989, când a avut loc în Australia întrunirea
miniştrilor comerţului şi afacerilor externe din 12 ţări de pe ambele maluri ale Pacificului, pentru
a stabili diverse mijloace de înlesnire a cooperării internaţionale în această regiune ce se dezvolta
atât de rapid. Atunci s-a decis înfiinţarea organizaţiei APEC, ai cărei 12 membri fondatori au fost
Australia, Canada, Brunei, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Noua Zeelandă,
Filipine, Singapore, Thailanda şi SUA.
În 1993, SUA au găzduit prima întrunire anuală a liderilor ţărilor membre APEC, la Blake
Island, lângă Seattle, cu scopul declarat de a da un nou imbold liberalizării comerţului, a
promova spiritul de comunitate, creşterea economică şi dezvoltarea echitabilă.
Între 1989 şi întrunirea din SUA din 1993, APEC a acceptat şase noi membri. În
noiembrie 1991, trei noi membri au fost primiţi în organizaţie: Republica Populară Chineză,
Hong Kong şi Taiwan în noiembrie 1993, organizaţia a acceptat ca noi membri Mexicul şi Papua
Noua Guinee, decizând că Chile va deveni membru cu drepturi depline în 1994.
Peru, Rusia şi Vietnam au fost ultimele ţări incluse în organizaţie, în noiembrie 1998.
Astfel, APEC cuprinde în prezent 21 de membri.
Încă de la înfiinţarea organizaţiei, APEC nu s-a considerat o grupare de ţări, ci mai

degrabă o grupare de economii, acest termen subliniind faptul că obiectul de activitate al
organizaţiei este preponderent economic, nu politic. Această grupare constituie un forum de
consultări libere, fără o structură organizaţională complicată sau o birocraţie dezvoltată care să îl
susţină.
Organizaţia pentru Cooperare Economică în zona Asia-Pacific operează prin consens. În

anul 1991, statele membre s-au angajat în conducerea activităţilor lor şi a programelor lor de
muncă pe baza unui dialog deschis, în care se pune accent pe respectul reciproc în ceea ce
priveşte punctele de vedere ale tuturor participanţilor.
Organele de conducere ale organizaţiei sunt Consiliul de Miniştri, Consiliul Consultativ şi

Secretariatul.
153
În cadrul Consiliului de Miniştri, funcţia de conducere este asigurată anual, prin rotaţie, de
un reprezentant ai statelor membre. Statul care deţine preşedinţia este şi responsabil cu găzduirea
întrunirilor anuale ministeriale (între miniştrii afacerilor externe ai celor 21 de state).
Ţările membre ale APEC-ului au găzduit o serie de întruniri la nivel înalt pe teme privind
educaţia, energia, mediul, finanţele, resursele umane, cooperarea tehnologică, sprijinirea
întreprinderilor mici şi mijlocii, telecomunicaţii, transporturi.
Economiile APEC au ales calea deschiderii, integrării, reformei instituţionale şi a unei mai
bune guvernări şi cooperări. Se pare că aceasta a reprezentat alegerea potrivită, dacă se iau în
considerare evenimentele din ultimul deceniu. Singurul obstacol major - criza financiară asiatică
- a provocat o panică financiară, care a condus la o scădere a investiţiilor în zonă, datorată în
special îngrijorărilor cu privire la calitatea guvernării unor ţări. Pentru a face faţă provocărilor ce
vor urma şi pentru a construi economii robuste, capabile să depăşească riscuri imprevizibile este
necesară mai multă deschidere, integrare, colaborare regională şi o mai bună guvernare.
Integrarea economică în Africa
Ideea unei Africi integrate a apărut încă din anii '50-'60, de la cucerirea independenţei
cvasitotalităţii ţărilor de pe acest continent. Integrarea ar fi trebuit să cuprindă atât aspectele
comerciale, cât şi cele ale politicilor economice, infrastructura, libera circulaţie a persoanelor şi a
forţei de muncă, astfel încât să se valorifice toate oportunităţile oferite de o regiune cu nebănuite
bogăţii. Din păcate, această idee a rămas la acelaşi stadiu şi foarte puţine lucruri au fost făcute în
acest sens.
Procesul de integrare în Africa înregistrează cele mai scăzute performanţe. Comunităţile

economice regionale africane au mulţi membri, care fac parte din mai multe organizaţii în
acelaşi timp (din cele 53 de ţări, 27 de ţări fac parte din două grupări, 18 din 3 grupări, R.D.
Congo chiar din patru, iar cele mai multe din două organizaţii), sunt subapreciate de guverne,
insuficient finanţate şi, în ciuda unor succese izolate, nu şi-au atins obiectivele. Creşterea
producţiei la nivelul ţărilor membre, ca şi intensificarea schimburilor comerciale au rămas doar
la stadiul de deziderate, ponderea Africii, ca un întreg continent în comerţul internaţional fiind
sub nivelul unor ţări ca Marea Britanie sau Olanda.
Continentul african este „gazdă" a nu mai puţin de 14 grupări economice intraregionale,

din care jumătate au o importanţă relativă mai mare:
 AMU - Uniunea Arabă Magrebiană, cu 5 membri,
154
 COMESA - Piaţa Comună a Africii de Vest şi de Sud, cu 20 de membri,
 ECCAS - Comunitatea Economică a Statelor Central - africane, cu 15 membri,
 ECOWAS - Comunitatea Economică a Statelor din Vestul Africii, cu 15 membri,
 SADC - Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud, cu 14 membri,
 IGAD - Autoritatea Interguvernamentală de Dezvoltare, cu 7 membri,
 CEN-SAD - Comunitatea Statelor Africane din Sahel, cu 18 membri,
Alături de acestea, în Africa mai funcţionează încă alte 7 grupări economice

intraregionale:
 UEMOA - Uniunea Economică şi Monetară Vest Africană, cu 8membri, toţi aparţinând
ECOWAS,
 MRU - Mano River Union, cu 3 membri, aparţinând ECOWAS,
 CEMAC - Comunitatea Economică şi Monetară Central-Africană, cu 6 membri,
aparţinând ECCAS,
 CEPGL - comunitatea Economică a Ţărilor din Zona Marilor Lacuri, cu 3 membri,
aparţinând ECCAS,
 EAC - Comunitatea Est-Africană, cu 3 membri, 2 aparţinând COMESA şi unul SADC,
 IOC - Comisia Oceanului Indian, cu 5 membri, 4 aparţinând COMESA şi unul SADC,
 SACU – Uniunea Vamală a Africii de Sud, cu 5 membri, aparţinând atât SADC cât şi
COMESA (2 ţări).
Analiza grupărilor economice africane arată că, din punct de vedere organizatoric, ele nu
sunt cu nimic mai prejos decât „colegele" lor mult mai performante, ca UE sau NAFTA. Au
secretariate operaţionale, întâlniri la nivel ministerial şi al grupurilor de lucru, aranjamente
instituţionale complexe, declaraţii politice, dar le lipsesc rezultatele. Cele mai multe dintre
măsurile de integrare cuprinse în protocoale, decizii şi acorduri nu sunt transpuse în practică la
nivel naţional, ca urmare a lipsei unor mecanisme de planificare, organizare, coordonare şi
urmărire a deciziilor luate. Acest lucru explică eşecurile înregistrate până acum în ceea ce
155
priveşte respectarea angajamentelor luate, lipsa de voinţă a guvernelor de a subordona interesul
politic naţional scopurilor pe termen lung ale grupărilor economice regionale, monitorizarea
rezultatelor obţinute atât în plan comercial, cât şi al stabilizării macroeconomice.
Nerealizările statelor membre ale diverselor grupări sunt reflectate chiar de incapacitatea
de a colecta fondurile necesare pentru transpunerea în practică a obiectivelor propuse. De
exemplu, COMESA şi CEMAC au înregistrat o scădere a ratei de colectare a contribuţiilor de la
100% în 1993, la 50% în 1998. Mai mult decât atât contribuţiile actuale ale statelor abia acoperă
costurile de operare ale grupărilor regionale, ceea ce face ca atingerea scopurilor propuse, din
punct de vedere financiar, să depindă într-o foarte mare măsură de asistenţa străină
Cu toate aceste dificultăţi, integrare pe continentul african nu este o bătălie pierdută. Cu

multă energie şi mult sprijin se pot obţine rezultatele aşteptate. Rezultate mai vizibile au fost
obţinute în domeniul integrării comerciale. Pentru atingerea stadiului unei uniuni economice
sunt necesare eforturi considerabile.
Poate că mai mult decât în oricare altă regiune a lumii, integrarea pe continentul african
este singura soluţie de a ieşi din conul de marginalizare în care se află acum. Lipsa resurselor
financiare, a infrastructurii, problemele sociale cu care se confruntă sunt doar câteva dintre
coordonatele ce definesc situaţia grea a acestui continent. Succesul va depinde într-o măsură
covârşitoare de cooperarea şi angajamentul grupărilor regionale în redefinirea rolului lor.
5.4. Uniunea Europeană – cea mai reuşită integrare economică regională

În prezent Uniunea Europeană cuprinde 27 de ţări vest-europene şi est-europene. Fiind o
uniune economică şi monetară (în viitor şi uniune politică), a atins gradul cel mai înalt de
integrare economică.
Faptul că numărul ţărilor care au aderat ulterior după primele şase (care semnase Tratatul
de la Roma) a sporit, dovedeşte interesul provocat de performanţele realizate de această formă
intergraţionistă. Toate aceste ţări şi-au unit eforturile spre orientarea lor în direcţia obţinerii
prosperităţii şi bunăstării. Acest interes a dobândit cu timpul noi dimensiuni ce îşi găsesc
expresia în afluxul de ţări ce solicită să adere la Uniunea Europeană.
Pentru cunoaşterea temeinică, ştiinţifică a economiilor naţionale ca celule de bază ale

diverselor forme intergraţioniste şi ale economiei mondiale în ansamblu, ONU clasifică aceste
economii şi diferitele lor grupări în funcţie de numeroase criterii. Din multitudinea de criterii şi
156
factori determinanţi ai locului şi rolului economiei ţărilor lumii, cei mai utilizaţi în statistica
internaţională sunt potenţialul economic şi nivelul de dezvoltare realizate.
Potenţialul economic ca ansamblu al resurselor umane şi materiale, pe diversele lor

structuri şi părţi componente, exprimă forţa economică a unei ţări sau grupări de ţări.
În funcţie de mărimea populaţiei O.N.U.D.I. distinge ţări mari (cu peste 50 de milioane de
locuitori), ţări medii (de la 15 până la 50 milioane de locuitori), ţări mici (cu până la 15 milioane
de locuitori).
Este preferat şi deci prioritar în determinarea categoriei de mărime a ţărilor sau grupelor
de ţări indicatorul privind dimensiunea populaţiei, datorită dublului său impact asupra
economiei. Pe de o parte, populaţia este consumatorul bunurilor de consum, iar, pe de altă parte,
furnizorul factorului muncă.
În funcţie de mărimea populaţiei patru din ţările Uniunii Europene sunt ţări mari:
Germania - 83 de milioane, Franţa - 60,5 de milioane, Marea Britanie- 60,0 de milioane, Italia –
59,5 de milioane locuitori; patru fac parte din grupul ţărilor mijlocii: Spania – 43 de milioane,
Polonia – 39 milioane, România – 22 milioane şi Olanda - 16,5 milioane de locuitori; restul sunt
considerate ţări mici. În total Uniunea Europeană are circa 500 de milioane de locuitori.
Sub raportul structurii pe sectoare de activitate economică (primar, secundar, terţiar),

economiile naţionale se clasifică în economii industriale, economii cu orientare industrială şi
economii cu orientare primară.
Gradul de valorificare a potenţialului economic se află în raport direct cu ponderea

sectorului secundar, considerat cel mai eficient, deoarece valorifică resursele naturale. Din
acest punct de vedere, toate cele 27 ţări ale Uniunii Europene fac parte din grupul ţărilor
industriale, înregistrând cele mai bune rezultate în activitatea economică. Preponderenţa
sectoarelor industriei şi serviciilor în cadrul economiei acestor ţări îşi găseşte expresia în
utilizarea forţei de muncă ocupate. Media pe ansamblul Uniunii Europene constituie circa 1/3 a
forţei de muncă ocupate în industrie şi 55% a forţei de muncă ocupate în sectorul serviciilor.
Nivelul de dezvoltare economică realizat prin valorificarea potenţialului economic se

exprimă şi el prin mai mulţi indicatori. De exemplu, Produsul Intern Brut raportat la numărul
populaţiei. La indicatorul PIB/locuitor ţările Uniunii Europene, conform datelor statistice se
situează pe diferite trepte, aflându-se între primele 60 de ţări ale lumii din cele 200 ţări (cu
excepţia Bulgariei şi României, care ocupă trepte mai inferioare).
157
Specialiştii consideră că nivelul de dezvoltare economică reliefează mai fidel latura
calitativă a activităţii, a rezultatelor obţinute de ţările lumii, inclusiv de Uniunea Europeană.
Începând din anul 1998, ONU foloseşte clasificarea ţărilor, după nivelul lor de dezvoltare
economică, în următoarele trei categorii:
A. Ţări cu economie dezvoltată;
B. Ţări cu economie în tranziţie;
C. Ţări cu economie în dezvoltare.
Sub acest aspect, toate ţările Uniunii Europene aparţin categoriei de ţări cu economie
dezvoltată.
Pentru ilustrarea nivelului ridicat de dezvoltare economică realizat, nu poate fi omis faptul
că patru din ţările Uniunii Europene, şi anume Franţa, Germania, Marea Britanie şi Italia fac
parte din Grupul celor opt ţări (G-8) industrializate ale lumii, care se reunesc anual la cel mai
înalt nivel de reprezentare şi decizie şi dezbat probleme economico-sociale de interes planetar.
În acelaşi timp, trebuie avut în vedere că Uniunea Europeană în ansamblul său face parte
din triunghiul mondial de putere economică, alături de SUA şi Japonia.
Rezultatele din ultimii ani demonstrează clar superioritatea Uniunii Europene faţă de
celelalte două centre mondiale de putere economică atât în ceea ce priveşte populaţia ca factor
determinant al potenţialului economic, cât şi în privinţa dezvoltării economice exprimată în
valori absolute şi în PIB/ locuitor.
Cu toate că Uniunea Europeană în prezent deţine 8% din populaţia globului pământesc,

ponderea sa în comerţul mondial este de peste 39%, iar la servicii de 46%, depăşind cu mult
SUA.
Volumul investiţiilor externe directe ale Uniunii Europene în ultimii 30 de ani au sporit de
la 23 miliarde EURO la 280 miliarde pe an.
Începând cu anul 1990, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) publică
anual „Raportul asupra dezvoltării umane" în care ţările sunt grupate în funcţie de un criteriu nou
denumit Indicele Dezvoltării Umane (IDU), alcătuit pe baza următorilor patru indicatori:
- Speranţa medie de viaţă, la naştere;
- Rata de alfabetizare a populaţiei;

- Numărul mediu de ani de şcolarizare;
158
- PIB/locuitor.
În raportul PNUD, cele 174 de ţări luate în calcul sunt clasificate după indicatorul
complex menţionat, considerându-se că ţările sunt cu atât mai dezvoltate cu cât indicele respectiv
se apropie de cifra 1.
Potrivit datelor cuprinse în Raportul PNUD pe anul 2006 peste 50% din ţările membre ale
Uniunii Europene se situează între primele 30 de ţări din cele 174 de ţări luate în calcul.
De remarcat caracterul modern al economiei ţărilor membre ale Uniunii Europene.
Problema fundamentală a oricărei economii, indiferent de condiţiile existenţei şi evoluţiei

sale, o constituie modul în care se acţionează pentru a stabili cât mai bine, ce , cât şi cum, şi
pentru cine să se producă bunuri şi servicii de consum. Dintre sistemele economice cunoscute şi
utilizate până în prezent de societate, cel care a creat condiţiile pentru a se acţiona cât mai
adecvat în direcţiile menţionate este sistemul economiei de piaţă. El nu creează, însă, automat şi
prosperitatea, aşa cum eronat s-a crezut în unele ţari şi cum din păcate se consideră de către unii
şi la noi în ţară. Pentru a se realiza prosperitatea şi bunăstarea, economia de piaţă reprezintă doar
condiţia necesară, dar nu şi suficientă. Economia de piaţă trebuie să fie însoţită de muncă tenace,
perseverenţă pentru a-şi manifesta valenţele sale.
Ca o primă trăsătură a caracterului modern al economiei ţărilor membre ale UE se înscrie

tocmai existenţa şi funcţionarea economiei de piaţă, bine concepută şi percepută în toate
domeniile şi la toate nivelurile.
Rezultatele remarcabile ale UE cu economii moderne de piaţă se explică prin libertatea de

acţiune a agenţilor economici pentru realizarea propriilor interese concordate cu interesele ţărilor
membre, reglementate prin acte juridice.
Aceste interese sunt datorate existenţei proprietăţii private, dar şi dorinţei şi obligaţiei ca
ele să se realizeze prin acţiune, nu prin inacţiune.
Proprietatea privată şi libertatea de acţiune generată şi asigurată de ea reprezintă explicaţia

majoră a dinamicii economiei UE, a ţărilor membre. În cadrul acestor economii au existat şi
continuă să existe şi alte forme de proprietate şi interese pe lângă cele private care prin
reglementări juridice corecte se armonizează.
Ca expresie a caracterului lor modern, economiilor ţărilor membre ale UE le este

specifică, de asemenea, implicarea puterii publice nu numai indirect, prin crearea cadrului juridic
necesar funcţionării economiei de piaţă, ci şi direct, prin gestionarea sectorului public şi
159
finanţarea învăţământului, culturii, ocrotirii sociale şi medicale, a cercetării ştiinţifice tot mai
costisitoare etc. Fenomenele negative ale funcţionării pieţei, determinate de înseşi limitele
acesteia, pot fi soluţionate numai de puterea publică prin măsuri economico-financiare
promovate de către aceasta la nivel central şi local.
Economiile ţărilor membre ale UE, ca economii moderne de piaţă, se caracterizează şi

printr-o eficienţă ridicată atât pe ansamblu, cât şi pe diverse compartimente. Ţările Uniunii
realizează producţii mai mari cu consumuri mai mici de resurse şi factori de producţie, obţinând
astfel performanţe net superioare celorlalte economii.
La baza acestor realizări se află, înainte de toate, promovarea largă a conducerii ştiinţifice
(managementului), a progresului tehnic şi alţi factori. Încă la începutul constituirii Uniunii
Europene, cele şase ţări fondatoare, urmate de cele care li s-au alăturat pe parcurs, au trecut la
creşterea şi dezvoltarea prioritar intensivă a economiei pe baza creşterii productivităţii muncii şi
a randamentelor celorlalţi factori calitativi de producţie. Ca urmare a preocupărilor de obţinere a
eficienţei economice ridicate, ramurile de vârf ale industriei au fost şi sunt dezvoltate cu
prioritate faţă de cele clasice, agricultura a fost şi continuă să fie industrializată, zootehnia s-a
dezvoltat şi se dezvoltă mai accentuat decât producţia vegetală.
Un rol important în promovarea acestor orientări în agricultura unor ţări îl au, desigur, şi
condiţiile pedoclimatice, dar determinantă este, pe ansamblu, orientarea spre obţinerea unei
eficienţe cât mai ridicate.
În domeniul relaţiilor economice externe, structura exportului ţărilor UE se caracterizează

prin predominanţa produselor superior valorificate, care asigură sporuri substanţiale la încasări
şi, totodată, crearea de noi locuri de muncă. Sunt de notorietate publică declaraţiile
conducătorilor unor ţări membre ale UE, prin care se arată că exporturile în ţări din afara Uniunii
asigură în bună măsură locurile de muncă în ţările exportatoare.
În afară de acestea, producţia pentru export presupune forţă de muncă mai calificată, care
este mai bine remunerată. Eficienţa economică este aşezată de ţările membre ale UE la baza
activităţii nu numai în economie, ci în general, la temelia oricărei activităţi.
Obţinând rezultate economice dintre cele mai bune, exprimate în producţii medii
superioare, de o mare diversitate şi calitate înaltă şi în costuri scăzute, şi manifestând o mare
grijă şi preocupare faţă de gestionarea responsabilă a fondurilor administrate, ţările UE asigură
popoarelor lor un nivel de trai decent.
160
În felul acesta, în economiile ţărilor respective se regăseşte încă o trăsătură esenţială a
economiei moderne, şi anume aceea că ea „furnizează maximum din ce au nevoie oamenii", aşa
cum se exprima J. K. Galbraith.
Toate aceste trăsături, la care s-ar mai putea adăuga şi altele, fac din economiile moderne
ale ţărilor UE un model spre care aspiră şi celelalte popoare europene şi nu numai.
Trăsăturile menţionate ale statelor membre ale UE nu înseamnă că statele respective nu se

confruntă cu anumite contradicţii. Probleme au şi aceste ţări şi nu puţine, ele manifestându-se
îndeosebi în privinţa stratificării sociale adecvate, a asistenţei sociale şi medicale, a degradării
mediului natural şi existenţa unor aspecte grave ale criminalităţii. Important este, însă, că aceste
probleme sunt abordate şi soluţionate într-un mod specific. Pe baza experienţei şi a unui stil de
viaţă evoluat, populaţia ţărilor membre ale UE porneşte de la aceea că abundenţa ce constituie
suportul nivelului său de trai ridicat trebuie mai întâi creată şi apoi gestionată cu grijă şi
cumpătare, fără risipă şi degradare. Populaţia ţărilor comunitare nu subestimează dificultăţile,
dar manifestă optimism şi încrederea în soluţionarea lor. Ea dispune de o mare capacitate de a se
mobiliza cu toată energia şi mijloacele pe care le are pentru depăşirea lor la timp.
Ca exponent al intereselor ţărilor pe care le prezintă şi purtătoare a ideilor şi năzuinţelor de

progres şi prosperitate în lume, Uniunea Europeană se bucură de o largă recunoaştere pe plan
internaţional. Drept urmare, ea a stabilit şi întreţine relaţii diplomatice cu peste 150 de state de pe
diverse meridiane ale globului şi are statut de observator la ONU, participă la lucrările
Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) şi ale Organizaţiei pentru
Securitate şi Cooperare Europeană (OSCE), în 1990 semnând cu alte state europene şi nord-
americane „Carta de la Paris pentru o nouă Europă", care a urmărit sfârşitul divizării
continentului şi al războiului rece.
Având în vedere puţinele sale resurse naturale, economia Uniunii Europene este
dependentă în mare măsură de comerţul mondial, fiind nevoită să importe cantităţi însemnate de
materii prime, surse de energie, unele produse agricole şi să exporte masiv produse
manufacturate şi să presteze numeroase servicii. Uniunea Europeană promovează o politică
comercială liberală, taxele sale vamale fiind printre cele mai avantajoase.
Uniunea Europeană furnizează cea mai mare parte a ajutorului destinat dezvoltării şi
asistenţei umanitare atât noilor democraţii din fostul bloc socialist, cât şi ţărilor în curs de
dezvoltare.O bună parte din ţările Uniunii Europene se află printre puţinele state dezvoltate care
s-au achitat de obligaţia asumată de a participa cu 0,7% din PIB-ul lor la constituirea fondului
161
ONU pentru dezvoltare Deci, în aşa mod, succint au fost prezentate realizările uneia dintre cele
mai reuşite grupări integraţioniste din economia mondială.
Glosar:
Intregrarea economică internaţională- reprezintă un proces benevol de interacţiune a

economiilor a două sau mai multor ţări, generat de interdependenţele între ele şi care
conducetreptat spre creareaunui organism economic unic.
Zonă economică de liber schimb- reprezintă abolirea pregresivă a taxelor vamale şi restricţiilor
cantitative dintre ţările membre, în acelaşi timp faţă de ţările terţe, fiecare ţară membră adoptă o
politică comercială proprie.
Uniunea vamală- reprezintă un spaţiu economic ai cărui membri se angajează reciproc să nu

impună nici un fel de taxe vamale şi nici o restricţie cantitativă, aplicînd un tarif vamal comun
faţă de ţările terţe.
Piaţa comună- reprezintă o grupare în care ţările membre decid să asigure libera circulaţie a
facorilor de producţie.
Uniune economică- reprezintă caracteristicile pieţei comune plus armonizarea politicilor

economice.
Cuvinte cheie:
- aranjamentelor economice regionale
- zonă de liber schimb
- uniune vamală
- piaţă comună
- uniune economică şi monetară
- uniune politică
- Ideea europeană
- Instituţii comunitare europene
- Politici comunitare
- Integrarea politică europeană
162
Întrebări pentru recapitulare:
1. Care sunt factorii apariţiei şi dezvoltării grupărilor regionale?
2. Comentaţi procesul de integrare vest-europeană.
3. Care sunt caracteristicile integrării economice din alte zone ale lumii, decât Europa?
4. Cauzele succesului integrării interstatale în Europa occidentală.
5. Semnificaţia extinderii către Est a UE.
6. Şansele uniunii politice europene.
7. Perspectivele organizaţiilor integraţioniste interstatale externe europene.
TESTE:
1) Definiţia integrării economice reprezintă:

a) Uniunea tuturor economiilor naţionale;
b) Absenţa discriminărilor sau eliminarea progresivă a discriminărilor în raporturile economice între diferite
ţări:
c) Un proces benevol de interacţiune economică a mai multor ţări, care fiind generat de interdependenţele
între ele conduce treptat spre apropierea mecanismelor economice şi crearea unui organism economic
unic.
2) Care din următoarele enunţuri nu intră în premisele ţărilor ce tind să se integreze:
a) Apropierea nivelului dezvoltării economice şi gradului maturităţii economiei de piaţă;
b) Apropierea geografică a ţărilor ce vor să se integreze;
c) Cultura şi religia comună.
3) Care din următoarele implicaţii ale integrării economice internaţionale asupra ţărilor participante este
corect:
a) Îmbunătăţirea alocării resurselor şi disponibilităţii acestora;
b) Lipsa concurenţei în cadrul noii peţi mărite;
c) Nestimularea procesul investiţional.
4) Uniunea Vamală reprezintă:
a) Un spaţiu economic ai cărui membri se angajează reciproc să nu impună nici un fel de taxe vamale şi nici
o restricţie cantitativă, aplicând un tarif vamal comun faţă de ţările terţe;
b) O uniune în care ţările membre decid să asigure libera circulaţie a factorilor de producţie;
c) Ţările care o constituie decid să abolească progresiv taxele vamale şi restricţiile cantitative dintre ele, în
acelaşi timp, faţă de ţările din afară fiecare ţară adoptă o politică comercială proprie.
5) Piaţa Comună reprezintă:
a) Ţările care o constituie decid să abolească progresiv taxele vamale şi restricţiile cantitative dintre ele, în
b) Uniune în care ţările membre decid să asigure libera circulaţie a factorilor de producţie;
163
c) Un spaţiu economic ai cărui membri se angajează reciproc să nu impună nici un fel de taxe vamale şi nici
6) Zona Economică de Liber Schimb reprezintă:
a) Un spaţiu economic ai cărui membri se angajează reciproc să nu impună nici un fel de taxe vamale şi nici
b) Uniune în care ţările membre decid să asigure libera circulaţie a factorilor de producţie;
c) Ţările care o constituie decid să abolească progresiv taxele vamale şi restricţiile cantitative dintre ele, în
Care din următoarele forme a uniunii vamale nu este corectă:
a) Uniunea vamală perfectă;

b) Uniunea vamală cu tarife preferenţiale;
c) Uniunea vamală cu tarife nepreferenţiale.
8) Uniunea economică reprezintă:
a) Integrarea economică totală;
b) Caracteristicile pieţei comune plus armonizarea politicilor economice în domeniul economic;
c) Unificarea politicilor sociale, fiscale, monetare.
9) Teoria uniunii politice reprezintă:
a) Următoarea etapă după integrarea economică totală;
b) Totalitatea politicilor din ţările integrate;
c) O formă a integrării economice.
Bibliografie:
1. Ranay Charles Epping – Ghidul începătorului în economia mondială. Chişinău. 2002

2. Peter H.Lindert. Economie Internaţională (prezentată de Bernard Lasandris – Duchene profesor la
Universitatea din Paris.1996
3. Sterian Dumitrescu, George Marin, Ovidiu Puiu. Economia mondială. Piteşti. 2003
4. Florin Bonciu. Economia mondială. Bucureşti, 2004
5. Ion Ignat, Spiridon Pralea. Economie mondială. Iaşi, 1994
9. Postică C. Economia Uniunii Europene. Chişinău, 2001
164
CAPITOLUL 6. Cadrul instituţional al economiei mondiale.
Obiective: În rezultatul studierii compartimentului studenţii vor fi capabili
- De a determina clasificarea organismelor internaţionale

- De a distinge scopul şi funcţiile organismelor internaţionale
- De a identifica reglementările internaţionale
- De a recunoaşte Instituţiile fananciare internaţionale
- De a clasifica Organizaţiile Internaţionale neguvernamentale
6.1 Definirea şi clasificări ale organizaţiilor internaţionale.

Organismele economice internaţionale au apărut ca rezultat al căutării unor măsuri
eficiente pentru rezolvarea situaţiilor excepţionale sau de criză în activitatea ţărilor.
În cazul când încercările diplomaţiei naţionale nu erau în stare să rezolve problemele

relaţiilor economice contemporane, guvernele se stăruiau să găsească mecanisme adecvate în
relaţiile externe pentru a crea condiţii favorabile prin intermediul consultaţiilor multilaterale şi
colaborare în direcţia dorită.
Astfel, după al 2-lea război mondial se observă o creştere bruscă a numărului de organisme
internaţionale, atât inter-guvernamentale cât şi ne-guvernamentale sau regionale, ca necesitate de
a rezolva diverse probleme la nivel global.
Creată în 1945 Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) în timpul de faţă s-a transformat într-
un sistem, care include 18 instituţii specializate şi un şir de organizaţii şi misiuni pentru
efectuarea diferitor operaţiuni. Actualmente funcţionează mii de organizaţii internaţionale, care
activează în interesul asigurării stabilităţii politice, economice şi a bunăstării populaţiei din lume.
Organizaţiile economice internaţionale sunt instituţii ale relaţiilor interstatale, având

scopuri de coordonare între ţările participante, competenţe, organismele sale permanente, statutul
său, care determină modul de activitate, drepturile şi obligaţiile, procedura luării deciziilor etc.
Ele pot convoca diferite adunări internaţionale, conferinţe, congrese pentru a discuta anumite
probleme.
În timpul de faţă reglementarea relaţiilor economice internaţionale se asigură în baza:
 contractelor internaţionale;
 deciziilor (recomandărilor) organismelor internaţionale;
165
 hotărârilor conferinţelor economice interstatale;
 tradiţiilor interstatale. Drept, că tradiţiile internaţionale joacă un rol foarte redus în
domeniul reglementării relaţiilor economice internaţionale.
Organismele internaţionale reprezintă o formă organizatorică de colaborare internaţională.
Sistemul organismelor internaţionale include un număr de peste 4 mii, dintre care circa 300 –
interstatale. În centrul acestui sistem se află ONU.
Organismele internaţionale pot fi clasificate (grupate) după anumite criterii:
(1) După caracterul membrilor şi natura juridică a participanţilor organizaţiilor

internaţionale se divizează în două grupe: interstatale (inter-guvernamentale) şi ne-
guvernamentale.
(2) După cercul participanţilor organismele internaţionale sunt universale, deschise pentru
participarea tuturor ţărilor (ONU şi instituţiile sale specializate), şi regionale, membrii
cărora pot fi participanţii anumitei regiuni.
(3) După competenţe se divizează organisme internaţionale interstatale de competenţă
generală (ONU, Consiliul European, Liga ţărilor arabe) şi competenţă specială
(Organizaţia mondială a muncii, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Agenţia
Internaţională în domeniul Energiei Atomice ş.a.) sau se divizează conform direcţiilor
de activitate – organizaţii politice, economice, sociale, culturale, ştiinţifice, regionale.
(4) După caracterul drepturilor de care dispun organismele internaţionale se divizează în
interstatale şi suprastatale (UE).
(5) După condiţiile de participare ca membri OEI sunt deschise, unde orice ţară poate
deveni membru după dorinţa sa, şi închise, unde primirea se face conform invitaţiei co-
fondatorilor iniţiali (Alianţa Nord Atlantică - NATO).
Organismele internaţionale se creează într-o anumită ordine. Cea mai largă metodă de
creare a Organizaţiilor Internaţionale este adoptarea contractelor internaţionale. Pentru aceasta
se convoacă conferinţe internaţionale pentru a adopta textul contractului şi a statutului, iar mai
apoi se creează toate structurile necesare ale organizaţiei.
În decursul activităţii sale practice Organizaţiile internaţionale elaborează şi adoptă

anumite reguli şi mecanisme, prin intermediul cărora ele influenţează puternic asupra legislaţiei
statelor şi normelor naţionale de drept.
Scopul şi funcţiile organismelor economice internaţionale, atât la nivel global, cât şi nivel
regional sunt:
166
 studierea şi rezolvarea celor mai importante probleme în domeniul relaţiilor economice
internaţionale;
 asigurarea stabilităţii valutare;
 depăşirea barierelor comerciale şi contribuirea la dezvoltarea comerţului între state;
 alocarea mijloace în adaos la capitalul privat pentru a ajuta sporirea progresului
tehnologic şi economic;
 stimularea ameliorării condiţiilor şi relaţiilor de muncă;
 prezentarea anumitor recomandări în legătură cu crize şi deprecierea economică etc.
Reglementările internaţionale se efectuează în următoarele direcţii de colaborare:
 în sfera economică şi socială;

 în domeniul transporturilor;
 în sfera valutar-financiară;
 în domeniul comerţului internaţional;
 în domeniul proprietăţii intelectuale;
 în domeniul standardizării şi certificării producţiei;
 în domeniul investiţiilor;
 colaborarea tehnico-ştiinţifică;
 colaborarea în domeniul practicii comerciale internaţionale etc.
De exemplu, printre organizaţiile internaţionale ne-guvernamentale create în scopul de a
contribui la dezvoltarea comerţului internaţional pot fi numite: Camera Internaţională a
Comerţului, Biroul Internaţional de publicare a tarifelor comerciale, Institutul Internaţional de
Unificare a Dreptului Privat (IUNIDRUA), care dă lămuriri privitor la termenii comerciali
„INCOTERMS” etc.
6.2. Sistemul Naţiunilor Unite

ONU a fost creată în 1945. Conferinţa de creare a ei a avut loc la San-Francisco la 26 iunie
1945.
Statutul ONU a fost ratificat la 24 octombrie 1945. În octombrie 2008 se numărau 192 ţări-
membre ale ONU.
Scopurile oficiale ale ONU sunt:
 menţinerea păcii şi securităţii mondiale prin măsurile adoptate de comun şi

reglementarea pe cale diplomatică a neînţelegerilor între state;
167
 dezvoltarea relaţiilor externe între state în baza respectării principiului de egalitate şi
autodeterminare a popoarelor;
 colaborarea internaţională în rezolvarea problemelor de caracter economic, social,
cultural, umanitar între state etc.;
 îndeplinirea funcţiilor ca organ de coordonare a colaborării între state pentru realizarea
cu succes a scopurilor trasate.
Principiile de activitate ale ONU:
 drepturile egale la toate ţările-membre ale ONU;

 îndeplinirea scrupuloasă a obligaţiunilor sale conform cerinţelor Statutului ONU;
 rezolvarea neînţelegerilor internaţionale prin mijloace diplomatice (pe cale paşnică);
 reţinerea de la ameninţarea aplicării puterii către alte ţări în relaţiile internaţionale;
 participarea activă a tuturor ţărilor la îndeplinirea măsurilor trasate de ONU.
ONU elaborează şi adoptă diferite recomandări, convenţii, măsuri, fiind propuse tuturor
ţărilor-membre pentru realizare. Sistemul ONU cuprinde diferite organisme: de caracter
fundamental (Asambleia Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social
(ECOSOS), Tribunalul Internaţional, Secretariatul ONU) şi auxiliare (de ajutor); diverse
organisme şi instituţii specializate şi organizaţii autonome, fiind ca parte componentă a ONU şi
un şir de programe, consilii, comisii care îndeplinesc anumite funcţii concrete ale ONU.
Analiza experienţei acumulate efectuate în ultimele decenii de către ONU impune concluzia
că, de rând cu creşterea actuală a rolului problemelor politice mondiale, un loc deosebit în
activitatea ei îl ocupă aspectele economice. Aceasta şi-a găsit expresie, în primul rând, în
extinderea funcţiilor economice ale ONU.
O activitatea variată pentru soluţionarea problemelor cu caracter economic desfăşoară
diverse structuri organizatorice ale ONU. Structura detaliată a organismelor ONU este redată în
bibliografia respectivă [vezi sursele: 3, p.516-520; 6, p.179-188, 226-239]. Din aceste probleme
fac parte:
 problemele economice globale ale contemporaneităţii;
 acordarea asistenţei în scopuri de dezvoltare;
 contribuţia la dezvoltarea economică a ţărilor mai puţin dezvoltate şi ţărilor cu economie
tranzitorie;
 aspectele activităţii de ocrotire a naturii şi protecţie a mediului ambiant;
 acordarea asistenţei umanitare în condiţii excepţionale.
168
Asistenţa din partea ONU urmăreşte scopul mobilizării resurselor donatorilor pentru
implementarea pe linia diverselor fonduri şi programe (PNUD, PDOON, UNICEF etc.) a unor
proiecte concrete la nivel de ţări şi regiuni. Pe linia diverselor fonduri şi programe ale ONU
volumul anual de asistenţă gratuită acordată celor mai sărace ţări constituie circa 4-5 miliarde
dol.
Importanţa activităţii economice ale ONU creşte odată cu complexitatea tot mai mare a
proceselor ce au loc în relaţiile economice mondiale şi diviziunea internaţională a muncii, cu
apariţia multiplelor probleme în economia mondială, dinamismul vieţii economice internaţionale,
care generează necesitatea adoptării unor decizii prompte şi eficiente.
Desfăşurând o anumită activitate economică, ONU rămâne, totuşi, în primul rând,
organizaţie politică. Caracterul ei politic se manifestă clar în tratarea şi aplicarea principiilor
fundamentale, pe care ea şi le-a fixat în rezoluţiile şi programele elaborate, precum şi în măsurile
trasate pentru traducerea lor în fapt, în ce priveşte atitudinea ONU faţă de piaţa mondială,
problemele privind dezvoltarea anumitor ţări etc.
În art. 1 al Statutului ONU sunt formulate în mod concentrat obiectivele de colaborare
internaţională, inclusiv în sfera economică ”…de a desfăşura colaborarea internaţională în scopul
soluţionării problemelor cu caracter economic, social…”. O serie de alte deziderate ale Statutului
se referă nemijlocit la aspectele colaborării economice. Bunăoară, capitolele IX şi X sunt
consacrate integral colaborării economice şi sociale.
Activitatea economică a ONU cuprinde patru direcţii principale:
а) soluţionarea problemelor economice globale, caracteristice pentru toate ţările;
b) contribuţia la colaborarea economică a statelor cu niveluri diferite de dezvoltare
economică;
c) contribuţia la creşterea economică a ţărilor în curs de dezvoltare;
d) soluţionarea problemelor de dezvoltare economică regională.
În realitate activitatea în aceste direcţii se desfăşoară utilizându-se următoarele forme:
informaţională, tehnico-consultativă şi financiară.
Activitatea informaţională este cel mai răspândit tip de muncă a ONU. Chestiunile ce
prezintă interes se includ în ordinea de zi a discuţiilor politice, se pregătesc referate în scris etc.
Scopul unei asemenea activităţi îl constituie acţiunea generală asupra direcţiilor de politică
economică a ţărilor-membre.
Activitatea tehnico-consultativă a ONU se desfăşoară sub formă de asistenţă tehnică,
acordată statelor solicitante. Încă în anul 1948 au fost adoptate un fel de principii pentru
acordarea unei asemenea asistenţe, care:
169
 nu trebuie să servească drept mijloc de amestec economic şi politic străin în afacerile
interne;
 trebuie să fie acordată exclusiv prin intermediul guvernului;
 trebuie să fie acordată exclusiv ţării date;
 trebuie să fie acordată, pe cât e posibil, în forma solicitată de ţara în cauză;
 trebuie să corespundă cerinţelor sporite de calitate şi valoare tehnică.
Activitatea financiar-valutară se desfăşoară preponderent pe linia organismelor
internaţionale ale Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Corporaţiei
Financiare Internaţionale, Asociaţiei Internaţionale pentru Dezvoltare, Fondului Monetar
Internaţional. Aceste organizaţii formal sunt organisme specializate ale ONU.
Sistemul organismelor de colaborare economică din cadrul ONU
Organizaţiile economice internaţionale sunt instituţii ale relaţiilor interstatale multilaterale,
având obiective coordonate de către participanţii la ele, competenţă în organele lor permanente,
precum şi alte norme politico-organizatorice specifice, printre care: statut, reguli procedurale,
calitatea de membru, reguli de adoptare a deciziilor etc. Ele pot include de asemenea şedinţe,
conferinţe, congrese, care îşi desfăşoară activitatea, de regulă, în decursul unei perioade limitate
de timp şi nu au statut, procedură special elaborată, organe de lucru.
Organizaţiile internaţionale reprezintă o formă organizatorică de colaborare internaţională.
Sistemul organizaţiilor internaţionale, după cum s-a menţionat anterior, se compune din peste 4
mii de organizaţii, din care mai mult de 300 sunt inter-guvernamentale. În centrul acestui sistem
se află Organizaţia Naţiunilor Unite. În cadrul sistemului de organisme internaţionale, pentru
coordonarea activităţii, se creează organe mixte, comitete de coordonare etc.
Principalele subdiviziuni structurale ale sistemului organelor de colaborare economică în
cadrul ONU sunt trei din cele şase organe fundamentale, indicate în Statutul ONU, şi anume:
Asambleea Generală (AG a ONU), Consiliul Economic şi Social şi Secretariatul Asambleea
Generală, conform articolelor respective din Statutul ONU, poartă răspundere pentru
îndeplinirea funcţiilor Organizaţiei în domeniul colaborării internaţionale şi dirijarea activităţii
concrete în această sferă. Sarcina principală a Asambleei Generale este de a servi drept forum
superior în cadrul ONU pentru discutarea celor mai importante probleme cu caracter economic.
Asambleea îşi exercită funcţiile în domeniul dat prin intermediul comitetelor respective.
Consiliul Economic şi Social (ECOSOC), creat în anul 1946, în esenţă efectuează
coordonarea întregii activităţi a ONU în domeniul social-economic. Membre ale acestui consiliu
sunt 54 ţări-membre ale ONU, alese de Asambleea Generală a ONU, concomitent 5 dintre ele
sunt membre permanente ale Consiliului de Securitate. Organul suprem al Consiliului Economic
170
şi Social este sesiunea Consiliului. Anual au loc trei sesiuni: de primăvară – în probleme de
drept şi umanitare; de vară – în probleme economice şi sociale; şi sesiunea organizatorică.
În activitatea Consiliului se evidenţiază trei funcţii principale:
 acesta e un forum specializat, responsabil în cadrul ONU pentru discutarea calificată a
problemelor economice şi sociale internaţionale şi elaborarea liniei politice principiale;
 este organul de coordonare a întregii activităţi a ONU în problemele economice şi
sociale, de coordonare a activităţii instituţiilor specializate ale ONU (FAO, UNIDO etc.);
 se ocupă de pregătirea cercetărilor calificate în problemele generale şi speciale ale
dezvoltării economice şi sociale şi colaborării internaţionale.
Secretariatul ONU – este organul administrativ-executiv, ce deserveşte funcţionarea
normală a altor instituţii ale ONU, execută însărcinări concrete. Majoritatea covârşitoare a
colaboratorilor din aparatul central al Secretariatului lucrează pentru serviciul economic.
Să examinăm în continuare pe scurt funcţiile unor alte organizaţii ale ONU, activitatea
cărora în domeniul relaţiilor economice internaţionale este deosebit de intensă şi sesizabilă.
Asambleea Generală a ONU la finele anului 1964 a adoptat rezoluţia de constituire a
Conferinţei pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD) în calitate de organ al ONU, care nu este
organizaţie internaţională. La activitatea ei participă practic toate statele membre ale ONU şi o
serie de organizaţii internaţionale. Organul ei superior este Consiliul pentru Comerţ şi
Dezvoltare. Sesiunile au loc o dată în patru ani. Consiliul este convocat de două ori pe an. Sediul
său e la Geneva.
Sarcinile principale ale UNCTAD sunt:
 susţinerea dezvoltării comerţului internaţional, asigurarea unei păci stabile şi a colaborării
egale în drepturi între state;
 elaborarea recomandărilor, principiilor, condiţiilor organizatorico-juridice şi a
mecanismelor de funcţionare a relaţiilor economice internaţionale actuale;
 participarea la coordonarea activităţii altor instituţii ale ONU în domeniul dezvoltării
economice, reglementarea relaţiilor economice şi stimularea comerţului internaţional.
UNCTAD examinează o largă serie de chestiuni şi probleme legate de comerţul
internaţional cu materii prime, articole finite şi semifabricate, transporturi, asigurare, creditare a
comerţului exterior, transmitere a tehnologiilor etc. Până la momentul actual au avut loc nouă
sesiuni ale UNCTAD. Însă, odată cu crearea OMC, practic în mod deschis au început să se
pronunţe opinii referitor la faptul dacă mai este necesară în genere această organizaţie. Dar la
ultima sesiune de la Madrid (din anul 1995) s-a convent că deocamdată comunitatea mondială
mai are nevoie de ea.
171
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltarea Industrială (UNIDO) este o instituţie
specializată a ONU pentru susţinerea industrializării statelor în curs de dezvoltare, a dezvoltării
lor industriale prin mobilizarea resurselor naţionale şi internaţionale (a fost creată în anul 1966).
Organul ei superior este Conferinţa Generală, convocată o dată la doi ani. Sediul ei se află la
Vena.
Activitatea UNIDO se divizează convenţional în operativă şi auxiliară.
Activitatea operativă, conform rezoluţiei Asambleei Generale a ONU, include:
 elaborarea recomandărilor şi acordarea de asistenţă concretă la pregătirea programelor de
industrializare, ţinându-se cont de situaţia politică, economică, financiară, de factorii tehnici;
 crearea şi consolidarea în ţările în curs de dezvoltare a instituţiilor şi organelor de dirijare
a producţiei;
 organizarea şi promovarea cercetărilor ştiinţifice, a lucrărilor de elaborare a studiilor de
fezabilitate pentru construcţia obiectelor industriale;
 acordarea de asistenţă tehnică la implementarea unor proiecte concrete, a recomandărilor
privind utilizarea resurselor de materie primă etc.
Activitatea auxiliară include colectarea, generalizarea şi difuzarea informaţiei, publicarea
referatelor etc.
Dacă UNIDO are statut de organizaţie specializată, care “lucrează” cu ţările în curs de
dezvoltare, apoi altă instituţie a ONU – Programul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare (PNUD) – este un organ auxiliar al Asambleei Generale a ONU, un program
internaţional de asistenţă tehnică şi pre-investiţională pentru ţările în curs de dezvoltare în cele
mai importante sectoare ale economiei. Organul său de conducere este Consiliul de directori
format din 48 reprezentanţi ai guvernelor şi ales pe o perioadă de 3 ani. Secretariatul se află la
New-York. PNUD îşi concentrează activitatea asupra a şase direcţii: combaterea sărăciei,
perfecţionarea activităţii administrative, colaborarea tehnică între ţările în curs de dezvoltare,
protecţia mediului ambiant, utilizarea raţională a resurselor naturale şi participarea femeilor la
modernizarea tehnologiilor în scopuri de dezvoltare. Programele acestei organizaţii funcţionează
real, fiindcă în cazul dat sunt implicate mijloace considerabile. Există numeroase exemple de
implementare a unor proiecte importante (în domeniul irigaţiei, pisciculturii, exploatării
resurselor forestiere etc.).
În cadrul ONU o activitate deosebit de importantă desfăşoară organismele financiar-
valutar-creditare (Fondul Monetar Internaţional, Banca Internaţională de Reconstrucţie şi
Dezvoltare, Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor etc.), Organizaţia mondială a
Comerţului – OMC, Conferinţa ONU pentru Comerţ şi Dezvoltare – UNCTAD, Organizaţia
Alimentară şi Agricolă a ONU – FAO, Fond Internaţional pentru Dezvoltarea Agriculturii –
172
IFAD, diverse organisme internaţionale în domeniul energeticii, mediului înconjurător,
transporturilor, migraţiei; protecţiei proprietăţii intelectuale, în sfera turismului şi multe alte
organizaţii internaţionale. Activitatea unora dintre ele se va reda în următoarele capitole.
Un bloc aparte îl constituie comisiile economice regionale, coordonate de ECOSOC şi care sunt
fondate în conformitate cu rezoluţiile acestuia.
Comisia Economică Europeană a ONU (CEE) – a fost creată în anul 1947 ca organ
provizoriu al ONU, iar din anul 1951 a primit statutul de organ permanent al ONU. Secretariatul
ei se află la Geneva. CEE contribuie la dezvoltarea comerţului şi colaborării tehnico-ştiinţifice.
În componenţa CEE intră circa cincisprezece comitete, ce se ocupă de problemele agriculturii,
industriei chimice, energeticii, ecologiei etc.
Comisia Economică pentru Africa (CEA) – a fost creată în anul 1958 în scopul de a acorda
asistenţă popoarelor africane la studierea şi analiza problemelor ce ţin de dezvoltarea
continentului african. Are patru secţii sub-regionale – pentru Africa de Nord – în or. Tangere
(Maroc), pentru Africa de Vest – în oraşul Niamee (Niger), pentru Africa de Est – în or. Lusaca
(Zambia), pentru Africa Centrală – în or. Kinshasa (Zair). În ultimii ani CEA acordă asistenţă în
cadrul serviciilor consultative şi tehnice, în domeniul combaterii secetei, elaborării proiectelor în
sfera irigaţiei, pregătirii cadrelor etc.
Comisia Economică pentru America Latină şi ţările din Bazinul Caraibelor (CEALC) a
fost creată în anul 1948. Organul ei superior este Sesiunea, care se convoacă o dată în doi ani,
iar în perioada dintre sesiuni activează Comitetul, compus din reprezentanţii a 40 ţări latino-
americane, precum şi ai SUA, Canadei, Marii Britanii, Franţei, Olandei şi Spaniei.
Comisia Economică şi Socială pentru Asia şi Oceanul Pacific (CESAOP) – organ
regional, creat în anul 1947. Organul ei superior de conducere este Sesiunea, secretariatul ei se
află în Bangkok. Din această organizaţie fac parte majoritatea ţărilor din regiune, inclusiv SUA,
Olanda, Marea Britanie, Franţa. În cadrul acestei comisii se implementează diverse programe, în
special în domeniile transportului şi telecomunicaţiilor, dezvoltării infrastructurii, ce au o mare
importanţă pentru regiunea dată, în care locuieşte mai mult de o jumătate din populaţia globului
pământesc.
Comisia Economică şi Socială pentru Asia de Vest (CESAV) a fost creată în anul 1974. În
componenţa ei intră 14 state din regiunea dată. Organul ei superior este Sesiunea, convocată o
dată în doi ani. Secretariatul se află în or. Bagdad. În anul 1994 la Aman Comisia a adoptat
pentru executare cinci programe tematice: utilizarea raţională a resurselor naturale şi dirijarea
utilizării lor; ridicarea gradului calitativ al vieţii; dezvoltarea economică şi colaborarea;
evenimentele de importanţă regională şi transformările globale; probleme speciale.
173
6.3 Instituţiile financiare internaţionale: Fondul Monetar Internaţional şi Grupul
Băncii Mondiale.
Locul şi rolul organizaţiilor financiar-valutare din sistemul ONU în relaţiile economice
internaţionale
Organizaţiile financiar-valutare şi bancare internaţionale ocupă un loc important în sistemul

relaţiilor economice internaţionale. În primul rând, activitatea lor permite introducerea unui
început de reglementare şi o anumită stabilitate în unitatea contradictorie a economiei mondiale,
asigurând în ansamblu funcţionarea fără întreruperi a sferei valutar-financiare. În al doilea rând,
ele sunt chemate să servească drept forum pentru întreţinerea colaborării dintre ţări. În rândul al
treilea, creşte importanţa lor în sfera studierii, analizei şi generalizării informaţiei privind
tendinţele de dezvoltare şi a elaborării recomandărilor în cele mai stringente probleme ale
economiei mondiale.
În funcţie de obiectivele şi gradul lor de universalitate instituţiile financiar-valutare

internaţionale se divizează în organizaţii de importanţă mondială, regională şi care au atribuţie
numai la o anumită sferă a economiei mondiale. Din organizaţiile de primul tip fac parte, spre
exemplu, Grupul Băncii Mondiale şi Fondul Monetar Internaţional.
Grupul Băncii Mondiale
Banca mondială (BM) – reprezintă o organizaţie de creditare, ce include în componenţa sa

şase organizaţii strâns legate între ele care întră în sistemul ONU, având un scop comun –
ajutorul financiar ţărilor în curs de dezvoltare din contul ţărilor dezvoltate.
Grupul Băncii Mondiale include [16, p.103]:
1. Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), creată în anul 1945 cu
scopul de a oferi credite ţărilor în curs de dezvoltare.
2. Asociaţia Internaţională de Dezvoltare (AID), creată în 1960 cu scopul de a oferi
credite preferenţiale ţărilor sărace în curs de dezvoltare.
3. Corporaţia Internaţională Financiară (CIF), creată în 1956 cu scopul de a contribui la
dezvoltarea economică a ţărilor în curs de dezvoltare prin acordarea ajutorului
sectorului privat.
4. Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (AMGI), creată în 1988 în scopul
protejării investiţiilor în ţările în curs de dezvoltare, dând garanţie investitorilor
internaţionali, în caz de pierderi, ca rezultat a riscurilor comerciale.
174
5. Centrul Mondial de Reglementare a litigiilor (contraverselor) Investiţionale, creat în
1966 cu scopul de a contribui la sporirea fluxurilor Investiţionale, acordând servicii de
arbitraj la rezolvarea litigiilor (contraverselor) dintre Guverne şi investitorii străini.
Acest grup investiţional internaţional s-a transformat într-o cea mai mare instituţie
investiţională din lume. Grupului Băncii Mondiale îi revine circa jumătate din volumul anual de
mijloace alocate de către toate organismele economice internaţionale ţărilor în curs de
dezvoltare. Banca Mondială are menirea de a contribui la integrarea tuturor ţărilor-membre cu
centrele de bază ale sistemului economic mondial.
Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD sau BM)

BIRD a fost creată în 1945 în rezultatul semnării de către 28 de ţări a Acordurilor de la
Bretton-Woods (iulie 1944). În 1947 Asambleea Generală a ONU a adoptat aceste Acorduri, care
determină relaţiile BM cu ONU. Conform statutului BM este un organism internaţional
independent. Contractul prevede reprezentanţa BM în Asambleea Generală a ONU, Consiliul
Economic şi Social, Comisiile economice regionale ale ONU, în programul de Dezvoltare a
ONU.
Statutul ONU a fost modificat de nenumărate ori. Membrii BM pot fi numai membrii
Fondului Internaţional Mondial. În componenţa BIRD întră 180 de ţări .
Scopul BIRD este:
 ajutorul la reconstruirea şi dezvoltarea ţărilor-membre stimulând investiţiile în scop de
producţie;
 protejarea capitalului străin privat, acordarea împrumuturilor în scop de producţie;
 contribuirea la creşterea volumului comerţului exterior şi asigurarea echilibrată a
balanţei comerciale asigurând stimularea investiţiilor străine la dezvoltarea resurselor
de producţie a ţărilor-membre a BM
Principalele direcţii de activitate ale BIRD sunt:
 acordarea creditelor şi împrumuturilor de lungă durată în scopuri de producţie: de
dezvoltare a agriculturii, energeticii; garantarea stingerii datoriilor guvernamentale;
acordarea împrumuturilor pentru anumite proiecte concrete;
 acordarea împrumuturilor ţărilor în curs de dezvoltare la crearea infrastructurii:
şoselelor, căilor ferate, la dezvoltarea învăţământului, culturii, medicinii, pregătirea
cadrelor etc.;
 acordarea împrumuturilor acelor ţări în curs de dezvoltare care nu-s în stare să achite
procentele de rambursare a creditelor obţinute;
175
 creditarea ţărilor sărace care nu-s în stare să obţină credite pe piaţa financiară
internaţională (împrumuturile le acordă Asociaţia Internaţională de dezvoltare);
 acordarea împrumuturilor de lungă durată ţărilor-membre a BM, inclusiv şi firmelor
particulare;
 acordarea ajutorului tehnic în diverse forme ţărilor în curs de dezvoltare;
 elaborarea şi implementarea diferitor proiecte finanţate;
 promovarea cercetărilor pe probleme economice şi tehnico-ştiinţifice;
 finanţarea proiectelor şi activităţilor în domeniul ocrotirii mediului ambiant a ţărilor în
curs de dezvoltare;
 acordarea consultaţiei ţărilor în curs de dezvoltare pe problemele financiar-creditar-
bancare;
 oferirea ţărilor-membre ale BM informaţia respectivă despre implementarea diferitor
proiecte, rezultatele expertizelor; programelor naţionale de ocrotire a mediului;
dezvoltarea unor ţări şi sectoare ale economiei etc.
Organul suprem al BM este Consiliul Administraţiei, având funcţiile de determinare a
politicii generale a Băncii; primire a noilor membri; determinarea volumului fondului statutar al
Băncii, repartizarea venitului net. Organul executiv al BM este Directoratul din 24 directori-
ordonatori, 5 – sunt numiţi de către ţările-membre care deţin cele mai multe acţiuni, iar 19 sunt
aleşi de către administratori din numărul celorlalte ţări-membre.
Mijloacele financiare ale BM sunt formate din contul cotizaţiilor ţărilor-membre, din
împrumuturi pe pieţele internaţionale a capitalului de împrumut şi a profitului bancar.
Fondul statutar al BIRD, creat de ţările-membre la început era de circa 10 miliarde dolari.
Re-orientarea activităţii spre asistenţa ţărilor în curs de dezvoltare au impus conducerea Băncii
de a tot mări volumul mijloacelor creditare. Capitalul statutar a fost mărit în 1959, 1980, 1988.
În 1997 el deja constituia 182 miliarde dolari, dintre care 11 miliarde era capital achitat şi 171
miliarde dolari – este partea de obligaţiuni care poate fi solicitată de către BM numai în cazul
lipsei de resurse pentru achitarea urgentă a angajamentelor sale. Anume această parte a
capitalului şi serveşte fondul de garanţie, sub care BIRD dă împrumuturi, în primul rând pe piaţa
financiară internaţională, făcând emisii de obligaţii pentru extinderea operaţiunilor sale creditare.
În 1997 împrumuturile din afară ale BM constituiau 10 miliarde dolari. Din aceste mijloace BM
finanţează operaţiunile sale creditare. O altă sursă de mijloace financiare este partea din profitul
ne-repartizat a BM şi alte surse. BM acordă împrumuturi pe termen mediu şi de lungă durată
guvernelor şi organizaţiilor particulare sub garanţia Guvernului şi controlează achitarea lor.
176
Ţările-membre sunt obligate să îndeplinească recomandările BM şi să prezinte informaţiile
cerute.
În ultimele decenii s-au schimbat esenţial locul şi rolul grupului Băncii Mondiale în
economia mondială. După obţinerea calităţii de membru al băncii de către statele din Europa de
Est el a început să acorde o mai mare atenţie statelor din această regiune.
Spre exemplu, în anul financiar 1996 (s-a încheiat la 30 iunie 1966) resursele sumare
acordate de Banca Mondială ţărilor în curs de dezvoltare au constituit 21,4 miliarde dolari. Deşi
suma e destul de semnificativă, totuşi, în anul 1995 numai capitalul investit în ţările în curs de
dezvoltare de către sectorul privat a însumat 170 milrd. dol..
Concurenţa în creştere din partea sectorului privat şi a altor bănci regionale pentru
dezvoltare a complicat vizibil activitatea BIRD şi a filialelor ei în ţările în curs de dezvoltare.
Banca Mondială de asemenea s-a confruntat cu probleme noi în legătură cu politica promovată
de către SUA, ce a generat reducerea volumului de resurse, ce trebuiau acordate Asociaţiei
Internaţionale pentru Dezvoltare.
Ţările în curs de dezvoltare au acumulat datorii externe foarte mari. Cele mai mari datorii,
ce depăşesc 100 milrd. dol. sau se apropie de această cifră, le au: Mexic (165), China (118),
Indonezia (94), Argentina (90) (finele anului 1995) .
Activitatea grupului Băncii Mondiale, în primul rând a BIRD, în ultimii ani a fost apreciată
ne-univoc. Se indică faptul că unele programe au fost insuficient de bine pregătite şi de aceea n-
au atins obiectivele scontate. Adepţii mişcărilor ecologice critică banca pentru că unele proiecte,
în special barajele construite cu susţinerea BIRD, aduc prejudiciu mediului înconjurător. Banca
Mondială trebuie să-şi intensifice eforturile, pentru ca ţările în curs de dezvoltare să efectueze
reforme mai profunde în gestiunea economiei, ridicarea gradului de eficienţă a sistemului bancar,
să acorde o mai mare atenţie creării climatului investiţional favorabil, să găsească noi modalităţi
de atragere a capitalului privat etc.
Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (AMGI)

Creată în 1988 ca filiala BM. În privinţa financiară este independentă. În calitate de
organizaţie specializată întră în sistemul ONU. În componenţa AMGI în octombrie 2008 erau
173 ţări-membre, dintre care 25 de ţări dezvoltate şi 148 de ţări în curs de dezvoltare; 2 ţări –
Nigeria şi Mexic se aflau în curs de aderare.
Scopurile AMGI sunt:
 acordarea garanţiei la investiţiile alocate în scopuri de producţie, preponderent în ţările
în curs de dezvoltare;
 asigurarea şi reasigurarea contra riscurilor ne-comerciale;
177
 de a contribui la elaborarea proiectelor şi asigurarea argumentării lor din punct de
vedere a necesităţilor ţării concrete;
 acordarea ajutorului tehnic în scopul stimulării atragerii investiţiilor străine în ţările în
curs de dezvoltare;
 efectuarea activităţii informaţionale.
Principalele direcţii de activitate ale AMGI sunt:
 acordarea garanţiei la investiţiile alocate, dând garanţie investitorilor internaţionali, în
caz de pierderi, ca rezultat a unor riscuri: ne-convertirea valutei locale; expropriaţii
proprietăţii în ţara gazdă; război şi dezordine în societate; încălcarea contractului de
către contra-agentul din ţara-gazdă ş.a.;
 efectuarea operaţiunilor de asigurare sau reasigurare a investiţiilor de comun în unele
ţări;
 acordarea garanţiilor consorţiumurilor internaţionale,
 acordarea ajutorului ţărilor în curs de dezvoltare la elaborarea proiectelor şi prezentarea
cererilor la prestarea garanţiilor, argumentarea tehnico-economică în aspect financiar,
economic, ecologic etc.;
 acordarea ajutorului ţărilor în curs de dezvoltare în obţinerea investiţiilor străine
directe; oferirea serviciilor de consultanţă la crearea climatului favorabil investiţional;
obţinerea informaţiei necesare cu privire la proiectele noi investiţionale etc.
Organul suprem al AMGI este Consiliul de directori. Activitatea operativă este efectuată de
către Directorat în număr de 20 membri. Preşedintele Directoratului este Guvernatorul BIRD.
Fondul Monetar Internaţional (FMI)
FMI, ca şi BM, a fost creat în 1945. în componenţa lui întră aceleaşi ţări-membre (în 2003 –
185 de ţări). Pentru a deveni membru BM mai întâi ţara trebuie să fie membru al FMI.
Scopul FMI este de a contribui la:
 colaborarea valutară internaţională prin consultaţii şi interacţiuni pe problemele
valutare;
 crearea condiţiilor favorabile pentru lărgirea şi creşterea echilibrată a volumului
comerţului exterior;
 stabilizarea cursului valutar, susţinerea relaţiilor inter-valutare normale, excluzând
devaluarea valutei în concurenţa reală;
 crearea unui sistem multilateral de plăţi şi lichidarea restricţiilor în schimbul valutar,
care împiedică dezvoltarea comerţului exterior;
178
 acordarea mijloacelor financiare ţărilor-membre pe un anumit timp pentru corectarea
balanţei de plăţi externe;
 reducerea termenului şi dimensiunilor balanţelor de plăţi externe.
Funcţiile principale ale FMI sunt:
 susţinerea sistemului general a conturilor de plăţi, conform regulilor specifice de
împrumut reciproc;
 monitorizarea stării sistemului valutar internaţional;
 contribuirea la stabilitatea cursului de schimb valutar şi reglementarea operaţiunilor
valutare internaţionale;
 acordarea creditelor pe termen mediu şi de lungă durată;
 completarea rezervelor valutare ale ţărilor-membre repartizând drepturi speciale de
stingere reciprocă;
 acordarea consultaţiilor şi participarea la colaborare etc.
FMI ţine legături strânse cu BIRD, OMC, Banca de transferuri internaţionale.
Organul suprem al FMI este Consiliul Guvernatorilor. În funcţiile lui întră: primirea noilor
membri în FMI; corectarea paritetelor valutare pentru ţările-membre; revederea cotelor;
repartizarea venitului net al FMI; alegerea Directorului executiv. Sesiunea Consiliului
Guvernatorilor are loc anual. Deoarece FMI este creat după principiul societăţii pe acţiuni,
numărul de voturi ai fiecărei ţări se determină conform ponderii capitalului. SUA şi ţările din
Europa de Apus practic au posibilitate de a controla în deplin adoptarea hotărârilor în FMI.
Ponderea ţărilor dezvoltate (22 de ţări) constituie 60,3% din numărul total de voturi. Activitatea
operativă a FMI se efectuează de către Consiliul executiv.
În componenţa FMI întră 5 departamente: (1) pe întrebări de impozitare; (2) juridice; (3)
vistierie, trezorerie; (4) servicii decontări şi calcule; (5) operaţii valutare şi de schimb, de
asemenea Secretariatul de ajutor tehnic.
Ţările-membre sunt obligate să prezinte FMI informaţie cu privire la stocurile de aur şi
rezervele valutare, situaţia economică, balanţa de plăţi, circulaţia monetară; investiţiile străine.
Resursele financiare ale FMI la 30 aprilie 1997 constituiau 198 miliarde dolari (ca cotizaţii a
ţărilor-membre 145 miliarde drepturi speciale de tragere (DST).
Pentru creditele acordate FMI reţine taxe de comision în mărime de 0,5% din suma
acordată. Accesul ţărilor-membre la resursele financiare ale FMI în mărimea limitelor
corespunzătoare se determină de fiecare dată în parte în dependenţă de împrejurimile create în
ţară.
Mecanismele creditare pot fi divizate în următoarele grupe :
179
(1) mecanisme tradiţionale;
(2) mecanisme speciale compensatoare;
(3) ajutoare excepţionale;
(4) mecanisme de ajutor ţărilor cu venituri mici.
(1) Mecanismele tradiţionale includ:
 mecanismul ponderilor de rezervă (Reserve Tranche) (cota 25%);
 mecanismul ponderilor creditare (Credit Tranche Policy) (cota 25%);
 acorduri despre rezerve creditare (Stand-by Arrangements). Aceste credite de obicei se
dau pe termen 12-24 luni. Ele cuprind aproximativ jumătate din operaţiunile creditare
ale FMI;
 mecanismul finanţării extinse (Extended Fund Facility – EFF), care completează
mecanismul ponderilor de rezervă. El presupune creditarea în baza programelor pe
termen mediu din contul rezervelor FMI. Restituirea mijloacelor valutare folosite
trebuie reîntoarse în 12 porţii egale în termen de la 4½ până la 10 ani din ziua
cumpărării valutei;
(2) Mecanismele speciale compensatoare includ:
 finanţarea compensatorie din Fondul finanţării compensatoriu în cazuri neprevăzute –
CCFF (Compensatory and Contingency Financing Facility);
 finanţarea reorganizărilor sistemice din Fondul transformărilor sistemice – STF
(Systemic Transformation Facility);
 finanţarea rezervelor tamponatoare din Fondul rezervelor tamponatoare – BSFF (Buffer
Stock Financing Facility);
(3) Ajutorul excepţional (Emergency Assistance) se acordă în formă de achiziţii de
mărfuri în scop de a ajuta ţările-membre la rezolvarea problemelor balanţei de plăţi când apar
calamităţi.
(4) mecanismele de ajutor ţărilor cu nivelul veniturilor mici presupun acordarea resurselor
financiare din Fondul reformărilor structurale – SAF (Structural Adjustment Facility) şi din
Fondul lărgit a reformărilor structurale – ESAF (Enhanced Structural Adjustment Facility). Peste
72 de ţări s-au folosit de aceste resurse. Creditele se acordă pe termen de 4 ani acelor ţări unde
reforma structurală efectuată dă rezultate satisfăcute şi care iau măsuri eficiente la reglarea
balanţei de plăţi.
FMI tinde spre perfecţionarea sistemului creditar având ca scop simplificarea finanţării nu
numai pentru ţările sărace în curs de dezvoltare, dar şi a statelor din Europa Centrală şi de Est.
Universalitatea Fondului Monetar Internaţional în comparaţie cu alte organizaţii este
determinată de faptul că el îmbină funcţii reglatorii, consultative şi financiare .
180
Funcţia reglatoare constă în faptul că FMI efectuează supravegherea politicii statelor-
membre, astfel încât aceasta să corespundă angajamentelor pe care şi le asumă ţara devenind
membru al Fondului. Conform statutului său, în centrul atenţiei FMI se află aspectele ce ţin de
supravegherea politicii ţărilor-membre în promovarea cursurilor valutare. De menţionat că în
ultima perioadă se observă o intensificare a controlului strict din partea FMI asupra sistemului
valutar mondial. Aceasta se explică prin modificările de profunzime ce au loc în economia
mondială, în special ca urmare a globalizării ei.
Intensificarea supravegherii are loc în trei direcţii. Prima – se elaborează standardul
prezentării de către ţările-membre a datelor statistice cu privire la starea economiei, ce trebuie să
fie comunicate la timp FMI. A doua – Fondul intenţionează să efectueze un control permanent.
Chestiunile privind dezvoltarea economică a unor ţări vor fi discutate mai frecvent la şedinţele
Consiliului său de directori. A treia – obiectivul principal al consultaţiilor şi discuţiilor trebuie să
devină politica statelor-membre referitor la cursurile valutare; starea balanţei de circulaţie a
capitalului, precum şi atenţia sporită faţă de ţările, potenţialul economic al cărora are un anumit
impact dincolo de hotarele lor.
Utilizarea de către o anumită ţară a resurselor FMI este posibilă doar cu anumite condiţii: ţara
trebuie să prezinte Fondului argumente solide privind necesarul de resurse pentru finanţarea
deficitului balanţei de plăţi; FMI trebuie să se convingă, că ţara ce a solicitat asistenţă este în stare să-
şi îndeplinească angajamentele de stingere a datoriei faţă de Fond.
FMI înaintează condiţii, respectarea cărora are menirea să garanteze, că:
а) politica promovată de membrii Fondului în termene acceptabile se va solda cu atingerea
unui echilibru raţional al balanţei de plăţi şi creşterea economică stabilă în ţara respectivă;
b) pe măsura necesităţii se întreprind paşi în direcţia transformărilor structurale;
c) în ce priveşte soluţionarea problemelor structurale şi ale asanării balanţei de plăţi
finanţarea şi măsurile de stabilizare se completează reciproc .
Prăbuşirea sistemului Brettonwood, o parte componentă a căruia erau FMI şi BIRD, a impus
revederea rolului şi locului acestor organizaţii. Oportunitatea menţinerii instituţiilor financiare
date şi în condiţiile noi este susţinută de majoritatea economiştilor şi oamenilor politici. E de
aşteptat că în următorii ani ambele organizaţii şi, în primul rând, FMI să-şi continue orientarea
spre restructurarea în profunzime a activităţii lor, ţinându-se cont de noul mediu mondial, ce s-a
format după transformările fundamentale în economia mondială din anii 80-90 ai secolului
trecut.
181
Importanţa organizaţiilor financiar-valutare şi creditare regionale
În ultimii ani au devenit evidente eforturile băncilor regionale pentru dezvoltare, care au
început să facă o concurenţă mai serioasă grupului Băncii Mondiale (BIRD, AID, CIF şi AMIG).
Banca Asiatică pentru Dezvoltare acordă aproximativ o treime din credite în condiţii
avantajoase. Prioritare pentru bancă sunt ramurile infrastructurii. Banca Africană pentru
Dezvoltare alocă resurse în scopul dezvoltării ţărilor africane, acordându-le de asemenea
asistenţă sub formă de servicii de expertiză şi în domeniul pregătirii cadrelor. Ambele bănci
dirijează fondurile de dezvoltare, respectiv – Asiatic şi African cu regim facilitat de creditare.
Banca Inter-americană pentru dezvoltare îşi direcţionează investiţiile în energetică,
agricultură şi piscicultură. Pentru această bancă e caracteristic gradul înalt de concentrare la
acordarea creditelor. Cele mai multe resurse către începutul anilor 90 au fost acordate
Argentinei, Braziliei şi Mexicului, care sunt mai dezvoltate în comparaţie cu alte ţări latino-
americane.
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, care şi-a început activitatea în anul
1991, a reuşit să depăşească dificultăţile de formare şi a devenit un investitor solid pentru ţările
din Europa de Est. Această bancă acordă resurse în condiţii mai avantajoase, decât băncile
private obişnuite. Bunăoară, către mijlocul anului 1995 BERD a acordat statelor din regiune
credite în sumă de peste 4,5 miliarde ECU. Aproximativ 70% din investiţii au fost acordate
pentru sectorul privat. Dat fiind faptul că BERD are dreptul să acorde credite depăşind 35% din
volumul necesar de capital pentru realizarea proiectului, ea foloseşte pe scară largă credite
sindicalizate.
Experienţa, acumulată de BERD se aplică la crearea altor bănci similare, în special pentru
ţările din bazinul Mării Mediterane. În noiembrie 1995 au fost semnate Articolele din acordul cu
privire la crearea Băncii pentru Dezvoltare din Orientul Apropiat. În luna octombrie 1996
unsprezece ţări din reuniunea Colaborarea Economică la Marea Neagră, din care face parte şi
Republica Moldova, au convenit cu privire la fondarea Băncii pentru Dezvoltare de la Marea
Neagră etc.
Un rol important în procesele de integrare economică în Europa de Vest îl joacă instituţiile
valutar-creditare şi financiare, create în cadrul Comunităţii Economice Europene (astăzi
Uniunea Europeană): Institutul Valutar European (IVE, cu sediul la Frankfurt-pe-Main); Banca
Europeană de Investiţii; Fondul European pentru Dezvoltare (din anul 1958); Fondul European
pentru Orientarea şi Armonizarea Agriculturii (din anul 1962); Fondul Social European (din
anul 1960); Fondul European pentru Dezvoltarea Regională (din anul 1975) etc.
De la 1 ianuarie 1989 au intrat în vigoare reformele fondurilor structurale ale UE,
promovate în conformitate cu Actul European Unic (1987), ce prevede criterii mai clare de
182
selectare a proiectelor şi o atenţie sporită faţă de susţinerea celor mai puţin dezvoltate regiuni ale
CEE (UE).
Însă, la distribuirea resurselor se observă şi contradicţii acute, provocate, printre altele, de
tendinţa fiecărei ţări, în care există regiuni rămase în urmă ca dezvoltare, de a obţine mai multe
resurse din fondurile structurale.
Un loc important în reglementarea circulaţiei monetare îl are sistemul bancar, ce dispune de
un set propriu de instrumente: operaţiuni cu hârtii de valoare, dobânzi, rezerve bancare,
intervenţii administrative .
De menţionat că organizaţiile financiar-valutare şi bancare, fiind parte a structurii
instituţionale a economiei mondiale, interacţionează cu organizaţii create în alte sfere, în special
cu Organizaţia Mondială a Comerţului. Intensificarea tendinţelor de globalizare, aprofundarea
tendinţelor integraţioniste într-o serie de regiuni ale lumii, liberalizarea tot mai mare a regiunilor
comerciale, modificările esenţiale în aprecierea locului şi rolului investiţiilor străine – toate
acestea creează necesitatea obiectivă de perfecţionare în continuare a activităţii instituţiilor
financiar-valutare şi bancare internaţionale.
6.4. Organizaţiile internaţionale neguvernamentale.
O organizaţie neguvernamentală reprezintă acea organizaţie ce nu se află sub tutela

guvernului (serviciu public sau forţă armată) şi nu aparţine nici mediului de afaceri. Activitatea
ONG-urilor se desfăşoară, în primul rând, în cadrul statelor, dar îmbracă, totodată, şi o
dimensiune transnaţională, atât prin legăturile pe care le stabilesc cu grupările naţionale
analoage, cât şi prin interferenţa lor cu alte societăţi/organizaţii statale.Totodată, ONG-urile se
înscriu într-un cadru internaţional mai clasic şi prin dezvoltarea de relaţii cu organizaţii
interguvernamentale. Unele ONG-uri sunt foarte cunoscute, activitatea lor fiind publică sau
puternic mediatizată (Ex: Amnesty International, Greenpeace sau Medicins du monde), iar altele
sunt mai discrete şi se raportează la acţiuni mai specializate din domeniile ştiinţific sau sportiv.
În prezent, asistăm la o adevărată emergenţă a organizaţiilor neguvernamentale pe scena
dezvoltării. Aceste organizaţii au o dublă perspectivă :
- internă, în sensul că, în comparaţie cu statele, ele nu beneficiază de nici o personalitate
juridică internaţională, exercită activităţile lor sub imperiul dreptului naţional al statului unde se
află sediul organizaţiei şi se consideră a fi o asociaţie dotată cu personalitate morală de drept
privat ;
- internaţională , în sensul că ele se situează în continuarea organizaţiilor internaţionale
guvernamentale . În Sistemul Naţiunilor Unite, ONG pot dispune, în conformitate cu art. 71 din
183
Carta ONU, de statutul de consultant în chestiuni relevante pentru activitatea Consiliului
Economic şi Social (ECOSOC).
ONG-urile sunt cea mai clară manifestare a ceea ce s-a numit "societatea civilă", adică
sfera în care mişcările sociale se auto-organizează în jurul unor obiective, criterii şi interese
tematice. ONG-urile au adus un plus de cunoaştere şi de informare în cadrul proceselor de luare
a deciziilor, au adus în discuţia Naţiunilor Unite noi probleme şi subiecte pentru care au propus
şi soluţii viabile în zonele ce constituiau principalii actori sociali; şi-au adus contribuţia la
realizarea consensului social în vederea rezolvării problemelor aflate pe agenda globală, termenii
buni ai acestei colaborări bucurându-se de o apreciere deosebită din partea reprezentanţilor
ONU.
Un moment important al stabilirii unor relaţii solide de colaborare între Sistemul
Naţiunilor Unite şi organizaţiile neguvernamentale îl constituie, crearea, în anul 1975, a unui
Serviciu de legătură (United Nations Non-Governamental Liaison Service) care, prin publicaţiile
sale, a ajutat la corelarea activităţilor celor doi parteneri.
Un exemplu elocvent şi,totodată unic, al importanţei câştigate de sectorul
neguvernamental în domenii de interes global, este rolul conferit organizaţiilor
neguvernamentale care şi-au pus activitatea în slujba luptei împotriva maladiei SIDA, în cadrul
Programului Naţiunilor Unite asupra SIDA (United Nations Programme on HIV/AIDS
(UNAIDS). Potrivit documentului, organizaţiile neguvernamentale sunt incluse în organismul de
conducere al Programului, ca participanţi deplini, nu doar cu rol consultativ.29
Dialogul cu Sistemul Naţiunilor Unite a dat rezultate foarte bune mai ales în domeniul
umanitar de urgenţă, organizaţiile neguvernamentale fiind primele care sesizează aceste situaţii
şi care iau măsuri imediate pentru limitarea efectelor acestora în diferite zone ale lumii. Pentru a
susţine mai eficient soluţiile propuse în cadrul acestui dialog, organizaţiile neguvernamentale s-
au grupat în trei consorţii : InterAction (cuprinzând 150 de organizaţii private non-profit
implicate în dezvoltarea asistenţei de urgenţă pe plan mondial), International Council of
Voluntary Agencies (100 de organizaţii private) şi Steering Committee for Humanitarian
Response (o alianţă a celor mai importante ONG-uri implicate în operaţiuni de ajutorare). Sub
această formă, ONG-urile au posibilitatea să participe nemijlocit la conducerea unui sistem
global de priorităţi şi acţiuni ca măsuri imediate în cazuri de urgenţă. Pentru codificarea acestora,
unul din consorţii a iniţiat un document de conduită care a fost semnat, până în prezent, de 144
de organizaţii neguvernamentale internaţionale.
Un studiu efectuat cu privire la repartiţia geografică a organizaţiilor neguvernamentale a
evidenţiat preponderenţa acestora în ţările mediu şi superdezvoltate. Astfel, din aproximativ
184
1800 de ONG-uri inernaţionale care colaborează cu sistemul Naţiunilor Unite, doar 351 aparţin
ca sediu ţărilor în dezvoltare.
Majoritatea agenţiilor specializate ale sistemului Naţiunilor Unite au primit mandat din
partea Secretariatului General al ONU de a colabora nemijlocit cu ONG-urile, realizând, în acest
sens, o gamă largă de mecanisme utile pentru întărirea cooperării şi transmiterea rapidă a
informaţiilor la biroul Secretarului General.
Emergenţa organizaţiilor neguvernamentale internaţionale pe scena dezvoltării este un
fenomen legic, firesc, determinat de o varietate de cauze, cum ar fi:
- guvernele acţionează sub tirania perspectivei viitoarelor alegeri şi evită problemele pe
termen lung care, deseori sunt mai profunde, atrase de beneficiul imediat, pe termen scurt; aşa se
explică uneori şi intrările într-un ritm de criză;
- guvernarea de astăzi are ca principală caracteristică creşterea incapacităţii, ieşirea din
uz; structurile sale erau conturate, în mod esenţail, cu mai mult de un secol în urmă, în vederea
asigurării necesităţilor unor societăţi mai simple decât în prezent.
În prezent sunt necesare noi modele de gestiune la nivel naţional şi mondial pentru a se
ţine seama de creşterea aspiraţiilor individului. Descentralizarea puterii poate fi unul dintre
mijloacele cele mai bune de demarginalizare a populaţiei. Guvernele trebuie să găsească
mijloace noi pentru ca cetăţenii să poată participa la gestiunea treburilor publice şi să aibă mai
multă influenţă în chestiunile care ţin de existenţa lor. Dacă nu se ia la timp această iniţiativă,
valul irezistibil al aspiraţiilor populare se va lovi din plin de sistemele inflexibile şi va semăna
anarhie şi haos.
Soluţia reprezintă tranziţia democratică rapidă şi întărirea instituţiilor societăţii deschise.
Printre numeroasele măsuri, care trebuie să însăţească o asemenea tranziţie, cele mai importante
sunt:
- delegarea unei părţia puterii către administraţiile locale ;
- acordarea unei libertăţi sporite mişcării asociative şi organizaţiilor neguvernamentale.
Pe fondul acestor realităţi şi necesităţi s-au creat şi funcţionează în lume o mulţime de
organizaţii private, fără scop lucrativ, asociaţii de voluntari, grupuri fără o formă precisă, care
lucrează la scară mai mare sau mai mică pentru dezvoltarea economică socială, satisfacerea
necesităţilor vitale ale unor categorii defavorizate de cetăţeni, respectarea drepturilor omului,
accesul unor populaţii şi minorităţi la circuitul mondial de valori. Ele exprimă încrederea în grup
şi voinţa de a acţiona împreună pentru a-l face eficient.
Spre deosebire de organizaţiile interguvernamentale, organizaţiile internaţionale
neguvernamentale (ONG) „se prezintă ca grupuri private formate din persoane fizice şi morale
185
aparţinând unor ţări diferite şi care se grupează pentru a urmări anumite obiective”.28 ONG-
urile sunt considerate organizaţii non-profit.
Meritul de a fi efectuat prima cercetare empirică, multinaţională şi comparativă asupra
sectorului nonprofit revine Universităţii Johns Hopkins, din Statele Unite ale Americii. Prima
fază a acestui proiect, iniţiat în anul 1990, a cuprins douăsprezece ţări - S.U.A., Marea Britanie,
Franţa, Germania, Italia, Ungaria, Japonia, Brazilia, Ghana, Egipt, Thailanda şi India - şi s-a
încheiat în anul 1995, iar cea de-a doua fază s-a încheiat în anul 1999 şi a inclus şi România.
Potrivit cercetătorilor implicaţi în elaborarea acestui proiect şi anume Lester M. Salamon şi
Helmut K. Anheler, o organizaţie, pentru a fi considerată ca aparţinând sectorului nonprofit,
trebuie să îndeplinească, în principal, următoarele caracteristici:
• să fie formal constituită; organizaţia trebuie să facă dovada unei anumite capabilităţi
organizaţional - instituţionale, precum şi anumitor reguli de funcţionare, trebuie să organizeze
regulat întâlniri, să elaboreze şi să respecte anumite proceduri în activitatea pe care o desfăşoară ;
înscrierea organizaţiei ca persoană juridică nu este imperativă pentru respectarea acestui criteriu;
• să fie privată; organizaţia trebuie să fie instituţional separată de administraţia publică;
aceasta nu exclude primirea de fonduri de la bugetul statului; sunt considerate private şi
organizaţiile în ale căror structuri de conducere sunt prezenţi reprezentanţi ai administraţiei
publice;
• să respecte criteriul nondistribuţiei profitului; organizaţia poate genera profituri din
activităţile sale, dar acestea nu pot fi distribuite membrilor sau organelor de conducere, ci doar
pot fi folosite pentru atingerea obiectivelor declarate;
• să fie autonomă; organizaţia trebuie să îşi stabilească obiective, proceduri interne
proprii de control asupra activităţii desfăşurate; în acelaşi timp, activitatea organizaţiei nu trebuie
să se subordoneze nici unei alte instituţii publice sau private;
• să fie voluntară; organizaţia trebuie să promoveze voluntariatul şi să se bazeze pe
acţiuni voluntare în activitatea pe care o desfăşoară. Atributul "voluntar" are două sensuri
diferite, în mare măsură corelabile:
a) pe de o parte, organizaţia este voluntară dacă recrutează, instruieşte şi implică
voluntari în activităţile ei. Prin activitate voluntară înţelegem şi neretribuirea membrilor
consiliului de administraţie şi a staff-ului organizaţiei;
b) organizaţia este voluntară dacă îşi recrutează membri numai pe baza unei opţiuni
voluntare, individuale. Unele organizaţii condiţionează anumite servicii, dobândirea unui anumit
statut sau, în unele cazuri, exercitarea unei profesii de înscriere prealabilă în organizaţiile
respective. Acele organizaţii care au înscrise astfel de prevederi în statut nu sunt considerate
voluntare şi, ca atare, nu pot fi incluse în sectorul nonprofit.
186
• să fie nemisionară; organizaţia trebuie să nu aibă ca scop prozelitismul; organizaţiile cu
caracter religios, dar care şi-au definit alte scopuri (protecţia socială, caritabilă) sunt incluse în
sectorul nonprofit;
• să fie apolitică; organizaţia nu trebuie să fie implicată direct în promovarea sau

susţinerea candidaţilor pentru alegeri locale, parlamentare, prezidenţiale; poate desfăşura
activităţi specifice (lobby, advocacy) cu scopul influenţării politicii publice .
Glosar:
Integrarea economică – proces istoric condiţionat de dorinţa şi necesitatea a două sau mai
multe ţări de a se uni şi de a forma un spaţiu unic economic, o piaţă comună unică mai eficientă.
Teoria clasică a uniunii vamale – susţine constituirea uniunii vamale pure ca grupări formate
numai prin corectarea taxelor vamale, ca instrument de protecţie politică comercială
Fondul Monetar Internaţional (iniţiale: FMI) este o organizaţie internaţională care are 186 de
state membre. A fost constituită prin Tratatul de la Bretton Woods în anul 1944, având ca scop
principal promovarea unei economii mondiale sănătoase şi are ca scop are ca scop principal
promovarea cooperării monetare internaţionale, garantarea stabilităţii financiare, facilitarea
comerţului internaţional, contribuirea la un nivel înalt de ocupare a forţei de muncă, la stabilitate
economică şi combaterea sărăciei..
Organizaţia Naţiunilor Unite este cea mai importantă organizaţie internaţională din lume.
Fondată în 1945 după Al Doilea Război Mondial, are 192 de state membre. ONU are misiunea
de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internaţională şi
respectarea dreptului internaţional. Sediul central al organizaţiei este situat în New York.
Banca Mondială este o bancă susţinută cu finanţări internaţionale care oferă asistenţă financiară
şi tehnică ţărilor sărace. Organizaţia este alcătuită din două organisme: Banca Internaţională
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) şi Asociaţia Internaţională de Dezvoltare (IDA).
187
Cuvinte cheie
- Organizaţii internaţionale interguvernamentale
- Sistemul Naţiunilor Unite
- Instituţii specializate ale ONU
- Asistenţa pentru dezvoltare
- Organizaţii internaţionale neguvernamentale
- Fondul Monetar Internaţional
- Aranjamente stand-by şi facilităţi de finanţare ale FMI
- Grupul Băncii Mondiale
1. Este ONU un arbitru imparţial sau un forum al puterii capitaliste ?
2. Rolul ONU în structura sistemului global contemporan
3. Rolul ONG-urilor în cooperarea economică internaţională
5. Critici la adresa F.M.I.
188
TESTE:
1) Unul dintre criteriile de clasificare a organizaţiilor internaţionale este cel:

a) Naţional;
b) Geografic;
c) Cultural;
d) Organizatoric.
2) Cea mai recentă instituţie specializată din cadrul ONU este:
a) PNUD;
b) AIEA;
c) UNEP;
d) OMC
3) Printre organele principale ale ONU nu se află:
a) Consiliul de securitate;
b) Consiliul Economic şi Social;
c) Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare;
d) Curtea Internaţională de Justiţie.
4) Din grupul Băncii Mondiale nu face parte:
a) BIRD;
b) BERD;
c) MIGA;
d) CFI.
5) Cea mai veche instituţie specializată a ONU este:
a) FMI;
b) OIM;
c) FAO;
d) ONUDI.
Bibliografie:
1. Ionel Cobzaru. Relaţii eocnomice inernaţionale. Bucureşti. 2000

2. Rodica S. Zaharia. Economie mondială. Bucureşti. 2004
3. Gheorghe Creţoiu. (coord), Economie mondială. Galaţi. 2000
5. Николаевa И.П..- Мировая экономика – Москва.2005
9. Postică C. Economia Uniunii Europene. Chişinău, 2001
189
PARTEA II. ECONOMIA ŢĂRILOR LUMII
Capitolul 7. Tipologia ţărilor lumii
7.1 Clasificarea statelor lumii

7.2 Indicatorii dezvoltării social-economice a ţărilor lumii şi dimensionarea lor
Termeni –cheie Obiective

După parcurgerea acestui capitol, studentul va fi capabil:
Economie naţională
Ţări dezvoltate
 Să identifice criterii specifice de clasificare a ţărilor lumii;
Ţări în dezvoltare  Să distingă categorii de ţări existente în economia mondială;
Clasificarea ţărilor  Să analizeze modalităţile specifice de clasificarea a ţărilor
Indicatori macroeconomici
lumii prezentate de Banca Mondială, FMI, ONU şi alte
Produs Intern Brut
organizaţii economice internaţionale;
Venit naţional
ONU  Să identifice principalii indicatori ai dezvoltării social-
Banca Mondială economice a ţărilor lumii.
UNCTAD
FMI
7.1 Clasificarea statelor lumii
Economia mondială este un sistem de procese complexe şi interdependente ce interacţionează

şi se condiţionează în mod reciproc. Economia mondială este neomogenă. Diversitatea sa se explică
prin numărul mare şi diferit de economii naţionale. Clasificarea economiilor are rolul de a ajuta la
înţelegerea diferenţelor dintre statele-naţiuni, atît în ceea ce priveşte mărimea şi potenţialul
economic, cît şi nivelul de dezvoltare.
La sfîrşitul anului 2009 în cadrul economiei mondiale erau 208 economii, dintre care 192 sunt
membre ONU, iar 185 sunt membre ale Băncii Mondiale.
În prezent clasificarea ţărilor lumii se efectuează în baza mai multor criterii. Mărimea unei
economii este măsurată din punct de vedere operaţional de către instituţiile internaţionale ca Banca
Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite, prin intermediul unor
indicatori precum:
 Produsul Intern Brut pe cap de locuitor (PIB/c.loc) - GDP
 Venitul Naţional Brut – GNI
190
 Indicele Dezvoltării Umane - IDU
 Indicele Competitivităţii Globale
 Mărimea populaţiei
 Suprafaţa etc.
În practica internaţională toate ţărilor lumii se împart în trei grupe principale:
1. Ţări dezvoltate;
2. Ţări în curs de dezvoltare;
3. Ţări în tranziţie.
Această clasificare a fost aleasă de ONU, drept punct de reper pentru analiza şi studierea
aprofundată a economiilor naţionale. În prezent toate Organismele Internaţionale revizuiesc şi
reformulează o nouă împărţire a statelor în dependenţă de marile schimbări conjuncturale ce se
petrec pe plan mondial. De aceea clasificarea lor este diversă şi complexă.
Fiecare organizaţie internaţională clasifică ţările lumii după propriile criterii, reieşind din
scopurile şi sarcinile pe care le are. De exemplu ONU mizează mai mult pe aspectul demografic şi
social pe cînd Banca Mondială pe nivelul de dezvoltare economică a fiecărei ţări.
7.1.1 Clasificarea ţărilor lumii propusă de Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)

Această clasificare se face în dependenţă de nivelul de dezvoltare şi de caracteristicele
regionale specifice. Ea include patru grupe de ţări
- Grupul A- ţările afro-asiatice
- Grupul B- ţările industrial dezvoltate
- Grupul C- ţările latino-americane
- Grupul D- ţările cu economie planificată
7.1.2 Clasificarea ţărilor lumii după UNCTAD

UNCTAD împarte ţările lumii în patru categorii în dependenţă de criteriul regional :
- Grupul I - ţări dezvoltate cu economie de piaţă - 26 state: 15 ţări mici din UE, 7 ţări
dezvoltate, Australia, Noua Zelandă, Israel, Africa de Sud
- Grupul II - ţările Europei de EST - foste ţări socialiste
- Grupul III - ţările socialiste din Asia - China, Vietnam, Mongolia si Coreea de Nord
- Grupul IV - ţările în curs de dezvoltare.
191
7.1.3 Clasificarea ţărilor lumii după Banca Mondială
Banca mondială clasifică statele lumii după nivelul Produsului Naţional Brut pe cap de
locuitor (PNB/c.loc.). Aşadar există:
- Ţări cu venituri joase – în această categorie se includ 64 de state unde PNB/c.loc este mai puţin
de 725$;
- Ţări cu venituri mici spre medii - în această categorie se includ 66 de state unde PNB/c.loc este
între 726$ - 2895$;
- Ţări cu venituri înalte în această categorie se includ 44 de state unde PNB/c.loc constituie mai
mult de 8995$;
- Ţări cu venituri mai înalte decît nivelul mediu de dezvoltare în această categorie se includ 35 de
state unde PNB/c.loc este între 2896$ şi 8995$;
Statele cu venituri înalte sunt Japonia, SUA şi o parte din ţările UE. Din cele cu venituri joase
fac parte ţările africane, iar din celelalte 2 categorii fac parte ţările cu economia în tranziţie şi noile
state industrializate din Asia de Sud Est şi din America Latină.
Dacă e să vorbim despre Republica Moldova ea se include în categoria ţărilor cu venituri mici
spre medii.
7.2. Indicatorii dezvoltării social-economice a ţărilor lumii şi dimensionarea lor
În a doua jumătate a veacului XX au avut loc schimbări esenţiale pe scară mondială, care au
influenţat parametrii şi structura economiei globale.
Economia mondială este astăzi un ansamblu interdependent în care economiile naţionale sunt
constituenţii fundamentali. Economia naţională reprezintă o entitate rezultată din dezvoltarea
schimbului reciproc de activităţi între membri unei comunităţi umane pe ansamblul teritoriului unui
stat naţional. De asemenea, o economie presupune existenţa unei suprastructuri, care reprezintă
ansamblul instituţional al unei ţări. Se disting următoarele tipuri de structuri ale economiei naţionale:
Structura materială - reflectă compartimentarea activităţii economico-sociale în
cadrul diviziunii sociale a muncii corespunzător specializării producţiei în cadrul societăţii.
Principalele ramuri existente în economia naţională sunt: industria, agricultura, construcţiile,
transporturile, telecomunicaţiile, circulaţia mărfurilor, creditul, învâţămîntul, cultura şi arta,
ştiiţa, ocrotirea sănătăţii, asistenţa sociala. Economia naţională poate fi structurată şi pe
domenii, sectoare de activitate:
 sectorul primar, ce include industria extractivă, agricultura şi silvicultura;
192
 sectorul secundar: industria prelucratoare şi construcţiile;
 sectorul terţiar: serviciile;
 sectorul cuaternar: cercetare ştiinţifică.
Structura tehnică - pune în evidenţă alcătuirea economiei naţionale prin prisma
instrumentelor şi a tehnologiilor existente.
Structura demoeconomică - pune în evidenţâ gruparea populaţiei active pe sectoare,
ramuri, subramuri şi în cadrul lor pe sex, vîrstă, nivel de pregătire, etc.
Structura organizaţională – evidenţiază gruparea activităţilor economice pe domenii
mari ce se constituie în subsisteme ale economiei naţionale.
Structura teritorială - reflectă compartimentarea economiei naţionale pe zone şi regiuni
economice.
Structura de proprietate - evidenţiază componenţa, alcătuirea economiei naţionale din
punct de vedere al proprietăţii.
Există un şir de criterii şi indicatori ce arată locul şi rolul economiei naţionale în economia
mondială:
1. nivelul dezvoltării economice;
2. potenţialul economic;
3. gradul de acoperire a necesităţii de producţie şi de consum din resurse proprii;
4. gradul de valorificare a factorilor de producţie;
5. gradul de participare la comerţul intemaţional.
Principalii indicatori economico-sociali de măsură a economiei sunt:
indicatori de nivel. - la care datele se raportează la numărul de locuitori, la o persoană
ocupată, la un hectar, la o unitate de resurse naţionale ( producţia pe locuitor ). Aceşti
indicatori exprimă gradul de dezvoltare economică şi socială al unei ţări;
indicatori de dinamică - exprimă evoluţia în timp a economiei unei ţări, grupe de ţări,
zone, sectoare, ramuri, etc. aceşti indicatori folosesc ritmul de creştere;
indicatori de structură - exprimă fie gradul de dezvoltare, fie profilul unei economii
naţionale ;
indicatori de potenţial economic absolut - caracterizează forţa economică, ştiinţifică şi
culturală a unei ţări ;
indicatori de potenţial economic relativ - se referă la raportul dintre o anumită parte şi
întreg ;
193
indicatori tehnico-calitativi şi de eficienţă - exprimă mărimea cheltuielilor materiale pe
unitatea de produs, eficienţa comertului exterior, consumuri specifice.
Caracterizarea economiilor naţionale se poate face după dimensiunea PIB sau PNB (indicator
ce reflectă potenţialul economic al unei ţări) sau de nivelul de dezvoltare al ţării respective.
PIB reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor realizate în decursul unui an de rezidenţii unei
ţări.
PNB este rezultatul activităţii naţionalilor, ceea ce înseamnă că din PIB se scade activitatea
străinilor ce acţionează pe teritoriul ţării respective şi se adaugă activitatea naţionalilor ce acţionează
în afara graniţelor.
Ţara care are cel mai mare potenţial economic este SUA cu un PIB de 14 196 mil. dolari.
Cel mai utilizat criteriu de clasificare a ţărilor este cel al nivelului de dezvoltare. Nivelul de
dezvoltare este o noţiune complexă, ce desemnează capacitatea unei ţări de a satisface cerinţele de
bază şi de a crea bogăţie pentru cetăţenii săi. Definirea nivelului de dezvoltare nu include doar
aspecte economice, ci şi sociale, cum ar fi speranţa de viaţă sau nivelul de educaţie, respectarea
drepturilor fundamentale ale omului sau egalitatea între sexe.
PIB pe locuitor este unul dintre cei mai utilizaţi indicatori la scară mondială pentru a aprecia
nivelul de dezvoltare. Considerat un indicator sintetic, ce reflectă eficienţa de ansamblu a unei
economii, cele mai multe dintre clasamentele cu care operează instituţiile internaţionale (ca Banca
Mondială sau ONU) au drept criteriu nivelul PIB pe locuitor sau PIB real pe locuitor. PIB real pe
locuitor este expresia PIB nominal pe locuitor, ajustat cu puterea de cumpărarea a monedei
respective, dat fiind faptul că nivelul preţurilor este diferit de la o ţară la alta şi, deci, valoarea banilor
nu este aceeaşi.
În rîndul preocupărilor mai recente de apreciere a nivelului de dezvoltare se înscrie şi indicele
dezvoltării umane. Conceptul de dezvoltare umană, definit de către P.N.U.D. ca „procesul de lărgire
a posibilităţilor de a alege ale omului, de asigurare unei vieţi lungi şi sănătoase, a unei educaţii şi a
unui standard decent de viaţă”, se măsoară prin intermediul unui indicator compozit: longevitatea,
educaţie (rata de alfabetizare şi anii de şcoală) şi standardul de viaţă (PIB real pe locuitor).
Colaboratorii secţiei analiză şi prognoze a Observatorului francez a conjuncturii economice
(Observatoire francais des conjonctures économiques - OFCE) au prezentat anumite date referitor la
Economia mondială. [vezi tabelul 7.2.1; tabelul 7.2.2]
194
Unii indicatori de dezvoltare a economiei mondiale în anii 2007-2009
Tabelul 7.2.1.
2007 2008 2009
Ritmurile de creştere a preţurilor mondiale la 1,6 4,9 - 0,8
materia primă industrială, %
Cursul de schimb al euro (în dolari) 1,37 1,57 1,56
Procentul de creditare pe termen scurt, %
SUA 5,1 2,1 1,75
Zona euro 4,3 4,2 4,0
Ritmurile de creştere a preţurilor de consum, %
SUA 2,9 3,7 2,3
Zona euro 2,1 2,9 2,0
Ritmurile de creştere a PIB, %
SUA 2,2 1,2 1,5

Zona euro 2,6 2,0 2,2
Ritmurile de creştere a importului de mărfuri, %
Global total 6,7 6,7 6,6

Ţările industrial dezvoltate 3,6 4,0 4,9
Ţările în dezvoltare 13,0 11,6 9,5
Proporţia saldo a balanţei de plăţi pe operaţiuni
curente către PIB, %
- 5,3 - 5,0 - 4,7
SUA 0,1 0,3 0,4
Zona euro
Sursa:http://www.perspektivy.info/oykumena/ekdom/mirovaya_ekonomika_v_2008_2009_gg_2008-6-4-59-56.htm
Ritmurile de creştere a PIB în anii 2007-2009, în %

Tabelul 7..2.2
Ponderea în Ritmurile de creştere a PIB
PIB mondial* 2007 2008 2009
Zona euro 16,5 2,6 2,0 2,2
UE – 15 20,6 2,7 1,9 2,1
12 noi membri ai UE 2,7 6,1 5,2 4,9
UE – 27 23,3 3,0 2,3 2,4
Europa 24,1 3,1 2,3 2,4
SUA 21,8 2,2 1,2 1,5
Ţările industrial dezvoltate 56,3 2,5 1,7 1,9
Rusia 3,2 8,1 7,5 6,4
Alte state ale CSI 1,3 8,5 7,4 6,7
China 11,0 11,4 10,2 10,0
Alte state din Asia 13,2 7,3 6,9 6,8
America Latină 7,7 5,0 4,1 3,4
Africa 3,4 6,2 6,5 6,7
Orientul mijlociu 2,8 5,8 6,0 6,2
Lumea total 100,0 4,8 4,1 4,0
Sursa:http://www.perspektivy.info/oykumena/ekdom/mirovaya_ekonomika_v_2008_2009_gg_2008-6-4-59-56.htm
195
În baza datelor statistice expuse, putem determina poziţia fiecărui stat în economia mondială cît
şi nivelul său de dezvoltare. În concluzie, putem remarca că în baza acestor indicatori statele se
grupează în ţări dezvoltate şi ţări în dezvoltare. Cea mai impunatoare cotă în statele lumii o formează
ţările în dezvoltare, grup extrem de eterogen, în care alături de ţări avansate economic sunt şi ţări
extrem de sărace.

Întrebări de control
1. Care este necesitatea clasificării ţărilor lumii?
2. Care sunt principalii indicatori macroeconomici ce constituie reper de bază în clasificarea ţărilor lumii?
3. Prin ce se deosebeşte clasificarea statelor lumii după ONU de cea propusă de UNCTAD?
4. Care sunt criteriile de bază în clasificarea ţărilor lumii conform Băncii Mondiale?
5. Menţionaţi principalele tipuri de structuri ale economiei naţionale.
6. Care este diferenţa dintre PIB şi PNB?
Teste grilă
1. Gruparea ţărilor după nivelul de dezvoltare se face în funcţie de:

a. dimensiunea resurselor economice
b. dimensiunea PIB pe locuitor
c. specializarea în producţie
d. gradul de satisfacere a nevoilor fundamentele ale populaţiei
2. ONU împarte « Noile Ţări Industrializate » în trei valuri. Care sunt ele?
a. Coreea de Sud, Hong Kong, Singapore, Taiwan
b. Chili, Peru, Uruguai
c. Brazilia, Mexic, Argentina
d. Filipine, Malayzia, Tailanda
3. Conform PIB / cap locuitor în anul 2008 cea mai bogată ţară din lume este:
a. S.U.A
b. Japonia
c. Luxemburg
d. Elveţia
4. Grupul IV din cadrul Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare include: (0,5)
a. ţările dezvoltate membre OCDE
b. ţările în curs de dezvoltare
c. ţările Europei de Est
d. ţările latino-americane
5. Indicele dezvoltării umane este calculat în baza următorilor indicatori:

a. ……………………
b. ……………………
c. ……………………
d. ……………………
e. ……………………
f. …………………..
6. Conform clasificării efectuate de UNCTAD, din Grupul II fac parte:

a. Ţările emergente
196
b. G20
c. Ţările din Europa de Est
d. Ţările în curs de dezvoltare
7. Conform HDR de PNUD în 2007-2008 ţara cu cel mai jos IDU este:
a. Nigeria
b. Georgia
c. Rusia
d. Madagascar
8. Grupul A din cadrul clasificării efectuate de ONU include:

a. ţările latino-americane
b. ţările afro-asiatice
c. ţările cu economie planificata
d. ţările industrial dezvoltate
9. Din categoriile Ţărilor de Nord nu face parte:

a. Elveţia
b. Danemarca
c. Italia
d. Albania
10. Produsul Intern Brut al Marii Britanii în anul 2008 a constituit:

a. 1.789 milioane$
b. 7.098 milioane$
c. 14.0251 milioane$
d. 2.734 milioane$
Bibliografie:
1. Bonciu F. – „Economie mondială”, Editura Lumina Lex, Bucureşti. 2009
2. Dumitrescu S, Bal A. – „Economia mondială”, Bucureşti, 2006
3. Negut S. –“ Geografia economică mondială”, Editura Meteor Press, 2009
4. Callinicos A. – “Egalitate-saracie şi inegalitate in economiile dezvoltate”, Editura Antet, 2006
5. Gilpin R. – “ Economia mondială în secXXI: provocarea capitalismului global”, Editura Polirom, 2004
6. Charles R. – “ Ghidul începătorului în economia mondială”, Editura Arc, 2002
7. Fukuyama F. – “Construcţia statelor – Ordinea mondială în sec XXI”, Editura Antet, 2005
8. Абрамов В. – «Мировая экономика», «Дашков и Ко», Москва, 2007
9. Фомишин С. – «Международные экономические отношения», «Феникс», Ростов-на-Дону, 2006
10. Шимко П. – «Международная экономика», «Высшая школа», Москва, 2006
11. www.europa.eu
12. www.worldbank.org
13. www.unctad.org
14. www.un.org
15. www.imf.org
197
Capitolul 8 : Economia ţărilor dezvoltate şi locul lor în economia mondială
8.1 Caracteristica generală şi potenţialul economic al ţărilor dezvoltate

8.2 Locul şi rolul TRIADEI în dezvoltarea economiei mondiale: SUA, Japonia, UE
8.3 Influenţele macroeconomice a statelor membre OCDE şi G8 asupra economiei mondiale
Termeni –cheie Obiective

Ţară dezvoltată  Să analizeze trăsăturile de bază ale ţărilor dezvoltate;
Industrializare şi  Să distingă factorii de dezvoltare ale ţărilor economic
postindustrializare avansate;
TRIADA  Să analizeze principalii indicatori macroeconomici ai ţărilor
OCDE dezvoltate precum PIB, PIB/c.loc, IDU, şomaj, inflaţie;
 Să definească noţiuni precum: TRIADĂ, OCDE, G8 etc;
G8
 Să identifice locul şi rolul UE, Japoniei şi SUA în economia
SUA mondială;
Japonia  Să analizeze perspectivele de dezvoltare a ţărilor lumii în
UE cadrul OCDE;
Politici macroeconomice
 Să constate rolul primordial al ţărilor membre G8 la scară
planetară.
Sector terţiar
Noi tehnologii
Neofactor
8.1 Caracteristica generală şi potenţialul economic al ţărilor dezvoltate
Ţările dezvoltate reprezintă entităţile cu cel mai înalt potenţial economic. După cel de-al doilea
război mondial ţările dezvoltate au căpătat denumirea de « lume occidentală ». Prin „Occident” se
înţelege, mai degrabă, o mentalitate, o filozofie social-politică, un mod de viaţă, decît o anumită
zonă geografică sau populaţie. În literatura de specialitate statele cu un nivel de dezvoltare înalt mai
sunt numite şi „Ţările de Nord”.
La începutul sec XXI din grupul statelor puternic dezvoltate fac parte aproximativ 40 de ţări
din America de Nord, Europa şi Asia. Organismele internaţionale au adesea o abordare enumerativă
a ţărilor dezvoltate. FMI identifică 32 de economii dezvoltate, CIA vorbeşte despre 34 de ţări
dezvoltate şi 35 de economii avansate, Banca Mondială enumeră 65 de ţări cu venituri ridicate. La
rîndul său, Economist Intelligence Unit identifică 30 de ţări cu nivel ridicat al calităţii vieţii.
Cel mai adesea, cînd se vorbeşte de ţările dezvoltate se face referire la membrii Organizaţiei de
Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) cu sediul la Paris. Din această grupare fac parte 30 de
ţări dezvoltate. ( Vezi lista în § 8.3).
198
Înfiinţată în 1960 şi intrată în funcţiune un an mai târziu, această organizaţie
interguvernamentală îşi propune să formuleze, coordoneze şi să promoveze politici destinate să
încurajeze creşterea economică şi menţinerea stabilităţii financiare a ţărilor membre. Totodată,
OCDE stimulează şi armonizează eforturile membrilor săi pentru acordarea de asistenţă financiară şi
tehnică ţărilor în curs de dezvoltare.
Un impact esenţial asupra economiei mondiale o au statele cu un potenţial economic înalt ce
au format „G7” sau „Grupul celor 7”. Aici sunt incluse SUA, Japonia, Germania, Marea Britanie,
Franţa, Canada, Italia. Aceste state dictează cursul întregului sistem economc mondial, de asemenea
tendinţele progresului social-economic la nivel global. Din aceste şapte state, trei din ele se
evidenţiază, şi anume: SUA, Japonia şi Germania (UE). Ele formează aproximativ o treime din PIB-
ul global. În acelaşi timp mizează şi pun accentul pe dezvoltarea economică, tehnico-ştiinţifică şi
informaţională. Principalii indicatori macroeconomici care caracterizează nivelul de dezvoltare a
ţărilor sunt Produsul Intern Brut, Comerţul internaţional şi Investiţiile străine. Ponderea statelor
dezvoltate în indicatorii globali de dezvoltare sunt reprezentaţi în tabelul 8.1.1.
Principalii indicatori macroeconomici raportaţi la indicatorii globali (2008)
Tabelul 8.1.1
PIB-ul global Comerţul Mondial ISD globale
60.443.636 mil.$ 16.026.454 mil. $ 1.857.734 mil. $
PIB State dezvoltate: Comerţ State dezvoltate: ISD State dezvoltate:
41.498.221 mil. $ 9.066.204 mil. $ 1.506.528 mil. $
Sursa: www.unctad.org/statisticbook2009
În ţările avansate economic trăiesc 15,9% din populaţia totală de pe glob, formează
70% din PIB-ul mondial, 85% din fluxul de investiţii străine şi 56% din comerţul mondial la
nivelul anului 2008.
Principalele caracteristici ale economiilor ţărilor dezvoltate sunt:

 Sunt ţări cu economie de piaţă, ceea ce presupune că proprietatea privată constituie
principala sursă a motivaţiei şi dinamicii acestor economii;
 Sunt ţări cu orientare spre societatea postindustrială, bazată pe inovaţii şi informaţii;
 Veniturile pe locuitor sunt printre cele mai ridicate din lume. Spre exemplu cel mai mare
Produs Intern Brut la scară globală îl are SUA, Japonia şi UE. PIB-ul pe cap de locuitor
199
în aceste ţări este de 5,4 ori mai mare decît nivelul mediu şi ţara cu cel mai mare
PIB/c.loc este Luxemburg cu 110000$ per capita (2008);
 Procesul de producţie are la bază informaţia şi înalta tehnologie, ceea ce permite crearea
bunurilor calitative la costuri mici de producţie. Acesta este un factor important în
asigurarea supremaţiei pe piaţa mondială;
 Eficienţa economică e mult mai mare în comparaţie cu alte grupuri de ţări. Accentul e
pus pe calitate şi o productivitate a muncii înaltă. In ultimele decenii s-a trecut la o
economie bazată pe informaţie;
 Monedele celor mai dezvoltate ţări constituie monedele de rezervă ale tuturor statelor
lumii;
 Pieţele financiare de referinţă se află în ţările dezvoltate;
 Înregistrează cele mai mari realizări în planul cercetării dezvoltării;
 In structura economică o pondere superioară o deţin sectoarele secundar şi mai ales
terţiar în detrimentul celui primar. Ramurile industriale de vârf se dezvoltă într-un ritm
mai rapid decât cele clasice (siderurgia, textilele, mineritul etc.). Agricultura s-a
industrializat, zootehnia crescând cu precădere în raport cu producţia vegetală. Deşi s-a
industrializat, agricultura deţine o pondere intre 2-5% din PIB;
 Nivelul de trai cel mai ridicat din lume:
- gradul de alfabetizare este de 100% sau aproape de 100%;

- accesul la asistenţă sanitară şi la alte servicii de bază este asigurat pentru majoritatea
populaţiei;
- în structura cererii predomină ponderea bunurilor de folosinţă îndelungată;

- speranţa de viaţă depăşeşte 70 de ani;
- aportul zilnic de calorii depăşeşte nevoile reale;
- rata de şcolarizare primară şi secundară este de peste 90%
 In structura exporturilor predomină produsele cu înalt grad de prelucrare;
 Acest grup de ţări a determinat transnaţionalizarea vieţii economice, fiind ţări de origine,
dar şi ţări gazdă ale celor mai multe STN (societăţi transnaţionale).
Analizînd aceste aspecte, putem menţiona că la ridicarea nivelului de dezvoltare a statelor au
contribuit un şir de factori. Acest fapt vine să sublinieze atit durata lungă a transformărilor din
economia mondială , dar şi importanţa deosebită a tipului de politici de dezvoltare adoptate, precum
şi importanţa consecvenţei aplicării acestora. [vezi fig 8.1]
200
Utilizarea şi
promovarea
Promovarea noilor tehnologii Atragerea
comerţului investiţiilor
exterior străine directe
Dezvoltarea Încurajarea
concurenţei şi
politicilor social-
Ţări micşorarea costurilor
umane de producţie
dezvoltate
Întărirea Dezvoltarea
sistemului sectorului terţiar
financiar-bancar şi cuaternar
Creşterea Stimularea
productivităţii intensivă a
muncii şi nivelul procesului de
competitivităţii globalizare
Figura 8.1.1: Factori de dezvoltare a ţărilor economic avansate

Sursa: Elaborat de autor în urma cercetărilor efectuate.
Sectorul real al statelor dezvoltate: schimbări structurale în cadrul postindustrializării
Sectorul terţiar (sfera de servicii) s-a transformat în principalul sector al economiei statelor
dezvoltate, încă începînd cu prima jumătate a secolului XX. Aceasta s-a produs datorită creşterii
fluctuase a serviciilor de transport, deservire socială, educaţie, sănătate, turism şi îndeosebi a celor
financiare.
În perioada anilor 90 în aspect ramural au avut loc schimbări semnificative în structura
economică a statelor dezvoltate, caracteristice progresului postindustrial. În anii menţionaţi mai sus
ponderea sectorului primar s-a micşorat până la 2%, a sectorului secundar – până la 27%, iar a celui
terţiar a crescut până la 75%. Ramurile industriale principale se dezvoltă într-un ritm mult mai rapid
decât cele clasice, precum siderurgia, textilele, mineritul etc. Are loc industrializarea agriculturii.
Sfera de servicii, inclusiv cea informaţională devine dominantă în economia naţională a statelor
dezvoltate. Spre exemplu, către mijlocul anilor 90 în ţările Occidentale de frunte în sfera de servicii
erau concentrate 63-75% din numărul total de angajaţi, se crea în acest sector 62-74% din PIB.
Îndeosebi sfera de servicii este dezvoltată în SUA, căreia îi revine circa 74% din PIB şi numărul
total de angajaţi (anul 2007).
201
Agricultura ţărilor dezvoltate, în fond, îşi pierde poziţiile sale în economia mondială. Dacă în
anii 1900, 1950 şi 1970 în aceste ţări se produceau o treime din producţia mondială, apoi la
începutul secolului XXI – numai a patra parte. Aceasta s-a produs ca rezultat al saturaţiei cerinţei cu
multe tipuri de produse şi ritmurile joase de creştere a populaţiei din aceste state. Este de menţionat
că până la mijlocul secolului XX Europa Occidentală încă nu se asigura cu produse autohtone
alimentare şi în prezent nu numai îşi asigură cu hrană propriul său „miliard de aur”, dar asigură un
export semnificativ cu acestea, ce dovedeşte eficienţa politicii agrare a statelor dezvoltate.
Industria statelor dezvoltate îşi micşorează ponderea sa în PIB, ce dovedeşte
dezindustrializarea acestora. Procesul de diminuare a industriei se lămureşte prin micşorarea
ritmurilor de creştere a industriei metalurgice, uşoare, forestiere, cauzate de descreşterea cerinţei şi a
necesităţii de economie a resurselor respective.
Totodată, complexul industriei constructoare de maşini este ca fundament al industriei statelor
dezvoltate, avînd o pondere în producţia industrială totală de 30-40%. Aceste state îşi concentrează
atenţia, potenţialul tehnico-ştiinţific asupra celor mai complicate tipuri de produse, îndeosebi acum,
la cele eftine, eficiente economice în consumul de combustibil, precum şi a produselor intermediare
(elemente de completare a calculatoarelor). Ponderea construcţiei de maşini electronice în SUA este
de circa o treime, iar în Japonia – o pătrime.
În complexul energetic are loc micşorarea cerinţei la energie, de evitare a dependenţei de la
importul acestora, îndeosebi a combustibilului, dar păstrând nivelul de cerinţă la energia electrică.
Ţările dezvoltate predomină în comerţul mondial, dar în ultimii ani ponderea acestora se
micşorează.
În a.1900 ponderea ţărilor dezvoltate în exportul mondial cu mărfuri alcătuia 74%, în 1950 –
80%, apoi în 2000 – 65%, iar în 2008 - 56%. Aceasta a avut loc ca rezultat al scăderii ponderii
Europei Occidentale, de la 54 la 33%, inclusiv a Marii Britanii de la 15 la 4%, iar ponderea Japoniei
s-a majorai de la 2 la 6%, a SUA practic a rămas neschimbată (13 şi 12%).
Astăzi recesiunea economică s-a extins în toate ţările lumii şi guvernele fac încercări să refacă
situaţia, au naţionalizat unele părţi ale sectoarelor economice, îndreptîndu-se către o perioadă în care
rolul statului va fi mai mare, iar cel al sectorului privat va fi mai mic.
202
8.2 Locul şi rolul TRIADEI în dezvoltarea economiei mondiale:
SUA, Japonia, UE
„Globalizarea de astăzi este o globalizare parţială. De aceea, termenul de „triadizare” este mai potrivit. „Triadizarea”
înseamnă că procesele de integrare tehnologică, economică şi socio-culturală sunt mai intensive şi mai importante
între cele mai bine dezvoltate trei regiuni ale lumii (Japonia şi ţările nou-industrializate din sudul şi sud-estul Asiei,
Europa Occidentală şi Nordul Americii) decît procesele de integrare dintre aceste trei regiuni şi ţările mai puţin
dezvoltate sau între ţările mai puţin dezvoltate.”
[Grupul de la Lisabona, Grenzen des Wettbewerbs. Die Globalisierung der Wirtschaft und die Zukunft der
Menschheit, Lizenzausgabe für die Bundeszentrale für politische Bildung, Bonn 1997, p. 108-112]
Astăzi în economia mondială se atrage atenţia asupra faptului că procesul de globalizare se

rezumă la nivelul unor state precum SUA, Japonia şi UE, de aceea se vorbeşte mai degrabă despre o
„triadizare” a economiei mondiale contemporane. Termenul de „TRIADĂ” a fost propus pentru
prima dată în anul 1985 de către economistul japonez K. Ohmae. Acestă noţiune defineşte trei arii
geografice care domină şi conduce economia globală : America de Nord, Europa Occidentală şi
Asia-Pacific. În anul 2008, ţările triadei reprezentau 68%din PIB-ul mondial, 75% din comerţul
mondial şi 90% din operaţiile financiare mondiale.
Fenomenul triadizării se arată, în plus, şi în modelul geografic al alianţelor corporatiste
strategice. Din cele 4200 de acorduri de cooperare încheiate între anii 1980 şi 1989 la nivel mondial,
92 la sută au fost semnate între corporaţii din Japonia, vestul Europei şi nordul Americii. Statisticile
cu privire la investiţiile străine directe arată totodată că, în ultimii zece ani, Japonia, SUA şi Europa
occidentală au crescut numărul investiţiilor reciproce. În World Investment Report 2009 elaborat de
UNCTAD se menţionează că cele mai puternice 100 CTN din lume fac parte din statele Triadei.
75% din Top 500 firme multinaţionale din lume sunt concentrate în ţările Triadei, mai ales în
sectoarele cheie precum: industrie petrolieră, aeronautică, agroalimentară, farmaceutică.
Un alt indicator important de delimitare a ţărilor Triadei în economia mondială este comerţul
internaţional. Cifrele vorbesc de la sine: în 1980, cele mai sărace 102 ţări din lume participau la
schimbul de mărfuri 7,9 procente din totalul exporturilor la nivel mondial şi cu 9 procente din totalul
importurilor. Zece ani mai târziu, această participare s-a redus la 1,4 procente, respectiv 4,9
procente. Din cealaltă perspectivă, cota de participare a celor trei regiuni din Triadă a crescut de la
54,8 procente la 64 procente din totalul exporturilor la nivel mondial şi de la 59,5 procente la 63,8
procente din totalul importurilor. În prezent cota de participare a celor trei poli în comerţul mondial
este de aproximativ 73,6%, restul de 26,4 procente este împărţit între Rusia şi Europa de Est,
Orientul Apropiat, Africa şi America Latină.
203
În perioda crizei financiare din 2008, fiecare ţără a Triadei a reacţionat diferit la schimbările
produse de aceasta. Între marile puteri ale lumii cea mai mare scădere a P.I.B.- ului, în 2009, a
cunoscut-o Japonia de 5,9%, după ce şi în 2008 această înregistrase o scădere de 0,7%. A doua mare
scădere (4% în 2009) a fost cea a Uniunii Europene care a urmat unei creşteri de 0,9% în 2008.
P.I.B. - ul S.U.A. a înregistrat o scădere mai puţin accentuată decît cea inregistrat de U.E. sau
Japonia (P.I.B. - ul S.U.A. a scăzut in 2009 cu 2,4%). Scăderea a urmat unei creşteri economice
reduse 0,4% in 2008.
Dacă ne raportăm la alt indicator, P.I.B.- ul per locuitor, care este cel mai reprezentativ
pentru bunăstarea populaţiei, U.E. este devansat de S.U.A. şi Japonia. S.U.A. au un P.I.B. per capita
de aproximativ 1,41 de ori mai mare decît cel al U.E.. Aceasta se datorează în special ultimelor două
valuri de extindere a U.E.. In urma aderării celor 12 membri populaţia a crescut cu aproximativ
20%, in timp ce PIB-ul cu doar 5%, ceea ce a dus la o scădere semnificativă a valorii acestui
indicator.
Referitor la ponderea pe care o ocupă anumite sectoare in obţinerea P.I.B. se poate spune că
structura este asemănătoare. Diferenţele sunt mici. Principala pondere in obţinerea P.I.B o au
serviciile (care au cea mai mare contribuţie in P.I.B.- ul S.U.A., 76,4%), iar cea mai mică pondere in
obţinerea P.I.B. o deţine. In ceea ce priveşte U.E. cele două valuri de extindere au produs, din nou,
uşoare modificări in valoarea acestor indicatori, deoarece unele dintre noile membre, precum
Romania, deţineau o pondere mai scăzută a serviciilor in P.I.B. (in jur de 60%) şi o pondere mai
ridicată a agriculturii (in jur de 5%), ceea ce a dus la scăderea ponderii deţinute de servicii, ca medie
a U.E. (27), şi la creşterea procentului deţinut de agricultură.
Fiind trei giganţi ce conduc lumea, în acelaşi timp sunt foarte diferiţi şi în aspect economic,
politic, social, demografic, cultural. Oare, cît se deosebeşte comportamentul economic al
europenilor de cel al americanilor sau japonezilor, printre zonele dezvoltate ale lumii? Prin
extinderile succesive întreprinse, Uniunea Europeana (UE) a devenit entitatea politico-economică cu
populaţia cea mai mare dintre zonele dezvoltate ale lumii. Ea este întrecută acum doar de cîteva ţări
emergente asiatice, precum China sau India. Populaţia din UE-27, de aproape o jumătate miliard de
locuitori, a întrecut-o cu mult pe cea a SUA şi, respectiv, a Japoniei, celelalte două superputeri
dezvoltate ale lumii. Aceasta înseamnă că, în perspectiva pe termen lung, UE şi-a asigurat deja o
capacitate de absorbţie (dată de mărimea populaţiei) şi, deci, un potenţial de dezvoltare în
continuare, incomparabil mai mare decît SUA sau Japonia. Există totuşi, un decalaj în nivelul actual
de dezvoltare pe care UE îl are faţă de SUA, dar din anul 2006, pentru prima data, în mai bine de un
secol, produsul intern brut total al UE l-a întrecut pe cel al SUA. Însă, zona euro, adică partea cea
204
mai integrată a UE, pe linie economică şi monetară, avînd euro ca monedă unică proprie, are un
potenţial economic total (8,9 trilioane euro în 2007) încă departe de cel american. Japonia, cealaltă
superputere economică dezvoltată a lumii, este depăşită cu mult de UE. Pentru a observa mai bine
diferenţele între aceste state, vom prezenta principalii săi indicatori macroeconomici.[vezi tabelul
8.2.1]
Principalii indicatori macroeconomici ai TRIADEI (2000/2008)

Tabelul 8.2.1
Ţara SUA Japonia UE
Ind.mcr. 2000 2008 2000 2008 2000 2008
PIB mil.$ 14 196 4 395 398 17 589 125
9 834 008 4 667 438 8 887 483
521
PIB-c.loc. $ 44 594 34 348 34 683
33 705 36 837 17 950
Creştere 1.1 - 0.7 2.8
3.1 1.2 2.3
economică %
1.4 1.9
% agriculturii în 1.9 1.0 1.7 2.4
PIB
28.9 20.3
% industriei în 27.5 21.8 31.1 28.2
PIB
69.5 71.5
% serviciilor în 70.6 76.9 67.2 69.5
PIB
Export Bunuri 1 162 980 479 249 709 668 2 591 769 6 247 494
781 918
mil. $
Import Bunuri 1 259 300 2 017 330 379 511 619 857 2 630 452 6 396 748
mil. $
Export servicii 295 965 479 150 69 238 129 153 657 811 1 794 456
mil. $
Import servicii 223 739 372 296 116 864 150 682 629 639 1 539 097
mil. $
ISD Ieşiri mil. $ 142 626 311 796 31 558 128 020 795 250 837 033
ISD Intrări mil.$ 313 997 316 112 8 323 24 426 680 729 503 453
IDU 0,948 0.956 0.949 0.960 0.965 – 0.810 0.968 - 0.813

Sursa: Elaborat de autor în baza datelor UNCTAD, /www.unctad.org/manueldestatistique2009
Comparînd PIB-ul acestor trei state, se vede clar că la acest capitol Japonia rămîne mult în
urma SUA şi UE, însă se află pe aceeaşi poziţie la nivel de PIB/per capita. Trebuie să constatam cu
îngrijorare că structura economică a fiecăreia dintre cele trei superputeri ale tehnologiei mondiale a
evoluat prea mult înspre servicii şi nu este prea bine. Baza producţiei industriale de bunuri, adică
sectorul economic purtător al progresului tehnologic mondial, s-a îngustat îngrijorător, în toate cele
205
trei economii, în favoarea serviciilor. Ori, nu poţi avea o economie puternică bazată doar pe servicii,
fără să ai o producţie şi mai puternică de bunuri, dacă nu cumva le imporţi de la alţii şi atunci
depinzi de ei. Să nu uităm însă că, marile puteri au o importanţă sistemică în economia mondială, iar
consecinţele deficitului lor comercial se cunosc altfel decît la ţările mici care oricum depind sau se
află în aria de gravitaţie a altor ţări partenere cu mare potenţial. Deteriorarea raportului dintre
producţia industrială şi cea de servicii este mai mare în cazul SUA decît al UE-27, iar Japonia stă
ceva mai bine.
Europenii economisesc (circa 21% din PIB) mult mai mult decît americanii (ceva peste 14%
din PIB), dar mult mai puţin decît japonezii (peste 26% din PIB). Spre deosebire de acum aproape
un secol, naţiunile dezvoltate par că nu mai sunt atît de „avide“ de progres tehnologic. Ca urmare,
nu mai investesc nici în capitalul fix mai mult de o cincime din PIB. Doar Japonia investeşte ceva
mai mult (23% din PIB). Căci, o naţiune „avidă“ de tehnologie şi înnoire tehnologică, printre care
acum se numără multe ţări emergente, caută să investească cel puţin 30% din PIB, ajutîndu-se de
investiţiile străine directe. Cu toate aceste discrepanţe şi divergenţe ce apar între aceste entităţi, ele
rămîn a fi lideri incontestabili mondiali.
Un rol însemnat îl au Organismele Financiare Mondiale, care de altfel sunt conduse şi
finanţate de SUA, Japonia şi UE. Ele au un rol decisiv în cursul de evoluţie a economiilor lumii.
Cu alte cuvinte, economia mondială se învîrte în jurul a trei poli globali ce conduc şi
influenţiază cursul de dezvoltare mondial.
8.3 Influenţele macroeconomice a statelor membre OCDE şi G8 asupra economiei mondiale
„Ne-am reunit pentru că împărţim aceleaşi convingeri şi aceleaşi responsabilităţi. Creşterea şi

stabilitatea economiilor noastre vor ajuta prosperitatea ansamblului lumii industriale şi ţările în
curs de dezvoltare… Ne-am decis să intensificăm cooperarea noastră în cadrul tuturor
organizaţiilor internaţionale”. ( Declaraţia primei reuniuni G-7 de la Rambouillet (Franţa, 17 noiembrie 1975)
“Grupul celor 7” (G7) a apărut din necesitatea de a depăşi primul şoc petrolier al anilor ‟70, ca
un club al conducătorilor primelor şapte ţări industrializate ale planetei:
206
1. Canada
2. Franţa
3. Germania
4. Italia
5. Japonia
6. Marea Britanie
7. SUA
Scopul urmărit este coordonarea politicilor macroeconomice şi, în mod special, a politicii
ratelor de schimb între ţările respective. Ţările membre ale grupului sunt cele mai puternice din
lume, ele fiind acelea care determină raporturile de forţe pe plan internaţional, ordinea economică
mondială.
In noiembrie 1975, s-a desfăşurat primul summit, sub auspiciile preşedintelui francez de
atunci, Valéry Giscard d‟Estaing. Doctrina mondialistă a grupului este ghidată de politicile
stabilizării, liberalizării şi privatizării, „formalizate” in 1990 de economistul american John
Williamson, sub denumirea de „consensul de la Washington”. Cele cinci principii pe care se bazează
G-7 sunt:
disciplina fiscală (constînd în echilibrul bugetar şi scăderea taxelor);
liberalizarea financiară (rate fixe pe piaţa capitalurilor);
liberalizarea comercială (suprimarea protecţiilor vamale; deschiderea totală a economiilor
la investiţiile directe;privatizarea ansamblului întreprinderilor);
dereglementarea (eliminarea tuturor obstacolelor din domeniul concurentei);
protecţia drepturilor de proprietate intelectuală ale firmelor multinaţionale.
Influenţa acestor mari puteri la nivel global ne este demonstrată prin ponderea impunătoare pe
care o au în indicatorii macroeconomici mondiali: (pentru anul 2008)
12% din populaţia globului ;
57% din PIB - ul global (35.331.920 mil.$);
49% din producţia mondială;
62% din cheltuielile militare mondiale;
In 1997, cu prilejul celei de-a 23-a reuniuni, a fost invitată şi Rusia, evident nu pentru
industria, ci, pentru resursele şi puterea ei militară.
Din luna iunie 2002, în grupul marilor ţări industrializate a fost inclusă şi Rusia. S-a trecut de
la G7 la G8.
207
Rusia are un potenţial economic foarte ridicat, dacă ne raportăm la resursele sale naturale
imense, la numărul şi valoarea oamenilor săi de ştiinţă. Din punctul de vedere al potenţialului
valorificat ea se află, însă, mult în urma „celor 7”. În afară de aceasta, Rusia are şi alte puncte slabe
ce nu o fac demnă de acest grup şi anume:
inflaţia, al cărei ritm de creştere este cel mai ridicat printre statele membre G8;
sectorul bancar, puternic dependent de împrumuturile din afară şi care suferă de lipsa acută
de lichidităţi;
sectorul metalurgic, ale cărui produse sunt exportate masiv în străinătate;
domeniul înaltelor tehnologii, unde, fără ajutorul Occidentului, Rusia nu poate afişa
performanţe pe măsura unei mari puteri economice.
Se poate spune că acceptarea sa în acest grup s-a făcut în special, din considerente de ordin
politico-militar.
Pentru a-şi impune politicile economice, G-8 se sprijină pe instituţiile financiare internaţionale,
precum Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, în care ţările membre G-8 dispun de
majoritatea capitalului. Cadrul economic al mondializării, de esenţa neoliberală, îl constituie
Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC). Aceasta trebuie sa servească drept model pentru
reforma sistemului Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), acuzate de birocraţie şi ineficacitate. G-8
nu reprezintă o instanţă de putere formală: el nu impune măsuri efective nici statelor şi nici
guvernelor ţărilor membre sau terţe. Dar nici o economie a lumii nu poate funcţiona fără adaptarea
cadrului său instituţional la regulile stabilite de instituţiile mondiale citate sau la viziunile strategice
pe termen lung pe care le elaborează experţii grupului. Supremaţia economică a G8 se poate
demonstra prin indicatorii macroeconomici impunători de care dispune. [vezi tabelul 8.4.1]
Principalii indicatori macroeconomici ai G-8 ( anul 2008)

Tabelul 8.3.1
Ţara SUA Japonia Germania Franţa Marea Italia Canada Rusia
Ind.mcr. Britanie
PIB*mil.$ 14 196 521 4 395 398 3 302 252 2 567 210 2 738 278 2 092 781 1 419 952 1 284 698
PIB-c.loc.* 44 594 34 348 39 979 40 408 45 060 35 545 43 191 9 016
$
Creştere 1.1 - 0.7 1.3 0.4 0.7 -1.0 0.4 5.6
economică %
Export 1 162 980 709 668 1 317 604 549 679 434 899 488 239 416 464 355 464
Bunuri mil.
$
Import 2 017 330 619 857 1 051 545 610 955 615 462 501 104 386 929 245 365
Bunuri mil.
$
Export 479 150 129 153 208 618 130 438 277 236 113 598 62 904 38 600
208
servicii mil.
$
Import 372 296 150 682 236 547 120 506 200 228 121 852 81 043 58 300
servicii mil.
$
ISD Ieşiri 314 73 168 225 266 91 54 47
bil. . $
ISD Intrări 233 22,5 51 159 224 40 108 53
bil. . $
IDU* 0.956 0.960 0.947 0.961 0.947 0.951 0.966 0.817
1.PIB-Produs Intern Brut
2. PIB-c.loc.-Produs Intern Brut pe cap de locuitor
3. IDU-Indicele Dezvoltării Umane
Conform datelor reflectate în tabel aceste state deţin supremaţia în lume la nivel socio-
economic. Anume ele ocupă locurile de frunte în topul celor mai mari investitori de capital, celor
mai mari exportatori de bunuri şi servicii, la fel şi primele poziţii la nivel de indice al dezvoltării
umane. Toate ţările enunţate, cu excepţia Rusiei, fac parte din categoria statelor cu cel mai înalt
Indice al Dezvoltării Umane.
Daca G-8 s-ar extinde prin includerea a cinci noi state - între care, Africa de Sud, Brazilia,
China, India şi Mexic - grupul ar acoperi aproape 70 la sută din PIB la nivel internaţional şi 56 la
sută din populaţia lumii.
Primele reuniuni G-8 din acest mileniu au fost în iulie 2001, la Geneva (Elveţia) şi în iunie
2002, la Kananaskis (în Canada), unde statele cele mai bogate ale planetei s-au angajat să sprijine
ţările cele mai sărace în tentativa lor de a ieşi din sărăcie. Reuniunea membrilor G-8 la Geneva, în
2001, a pus în evidenţă o nouă generaţie militantă şi contestatoare, care-şi manifesta opinia negativă
asupra mondializării neoliberale, pe planul social, al mediului şi al democraţiei. Între 1-3 iunie 2003,
şefii de stat şi de guvern ai ţărilor cele mai bogate şi mai puternice ale planetei s-au reunit pentru a
28-a oară după 1975. Summit-ul următor al statelor puternic industrializate (G-8) a avut loc între 9-
11 iunie 2004, la Sea Island, Georgia (SUA). Peste 200 de milioane de dolari SUA au fost alocate
pentru asigurarea securităţii şefilor de stat şi de guvern care au participat la acest summit.
Progresiv, acest grup de conducători a devenit o instituţie mondială. În acest deceniu
preocupările principale ale G-8 sunt evoluţia economiei mondiale şi viitorul instituţiilor financiare
internaţionale. ATTAC, una din cele mai puternice organizaţii ale societăţii civile vest-europene îi
contestă lui G-8 statutul neoficial de „guvern mondial”, de „sindicat al acţionarilor majoritari ai
economiei mondiale”.
Reuniunea G-8 din 2005 s-a desfăşurat la Genova (Italia).
209
Summit-ul G-8 de la Sankt Petersburg, din iulie 2006, a dezbătut principalele probleme cu care
se confruntă economia mondiala: stabilitatea economică internaţională, supravegherea decalajelor şi
a deficienţelor economice. Preocuparea centrală a fost stabilitatea economică şi dezvoltarea
mediului de afaceri în statele Uniunii Europene. G-8 a obţinut angajamentul Rusiei de deschidere a
sectorului energetic pentru investiţiile străine, deşi Moscova a refuzat să se angajeze că va aplica
Carta pentru Energie a Uniunii Europene.
Summit-ul G-8 din 2007 s-a desfăşurat în iunie, la Hieiligendamm (Germania). Între temele de
discuţie s-au aflat negocierile comerciale internaţionale şi sărăcia endemică a celei mai mari părţi a
locuitorilor planetei.
Între 7-9 iulie 2008, Grupul G-8 al statelor industrializate a fost găzduit de Japonia, pe insula
Hokkaido. Întîlnirea a fost marcată de majorarea preţurilor la alimente şi petrol, dar s-au discutat şi
chestiuni precum încălzirea globală. Potrivit „tradiţiei” mai recente a acestor reuniuni, la deschidere,
mii de japonezi au organizat proteste, acuzînd liderii G-8 ca nu fac decît să discute, fară a lua măsuri
concrete.
Faţă de întîlnirea G-8 din 2007 s-a discutat mai mult despre majorarea preţurilor la alimente şi
efectele acestui lucru asupra ţărilor sărace. Nivelul atins de preţul internaţional al petrolului a
provocat, de asemenea, îngrijorare. Japonia a invitat la reuniunea celor mai bogate naţiuni alte doua
mari puteri economice, dar şi mari consumatori - graţie numărului mare al populaţiei lor - cum sunt
China şi India, potenţiale membre ale grupului, aidoma Rusiei, dar şi Africa de Sud, pentru a ilustra
importanţa tot mai mare pe care acest continent o joacă în ţeserea intereselor geo-politice pe planeta.
In timpul celor trei zile ale summit-ului s-a discutat şi despre acordarea de ajutor ţărilor sărace din
Africa, despre programul nuclear al Coreei de Nord.
Prin deciziile oficiale şi neoficiale pe care le iau cu prilejul summit-urilor anuale, este clar că
liderii G-8 - un grup select şi privilegiat de ţări ale planetei - influenţează net mersul evoluţiilor
economice şi financiare din ţările lor, dar şi din ţările satelit, de unde ţările G-8 se aprovizionează cu
materii prime şi unde-şi comercializează produsele companiilor transnaţionale ale căror sedii
centrale se află, în marea lor majoritate, în statele G-8.
210
Rolul OCDE în economia mondială
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică s-a format în anul 1961 şi are sediul la
Paris, Franţa. În prezent OCDE numără 30 de ţări-membre dezvoltate, unde domneşte democraţia şi
economia de piaţă. [vezi tabelul 8.4.2] În cadrul acestei organizaţii fiecare ţară participantă îşi
împărtăşeşte propriile experienţe la nivel de politică şi economie. OCDE colaborează şi cu alte 100
de state cum ar fi Brazilia, China, Rusia şi unele state din Africa. În acest sens, în mai 2007, ţările
membre OCDE au decis să invite pe Chili, Estonia, Israel, Rusia şi Slovenia să discute în vederea
aderării lor la această organizaţie, ca mai apoi să propună acelaşi lucru şi altor ţări precum Africa de
Sud, Brazilia, China, India şi Indonezia. În luna decembrie 2008 au început negocierile cu privire la
aderarea Estoniei, Rusiei, Sloveniei, Israelului şi Chili la OCDE, iar în februarie 2010, Chili a
devenit membru oficial al OCDE.
Ţările membre OCDE
Tabelul 8.3.2
Ţara Anul aderarii Contribuţiile %
1. Germania 27 septembrie 1961 9.515
2. Australia 7 iunie 1971 2.229
3. Austria 29 septembrie 1961 1.010
4. Belgia 13 septembrie 1961 1.265
5.Canada 10 aprilie 1971 3.703
6. Coreea 12 decembrie 1996 2.544
7.Danemarca 30 mai 1961 0.835
8. Spania 3 august 1961 3.692
9. SUA 12 aprilie 1961 24.975
10.Finlanda 28 ianuarie 1961 0.654
11. Franţa 7 august 1971 6.987
12. Grecia 27 septembrie 1961 0.792
13. Ungaria 7 mai 1996 0.288
14. Islanda 5 iunie 1961 0.549
15. Irlanda 17 august 1961 0.100
16. Italia 29 martie 1962 5.736
17. Japonia 28 aprilie 1964 16.006
18.Luxemburg 7 decembrie 1961 0.104
211
19. Mexic 18 mai 1994 2.351
20. Norvegia 4 iulie 1961 1.013
21. Noua Zelanda 29 mai 1973 0.316
22. Olanda 13 novembre 1961 2.162
23. Polonia 22 noiembrie1996 0.879
24. Portugalia 4 august 1961 0.577
25. Slovacia 14 decembrie 2000 0.143
26. Cehia 21 decembrie 1995 0.380
27. Marea Britanie 2 mai 1961 7.622
28. Suedia 28 septembrie 1961 1.186
29 Elvetia 28 septembrie 1961 1.489
30. Turcia 2 august 1961 0.898
Sursa : www.ocde.org
OCDE este o organizaţie importantă la nivel global care publică anual cîte 250 de articole,
rapoarte, studii etc. Limbile oficiale a le acestei organizaţii sunt engleza şi franceza, are 2500 de
agenţi secretariali, iar Secretarul General al OCDE este Angel Gurria.
Scopurile OCDE sunt multiple, printre care:
 Promovarea unei creşteri economice durabile;
 Creşterea nivelului de viaţă;
 Menţinerea stabilităţii financiare;
 Să ajute alte ţări să-si dezvolte economia;
 Să contribuie la creşterea şi dezvoltarea comerţului mondial;
 Să îndemne societatea civilă să profite din plin de avantajele pe care le oferă globalizarea;
În afară de analizele pe care le face şi sfaturile pe care le dă în domeniul economic, OCDE este
o sursă impresionantă de date statistice în plan economic şi social. Baza de date statistice a
organizaţiei dispune de informaţie şi din alte domenii cum ar fi conturile naţionale, schimburi
comerciale, migraţiune, educaţie, agricultură, energie şi sănătate. În afară de colectarea datelor
statistice, OCDE studiază, analizează şi previzionează evoluţia economică a ţărilor membre.
OCDE elaborează instrumente, decizii şi recomandări recunoscute la nivel internaţional pentru a
promova noi reguli de joc în numeroase domenii cum ar fi lupta contra corupţiei în tranzacţiile
comerciale internaţionale, politica de informare şi de comunicare, fiscalitatea şi mediul. În acelaşi
timp, OCDE pe lîngă faptul că contribuie esenţial la dezvoltarea economiilor ţărilor membre,
încearcă să promoveze relaţii intensive şi cu alte 100 de state ne-membre.
212
Importanţa globală pe care o are OCDE în economia mondială este demonstrată prin
următoarele date procentuale:
 71,9 % din PIB mondial (USD)
 60,5 % din comerţul internaţional
 18 % din populaţia mondială
 0,7 % de creştere a PIB în 2007
 94,9 % din ajutorul public pentru dezvoltarea lumii
 45,9 % din emisiile mondiale de CO2
 32,6 % din producţia mondială de energie
 56,8 % din consumul mondial de electricitate
Bugetul OCDE pe anul 2008 a constituit 342,9 milioane Euro, iar pe anul 2009, acesta a fost
stabilit la 303 milioane Euro. PIB-ul zonei OCDE a scăzut record cu 1,5% în trimestrul patru al
anului 2008. Conform estimărilor preliminare această scădere esenţială a PIB-ului este cea mai mare
de la fondarea organizaţiei. În SUA, în acelaşi trimestru a scăzut PIB-ul cu 1%, după o scădere de
0,1% în trimestrul precedent, adică trimestrul trei al anului 2008. În trimestrul patru al anului 2008 a
scăzut şi PIB-ul Japoniei cu 3,3%, după o scădere de 0,2 % în trimestrul precedent, însă în aceeaşi
perioadă în UE, PIB-ul a scăzut cu 1,5%. Scăderea PIB-ului în aceste state a perturbat grav situaţia
economică a OCDE. Consecinţe grave au apărut şi în urma crizei financiare, ce îşi are rădăcinile tot
în SUA. Ea a dus la un dezechilibru în întreaga economie mondială.

1. Care sunt trăsăturile specifice ale ţărilor dezvoltate?
2. Care sunt factorii principali care contribuie la dezvoltarea economiilor ţărilor dezvoltate?
3. Daţi definiţiile pentru următoarele noţiuni: autarhie, economie deschisă, OCDE?
4. Prin ce se manifestă procesul de robotizare în Japonia?
5. Ce reprezintă TRIADA. Exemplificaţi întîietatea ei în economia mondială?
6. Prin ce se explică gigantismul Uniunii Europene?
7. Cum au evoluat investiţiile străine directe în ultimii ani în UE?
8. Prin ce se deosebeşte economia SUA de cea a Japoniei?
9. Care sunt scopurile şi obiectivele OCDE?
10. Explicaţi motivele aderării Rusiei la G7?
11. Ce reprezintă fenomenul triadizării?
12. Ce se înţelege prin terţiarizarea economilor dezvoltate?
Teste grilă
1. OCDE este:
a. o organizaţie interguvernamentală a ţărilor în dezvoltare
b. o organizaţie neguvernamentală a ţărilor dezvoltate
213
c. o organizaţie interguvernamentală a ţărilor dezvoltate
d. o organizaţie cu scopuri preponderent politice
2. Economia ţărilor dezvoltate este caracterizată prin:

a. Speranţa de viaţă pînă la 50 ani
b. Dezvoltare tehnologică de tip extensiv
c. Pondere superioară a sectorului terţiar
d. Gradul de urbanizare 50%
3. Scopul principal al constituirii G7 (8) a fost:

a. împărţirea sferelor de influenţă între marile puteri
b. extinderea capitalismului la scară mondială
c. coordonarea politicilor macroeconomice ale ţărilor respective
d. finanţarea ţărilor în dezvoltare
e. revigorarea rolului O.N.U.
4. Modelul economic japonez, diferit de cel american, s-a creat, în perioada de după cel de-al II-lea război mondial, în
primul rînd pe seama:
a. unei strânse cooperări între stat şi firme
b. dezvoltării industriei militare
c. încurajării investiţiilor străine
d. unei dezvoltări de tip extensiv
e. planificării centralizate.
5. Rusia, deşi inclusă în Grupul celor 8, se află mult în urma celor 7, din punctul de vedere al:
a. puterii militare
b. potenţialului economic
c. resurselor naturale
d. potenţialului economic valorificat
e. populaţiei.
7. Care dintre următoarele state dezvoltate au sărit peste etapa de dezvoltare feudală:
a. Germania
b. Marea Britanie
c. Franţa
d. Japonia
e. S.U.A.
8. Care dintre statele următoare nu face parte din G7:
a. Canada
b. Italia
c. S.U.A.
d. Franţa
e. China
9. Din anul 2002, G7 s-a transformat în G8, prin includerea în grup a:

a. Chinei
b. Coreei de Sud
c. Rusiei
d. Indiei
e. Braziliei.
10. Grupul de naţiuni care domină economia mondială este format din:
a. Uniunea Europeană şi statele din centrul şi estul Europei
b. statele membre ale OPEC
c. Japonia şi celelalte state membreale ASEAN
214
d. Japonia, SUA şi Uniunea Europeană
e. statele membre ale NAFTA (SUA, Canada şi Mexic)
12. Nu constituie un instrument al abordării protecţioniste în comerţul internaţional:

a. Organizaţia Mondială a Comerţului
b. taxele vamale
c. scutirile de impozite la import
d. subvenţiile la import
e. restricţiile cantitative asupra importului
14. Bugetul OCDE pe anul 2008 a constituit:

a. 3042.9 milioane Euro
b. 342.9 milioane Euro
c. 685.5 milioane Euro
d. 1528.2 milioane Euro
15. Printre scopurile OCDE nu regăsim:

a. Promovarea unei creşteri economice durabile;
b. Creşterea nivelului de viaţă;
c. Menţinerea stabilităţii financiare;
d. Să ajute alte ţări să-si dezvolte economia
e. Stabilirea politicii fiscale mondiale
Bibliografie:
1) Bonciu F. – „Economie mondială”, Editura Lumina Lex, Bucureşti. 2009

2) Dumitrescu S, Bal A. – „Economia mondială”, Bucureşti, 2006
3) Negut S. –“ Geografia economică mondială”, Editura Meteor Press, 2009
4) Filip C.L. – “ Micul ghid al marii Uniuni Europene”, Editura Proema, 2008
5) Chirovici E.O. – “Noua economie”, Editura Rao Books, 2008
6) Callinicos A. – “Egalitate-saracie şi inegalitate in economiile dezvoltate”, Editura Antet, 2006
7) Rifkin J. – “ Visul European. Despre cum pe tăcute Europa va pune in umbra visul American”, Editura
Polirom, 2006
8) McCormick J. – “Să înţelegem Uniunea Europeană – o introducere concisă”, Editura CODECS, 2006
9) Kiss L. – “ Statele Unite paradis fiscal”, Editura Offshore, 2007
10) Coyle D. – “ Guvernarea economiei mondiale: Mit şi realitate pe pieţele financiare”, Editura Antet, 2005
11) Gilpin R. – “ Economia mondială în secXXI: provocarea capitalismului global”, Editura Polirom, 2004
12) Fukuyama F. – “Construcţia statelor – Ordinea mondială în sec XXI”, Editura Antet, 2005
13) Perraton J. – “Transformări globale. Politică, economie şi cultură”, Editura Polirom, 2004
14) Zaharia R.M. – „Economie mondială”, Bucureşti. 2004,
15) Абрамов В. – «Мировая экономика», «Дашков и Ко», Москва, 2007
16) www.europa.eu
17) www.worldbank.org
18) www.unctad.org
19) www.imf.org
215
Capitolul 9. Economia ţărilor în dezvoltare: diversitate şi probleme structurale
9.1 Trăsăturile specifice şi nivelul de dezvoltare a ţărilor în dezvoltare
9.2 Diversitatea şi principalele tipuri de ţări în curs de dezvoltare :
9.2.1 Noile ţări industrializate sau ţările emergente din Asia şi America Latina
9.2.2 Un nou pol de dezvoltare economică – BRIC (Brazilia, Rusia, India, China)
9.2.3 Africa – un continent al ţărilor în dezvoltare
9.2.4 Economia ţărilor exportatoare de petrol - OPEC
Termeni – cheie Obiective

Ţară în dezvoltare  Să analizeze trăsăturile de bază ale ţărilor în dezvoltare;
Ţară emergentă  Să distingă criteriile de clasificare a ţărilor în curs de dezvoltare;
 Să analizeze principalii indicatori macroeconomici ai ţărilor în
BRIC dezvoltare precum PIB, PIB/c.loc, IDU, şomaj, inflaţie;
OPEC  Să analizeze diferite modele de dezvoltare economică în ţările
emergente din Asia şi cele din America Latină;
Sărăcie
 Să identifice locul şi rolul ţărilor exportatoare de petrol în
Agricultură economia mondială;
Tigri asiatici  Să analizeze perspectivele de dezvoltare a ţărilor emergente din
grupul BRIC;
Pume americane  Să identifice principalele probleme cu care se confruntă ţările din
Noi state industrializate Africa.
9.1 Trăsăturile specifice şi nivelul de dezvoltare a ţărilor în dezvoltare
Una din caracteristicile economiei mondiale contemporane este faptul că majoritatea ţărilor
lumii o formează cele cu economii în dezvoltare. În prezent ţările în dezvoltare se află în plin proces
de transformare sistematică, parcurgînd drumul, mai lung sau mai scurt, care le separă de stadiul
superior de dezvoltare a factorilor de producţie, de economie modernă, eficientă.
Ţările în dezvoltare au fost identificate ca atare după al II- lea Război Mondial şi sunt
inventariate de organizaţiile din sistemul Naţiunilor Unite.
Majoritatea acestora s-au format prin desfiinţarea imperiilor coloniale. În economiile lor
predomină sectorul primar şi cel agricol. Sectorul industrial şi de servicii sunt slab dezvoltate, sau
inegal repartizate pe teritoriul ţării respective. Marea majoritate a populaţiei locuieşte în mediul
216
rural. Accesul la educaţie, sănătate, informaţie e inegal şi relativ redus. Aceste ţări sunt în număr de
cca. 150 şi reprezintă cel mai numeros, dar şi cel mai diversificat grup de state. Alături de ţări foarte
sărace se întîlnesc ţări mult mai bogate, care „rîvnesc” la statutul de ţară dezvoltată. Deşi specialiştii
nu sunt unanimi în a preciza care este, concret, componenţa acestui grup de ţări, ele sunt cele mai
numeroase din punct de vedere al populaţiei. Dincolo de o serie de trăsături comune ale acestor ţări
şi anume: nivelul foarte scăzut al venitului pe locuitor, procentul foarte scăzut de angajare a forţei de
muncă în industria prelucrătoare, productivitatea foarte scăzută în toate sectoarele, inclusiv în
agricultură, exportul orientat în cea mai mare măsură pe produse primare, există şi o multitudine de
diferenţe: unele sunt ţări foarte populate, altele nu; unele au o suprafaţă foarte mare, altele nu; cele
mai multe au fost colonii, cîteva nu; unele sunt democraţii, altele au regimuri totalitare, iar cele mai
multe se situează undeva între aceste două limite; unele înregistrează creşteri rapide, altele nu. Toate
aceste ţări se confruntă cu problema sărăciei, a şomajului, a asistenţei sanitare precare, dar în
manieră diferită, căci în acest grup de state există două extremităţi: ţări care aspiră la statutul de ţară
dezvoltată şi ţări subdezvoltate.
Un raport PNUD sublinia că „Ţările în dezvoltare au realizat în 30 de ani acelaşi progres uman
pentru care ţărilor industriale le-au trebuit aproape 100 de ani”. Cu toate acestea, decalajele
economice N – S se menţin, iar subdezvoltarea nu a dispărut. Există diferite teorii referitoare la
gama factorilor responsabili de aceste decalaje:
1. Factori naturali şi socio-culturali :

 lipsa anumitor resurse ;
 aşezarea geografică ;
 religia ;
 sistemul de valori.
2. Sistemele politice care guvernează aceste state, adică acele guverne care imprimă o anumită
tendinţă.
3. Orientarea comerţului, care are în vedere orientarea defavorabilă a raportului dintre importul
de produse manufacturate şi exportul de produse primare.
Clasificarea ţărilor în dezvoltare

Aceste ţări formează o grupare specifică, caracterizate prin trăsături comune, prin rol şi loc
specific în economia mondială contemporană.
Analiza se face comparînd nivelul de dezvoltare economico-socială a statului, locul şi rolul lor în
cadrul comunităţii internaţionale, participarea lor la progresul material şi distribuţia rezultatelor lui.
217
Se utilizează un număr mare de indicatori pentru a stabili ierarhia mondială: PNB cel mai folosit,
fiind şi cel mai expresiv, venitul naţional, PIB c.loc, HDU etc.
În literatura de specialitate întîlnim un şir de clasificări ale ţărilor în curs de dezvoltare. Una din
ele ar fi:
1. Ţări cu o balanţă de plăţi activă – acestea sunt ţările exportatoare de petrol şi anume:
Brunei, Irac, Iran, Kuweit, Quatar, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe;
2. Ţări cu o balanţă de plăţi pasivă – în această grupă se includ două categorii de state, şi
anume: a) ţări exportatoare de resurse energetice – Algeria, Angola, Bolivia, Oman, Peru,
Tunisia, Tobago, Congo etc.
b) ţări importatoare de resurse energetice;
3. Noile ţări industrializate din Asia de Sud Est sau „Dragonii asiatici” – aici se includ patru
state ca Hong Kong, Coreea de Sud, Taiwan şi Singapore;
4. Noile ţări industrializate din America Latină sau „Pumele sud americane” – sunt cuprinse
trei ţări: Mexic, Brazilia, Argentina;
5. Ţări cu un înalt grad de îndatorare – din această categorie fac parte 15 ţări, ca de exemplu
Bolivia, Venezuela, Columbia, Brazilia, Filipine, Peru, Coasta de Fildeş etc.
6. Ţările subdezvoltate – sunt în număr de 47 şi se află în Africa Subsahariană şi Asia. Ţări
sărace sunt: Afganistan, Benin, Madagascar, Sierra Leone, Chad, Togo, Mali, insulele
Maldive etc;
O altă clasificare a ţărilor în dezvoltare, în funcţie de nivelul venitului pe locuitor ar fi

urmatoarea :
1) Noile state industrializate (NSI) sunt cele mai avansate din punct de vedere
economic şi social, în ansamblul ţărilor în curs de dezvoltare. Aici fac parte: Argentina, Brazilia,
Chile, Mexic şi America Latină şi din Asia de Sud-Est – Coreea de Sud, Taiwan, Hong-Kong,
Singapore, Malaiezia, Thailanda. Noile state industrializate din S-E Asiei dispun de:
- rate anuale de creştere economică între 5,7 – 8%;
- investiţii străine productive;
- exporturi competitive;
- acumulare de capital fizic şi uman;
2) Tari exportatoare de petrol - grupate începînd cu anul 1960 în OPEC.
Ele se diferenţiază în raport cu PNB/locuitor astfel:
218
- Emiratele Arabe Unite (1,7 mil. locuitori), Quator (500 mii locuitori), Kuweit cu un PNB
cuprins între 15000-17000 USD/loc.
- Arabia Saudită, Omar, Bahreim 5000-8000 USD/locuitor
- Congo, Ecuador, Siria, Algeria, Iran între 1000-3000 USD/loc;
- Nigeria (100 mil. locuitori), Indonezia (184 mil. locuitori) şi celelalte state membre OPEC
cu un PNB/loc cuprins între 310 USD – 700 USD.
3) Ţări mai puţin dezvoltate
În această categorie sunt incluse 25 de ţări grupate în funcţie de :
- venit pe cap de locuitor
- ponderea produselor industriale în PNB (sub 10%)
- rata alfabetizării (sub 29%)
Exemplu:
a. Între 100-199$ pe locuitor
- Etiopia, Ruanda, Ciad, Burundi, Tanzania, Siera Leone, Malawi
b. Între 200-299$ pe locuitor
- Niger, Burchina Faso, Mali, Madacascar, Guineea, Bangladesh, Uganda, Vietnam
c. Între 300-399$ pe locitor
- Tago, Haiti, Rep. Africa Centrala, Zambia, Zair, Tadjikistan, Mongolia, Laos.
Rolul ţărilor în dezvoltare în economia mondială este deosebit de important, deoarece populaţia
acestor ţări alcătuieşte 75% din populaţia mondială, 26% din PIB - ul mondial, 30% din
producţia agricolă mondială, 15% din comerţul mondial, 18% din fluxul investiţiilor străine de
intrare.
Principalii indicatori macroeconomici care caracterizează nivelul de dezvoltare a ţărilor sunt
Produsul Intern Brut, Comerţul internaţional şi Investiţiile străine. Ei sunt reprezentaţi în următorul
tabel.
Principalii indicatori macroeconomici ai ţărilor în curs de dezvoltare (2007)
Tabelul 9.1
Ţara PIB*mil.$ PIB-
c.loc.* $
Creştere
economi
Export
Bunuri
Import
Bunuri
Export
servicii
Import
servicii
ISD
Ieşiri bil.
ISD IDU*
Intrări
că % mil. $ mil. $ mil. $ mil. $ .$
bil. . $
Ind.mcr.
ŢCD cu 4 233 567 12 965 4.4 1 992 549 357 471 418 931 97 513 162 513
venituri înalte 2 343 560 ŢCD
În
ŢCD cu 3 876 864 4 726 4.1 1 005 997 223 106 208 629 46 583 99 445 general
venituri medii 1 003 803
≈0.691
ŢCD cu 5 944 760 1 457 8.1 1 633 809 267 494 288 503 30 293 117 094
venituri joase 1 842 664
219
ŢCD cu datorii 303 294 550 3.5 99 025 16 621 31 761 364 9 938
mari 73 147 ≈0.800
ŢCD 1 998 342 4 524 4.0 530 615 64 650 181 103 16 030 50 239 ≈0.891
exportatoare de 985 449
ptrol
Ţările 4 668 821 8 513 4.3 1 661 195 284 208 336 644 69 257 106 438 ≈0.825
Emergente 1 830 996
Noile State 2 676 136 5 430 4.5 1 644 041 324 483 323 400 76 965 103 184 ≈0.937
Industrializate 1 760 793
Ţările 420 380 575 5.1 114 769 16 476 39 228 487 9 253 0.488
subdezvoltate 125 644
Sursa: www.unctad.org/statisticbook2008
Principalele caracteristici ale economiilor ţărilor slab dezvoltate sunt:

o indicatori macroeconomici medii spre mici;
o instabilitate macroeconomică, ceea ce duce la un climat investiţional nefavorabil şi la
stimularea plecării capitalului din ţară;
o sector financiar slab dezvoltat, ca consecinţă a penuriei de resurse financiare;
o statul este monopol în toate sferele de activitate şi dictează intens viaţa economică;
o nu există corelaţie între creşterea PIB/c.loc şi nivelul investiţiilor. De exemplu în unele
ţări din Africa, creşterea anuală a PIB/c.loc este de 0.2%, în timp ce a investiţiilor de 15-
16%, iar în India PIB/c.loc – 1.9%, pe cînd rata investiţiilor 23%;
o ritm de creştere economică scăzut şi o productivitate a muncii joasă;
o economie de subzistenţă, închisă;
o ponderea înaltă a agriculturii în PIB;
o o mică parte a terenului arabil este cultivată şi predomină populaţia rurală;
o dependenţa înaltă faţă de exterior;
o venituri scăzute şi distribuţia inegală a lor, deoarece predomină sectorul agrar şi aproape
toată populaţia este implicată în munca agricolă. Datorită faptului că este un domeniu
instabil, ce depinde de condiţiile climaterice şi veniturile sunt nesigure;
o piaţa internă cu greu stimulează viaţa economică;
o grad de alfabetizare mediu spre redus;
o comunităţi etnice care nu s-au constituit în naţiuni;
o speranţa de viaţă este puţin peste 50 de ani;
o slaba dezvoltare instituţională;
o infrastructură slab dezvoltată, în unele ţări practic inexistentă;
o nivelul înalt al săraciei;
220
o posibilităţi minime de angajare a populaţiei în activităţi economice;
o mortalitatea infantilă înaltă;
o cota mică a comerţului exterior în comerţul mondial;
o unele ţări în dezvoltare sunt confruntate cu datorii externe foarte mari, iar unele au fost
contractate cu 20- 30 de ani în urmă.
După analiza acestor parametri specifici de dezvoltare, observăm că aceste state mai au mult de
parcurs în vederea atingerii unui anumit progres. Noile estimări ilustrează faptul că mai bine de
jumătate dintre toate ţările în curs de dezvoltare s-ar putea confrunta cu o creştere a numărului de
persoane extrem de sărace în anul 2009. Această proporţie poate deveni încă şi mai mare în rîndul
ţărilor cu venituri scăzute şi al ţărilor din Africa sud-sahariana – două treimi şi, respectiv, trei
pătrimi. Se estimează că încă 55 - 90 milioane persoane vor fi prinse în capcana sărăciei extreme în
anul 2009, din cauza recesiunii mondiale începute în 2007. Se aşteaptă ca numărul oamenilor
afectaţi de foamete cronică să ajungă la peste 1 miliard în acest an, anulînd creşterile înregistrate în
combaterea malnutriţiei şi urgentînd în mod deosebit investiţiile în agricultură.
Criza financiară din aceşti ani a afectat toate ţările în curs de dezvoltare, prin diminuarea
nivelurilor exporturilor, scăderea preţurilor, scăderea cererii pe pieţele interne, remiteri scăzute şi
investiţii străine diminuate, acces redus la finanţare şi venituri din ce în ce mai mici. Se estimează că
ritmul de creştere al ţărilor în curs de dezvoltare va scădea la 1,6% în 2009, de la o medie de 8,1% în
anii 2006-07, conform unor noi proiecţii ale FMI. Totuşi, Banca Mondială consideră că pentru a
redresa situaţia în aceste ţări este nevoie de o finanţare externă de 1.300 miliarde dolari, incluzînd
aici deficienţele de cont curent, de circa 330 miliarde dolari, şi banii necesari pentru datoriile private
ajunse la maturitate, de 970 miliarde dolari.
Politici şi strategii de dezvoltare a ţărilor rămase în urmă economic
Există o mare varietate de obiective, căi şi mijloace folosite pentru dezvoltarea ţărilor în curs
de dezvoltare. Acestea cad în sarcina factorilor de decizie din aceste ţări, dar există preocupări şi din
partea comunităţii internaţionale. Există numeroase strategii internaţionale ONU, organisme
regionale, rezoluţii, recomandări, rapoarte, studii care vizează problematica globală a acestei ţări.
S-au detaşat câteva modele şi strategii ale dezvoltării economice:
a) “Dezvoltarea spre interior” în centrul procesului dezvoltării stă accelerarea creşterii
economice, sporirea venitului naţional pe calea industrializării economiei naţionale prin substituirea
importurilor cu produse proprii şi creşterea exporturilor;
221
b) “Dezvoltarea spre exterior” accelerarea dezvoltării prin participarea cât mai intensă şi mai
eficace a economiei la relaţiile economice internaţionale;
c) “Dezvoltările endogene” - definesc dezvoltarea drept un proces complex, care integrează toate
sferele producţiei sociale, toate ramurile de bază ale economiei industrie şi agricultură. Îmbinarea
şi corelarea optimă a producţiei de bunuri cu sistemele structurii sale economice, sociale, politice,
culturale şi educaţionale etc;
d) dezvoltarea agriculturii în corelaţie cu promovarea unor politici de industrializare a producţiei
agricole, utilizînd forţa de muncă, îndeosebi a "şomajului deghizat", valorificarea resurselor
naturale;
e) promovarea în întreaga economie a progresului tehnico-ştiinţific, a inovaţiilor şi invenţiilor;
f) formarea cadrelor calificate şi înalt specializate, naţionale, în concordanţă cu nevoile stringente
ale economiei şi cu tendinţele de perspectivă din ştiinţă şi tehnologie: dezvoltarea învăţământului,
diminuarea exodului de forţă de muncă;
g) formarea capitalului şi realizarea de investiţii;
Comisia economică şi socială a ONU pentru Asia şi Pacific a adoptat în 1980, liniile
directoare ale strategiei dezvoltării ţărilor regiunii: dezvoltare economică accelerată, reducerea
şomajului total şi parţial, satisfacerea nevoilor de bază, participarea crescută a populaţiei la procesul
dezvoltării, sporirea gradului de autosatisfacere a nevoilor în domeniul alimentar, energetic,
tehnologic, industrial şi financiar.
Principalii factori care contribuie la dezvoltarea ţărilor slab dezvoltate sunt:
 Comerţul exterior – este o cale sigură de a avea acces la piaţa mondială. Aceasta le permite
ţărilor în dezvoltare să-şi promoveze propriile produse pe pieţele externe şi să-şi întărească
imaginea la nivel global. Datorită importului au posibilitate să utilizeze tehnică modernă în
procesul de producţie;
 Capitalul străin – este un factor decisiv în dezvoltarea infrastructurii acestor ţări. Cele mai
atractive regiuni pentru ISD sunt Asia de Sud Est şi America Latină. În anul 2007 stocul de
ISD în Asia de Sud Est a fost de 345 mlrd.$, iar în America Latină 124 mlrd. $. Principalii
investitori în aceste ţări sunt corporaţiile transnaţionale;
 Asistenţă tehnică şi financiară – aceasta vine de obicei sub formă de granturi, credite
preferenţiale, ajutoare, donaţii. Cel mai mult beneficiază de ele ţările din Africa, însă cei mai
mari donatori sunt Banca Mondială, Uniunea Europeană şi Fondul Monetar Internaţional;
222
 Transfer de tehnologie – permite schimbarea şi îmbunătăţirea procesului de producţie.
Deobicei noile tehnologii ce vin în ţările slab dezvoltate sunt deja cu ciclul de viaţă expirat
sau în cel mai bun caz la maturitate. Ele se numesc noi, deoarece aici se utilizează pentru
prima dată. Cu toate acestea ele sunt destul de binevenite, căci statele slab dezvoltate nu
dispun de ele;
 Asistenţă în vederea dezvoltării managementului autohton – aici se înscriu două
modalităţi. Prima ar fi plecarea tinerilor din ţările nedezvoltate la studii şi stagii în ţările
dezvoltate sau venirea unui reprezentant din statele puternice economic pentru a împărtăşi
experienţa sa colegilor din ţările rămase în urmă economic. Se organizează mese rotunde,
treninguri, şcoli de vară, work-shop etc.
Toţi aceşti factori contribuie într-o anumită măsură la dezvoltarea statelor sărace, dar în acelaşi
timp ei sunt nişte factori de risc, căci utilizarea lor permanentă va crea dependenţă de statele
dezvoltate, iar aceasta va duce la o stare de regres continuu.
Măsurile actuale de redresare a situaţiei economice din ţările slab dezvoltate
Fluxurile nete de capital privat către ţările în curs de dezvoltare înregistrează o scădere abruptă
şi ar putea scădea cu peste 700 miliarde USD în 2009, în comparaţie cu maximul înregistrat în
2007. Pentru a compensa golurile financiare din ţările aflate în curs de dezvoltare, liderii G-20 au
convenit la 2 aprilie 2009 să sprijine triplarea resurselor pentru FMI la 750 miliarde USD. De
asemenea, ei au mai sprijinit şi ideea unei alocări a unor drepturi speciale de tragere (DST) în suma
de 250 miliarde USD, din care 100 miliarde USD vor merge direct către ţările în curs de dezvoltare.
G-20 a sprijinit de asemenea o creştere a împrumuturilor băncilor de dezvoltare multilaterale cu 100
miliarde, ceea ce va totaliza 300 miliarde în următorii trei ani. Ei vor sprijini Cadrul Băncii
Mondiale pentru Vulnerabilitate (World Bank‟s Vulnerability Framework), care finanţează proiecte
de infrastructură, programe de sprijin tip safety net, precum şi finanţarea întreprinderilor mici şi
mijlocii.
Asistenţa oficială venită din partea membrilor Comitetului de Asistenta pentru Dezvoltare al
OECD a crescut cu aproximativ 10% în termeni reali în 2008. Aceasta vine după ce anterior în 2006
şi 2007 asistenţa s-a diminuat. În timp ce creşterea din 2007 a fost binevenită, asistenţa din 2008 a
fost totuşi mai scăzută cu 29 miliarde USD faţă de obiectivul de 130 miliarde pe an pînă în 2010
223
stabilit la Gleneagles, iar ajutorul acordat ţărilor din Africa sub-sahariană a fost mai redus cu
aproximativ 20 miliarde USD decît obiectivul de 50 miliarde pe an pentru anul 2010.
Numărul persoanelor care trăiesc cu mai puţin de 1,25 USD/zi în ţările în curs de dezvoltare în
2005 era de 1,375 miliarde, sau 25% din populaţie. Obiectivul Băncii Mondiale este acela de a
înjumătăţi rata sărăciei din 1990 (41,7%) la 20,9% pînă în 2015. Deşi se are în vedere scăderea
gradului de sărăcie extremă cu pînă la 15% pînă în 2015, se pare totuşi că obiectivul va fi îndeplinit,
dar această situaţie se poate modifica avînd în vedere că rata de reducere a gradului de sărăcie
încetineşte odată cu creşterea aflată în declin. Eforturile de îndeplinire a obiectivelor din domeniul
sănătăţii şi învăţămîntului includ şi consolidarea sistemelor de protecţie tip safety net, precum şi un
sprijin mai substanţial din partea finanţatorilor, cheltuieli eficientizate, şi o mai bună implicare şi
sprijin din partea sectorului privat. În Africa sub-sahariana şi Asia de Sud, jumătate din necesarul
pentru servicii maternale, reproductive şi de sănătate a copiilor provine din sectorul privat (inclusiv
organizaţii ale societăţii civile). În Asia de Sud, 30% din învăţămîntul primar şi secundar este
asigurat de către instituţii private.
Ţările în curs de dezvoltare au nevoie de aproximativ 900 miliarde USD (7-9% din propriul PIB)
pe an, pentru a-şi putea întreţine infrastructura şi pentru a demara noi proiecte, însă de fapt numai
jumătate din această valoare este cheltuită. Golul de finanţare pentru noile proiecte de infrastructură
a crescut cu aproximativ 20 miliarde USD pe an, iar perspectivele cu privire la finanţarea provenind
din sectorul privat scad şi ele. În replică, Banca Mondială lansează o nouă Platformă de Reabilitare a
Infrastructurii şi Activelor (Infrastructure Recovery and Assets - INFRA), care ar putea oferi cel
puţin 15 miliarde USD pe an în următorii trei ani, pentru a ajuta ţările aflate în curs de dezvoltare şi
pentru a pune bazele unei reabilitări rapide în urma crizei economice globale.
9.2 Diversitatea şi principalele tipuri de ţări în curs de dezvoltare :
9.2.1 Noile ţări industrializate din Asia şi America Latina sau ţările emergente
9.2.4 Economia ţărilor exportatoare de petrol - OPEC
224
9.2.1 Noile ţări industrializate din Asia şi America Latină sau economia ţărilor emergente
Pînă nu demult ţările lumii aveau o clasificare simplă şi duală: ţări dezvoltate şi ţări în curs de
dezvoltare. Ţările socialiste din blocul estic pretindeau că sunt dezvoltate şi astfel s-a creat după
categoria A (dezvoltate), categoria B (specială) şi a mai apărut şi blocul latino-american în cadrul
celor 75 (gruparea ţărilor în curs de dezvoltare în număr de peste 120).
Dar iată că apare după 1990 un fenomen nou. Patru ţări saltă din grupul ţărilor în curs de
dezvoltare, atît de brusc, total şi neaşteptat, încît sunt numite „mici dragoni” (Coreea de Sud,
Singapore, Hong Kong şi Taiwan). Toate sunt asiatice, trei au populaţie predominant chineză, toate
au ieşire la mare (insule sau peninsule), sunt mai mult mici decât mari. Aceste teritorii şi state s-au
remarcat prin creştere economică susţinută. La începutul anilor 1960, unele dintre aceste ţări erau la
un stadiu de dezvoltare economică similar ţărilor africane, care, în mare parte, au rămas la acelaşi
nivel. Tigrii asiatici au beneficiat însa din plin de o populaţie în general mai bine educată, acces mai
uşor la pieţele internaţionale (acces la coastă şi râuri navigabile) precum şi investiţii străine care au
ajutat la declanşarea creşterii economice. În timp, termenul de tigru a început să fie aplicat oricărei
ţări cu o creştere economică spectaculoasă datorată unei strategii de comerţ axată pe exporturi. În
Asia de Sud Est, Indonezia, Filipine, Tailanda şi Malaysia sunt cunoscute ca tigrii.
Mai puţin dinamic, mai greoi, dar mai masiv s-a mişcat cu aceeaşi ambiţie tenace un grup
numeros de ţări, 26 la număr, în direcţia unei imense ieşiri din starea „în dezvoltare”. Ele au căpătat
numele de emergente. Ele sunt în Asia: China, India, Indonezia, Malaysia, Pakistan şi Filipine; în
America Latină: Argentina, Brazilia, Chile, Columbia, Mexic, Peru, Venezuela; în Africa şi Orient:
Egipt, Israel, Iordania, Maroc, Arabia Saudită, Africa de Sud; în Europa: Rusia, Cehia, Ungaria,
Polonia şi Turcia. Adunăm 26 cu cei 4 dragoni şi rezultatul e 30. În această clasificare includem şi
ţările din Golf, care prin indici stau chiar în fruntea emergenţilor: Kuweit, Bahrein, Qatar, Emiratele
Arabe Unite şi Oman. Astfel ajungem la 35 de ţări.
Trăsăturile distinctive ale acestor ţări emergente sunt următoarele :
 Rata ridicată de creştere a PIB-ului. În două treimi din ele PIB-ul creşte cu un procent între
5-9%, campionul mondial total şi continuu fiind China cu 10%. Emergenţii asiatici se disting
la ritmul creşterii, după previziunile FMI, în următorii cinci ani vor creşte cu 8% în medie
faţă de latino-americani, cu 4% ;
 Indicele ridicat de creştere a producţiei industriale, tot două treimi din aceste ţări între 5-
15%;
225
 Mari rezerve financiare: lăsînd la o parte China cu trilionul său (o mie de miliarde de dolari),
trei au peste 200 miliarde şi trei depăşesc 100 miliarde, cinci peste 50 miliarde, restul avînd
rezerve confortabile ;
 Investiţii masive în cercetare şi dezvoltare, în educaţie şi în formarea solidă a profesioniştilor
începînd cu industria ;
 Prezenţa corporaţiilor multinaţionale, emergenţii nu sunt timizi în a deschide acest capitol.
Un grup de studii din Boston a compus lista multinaţionalelor din ţările emergente, şi a ajuns
la cifra de 100. Criteriile au fost stricte începînd cu veniturile peste 1 miliard în 2006.
Evident vreo 40 din listă sunt chineze. În China funcţionează cea mai mare uzină de
producţie a bateriilor nichel-cadmiu, iar în India cea mai mare industrie de fibre şi fire de
poliester din lume. Emergenţii caută parteneri. În 2007 au achiziţionat active în ţările bogate
de circa 171 miliarde de dolari.
 Dinamism economic puternic şi sferă largă de acţiune a companiilor sale ce împînzesc întreg
globul. Patronii marilor firme emergente au la activ realizări considerabile. Tata Motors din
Grupul Tata, cel mai mare conglomerat industrial al Indiei, a lansat un automobil pentru
cîştigarea pieţei Sud-Estului asiatic, cu preţul modest de 2500 dolari. O altă firmă care deţine
Ranbaxy, una dintre cele mai mari firme din lume în materie de medicamente, priveşte în
exterior când cumpără un brand de ceai englezesc sau o firmă de oţel din Singapore.
Exemplele abundă. Tata Consulting Services e pe piaţa mondială a informaticii. China vrea
să îşi deschidă uzine de automobile în Europa de Est, America Latină şi Orientul Mijlociu.
Hong Kongul controlează jumătate din piaţa mondială de motoare electrice mici. Cemex din
Mexic a înghiţit un mare grup de ciment din Anglia. Iar Brazilia este al treilea producător de
avioane jet regionale. Două firme mari braziliene de alimente exportă jumătate din producţie.
Grupul chinez Hisense vinde în prezent circa 10 milioane de aparate TV, 3 milioane de
aparate de aer condiţionat (vândute bine în Franţa) şi are fabrici în Algeria, Uruguay, Iran,
Pakistan şi Africa de Sud.
În concluzie putem conchide clar că ţările emergente vor schimba cît de curînd cursul
economiei mondiale. Unele din ele, precum Coreea de Sud, au făcut saltul la categoria superioară
(de exemplu numărul de brevete este al patrulea din lume, după Japonia, SUA şi China şi mult
înaintea Germaniei). Altele sunt pe pragul ei. Dar toate la un loc schimbă harta economică a lumii.
Micii dragoni au fost fenomene punctuale, emergenţa constituie un val. Efectul valului se va vedea
curând. De exemplu, laureatul Premiului Nobel, profesorul american Robert Fogel menţionează că
226
în anul 2040 trei ţări mari asiatice vor reprezenta 54% din PIB-ul mondial: China (40%), India
(12%), Japonia (2%), la care se adaugă cu 12% şase ţări emergente asiatice: Singapore, Malaysia,
Thailanda, Hong Kong, Coreea de Sud şi Taiwan. Ceea ce face un total asiatic de 66%, adică 2/3 din
PIB-ul mondial. Aceeaşi tendinţă se obervă şi la capitolul consumului de energie. Potrivit
statisticilor prezentate în anul 2008 de compania petrolieră britanică British Petroleum (BP), ţările
emergente au reprezentat 51,3% din consumul de energie primară al planetei. În 2008, consumul
Chinei a crescut cu 7,2%, al Indiei, cu 5,6% şi al ţărilor din Orientul Mijlociu s-a majorat cu 5,9%.
Uniunea Europeana (UE) a avut o evoluţie contrară acestora: consumul energetic a scăzut cu 0,5%,
în timp ce Statele Unite l-au redus cu 2,8%. Iată unde se mută centrul avuţiei, economiei, producţiei
şi comerţului în lumea globală. Un alt aspect destul de important este atractivitatea ţărilor emergente
pentru investiţiile străine directe. Pieţele emergente oferă o serie de motive importante pentru care
investitorii adoptă o viziune pozitivă pe termen lung. Motivele acestei atractivităţi sunt:
 Creştere economică de 5% pentru anul 2009, pe cînd în ţările dezvoltate această creştere este
prevăzută la 1%;
 Un comerţ exterior foarte diversificat, multe dintre ele exportînd bunuri către pieţele noi şi
scăzînd, astfel, dependenţa lor faţă de SUA;
 Sectorul serviciilor este din ce în ce mai dezvoltat, în special în India şi China;
 Infrastructură bine dezvoltată.
Fluxurile de ISD în Asia de Sud, de Est şi de Sud-Est au fost mai ridicate ca niciodată,
ajungînd la 249 miliarde de dolari americani în 2007. Majoritatea subregiunilor şi a economiilor au
primit influxuri mai mari. O combinaţie între percepţiile favorabile privind mediul de afaceri,
progresul către o mai mare integrare economică regională, mediul mai favorabil pentru investiţii şi
factorii specifici naţionali au contribuit la performanţa regiunii. China şi Hong Kong au rămas
primele doua destinaţii din cadrul regiunii, precum şi din cadrul tuturor noilor state industrializate.
Între timp, India – cel mai mare beneficiar din Asia de Sud – şi majoritatea ţărilor membre ale
Asociaţiei Naţiunilor din Sud-estul Asiei (ASEAN) au atras numeroase influxuri.
În ansamblu, perspectivele de noi ISD în regiune rămîn foarte promiţătoare. Deci, creşterea
economică susţinută, schimbările demografice, percepţiile favorabile ale mediului de afaceri şi noile
oportunităţi de investiţii se numară printre factorii principali care au contribuit la buna performanţă a
regiunii în 2007 şi ar trebui să continue să atragă ISD în viitorul apropiat.
În ceea ce priveşte afluxurile de ISD din Asia de Sud, de Est şi de Sud-Est, ele au ajuns la un
nivel ridicat, de 150 miliarde de dolari americani, reflectînd importanţa din ce în ce mai mare a
ţărilor emergente ca investitori externi. Fluxurile intra- şi inter-regionale reprezinta un element
227
deosebit de important. STN din regiune s-au remarcat ca investitori semnificativi, contribuind la
creşterea rapidă a capitalului de ISD externe: acestea au urcat de la 1.100 miliarde de dolari
americani în 2006 la 1.600 miliarde în 2007.
Aspectul cel mai important pentru investitori constă în faptul că evaluările ţărilor emergente
sunt în continuare pozitive. De asemenea, şi ţările de frontieră sunt din ce în ce mai interesante,
putînd deveni ţările emergente de mîine. Financial Times a dechis o redacţie în Vietnam la începutul
anului 2008, pentru a studia îndeaproape companiile de acolo şi din regiunea Mekong. În plus, ţările
de frontieră mai mari, precum Slovenia, România, Croaţia, Kazahstan şi Ucraina încep şi ele să fie
tentante.
Orientul Mijlociu este o regiune de mare interes şi va reprezenta subiectul unor viitoare
cercetări. Performanţele economice ale Orientului Mijlociu sunt de-a dreptul impresionante, existînd
un semnificativ potenţial de creştere şi dezvoltare, în special dacă se va menţine tendinţa actuală
către implementarea reformelor politice şi economice.
Următorul miliard de posesori de telefoane mobile sau de utilizatori de internet va proveni din
Africa, America Latină şi Asia. Pentru creşterea profiturilor, marii jucători din industria auto, IT, sau
a bunurilor de consum mizeaza pe ţările emergente. China va deveni, pînă la sfîrşitul acestui
deceniu, a doua mare producătoare de autovehicule, dupa SUA. Multe dintre acestea vor lua calea
exportului, dar majoritatea se adresează consumatorului autohton. Cele mai ieftine modele costă pe
piaţa chineză 4.000 de dolari, dar pe masură ce concurenţa se înteţeşte, preţul ar putea coborî şi mai
jos. Toţi greii industriei auto sunt prezenţi pe piaţa chineză şi se pregătesc pentru un razboi dur. Nici
firmele indiene nu stau deoparte, promiţînd modele cel puţin la fel de ieftine pentru piaţa autohtonă
ca cele din ţara vecină. În India, există deja operatori de telefonie profitabili, care percep doar doi
cenţi pentru costul unui minut de convorbire. Dacă indienii vorbesc tot mai mult la telefonul mobil,
chinezii în schimb vor detrona SUA la numărul de utilizatori de internet. Conturul unui al boom IT
apare şi în ţările din America Latină.
În paralel, banii aduşi din exporturi au creat într-o serie de ţări o clasă mijlocie, capabilă,
pentru prima dată, să imite, chiar dacă în varianta “low cost”, stilul de viaţă occidental.
Noile state industrializate intră şi în vizorul furnizorilor de servicii financiare, care văd o piaţă cu
potenţial gigantic. Din 2006, băncile şi societăţile de asigurare s-au extins către est. Rusia promite
din nou să devină un pol pentru investitori, mai ales că Moscova a început să facă ordine pe piaţa
financiară.
Creşterea nivelului de trai in Asia a schimbat modelele de consum al populaţiei. Orezul nu mai
este singura alegere pentru chinezul de rînd. Cererea mărită de carne a făcut ca preţurile produselor
228
agricole să explodeze. Brazilia a profitat cel mai mult de noua conjunctură.Această ţară sud-
americană a devenit într-un deceniu o mare putere agricolă. De la zahăr la carne de pui şi de la ulei
de soia la preparatele din carne de porc, brazilienii ii concurează serios pe americani, care dominau
pînă de curînd piaţa agricolă mondiala.
B. Noile ţări industrialízate din America Latină sau Pumele sud americane
Datorită reformelor din ultimele decenii, numeroase state latino-americane şi-au redus datoriile
externe (Brazilia şi Chile au devenit state net creditoare), au redus substanţial inflaţia pînă la niveluri
comparabile cu cele ale statelor dezvoltate şi şi-au sporit rezervele internaţionale, care să le
servească drept tampon împotriva şocurilor internaţionale.
În ultimii patru ani, guvernele latino-americane au profitat de un mediu internaţional extrem de
favorabil – inclusiv ratele scăzute ale inflaţiei şi dobânzilor, investiţii străine directe mari în regiune
şi o creştere a preţurilor bunurilor – pentru a elimina vulnerabilităţile, în principal prin realizarea de
surplusuri bugetare şi creşterea rezervelor internaţionale. În consecinţă, America Latină în ansamblu
este în măsură să se situeze pe o treaptă destul de înaltă în economia mondială. Aproape toate ţările
Americii Latine continuă să ia măsuri pentru a remedia multe din vulnerabilităţile naţionale care le
expun economiile la influenţa turbulenţelor financiare internaţionale. Destul de important este faptul
că preţurile mari la mărfuri permit multor guverne din aceste ţări să-şi consolideze rezervele valutare
şi să-şi plătească datoriile externe, pentru a gestiona mai bine volatilitatea financiară globală. În
general, America Latină a fost marcată de o serie de maladii, care au condus la criza datoriei externe
de la începutul anilor 1980, care a lăsat regiunea deosebit de vulnerabilă la orice slăbiciune în
economia mondială. Un sector bancar controlat de stat, supradimensionat, ineficient şi costisitor,
combinat cu niveluri nesustenabile ale datoriei externe şi un slab management macroeconomic
însemna că, atunci investitorii străini începeau să aibă îndoieli privind sănătatea pieţelor latino-
americane şi începeau să-şi retragă banii din regiune, guvernele nu aveau instrumente pentru a
răspunde, iar economiile naţionale primeau lovituri puternice.
Astfel, pieţele cereau acţiuni corective, iar autorităţile nu aveau altă opţiune decât să răspundă.
Crizele economice de la sfârşitul anilor 1980 au forţat aplicarea de reforme şi ascensiunea globală,
care a urmat întâmplător, la sfârşitul anilor 1990 şi începutul acestui deceniu, a facilitat reforma.
Guvernele din America Latină au găsit voinţa politică pentru a introduce reformele costisitoare, dar
necesare, care să întărească bazele financiare ale regiunii.
În ultimii patru ani, guvernele din America Latină au profitat de un mediu global extrem de
favorabil. În consecinţă, America Latină este mai capabilă să răspundă fluctuaţiilor economice
229
locale şi internaţionale. Unele dintre aceste reforme au vizat sectorul bancar în sine: în 1980,
guvernele latino-americane deţineau două treimi din activele primelor zece bănci din regiune,
obiectivele politice primau în faţa practicilor financiare sănătoase, iar sarcina de a absorbi datoriile
legate de creditele neperformante revenea guvernelor. Ca reacţie, statul şi-a redus intervenţiile în
pieţele de capital, în special în privinţa costului creditelor şi a controlului asupra tranzacţiilor de pe
pieţele valutare şi de capital. Băncile au profitat de această relaxare şi libertate pentru a spori
creditarea pînă dincolo de capacitatea normală, ceea ce a dus la deja faimoasele crize bancare din
Argentina, Bolivia, Columbia, Ecuador, Mexic, Peru şi Venezuela din anii 1990. Păţite deja de două
ori, autorităţile au instituit mecanisme mai stricte de control asupra criteriilor legate de creditare,
rezerve proprii şi rezerve atrase, şi o abordare diferenţiată pentru depozitele şi creditele în dolari,
pentru a gestiona riscurile valutare comune în multe crize bancare. În decembrie 1999, principalele
state latino-americane au semnat Convenţia OMC privind serviciile bancare, de asigurare şi
financiare, prin care acceptau să-şi deschidă pieţele financiare băncilor şi asiguratorilor străini.
Mulţumită unui mediu macroeconomic global mai stabil şi unui efort al statelor latino-
americane de a duce reformele mai departe – inclusiv permiţînd instituţiilor non-bancare să
furnizeze servicii de bază ca depozite, retrageri şi împrumuturi – sectorul bancar s-a dezvoltat
semnificativ în întreaga regiune, atît din punct de vedere geografic, cît şi din cel al lichidităţii. Poate
chiar mai importante au fost reformele în alte domenii economice, care au facilitat o mai mare
stabilitate. Statele Americii Latine au încercat întîi să-şi reducă datoria externă, care ajunsese să
înghită o bună parte din bugetele de stat (peste 50 la sută în Mexic în 1987). Guvernele nu-şi puteau
plăti datoriile tipărind pur şi simplu mai mulţi bani sau contractînd noi împrumuturi. Soluţia a fost o
combinaţie între o politică fiscală austeră (inclusiv prin vinderea întreprinderilor de stat, pentru a
obţine fonduri) şi o politică monetară ghidată de bănci centrale tot mai autonome sau chiar proaspăt
independente, a căror prioritate să fie ţintirea inflaţiei. Un aspect foarte important în aceste ţări sunt
investiţiile străine directe. America Latină au cunoscut creşteri ale influxurilor cu 36%, ajungînd la
un nivel istoric de 126 miliarde de dolari americani. (2007) Aceasta a fost cea mai mare creştere din
America de Sud (66%), unde cea mai mare parte a influxurilor în valoare de 72 miliarde de dolari
americani s-au îndreptat către industriile extractive şi către producţia bazată pe resurse naturale.
Afluxurile de ISD din regiune au scazut cu 17%, la 52 miliarde de dolari americani, reflectînd în
principal o întoarcere la niveluri mai „normale” de investiţii externe din Brazilia. CTN din America
Latină, în special din Mexic şi Brazilia, au continuat să se internaţionalizeze, intrînd în competiţia
pentru poziţii de vîrf în industrii precum cea de petrol şi gaze, metale şi minerit, ciment, oţel,
230
produse alimentare şi băuturi. În plus, multe companii noi din America Latină au început să se
lanseze în noi sectoare, precum cel de software, cel petrochimic şi al biocombustibililor.
ISD înspre şi dinspre America Latină şi Caraibe sunt de aşteptat să crească în continuare în
2008. Influxurile ar fi atrase în principal de catre America de Sud, unde preţurile ridicate la mărfuri
şi consistenta creştere economică subregională ar trebui să continue să mărească profiturile CTN.
Totuşi, nivelul influxurilor viitoare în America Centrală este nesigur, întrucît încetinirea creşterii
economice din SUA şi un dolar slăbit le-ar putea afecta negativ activităţile de producţie orientate
catre export. Afluxurile sunt asteptate sa crească datorită CTN din Brazilia şi Mexic.
Astăzi, America Latină luptă intensiv să se afirme pe piaţa mondială.

Eforturi considerabile sunt depuse de fiecare ţară în parte, cu toate că au încă
un şir de lacune în sistemul de dezvoltare. De la pămînturi agricole fertile, la
petrol şi materii prime, trebuie adăugate de acum înainte industriile
exportatoare. Marile ţări ale continentului cunosc aşadar o creştere susţinută.
Principalii indicatori macroeconomici ale altor ţări din zonă
Tabelul 9.1.2
Ţara Populaţia în PIB 2007 PIB/locuitor Creştere 2008 Creştere 2009

milioane (mld.$) 2007 % %
Barbados 0,3 3,4 10880 1,1 0,3
Belize 0,3 1,3 5100 3,9 1,8
Bolivia 9,7 13,1 4,140 5,8 4,3
Columbia 46,5 172 6640 3,9 2,8
Costa Rica 4.5 25,2 8340 3,9 2,8
Republica 0,07 0,3 5650 2,5 2,1
Dominicana
Ecuador 13,5 44,2 7040 2,9 2,3
Guatemala 13,7 33,3 4120 4,4 3,3
Guyana 0,7 1,0 2600 4,5 3,8
Honduras 7,2 12,2 3160 4,1 3,3
Nicaragua 5,7 5,7 2080 2,9 2,8
Panama 3,4 19,7 8340 8,2 7,1
Paraguay 6,2 12 4380 5,4 3,5
Peru 28,2 109 7240 9,1 6,3
Salvador 6,9 20,2 4840 2,9 1,9
Suriname 0,5 2,2 6000 6,4 4,1
Uruguay 3,4 23,1 11040 6,4 4,8
Sursa: www.worldbank.org
În final putem concluziona că deşi aceste ţări emergente au anumite dificultăţi economice,
începînd din 1997, “baza” lor economică este solidă, în special în Asia de Sud Est. Aceste state au
231
rate ridicate de economisire şi de investire, şi mai ales o forţă de muncă excelentă din punct de
vedere al costului, aceste lucruri ajutîndu-le să înregistreze rate de creştere economică ridicate.
BRIC nu este o organizaţie politică sau economică. BRIC este un acronim atribuit de
compania de analiza financiara Goldman Sachs începînd cu 2001 şi consacrat o dată cu raportul din
2003 al aceleiaşi entităţi. Deci BRIC reprezintă Brazilia, Rusia, India, China. Nu numai atît, dar
există şi alte abrevieri. Se vorbeşte în paralel de BRIMC (incluzînd, pe lîngă Brazilia, Rusia, India,
China şi Mexicul) sau doar de troika RIC (excluzînd Brazilia) ca şi de alte grupuri de ţări, "N-11"
("urmatoarele 11") ce se vor dezvolta într-un ritm susţinut.
BRIC este organizaţia ţărilor cu ritm rapid de dezvoltare, incluse şi în G20. În cadrul
reuniunilor, Rusia a reiterat ideea reformării sistemului financiar mondial şi creării unei noi valute
de rezervă, însă China a reuşit să se impună ca lider al celor două organizaţii. Brazilia, Rusia, India
şi China, aşa-numite state BRIC, vor deveni, în cîţiva ani mai puternice, din punct de vedere
economic, decat G7, grupul celor mai dezvoltate ţări. Se consideră că produsul intern brut al Chinei
va fi mai mare decat cel al Statelor Unite pana în 2027, adică mai puţin de 20 de ani, ceea ce ar
însemna un PIB al BRIC mai mare decît al G7. Brazilia e singura dintre cele patru a carei economie
nu s-a dezvoltat la nivelul scontat, însă rata ei de creştere este pozitivă. În ceea ce priveşte India se
estimează în 2009 o creştere economică de aproape 6%, iar în 2010, o rată dublă faţă de anii
anteriori, de doar 3%. În plus, indieni au votat, recent, pentru un guvern format dintr-o coaliţie, care
doreşte să implementeze reforme pentru creştere. Potrivit estimărilor, cererea la nivel local se va
majora cu 12% în 2009, permiţînd creşterea produsului intern brut cu 10%, comparativ cu anul
precedent. Atît India, cît şi China, au potenţial de creştere de 10% pentru următorii cîţiva ani.
Indicatorii macroeconomici ai BRIC sunt încă modeşti, dar promiţători. Pe fonul crizei financiare
din 2008-2009 acestea sunt printre puţinele state care au avut o creştere economică pozitivă. Aceasta
le-a permis şi mai mult să se afirme pe plan internaţional.
Principalii indicatori macroeconomici ai ţărilor BRIC
Tabelul 9.2.2.1
Ţara Brazilia Rusia India China

Ind.mcr.
PIB mil.$ 1 284 698 1 136 921
232
PIB-c.loc. $ 9 016 973
Creştere economică % 8.6 8,1

4.8 19,6
% agriculturii în PIB
38.4 27,3
% industriei în PIB
56.8 53,3
% serviciilor în PIB
Export Bunuri mil. $ 355 464 145431
Import Bunuri mil. $ 245 365 215500
Export servicii mil. $ 38 600 84438
Import servicii mil. $ 58 300 48073
ISD Ieşiri bil. . $ 47 9676 mil. $l
ISD Intrări bil. . $ 53 16881 mil. $
IDU 0.802 0,619

În 2009 şi 2010 dezvoltarea economiei mondiale depinde de aceste patru ţări. Deja, ele
reprezintă 15 % din produsul intern brut global. China a întrecut Germania şi este pe cale să
depăşească şi Japonia. Celelalte trei sunt foarte aproape de a deveni mai importante, din punct de
vedere economic, decît Canada.
Se consideră că întîlnirile BRIC, prima avînd loc în Rusia în luna iunie 2009, ar putea deveni
mai populare şi mai interesante decat cele ale G8. La prima lor întîlnire s-au atins următoarele
subiecte:
Cele patru state au ajuns la o înţelegere privind intensificarea cooperării, contracararea
şocului produs de criza financiară internaţională şi stimularea redresării economiei
mondiale;
Au propus în legătură cu problema reformei instituţiilor bancare internaţionale că trebuie
să se întărească dreptul la cuvînt şi reprezentativitatea pieţelor emergente şi a ţărilor în
curs de dezvoltare în cadrul instituţiilor financiare internaţionale şi au subliniat necesitatea
instituirii unui sistem financiar internaţional stabil, previzibil şi pluralist;
Cele 4 ţări s-au pronunţat împotriva protecţionismului comercial şi şi-au exprimat
hotărîrea de realizare a dezvoltării durabile şi de intensificare a cooperării tehnico-
ştiinţifice şi din domeniul învăţământului.
233
De menţionat că populaţia celor 4 ţări reprezintă 42% din cea mondială şi PIB-ul lor ocupă
14,6% din cel mondial. Concomitent cu creşterea rapidă a puterii economice, influenţa
internaţională a celor 4 ţări creşte pe zi ce trece. Prima întâlnire dintre conducătorii Chinei, Rusiei,
Braziliei şi Indiei a subliniat în faţa comunităţii internaţionale hotărîrea principalelor ţări emergente
de a face faţă provocărilor crizei financiare mondiale.
Africa este al doilea continent ca mărime de pe Terra şi cel mai populat după Asia. Cu peste
800 de milioane de locuitori în 54 de ţări, Africa este gazdă a unei şeptimi din populaţia totală de pe
glob. Economia Africii este destul de eterogenă, căci aici există state cu nivel economic destul de
înalt cum ar fi Africa de Sud, dar în acelaşi timp Africa este continentul subdezvoltării.
În anul 2009, PIB-ul continentului african este preconizat să scadă la 2,8% faţă de 5,7% în
anul 2008 şi acest lucru se va reflecta prin scăderea nivelului de trai, creşterea inflaţiei, escaladarea
şomajului şi adîncirea conflictelor politice şi sociale. Pentru anul 2010, într-o prognoză optimistică
se aşteaptă o creştere a PIB-ului continentului la 4,5%. Unul din sectoarele principale ale economiei
continentului african, aducător de venituri importante din export, sectorul minier, a fost şi cel mai
afectat de criza economică globală din 2008, datorită scăderii drastice a cererii în ţările din Europa şi
America. Aceasta a condus la o reducere a exportului ţărilor africane şi, în plus, la scăderea preţului
la materiile prime. Din cele 52 de ţări ale continentului, în patru s-au înregistrat contracţii puternice
ale economiei în anul 2009, respectiv Angola - cea mai importantă ţară africană exportatoare de
petrol, a trecut de la o creştere economică de 15,8% în 2008 la -0,4% în 2009, Seychelles -0,4%,
Republica Democratică Congo -0,6% şi Ciad -0,7%. Ţările din Africa Centrală au înregistrat, în
medie, o creştere de 0,2%, în timp ce ţările din Africa de Est de 3,5%. Africa de Sud, ţara cu cea mai
puternică economie de pe continentul african a înregistrat o scădere a PIB-ului de la 3,1% în 2008 la
1,1% în 2009. Deteriorarea rapidă a deficitului de cont curent, asociată cu scăderea cererii de
produse minerale, determină tot mai multe ţări africane să apeleze la ajutorul Fondului Monetar
Internaţional pentru a evita devalorizarea monedelor locale.
Multe ţări africane au înregistrat în anul 2008 incidente datorate procurării de alimente, iar
Africa de Sud s-a confruntat cu conflicte grave de natură “xenofoba”. Loviturile militare din
Mauritania, Guineea şi Guineea Bissau precum şi conflictul din Somalia continuă deja de 18 ani.
Astăzi ţările în dezvoltare din Africa se confruntă cu un şir de probleme. Statisticele din aceste
state sunt înfiorătoare, mai ales în plan social:
234
1. sănătatea – doar 2/3 din populaţia acestor ţări are acces la serviciile de sănătate; 1,3
miliarede de oameni nu au acces la apă potabilă, iar în Africa Subsahariană un adult din 40
este seropozitiv;
2. educaţia – gradul de alfabetizare a crescut la 65%, restul populaţiei adulte fiind analfabetă;
3. venituri şi sărăcie – 1,3 miliarde trăiau în sărăcie absolută în anul 2000, în 2008 datorită
anumitor progrese această cifră s-a micşorat la 800 milioane. În Africa aproape jumătate
din populaţie se află sub pragul de sărăcie;
4. copii – în ultimii 30 de ani, mortalitate infantilă a fost redusă cu mai mult de 50%, dar cu
toate acestea malnutriţia şi bolile în general ucid mai mult de 34.000 de copii în fiecare zi;
5. femeile – două treimi din totalul analfabeţilor din ţările cele mai sărace ale lumii sunt
femei. Femeile acced într-un număr de două ori mai mic decât bărbaţii în învăţământul
superior;
6. securitate – aproximativ 35 de milioane de oameni sunt refugiaţi;
7. mediul – în ultimii 20 de ani ponderea familiilor rurale cu acces la apă potabilă a crescut de
la sub 10% la 60% - pădurile tropicale sunt distruse în fiecare secundă cu o suprafaţă egală
cu mărimea unui teren de fotbal.
Principalele caracteristici ale ţărilor în dezvoltare din Africa sunt:

Şomajul este o problemă specifică unde rata medie se ridică la aproximativ 20% în mediul
urban şi afectează 30% din tinerii apţi de muncă ;
Agricultura ramîne sectorul preponderent în ciuda scăderii ponderii sale în favoarea
industriei şi serviciilor;
Prezenţa încă a economiei naturale, care reprezintă până la 35% din PIB Africa.
Gradul scazut de industrializare;
PNB/c.loc este mai puţin de 725$;
Indicele dezvoltării umane jos – IDU - 0.500 şi mai puţin;
Ţări cu populaţie numeroasă, ceea ce face ca situaţia lor să fie cu atât mai dramatică;
Mare discrepanţă în distribuirea veniturilor;
Decalajul puternic între mediul urban şi rural;
Acces redus la educaţie pentru cea mai mare parte a populaţiei, ceea ce face ca majoritatea
forţei de muncă să fie slab calificată, cu salarii extrem de reduse;
235
Starea de dependenţă profundă faţă de nordul dezvoltat. Această dependenţă se manifestă
îndeosebi pe plan financiar, alimentar şi tehnologic;
Foametea şi malnutriţia.
Astăzi ţările subdezvoltate din Africa Subsahariană constituie o problemă globală pentru
întreaga omenire. În soluţionarea ei sunt implicate toate ţările dezvoltate cît şi organismele financiare
internaţionale. Totuţi ar trebui să se implice chiar populaţia autohtonă cît şi structurile locale de
conducere. Ar fi necesar să se înfăptuiască un şir de măsuri, cum ar fi:
 atragerea eficientă a investiţiilor străine;
 formarea cadrelor naţionale şi folosirea judicioasă a forţei de muncă;
 crearea unui nucleu industrial propriu, suficient de diversificat, capabil să satisfacă nevoia
crescândă de bunuri de echipament;
 promovarea exporturilor de produse prelucrate;
 extinderea suprafeţelor cultivate;
 sporirea randamentului la hectar şi pe animal productiv;
 exploatarea unor noi resurse naturale şi producerea de alimente pe cale sintetică;
 asigurarea unor politici durabile de dezvoltare;
 promovarea comerţului exterior;
În ceea ce priveşte Instituţiile financiare internaţionale, cea care promovează o politică de
accelerare a dezvoltării economice a ţărilor în dezvoltare, dar şi a celor subdezvoltate este UNCTAD
(Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare). UNCTAD a fost creată în 1964 în urma
primei sesiuni a conferinţei care a avut loc la Geneva şi face parte din sistemul Naţiunilor Unite,
fiind specializată în probleme comerţului şi dezvoltării pe plan mondial. Are 188 de ţări membre la
care se adaugă şi numeroase organisme interguvernamentale şi ONG, care participă la lucrările sale
în calitate de observatori. Rezultatele concrete pe care le-a obţinut în activitatea sa UNCTAD în
scopul susţinerii dezvoltării statelor rămase în urmă economic sunt:
a. în domeniul comerţului cu produse de bază:
 încheierea unor acorduri internaţionale asupra produselor de bază şi crearea unor
grupuri de studiu privind ţările producătoare şi ţările consumatoare. Pentru stabilizarea
preţurilor la produsele de bază s-a propus aplicarea unui program integrat pentru
produsele de bază. Stabilizarea se realizează prin mecanismul stocurilor regulatorii,
finanţate dintr-un fond comun care este conceput să funcţioneze astfel încât să menţină
preţurile în limitele unor marje de fluctuaţie de plus minus 10%.
b. referitor la produsele manufacturate (p.m):
236
 în 1966 a luat fiinţă ONUDI (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare
Industrială) cu sediul la Viena, instituţie a ONU;
 recunoaşterea tratamentului preferenţial în favoarea ţărilor în dezvoltare. Prima reuşită
în acest sens este adoptarea SGP (sistemul generalizat de preferinţe) constând în
concesii tarifare acordate ţărilor în dezvoltare de către ţările dezvoltate şi care a început
să funcţioneze de 1971;
 stabilirea APD (Ajutor Public pentru Dezvoltare) la 0,7% din PIB-ul ţărilor donatoare.
Un rol important îl are şi Banca Mondială, care anual acordă ajutor material, financiar şi
moral ţărilor subdezvoltate. Banca Mondială a fost formată în anii de după război pentru a ajuta la
combaterea sărăciei în lume. Astăzi este o instituţie cu 185 de membri, care îşi concentrează
activitatea în ţările în curs de dezvoltare, iar banii pe care îi împrumută la o dobîndă mică se duc în
special către proiecte de infrastructură, ecologie şi de îmbunătăţire a administraţiei publice. Anual,
banca împrumută peste 22 miliarde de dolari ţărilor subdezvoltate. Banca Mondială e responsabilă
pentru aproximativ 10 la suta din ajutorul financiar oferit ţărilor sărace. În 2009, ea intenţionează să
acorde fonduri în valoare de pînă la 100 de miliarde de dolari (79,8 mld. euro) ca ajutor financiar
pentru ţările în curs de dezvoltare, pe fondul temerilor că efectele crizei financiare care cuprinde tot
mai multe regiuni la nivel mondial ar putea provoca un adevarat dezastru în statele sărace. În 2007,
ajutorul acordat de BIRD pentru ţările în curs de dezvoltare s-a ridicat la 13,5 mld. $.
La fel de importantă în acest scop este şi Uniunea Europeană, care este cel mai mare
donator din lume, în anul 2008 ajutorul acordat de UE însumînd 49 de miliarde de euro, adică
0,40 din venitul naţional brut. Valoarea ajutoarelor trebuie să crească pînă la 69 de miliarde de euro
în 2010 pentru a se păstra angajamentul de a dona 0,56% din venitul naţional brut al UE, asumat la
întâlnirea la nivel înalt G8 din 2005 de la Gleneagles.Aceasta presupune suplimentarea efortului UE
cu încă 20 de miliarde de euro. În plus, Comisia Europeană propune o mai bună utilizare a ajutorului
de dezvoltare pentru facilitarea accesului la alte fonduri, inclusiv prin Banca Europeană de Investiţii
– fiecare euro cheltuit prin acordarea de ajutor trebuie să atragă investiţii private în valoare de cinci
euro.
Agricultura – ramura de bază a africanilor
În aproape toate ţările din Africa agricultura continuă să fie cea mai importantă activitate
economică, în ciuda expansiunii industriei şi serviciilor şi a importanţei din ce în ce mai mari a
acestor activităţi. Agricultura este o ramură cu un caracter dualist, utilizînd atît tehnici rudimentare,
tradiţionale, cît şi tehnici moderne, de mare randament. În Africa există un amestec de forme de
237
proprietate şi de sisteme de exploatare a terenurilor, determinate de condiţiile naturale, dar şi de cele
sociale. Coexistă în acest continent sistemul citemené (agricultura itinerantă) cu plantaţiile intensive
sau păstoritul nomad cu fermele zootehnice moderne.
Agricultura însumează aproximativ 1/6 din produsul intern brut al Africii, în timp ce industria
însumează cam 1/3 şi serviciile in jur de jumătate.
În ciuda faptului că este continentul cu cel mai mare procent din populaţia activă ocupată în
agricultură, Africa nu produce destul pentru a-şi hrăni populaţia. Motivele sunt multiple, unul din
cele mai importante este sporul natural mare, alt motiv este pierderea forţei de muncă din agricultură
datorată exodului rural, populaţia fiind atrasă de oraşele mari. Exportul de produse agricole nu are
prioritate mare şi investiţiile în tehnologie agricolă modernă lipsesc. Multe ţări din Africa trebuie să
importe alimente de bază şi necesită ajutoare.
Cele mai importante recolte exportate sunt: de cafea, bumbac, boabe de cacao, arahide,
palmieri de ulei, tutun. Cerealele sunt mai puţin cultivate în Africa decît în celelalte continente,
pentru că cer agrotehnici mai pretenţioase. Meiul este cultivat mai ales în Africa mediteraneană
nordică şi în Sahel, dar productivitatea sa este slabă (200-300 kg/ha). În unele zone a fost înlocuit cu
porumbul. Dintre plantele cu tuberculi, în Africa se cultivă cu precădere maniocul şi ignamele, în
timp ce batatele şi taro, aduse din America, nu dau rezultate prea bune. Palmierul de ulei este
cultivat în plantaţii în Câmpia Mozambicului, pe litoralul Golfului Guineii şi în areale disjuncte în
cuveta zaireză. Randamentul este slab, 300-400 kg/ha (în Malaysia se obţin 5000 kg/ha). Numeroase
plante de cultură aparţin focarului abisiniano – yemenit (cafea, varietăţi de grâu, mei, orz, eleusină)
sau celui ecuatorial african, dar au fost introduse şi plante alohtone, care s-au adaptat bine la
condiţiile climatice africane.
Sunt cultivaţi în Africa numeroşi alţi arbori fructiferi. În zona mediteraneană sunt plantaţii
intensive de plante citrice şi de măslin, iar în zonele ecuatoriale şi subecuatoriale se cultivă
cocotierul, bananierul, mango, avocado, papaya, goyave ş.a. În multe zone ale Africii se practică
sistemul monoculturilor pentru export, mai ales de arahide, ananas, cafea, cacao, susan sau
mirodenii.
Cu toate că are la dispoziţie o diversitate mai mare de plante de cultură, populaţia rurală
africană suferă încă de malnutriţie, atât datorită lipsei cantităţilor necesare de hrană, cît şi datorită
monoalimentaţiei. Sărăcia ţăranului african este determinată de câteva trăsături ale agriculturii
practicate în cea mai mare parte la un nivel tehnologic rudimentar. Practica sistemului citemené,
pîrlogirea îndelungată (uneori 7-10 ani), slaba utilizare a animalelor de tracţiune, lipsa
îngrăşămintelor, a surselor de investiţii, preponderenţa femeii în muncile cîmpului, lipsa
238
specialiştilor sunt cîteva din cauzele care determină obţinerea unor randamente agricole slabe, deşi
efortul fizic este mare. Beneficiile foarte reduse ale ţăranilor africani, care formează majoritatea
populaţiei active, nu pot susţine bugetele statelor prin impozite pe venitul agricol.
Pe ansamblul Africii un hectar hrăneşte în medie 3-4 persoane. Depinde şi de planta de
cultură. Astfel, un hectar cultivat cu manioc poate întreţine 15 persoane cu 20 tone tuberculi, în timp
ce un hectar cultivat cu mei, cu 500 kg, întreţine doar două persoane. Sunt şi triburi care utilizează
tehnici intensive. Insula Ukala din lacul Victoria are o densitate de 250 loc./km². Cei 74 km² ai
insulei hrănesc peste 20.000 de oameni prin culturi duble şi chiar cu 5 recolte la doi ani. Există
amenajări funciare de tipul îndiguirilor şi terasărilor. Se cresc peste 10.000 de bovine, dar nu pentru
consumul laptelui, ci pentru utilizarea gunoiului drept îngrăşămÎnt. Pe insula vecină, Ukerewe,
densităţile sunt mult mai mici deoarece nu se practică sistemul vecinilor din insula Ukala.
Agricultura intensivă, de mare randament, se practică doar în Republica Africa de Sud, pe
Valea Nilului, parţial în ţările Maghrebului şi în cîteva puncte izolate de pe coasta Guineii sau din
estul continentului.
Investiţiile Străine în Africa

O modalitate de dezvoltare a Africii ar fi atragerea investiţiilor străine. În Africa, influxurile de
ISD au crescut la 53 miliarde de dolari americani în 2007 – un nou record. Prosperitatea pieţelor de
mărfuri, profitabilitatea în creştere a investiţiilor – cea mai ridicată dintre regiunile în curs de
dezvoltare în 2006-2007 – şi politicile mai favorabile au alimentat influxurile. Ţările cel mai puţin
dezvoltate (LDC) din Africa au înregistrat încă un an de creştere a influxurilor de ISD. O mare parte
dintre proiectele sub formă de ISD lansate în 2007 au fost legate de extracţia de resurse naturale.
Creşterea preţurilor la mărfuri a ajutat Africa să menţină un nivel relativ ridicat de ISD, în valoare
de 6 miliarde de dolari americani în 2007.
În ciuda nivelului mai ridicat de influxuri, procentul acoperit de Africa în ISD globale a rămas
la aproximativ 3%. CTN din SUA şi Europa au fost principalii investitori în regiune, urmaţi de
investitorii africani, în special din Africa de Sud. CTN din Asia s-au concentrat în principal asupra
extracţiei de petrol şi gaze şi asupra infrastructurii. Studiul realizat de UNCTAD arata ca aproape
toate CTN şi-au menţinut sau chiar şi-au mărit nivelurile actuale de investiţii în Africa.
În anul 2008 investiţiile străine directe au ajuns la un record de 88 miliarde dolari SUA. În
Africa. Cu toate acestea, în primul trimestru al anului 2009 au scăzut cu aproximativ 67%. Scăderea
drastică a investiţiilor străine directe pe continentul african din primul trimestru al anului 2009 a
avut consecinţe importante pentru activităţile de dezvoltare, ISD fiind o contribuţie majoră la
239
formarea brută de capital fix: cota lor a fost de 29% în 2008. În plus, influxurile de ISD către cele 33
de ţări cel mai puţin dezvoltate din Africa (LDC), care au atins punctul culminant în 2008, după opt
ani consecutivi de creştere economică, sunt pe punctul de a se prăbuşi. Acest lucru se datorează unui
răgaz al crizei indus de cererea mondială de marfuri, atracţia majoră pentru ISD în aceste economii.
Perspectivele pentru ISD în Africa sunt strîns legate de redresarea pieţelor globale. În timp ce
China a devenit un investitor important acolo, ţările dezvoltate, în special Statele Unite ale Americii
şi statele membre ale Uniunii Europene, rămîn pieţe şi surse de capital importante.
9.2.4 Economia ţărilor exportatoare de petrol – OPEC
O.P.E.C. sau Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol este o organizaţie interguvernamentală

permanentă, care coordonează şi uniformizează politicile în domeniul petrolului ale ţărilor membre,
în vederea asigurării unor preţuri stabile şi echitabile pentru producători.
Organizaţia are 12 state membre. Ele sunt listate mai jos conform datei aderării.
Africa:
 Algeria (iulie 1969)
 Angola (1 ianuarie 2007)
 Libia (decembrie 1962)
 Nigeria (iulie 1971)
Orientul Mijlociu:
 Iraq (septembrie 1960)
 Iran (septembrie 1960)
 Kuwait (septembrie 1960)
 Qatar (decembrie 1961)
 Arabia Saudită (septembrie 1960)
 Emiratele Arabe Unite (noiembrie 1967)
America de Sud:
 Venezuela (septembrie 1960)
Asia de Sud-Est:
 Indonezia (decembrie 1962; statut de membru discutat deoarece Indonezia nu mai este
considerată de OPEC ca exportator de petrol)
240
În mai 2008, Indonezia, care a devenit importator net de petrol, a anunţat că se va retrage din
OPEC. Indonezia a înregistrat o scadere a producţiei de petrol începand cu anul 1995, devenind
importator net. Statele candidate la poziţia de viitori membri ai organizaţiei sunt: Norvegia, Bolivia,
Mexic, Siria, Sudan. Ideea existenţei acestei organizaţii datează din anii ‟60, când companiile
monopoliste au luat măsuri de scădere la jumătate a preţului petrolului brut exportat de ţările
producătoare. Acest lucru a dus la pagube materiale semnificative în economiile ţărilor
producătoare, care au fost obligate să se gîndească la noi modalităţi de asigurare a intereselor lor şi
de prevenire a irosirii surselor lor de venit.
Astfel în luna septembrie a anului 1960, Irak-ul a invitat la Bagdad o serie de ţări producătoare
de petrol, printre care Venezuela, Iran, Arabia Saudită si Kuwait. La această întîlnire s-a născut
ideea înfiinţării unei organizaţii de apărare a intereselor producătorilor, luînd astfel fiinţă
Organizatia Statelor Exportatoare de Petrol – O.P.E.C. Sediul central al OPEC (din 1965) este situat
în Viena, Austria. Organizaţia este considerată de mulţi observatori drept un cartel.
Scopul principal al organizaţiei, conform statutului ei, este determinarea celor mai bune
modalităţi pentru apărarea intereselor statelor membre, în mod individual şi colectiv; întocmirea şi
adoptarea metodelor pentru a garanta stabilizarea preţurilor pe pieţele acţiunilor petroliere
internaţionale în vederea eliminării fluctuaţiilor dăunătoare şi inutile; considerarea continuă a
intereselor naţiunilor producătoare şi a necesităţii securizării venitului stabil a ţărilor membre;
susţinerea eficientă, economică şi regulată cu petrol a naţiunilor consumatoare şi o întoarcere
cinstită a capitalului pentru investitorii în industria petrolieră.
Influenţa OPEC pe piaţă nu a fost întotdeauna una de stabilizare. Ea a alarmat lumea
favorizînd inflaţia atât în ţările în curs de dezvoltare, cît şi în cele dezvoltate prin folosirea „armei
petrolului” în criza petrolului din 1973. Capacitatea OPEC de a controla preţul petrolului s-a
diminuat considerabil de atunci, ca urmare a descoperirii şi dezvoltării unor mari exploatări de petrol
în Golful Mexic şi Marea Nordului. Oricum, OPEC are încă o mare influenţă asupra preţului
petrolului. O.P.E.C. nu controlează în totalitate piaţa petrolului, ţările membre producând
aproximativ 40% din ţiţeiul mondial şi 14%din gazele naturale. Oricum exporturile de petrol ale
O.P.E.C. reprezintă cam 60% din petrolul comercializat la nivel mondial şi tocmai de aceea
O.P.E.C. poate avea o influenţă puternică asupra pieţei petrolului mai ales atunci când decide
reducerea sau creşterea nivelului producţiei.
In cadrul O.P.E.C. deciziile se iau prin consens . Fiecare ţară are, teoretic, suveranitate
absolută asupra producţiei sale de petrol. Ţările membre decid, însă, prin vot unanim asupra
nivelului maxim al producţiei pe întreaga organizaţie, dar şi defalcat pe fiecare ţară membră.
241
In timpul întâlnirilor ordinare sau extraordinare, ţările membre stabilesc (sau nu) cote de
producţie. Penru că O.P.E.C. este o sursă majoră de petrol, deciziile O.P.E.C. de a creşte sau reduce
producţia pot micşora sau majora preţul ţiţeiului. Acest lucru nu este valabil în cazul produselor
petroliere, ca, de exemplu, benzina, unde participă mai mulţi factori. In unele ţări impozitele
reprezintă 70% din preţul final plătit de consumatori, aşadar chiar o schimbare majoră în preţul
ţiţeiului poate avea o influenţă minoră asupra preţurilor.
Principalele obiective ale O.P.E.C. sunt:
1. Coordonarea şi unificarea politicii petroliere a statelor membre şi găsirea celor mai bune
metode de apărare a intereselor individuale şi colective, astfel încât să se asigure preţuri
corecte şi stabile pentru producătorii de petrol ;
2. Asigurarea unei aprovizionări regulate, economice şi eficiente cu petrol a ţărilor
consumatoare ;
3. Acţionarea în vederea stopării modificărilor iraţionale privind preţurile petrolului pe piaţa
mondială şi apărarea intereselor statelor exportatoere de petrol ;
4. Asigurarea unui venit stabil; asigurarea de dobânzi promoţionale cu capitalul investit de
către statele membre, precum şi o redistribuire corectă a veniturilor obţinute de către cei care
investesc în industrie.
Venitul ţărilor membre OPEC din exportul de petrol a ajuns la 1.251 de miliarde de dolari la
finele anului 2008. Profitul net pentru exporturile de petrol a crescut cu 86% în anul 2008, de la 671
de miliarde de dolari, cît s-a înregistrat în 2007, şi a crescut cu 3% pînă la 1.322 miliarde în 2009.
În prima jumătate a anului 2008, OPEC a înregistrat venituri de 645 miliarde de dolari. Din
această sumă, cea mai mare parte, aproape o treime, a revenit Arabiei Saudite care s-a ales cu 192 de
miliarde de dolari. Veniturile înregistrate de Irak au ajuns la 39 de miliarde de dolari, cu un miliard
mai mult decît toată suma castigată în anul 2007.
Din cauza rezervelor de ţiţei insuficiente, marii consumatori mondiali au cerut Organizaţiei
Statelor Exportatoare de Petrol (OPEC) să marească producţia. În ciuda condiţiilor unui mediu
extrem, capacitatea de producţie a cîmpului petrolier Shaybah, situat între dune deşertice roşiatice, a
fost extinsă pînă la 750.000 de barili/zi, în 2008. Mărirea capacităţii de producţie a cîmpului
petrolier face parte dintr-un program de 80 de miliarde de dolari (55 de miliarde de euro) menit să
crească producţia de petrol din Arabia Saudită de la 11,3 milioane de barili/zi, cît este în prezent, la
12,5 milioane de barili/zi, în 2009. Datorită creşterii economice din ţările aflate în dezvoltare,
apetitul global pentru energie ar putea avansa semnificativ în următorii 25 de ani, potrivit Agenţiei
Energetice Internaţionale (IEA), autoritatea de supraveghere energetică a statelor vestice. IEA
242
estimează că nivelul consumului de petrol va creşte de la 85 de milioane de barili/zi la 116,3
milioane de barili/zi în 2030. OPEC speră că eforturile sale investiţionale vor tempera îngrijorările
că cererea de petrol va depăşi producţia, din cauza consumului excesiv de ţiţei din ţări emergente
cum ar fi China şi India, ceea ce ar conduce la o apreciere a preţurilor.
Aceste ingrijorări, evidenţiate de avertismentele IEA privind o criză a stocurilor de ţiţei pînă în
2015, au urcat recent preţul petrolului pînă aproape de 100 de dolari/baril. Datorită faptului că deţine
25% din rezervele mondiale de petrol, Arabia Saudită contribuie la construcţia de noi capacităţi de
producţie pentru a asigura stocurile necesare. În afara cîmpului petrolier din Shaybah, compania
saudita de stat Saudi Aramco lucreaza la alte patru mari proiecte majore: Hawiya, care produce
310.000 barili/zi începînd cu jumătatea anului 2007, Khursaniya - 500.000 de barili/zi începînd cu
primele luni ale lui 2008, Khurais - 1,2 milioane barili/zi din 2009 si Manifa - 900.000 de barili/zi
din 2011.
În concluzie, putem menţiona că există un paradox în ţările exportatoare de petrol, căci anume
ele deţin aurul negru din lume, dar situaţia lor economică este destul de precară. De ce oare? Poate
pentru că aşa doresc marile puteri...Pentru a complica şi mai mult situaţia, întreaga industrie
petrolieră se confruntă cu costurile tot mai mari din construcţii, dar şi cu probleme legate de lipsa
forţei de muncă şi a materialelor, lucruri care ar putea întîrzia şi mai mult realizarea proiectelor în
acest domeniu.

1. Care sunt criteriile de clasificare a ţărilor în curs de dezvoltare?
2. Prin ce se deosebesc pumele americane de dragonii asiatici ?
3. Specificaţi rolul ţărilor OPEC pe piaţa mondială a ţiţeiului?
4. Ce reprezintă BRIC şi prin ce se explică importanţa sa globală în secXXI?
5. Argumentaţi succesul Chinei în economia mondială.
6. Prin ce se caracterizează nivelul de dezvoltare al Braziliei?
7. Care sunt perspectivele de dezvoltare a Rusiei în sec XXI?
8. Care sunt factorii ce înfrînează dezvoltarea ţărilor africane?
9. Care sunt trasăturile specifice ale ţărior în curs de dezvoltare?
10. Prin ce diferă nivelul ISD din ASIA de cel din Africa?
11. Enumeraţi principalii factori care cotribuie la dezvoltarea statelor slab dezvoltate.
12. Care sunt principalel politici de dezvoltare a ţărilor slab dezvoltate ?
243
Teste grilă
1. Din categoria “noilor ţări industrializate” nu face parte:

a. Argentina
b. Malaysia
c. Uruguai
d. Thailanda
2.În cauzele interne ale subdezvoltării nu se include:

a. tradiţiile culturale şi religioase
b. discriminarea în relaţiile cu alte ţări
c. calamităţi naturale (cutremure, ploi)
d. condiţiile naturale
3.Care categorie de ţări în curs de dezvoltare mizează în dezvoltarea lor pe exportul produselor finite:
a. Asia de Est şi Sud-Est
b. Asia de Nord şi Sud-Est
c. Africa Centrală
d. America Latină
e. Europa de Sud-Est
4.În cauzele externe ale subdezvoltării nu se include:

a. datoria externă
b. sistemul colonial
c. factorul uman slab dezvoltat
d. ştirbirea bogăţiilor naturale
5.În particularităţile ţărilor în dezvoltare nu este cuprinsă:

a. subdezvoltarea economică
b. depunerea eforturilor de depăşire a subdezvoltării
c. dependenţa economică faţă de ţările dezvoltate
d. accentuarea cooperării şi integrării economice internaţionale
6.În categoria ţărilor în dezvoltare cel mai puţin avansate sunt:

a. Georgia
b. Albania
c. Mozambic
d. Egipt
7. Dintre formele de asistenţă financiară externă, practicate pentru ţările în dezvoltare, cele mai apropiate de nevoile de
finanţare a dezvoltării lor, sunt:
a. investiţiile de portofoliu
b. împrumuturile externe bancare
c. creditele comerciale
d. împrumuturile de la F.M.I.
8. Posibilităţile reduse de acumulare internă a capitalului în ţările în dezvoltare sunt determinate şi de factori interni,
precum:
a. un sistem bancar funcţional
b. rămăşiţe precapitaliste
c. transferurile de profit în exterior ale STN
d. reducerea preţurilor internaţionale la produsele de bază
e. creşterea preţurilor internaţionale la ţiţei.
9. Ţările puternic dezvoltate depind de ţările slab dezvoltate din perspectiva:

a. pieţilor de desfacere
b. noilor tehnologii
244
c. materiilor prime
d. alimentara
10. Caile de lichidare a subdezvoltării nu includ:

a. nediversificarea economiei
b. folosirea raţională a resurselor naturale
c.asistenţa umană şi tehnică externă
d. cooperarea regională
11. Proporţiile nevoilor de asistenţă financiară externă ale ţărilor în dezvoltare sunt determinate de:
a. diferenţa negativă dintre volumul economiilor interne şi cel al investiţiilor interne
b. diferenţa dintre intrările de capital străin şi ieşirile de capital în exterior
c. diferenţa dintre exportul şi importul de mărfuri
d. diferenţa pozitivă dintre volumul economiilor interne şi cel al investiţiilor interne
e. diferenţa dintre rezervele oficiale şi importuri.
12. Din categoria ţărilor emergente nu face parte:
a. Africa de Sud
b. Egipt
c. Coreea de Nord
d. Mexic
Bibliografie:
1. Bonciu F. – „Economie mondială”, Bucureşti. 2009
2. Buneci P., Masu St. – “Criza, anticriza şi noua ordine mondială”, Editura SolarisPrint, 2009
3. Khana P. – “Lumea a doua. Imperii si influenta in noua ordine global”, Editura Polirom, 2008
4. Farndon J. – “ Secretele Chinei. Ascensiunea unei noi super puteri mondiale.”, Editura Litera International,
2008
5. Miclea L. – “MERCOSUR in cadrul regionalismului din America Latină”, Editura ASE, 2007
6. Callinicos A. – “Egalitate-saracie şi inegalitate in economiile dezvoltate”, Editura Antet, 2006
7. Brown L. – „ Depăşind resursele planetei – problemele globale ale omenirii”, Editura Tehnica, 2005
8. Fukuyama F. – “Construcţia statelor – Ordinea mondială în sec XXI”, Editura Antet, 2005
9. Gamblin A. – “Economia lumii 2004”, Bucuresti, 2004
10. Larousse – “Globalizarea – o singură planet, proiecte divirgente”, Editura Rao Books, 2003
11. Love J. – “ Făurirea lumii a treia”, Editura Univers, 2002
12. Dumitrescu S., Bal A. – „Economie mondială”, Bucureşti. 2006
13. Zaharia R.M. – „Economie mondială”, Bucureşti. 2004
245
Capitolul 10. Economia ţărilor în tranziţie
10.1 Conceptul de ţară în tranziţie – trecerea de la economia planificată la economia de piaţă

10.2 Ţările din Europa Centrala şi de Est – de la o economie dirijată (spre o economie de piaţă
funcţională) în Uniunea Europeană
10.3 Esenţa şi conţinutul transformărilor economice ale ţărilor în tranziţie din Comunitatea
Statelor Independente (CSI)
10.4 Republica Moldova în mrejele tranziţiei
Termeni –cheie OBIECTIVE

Tranziţie  Să analizeze conceptul de ţară în tranziţie;
Consensul Washington  Să distingă criteriile de clasificare a ţărilor în tranziţie;
Consensul Post  Să analizeze diferite modele de dezvoltare economică în ţările
Washington din Europa Centrală şi de Est;
Terapie de Şoc  Să identifice locul şi rolul Republicii Moldova în economia
Metodă Graduală mondială;
Ţările ex-socialiste  Să analizeze perspectivele de dezvoltare a ţărilor ex socialiste
Ţările Europei Centrale din blocul regional CSI.
şi de Est
CSI
10.1 Conceptul de ţară în tranziţie – trecerea de la economia planificată la economia de piaţă
Tranziţia la economia de piaţă, ca noţiune şi nu reformă, redă conţinutul anumitor schimbări

specifice. În literatura anglo-saxonă termenul care desemnează cel mai des tranziţia economică este
cel de transformare. O transformare sau schimbare radicală, pe termen limitat, poate să fie luată
drept tranziţie. O tranziţie prost gestionată inhibă forţele progresului mai mult decît un regim
totalitar.
Tranziţia postcomunistă este procesul transformaţional de depăşire a modului de organizare de
tip comunist a economiei şi societăţii. Tranziţia pleacă de la comunism, pe care nu-1 poate anula
imediat şi total în toate detaliile sale şi tinde să ajungă la capitalism. După schema metodologică a
lui Heidi şi Alvin Toffler tranziţia postcomunistă are misiunea de a face un dublu salt o dată de a
consuma performanţele dezvoltării industriale, şi a doua oară de a constitui societatea
informaţională. Tranziţia postcomunistă trebuie să fie în egală măsură şi tranziţie postcapitalistă, prin
postcapitalism înţelegînd acel tip de societate care se află în postindustrialism.
246
Managementul tranziţiei economice prezintă multă complexitate pentru că are funcţia de a grăbi
distrugerea vechii economii şi construcţia noii economii pentru ca să nu apară în societate
subdezvoltarea care este sărăcia.
În opinia unor experţi etapele tranziţiei trebuie să urmărească:
 crearea contextului social-economic;
 crearea pieţei;
 trecerea de la distrugere la producţie;
 depăşirea crizei economice şi favorizarea proceselor de creştere economică;
 crearea contextului internaţional;
Un rol esenţial i se atribuie statului, care trebuie să evite haosul economic şi dezordinile
politice cauzate de faptul că forţele pieţei nu ar fi controlate.
Ţările în tranziţie sunt acelea în care sistemul economic se schimbă. Trecerea cea mai
frecventă a ţărilor se realizează în direcţia economie centralizată  economie de piaţă.
După anii 90, ţările în tranziţie au fost grupate conform statisticilor ONU astfel:
Ţările Europei Centrale şi de Est : Albania, Bulgaria, Cehia, Croaţia, Macedonia, Polonia,
Slovacia, Slovenia, Romania, Ungaria ;
Ţări baltice : Estonia, Letonia, Ltuania;
Comunitatea Statelor Independente : Armenia, Azerbaijian, Belarus, Georgia, Kazakstan,
Kirghistan, Republica Moldova, Federaţia Rusă, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan,
Ucraina.
În urma procesului de integrare economică europeană această clasificare a suferit mari
schimbări, deaceea numărul statelor în tranziţie s-a micşorat considerabil. În acest sens ţările au avut
de ales între două variante principale posibile :
a. “ Terapia de şoc” – presupune realizarea rapidă a principalelor obiective ale tranziţiei,
liberalizarea bruscă a preţurilor şi a schimburilor comerciale, privatizarea şi
demonopolizarea economiei. O asemenea reformă a fost posibilă în Polonia, datorită
menţinerii puternice a guvernului din acea perioadă guvernamentală reprezentată de un
partid născut de fostul sindicat Solidaritatea.
b. “Terapia gradualistă” – presupune îndeplinirea obiectivelor legate de tranziţie, într-un
timp mai lung, dar cu costuri sociale mai reduse. A fost aplicată în Ungaria, care a pornit
pe calea reformelor radicale cu mult înaintea celorlalte ţări socialiste. Totuşi ţara de
referinţa este China, iar gradualismul chinez constă în îmbinarea controlului
macroeconomic asupra economiei şi menţinerea unui puternic sector de stat cu procesul de
247
liberalizare în sectoarele marginale: comerţ, agricultură, servicii. Tot această metodă a fost
abordată de Bulgaria şi România, care astăzi sunt deja membre ale UE.
În prezent UNCTAD include în categoria ţărilor în tranziţie următoarele state:
1. Asia: Armenia, Kazakstan, Turkmenistan, Azerbaijan, Kîrgîstan, Uzbekistan, Georgia,
Tadjikistan;
2. Europa: Albania, Moldova, Iugoslavia, Belarusia, Federaţia Rusă, Macedonis, Bosnia-
Herţegovina, Serbia, Montenegro, Ucraina, Croaţia.
Tranziţia de la economia central-planificată la cea de piaţă este un proces multidimensional,
care solicită nu doar eforturi de design economic, ci şi modificări politice, sociale, instituţionale şi
culturale profunde, ultimele două categorii fiind tot mai importante o dată cu avansarea reformelor
economice.
În concluzie putem cosidera că perioada de tranziţie are trei puncte de reper:
1. Începutul tranziţiei, asociat de obicei cu transformările politice, cu venirea liberalilor la
putere;
2. Liberalizarea economiei, care include nu numai liberalizarea preturilor, ci şi a comerţului
exterior, urmată de privatizarea şi crearea sectorului privat dominant în economie;
3. Soluţionarea unor probleme cum ar fi restructurarea întreprinderilor şi crearea instituţiilor
necesare unei funcţionări normale a pieţei- sistemul juridic, fiscal, creditar. În această etapă
are loc crearea unui nou sistem de protecţie socială, recunoscut de majoritatea populaţiei şi
care constituie temelia stabilităţii politice.
10.2 Ţările din Europa Centrala şi de Est – de la o economie dirijată spre Uniunea
Europeană
Din 1989 încoace, în ţările Central şi Est Europene s-au înregistrat progrese în domeniul
democratizării vieţii social-politice şi economice şi s-au produs schimbări în politica acestor ţări şi
transformări radicale în economie prin căutarea celor mai benefice modalităţi de tranziţie la
economia de piaţă cu eforturi cît mai mici şi cu costuri sociale cît mai scăzute.
Procesul de tranziţie al ţărilor din ECE către o economie de piaţă şi democraţie a scos în
evidenţă numeroase lipsuri şi slăbiciuni manifestate, atît la nivel de stat, cît şi la nivelul instituţiilor
societăţii civile.
Situaţia economică din ţările ECE a fost precară şi aceasta genera riscuri de instabilitate
economică şi politică. Chiar dacă unele dintre aceste ţări aveau milioane de locuitori ca forţă de
248
muncă şi resurse naturale suficiente, ele n-au făcut faţă crizei economice. Ca urmare a proceselor de
reforme economice s-a produs stagnare în dezvoltarea economică pentru o perioadă. Sarcina
principală a guvernelor naţionale a fost de a aloca resursele în modul cel mai eficient şi să susţină,
doar acele activităţi care duceau la mărirea venitului naţional. Au creat condiţii pentru investiţiile
străine pentru a dobîndi resurse financiare, pe lîngă cele naţionale, care să le susţină dezvoltarea.
Transformările politice şi teritoriale de la începutul anilor 1990 au stimulat ţările ECE să
înceapă procesul de integrare economică şi politică în Uniunea Europeana. Ulterior, prin semnarea
Acordurilor europene de asociere, şi-au manifestat intenţia de a deveni membri ai Uniunii. Pînă la
urmă, s-a adeverit prin programele de transformare, că de fapt procesul de tranziţie este strâns legat
de cel al pregătirii pentru aderare. Costul extinderii spre Est a Uniunii Europene a fost estimat, într-
un document în lucru pregătit de Comitetul Bugetar al Parlamentului European, la aproximativ 393
miliarde de euro primul deceniu.
Prima ţară din ECE care a pus în practică politici economice de tranziţie radicale după 1989 a
fost Polonia. Reforma „terapiei de şoc” a pus fundamentul dezvoltării economice din 1992 şi a
propulsat economia poloneză spre o creştere economică, în medie de 5.1% pe an în perioada 1993-
1999. Ca urmare, Polonia a fost prima ţară din această regiune care a înregistrat în 1994 depăşirea
PIB -ului din 1989, în valori comparative. Dar creşterea economică a scăzut la 4.1% în 1999, în
principal datorită înrăutăţirii mediului economic extern, însă din anul 2000, s-a revenit iar la o
creştere economică ascendentă”.
În Slovenia îmbunătăţirile macroeconomice din '92-'93, deşi impresionante, au fost obţinute pe
aceleaşi fundaţii economice care au condus la hiperinflaţie şi stagnarea economică din anii '80.
Punctul de turnură pentru evoluţia economiei slovene l-a constituit anul 1993. Creşterea economică
s-a stabilizat, fiind în medie de 4.2% în perioada 1994-1999.
În Cehia, România, Slovacia, Letonia şi Lituania s-a mărit rata de creştere a PIB începînd cu
anul 2000. Activitatea economică s-a menţinut după datele prognozate doar în Bulgaria şi Estonia.
Situaţia economică a ţărilor din ECE s-a bucurat de îmbunătăţiri semnificative abia la începutul
noului mileniu, în urma unor reforme reuşite şi ajutoare acordate de statele dezvoltate.
Produsul intern brut şi Produsul intern brut pe locuitor în ECE(2007)

Tabelul 10.2.1
Ţara PIB mil.$ PIB.c.loc$
Bulgaria 40 174 5 259
Cehia 173 211 17 004
249
Estonia 20 659 15 471
Letonia 27 355 12 013
Lituania 37 741 11 133
Polonia 418 054 10 978
România 165 620 7 726
Slovenia 44 791 22 379
Slovacia 75 232 13 958
Ungaria 137 010 13 660
Sursa: UNCTAD/Statisticsbook 2008.*-estimări
Din datele tabelului ataşat, observăm, că nu este mare diferenţă între valorile PIB-ului în ţările
din Europa Centrală şi de Est. Dar, dacă am face o comparaţie cu ţările din vestul Europei, atunci
ţările ECE sunt depăşite semnificativ de ţările cu economie de piaţă dezvoltată. Slovenia este cea
mai prosperă ţară din Europa Centrală şi de Est, cu un venit pe cap de locuitor anual aproximativ
egal cu cel al Greciei şi Portugaliei. Economia slovenă s-a orientat mai repede spre servicii şi
industrie, care deţin 60%, şi respectiv 32%, din venitul ţării. Cel mai anevoios se dezvoltă Bulgaria
cu un PIB c.loc de doar 5000 de dolari.
În concluzie
În primii ani ai tranziţiei, majoritatea ţărilor au liberalizat preţurile şi comerţul, iar cîteva dintre
ele au atins niveluri substanţiale ale privatizării întreprinderilor mici şi mijlocii. În majoritatea
ţărilor, privatizarea este aproape încheiată, mai fiind în derulare marea privatizare. Sectorul privat
contribuie cu cca. 70% la formarea PIB –ului în majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi de Est. În
alte domenii, însă, progresele nu au fost atît de importante. Domeniul financiar, reforma sectorului
public, protecţia socială, restructurarea fostelor întreprinderii şi concurenţa continuă să înregistreze
realizări mai puţin importante. Subestimarea necesităţii luptei împotriva sărăciei şi insistarea pe
privatizarea rapidă, pentru dezvoltarea sectorului privat, în absenţa unui support legal şi instituţional,
au dus la cronicizarea unor fenomene negative.
În plus, a fost ignorată lipsa resurselor financiare, ceea ce a condus la îndatorarea multor ţări din
regiune, unele dintre ele acumulînd datorii foarte mari, cu efecte economice negative.
Un aspect interesant în legătură cu tranziţia la economia de piaţă îl reprezintă aprecierea încheierii
acestui proces. În opinia noastră, încheierea tranziţiei este în mare măsură o decizie politică, ce ţine
de contextul particular al situaţiei din această regiune. Ţările din fostul lagăr comunist şi-au
manifestat dorinţa de a adera la Uniunea Europeană încă din primii ani ai deceniului 10. Ţările
Europei Occidentale au considerat, dincolo de interesele lor economice, o datorie morală şi o
250
reparaţie adusă tolerării timp de o jumătate de veac a unui regim comunist totalitar în zonă, ceea ce a
determinat o atitudine extrem de favorabilă faţă de aderarea la UE.
10.3 Esenţa şi conţinutul transformărilor economice ale ţărilor în tranziţie din Comunitatea
Statelor Independente (CSI)
Comunitatea Statelor Independente (CSI), a fost creată în decembrie 1991, pe ruinile

defunctului imperiu sovietic. La baza creării CSI a stat “Acordul de la Minsk cu privire la crearea
Comunităţii Statelor Independente. El a fost conceput de părinţii săi fondatori Belarus, Rusia şi
Ucraina pentru a dezmembra Uniunea Sovietică (URSS) – cea mai integrată şi extinsă, la acea
vreme, uniune politico-economică din Europa de Est şi Eurasia. În consecinţă, prin conţinutul său,
Acordul de la Minsk a oferit fostelor Republici Sovietice cadrul politico-juridic necesar pentru
efectuarea unei dezintegrări consensuale şi paşnice a Uniunii Sovietice, evitînd, în acest mod, o
ruptură bruscă şi, mai ales, violentă a legăturilor politice, economice, sociale şi culturale care existau
la acea etapă între popoarele URSS. Astfel, nu întâmplător, în acordul în cauză sunt formulate
valorile şi principiile directorii care urmau să ghideze colaborarea între statele ex-sovietice în noile
condiţii create de colapsul URSS. De exemplu, părţile semnatare ale Acordului de la Minsk s-au
angajat să respecte obiectivele şi principiile Statutului ONU şi ale Actului Final de la Helsinki din
1975 şi anume:
1. Au declarat că vor garanta cetăţenilor lor, indiferent de naţionalitate şi alte deosebiri, libertăţi
şi drepturi egale;
2. Au căzut de acord să iniţieze şi să dezvolte colaborarea reciproc avantajoasă, în baza
egalităţii în drepturi a popoarelor şi statelor lor, în domeniile politic, economic, comercial,
cultural, umanitar, ştiinţei, precum şi în alte domenii de interes comun;
3. S-au angajat să recunoască şi să respecte integritatea teritorială şi inviolabilitatea frontierelor
existente în cadrul CSI;
4. Au convenit să susţină controlul unic asupra armamentului nuclear al fostei URSS.
Mai mult decât atât, prin art. 7 al Acordului de la Minsk, părţile semnatare, au recunoscut că
de sfera activităţii lor comune, ţin: coordonarea activităţii de politică externă; colaborarea în
domeniile formării şi dezvoltării spaţiului economic comun, politicii vamale, dezvoltării sistemului
de transporturi şi comunicaţii, mediului înconjurător, politicii de migraţie, precum şi al luptei contra
criminalităţii organizate.
Comunitatea Statelor Independente este o alianţă formată din 10 din cele 15 foste republici ale
Uniunii Sovietice, excepţiile fiind cele trei ţări baltice: Estonia, Letonia şi Lituania. Crearea CSI a
251
declanşat procesul de destrămare a Uniunii Sovietice. Cei 10 membri ai CSI sunt: Armenia,
Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Republica Moldova, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan
şi Uzbekistan. În decembrie 1993 s-a alăturat şi Georgia, în circumstanţe controversate, în urma unui
război civil în care trupele ruseşti au intervenit de partea guvernului lui Şevardnadze. În urma
evenimentelor din august 2008, când trupele ruseşti au intervenit din nou în Georgia, pentru
susţinerea regimurilor separatiste sud-osete şi abhaze, parlamentul georgian a votat la unanimitate
retragerea Georgiei din CSI, pe data de 14 august 2008. Preşedintele Georgiei, Mihail Saakaşvili, a
făcut apel către celelalte state membre ale CSI să părăsească această structură, concepută ca una de
substituţie pentru imperiul sovietic, în care rolul dominant îi revine Rusiei.
Turkmenistanul este primul stat ex-sovietic care a părăsit CSI, la 26 august 2005, cu ocazia
reuniunii şefilor de stat de la Kazan. Ucraina, stat fondator, nu este oficial membru al CSI, întrucît
nu a ratificat niciodată. Singura limbă de lucru a CSI este rusa.
Republica Moldova a aderat la CSI la 8 aprilie 1994, cînd Parlamentul a ratificat Acordul de
constituire a CSI. Statutul acestei organizaţii controlate de Federaţia Rusă a fost ratificat de
Republica Moldova la 27 iunie 1994. Hotărârea Parlamentului de la Chişinău de ratificare a
Statutului CSI a formulat o rezervă care angajează Republica Moldova doar pe dimensiunea
economică a CSI, nu pe cea militară sau de securitate. Documentele de constituire ale CSI au fost
semnate de preşedintele Mircea Snegur la 21 decembrie 1991, la Alma Ata, fără consultarea
prealabilă a Legislativului.
Ca o reacţie la atitudinea CSI faţă de membrii ei, Georgia, Ucraina, Azerbaidjan şi Moldova
au fondat GUAM în 1997, o organizaţie care încearcă să împiedice influenţa rusească în fostele
republici sovietice. În 1999, Uzbekistanul a aderat la organizaţie, însă pe 5 mai 2005, a anunţat
preşedenţia în exerciţiu (la acel moment moldoveană) că se retrage din organizaţie.
Deşi această grupare integraţionistă este criticată dur şi unii o consideră neviabilă, CSI
împreună cu China şi SUA deţin 80% din rezervele de cărbuni ale planetei. CSI se înscrie între cele
mai mari producătoare de cărbuni din lume, deţinînd totodată, intre 1/3 şi 2/3 din rezervele mondiale
certe şi probabile, din care 90% sunt localizate în partea asiatică. Producţia a crescut de la 66
milioane de tone în 1940 la 260 de milioane tone în 1950, pentru ca în anul 1991 să atingă 700 de
milioane de tone (70% cărbune superior), urmînd apoi o uşoară scădere (650 de milioane tone în
1992, circa 500 de milioane de tone în 1996 şi circa 420 de milioane de tone în 2004), dar
menţinîndu-se ca al treilea producător mondial.
252
Cu toate că se află în topul mondial la capitolul resurse naturale, indicatorii macroeconomici
sunt mult în urmă faţă de celelalte grupări integraţioniste şi demonstreză o dată în plus statutul lor în
de ţări în tranziţie cu mari probleme economice. (Tabelul)
Principalii indicatori macroeconomici ai CSI ( anul 2008)
Tabelul 10.3.1.
Ţara Federaţia
Rusă
Republica
Moldova
Armenia, Azerbaidjan Belarus Kazahstan Kârgâzstan Uzbekistan Tadjikistan
Ind.mcr.
PIB*mil.$
PIB-
c.loc.* $
Creştere
economică
%
Export
Bunuri
mil. $
Import
Bunuri
mil. $
Export
servicii
mil. $
Import
servicii
mil. $
ISD Ieşiri
bil. . $
ISD
Intrări
bil. . $
IDU*
1.PIB-Produs Intern Brut
2. PIB-c.loc.-Produs Intern Brut pe cap de locuitor
3. IDU-Indicele Dezvoltării Umane
Analizînd datele de mai sus, este clar că aceste ţări au mult de parcurs pînă să devină state
dezvoltate. Şi atunci apare o întrebare: poate o regiune integraţionistă cu ţări slabdezvoltate să
devină prosperă şi funcţională în viitor? Mulţi economişti, sociologi, politologi consideră că
Comunitatea Statelor Independente nu mai este o instituţie viabilă, ea are mai degrabă funcţii
subiective, psihologice, terapeutice, decît funcţii obiective, concrete, pentru că este un loc în care şi
Moscova şi fostele state din URSS îşi pot compensa într-un fel sau îşi pot rezolva disonanţele
cognitive, să nu o rupă atât de violent unii cu alţii, adică nici Moscova cu fostele state, nici fostele
state cu Moscova. Se consideră că însuşi summiturile organizate sunt nişte întîlniri formale. În
realitate, este un cadru în care se întâlnesc protocolar, dar în care nu se rezolvă nici o problemă
fundamentală pentru statele care încă mai fac parte din CSI.
253
Spre deosebire de Comunitatea Economică Europeană (predecesoarea UE) care în primii săi
17 ani de existenţă a reuşit să creeze o piaţă comună, o uniune vamală şi să pună în aplicare politica
agrară comună, Comunitatea Statelor Independente a fost incapabilă să realizeze, în primii săi 17 ani
de activitate, cel puţin unul din aceste obiective.
10.4 Republica Moldova în mrejele tranziţiei
După destrămarea URSS şi declararea independenţei la 27 august 1991, Republica Moldova a

traversat o etapă complexă de tranziţie la economia de piaţă, înfruntînd un declin economic de
proporţii. Deşi se bucură de o aşezare geografică favorabilă şi de un pămînt fertil, Republica
Moldova este astăzi cel mai sărac stat european, cu un PIB anual pe cap de locuitor de aproximativ
1000$.
Din dorinţa puternică de a fi un stat liber şi independent, la începutul anilor '90, Moldova a
introdus o monedă de schimb convertibilă, a liberalizat preţurile, a încetat acordarea de credite
preferenţiale pentru firmele şi companiile de stat, a început procesul de privatizare, a eliminat
controalele pentru exporturi şi a îngheţat dobînzile. Economia a revenit la o creştere pozitivă de
2.1% în 2000, 6.1% în 2001, 6.7% în 2002, 6.2% în 2003, 7.3% în 2004, 7.9% în 2005, 3.1% în
2006, 7.3% în 2007 şi 7.5% (est.) în 2008, iar salariul mediu a fost în 2000 – 32.95$/lună, pe cînd în
2009 – 233.4$ . În sfera bugetară pentru luna decembrie 2008, salariul mediu a constituit 2185 Lei
(207$), iar în sectorul real salariul mediu lunar a înregistrat 3440 Lei (327$).
Creşterea economică pozitivă din anii 2000 s-a datorat remitenţelor din exterior, căci o mare
parte a populaţiei a fost nevoită să plece peste hotare în căutare de noi surse financiare. În prezent,
mai mult de jumătate de milion din populaţia aptă de muncă lucrează în străinătate. Banii transferaţi
în ţară de aceasta parte a populaţiei constituie cea mai importantă sursă a PIB-ului (cca. 1.7 miliarde
dolari legal). Datele Băncii Mondiale arată că o treime din PIB-ul ţării este furnizat de moldovenii
care lucrează în străinătate.
Evoluţia macroeconomică a Republicii Moldova

în anul 2008 şi ianuarie-iulie 2009
Evoluţia indicatorilor economici şi sociali în anul 2008 denotă continuarea tendinţei de creştere
economică datorită dezvoltării ascendente a domeniilor agricultura, comerţ exterior şi cu amănuntul,
comunicaţii şi unele servicii. Totodată dezvoltarea economiei a fost periclitată de evoluţia pieţei
monetare şi valutare, precum şi de fluctuaţiile continui pe plan mondial ale preţurilor la resursele
254
energetice şi produsele alimentare. Începînd cu luna octombrie 2008 se atestă o încetinire a
ritmurilor de creştere ale unor activităţi economice, aceste circumstanţe explică influenţa negativă a
crizei financiare şi economice mondiale asupra dezvoltării economiei ţării.
În anul 2008, produsul intern brut (PIB) a atins o valoare nominală de 62,8 mild. lei şi o rată
reală de creştere de 7,2% comparativ cu 3% în anul 2007, pe cînd în trimestrul I al anului 2009 a
însumat 12974 mil. lei, micşorându-se faţă de acelaşi trimestru al anului trecut cu 6,9% (în preţuri
comparabile).
Criza financiară globală a influenţat şi economia Moldovei, ceea ce s-a reflectat în modificarea
structurii PIB: scade ponderea impozitelor nete pe produs şi import ca rezultat al reducerii cererii
interne şi ponderea industriei - în urma reducerii cererii externe; s-a micşorat consumul final cu
ritmuri relativ înalte, preponderent, din cauza remitenţilor; diminuarea cererii externe şi aşteptările
negative, determinate de criza economică mondială, au condiţionat reducerea atât a exporturilor cît
şi importurilor, ceea ce a contribuit la reducerea valorii negative a exportului net; aşteptările
negative şi capacităţile reduse a creditării proiectelor investiţionale au contribuit la diminuarea
investiţiilor.
Ca rezultat, valoarea adăugată brută (VAB) a industriei, s-a micşorat cu 24,1% comparativ cu
trimestrul I al anului 2008. VAB creată în agricultură a înregistrat o creştere de 3%. VAB creată în
construcţii a înregistrat cea mai semnificativă micşorare – de 31,3%. VAB creată în comerţul cu
ridicata şi cu amănuntul a înregistrat o descreştere de 4,2%. În perioada vizată VAB creată în
sectorul de transport şi comunicaţii s-a micşorat faţă de perioada respectivă a anului 2008 cu 14,2%.
Diminuarea cererii interne a dus la micşorarea importurilor şi, prin urmare, a impozitelor nete
pe produs şi import (cu 8%). Consumul final al gospodăriilor s-a micşorat cu 10,2% faţă de
trimestrul I al anului 2008. Formarea brută de capital fix a înregistrat o descreştere semnificativă de
36,4% comparativ cu primul trimestru al anului 2008. S-a înregistrat o descreştere a importurilor de
28,2% comparativ cu trimestrul I 2008 şi a exporturilor - cu 14,7%, respectiv. Ca rezultat, s-a
micşorat cu 39% soldul negativ al exportului net.
Evoluţia PIB în trimestrul I al anilor 2008-2009
Tabelul 10.3.2.
În % faţă de perioada
În preţuri curente, Gradul de
PIB pe categorii de resurse şi de Structura, % respectivă a anului
mil. lei influenţă, +/-
utilizări precedent
2008 2009 2008 2009 2008 2009 2008 2009
Valoarea adăugată brută 10 650 10 980 83,2 84,6 105,1 93,4 4,1 -5,5
255
din care:
agricultura 435 640 3,4 4,9 82,8 103,0 -0,6 0,1
industria 2 082 1 805 16,3 13,9 108,1 75,9 1,3 -3,9
servicii 8 494 8 799 66,3 67,8 107,0 98,0 4,6 -1,3
serviciile intermedierilor
financiari indirect măsurate -361 -264 -2,8 -2,0 133,9 113,4 -1,2 -0,4
Impozitele nete pe produs şi
import 2 154 1 994 16,8 15,4 100,9 92,0 0,2 -1,4
PIB 12 804 12 974 100,0 100,0 104,3 93,1 4,3 -6,9
Consumul final 16 449 16 152 128,5 124,5 104,5 91,0 5,8 -11,6
Formarea brută de capital 3 793 1 703 29,6 13,1 107,9 39,6 2,1 -17,9
din care formarea brută de 3 247 2 182 25,4 16,8 123,4 63,6 4,8 -9,2
capital fix
Exportul net -7 438 -4 881 -58,1 -37,6 106,6 61,0 -3,6 22,6
Sursa:Evoluţia social - economică a Republicii Moldova în primele luni 2009 (informativ dinamica 2001-2008),
Guvernul Republicii Moldova, 26 august 2009
În 8 ani PIB calculat pe locuitor în lei a crescut de 4 ori (de la 4402 lei în anul 2000 până la
17602 lei în anul 2008) şi de 4,8 ori în dolari SUA (de la 354 USD în anul 2000 până la 1694 USD
în anul 2008). PIB calculat pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare s-a majorat de la 2112 USD
în anul 2000 până la 2715 în anul 2007.
Pe parcursul anului 2008 preţurile de consum s-au majorat cu 7,3%, aceasta rată înregistrînd o
micşorare cu 5,8 puncte procentuale (p.p.) comparativ cu anul 2007. În perioada de analiză rata
inflaţiei a fost influenţată în general de majorarea preţului de cumpărare a resurselor energetice şi de
creşterea preţurilor la produsele alimentare, în special carne şi orez.
Industria a înregistrat o creştere în ianuarie-iunie 2008, dar ritmurile acestei creşteri s-au
aplatizat de la o lună la alta, ajungând de la 9,6% în ianuarie-februarie la 4,6% în ianuarie-iunie.
Pentru a reveni la nivelul producţiei din anul 2005, industria trebuie să crească în 2008 cu circa
5,6%. Astfel, dinamica producţiei industriale din prima jumătate de an nu pare la moment defel
impresionantă. Aceasta a fost condiţionată de încetinirea creşterii în cele două sub-sectoare
importante - industria prelucrătoare şi sectorul energetic. Majorarea producţiei în ansamblu a fost
motivată, în special, de creşterea producţiei în întreprinderile din industria alimentară şi a băuturilor (cu
7,5%) şi din sectorul energetic (cu 6,7%), care deţin ponderi de 37,6% şi 11,0%. Creşteri substanţiale s-
au înregistrat la întreprinderile cu următoarele activităţi principale: fabricarea vinului – de circa 1,5 ori
fabricarea băuturilor alcoolice distilate – de 1,4 ori; aprovizionarea cu aburi şi apă caldă – cu 15,1%;
fabricarea pîinii şi a produselor de patiserie proaspete – cu 11,0%; fabricarea produselor lactate – cu
256
7,5%; producţia, prelucrarea şi conservarea cărnii şi a produselor din carne – cu 9,0%; producţia şi
distribuţia energiei electrice – cu 3,6%; producţia de mobilier – cu 22,0%; fabricarea de cacao,
ciocolată şi produse zaharoase de cofetărie – cu 16,5%; producţia de aparatură şi instrumente
medicale, de precizie, optice – cu 17,7%; industria extractivă – cu 7,9% etc.
În ceea ce priveşte anul 2009, volumul producţiei fabricate de întreprinderile industriale de
toate formele de proprietate în ianuarie-iulie 2009 a constituit 12432.8 mil. lei (în preţuri curente) şi
a înregistrat o descreştere de 24,7% (în preţuri comparabile) faţă de ianuarie-iulie 2008. Evoluţia
industriei în luna iulie 2009 denotă o descreştere a volumului producţiei industriale cu 23,5% (în
preţuri comparabile) faţă de iulie 2008, iar faţă de luna iunie curent s-a înregistrat o descreştere de
6.4%. Factorul principal în diminuarea producţiei industriale este vizat de criza economică mondială
care a rezultat cu reducerea exportului producţiei unor ramuri industriale autohtone, precum şi
reducerea cererii interne atît a populaţiei, cît şi a agenţilor economici la unele produse industriale.
Agricultura. Volumul producţiei agricole în semestrul I, 2008 a însumat 3641.0 mil. lei, fiind
în descreştere cu 5.8 la sută (în termeni reali) faţă de perioada respectivă a anului 2007. Micşorarea
producţiei agricole a fost determinată de reducerea producţiei în zootehnie cu 22.1 la sută. În acelaşi
timp, producţia în sectorul fitotehnie a crescut cu 65.4 la sută. Producţia agricolă în toate categoriile
de gospodării, în ianuarie-iunie 2009, conform datelor preliminare, a constituit 2631,4 mil. lei (în
preţuri curente) şi s-a majorat cu 2,6% (în preţuri comparabile) faţă de perioada similară a anului
trecut. Majorarea producţiei agricole a fost determinată de creşterea producţiei animale cu 5,1%. În
pofida obţinerii creşterii în cauză, în perioada vizată s-a atins doar 82% din volumul producţiei
animale obţinute în perioadele similare ale anilor 2006-2007.
Producţia vegetală a înregistrat o descreştere de 11,1% (unul din factori fiind baza de calcul
înaltă, în semestrul I 2008 aceasta a constituit - 165,4%). Totodată, faţă de perioada similară a
anilor 2005-2006 se atestă o creştere de circa 15%-16% a producţiei vegetale (faţă de semestrul I
2007 - 47%), iar comparativ cu perioada similară a anului 2000 - o creştere de 25,7%.
În sectorul zootehnic s-a simţit o mică înviorare, fapt datorat, în general, de obţinerea unei recolte
înalte de furaje în anul 2008. În gospodăriile de toate categoriile cantitatea producţiei (creşterii)
vitelor şi păsărilor în masă vie s-a majorat cu 5,2% faţă de perioada similară a anului 2008, obţinând
producţie în volum de 48,1 mii tone. De asemenea a crescut cu 7,1% cantitatea de ouă şi cu 4,5% -
volumul producţiei de lapte.
257
Comerţul exterior al Republicii Moldova
Comerţul exterior este extrem de important pentru Republica Moldova, dat fiind faptul că piaţa
locală este relativ limitată, iar baza de materii prime şi cea de resurse energetice interne nu sînt
suficiente pentru satisfacerea necesităţilor ţării. Totodată, aşezarea geografică a Moldovei, existenţa
acordurilor de comerţ liber cu Comunitatea Statelor Independente şi cu ţările din cadrul Pactului de
Stabilitate pentru Europa de Sud-Est permit extinderea pieţei de desfacere.
În domeniul comerţului exterior, Republica Moldova a promovat o politică consecventă,
orientată spre diversificarea pieţelor de desfacere, spre facilitarea accesului mărfurilor şi serviciilor
moldoveneşti pe pieţele externe. Acest lucru s-a realizat mai cu seamă prin semnarea unor acorduri
menite să stimuleze activitatea comercială externă. De exemplu, în mai 2001, Republica Moldova a
semnat protocolul ce i-a conferit statutul de membru plenipotenţiar al Organizaţiei Mondiale a
Comerţului. De asemenea, ea a semnat acorduri de comerţ liber cu ţările membre ale Comunităţii
Statelor Independente, iar în iunie 2001 a devenit ţară participantă cu drepturi depline la Pactul de
Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, semnînd ulterior acorduri de comerţ liber cu toate ţările
participante la Pact. În afară de aceasta, Moldovei i-au fost acordate facilităţi în vederea reducerii
suplimentare a tarifelor în cadrul Sistemului Generalizat de preferinţe vamale ale Uniunii Europene.
Comerţul exterior se caracterizează în ultimii ani prin schimbarea pieţelor de desfacere.
Exportul ţării se reorientează, treptat, spre pieţele Uniunii Europene şi Europei Centrale şi de Est.
Astfel, dacă în 2000 ponderea exporturilor în CSI constituia aproape 59% în totalul exporturilor, în
ianuarie-august 2008 aceasta a scăzut pînă la aproximativ 36.2%. Dacă în 2000, ponderea exportului
în Uniunea Europeană constituia 21,6% din totalul exporturilor, în ianuarie-august 2009 această
pondere fiind de 53.6 %.
Exporturile de mărfuri realizate în luna ianuarie-august 2009 s-au cifrat la790,2 mil. dolari
SUA, volum inferior celui realizat în perioada corespunzătoare din anul 2008 cu 24,2%.
Exporturile de mărfuri destinate ţărilor Uniunii Europene (UE–27) au însumat 423,7 mil.
dolari SUA (-22,4% faţă de ianuarie-august 2008), deţinînd o cotă de 53,6% în total exporturi
(52,3% în ianuarie-august 2008).
Ţările CSI au fost prezente în exporturile Moldovei cu o pondere de 36,2% (ianuarie-august
2008 – 37,9%), ce corespunde unei valori de 286,1 mil. dolari SUA. Exporturile de mărfuri către
aceste ţări s-au redus cu 27,6%, comparativ cu ianuarie-august 2008.
În ianuarie-august 2009, comparativ cu aceeaşi perioadă din anul 2008, s-au redus exporturile
de metale comune şi articole din metale comune (-79,5%), materiale textile şi articole din aceste
materiale (-23,5%), produse minerale (-82,0%), produse alimentare, băuturi şi tutun (-13,9%),
258
articole din piatră, ipsos, ciment, ceramică, sticlă şi din materiale similare (-56,9%), maşini şi
aparate; echipamente electrice; aparate de înregistrat sau de reprodus sunetul şi imaginile (-19,3%),
fapt care a condiţionat diminuarea pe total exporturi cu 22,5%.
Importurile de mărfuri. În ianuarie-august 2009 importurile au totalizat 1996,6 mil. dolari
SUA, volum inferior celui realizat în perioada similară din anul 2008 cu 38,3%.
Importurile din ţările Uniunii Europene (UE-27) au marcat 865,3 mil. dolari SUA (cu 39,2% mai
puţin decît în ianuarie-august 2008), deţinînd o pondere de 43,3% în total importuri (44,0% în
ianuarie-august 2008).
Importurile de mărfuri provenite din ţările CSI au avut o valoare de 721,6 mil. dolari SUA (cu
36,0% mai mică faţă de ianuarie-august 2008), care echivalează cu o cotă de 36,2% în total
importuri (34,9% în ianuarie-august 2008).
În ianuarie-august 2009, comparativ cu perioada similară din anul 2008, s-au redus
importurile de produse minerale (-37,2%), maşini şi aparate; echipamente electrice; aparate de
înregistrat sau de reprodus sunetul şi imaginile (-44,8%), mijloace şi materiale de transport (-
62,0%), metale comune şi articole din metale comune (-55,6%), materiale plastice, cauciuc şi
articole din acestea (-39,4%), produse alimentare, băuturi şi tutun (30,1)%, produse chimice (-
22,5%), fapt care a condiţionat diminuarea pe total importuri cu 30,9%.
Decalajul considerabil în evoluţia exporturilor şi importurilor a determinat acumularea în
ianuarie-august 2009 a unui deficit al balanţei comerciale în valoare de 1206,4 mil. dolari SUA, cu
984,8 mil. dolari SUA (-44,9%) mai mic faţă de cel înregistrat în ianuarie-august 2008. Cu ţările
Uniunii Europene (UE-27) balanţa comercială s-a încheiat cu un deficit de 441,6 mil. dolari SUA (în
ianuarie-august 2008 – 876,8 mil. dolari SUA), iar cu ţările CSI - de 435,5 mil. dolari SUA (în
ianuarie-august 2008 – 732,8 mil. dolari SUA).
Activitatea investiţională a Republicii Moldova

Republica Moldova va atinge, în anul 2010, cea mai puternică creştere a atractivităţii
investiţionale printre ţările din Europa de Sud-Est, potrivit unui studiu realizat la începutul anului
2007 de compania de audit şi consultanţă Ernst&Young (E&Y). Totuşi, Moldova îşi va păstra
ultimul loc în topul primelor şapte ţări din regiune după atractivitatea investiţională. Prin urmare,
lupta regională pentru atragerea investiţiilor străine va fi şi mai aprigă, iar Moldova, deşi cu o
creştere puternică a atractivităţii, nu va fi printre cei mai avantajaţi jucători din sud-estul Europei.
Dacă imaginea actuală a RM este departe de cea a altor ţări din regiune, doar 9% dintre cei 200
de manageri executivi de mari companii multinaţionale au indicat Moldova ca fiind o ţară atractivă
259
pentru afaceri, apoi în 2010 imaginea acesteia va fi cu mult mai bună - aproape fiecare al doilea
(40%) manager a afirmat că peste trei ani Republica Moldova va fi printre primele şapte state din
Europa de Sud-Est ca destinaţie preferată pentru investitorii străini (România, Bulgaria, Turcia,
Grecia, Serbia, Cipru şi Moldova).
Moldova are un climat investiţional destul de favorabil şi anume:
- Investitorii străini beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi investitorii locali;
- costul redus al forţei de muncă;
- potenţialul de creştere al productivităţii muncii şi disponibilităţii locaţiilor pentru investiţii;
- unul dintre cele mai mici impozite pe profitul corporativ din regiune;
- reforma cadrului regulatoriu şi crearea condiţiilor pentru dezvoltarea afacerilor.
În acelaşi timp mulţi factori îi descurajează pe investitori, ca exemplu:

- infrastructura subdezvoltată; \
- implicarea statului în activitatea economică;
- noi reglementări (în pofida reformei sistemului regulatoriu);
- în timp ce prioritatea maximă trebuie acordată soluţionării problemelor deja existente,
resursele disponibile, şi aşa limitate, sunt deseori transferate spre abordarea altor chestiuni noi ce nu
încetează să apară pe agendă;
- nivelul înalt de corupţie;
- Întîrzierea reformelor în justiţie.
Investiţiile private au crescut de la mai puţin de 15 la sută din PIB până la peste 25 la sută din
PIB în perioada anilor 90 pînă în prezent, iar afluxurile anuale ale investiţiilor străine directe au
crescut recent până la cifra de peste 500 milioane USD de la nivelul cu mult sub 100 milioane USD.
Fluxurile de investiţii străine directe (ISD) în economia naţională, în anul 2008, au fost evaluate la
valoarea netă de 712,76 mil. USD, din care 435,0 mil. USD – în capital social, arată datele Băncii
Naţionale a Moldovei. Volumul de investiţii străine directe în 2008 a fost cel mai mare din istoria
R.Moldova. Pe ţări se atestă o scădere bruscă cu 5 puncte procentuale a cotei Federaţiei Ruse în
volumul ISD de la 15,6%, în 2007, la 10,6%, a cotei Spaniei – cu 3,2 puncte procentuale de la 8,6%
la 5,4%, a Olandei – cu 2,6 puncte procentuale şi a SUA cu 2,4 puncte procentuale. Cea mai
semnificativă creştere a înregistrat-o Italia – cu 5,1 p.p. şi care de pe locul 8 în topul celor mai
importanţi investitori străini în Moldova a urcat pe locul doi. România şi-a majorat cota cu 1,8 p.p.
urcând pe locul 4 în topul investitorilor străini.
260
Cei mai mari investitori străini în Republica Moldova sunt: France Telecom (Orange), Fintur
Holdings/Turkcell, Lafarge, Société Générale, Veneto Banca, QBE, RosGosStrah, Bemol, Lukoil,
GazProm, RAO EES, Petrom, Rompetrol, BCR, Banca Transilvania, Alpha Bank România,
Südzuker, Praktiker, Metro AG, Raiffeisen Bank, etc.
Principalele sectoare de plasament pentru investitorii straini sunt fost comunicaţiile,
construcţiile şi asigurările.
Piaţa forţei de muncă în republica Moldova
Restructurarea continuă a pieţei muncii a avut un impact profund asupra Republicii Moldova. O
mare parte a forţei de muncă, în primul rând din sectorul agricol, s-a reorientat spre sectoarele mai
productive ale economiei, precum şi spre alte state din regiune. Productivitatea sporită combinată cu
costurile mici ar explica, în parte, creşterea recentă a volumului investiţiilor care contribuie la şi
accelerează procesul de transformare a forţei de muncă. Situaţia demografică a RM este prezentată
în tabelul alăturat.
Analiza indicatorilor privind fluxul uman al RM
Tabelul 10.3.3
Indicatorii Anii
2005 2006 2007
Numarul populatiei(milioane) 3600,4 3589,9 3581,1
Gradul de natalitate(1000/loc.) 10,5 10,5 10,6
Gradul de mortalitate(per 1000 persoane) 12,4 12,0 12,0
Gradul de mortalitate infantila(la 100000 nascuti %) 12,4 11,3 11,8
Speranta de viata(ani)M/F 68/72 68,4/72,2 68,4/72,2
Populatia urbana(%) 41,0 40,9 41,3
Populatia rurala(%) 59,0 59,1 58,7
Total forta de munca - 987,0 1159,5
Forta de munca feminina - 928,7 1091,1
Forta de munca masculina - 1044,6 1227,0
Rata saraciei - 5,7 4,2
Cheltueli publice pentru ocrotirea sanatatii(mil. lei) - - 519,4
Cheltueli publice pentru educatie(mil. lei) - - 865,6
Sursa: Biroul Naţional de Statistică
Pe parcursul anilor „90, Moldova a rămas mult mai dependentă de agricultură decât alte state
din regiune. Deşi agricultura este cel mai puţin productiv sector, ea a constituit peste un sfert din
economie, angajând peste 50 la sută din forţa de muncă. De atunci, cota-parte a agriculturii în
economie şi numărul de angajaţi în agricultură s-au redus cu mai mult de jumătate. În timp ce multe
state în proces de tranziţie au trecut în anii ‟90 prin restructurări ale industriei, structura economiei
261
deplasându-se de la agricultură spre sectorul serviciilor, doar recent acest proces a demarat şi în
Moldova. Începând cu anul 2000, situaţia în sectorul agricol s-a caracterizat prin nivel stagnant al
mişcării forţei de muncă între sectoare şi o reducere bruscă a numărului de angajaţi, în timp ce în
sectorul construcţiilor şi cel al serviciilor s-a observat o situaţie cu totul inversă. Spre deosebire de
multe alte economii în tranziţie, transformarea pieţei muncii, şi anume pierderea a circa 400 000 de
locuri de muncă, preponderent în agricultură, nu a dus la stabilirea unui nivel permanent înalt al
şomajului. Motivul ar putea fi că lucrătorii din sectoarele tradiţionale au trecut în alte sectoare ale
economiei (şi cu siguranţă, circa 100 000 persoane au făcut aceasta), determinând, astfel, o creştere
încetinită a salariilor. O parte din persoanele care nu şi-au găsit serviciu în Moldova au părăsit ţara,
pe când alţii au renunţat la muncă, în general.
Schimbările de pe piaţa muncii au dus la creşterea productivităţii în aproape toate sectoarele
economiei. Cea mai mare creştere s-a înregistrat în agricultură, dat fiind că volumul producţiei a
crescut semnificativ, în pofida reducerii bruşte a numărului de lucrători în agricultură. Comparativ
cu alte state din regiune, Moldova a înregistrat cea mai mare rată de creştere a productivităţii, deşi
nivelul absolut al productivităţii rămâne a fi, probabil, cu mult sub media europeană.
Creşterea productivităţii combinată cu costurile mici ar putea fi unul dintre motivele-cheie a
creşterii recente a volumului de investiţii locale şi străine. Aceste investiţii ar putea contribui la
accelerarea procesului de transformare a forţei de muncă, la creşterea productivităţii, ceea ce la
rândul său va duce, probabil, la creşterea salariilor. Totuşi, pentru a atinge acest obiectiv, este
esenţial de îmbunătăţit în continuare mediul de afaceri.
În ultimii ani piaţa muncii a început să se contracteze. Pe măsură ce structura generală a
economiei şi pieţei muncii devin similare celor din alte state în proces de tranziţie, “excesul” forţei
de muncă devine tot mai mic. Procesul de contractare a pieţei a început deja, date fiind informaţiile
periodice privind insuficienţa de lucrători în anumite sectoare şi încercările sporadice de a atrage
moldovenii care lucrează peste hotare. Totuşi, în timp ce se poate înregistra un deficit de forţă de
muncă în anumite sectoare, pe măsura dezvoltării industriilor noi, este cel mai probabil că
contractarea pieţei muncii va fi treptată, dat fiind că, posibil, încă mai există un număr mare de
persoane dispuse să obţină un loc de muncă în cazul îmbunătăţirii perspectivelor la locul de muncă.
Aceste tendinţe vor contribui la accelerarea procesul de convergenţă a veniturilor (pentru a se
ajunge mai rapid la standardele de viaţă europene). Dar schimbările depind, cu siguranţă, de
îmbunătăţirea mediului de afaceri pentru atragerea investiţiilor necesare, de asigurarea unui cadru
legislativ care să susţină flexibilitatea dintre diverse sectoare, precum şi de menţinerea unei corelaţii
strânse dintre creşterea salariilor şi creşterea productivităţii.
262
Telecomunicaţii şi inovarea în Republica Moldova
În prezent Republica Moldova după nivelul de dezvoltare a infrastructurii ocupă locul 4 între
ţările CSI după Rusia, Ucraina şi Belarus şi este aproape la acelaşi nivel cu România (cu excepţia
telefoniei mobile, la care rămâne în urmă).
În ultimii zece-cincisprezece ani s-au dezvoltat cu paşi rapizi telefonia fixa, telefonia mobilă
şi serviciile Internet. Spectrul de servicii de telecomunicaţii şi informatică s-a diversificat: de la
telefonie fixă (locală, interurbană şi internaţională) la servicii diversificate, cum ar fi, identificarea
numărului, mesagerie vocală, transmisiuni date, Internet, videoconferinţe, ADSL, transmisiuni
mobile de date, Internet mobil, reţele şi servicii de TV prin cablu, etc.
Din punct de vedere al structurii pieţei, dupa valoarea cifrei de afaceri, ponderea cea mai mare
ii revine telefoniei fixe - 47,57%, urmată de telefonia mobilă cu 42,04%, serviciile de acces la
INTERNET cu 4,2%, de serviciile de televiziune prin cablu şi eter cu 1,95%, serviciile IT, inclusiv
software, - 1,44%, si de alte servicii - 2,81%.
Conform rezultatelor UIT, în anul 2007 după nivelul de penetrare a telefoniei mobile,
Republica Moldova se plasează pe locul 96 (108 in anul 2005) din 203 ţări şi formaţiuni statale ale
lumii, deţinînd în Europa locul 43
Evoluţia numărului de abonaţi la telefonia mobilă (utilizatori)
Tabelul 10.3.4.
Sursa:Ministerul Tehnologiilor Informaţionale şi Comunicaţiilor al Republicii Moldova
Rata investiţiilor în sectorul TIC în 2006, a crescut, faţă de 2005, cu 14,6% şi a atins cifra de
circa 1,4 mlrd. lei. Cel mai mare volum de investiţii - de circa 900 mln. lei – a fost efectuat de SA
263
"MOLDTELECOM" în telefonia fixă şi cea mobilă. Investiţiile operatorilor alternativi de telefonie
fixă au crescut de 7,6 ori şi au constituit circa 18 mln. lei. Primii doi operatori de telefonie mobilă -
"ORANGE" (VOXTEL) şi "MOLDCELL" - au investit 439,4 mln. lei. În sectorul servicii de acces
la INTERNET investiţiile s-au majorat cu 17% şi au constituit 80,38 mln. lei, iar în sectorul servicii
TV prin cablu şi eter -20,2 mln. lei.
În anul 2008 volumul investiţiilor în TIC a constituit 1970,2 mii lei. Tabelul()
Volumul total de investiţii în piaţa serviciilor TIC, (mil. lei)
Tabelul 10.3.5.
Sursa: ANRTI, conform datelor raportate de către operatori, 2009
Cele mai mari investiţii s-au efectuat în sectorul telefoniei mobile – 63%, în sectorul telefoniei
fixe – 25%, în sectorul servicii internet – 8%, în sectorul servicii TV prin cablu şi eter – 3%.
În concluzie: Din anii 90 pînă în prezent Republica Moldova a fost supusă multor încercări,
multor experimente. Cu toate acestea a progresat, ajungînd la o creştere economică în 2008 de 8%.
Însă este puţin probabil ca actualul ritm de creştere economică să fie menţinut, asta din simplu motiv
dacă analizăm pericolele care bat din exterior (efectele crizei financiare…), dar nu mai puţin şi pe
intern (…şi implicaţiile acesteia asupra sectorului productiv local şi exporturilor). În plus, actuala
creştere economică se datorează mai mult unor factori conjuncturali şi mai puţin unor politici
sănătoase. Economia a fost propulsată de o producţie agricolă foarte bună, de un consum încă destul
de mare (atât privat, cât şi cel public), ritmul înalt de dezvoltare al sectorului construcţiilor, formarea
brută de capital fix şi un sector al serviciilor destul de activ (cu o pondere de peste 60% din PIB).
264
Totuşi, dacă privim mai îndeaproape factorii creşterii, observăm că baza acesteia nu este atât
de solidă. Consumul este încă foarte mare care drept consecinţă stimulează importurile (impozite pe
produs şi servicii etc.) însă care s-ar putea diminua în eventualitatea unei reduceri a cererii (în
particular prin scăderea remitenţelor), iar construcţiile s-au relansat mai mult din banii moldovenilor
plecaţi la muncă în străinătate. Agricultura este la fel de înapoiată şi de extensivă, importurile
masive se reflectă negativ în deficitul comercial şi cel de cont curent (cca. 20%), iar în ceea ce
priveşte construcţiile, finanţarea lor nu este programatică şi de durată, ci sporadică, depinzând mai
mult de piaţa internaţională a muncii.
Cu toate acestea sperăm că în cel mai apropiat timp Republica Moldova va devein un stat
prosper şi dezvoltat.

1. De ce au intrat în criză economiile planificate centralizat?
2. De ce programele de macrostabilizare economică au avut efecte negative atât de ample şi ce greşeli s-au făcut
în conceperea şi aplicarea lor?
3. Care este diferenţa dintre metoda terapiei de şoc de metoda graduală?
4. Ce sunt instituţiile şi de ce era importantă construcţia lor corectă în ţările în tranziţie?
5. Ce reprezintă CSI şi care au fost scopurile formării ei?
6. Cum pot fi caracterizate reformele economice din ţările CSI?
7. Care ar fi avantajele RM ca membru al Comunităţii Statelor Independente?.
8. În ce constă climatul investiţional al Republicii Moldova. ?
9. Ce modificări a suferit piaţa muncii a RM în ultimii ani?
10. Prin ce se caracterizează situaţia macroeconomică a Republicii Moldova în anul 2008. ?
11. Cum a afectat criza financiară globală economia RM în anul 2009?
12. Ce metodă de dezvoltare a utilizat Polonia în perioada de tranziţie şi care au fost efectele?
13. Cum au evoluat ţările ECE în perioada de tranziţie?
14. De ce ţările Baltice au luat cursul UE şi nu s-au integrat în CSI?
15. Ce reprezintă procesul de privatizare?
Teste grilă
1. Criza generală a economiei planificate centralizat s-a produs ca urmare a:
a. concurenţei capitalismului
b. prăbuşirii C.A.E.R.
c. constituirii U.E.
d. epuizării resurselor naturale
e. neasumării riscurilor, fenomen care a generat un risc fundamental, de sistem.
2. Economia de comandă (planificată centralizat) s-a caracterizat prin:

a. înlocuirea riscului cu certitudinea
b. transparenţa deciziilor economice
c. o dezvoltare de tip intensiv
d. concilierea socialismului cu piaţa
e. subordonarea totală faţă de factorul politic.
265
3. Reformele timpurii din unele ţări foste comuniste au avut ca scop:
a. demonopolizarea totală a economiei
b. liberalizarea totală a preţurilor
c. descentralizarea parţială a economiei
d. reducerea deficitului bugetar
e. deschiderea externă largă a economiei.
4. Construcţia de pieţe concurenţiale în economiile în tranziţie era necesară, deoarece ele sunt asociate cu
producerea unor efecte pozitive, precum:
a. utilizarea eficientă a unor resurse limitate
b. creşterea lichidităţilor firmelor
c. stabilitatea preţurilor
d. satisfacerea tuturor nevoilor consumatorilor
e. realizarea de economii de scară.
5. Piaţa, în viziunea neoinstituţionaliştilor, este mai eficientă decât mecanismele economiei planificate centralizat
doar dacă este:
a. atent organizată
b. globalizată
c. internaţionalizată
d. administrată
e. regionalizată.
6. Potrivit Consensului Post- Washington, efectele negative ale tranziţiei puteau fi atenuate prin:
a. reducerea rolului statului
b. creşterea rolului societăţii civile
c. o intervenţie mai activă a statului în economie
d. programe de macrostabilizare
e. reforme structurale.
7. Criza economiilor fostelor ţări comuniste a fost produsă de:

a) viciile sistemului politic şi economic
b) conjunctura internaţională nefavorabilă
c) ciclurile de producţie
d) reforma C.A.E.R.
e) şocurile petroliere.
8. Obiectivele fundamentale ale tranziţiei au fost:

a) refacerea structurilor democratice şi ale economiei de piaţă
b) intrarea în O.N.U.
c) revigorarea relaţiilor Sud-Sud
d) refacerea C.A.E.R.
e) crearea C.E.F.T.A.
9. Efectul prim al concentrării industriei, în fostele ţări comuniste, pe industriile producătoare de mijloace de
producţie, a fost:
a) crearea unui profil industrial deformat în aceste ţări
b) racordarea la evoluţia progresului tehnic mondial
c) reducerea importurilor de energie
d) protejarea mediului înconjurător
e) crearea de avantaje comparative faţă de ţările dezvoltate.
10. Reformele timpurii din unele foste ţări comuniste au avut drept efecte pozitive şi:
a) îmbunătăţirea radicală a performanţelor acestora
b) descentralizarea totală a lor
c) modelarea mentalităţilor şi a comportamentelor în favoarea economiei de piaţă
d) creşterea competitivităţii externe
e) liberalizarea totală a preţurilor.
266
11. Proprietatea particulară crează premisele pentru o alocare eficientă a resurselor prin:
a) garantarea obţinerii de profit
b) sporirea controlului asupra activităţii economice
c) obţinerea de avantaje difenţiale
d) corelarea stimulentelor cu rezultatele activităţii economice
e) realizarea macrostabilizării economice.
12. Un exemplu de “cerc vicios” în procesul de tranziţie este:

a) liberalizarea preţurilor înainte de demonopolizarea pieţei
b) restituirea proprietăţilor înainte de privatizare
c) liberalizarea fluxurilor de capital înaintea celor comerciale
d) creşterea salariilor înainte de creşterea dobânzilor
e) liberalizarea comerţului exterior înainte de trecerea la convertibilitate deplină a monedelor naţionale.
13. Consensul de la Washington NU a conţinut, între recomandările sale:

a) liberalizarea preţurilor
b) reforma fiscală
c) privatizarea rapidă
d) menţinerea unei protecţii ridicate a economiei faţă de fluxurile comerciale externe
e) liberalizarea fluxurilor de investiţii străine directe.
14. Consensul Post-Washington recomanda o mai largă intervenţie a statului în economia ţărilor în tranziţie, în
vederea:
a) accelerării ritmului reformelor
b) funcţionării mai eficiente a pieţelor
c) determinării specializării internaţionale
d) susţinerii creşterii economice şi a nivelului de trai
e) asigurării ordinii sociale.
15. Necesitatea de a liberaliza comerţul exterior în ţările în tranziţie era în contradicţie cu:
a) privatizarea întreprinderilor
b) liberalizarea preţurilor
c) necesitatea de a proteja temporar anumite sectoare economice
d) reforma bancară
e) convertibilitatea de cont curent a monedelor.
16. Faptul că, imediat după 1990, Polonia a beneficiat de o reducere a datoriei sale externe faţă de Clubul de la Paris
a reflectat:
a) forţa de negociere şi credibilitatea guvernului în raport cu marile puteri
b) dimensiunea intervenţiei statale în economie
c) gradul său de deschidere externă
d) gradul său de integrare în C.A.E.R.
e) aplicarea unei terapii de şoc.
17. Evoluţia reformelor economice în ţările în tranziţie NU a fost influenţată de:

a) particularităţile social-economice ale ţărilor respective la sfârşitul anilor 80
b) principiile fundamentale şi coerenţa programelor de reformă economică
c) secvenţialitatea măsurilor de reformă
d) forţa de negociere şi credibilitatea guvernelor din aceste ţări
e) participarea la O.N.U.
18. Exercitarea monopolului cvasiabsolut al statului în economia socialistă era posibil datorită:
a) coerciţiei organelor de ordine
b) preponderenţei covârşitoare a proprietăţii de stat în economie
c) constrângerilor exercitate de armată
d) puterii sindicatelor
e) forţei societăţii civile.
267
19. Crearea capitalului autohton în ţările în tranziţie putea fi stimulată prin:
a) încurajarea economiilor interne
b) atragerea investitorilor externi
c) raporturi de solidaritate socială
d) vânzarea de active
e) transferuri sociale.
20. Tranziţia în fostele ţări comuniste echivalează cu:

a) extinderea capitalismului la scară mondială
b) resuscitarea protecţionismului
c) globalizarea pieţei financiare
d) transnaţionalizarea
e) internaţionalizarea fluxurilor.
21. Recomandările cunoscute sub denumirile de “Consensul Washington” şi “Consensul Post-Washington” se referă
la ţările:
a) cele mai sărace din lume
b) dezvoltate
c) nou industrializate
d) exportatoare de ţiţei
e) în tranziţie.
22. Care dintre următoarele ţări foste comuniste au efectuat reforme economice parţiale înainte de 1989:
a) România
b) Cehoslovacia
c) Bulgaria
d) Rusia
e) Ungaria.
Bibliografie:
1. Cojanu V. - “Economia integrarii si competitivitatea in Europa de Sud-Est”, Editura ASE, 2007
2. Mises L. – “Birocraţia si imposibilitatea planificarii rationale in regimul socialist”, Editura Libertas, 2006
3. Daianu D. - “Încotro se indreapta tarile comuniste”, Editura Polirom, 2000
4. Popa I. - “Tranziţie şi reformă”, Editura Economică
5. Chircă S. – „Mecanismele sistemelor economice”, Chişinău, 2004
6. Dumitrescu S., Bal A. – „Economie mondială”, Bucureşti, 2006
7. Moldovan D. - “Economia Moldovei în capcana globalizării şi tranziţiei”, ARC, Chişinău, 2004
8. Кудров В. – «Мировая экономика», «Дело», Москва, 2004.
9. www.mec.md
10. www.eco.md
11. www.bnm.md
12. www.statistica.md
268
PARTEA III. CIRCUITUL ECONOMIC MONDIAL
Tema 11. Fluxurile Internaţionale de bunuri şi servicii. Comerţul
internaţional
11.1 Comerţul internaţional – flux de bază al circuitului economic mondial şi al

11.2 Schimburile comerciale internaţionale şi trăsăturile lor generale
11.3 Evoluţia şi esenţa comerţului internaţional
11.4 Rolul OMC în reglementarea comerţului mondial
11.5 Evoluţia comerţului exterior al Republicii Moldova
11.6 Comerţul internaţional cu servicii
11.7 Principalele postulate ale avantajelor competitive după M.Porter. Principalele
strategii ale competitivităţii în lume.
Obiective:
- Să se cunoască aşa noţiuni ca: comerţ internaţional, comerţul exterior, fluxurile de import şi
export, piaţa mondială a bunurilor şi serviciilor, politica comercială etc.
- Dezvoltarea competenţelor în analiza diviziunii internaţionale a muncii şi specializării
internaţionale, a factorilor care le influenţează, şi a rolului acestora în evoluţia comerţului
internaţional şi integrării economice internaţionale, a particularităţii pieţei internaţionale a
bunurilor şi serviciilor.
- Dezvoltarea competenţelor în sinteza teoretică a problemelor specializării internaţionale în
producţie şi comerţ, prin studierea mai aprofundată a comerţului cu bunuri manufacturate,
produse agricole, resurse energetice, precum şi particularităţile comerţului cu servicii.
- Să se cunoască metodele de determinare a eficienţei comerţului extern al unui stat.
- Cunoaşterea, înţelegerea şi dezvoltarea competenţelor în analiza şi interpretarea fluxurilor
comerciale cu servicii;
- Cunoşterea, înţelegerea şi dezvoltarea competenţelor în analiza teoriei lui Michel Porter;
- Cunoaşterea şi capacitatea de formalizare, interpretare a strategiilor concurenţiale, în vederea
elaborării de alternative decizionale;
11.1 Comerţul internaţional – flux de bază al circuitului economic mondial şi al

Comerţul internaţional reprezintă totalitatea schimburilor de bunuri şi servicii dintre două

sau mai multe state, pe zone geografice. Comerţul mondial cuprinde comerţul tuturor statelor
lumii.
269
Comerţul exterior reprezintă comerţul unei ţari cu restul lumii. Comerţul exterior este parte
integrantă a comerţului internaţional şi include exportul, importul, reexportul şi tranzitul.
Obiectul comerţului internaţional cuprinde schimburile de bunuri şi servicii.
Exportul reprezintă activitatea desfăşurată de persoanele autorizate de a vinde bunuri şi
servicii în alte ţări.
Importul este reprezentat de activitatea desfăşurată de persoanele autorizate pentru

cumpărarea de bunuri şi servicii din diverse ţări pentru ţara căreia îi aparţin importatorii.
Reexportul este activitatea desfăşurata de persoanele autorizate de a cumpăra mărfuri din

unele ţări şi a le revinde în altele. Când această activitate se practică raţional şi pe scară largă, ea
poate fi o sursă importantă de profit şi constituie un mijloc de dezvoltare a comerţului
internaţional.
Tranzitul reprezintă activitatea desfăşurată de persoanele autorizate pentru transportarea

mărfurilor străine pe teritoriul naţional, dar şi în activitatea de depozitare temporară a acestor
mărfuri în condiţii de securitate, fiind considerat un comerţ invizibil.
Balanţa comercială caracterizează cu ajutorul unui sistem de indicatori relaţia dintre

valoarea exportului şi importului unei anumite ţări într-o perioadă determinată de timp (an,
semestru, lună). Balanţa comercială poate fi activă (excedentară) cînd valoarea exportului
depăşeşte valoarea importului şi pasivă (deficitară), cînd valoarea exportului este inferioară
valorii importului. Balanţa comercială este echilibrată atunci cînd valoarea exportului este egală
cu valoarea importului. Ea se poate calcula evidenţiind exporturile în condiţiile FOB (free on
board- livrare la bord) şi importurile în condiţii CIF (cost, insurance, freight – costul
transportării plus asigurare).
Pentru a măsura gradul de echilibru al schimburilor comerciale se poate calcula gradul de

acoperire a exporturilor prin importuri care priveşte fie ansamblul balanţei comerciale, fie
comerţul cu un anumit produs.
Gradul de acoperire= (Valoarea exporturilor FOB/Valoarea importurilor CIF)*100
Pentru dezvoltarea comerţului exterior este importantă dezvoltarea de bunuri şi servicii şi,
deci, politica economică a unui stat prin care se urmăreşte liberalizarea şi sprijinirea tranzacţiilor
comerciale externe.
Comerţul internaţional (CI) reprezintă o formă de legătură între pieţele naţionale, între
producătorii de mărfuri din diferite ţări, care se formează pe baza Diviziunii Internaţionale a
Muncii (DIM) şi care exprimă interdependenţele economice dintre state; totalitatea legăturilor
270
comerciale de vînzare-cumpărare de bunuri şi servicii ce se desfăşoară între diferite state pe baza
DIM.
Comerţul internaţional reprezintă o parte componentă a circuitului economic mondial.
Totalitatea fluxurilor economice internaţionale, privite în strânsa lor interdependenţă, formează
circuitul economic mondial. Circuitul economic mondial exprimă împletirea unor forme ale
schimbului reciproc de activităţi dintre diverse economii naţionale, care, pe lângă sfera
circulaţiei, cuprind şi sferele producţiei şi cercetării ştiinţifice. Circuitul economic mondial
cuprinde următoarele fluxuri: fluxurile comerciale, fluxurile financiar-valutare investiţionale,
cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică. O dată cu adâncirea proceselor de specializare
internaţională a economiilor naţionale, cu diversificarea produselor şi serviciilor oferite de
acestea, circuitul economic mondial se extinde tot mai mult, trecând de la simplul schimb de
mărfuri şi servicii clasice la cel de unităţi şi informaţii şi chiar de forţă de muncă, de capital etc.
Conţinutul său se îmbogăţeşte în raport cu progresele tehnice şi tehnologice ale economiilor
naţionale, cu evoluţia noilor tendinţe de integrare şi globalizare.
Tendinţe noi în circuitul economic mondial sunt:
- diversificarea comerţului cu mărfuri tangibile prin apariţia de noi produse, în special din
domeniul maşinilor şi utilajelor, al produselor chimice, dar şi al altor ramuri şi sectoare de
producţie, precum şi prin creşterea fără precedent a comerţului cu servicii.
- fluxurile monetare şi cele de capital dobândesc o importanţă deosebită, rulajul anual al
acestora depăşind substanţial pe cel al comerţului cu produse.
- expansiunea turismului pe baza unor venituri mai mari ce se obţin în tăriile puternic
dezvoltate, a reducerii săptămânii de lucru.
În epoca noastră, nici o ţară, indiferent de mărimea sau bogăţiile sale, nu-şi poate asigura
toate produsele de care are nevoie numai din producţia proprie. Ca urmare, fiecare ţară este
nevoită să desfăşoare o activitate de comerţ exterior.
Activitatea de comerţ exterior cuprinde: în raporturile cu străinătatea privind vânzarea-
cumpărarea sau schimburile de mărfuri, prestările de servicii, transporturile şi expediţiile
internaţionale, proiectarea şi executarea de lucrări, asistenţă sau colaborare tehnică, vânzarea sau
cumpărarea de licenţe pentru folosirea brevetelor de invenţii sau a procedeelor tehnologice,
consignaţia sau depozitul, reprezentarea şi comisionul, operaţiunule financiare, asigurările şi
turismul şi, în general, orice acte sau fapte de comerţ.
După cum observăm, activităţii de comerţ exterior i se atribuie un conţinut foarte larg:
alături de formele tadiţionale de comerţ exterior se include şi cooperarea economică şi tehnico-
ştiiţifică.
Formele tradiţionale de comerţ exterior sunt:
271
a) importul de mărfuri, care reprezintă totalitatea operaţiunilor cu caracter comercial prin
care se cumpără mărfuri din alte ţări şi se aduc în ţară pentruconsumul productiv şi neproductiv;
într-un sens mai larg, în cadrul importului se include şi aşa-numitul import invizibil, adică
serviciile procurate de o anumită ţară din alte ţări în domeniile transporturilor, asigurărilor,
creditului, turismului, licenţelor etc.;
b) exportul de mărfuri, care reprezintă totalitatea operaţiunilor cu caracter comercial prin
care o parte din mărfurile produse sau prelucrate într-o ţară se vând în alte ţări; într-un sens mai
larg, şi exportul cuprinde aşa-numitul export invizibil.
Alături de formele tradiţionale de comerţ exterior, o extindere din ce în ce mai mare
cunoaşte în zilele noastre, cooperarea economică internaţională. Aceasta reprezintă o formă
superioară a legăturilor economice dintre state, în care se împletesc elemente din domeniul
producţiei cu cele din sfera circulaţiei, cele din economie cu cele din ştiinţă şi tehnică, presupu-
nând existenţa unei legături mai strâmse şi pe perioade mai lungi între parteneri.
Realizarea cooperării economice internaţionale poate avea loc într-o gamă variată de
forme, cum sunt:
a) construirea de obiective economice pe teritoriul unei ţări;
b) cooperarea în fabricarea de utilaje, maşini, subansamble şi piese;
c) fabricarea unor produse pe baza folosirii licenţelor, brevetelor sau documentaţiei
tehnice a partenerului;
d) efectuarea de prospecţiuni şi explorări de către o ţară în altă ţară;
e) cooperarea cu firme comerciale străine;
f) cooperarea în realizarea unor obiective turistice;
g) fondarea de societăţi mixte.
Fluxurile comerciale internaţionale au avut şi continuă să aibă un rol deosebit de important
în creşterile înregistrate de economia mondială în perioada postbelică. În ultimii 20 ani comerţul
mondial reprezintă unul din “motoarele creşterii economice mondiale înregistrînd ritmuri de
creştere valorică mai mari de 10%, exccepţie fiind doar anul 2009, care a înregistrat o scădere
dramatică de 21% faţă de anul 2008. De regulă, ritmul de creştere a comerţului internaţional a
devansat ca ritm de creştere PIB-ul mondial, exccepţie fiind doar anul 2009, cînd ritmul de
descreştere a comerţului mondial a fost mai mare decît cel de descreştere a PIB-ului mondial,
aceasta datorîndu-se crizei actuale financiare.
Internaţionalizarea producţiei mondiale a făcut ca ponderea fluxurilor internaţionale de
bunuri în PIB-ul mondial să se majoreze continuu, ajungînd la nivelul anului 2000 să reprezinte
în cazul ţărilor dezvoltate cca 30%, iar în 2009, această pondere reprezintă cca 40%.
272
Din punctul de vedere al percepţiei clasice a comerţului internaţional statele sunt
principalii actori ai fluxurilor comerciale internaţionale. Conform percepţiei moderne, deja
corporaţiile transnaţionale deţin rolul principal: studiile şi statisticile internaţionale evidenţiază
că 1/3 treime din totalul fluxurilor CI se derulează între filialele CTN.
Caracteristicile economiile naţionale moderne sunt: economiile naţionale reprezintă
celulele de bază ale Economiei Mondiale şi Rrelaţiilor Economice Internaţionale, iar
caracterisiticile de bază ale acestora sunt: piaţă internă unificate (delimitată de teritoriul
naţional); monedă naţională (în circulaţie pe teritoriul naţional pentru plăţi interne); guvernarea
uniformă (legi şi reglementări juridice  ag.econ.sunt egali în faţa legilor şi sunt obligaţi să le
respecte); structură: sectoare şi ramuri economice, definesc domenii specializate de activitate
economică.
Tipul de mecanism economic al ţărilor reprezintă: coordonarea şi reglementarea economiei
printr-o combinaţie specifică de instrumente şi politici economice şi în acelaşi timp este definit
de combinaţia dintre mecanismele de piaţă şi intervenţia statului în economie.
Cei mai importanţi agenţi economici ai REI sunt CTN, care s-au creat în rezultatul
extinderii activităţilor unei firme naţionale în spaţiul internaţional prin investiţii străine directe.
Ele acoperă toate domeniile sferei materiale, dar mai ales imateriale, de exemplu General
Motors, Ford şi Wal Mart au cifre de afaceri mai mari decât PNB-ul Africii; Toyota şi
Mitsubishi au cifre de afaceri comparabile cu PNB-ul Greciei sau Portugaliei; vânzările IBM,
Nestle şi Wal Mart echivalează cu PBN-ul Mexicului şi Indiei.
Progresele şi disponibilitatea în tehnologiile informaţionale şi comunicaţii determină
intensificarea CI. Comerţul internaţional a revoluţionat perspectivele tuturor ramurilor
industriale avînd diverse efecte de antrenare. Participarea la comerţul internaţional reprezintă un
sprijin în dezvoltarea economică şi în recuperarea decalajelor, iată de ce OMC pune accent pe
sprijinul ţărilor în curs de dezvoltare prin implicarea acestora în comerţul internaţional.
La baza dezvoltării relaţiilor comerciale se află procesul de diviziune internaţională a
muncii. DIM exprimă:
 proces de specializare internaţională în producţie a economiilor naţionale;
 locul şi rolul fiecărui stat în circuitul mondial de valori materiale;
 relaţiile ce se stabilesc între statele lumii în procesul dezvoltării producţiei şi comerţului
internaţional;
 urmăreşte adaptarea potenţialului economic al statelor la cerinţele mondiale.
Factori de influenţă ai DIM:
 Condiţiile naturale fizico-geografice;
 Mărimea teritoriului şi a populaţiei fiecărui stat;
273
 Nivelul tehnic şi gradul de diversificare al aparatului productiv din fiecare ţară;
 Tradiţiile economice;
 Apropierea geografică a statelor şi stabilirea unor raporturi de complementaritate
economică dinamică între ele;
 Factori extraeconomici.
Comerţul internaţional a fost supus unor factori de influenţă specifici după II RM:
– Prăbuşirea sistemului colonial şi apariţia pe harta politică a lumii a 135 state
naţionale noi;
– Revoluţia Tehnico-Stiinţifică;
– Accentuarea interdependenţelor economice dintre state în contextul globalizării
economiei;
– Transnaţionalizarea economiei mondiale;
– Progresele în tehnica informaţională.
Diviziunea internaţională a muncii a determinat conturarea unor tipuri de specializare în
comerţul internaţional:
 specializarea inter-sectorială: fluxuri comerciale între diferite ţări cu produse realizate în
sectoare diferite, (produse industriale - produse agricole); caracterizează relaţii dintre
ţările dezvoltate şi unele ţări în curs de dezvoltare;
 specializarea inter-ramură: fluxuri comerciale între diferite ţări cu produse aparţinând
unor ramuri diferite ale aceluiaşi sector (autoturisme - produse siderurgice);
caracterizează comerţul între ţările dezvoltate, un număr restrâns de TID (Brazilia,
Argentina) şi dragonii din Asia de Sud-Est: Singapore, Hong Kong, Coreea de sud,
Taiwan, Malaezia, Indonezia, Thailanda, Philipine;
 specializarea intra-ramură: fluxuri comerciale între diferite ţări cu produse aparţinând
aceleiaşi ramuri dintr-un anumit sector, (produse lactate - produse din carne, autoturisme
- autoturisme); caracterizează ţările dezvoltate.
 Specializarea tehnologică: modelul licenţe şi/sau know-how – licenţe şi/sau know-how;
modelul licenţă – subansamble; modelul licenţă – produse finite; modelul licenţă –
servicii.
 - Specializarea organologică (intraprodus): modelul subansamble; modelul produs finit;
modelul subansamble – subansamble.
Specializarea internaţională a constituit o preocupare a teoriei economice şi în special a
teoriei comerţului internaţional; din literatura consacrată acestei probleme se desprind două
274
principii de bază: - principiul avantajului relativ – (David Ricardo); - principiul avantajului
absolut (A. Smith).
Tendinţele de restructurare a diviziunii internaţionale a muncii în condiţiile crizei economice
mondiale:
- afirmarea ţărilor în dezvoltare pe piaţa produselor manufacturate;
- ţările dezvoltate s-au specializat în domeniile tehnicii moderne şi ultramoderne, în timp ce
ţările în dezvoltare au devenit producători şi furnizori de produse industriale de bază şi clasice;
- în ţările dezvoltate se manifestă o anumită reorientare spre produsele de bază şi o creştere a
coeficientului de corelaţie între industria prelucrătoare şi cea extractivă;
- apariţia unor regrupări în rândurile ţărilor în dezvoltare, de natură să genereze restructurări în
diviziunea internaţională a muncii;
- conturarea unui proces complex şi contradictoriu de adaptare a diviziunii internaţionale a
muncii la noile condiţii de acces la resursele naturale, îndeosebi la combustibili, la modificarea
radicală a raportului de schimb între principalele categorii de produse care fac obiectul
comerţului internaţional.
11.2 Schimburile comerciale internaţionale şi trăsăturile lor generale

Asupra structurii comerţului internaţional nemijlocit influenţează politica cu privire la
import şi export practicate de state. Dezvoltarea unei politici de import este necesară pentru
dezvoltarea economică a unei ţări. Argumentele ce susţin acest lucru sunt următoarele:
1. Asigură completarea unei economii naţionale cu bunuri şi servicii externe de care are
nevoie. Producţia oricărui stat, indiferent de gradul de dezvoltare şi dotare cu resurse, nu poate
să satisfacă integral cu bunuri şi servicii necesităţile de consum ale economiei respective,
necesităţi care să corespundă nivelului progresului etapei respective. O condiţie esenţială pentru
dezvoltarea economică a unei ţări este şi aceea de a completa necesităţile de producţie şi servicii
ale economiei ţării respective cu bunuri şi servicii din afară graniţelor.
2. Fiecare ţară trebuie să aibă răspunsul la întrebarea: “Ce trebuie adus din import ?”.
Structura importului fiecărui stat este determinată absolut de:
 gradul de dezvoltare al acestuia:
 potenţialul său industrial şi agricol;
 profilul profesiilor populaţiei active şi de nivelul tehnico- ştiinţific al acestor profesii;
 bogăţiile naturale de care dispun;
 condiţiile de climă şi sol;
 gradul de integrare în diviziunea mondială a muncii;
 politica economică externă pe care o promovează statul respectiv.
275
Ideal ar fi să se importe:
1. bunuri ce nu se produc în economia respectivă;
2. bunuri ce se produc în economia respectivă, dar în cantităţi insuficiente;
3. bunuri ce se produc în economia respectivă, dar cu parametrii tehnico-calitativi
deosebiţi;
4. bunuri ce nu intră pe teritoriul naţional, dar care se consumă de către persoanele
fizice şi cele juridice naţionale ce se află în străinatate;
5. bunuri destinate reexportului cu sau fără intrare pe teritoriul naţional;
6. diferite servicii prestate fie pe teritoriul naţional, fie în afara acestuia.
Din prima categorie de bunuri fac parte: materiile prime, materialele, maşinile,
echipamentele industriale, produsele finite şi semifinite necesare unor sectoare ale economiei
naţionale.
În cea de-a doua categorie se încadrează bunurile produse în capacităţi foarte reduse sau
cele pentru care nu există condiţii de producţie. Specific pentru ţara noastră, ce are resurse
variate şi destule, dar nu suficiente, în această categorie de bunuri intră: cărbunii, gazele
naturale, petrolul, grâul, porumbul.
Bunurile din cea de-a treia categorie sunt bunurile ce dau importului un caracter pozitiv
pentru că în ţara importatoare se realizează o concurenţă ce-i stimulează pe producătorii interni.
În a patra categorie intră serviciile ce dau naştere la importul invizibil: transferurile
valutare, consumurile diferitelor delegaţii sportive, economice, culturale.
Reexportul a căpătat proporţii deosebite şi pentru că asigură o dezvoltare a producţiei, a
relaţiilor economice internaţionale, duce la creşterea veniturilor importului specializat. Astfel, au
fost create numeroase firme specializate în operaţii de import în vederea reexportului.
Pentru reexport se importă bunuri ce pot fi păstrate şi conservate în depozite

corespunzătoare pe perioade îndelungate şi care sunt vândute în perioade optime din puctul de
vedere al conjuncturii economice (când există o cerere mare). Pentru reexport se mai crează
situaţii de păstrare şi conservare atunci când există producţii excedentare faţă de cererea
existentă, acestea creându-se pe riscul intermediarului exportator.
De asemenea se mai importă pentru reexport şi o serie de bunuri ce au o prelucrare

inferioară şi care necesită un proces de îmbunătăţiri pentru reexport (le înnobileaza valoarea).
Regulile de reexport se respectă, în special, în cazul zonelor libere, motiv ce a dus şi la

dezvoltarea volumului reexportului (cu foarte mulţi intermediari).
În concluzie, importul pentru reexport implică cheltuieli şi eforturi mari, precum şi un
risc comercial al revânzării.
276
În ultima categorie se înscriu: serviciile de transport, serviciile bancare, cele poştale, de
telecomunicaţii, de asistenţă tehnică, juridică, serviciile medicale, de şcolarizare, lucrările în
diverse sectoare.
Rezultatul firesc al diviziunii internaţionale a muncii este dezvoltarea pieţei mondiale şi a

schimburilor economice internaţionale sub diferite forme şi fluxuri.
Piaţa mondială reprezintă ansamblul pieţelor naţionale legate între ele prin diviziunea
internaţională a muncii şi cuprinde ansamblul tranzacţiilor care au loc între agenţii econonomici
de pe glob.
Caracteristicile principale ale pieţei mondiale sunt:
– compoziţie extrem de eterogenă
 segmente specifice tranzacţiilor cu diferite categorii de bunuri şi servicii.
– între segmentele pieţei mondiale există o condiţionare reciprocă
– toţii agenţii participanţi trebuie să se supună unor reguli comune (cerere, ofertă,
concurenţă, preţ).
Componentele pieţei mondiale sunt: piaţa de mărfuri; piaţa serviciilor, piaţa financiară;
piaţa valutară; piaţa muncii; etc.
Piaţa mondială se caracterizează prin existenţa unor pieţe de referinţă pe care se formează
preţurile mondiale şi servesc drept etalon de orientare în negocierea oricărei tranzacţii de
mărfuri.
Preţurile internaţionale au următoarele funcţii: de transmitere a informaţiei privind evoluţia
cerinţelor pieţei; de stimulare a intereselor producătorilor; de recuperare a costurilor şi de
recompensare a întreprinzătorilor, de distribuire a venitului în funcţie de activităţi.
Factori ce determină nivelul preţurilor la nivel mondial sunt: schimbările în nivelul
producţiei, stocurilor, consumului, investiţiilor, creditelor, portofoliului de comenzi; acţiunea
factorilor specifici, proprii diferitelor grupe de produse; politicile comerciale; stările conflictuale
politice şi militare; reglementările specifice de comerţ exterior ale unor state; evoluţia navlurilor;
fluctuaţia cursurilor valutare.
Politicile principale în ceea ce priveşte determinarea preţurilor sunt: preţuri orientate spre
profitul maxim, preţuri orientate spre volum mare de vânzări şi deţinerea unei cote mai mari de
piaţă, preţuri orientate spre stabilizarea poziţiei de plată pentru a face faţă concurenţei.
Pe piaţa internaţională sunt identificate următoarele tipuri de preţuri: preţuri de tranzacţie
formate pe baza negocierilor directe; preţuri formate în cadrul licitaţiilor organizate de
importatori; preţuri formate pe baza cotaţiilor de bursă; alte categorii de preţuri (preţuri de
dumping, preţuri limită, preţuri glisante, preţuri de transfer, preţuri de cartel, preţuri medii).
277
Rolul determinant în formarea preţurilor pe pieţele internaţionale îl are, de regulă, legea
cererii şi ofertei, dar şi o multitudine de alţi factori: evoluţia situaţiei economice, politice,
financiare şi tehnologice din regiunile sau ţările care deţin o pondere însemnată în producţia şi
consumul mondial; evoluţia ciclului conjunctural din ţările dezvoltate; evoluţia inflaţiei din ţările
dezvoltate; fluctuaţia cursurilor de schimb ale principalelor monede utilizate ca mijloace de plată
internaţionale etc.
Indicii preţurilor internaţionale şi de comerţ exterior au funcţia de a măsura schimbarea
medie în timp a preţurilor, pentru un produs sau grupă de produse, sau pe ansamblul unui
nomenclator de produse. Principalii indici care se elaborează în lume: Indicele ONU, Indicii
MOODY şi DOW-JONES în SUA, Indicii REUTER, FINANCIAL TIMES şi ECONOMIST în
Marea Britanie, Indicii HWWA şi DIW în Germania, Indicele AGEFI în Belgia, Indicele OSCE
în Uniunea Europeană.
Sistemul comercial mondial constituie o intensă reţea de legături comerciale la care
participă toate economiile şi este influenţat de: infrastructura mondială de transporturi şi
comunicaţii, promovarea liberalizării la nivel global a comerţului prin instituţionalizarea unui
sistem comercial mondial; internaţionalizarea producţiei.
În funcţie de obiectul tranzacţiilor de afaceri, piaţa mondială se împarte în: piaţa de
mărfuri, piaţa serviciilor, piaţa financiară, piaţa muncii. La rândul lor, aceste pieţe pot fi
împărţite în pieţe mondiale caracteristice şi necaracteristice. Pieţele caracteristice pot fi
accesibile şi neaccesibile.
Factorii care au influenţat dinamica comerţului internaţional: urmările politice şi
economice ale celui de-al doilea război mondial, evoluţia economiei mondiale în perioada
postbelică, apariţia proceselor de integrare economică, măsurile de politică comercială, criza
economică mondială din deceniul opt, şocul dobânzilor înalte, şocul aprecierii-deprecierii
dolarului, colapsul comunismului din Europa, recentele crize mondiale.
Trăsăturile dinamicii comerţului internaţional în perioada postbelică, comparativ cu
perioadele anterioare: comerţul internaţional a înregistrat, în această perioadă, cel mai înalt ritm
de creştere, care a devansat nu numai ritmul PIB-ului şi producţiei industriale şi agricole la nivel
mondial, ci şi pe cel al creşterii rezervelor de aur şi devize centralizate ale ţărilor nesocialiste.
Produsele manufacturate au depăşit ponderea produselor de bază; structura comerţului mondial
are un pronunţat caracter industrial; ţările dezvoltate deţin monopolul exportului de produse
manufacturate.
Clasificarea produselor conform ONU:
- produse de bază: produse alimentare; materii prime; combustibili;
278
- produse manufacturate: produse chimice, maşini, utilaje şi mijloace de transport; alte produse
manufacturate.
Participarea la diviziunea mondială a muncii este esenţială pentru ţările care nu au un nivel
ridicat de dezvoltare, făcând astfel posibilă eliminarea decalajul care le separă de ţările
dezvoltate. Acest lucru este necesar, însă, şi pentru întreaga economie mondială pentru că, pe
viitor, interdependenţele dintre ţări se vor intensifica, iar existenţa unor diferenţe mari pe plan
economic poate genera fenomene de instabilitate economică, de criză, ce vor afecta întrega
economie mondială şi, deci, toate ţările lumii.
Această participare la diviziunea mondială a muncii va avea ca efecte: accentuarea
procesul de transnaţionalizare a economiei mondiale prin activitatea desfăşurată de societăţile
transnaţionale, producerea, la nivelul economiei mondiale, a trecerii de la era industrială (ce a
durat peste 2 secole) la era informaţională.
Drept urmare, se va accentua procesul de globalizare la nivelul economiei mondiale, se vor
produce noi modificări în sistemul de diviziune a muncii, acestea ducând la modificări în cadrul
decalajelor dintre naţiuni.
Se aprecieaza că, toate aceste fenomene cumulate vor avea urmări diferite în plan social şi
politic, ce ar putea promova dezvoltarea dar, în acelaşi timp, ar putea frâna progresul economic
şi social.
11.3 Evoluţia şi esenţa comerţului internaţional
În evoluţia comerţului internaţional postbelic s-au conturat câteva trăsături specifice, între
care trei sunt considerate mai speciale privind dinamica şi volumul acestuia:
a) În această perioadă, comparativ cu perioada anterioară, comerţul internaţional a
înregistrat cel mai înalt ritm de creştere şi cea mai susţinută dinamică.
Statistica internatională arată că rata medie de creştere a exportului mondial, din punct de
vedere al volumului valoric, a fost, în perioada 1950 – 2008, de aproximativ 12 %. Acest ritm a
fost, pe decenii, următorul:
 1950 - 1960 de 6.4 %;
 1960 - 1970 de 9.3 %;
 1970 - 1980 de 20.3 %;
 1980 - 1995 de 7.5 %
 1996 – 2008 de 12%.
Acest ritm de creştere a determinat creşterea volumului valoric al exportului mondial de
aproximativ 200 de ori. În intreaga perioadă 1950 - 2008 acesta a crescut la 15,8 trilioane. $ în
2008, faţă de 61 de mld. $ în 1950.
279
Această creştere se explică prin: creşterea volumului fizic al exportului de aproximativ 28
ori; creşterea preţurilor pe piaţa internaţională de aproximativ 6,5 ori.
Atât creşterea volumului fizic, cât şi evoluţia preţurilor s-au produs în mod diferit, atât pe
ţări, cât şi pe grupe de produse. De exemplu: exportul ţărilor dezvoltate a crescut în perioada
1950 - 1980 cu aproximativ 12 %, pentru ca apoi exportul să scadă cu aproximativ 10 % în
perioada 1980 - 1985, iar în perioada 1985 - 1995 să crească din nou. De asemenea, exportul
ţărilor în curs de dezvoltare a crescut cu aproximativ 11 %, în mod diferentiat pe decenii: în
deceniul al 6-lea cu aproximativ 6 %, în deceniul al 7-lea cu 7%, iar în deceniul al 8-lea cu 26 %.
b) Spre deosebire de perioada anterioară, ritmul de creştere al comerţului
internaţional a devansat ritmul de creştere al PNB, respectiv PIB, atât producţia
industrială, cât şi producţia agricolă la nivelul momentului.
În această perioadă, revoluţia tehnico-stiinţifică a determinat o relaţie nouă între
dinamica exportului şi dinamica producţiei, în sensul că producţia a fost devansată de export.
În această perioadă, în condiţiile diviziunii mondiale a muncii, au apărut noi tendinţe de
specializare, dezvoltându-se un nou proces economic în cadrul economiei mondiale, şi anume
cooperarea economică internaţională în producţie - în primul rand, ceea ce a determinat
realizarea, pe calea schimbului comercial internaţional, a unei cote tot mai mari din producţia
statelor lumii.
La nivelul anilor 2008 se apreciază că aproximativ 30% din producţia mondială se realiza
pe calea comerţului internaţional, faţă de procentul de 5% presupus a corespunde anului 1950.
Ritmul diferit de creştere pe grupe de ţări a comerţului internaţional în raport cu
producţia industrială este efectul:
- structurilor economice diferite ale ţărilor ce aparţin acestor grupe;
- evoluţiei diferite a producţiei pe cele două grupe mari de produse (de bază şi
manufacturate);
- măsurilor de politică comercială promovate de ţările capitaliste.
c) Cea de-a treia trăsătura rezultă din compararea ritmului de creştere cu evoluţia
rezervelor de aur şi devize centralizate la nivelul ţărilor capitaliste (sunt luate în calcul doar
ţările capitaliste pentru că ţările socialiste nu comunicau date privind aceste rezerve).
În perioada antebelică, volumul rezervelor de aur şi devize centralizate al lumii
capitaliste depăşea volumul total al importului cu 17%. În perioada postbelică, şi anume la
nivelul anilor 1980, rezervele de aur şi devize reprezentau doar 24% din volumul valoric al
importurilor ţărilor lumii capitaliste.
280
Criza sistemului financiar-monetar internaţional (începută în 1975 şi care continuă încă)
afectează comerţul internaţional în ansamblul lui şi, în special, afectează comerţul exterior al
ţărilor în curs de dezvoltare.
Evoluţia structurii comerţului internaţional în această perioadă evidenţiază schimbările
de structură ce s-au produs în economia mondială.
Trăsăturile caracteristice ale aceastei evoluţii sunt:
1. permanenta şi rapida îmbogăţire a nomenclatorului de produse ce se comercializează
pe piaţa mondială;
2. schimbarea continuă a structurii acestui nomenclator, prin apariţia de produse noi şi
dispariţia altor produse la perioade de timp din ce în ce mai scurte, în special la
produsele manufacturate (în prezent durata de vârstă a acestor produse este de 5 ani).
Se apreciază că mai puţin de 1/4 din totalul produselor din circulaţia internaţională au
o durata medie de viaţă de 10 ani.
Progresul tehnic s-a impus foarte rapid şi a determinat accentuarea deosebită a ceea ce se
numeşte uzura morala (reducerea duratei de folosinţă a activităţii de reînnoire permanentă a
producţiei).
Industria se află într-un permanent proces de innoire, de modernizare, de diversificare,
deci apar noi tendinţe de specializare şi, drept urmare, ale loc o permanentă înnoire si
diversificare a nomenclatorului de produse. Acest lucru a dus la un proces de militarizare a
economiei existent în ţările socialiste. Apariţia măsurilor de antipoluare şi de protejare ecologică
a vieţii reprezintă alte procese care au facut ca acest nomenclator să se îmbogăţească.
Din necesitatea de urmărire a procesului de evoluţie a comerţului internaţional la nivelul
Sistemului Naţiunilor Unite s-a procedat la o clasificare a mărfurilor care circulă si fac obiectul
comerţului internaţional. Împărţirea sintetică a acestor marfuri a determinat apariţia a doua
grupe:
1. produse de bază şi
2. produse manufacturate.
Până la al doilea război mondial (perioada antebelica), grupa produselor de bază a deţinut
ponderea valorică cea mai mare din comerţul internaţional (2/3 din acesta). în perioada
postbelica însă, situatia s-a schimbat în favoarea produselor manufacturate ce au făcut obiectul
comerţului internaţional şi, drept urmare, de la mijlocul secolului VI, ponderea produselor
manufacturate a depăşit-o pe cea a produselor de bază.
Specialiştii au apreciat că schimbarea ponderii produselor manufacturate în comerţul
internaţional este rezultatul accentuării caracterului industrial al economiei mondiale al ţărilor
dezvoltate, în primul rând sub influenţa revoluţiei tehnico-stiinţifice. De aceea, se spune că, în
281
perioada actuală, structura comerţului mondial are un pronunţat caracter industrial. În cadrul
acestuia predomină produsele cu un grad înalt de prelucrare.
COMERŢUL CU PRODUSE DE BAZĂ

Exportul produselor de bază se caracterizează prin următoarele elemente:
 în primul deceniu, ponderea acestei grupe în comerţul internaţional a deţinut-o grupul
ţărilor în curs de dezvoltare;
 în perioada următoare (anii 1960-1962), această pondere atingea nivelul de 55 %;
 după acest deceniu, ţările în curs de dezvoltare şi-au redus ponderea, astfel încât
ponderea era deţinută de ţările dezvoltate;
 creşterea ponderii ţărilor dezvoltate în exportul produselor de bază este urmare a
faptului că acestea au acordat atenţie dezvoltării agriculturii proprii şi industriei
extractive proprii, astfel încât să crească gradul de autosatisfacere din producţia
naţională a nevoilor, ba chiar să producă în cantităţi mari produse de bază destinate
exportului;
 multe ţări, care înainte erau importatoare de produse agricole, au devenit mari
exportatoare de produse agricole;
În importul de produse de bază, atât în perioada interbelică, cât şi în cea postbelică,
ponderea cea mai mare, dar cu o tendintă de scădere, în ultimile 2-3 decenii a revenit ţărilor
dezvoltate. Acest lucru se explică prin faptul că în aceste ţări este concentrată cea mai mare parte
a industriei prelucrătoare.
În concluzie, 3/4 din importul produselor de bază îl realizează ţările dezvoltate.
COMERŢUL CU PRODUSE MANUFACTURATE

Participarea diverselor grupuri de ţări la comerţul cu produse manufacturate este diferită
faţă de comertul cu produse de bază, pentru că ţările dezvoltate deţin monopolul industriei
prelucrătoare, deci şi monopolul exportului cu produse manufacturate. Se apreciează că acest
lucru va exista înca mult timp, pentru că decalajul dintre grupele de ţări s-a accentuat.
În perioada 1985-2009, ţările dezvoltate au înregistrat o pondere în scădere în cadrul
comerţului cu produse manufacturate, în timp ce ţările în curs de dezvoltare au înregistrat o
creştere a acestei ponderi. Astfel în 2009 ponderea ţărilor în curs de dezvoltare a atins circa 35 –
37% în comerţul mondial.
Subgrupa produselor alimentare
282
Înainte de cel de-al 2-lea război mondial, această subgrupă deţinea primul loc, ca
pondere, în comerţul internaţional, din punct de vedere valoric. După război, ponderea ei s-a
redus treptat şi în ultimul deceniu a reprezentat 9-10 % din comerţul internaţional.
Ritmul de creştere al producţiei acestei subgrupe a fost relativ scăzut, chiar negativ.
Această evoluţie s-a datorat următoarelor cauze:
a) ţările dezvoltate şi-au refăcut acest sector al agriculturii, după cel de-al 2-lea război
mondial, într-un timp scurt şi l-au dezvoltat, asigurându-şi aprovizionarea cu produse
alimentare din producţia proprie, concomitent cu reducerea importului de produse
alimentare;
b) la rândul lor, ţările în curs de dezvoltare şi-au redus exportul de produse alimentare
din două motive:
- a crescut consumul intern, datorită creşterii demografice;
- a crescut nivelul de trai.
c) multe ţări în curs de dezvoltare, după câştigarea independenţei politice, au trecut de
la producţia de monocultură la o producţie diversificată şi acest lucru a dus la
participarea lor la comerţul cu produse alimentare;
d) modificarea, în timp, a preţurile la produsele agricole.
Din punctul de vedere al volumului fizic, comerţul cu produse agricole a crescut în
această perioadă, dar cu un ritm de creştere mai lent.
Au avut loc numeroase modificări şi în structura producţiei alimentare, evoluţie
determinată, în mai mică măsură, de influenţa revoluţiei tehnico-ţtiinţifice şi, în mai mare
masură, de consumul alimentar al populaţiei.
Ţările dezvoltate deţin o pondere de  70 % din comerţul cu produse alimentare (atât la
import, cât şi la export), iar ţările în curs de dezvoltare  30 %.
Subgrupa materiilor prime
Din punct de vedere valoric, această subgrupa a înregistrat, după al 2-lea război mondial, o
însemnată scădere a ponderii sale valorice în comerţul internaţional. Astfel, dacă înainte de
război reprezenta 22 % din totalul comerţ, la nivelul anilor 1970 a ajuns la 11 %, pentru ca în a
doua parte a deceniului 10 să reprezinte doar 5 %.
Cauzele acestei evoluţii au fost:
a) revoluţia tehnico-ştiinţifică care a dus la procesul de industializare, la înlocuirea
parţială a unor materii prime naturale, socotite clasice, cu altele noi, sintetice;
b) evoluţia preţurilor la materiile prime naturale;
c) politica constituirii stocurilor strategice de materii prime practicată de ţările dezvoltate
participante la diverse blocuri militare.
283
Paralel cu scăderea ponderii valorice a subgrupei în comerţul internaţional, din punctul de
vedere al volumului fizic, s-a produs o îmbogăţire a nomenclatorului de materii prime prin
introducerea în circuitul economic a unor noi materii prime naturale care şi-au găsit utilizare ca
urmare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice (materii prime folosite în industria atomică, diverse
materiale rare utilizate în industria aerospaţiului sau în electronică).
Subgrupa combustibililor minerali, carburanţilor şi lubrefianţilor

Din punct de vedere valoric, această subgrupă a înregistrat o creştere neînsemnată, până
la sfârşitul secolului al VII-lea, pentru ca apoi creşterea să fie considerabilă. Evoluţia acestei
subgrupe a fost de:
 7% - înainte de al 2-lea război mondial;
 10% - după al 2-lea război mondial şi
 24% - după „70
 20% - în 2009.
Această subgrupă a înregistrat cea mai sinuoasă evoluţie, cu oscilaţii importante. În
această subgrupă fiecare componentă a avut o evoluţie diferită.
Subgrupa produselor chimice

Această subgrupă a înregistrat, în perioada postbelică, o pondere relativ însemnată în
comerţul internaţional. Astfel, dacă înainte de al 2-lea război mondial această pondere era 4 %,
la sfârşitul războiului ponderea a crescut la 8-9 %, în present ponderea acesteia fiind de cca 15%.
Volumul valoric a avut oscilaţii în timp, determinate de revoluţia tehnico-ştiinţifică ce a
dus la apariţia diferiţilor înlocuitori sintetici: biostimulatori, antidăunători, lacuri, vopsele,
coloranţi, produse medico-farmaceutice şi cosmetice, îngrăşăminte chimice, materii radioactive
etc.
Subgrupa maşinilor, utilajelor şi mijloacelor de transport
Această subgrupă a înregistrat, până la nivelul anilor ‟70, cel mai înalt ritm de creştere în
cadrul comerţului international, dar şi cel mai înalt ritm de creştere a ponderii valorice. Astfel,
de la 8 % înainte de război, ajunge în anii „70 la 30 %, iar în 2009 la 39 %, adică exportul
mondial cu produsele ce apartin acestei subgrupe a crescut de 80 de ori în 2009 faţă de 1950.
Cauzele acestei evoluţii sunt:
a) modernizarea continuă şi permanentă a ramurii industriale şi a celorlalte ramuri
(agricultură, transport, servicii);
b) apariţia şi dezvoltarea de noi ramuri şi subramuri în ţările dezvoltate, cum ar fi:
industria electronică, industria aerospatială, industria petrochimică;
284
c) adâncirea diviziunii mondiale a muncii, ca urmare a adâncirii tendinţei de
specializare a ţărilor dezvoltate pentru a intensifica comerţul dintre ele;
d) extinderea ramurilor industriei extractive, ceea ce a dus la apariţia de noi ramuri în
industria prelucrătoare;
e) dezvoltarea diverselor construcţii cu caracter militar;
f) dezvoltarea industriei de război;
g) creşterea comerţului din punct de vedere valoric, datorită creşterii preţurilor la
produsele din această subgrupă.
Subgrupa altor produse manufacturate

Specific acestei subgrupe este faptul că a deţinut o pondere însemnată în comerţul
internaţional, cu o tendinţă de creştere permanentă până în deceniul 7 şi cu oscilaţii în perioadele
următoare. Astfel, în 1937 această pondere a fost de 24%, apoi în 1970 de 29%, pentru ca în
ultimul deceniu să oscileze între 25 % şi 29 %.
Această subgrupă este foarte eterogenă ca structură, cuprinzând o gamă foarte largă de
produse finite şi semifinite, la care contribuie toate ramurile industriei prelucrătoare.
Dinamismul acestei subgrupe a fost influenţat de:
a) revoluţia tehnico-ştiinţifică;
b) factori ecologici şi
c) factorul moda.
Atât structura comerţului internaţional, cât şi participarea diverselor grupe de ţări la
exportul şi importul diferitelor subgrupe de produse, permite desprinderea câtorva trăsături
caracteristice ale perioadei postbelice:
1) nomenclatorul produselor comerciale s-a îmbogăţit şi reînnoit permanent în cadrul
comerţului mondial, predominând produsele manufacturate cu un grad înalt de prelucrare
industrială şi nepoluante;
2) în cadrul produselor manufacturate s-au detaşat, ca pondere valorică: întâi produsele
industriei constructoare de maşini, apoi alte produse manufacturate şi, la urmă, produsele
chimice;
3) comerţul cu produse manufacturate atât la import, cât şi la export, a fost şi continuă să
fie dominat de grupa ţărilor dezvoltate, cu o tendinţă de scădere a ponderii în favoarea ţărilor în
curs de dezvoltare;
4) comerţul cu produse de bază, deşi valoric şi fizic a înregistrat o crestere, ca pondere
valorică a înregistrat o scădere faţă de perioada dinainte de cel de-al 2-lea război mondial şi a
pierdut loc în favoarea produselor manufacturate;
285
5) în cadrul grupei produselor de bază evoluţia a fost neuniformă: ponderea valorică a
combustibililor a crescut, în timp ce ponderea produselor alimentare şi a materiilor prime a
scăzut;
6) la nivelul produselor de bază ponderea ridicată la export o au ţările în curs de
dezvoltare, iar la import ţările dezvoltate (evoluţie diferită faţă de grupa produselor
manufacturate).
7) s-au produs modificări şi în repartizarea geografică a comerţului internaţional, fiind
create noi curente şi direcţii de schimburi comerciale. În perioada postbelică au apărut peste 100
de ţări noi, independente şi, drept urmare, atât din motive economice, cât şi din motive
ideologice, multe fluxuri comerciale au fost reorientate.
Graficul nr. 1
Sursa: www.wto.org
Volumul CI la nivel mondial în anul 2007 a constitui 13619 miliarde dolari SUA. Cea
mai mare pondere în total comerţ îi revine Europei cu 42,4% (5772,2 miliarde dolari SUA),
urmată de Asia cu 27,9% (3799,7 miliarde dolari SUA), urmată de America de Nord cu o
pondere de 13,6% (1853,5 miliarde dolari SUA), ultima inregistrind o scadere fata de anul
precedent de 22%, urmate apoi de Orientul Mijlociu cu 5,5% şi America Centrală şi de Est cu
3,6%, urmate de CSI – 3,7% şi Africa cu 3,1%.
Graficul nr. 2
286
Sursa: www.wto.org
Volumul CI la nivel mondial în anul 2007 a constitui 13619 miliarde dolari SUA. Cea
mai mare pondere în total comerţ îi revine Europei cu 42,4% (5772,2 miliarde dolari SUA),
urmată de Asia cu 27,9% (3799,7 miliarde dolari SUA), urmată de America de Nord cu o
pondere de 13,6% (1853,5 miliarde dolari SUA), ultima inregistrind o scadere fata de anul
precedent de 22%, urmate apoi de Orientul Mijlociu cu 5,5% şi America Centrală şi de Est cu
3,6%, urmate de CSI – 3,7% şi Africa cu 3,1%.
Analizînd comerţul intra şi inter-regional, constatăm că comerţul intra-European se
situează pe primul loc deţinînd 31,2% din total CI (4243,6 miliarde dolari SUA), pe locul 2 se
situează comertul intra-Asiatic deţinînd 13,9% din CI (1889,8 miliarde dolari SUA), pe locul trei
se situează comertul în cadrul Americii de Nord deţinînd 6,9% din CI (951,2 miliarde dolari
SUA). Apoi uremază comerţul Asiei cu America de Nord cu o pondere de 5,5%, apoi urmează
comerţul Europei cu Asia detinind 5,2%, si Europa cu America de Nord 3,3% din CI.
Din cele analizate putem concluziona că Europa deţine cea mai mare pondere, în
comerţul mondial, dar Asia işi valorifică potenţialul sau economic din ce în ce mai intens şi
ciştigă foarte mult teren şi desigur, America de Nord continuă să joace un rol important în
comerţul mondial.
Graficul nr.3
287
Sursa: elaborat de autor în baza datelor OMC
După cum se observă din graficul de mai sus cea mai mare pondere în exportul de bunuri
îi revine Europei şi Asiei, urmate de America de Nord, Orientul Mijlociu, CSI, America Centrala
şi de Sud şi Africa.
Graficul nr.4

Analizînd importul de bunuri în anul 2009 se observă că cea mai mare pondere este
deţinută la fel de Europa, urmată de Asia, America de Nord, America Centrala şi de Sud,
Orientul Mijlociu, CSI şi Africa.
288
Graficul nr. 5

În ceea ce priveşte balanţa comercială, aceasta este deficitară la nivel global. Dacă
urmărim structura balanţei comericale pe regiuni observăm că regiunile în care predomină ţări
dezvoltate au balanţe comerciale deficitare, şi anume Europa şi America de Nord, în timp ce
regiunile în care predomină ţările în curs de dezvoltare şi cele cu pieţe emergente cum sunt
America Centrala şi de Sud, CSI, Africa, Orientul Mijlociu şi Asia, înregistrează balanţe
comerciale pozitive.
Graficul nr. 6
Evoluţia comerţului mondial cu bunuri în 2006-2009, trimestrial, mlrd. dolari SUA
Sursa: elaborat de autor în baza datelor OMC.
289
Analizînd evoluţia importurilor şi exporturilor mondiale pe trimestre din 2006 pînă în anul
2009, pe fonul crizei financiare mondiale începînd cu trimestrul patru al anului 2008 s-a
înregistrat o descreştere continuă a acestuia, astfel că în anul 2009 volumul exportului mondial a
înregistrat valoarea de 12,3 trilioane dolari SUA faţă de 15,8 trilioane dolari SUA în anul 2008.
Graficul nr.7
Evoluţia exporturilor de mărfuri în 2009-2010 pe regiuni, trimestre, miliarde dolari SUA
Sursa: elaborat de autor in baza datelor OMC

În 2010 în primele şase luni volumul exportului mondial de bunuri a înregistrat o creştere
faţă de primele şase luni ale anului 2009 cu aproximativ 27%, atingînd valoarea de 7,1 trilioane
dolari SUA. Conform prognozelor OMC în anul 2010, dat fiind ritmurile înalte de creştere a
exporturilor în comparaţie cu anul 2009, se va atinge un nivel apropiat celui din 2008, dar totuşi
nu se va depăşi acesta.
Graficul nr. 8
Evoluţia importurilor de mărfuri în 2009-2010 pe regiuni, trimestre, miliarde dolari SUA
Sursa: elaborate de autor in baza datelor OMC
290
În primele şase luni ale anului 2010 volumului importului mondial de bunuri a înregistrat o
creştere faţă de aceeaşi perioada a anului 2009, cu 38%, atingînd valoarea de 7,2 trilioane dolari
SUA. Se prognozează ca valoarea importurilor în 2010 sa se apropie de nivelului anului 2008.
Influenţa comerţului exterior asupra creşterii economice

Creşterea economică a oricărei ţări este rezultatul acţiuni conjugate a două categorii de
factori: interni şi externi. Cei interni, legaţi de eforturile pe care le face fiecare popor pentru a-şi
dezvolta economia, au un rol determinant. Cei externi, legaţi de participarea ţărilor la circuitul
economic mondial influenţează creşterea economică în mod nemijlocit, prin intermediul
factorilor interni multiplicându-le sau diminuându-le forţa.
Printre factorii externi, un rol deosebit de important şi în continuă creş-tere are comerţul
exterior. Influenţa acestui factor asupra creşterii economice se exercită sub mai multe forme.
În primul rând, comerţul exterior asigură înfăptuirea realizării produsului social chiar în
condiţiile în care structura cererii diferă de structura ofertei.
Se ştie că asigurarea unei eficienţe a producţiei presupune un anumit volum minim al
acesteia. Dacă acest volum depăşeşte capacitatea de absorbţie a pieţei interne, asigurarea unei
producţii eficiente impune apelarea la piaţa externă. Pe de altă parte, anumite produse fie că nu
pot fi obţinute în producţia internă fie că nu se justifică din punct de vedere economic a se obţine
din producţia internă. Şi într-un caz şi în celălalt aceste produse se pot obţine numai de pe piaţa
externă.
În al doilea rând, comerţul exterior determină sporirea sau diminuarea venitului naţional
produs în exterior, în funcţie de raportul dintre valoarea naţională şi valoarea internaţională a
mărfurilor care fac obiectul comerţului exterior.
Eficienţa economică a comerţului exterior
Ca parte a eficienţei economice în general, eficienţa economică a comerţului exterior este

oglindită de raportul dintre efectele obţinute de pe urma schimburilor de pe pieţele externe şi
eforturile făcute în acest domeniu.
În condiţiile unor efecte numeroase şi eficienţa economică a comerţului exterior se
oglindeşte prin intermediul mai multor indicatori. Din această multitudine, o importanţă
deosebită prezintă indicatorii rentabilităţii. În condiţiile existenţei unor cursuri comerciale
diferite, principalii indicatori ai rentabilităţii comerţului exterior sunt următorii:
a) cursul de revenire brut la export (Cre), care se determină ca un raport între preţul intern
de producţie sau livrare (Pp) plus cheltuielile de cir-culaţie până la frontieră (Ce) şi preţul extern
în valută franco-frontiera ţării noastre (Pe), adică:
291
Cre = (Pp + Ce) / Pe
b) cursul de revenire brut la import (Cri), care se determină ca un raport între preţul
produsului pe piaţa internă în lei (Pi) plus taxele de import percepute pe marfa respectivă (Ti) şi
costul în valută al acestei mărfi franco-frontieră (Pe), adică:
Cri = (Pi + Ti) / Pe
c) indicele raportuluide schimb (Irs), care se determină ca un raport între indicele preţului
mediu la export (Ipe) şi indicele preţului mediu la import (Ipi), adică:
Irs = Ipe / Ipi
d) aportul net în devize (And), care se determină prin raportarea diferenţei dintre preţul de
vânzare la extern în lei valută a unui produs (Pe) şi valoarea în lei valută a materiilor prime şi
combustibilului importate (mi) şi exportabile (me), la preţul vânzare în lei valută (Pe), adică:
And = [Pe – (mi + me)] / Pe
e) indicatorul rentabilităţii unei cooperări tehnico-ştiinţifice (Rcts), care se determină prin
raportarea cheltuielilor interne de realizare a proiectului respectiv în moneda naţională (C) la
diferenţa dintre preţul în valută a proiectului respectiv (P) şi cheltuielile în valută pentru
realizarea în ţară a proiectului (V), adică:
Rcts = C / (P – V)
Aprecierea eficienţei comerţului exterior nu se reduce însă la indicatorii rentabilităţii, care
oglindesc doar o parte a eficienţei economice a comerţului exterior. În timp ce rentabilitatea
reflectă doar efectele băneşti directe şi imediate înregistrate pe măsura efectuării operaţiilor de
import-export, eficienţa exprimă efectul total al comerţului exterior asupra accelerării creşterii
economice, contribuţia acestuia la asigurarea unor proporţii judicioase în cadrul economiei
naţionale, la folosirea completă şi raţională a forţei de muncă, la valorificarea superioară a
resurselor naturale, la folosirea raţională a capacităţilor de producţie.
11.4 Rolul OMC în reglementarea comerţului mondial

În perioada postbelică, în condiţiile în care interdependenţele economice internaţionale s-
au adâncit, o reglementare a relaţiilor economice între state a devenit obiectivă, reglementare
prin care s-a urmărit coordonarea modului de acţiune a statelor în domeniul politicii comerciale.
Ca urmare, în afara unor reglementări a relaţiilor economice dintre state, în cadru bilateral,
regional sau subregional, apare tendinţa de multilateralizare a relaţiilor economice externe prin
intermediul unor acorduri ce au încercat să codifice anumite principii şi reguli, în ceea ce
priveşte folosirea diferitelor instrumente şi măsuri de politică comercială în relaţiile reciproce.
292
În acest domeniu, pentru sistemul comercial mondial, o activitate specifică a dezvoltat
Acordului General pentru Tarife si Comerţ (GATT) care, de la 1 ianuarie 1995, a devenit
Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC).
Până la apariţia OMC, în practica relaţiilor comerciale externe s-a arătat că multe state au
elaborat şi aplicat diverse instrumente de politică comercială tot mai variate, prin care au încălcat
chiar diverse reglementări şi statuări, urmare a anumitor acorduri privind folosirea acestor
instrumente în relaţiile economice reciproce, în acelaşi timp cu promovarea unor puternice
tendinţe de regionalizare a schimburilor.
În anul 1947, Naţiunile Unite au iniţiat „Carta de la Havana” ce prevedea fondarea
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), care să supravegheze funcţionarea sistemului
comercial global. Deşi Carta nu a fost ratificată ideea unei OMC a persistat. În ciuda eforturilor
depuse de statele lumii, Organizaţia Mondială a Comerţului a luat fiinţă abia la 1 ianuarie 1995,
după aproape cincizeci de ani în care relaţiile comerciale dintre naţiuni au funcţionat într-un
cadru instituţional ce nu a avut, de jure, statutul de organizaţie internaţională.1
Prin „Declaraţia de la Marrakesh”, se afirmă că rezultatele Rundei Uruguay „vor întări
economia mondială şi vor imprima un avânt comerţului, investiţiilor, utilizării forţei de muncă şi
veniturilor în întreaga lume”. Crearea OMC reprezintă - dincolo de sinuozităţile şi pertractările
ce au caracterizat acest proces - un succes al comunităţii internaţionale, judecând cel puţin din
prisma perspectivelor de colaborare pe care le deschide pentru viitor.
Accesiunea la OMC. Începând cu 1 ianuarie 1995, membrii GATT (124 la acea dată) au devenit
membri de drept ai OMC. În anul 2001, numărul membrilor era 143, iar în 2010 a devenit 153.
Una din sarcinile cele mai importante ale OMC este aceea de a face ca noul sistem al comerţului
multilateral să devină cu adevărat mondial. Cei 153 de membri ai organizaţiei, înregistraţi în
2010 reprezintă mai mult de 95 la sută din comerţul mondial.2 Multe din naţiunile care nu fac
parte din sistemul mondial al comerţului au solicitat oficial să devină membre ale OMC şi se
găsesc în diferite faze ale procesului de aderare (accesiune). Acest proces a devenit mai complex
pentru că şi aria de cuprindere a OMC este mai largă decât a GATT. Membru al OMC poate
deveni orice stat al lumii care se bucură de autonomie în ce priveşte elaborarea şi aplicarea
politicii comerciale.
Negocierile privind aderarea abordează de regulă, toate aspectele politicii şi practicilor
comerciale ale statului candidat, cum ar fi:3
1
Tamaş D. Organizaţia Mondială a Comerţului. - Ed. All, Bucureşti, 1998, p.13.
2
Petrache I.Regulile OMC şi dezvoltarea economică. - serial: Moldova în OMC, Nr.7, 2003.
3
Cocking P. Aderarea la OMC şi comerţul în agricultură. - serial: Economie şi reforme, Nr.4, 2001.
293
- concesiile şi compromisurile privind accesul la pieţele bunurilor şi serviciilor; - legislaţia
menită să garanteze respectarea drepturilor de proprietate intelectuală; - toate celelalte măsuri ce
se regăsesc în politica comercială a unui guvern.
Două mari puteri comerciale, Rusia şi China au rămas multă vreme în afara sistemului
GATT datorită, nu atât statutului lor de ţări comuniste cât politicilor restrictive pe care le-au
promovat în materie comercială. China a solicitat să redevină membru cu drepturi depline (statut
pe care l-a pierdut în 1950) la 1 ianuarie 1995, când a luat fiinţă OMC, dar cererea i-a fost
refuzată.4 Opoziţia cea mai puternică a venit din partea Statelor Unite, din două motive
principale, primul economic, al doilea politic. Motivul economic îl constituia existenţa
multiplelor bariere (în special taxe vamale de import) pe care China continua să le menţină în
calea importurilor. Motivul politic era legat de pretenţiile Chinei ca Taiwanul să nu aibă
reprezentare proprie. În final, s-a ajuns la un compromis: China şi Taiwanul au devenit membri
în 2001.
Sistemul OMC de reglementare a diferendelor. Pentru ca un sistem multilateral de
comerţ să funcţioneze în mod corespunzător şi fără fricţiuni, nu este suficientă existenţa unui set
convenit de reguli. Regulilor trebuie să li se adauge alte reguli care să permită ţărilor
sancţionarea încălcărilor regulilor cât şi reglementarea neînţelegerilor şi diferendelor.
Dezvoltarea unui puternic sistem multilateral de reglementare a diferendelor, care să înlăture
unele slăbiciuni ale anteriorului sistem GATT, a constituit cele mai critice obiectivele ale
negocierilor din Runda Urugoay.
Organul de reglementare a diferendelor (ORD). Acordul OMC prevede un sistem comun
de reguli şi proceduri aplicabile diferendelor ce ar putea apare în cadrul oricăruia dintre
instrumentele sale legale. Principala responsabilitate în aplicarea acestor reguli şi proceduri este
în sarcina Consiliului General care acţionează ca Organ de Reglementare a Diferendelor.
- Importanţa consultărilor şi a concilierilor: Unul dintre principiile importante înscrise în
Înţelegerea cu privire la regulile şi procedurile reglementării diferendelor, adoptată în finalul
Rundei Uruguay, este acela că un diferend trebuie prezentat la ORD de către guvernul ţării
membre, în vederea reglementării, numai după ce au eşuat încercările de rezolvare a
neînţelegerii prin consultări bilaterale. Procedurile mai prevăd că, pentru ajungerea la o soluţie
reciproc acceptabilă, cele două părţi pot cere Directorului General sau unei alte persoane să
folosească bunele sale oficii pentru conciliere şi mediere între ei.5
Doar dacă consultările sau eforturile de conciliere nu au dat rezultate aşteptate, într-un
termen de 60 de zile, partea vătămată poate cere ORD declanşarea formală a mecanismului de
4
Mardari A. Dezvoltarea comerţului RM cu statele membre a OMC. - serial: Moldova în OMC, Nr.7, 2003.
5
Petrache I. Regulile OMC şi dezvoltarea economică. - serial: Moldova în OMC, Nr.7, 2003.
294
reglementare a diferendelor, prin stabilirea unui panel care să examineze plângerea. Pentru a
urgenta reglementarea diferendelor şi pentru a avea certitudinea că formarea unui panel nu este
întârziată de ţara pârâtă, procedurile cer ORD să formeze panelul de îndată ce acest lucru este
cerut de partea care se plânge, cu excepţia cazurilor în care există un consens împotriva formării
panelului.
- Paneluri: în mod normal, un panel este format din trei persoane, dacă părţile implicate în
diferend nu convin că trebuie să fie cinci persoane. Numele persoanelor numite pentru panel sunt
propuse de secretariatul OMC din lista proprie care cuprinde experţi guvernamentali şi
neguvernamentali. Persoanele înscrise în această listă sunt experţi înalt calificaţi, persoane
oficiale din ţări la OMC, oficialităţi înalte care au lucrat în secretariat precum şi persoane care au
predat drept comercial internaţional sau politici comerciale internaţionale.6 Într-o perioadă de
şase până la nouă luni, panelurile trebuie să prezinte ORD rapoartele lor şi recomandările lor, în
baza evaluării obiective a faptelor din cazul respectiv precum şi a conformităţii măsurilor
examinate cu prevederile relevante din instrumente legate.
- Organul de apel: convocarea organul de apel - un fel de curte de apel - este un lucru nou
adăugat sistemului de reglementare a diferendelor. Organul este format din şapte persoane cu
autoritate notorie, cu practică în domeniul legal, comerţ internaţional şi problematica acoperită
de diverse acorduri. Ele trebuie să fie independente de oricare guvern. Din cele şapte persoane
doar trei vor fi solicitate pentru oricare dintre cazuri. Apelul poate fi făcut de oricare dintre
părţile în diferend. Raportul organului de apel, care se va referi la aspectele legale din cauză
precum şi interpretarea legală dată, trebuie să fie prezentate la ORD într-un interval de 60 până
la 90 de zile.
- Luarea în considerare, de către ORD, a rapoartelor: raportul panelului sau al organului de
apel, pentru cazurile în care vreuna din părţi a făcut apel la raportul panelului, este supus ORD
pentru a formula recomandări, decizii şi reglementări corespunzătoare. Pentru a se asigura
reglementarea promptă a diferendului este prevăzut ca perioada „de la data formării panelului de
către ORD‟ şi data la care „va examina raportul panelului sau al organului de apel‟ să nu
depăşească nouă luni, atunci când la raportul panelului nu se face recurs (apel) şi 12 luni dacă se
face apel.
- Punerea în aplicare a rapoartelor: procedurile prevăd posibilitatea ca rapoartele
panelurilor să fie puse în aplicare de către părţi, într-unul din cele trei moduri următoare:7
Conformarea: în primul rând, procedurile subliniază că partea care este în culpă faţa de
respectarea obligaţiilor sale, trebuie să se conformeze, prompt, cu recomandările panelului sau
6
Tamaş D. Organizaţia Mondială a Comerţului. - Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 26.
7
Sută N. Politici comerciale contemporane. – Brăila, 1996, p. 37.
295
ale organului de apel. Dacă nu este posibil ca această parte să pună imediat în aplicare
recomandările, ORD poate, la cerere, să acorde o perioadă rezonabilă pentru punerea în aplicare.
Prevederea privind compensarea: în al doilea rând, dacă partea în culpă nu se
conformează, într-o perioadă rezonabilă de timp, partea care a invocat procedura de
reglementare a diferendului poate cere compensaţii. În mod asemănător, partea în culpă poate
oferi plata compensaţiei.
Autorizarea măsurilor pentru retaliere: în al treilea rând, dacă partea în culpă nu se conformează
şi refuză compensarea, partea vătămată poate cere la ORD autorizare pentru luarea unor măsuri
de retaliere prin suspendarea concesiilor sau a altor obligaţii asumate prin acorduri, astfel încât
să fie afectat comerţul primei ţări.
În general, prevederile privind compensările şi autorizarea măsurilor de retaliere de către
ORD sunt totuşi măsuri temporare. Soluţia ultimă pentru ţara în culpă este de punere în aplicare
a recomandărilor. Regulile cer ORD să ţină sub supraveghere aceste cazuri, până la realizarea
deplinei lor conformări.
Mecanismul de examinarea a politicii comerciale (TPRM). În plus faţă de asigurare unui
mecanism de reglementare a diferendelor, OMC acţionează ca un forum de examinare periodică
a politicilor comerciale ale ţărilor membre. Obiectivele acestei examinări au două scopuri. Pe de
o parte, ea are ca scop determinarea gradului în care ţările membre respectă disciplinele şi
angajamentele asumate în cadrul acordurilor multilaterale (şi atunci când este cazul, al
acordurilor plurilaterale).8 Pe de altă parte, un alt obiectiv important al acestor examinări
vizează realizarea unei mai mari transparenţe şi înţelegere a politicilor comerciale şi a practicilor
ţărilor membre. Periodicitatea examinărilor depinde de procentul pe care fiecare ţară îl deţine în
comerţul mondial. Cadrul legal pentru aceste examinări este asigurat de - un raport complet
pregătit de Membrul a cărui politică comercială este examinat; şi - raportul pregătit de
secretariat, pe propria răspundere, cu luarea în considerare a informaţiilor furnizate de Membru
şi alte informaţii, inclusiv cele obţinute cu ocazia vizitelor în acea ţară. Examinările sunt
efectuate de Consiliul General, care, în acest scop, acţionează ca Organ de Examinare a
Politicilor Comerciale. Raportul ţării şi rapoartele pregătite de secretariat, împreună cu procesele
verbale ale discuţiilor, sunt publicate imediat după examinare.9
Principiile şi structura instituţională
Acordurile OMC sunt voluminoase şi complexe din considerente că acestea reprezintă
texte juridice ce cuprind o gamă largă de activităţi, care se referă la agricultură, industria textilă
şi îmbrăcăminte, sistemul bancar, standarde industriale, proprietatea intelectuală şi multe alte
8
Ghibuţiu, A. Organizaţia Mondială a Comerţului şi globalizarea. - Tribuna economică, 2004, p. 14-15.
9
Tamaş D. “Organizaţia Mondială a Comerţului. - Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 27-30.
296
domenii. Şi totuşi, la baza tuturor acestor documente stau un şir de principii care constituie
fundamentul sistemului comercial multilateral. Aceste principii sunt:10
1. acordarea reciprocă şi necondiţionată, în relaţia dintre statele părţi, a clauzei naţiunii cele
mai favorizate (NMF). În conformitate cu acordurile OMC, ţările nu trebuie să manifeste
discriminare faţă de partenerii lor comerciali. În cazul în care se acordă unui partener o favoare
specială (cum ar fi o taxă vamală mai redusă pentru un produs oarecare), acest lucru urmează să
fie aplicat şi faţă de toţi ceilalţi membri ai OMC.
2. acordarea clauzei tratamentului naţional, fapt ce presupune o atitudine egală faţă de
bunurile de import şi cele autohtone, cel puţin după momentul pătrunderii bunurilor de import pe
piaţă. Nu este permis unei ţări să impună asupra unui produs importat, după ce acesta a intrat în
teritoriul vamal şi s-au plătit taxele vamale la frontieră, taxe interne (cum ar fi taxele asupra
vînzării) la nivele mai ridicate decît produsele interne similare. Acelaşi lucru trebuie să se aplice
atît faţă de serviciile acordate de străini şi cele acordate de naţionali, cît şi faţă de mărcile
naţionale şi cele străine, dreptul de autor şi brevete.
3. eliminarea restricţiilor cantitative şi aplicarea acestora între ţările membre numai în
situaţii de excepţie, admise de acord pe o bază nediscriminatorie, avîndu-se în vedere că
protejarea economie naţionale faţă de concurenţa străină să se facă în exclusivitate pe calea
tarifelor vamale. Regula este supusă totuşi unor excepţii specificate. O excepţie importantă
permite ţărilor care întîmpină dificultăţi ale balanţei de plăţi să restricţioneze importurile pentru
a-şi salvgarda poziţia financiară externă. Această excepţie acordă o flexibilitate mai mare ţărilor
în curs de dezvoltare faţă de ţările dezvoltate, în utilizarea restricţiilor cantitative la importuri,
dacă aceste restricţii sunt necesare pentru prevenirea unui declin serios al rezervelor monetare.
4. neadmiterea concurenţei neloiale, constînd din practicarea de subvenţii şi preţuri de
dumping la export. Regulile nediscriminatorii – NMF şi tratamentul naţional – sînt elaborate în
aşa fel ca să asigure condiţii loiale pentru comerţ. Multe dintre acordurile OMC au scopul să
susţină concurenţa loială. De exemplu, în domeniul agriculturii, proprietăţii intelectuale,
serviciilor. Acordul privind achiziţiile publice contribuie la extinderea regulilor referitoare la
concurenţă şi asupra achiziţiilor efectuate de mii de instituţii publice în multe ţări.
5. utilizarea unei metodologii de evaluare vamală care să reflecte valoarea reală a
mărfurilor, în scopul de a realiza funcţionarea corectă a taxelor vamale rezultate din negocierile
multilaterale.
6. instituirea angajamentului ţărilor-părţi de a negocia pe plan multilateral reducerea şi
eliminarea taxelor vamale şi a altor obstacole din calea comerţului internaţional. Ţărilor li se
cere ca, ori de cîte ori este posibil, să reducă sau să elimine protecţia producţiei interne, prin
10
Sută N. Politici comerciale contemporane. – Brăila, 1996, p. 37.
297
reducerea taxelor vamale şi înlăturarea celorlalte bariere din calea comerţului. Taxele vamale
astfel reduse sunt consolidate împotriva unor majorări posibile şi sunt cuprinse în listele
naţionale ale ţărilor membri.11
7. încurajarea reformei de dezvoltare şi reformei economice. Este bine cunoscut faptul că
sistemul OMC contribuie la dezvoltare. Ţările mai puţin dezvoltate au nevoie de flexibilitate pe
parcursul perioadei cînd acestea încearcă să implementeze acordurile. Iar acordurile, ca atare, au
moştenit prevederile anterioare ale GATT, care permit acordarea unei asistenţe speciale şi a unor
concesiuni comerciale ţărilor în curs de dezvoltare.
În ceea ce priveşte structura instituţională organul suprem din cadrul OMC, responsabil
pentru luarea deciziilor este Conferinţa Ministerială, care se reuneşte la fiecare doi ani. Ea va
exercita funcţiile OMC şi va lua măsuri necesare în acest scop. Ea va fi abilitată să ia decizii cu
privire la toate aspectele ţinînd de orice Acord comercial multilateral dacă un Membru solicită
aceasta. De la înfiinţarea OMC au avut loc patru Conferinţe Ministeriale :12 Singapore (1996) –
în cadrul acestei Conferinţe au fost examinate evoluţiile în cadrul comerţului internaţional
precum şi problemele şi aspectele de implementare a diverselor Acorduri OMC. Miniştrii ţărilor
participante au decis includerea în programul de lucru al OMC şase noi subiecte care au impact
asupra dezvoltării comerţului internaţional, şi anume: - comerţul şi mediul înconjurător; -
comerţul şi politica concurenţei; - facilitarea comerţului; - comerţul electronic; - comerţul şi
investiţiile; Geneva (1998) – Conferinţa Ministerială de la Geneva a autorizat Consiliul General
al OMC să stabilească un program de activităţi şi negocieri ulterioare în cadrul OMC luînd în
consideraţie şi alte cîteva aspecte importante: - problemele apărute în urma implimentării
Acordurilor OMC; - prevederile agendei incorporate în diferite Acorduri; - de a face o
retrospectivă a evoluţiei comerţului internaţional. Seattle (1999) – la Seattle miniştrii şi-au
propus ca scop lansarea unei noi runde de negocieri dedicată reducerii de mai departe a
barierelor în calea comerţului. Cu toate că Consiliul General al OMC a stabilit programul de
lucru cu mult înainte de începerea Conferinţei, din păcate aceasta nu s-a soldat cu succes. Doha
(2001) – Conferinţa Ministerială de la Doha poate fi considerată un succes atît pentru ţările
membre cît şi pentru OMC. S-a depus o muncă enormă atît de Secretariatul OMC, cît şi de ţara
gazdă. În acest sens, trebuie să reţinem trei evenimente importante care s-au derulat la Doha: -
au fost obţinute rezultate excelente în cea ce ţine de Acordul TRIPS (s-au dus negocieri în
vederea creării unui sistem multilateral de notificări şi înregistrare a indicaţiilor geografice a
pentru vin şi băuturi spirtoase, în conf. Cu art. 23.4 al TRIPS etc); aderarea Chinei şi a
Taiwanului la OMC (China a devenit cea de-a 143 ţară membră a OMC după 15 ani de
11
Mincu G. OMC – o şansă ce trebuie realizată. - Economie şi Reforme, Nr. 8(32), Septembrie 2001, Chişinău, p.4.
12
Ghibuţiu A. Organizaţia Mondială a Comerţului şi globalizarea. - Tribuna economică, 2004, p. 18.
298
negocieri. Pe 12 noiembrie ,2001, cu o zi după semnarea Protocolului de Aderare a Chinei la
OMC, Taiwan-ul, ţară rivală Chinei, a devenit formal cea de-a 144-a membră a OMC).
Următoarele conferinţe ministeriale au avut loc la Cancun, Mexic în 2003, Hong Kong în
2005 şi Geneva 2009, care au continuat agenda de la Doha, cea de la Cancun avînd rezultate
modeste, iar cea de la Hong Kong finalizîndu-se cu declaraţia cu privire la eliminarea
subvenţiilor de către ţările dezvoltate pînă în 2013, iar cea de la Geneva a avut pe ordinea de zi
creşterea gradului de implicare a ţărilor în curs de dezvoltare în comerţul internaţional şi situaţia
economică mondială actuală, evoluţia politicilor comerciale pe fonul crizei financiare.
Consiliul General este cel mai înalt organ de luare a deciziilor din cadrul OMC, sediul
său aflîndu-se la Geneva. El este compus din reprezentanţii ai tuturor guvernelor membre şi are
autoritatea de a acţiona în numele Conferinţei Ministeriale a OMC în perioadele dintre
reuniunile acesteia, trimiţîndu-le în mod direct rapoarte. Este, de asemenea, responsabil pentru
examinarea politicilor comerciale ale ţărilor membre, pe baza rapoartelor pregătite de
Secretariatul OMC. OMC dispune de un Secretariat, condus de un director general, care este
asistat de trei directori generali adjuncţi. Conferinţa Ministerială numeşte Directorul General pe
o perioadă de 4 ani şi adoptă regulile referitoare la puterile, atribuţiile, condiţiile de lucru şi
durata mandatului. Secretariatul OMC are un personal de 500 de angajaţi, de naţionalităţi
diferite. În îndeplinirea sarcinilor lor, atît Directorul General, cît şi personalului OMC li se
solicită ”să nu ceară sau să accepte nici un fel de instrucţiuni de la vre-un Guvern sau de la vre-o
Autoritate din afara OMC”, menţinîndu-se astfel caracterul internaţional al Secretariatului. În
prezent, Director General este Mike Moore.13
Votarea. Acordul stipulează că OMC va continua practica GATT a luării deciziilor prin
consens. Se consideră că s-a ajuns la consens , atunci cînd în momentul luării unei decizii, nici o
ţară membră nu se opune adoptării ei. Cînd consensul nu este posibil, Acordul prevede luarea
deciziei cu majoritatea de voturi, fiecare stat avînd un singur vot.
Deciziile în domeniul relaţiilor comerciale sau în stabilirea proiectelor de investiţii sînt
influenţate de o multitudine de factori. În orice caz, stabilitatea, transparenţa cadrului economic,
politic, juridic şi instituţional dintr-o ţară pot crea un climat favorabil atragerii investiţiilor
străine directe.14 Practica a demonstrat că măsurile luate de guverne în domeniul investiţiilor
străine directe sunt adesea influenţate de tradiţii, structuri economice şi administrative, orientări
politice. Aceste aspecte pot fi reglementate prin acorduri bilaterale de garantare a investiţiilor.
13
Ignat I., Pralea, S. Economia mondială. - Ed.: Simposion, Iaşi, 1994, p. 16.
14
Mincu G. OMC o şansă ce trebuie realizată. - Economie şi Reforme Nr. 8(32), Chişinău, Septembrie 2001, p.53.
299
Ideea creării OMC a fost avansată pentru prima dată în 1990, de către Comunităţile
Europene şi Canada şi avea în vedere ca noua organizaţie să se constituie într-un mecanism
eficient şi pragmatic pentru:15
- implementarea rezultatelor Rundei Uruguay;
- încorporarea în cadrul multilateral de drepturi şi obligaţii comerciale a rezultatelor obţinute în
noile domenii de reglementare (servicii, măsuri investiţionale, drepturi de proprietate
intelectuală);
- aplicarea amendamentelor aduse unor articole ale G.A.T.T;
- eliminarea caracterului provizoriu prelungit al existenţei şi funcţionări GATT.
Acordul de la Marrakesh privind înfiinţarea OMC, în preambulul său prevede obiectivele
de bază, similare cu cele ale G.A.T.T.- ului, dar care au fost extinse pentru a acorda OMC
mandatul de a trata comerţul cu servicii. Acestea sunt:
- ridicarea standardelor de viaţă şi a veniturilor;
- utilizarea deplină a forţei de muncă;
- expansiunea producţiei şi a comerţului;
- utilizarea optimă a resurselor mondiale.
OMC serveşte drept forum pentru continuarea negocierilor privind liberalizarea
comerţului cu servicii prin desfiinţarea barierelor şi elaborarea de reguli în noi domenii legate de
comerţ. Pe lîngă aceasta, ea îndeplineşte următoarele funcţii:
- facilitarea implementării, administrării şi aplicării instrumentelor juridice ale Rundei Uruguay
şi ale oricăror noi acorduri ce vor fi negociate în viitor;
- soluţionarea diferendelor comerciale;
- examinarea politicilor comerciale naţionale;
- cooperarea cu alte instituţii internaţionale în formularea politicilor economice la scară
mondială.
Astfel, în scopul asigurării unei mai mari coerenţe în elaborarea politicilor economice la
nivel mondial, OMC va coopera, după cum va fi adecvat, cu FMI şi cu BIRD.
Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) este responsabilă pentru supravegherea
sistemului comercial multilateral, care a evaluat treptat în ultimii 50 de ani. De asemenea, OMC
constituie un forum pentru continuarea negocierilor privind liberalizarea comerţului cu bunuri şi
servicii, prin desfiinţarea barierelor şi elaborarea de noi reguli în domeniile legate de comerţ.
Acordurile OMC prevăd un mecanism comun de reglementare a diferendelor, prin care membri
îşi apără drepturile şi reglementează divergenţele care apar între ei.16
15
Tamaş D. Organizaţia Mondială a Comerţului. - Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 17.
16
Mincu G. OMC – o şansă ce trebuie realizată. - Economie şi Reforme Nr. 8(32), Chişinău, Septembrie 2001.
300
La ora actuală în afara sistemului OMC au rămas doar unele ţări care în trecut aveau
economii planificate şi o parte din ţările în curs de dezvoltare. Ţările cu economiile în tranziţie
privesc la OMC ca la o structură ce oferă o posibilitate importantă de integrare în economia
mondială şi de perfecţionare a bazei legislative naţionale în domeniile economic şi comercial.
11.5 Evoluţia comerţului exterior al Republicii Moldova
Exporturile de mărfuri ale RM realizate în luna decembrie 2009 s-au menţinut la nivelul
lunii precedente, fiind totodată superioare celor din luna decembrie 2008 (+15,3%). În anul 2009
exporturile au totalizat 1297,7 mil. dolari SUA, volum inferior celui realizat în anul 2008 cu
18,4%. Exporturile de mărfuri destinate ţărilor Uniunii Europene (UE–27) au însumat 678,5 mil.
Dolari SUA (cu 17,3% mai puţin faţă de anul 2008), deţinînd o cotă de 52,3% în total exporturi
(51,5% în anul 2008).
Ţările CSI au fost prezente în exporturile Moldovei cu o pondere de 37,8% (în anul 2008
–38,8%), ce corespunde unei valori de 490,5 mil. dolari SUA. Exporturile de mărfuri către
aceste ţări s –au redus cu 20,5%, comparativ cu anul 2008.
Analiza evoluţiei exporturilor pe ţări relevă, că reducerea livrărilor către România (-
28,6%), Ucraina (-43,1%), Italia (-18,7%), Federaţia Rusă (-8,7%), Polonia (-40,0%), Kazahstan
(-40,6%), Elveţia (-45,3%) şi Belarus (-12,9%), a influenţat diminuarea pe total exporturi cu
18,0%.
În anul 2009, comparativ cu anul anterior, s-au redus exporturile de metale comune şi
articole din metale comune (-75,3%), materiale textile şi articole din aceste materiale (-17,9%),
produse minerale (-77,3%), produse alimentare, băuturi şi tutun ( -9,9%), maşini şi aparate;
echipamente electrice; aparate de înregistrat sau de reprodus sunetul şi imaginile ( -16,9%),
articole din piatră, ipsos, ciment, ceramică, sticlă şi din materiale similare (-50,8%),
încălţăminte, pălării, umbrele şi articole din acestea (-45,1%), fapt care a condiţionat diminuarea
pe total exporturi cu 19,0%.
Totodată a fost înregistrată creşterea exporturilor de produse vegetale (+ 32,5%), ca
rezultat al sporirii livrărilor de fructe comestibile , nuci (+58,7%) şi produse chimice (de 1,7 ori)
în principal, produse farmaceutice (de 2,7 ori). Aceste majorări au atenuat scăderea pe total
exporturi cu 5,8%.
Importurile de mărfuri realizate în luna decembrie 2009 au însumat 361,7 mil. dolari
SUA, cu 9,8% mai mult faţă de luna anterioară şi cu 11,0% mai puţin comparativ cu luna
decembrie 2008.
În anul 2009 importurile au totalizat 3278,3 mil. dolari SUA, volum inferior celui realizat
în anul precedent cu 33,1%. Importurile din ţările Uniunii Europene (UE-27) s-au cifrat la
301
1422,5 mil. dolari SUA (cu 32,4% mai puţin decît în anul 2008), deţinînd o pondere de 43,4% în
total importuri (43,0% în anul 2008). Importurile de mărfuri provenite din ţările CSI au avut o
valoare de 1140,4 mil. dolari SUA (cu 34,3% mai mică faţă de anul 2008), care echivalează cu o
cotă de 34,8% în total importuri (35,4% în anul 2008).
Analiza evoluţiei importurilor pe ţări relevă, că reducerea livrărilor din Ucraina ( -
45,3%), Federaţia Rusă (-44,0%), România (-47,2%), Germania (-30,8%), China (-24,3%), Italia
(-24,4%), Belarus (-31,0%), Turcia (-25,7%), Japonia (-62,2%), Statele Unite ale Americii (-
51,8%), Franţa (-40,7%) şi Polonia (-27,8%), a influenţat diminuarea pe total importuri cu
31,1%.
În anul 2009, comparativ cu perioada similară din anul precedent, s-au redus importurile
de produse minerale (-36,2%), maşini şi aparate; echipamente electrice; aparate de înregistrat
sau de r eprodus sunetul şi imaginile (-38,9%), mijloace şi materiale de transport ( -59,7%),
metale comune şi articole din metale comune (-50,7%), materiale plastice, cauciuc şi articole din
acestea ( -32,6%), produse alimentare, băuturi şi tutun (-15,6%), articole din piatră, ipsos,
ciment, ceramică, sticlă şi din materiale similare ( -37,6%), produse chimice (-12,2%), materiale
textile şi articole din aceste materiale ( -14,4%), produse vegetale (-20,5%), fapt care a
condiţionat diminuarea pe total importuri cu 29,6%.
Decalajul considerabil în evoluţia exporturilor şi importurilor a determinat acumularea în
anul 2009 a unui deficit al balanţei comerciale în valoare de 1980,6 mil. dolari SUA, cu 1327,0
mil. dolari SUA
(-40,1%) mai mic faţă de cel înregistrat în anul anterior. Cu ţările Uniunii Europene (UE-
27) balanţa comercială s-a încheiat cu un deficit de 744,0 mil. dolari SUA (în anul 2008 –
1285,2 mil. dolari SUA), iar cu ţările CSI - de 649,9 mil. dolari SUA (în anul 2008 – 1120,1 mil.
dolari SUA).
Gradul de acoperire a importurilor cu exporturi în anul de referinţă a fost de 39,6% faţă
de 32,5% în anul 2008.
În perioada martie-decembrie 2008, Ministerul Economiei şi Comerţului a eliberat 1572
de autorizaţii pentru exportul de vinuri, zahăr alb, orz şi porumb. Pentru exportul de vinuri au
fost eliberate 561 autorizaţii. Astfel, conform autorizaţiilor eliberate agenţilor economici
exportatori de vinuri, cota acordată de către Uniunea Europeană pentru această grupă de produse
(60 000 hl) a fost distribuită în totalitate.
În ceea ce priveşte cota acordată pentru exportul de zahăr alb în UE (15 000 t), aceasta a
fost valorificată în proporţie de 99,33 % (14900 t). Au fost eliberate 759 de autorizaţii.
302
Începând cu luna iulie 2008, Ministerul Economiei şi Comerţului a eliberat autorizaţii de
export pentru orz (143 autorizaţii). Astfel, cota de 20 000 t acordată de către UE pentru această
categorie de produse, a fost valorificată în proporţie de 40,71 % (8141,02 t).
De la sfârşitul lunii octombrie până la finele anului 2008, au fost eliberate 109 de
autorizaţii pentru porumb. Aceasta presupune valorificarea cotei acordate de 15 000 t în
proporţie de 45,72% (6858,28 t).
11.6 Comerţul internaţional cu servicii

Cadrul conceptual al serviciilor. Conform lui Ion Hamzescu, serviciile sunt imatareriale,
intangibile, nestocabile, nedurabile, inseparabile de persoana prestatorului şi a utilizatorului,
eterogene, producţia şi consumul sunt simultane, iar preţul serviciului este un preţ al cererii.
Evoluţiile ultimelor decenii ne aduc ideia referitor la caracterizarea economiilor ţărilor
dezvoltate ca „economii ale serviciilor”.
Definiţiile variază de la cele bazate pe un singur criteriu de diferenţiere între bunuri şi
servicii până la cele detaliate care enunţă câteva caracteristici ale serviciilor. Majoritatea
definiţiilor accentuează în principal că serviciile sunt “activităţi al căror rezultat este nematerial
şi deci nu se concretizează într-un produs cu existenţă de sine stătătoare”. Asociaţia Americană
de Marketing defineşte serviciul ca: “activitatea oferită la vânzare care produce avantaje şi
satisfacţii fără a antrena un schimb fizic sub forma unui bun”. Există foarte multe servicii care se
concretizează în bunuri materiale cum ar fi: serviciile cinematografice editoriale, de informatică,
alimentaţie publică. Când vorbim despre materialitatea sau nematerialitatea serviciului, trebuie
clarificat dacă este vorba de activitatea propriu-zisă, de suporturile sale şi rezultate. Serviciul ca
act reprezintă prestarea efectivă şi pune în legătura activitatea prestatorului, mijloacele materiale
ale prestaţiei şi obiectul serviciului. Prestaţiile de servicii au caracteristici spaţiale şi temporale
ce le conferă trăsături de materialitate. Astfel ca şi în cazul bunurilor materiale şi în cazul
serviciilor este nevoie de mână de lucru, de capital tehnic şi sunt necesari beneficiari. Principala
diferenţă între procesul de producţie a serviciilor şi cel de fabricare a bunurilor materiale rezidă
în faptul că clientul face parte din sistemul de producţie. Acest sistem ar trebui denumit după,
opinia unor specialişti, cu termenul specific de “servucţie”. Astfel în practică, toate activităţile
pot fi plasate pe o scală undeva între a fi un serviciu pur (rezultate intangibile) şi un bun pur,
relevând existenţa unei continuităţi bunuri-servicii. De asemenea, pornind de la o altă
caracteristică principală a serviciilor şi anume faptul că producţia şi consumul, utilizarea lor
simultană, serviciile sunt privite ca efecte ale muncii sau ale acţiunii unor condiţii naturale.
Conform Dicţionarului Academiei de Ştiinte Comerciale din Franţa „serviciile sunt definite ca
303
ansamblul de avantaje sau satisfacţii procurate fie direct, fie prin folosirea unui bun pe care l-a
achiziţionat beneficiarul serviciului (automobil, aspiratoare), sau a dreptului de a-l utiliza”.
Tipologia serviciilor. Clasificările statistice, naţionale şi internaţionale ale serviciilor
sunt importante deoarece permit reflectarea stadiului dezvoltărilor economice, inclusive prin
comparaţii la nivelul ţărilor sau pe categorii de ţări, dar mai importantă din punct de vedere al
implicaţiilor asupra măsurilor de politică economică este desprinderea unor categorii de
servicii după criterii specifice. Există mai multe clasificări ale serviciilor.
O grupare a serviciilor este după sursele lor de procurare, împarţindu-le în servicii
comerciale şi necomerciale. Serviciile comerciale sunt cele procurate prin acte de vânzare-
cumpărare, prin intermediul pieţei, iar cele necomerciale (ne-marfă) ocolesc relaţiile de piaţă. O
altă grupare cuprinde serviciile publice dar şi cele furnizate de organizaţii private non-
profit. Serviciile necomerciale prestate de organizaţii sau instituţii non-profit, includ serviciile
religioase, de caritate, ale unor organizaţii sindicale. Serviciile private sunt cele care satisfac
nevoi particulare ale indivizilor sau familiilor, iar serviciile publice sunt definite ca activităţi
organizate, autorizate de o autoritate administrativă centrala sau locală, pentru satisfacerea de
nevoi sociale în interes public.
O altă clasificare, împarte serviciile în intermediare şi finale. Serviciile intermediare
sunt cele de producţie şi de afaceri, pentru întreprinderi sau pentru agenţii economici şi sociali.
Serviciile de producţie conform locului unde se desfaşoară se clasifică:
 Servicii integrate ale întreprinderii: de reparaţie şi întreţinere a utilajelor, de proiectare,
de cercetare, de evidenţă contabilă şi financiară etc.
 Servicii de producţie prestate de unităţi specializate ca de exemplu: servicii de leasing, de
marketing, de asigurări, reasigurări, financiare, telecomunicaţii, de stocare, de distribuţie,
transportare etc.
Serviciile finale sunt acelea care contribuie la satisfacerea nevoilor de consum ale
populaţiei, fiind un element constitutiv al calităţii vieţii acesteia. După natura nevoilor
satisfăcute şi modul lor de satisfacere, serviciile finale pot fi la randul lor:
 Servicii pentru consumul individual al populaţiei, obţinute prin cumpărare în cadrul
relaţiilor de piaţă sau prin “self-service”;
 Servicii publice, la nivelul bugetelor centrale sau locale şi ce se adresează unor nevoi
sociale sau mixte, fiind clasificate în servicii colective şi individualizate. Serviciile
colective includ: armata, poliţia, protecţia mediului etc., sau individualizate
(personalizate) învăţământ, sănătate, cultură etc.
Natura efectelor activităţilor de servicii reprezintă un alt criteriu frecvent utilizat de
clasificarea acestora. Astfel serviciile pot fi materiale şi nemateriale.
304
Serviciile materiale sunt cele încorporate în bunuri dar şi cele care vizează direct
producţia materială, cum ar fi: transportul, distribuţia, repararea şi întreţinerea echipamentelor
industriale şi casnice etc. Serviciile nemateriale nu se concretizează în bunuri materiale şi nici
transformări de natură materială, ele contribuind de regulă, la satisfacerea unor nevoi spirituale
ale indivizilor sau a unor nevoi sociale, colective. Natura, efectele activităţii de servicii,
influenţează şi posibilităţile şi modalităţile de comercializare a acestora. Din acest punct de
vedere, serviciile pot fi clasificate în:
• Transferabile (comercializabile)
• Netransferabile (necomercializabile).
Serviciile transferabile sunt cele care pot fi schimbate la distanţă, încorporate fie în
bunuri materiale, fie cu ajutorul unui suport electronic sau de alta natură. Aceste servicii pot
astfel “călatori” şi chiar trece frontierele. Este vorba de servicii editoriale (încorporate în cărţi,
reviste, ziare), cinematografice şi servicii care pot fi transmisibile prin folosirea unor
echipamente fizice (servicii de telecomunicaţii, transporturi, informatică).
De asemenea conform modalităţii de furnizare, serviciile se clasifică:
• Servicii care necesită deplasarea producătorului (persoana fizică sau juridică);
• Servicii care presupun deplasarea consumatorului la locul ofertei (turişti, studenţi,
cercetători, savanţi).
Un alt criteriu de clasificare a serviciilor este acela în funcţie de raportul capital/muncă în
procesul de producţie a serviciilor:
• Servicii care se bazează pe personal;
• Servicii care se bazează pe echipamente.
Un numar important de clasificări ale serviciilor au drept criteriu de bază natura
prestatorului. Astfel, în concordanţă cu forma de proprietate şi modul de organizare a
prestatorilor de servicii, ele se se disting conform sectoarelor:
• Publice: tribunale, spitale, cazări, poştă, şcoli, etc.;
• Asociative constituit din organisme de ajutor şi asistenţă: biserici, muzee;
• Private: companii aeriene, instituţiile financiar-bancare şi de asigurări, etc.
De asemenea mai există servicii: tradiţionale şi moderne. În afară de clasificările
anterioare există alte posibilităţi de structurare a serviciilor conform criteriilor: motivaţia de
cumpărare, gradul de diferenţiere şi personalizare a serviciilor de exemplu: servicii standard şi
servicii individualizate, numărul de beneficiari şi multe altele.
Sectorul serviciilor în mod tradiţional a fost considerat un element al economiei naţionale,
mai precis un accesoriu al procesului de producţie şi distribuţie de bunuri ce şi-a sporit continuu
importanţa şi ponderea schimburilor economice internaţionale din ultimele decenii. Preocupările
305
pentru definirea comerţului international cu servicii au sporit la sfârşitul anilor ‟70 dupa deciziile
de a negocia problema serviciilor sub egida GATT-ului. Comerţul internaţional cu servicii este
definit ca activitatea de export şi import de servicii, respectiv de vânzări şi cumpărări ce
depăşesc efectiv frontiera vamală a ţării. Problema este însă că în multe situaţii vânzarea sau
cumpărarea serviciilor în străinătate presupune deplasarea în acest scop a producătorilor, deci,
mişcarea factorilor de producţie şi anume a muncii şi capitalului. Prin conţinutul lor, serviciile
internaţionale implică atât operaţiuni comerciale, cât şi operaţiuni investiţionale, ceea ce face ca
schimburile internaţionale de servicii să fie constituite concomitent atât din comerţul
internaţional cu servicii propriu-zise, cât şi din fluxurile determinate de mişcarea capitalului şi a
muncii. Serviciile pot fi considerate ca obiect al comerţului internaţional având origine externă,
deci, fiind furnizate de o întreprindere ce nu aparţine ţării consumatoare. În unele situaţii
realizarea proximităţii dintre consumatori şi producători implică deplasarea în străinătate a
consumatorilor.
În funcţie de aceste modalităţi de furnizare, pot fi clasificate restricţiile, măsurile de

reglementare şi politicile de liberalizare care pot viza comerţul cu servicii, mişcarea factorilor de
producţie sau mişcarea consumatorilor de servicii. În legătură cu modalităţile de furnizare,
serviciile care fac obiectul tranzacţiilor internaţionale sunt clasificate în servicii “factor” şi
“non-factor”. Serviciile factor se referă la venituirile provenite din mişcarea în exteriorul ţării a
factorilor de producţie. Veniturile din investiţii, redevenţe şi veniturile din muncă sunt incluse în
această categorie. Serviciile non-factor conform Organizaţiei Mondiale a Comerţului sunt
clasificate în trei categorii: “transporturi”, “turism” şi “alte servicii”. Categoria “alte servicii”
include comerţul cu servicii de comunicare, financiare, asigurări non-marfare, reparaţii, servicii
culturale, leasing, construcţii şi inginerie, consultanţă, reclamă, servicii de informatică,
redevenţe şi venituri din licenţe, alte servicii de afaceri. O categorie aparte o reprezintă serviciile
guvernamentale care cuprind cheltuielile ambasadelor şi consulatelor, unităţilor militare, altor
entităti publice, în străinatate şi acelea ale personalului lor, ca şi încasările provenind de la
ambasade, consulate etc.
Comerţul cu servicii se referă la vânzarea şi livrarea a unui produs intangibil numit

serviciu, între un producător şi consumator. Comerţul cu servicii are loc între producători şi
consumatori, care sunt, din punct de vedere juridic, cu sediul în ţări diferite. Comerţul
internaţional cu servicii este definit prin cele patru moduri de furnizare a Acordului General
privind Comerţul cu Servicii (GATS).
306
1. Transfrontaliere comerciale, care este definit ca furnizarea unui serviciu de pe
teritoriul unei ţări pe teritoriul celeilalte ţări;
2. Consumul în străinătate - acest mod se referă la furnizarea unui serviciu de la o ţară
la consumator de servicii de orice altă ţară;
3. Prezenţa comercială - care acoperă serviciile oferite de un furnizor de servicii de o
ţară pe teritoriul oricărei alte ţări;
4. Prezenţa persoanelor fizice - care se referă la serviciile oferite de un furnizor de

servicii de o singură ţară, prin prezenţa persoanelor fizice pe teritoriul oricărei alte ţări.
Comerţul internaţional cu servicii are următoarele caracteristici: are la bază atât factori
comuni (comerţul cu bunuri), dar şi factori specifici, modificarea naturii tranzacţii frecvente,
axarea pe tipologia conturată în cadrul GATS.
Pe lîngă clasificările efectuate mai sus putem evidenţia clasificările serviciilor în

corelaţie cu comerţul cu bunuri:
 Servicii încorporate în bunuri (filme, cărţi, componente pentru sectorul
informatic);
 Servicii complementare comerţului cu bunuri (financiare, bancare, asigurare, de
promovare, servicii de transport, distribuţie, depozitare);
 Servicii care se substituie comerţului cu bunuri (leasing-ul, franchisingul,
serviciile de reparaţii şi întreţinere);
 Servicii care se comercializează independent de bunuri (servicii contabile şi de
audit, juridice, asigurări de persoane şi alte asigurări non-marfă, medicale, de
telecomunicaţii, informatice, turistice)
Majoritatea sectoarelor prestatoare de servicii se caracterizează prin concurenţă imperfectă,

numeroase pieţe de servicii se confruntă cu problema informaţiei imperfecte sau asimetrice,
anumite segmente ale pieţei se ciocnesc cu acutizarea problemei externalităţilor. În acelaşi timp
am putea menţiona că piaţa serviciilor este influenţată de următoarele elemente: rolul strategic al
serviciilor în conexiune cu exporturile de bunuri, creşterea responsabilităţii producătorilor pentru
bunurile ofertate, sporirea complexităţii tehnice a bunurilor comercializate, diminuarea distanţei
economice dintre state.
Comerţul cu servicii are la bază următoarele principii:

 Nediscriminarea în relaţiile comerciale dintre participanţii la acordurile bilaterale şi
multilaterale;
307
 Concurenţa loială şi transparenţa reglementărilor la nivel naţional;
 Noua reciprocitate funcţională şi evolutivă;
 Sporirea accesului prestatorilor de servicii la pieţele externe;
 Liberalizarea comercială.
Aspectele specifice ale comerţului internaţional cu servicii se bazează pe: regulile şi

conceptele general aplicabile şi unitare în raport cu toate acţiunile care pot afecta tranzacţiile,
regulile specifice în plan sectorial în raport cu particularităţile diferitelor categorii de servicii,
preocupările diferenţiate pe sectoare şi înscrise în programe concrete de liberalizare şi
dereglementare.
Comerţul cu servicii are următoarle restricţii specifice:
 Limitarea numărului de prestatori de servicii într-un anumit sector;

 Interzicerea accesului prestatorilor străini;
 Limitarea cifrei de afaceri, a obiectului de activitate şi a numărului de angajaţi;
 Impunerea structurii de proprietate şi a formei juridice a prestatorului de servicii;
 Plafonarea cotei de piaţă şi a capitalului investit;
Instrumentele de politică comercială folosite în comerţul cu servicii sunt: restricţiile

cantitative, măsurile bazate pe preţ, măsurile care impun prezenţa fizică a prestatorului pe piaţa
respectivă sau obligaţia de a crea firme pe acel teritoriu, obstacolele tehnice (cerinţele privind
autorizarea, reglementările specifice a unor pieţe sectoriale), măsurile care decurg din
funcţionarea pieţelor publice (achiziţiile guvernamentale, stimulentele).
În funcţie de efectul distorsionant al reglementărilor asupra pieţei serviciile se împart:
 Servicii bancare, de asigurări, de transport aerian şi de comunicaţii sunt supuse unui

înalt grad de reglementare;
 Servicii de distribuţie şi de transport rutier se definesc printr-un nivel moderat de
reglementare;
 Alte tipuri de servicii ce se caracterizează printr-un nivel aparent redus de
reglemetare.
Am putea menţiona următoarele căi de liberalizare a comerţului cu servicii:
 Armonizarea legislaţiilor naţionale;
308
 Înlăturarea barierelor din calea fluxurilor de servicii.
Conform GATT-ului, comerţul internaţional cu servicii este definit ca activitatea de

export şi import de servicii, respectiv de vânzări şi cumpărări ce depăşesc efectiv frontiera
vamală a ţării. Deci, totalitatea tranzacţiilor cu servicii desfăşurate la nivel mondial formează
comerţul internaţional propriu-zis cu servicii, care poate fi analizat pe baza datelor din
statisticile balanţelor de plăţi. În perioada anilor „80-2007 are loc expansiunea comerţului cu
servicii. Creşterea rolului serviciilor în cadrul comerţului mondial relevă o accentuată tendinţă
de creştere a specializării în cadrul diviziunii internaţionale a muncii, în care ţările dezvoltate
ocupă o poziţie dominantă. Se constată o creştere continuă a comerţului internaţional cu servicii.
Acesta are o serie de particularităţi care-l deosebesc de comerţul internaţional cu bunuri
materiale, care sunt produse într-o ţară şi exportate în altă ţară. Ponderea exporturilor de servicii
în totalul exporturilor mondiale a crescut de la 17% la 60%.
Exportul mondial al serviciilor a crescut cu 11% în 2008 ajungând la 3.7 mlrd.$. Cea mai
rapidă creştere dintre ramurile serviciilor a fost înregistrată de ramura transporturilor (15%
creştere), fiind urmată de turism (10%) şi de serviciile comerciale (10%). Alte servicii
comerciale, care includ servicii financiare, reprezintă mai mult de jumătate din valoarea totala a
exporturilor (51%), în timp ce transportul şi turismul reprezentă ¼ (23% şi 25% respective).
Comerţul regional, care a crescut rapid în primele 9 luni ale anului 2008 (13% pentru export şi
10% pentru import), a devenit mai lent în ultimul semestru (-2% pentru export şi -3% pentru
import). Cel mai afectat sector totuşi a fost sectorul turismului (-2% la export şi -6% la import).
În 2008, exportul de servicii a crescut cu 11% (1.9 trln.$) în timp ce importurile au crescut cu
10% (1.6 trln.$). (vezi tabel 1).
Expotul Mondial de Servicii după categorii majore, 2008 (mlrd.$)
Tabel 11.1.
valoare %
2000-2008 2006 2007 2008
Servicii 3730 12 13 19 11
comerciale
Transport 875 12 10 20 15
Turism 945 9 10 15 10
Alte servicii 1910 14 16 22 10
Sursa: elaborat de autor în baza Raportului comerţui internaţional al Organizaţiei Modiale a Comerţului
2009
În 2008, exportul serviciilor comerciale a Americii de Nord a crescut cu 9%, atingând
suma de 603 mlrd.$, în ce timp ce importurile au crescut la 6%, înregistrând 473 mlrd.$. (vezi
figura.1).
309
Figura 1. Comerţul internaţional cu servicii pe regiuni în 2008, mlrd. Dolari SUA
Sursa: elaborat de autor în baza Raportului comerţui internaţional al Organizaţiei Modiale a
Comerţului 2009
Impactul crizei financiare de asemenea este evident şi în cazul Europei. Exportul regional
de exporturi de servicii a crescut cu 19 % în primele 9 luni, ca apoi sa scadă cu 11% în
următoarele luni. Ratele de schimb valutar la rândul său tot ar avea un impact asupra acestei
scăderi bruşte, însă nu le putem învinui în această scădere bruscă. Exporturile serviciilor
comerciale din America de Sud şi Centrală, a crescut cu 16% (109 mlrd.$) în 2008, în timp ce
importurile au crescut cu 20% (117mlrd.$). CSI au avansat cu 26% în exportulcu servicii
înregistrând în 2008 (83mlrd.$), în timp ce importurile au crescut cu 25% (114 mlrd.$). Exportul
serviciilor comerciale ale Africii au crescut cu 13% în 2008 (88 mlrd. $), importurile de
asemenea au crescut cu 15% (121 mlrd.$). Exportul serviciilor comerciale din Orientul Mijlociu
a ajuns la suma de 94 mlrd.$ în 2008, cu 17% mai mult ca în anul precedent; importurile au
crescut cu 13% ajungând la 158 mlrd $. Exporturile Asiei constituiau 837 mlrd.$ în 2008, însă
importurile înregistrează 858 mlrd. Cele a Orientului Mijlociu înregistrează numai 94 mlrd $.
Exporturile Americii de Nord înregistrează 603 mlrd $, cele a Americii Centrale şi de Sud numi
109 mlrd $, Vezi figura 2. Analizând figura 2, observăm că ponderea cea mai mare este
înregistrată de Europa 1919 mlrd $.
310
Figura 2. Exportul mondial de servicii comerciale pe regiuni, în 2008, mlrd. Dolari SUA
Sursa: elaborat de autor în baza Raportului comerţui internaţional al Organizaţiei Modiale a Comerţului
2009
În 2008, exportul serviciilor de asemenea a crescut şi în SUA, cu 10% (522 mlrd.$). Cota
ţării în exportul mondial de servicii era de 14% (tabela 1), Marea Britanie rămânând a doua după
mărimea cotei, şi fiind al doilea cel mai mare exportator din lume de servicii-7.6% (283 mlrd.$).
Cei mai mari exportatori ai serviciilor sunt: SUA pe primul loc (10.5%, 364 mlrd.$), Germania
pe locul doi (8.2%, 285 mlrd .$); Marea Britanie pe locul trei (5.7%, sau 199 mlrd.$), Japonia pe
locul trei (166 mlrd.$ sau 4.4%), fiind urmată de China (152 mlrd.$ sau 4,4%). Vezi figura 2.
În 2008, exportul mondial de servicii de transport a crescut cu 16 % înregistrând 890 de
miliarde de dolari. În cazul din Japonia şi UE (27), acestea au scăzut cu 9%. Singapore a
înregistrat o scădere de 15 %. Exporturile de servicii de transport în Hong Kong, China au rămas
pozitive şi au crescut cu 2 %, în timp ce pentru Statele Unite, exporturile de aceste servicii au
rămas în staţionare. Criza economică a avut un efect direct asupra industriei navale. Exporturile
de servicii din Republica Coreea, au înregistrat o creştere de peste 40 %, în medie, în primele
nouă luni din 2008, descrescând cu 31 % în primul trimestru al anului 2009. În aceeaşi perioadă,
exporturile de servicii de transport din Hong Kong, China a scăzut cu 17 %. La începutul lui
2009, aproape toate regiunile au fost afectate de criza economică. În Europa, exporturile de
servicii de turism au scăzut de 24 % în UE (27) şi 8 % în Elveţia. Turcia, ale căror venituri
legate de turism au avut o rată de creştere mai rapidă în 2008 (19 la sută), a înregistrat o scădere
a veniturilor cu 11 % în primul trimestru al anului 2009.
În America de Nord, exporturile de serviciilor de turism a scăzut de la 9 % în timp ce în
Canada, au scăzut, încadrându-se la 24 %. În Asia, exporturile Thailandei au scăzut cu 26 % şi în
311
Australia au scăzut de peste 18 %. În Africa, veniturile legate de serviciile de turism în Egipt şi
Maroc au scăzut cu 17 %, iar 30 % între ianuarie şi martie 2009. Insulele Maldive referitor la
serviciile turistice înregistrează, o scădere cu mai mult de 20 % în 2009. Circa 70 % din
beneficiarii serviciilor turistice ale Insulelor Maldive sunt europeni. Cambodgia este prima ţară
exportatoare de servicii turistice dintre ţările cel mai puţin dezvoltate. În 2007, veniturile
provenite din serviciile turistice înregistrau 76 % din totalul exporturilor de servicii a ţării şi de
13 % din PIB-ul său. În cursul ultimului trimestru al anului 2008, exporturile de servicii turistice
au rămas în staţionare.
Alte servicii comerciale sunt mai rezistente la încetinirea creşterii economice. Exportul
mondial de alte servicii comerciale a crescut de 11 % în 2008 înregistrează 1 935 miliarde de
euro. Categoria "Alte servicii de afaceri" a rezistat mai bine în condiţiile dr criză economică
decât serviciile de transport şi de turism. Exportul mondial de alte servicii comerciale a fost mai
puţin dinamic decât exporturile serviciilor de transport în primele două trimestre ale anului 2008,
înregistrând o creştere de 18 %. Exporturile de alte servicii comerciale a fost estimată la 15 % la
nivel global. În 2008, exporturile de servicii a Rusiei au fost unele dintre cele mai dinamice,
înregistrând aceiaşi rată ca şi în anul 2007 (37%). În 2008, Federaţia Rusă a devenit unul dintre
cei mai mare exportatori de alte servicii comerciale, fiind al zecelea pe plan mondial. Serviciile
de afaceri, serviciile profesionale tehnice, reprezintă mai mult de jumătate din exporturile de alte
servicii având ca principali actori: UE (27), Statele Unite şi Elveţia.
Exporturile de servicii financiare s-au prăbuşit. Scăderea exporturilor de servicii de afaceri,
se datorează în mare parte crizei financiare mondiale. După înregistrarea celei mai rapide creşteri
în categoria de alte servicii comerciale 2007 (32 %), în conformitate cu estimările specialiştilor,
exportul mondial de servicii financiare a crescut doar 2 % în 2008. În timpul primului trimestru
al anului 2009, exportul mondial de servicii financiare a înregistrat o creştere de 26 %. Balanţa
de plăţi a exporturilor de servicii financiare constă, în principal din taxe şi comisioane încasate
de către bănci rezidente (şi a altor instituţii financiare), în activităţi de gestionare a activelor
financiare şi tranzacţii care implică relaţii financiare cu nerezidenţi. Din cauza crizei pieţei
financiare, valoarea activelor în cadrul gestionării au scăzut brusc, în urma cărora a rezultat o
reducere a valorii nete a comisioanelor şi a redevenţelor de către băncile rezidente, precum şi,
prin urmare, o prabuşire a exporturilor serviciilor financiare.
În UE (27) şi Elveţia exporturile de servicii financiare au scăzut cu 20 % în ultimul trimestru
al anului 2008. În Statele Unite, exporturile de servicii financiare a scăzut cu 14 % în ultimului
trimestru al anului 2008. În primul trimestru a anului 2009 exporturile de servicii are au scăzut în
continuare cu 13 % pentru Statele Unite şi 30 % pentru UE (27). Cele mai spectaculoase scăderi
312
s-au înregistrat între ianuarie şi martie 2009 în economiile din Asia: Hong Kong, China (-32 %),
şi de Republica Coreea (-56 %).
În ceea ce priveşte balanţa comercială, aceasta este deficitară la nivel global. Analizând
balanţa comerţului internaţional cu servicii pe regiuni în 2008, vezi figura 3, observăm că
America Centrală şi de Sud înregistrează un deficit de 8 mlrd $, CSI de asemenea are un deficit
de 31 mlrd $, Africa - 33 mlrd $, Orientul Mijlociu - 64 mlrd $ şi Asia la fel înregistrează un
deficit de 21 mlrd $. Părerea noastră şi a specialiştilor din domeniu că aceste deficite a balanţei
comerciale sunt datorate în mare parte crizei financiare mondiale.
Figrua 3. Balanţa comerţului cu servicii pe regiuni în 2008, mlrd dolari SUA

Sursa: elaborat de autor în baza Raportului comerţui internaţional al Organizaţiei Modiale a Comerţului 2009
Comerţul cu servicii al Republicii Moldova.
În anii 2006 şi 2007, Moldova a avut o balanţă comercială pozitivă pentru servicii, iar
deficitul balanţei comerciale pentru bunuri a crescut semnificativ. Totuşi, balanţa comercială a
serviciilor a fost întotdeauna pozitivă numai cu ţările CSI, spre care sunt orientate aproape 30%
din exporturile de servicii, şi doar în 2007 ea a devenit pozitivă şi în cazul celorlalte ţări ale
lumii. O parte importantă a comerţului cu servicii este orientată spre UE: Germania şi România.
În 2007 cota comerţului cu servicii a înregistrat 11,5% din totalul exporturilor de servicii din
2007. Ponderea exporturilor spre Germania în total exporturi a scăzut de la 8,8% în 2000 la 3,7%
în 2007, iar ponderea exporturilor spre România a crescut, chiar şi după aderarea ei la UE, de la
5,8 % în 2000, la 7,8 % în 2007. Analiza competitivităţii exporturilor de servicii spre aceste
două ţări importante din Europa Occidentală şi de Est este sugestivă sub aspectul capacităţilor
313
companiilor moldoveneşti prestatoare de servicii de a concura pe pieţele europene. Serviciile
exportate de Moldova nu sunt foarte variate. Transportul, turismul, comunicaţiile şi alte servicii
de afaceri constituie mai mult de 90% din serviciile exportate. Ponderea este aproape aceeaşi
pentru România (95%) şi Germania (86%). Totuşi, structura generală a serviciilor exportate în
cele două ţări diferă. În cazul Germaniei, exportul serviciilor de transport, turism şi comunicaţii
au aproximativ aceeaşi pondere, între 23% şi 28%. În România, serviciile de comunicaţii deţin
ponderea de 41% din total, iar serviciile de transport se află pe locul al doilea, înregistrând mai
mult de 35% din totalul de servicii exportate în această ţară.
Serviciile de construcţii reprezintă, de asemenea, un domeniu în care R. Moldova pare să
aibă un avantaj comparativ pe piaţa Germaniei, Italiei, Franţei. Serviciile de construcţii exportate
în Germania începând cu 2002 au reprezentat exporturi importante în anii 2004, 2006 şi 2007.
Serviciile de turism exportate în România, care cândva reprezentau 26% din totalul exporturilor
în România şi 6% din totalul exporturilor de servicii comerciale au scăzut la doar 2,3% şi 0,8% a
serviciilor de turism în anul 2006. În anul 2007, după aderarea României la UE, situaţia nu diferă
foarte mult.
Serviciile de transport sunt orientate în principal spre pieţele CSI, care constituie aproape
50% din exporturi. Un Acord de Liber Schimb ar evidenţia limitele şi dezavantajele Moldovei
cauzate de lipsa armonizării cadrului legislativ naţional cu acquis-ul comunitar şi de
infrastructura subdezvoltată. Intensificarea schimburilor comerciale între UE, CSI şi Asia va
asigura un flux tot mai mare de bunuri, care vor tranzita teritoriul Moldovei. Sectorul
transporturilor ar putea beneficia de pe urma acestor evoluţii şi ar putea deveni un important
centru logistic între Est şi Vest. Această posibilitate este destul de relevantă pentru transportul
rutier, întrucât companiile moldoveneşti, înregistrează anumite succese. Actualmente, serviciile
au pătruns pe agenda unor reuniuni internaţionale, acentuându-se concurenţa externă. O perioadă
lungă sectorul serviciilor nu a fost recunoscut, serviciile fiind neglijate de economişti şi
încadrate în sfera neproductivă. Această situaţie de fapt s-a schimbat în ultimele doua-trei
decenii, ajungându-se la concluziile:
 serviciile pot crea locuri de muncă contribuind la limitarea şomajului;
 sectorul terţiar este suus unor multitudini de reglementări;
 oferta de servicii diferenţiate şi adaptate la cerere constituie un element esenţial al
competitivităţii întreprinderilor.
314
11.7 Principalele postulate ale avantajelor competitive după M.Porter. Principalele
strategii ale competitivităţii în lume.
Teoria determinantelor concurenţiale

Recent, Michael Porter reprezentant al şcolii de Business din Harvard, a introdus o nouă
teorie a competitivităţii, deseori numită modelul „diamant”, bazându - se pe concluziile studiilor
precedente asupra competitivităţii întreprinderilor [1980, 1985] în analiza competitivităţii
naţionale. Autorul, în 1989, propune un model care are scopul de a explica rolul ţărilor în
identificarea şi menţinerea avantajelor competitive ale firmelor pe pieţele internaţionale. Porter
de la început subliniază faptul că pe piaţa internaţională, în primul rând, concurează firmele, şi
nu ţările17.
Modelul lui Porter deţine ideea că, în pofida globalizarii producţiei şi a schimburilor,
avantajul competitiv este creat şi sustinut printr-un proces puternic localizat, spaţiile naţionale
fiind cele care prin specificul lor economic, instituţional, cultural permit sau nu dezvoltarea unor
activitaţi economice, subramuri sau ramuri economice. Factorii consideraţi de Porter drept
determinanţi pentru avantajul competitiv sunt grupaţi în mai multe categorii, la fel de importante
fiind şi relaţiile dintre aceştea. Sistemul în ansamblul său are structura unui diamant, de unde şi
denumirea pe care a căpătat-o modelul.
Conform modelului lui Porter, factorii determinanţi pentru crearea şi susţinerea
avantajului competitiv la nivel naţional sunt grupaţi în patru categorii.
Şansa
Strategia firmei, structura
firmelor şi concurenţa
Determinanţii Determinanţii
factoriali cererii
Industiile din amonte şi din Guvernul

aval
Figura 2. Strategia firmei, structura firmelor şi concurenţa

Sursa: Porter M. L'Avantage concurrentiel des nations. –Paris: Inter Edition, 1993 şi completările autorului
17
Porter Michael „L'Avantage concurrentiel des nations” Inter Edition, Paris 1993, p.69-131
315
F1. Determinanţii factoriali arată dotarea ţării cu factori de producţie: resurse umane,
resurse naturale, resurse de cunostinţe: tehnice, ştiinţifice, de piaţă, capital, structura pieţei
financiare, infrastructura;
F2. Determinanţii cererii interne ce reflectă: nivelul şi structura acesteia ce determină o
calitate înaltă a produselor, gradul de sofisticare, capacitatea de a formula nevoi cu caracter
anticipativ:
F3. Industriile din amonte şi din aval indică legăturile dintre industrii. Activitaţile cu
care o anumită ramură intră în legătură în amonte sau în aval, fiind amplasate în aceiaşi ţară,
contribuie, prin nivelul lor de dezvoltare a respectivei ramuri, la creşterea competitivităţii
internaţionale datorită accesului mai mare la subansamle;
F4. Strategiile şi structurile organizaţionale ale firmelor şi anume utilizarea şi aplicarea
lor determină competitivitatea internaţională a unei ţări18 [I, 24].
Climatul concurenţial este decisiv pentru crearea şi menţinerea avantajelor competitive
ale firmelor datorită concurenţei accerbe dintre întreprinderi în interiorul ţării. Rivalitatea dintre
mai multe întreprinderi este favorabilă, deoarece ea impune creşterea calităţii, reînoirea lor,
determinarea apariţiei de noi produse şi servicii etc.
Analizând aceşti factori, ajungem la concluzia că condiţiile ofertei sunt apropiate de
noţiunea dotării factoriale a teoriei comerţului internaţional. Totuşi, pentru M. Porter noţiunea de
factori este mai vastă; spre deosebire de teoriile clasice care făceau referire doar la factorii de
bază, el atrage atenţia asupra unor factori mai avansaţi ce reflectă mai bine nivelul actual de
dezvoltare a industriilor.
Al doilea “vârf al diamantului” include condiţiile cererii, ce descriu natura şi mărimea
pieţei naţionale şi, în special, gradul de sofisticare. Din perspectiva teoriei sale, cererea internă
are următoarele attribute: compoziţia cererii, dimensiunile şi tipul creşterii cererii. Economiştii
au identificat, de asemenea importanţa condiţiilor de cerere în comerţul internaţional.
Aceste două categorii de factori, şi dentificate de M.Porter[1990] şi analizate mai sus,
aparţin analizei jocului concurenţial, şi nu analizei tradiţionale a schimburilor internaţionale. Pe
de o parte, acestea constituie condiţiile concurenţiale, iar pe de altă parte, relaţiile dintre diferiţi
parteneri în cadrul industriei. Vorbind de industriile din amonte şi aval, care mai sunt numite
industrii furnizoare şi adiacente, menţionăm că ele reprezintă al treilea vîrf al diamantului, care
are ca scop furnizarea subansamblurilor pentru obţinerea produselor finite. Ţările, utilizând
industrii pe orizontală şi pe verticală mai concentrate şi mai specializate, devin competitive,
18
Michael Porter„L'Avantage concurrentiel des nations”/Inter Edition/Paris/1993
316
contribuind la creşterea productivităţii internaţionale, sprijinind industriile ce se află în
competiţie internaţională.
Strategia, structura şi rivalitatea firmelor formează al patrulea „vârf al diamantului”.
Acest determinant reprezintă mediul în care firmele sunt create, organizate şi conduse. Se ştie că
succesul ţării, al întreprinderilor depinde de strategiile pe care le adoptă acestea. Analiza
condiţiilor concurenţiale, anume rivalitatea dintre întreprinderi, ia în considerare caracteristicile
structurale ale industriei şi strategiile întreprinderilor ce stimulează creşterea competitivităţii. O
importanţă aparte este acordată şi furnizorilor unei industrii şi sectoarelor apropiate, fapt datorat
procesului de producţie şi distribuţie în ansamblu în analiza competitivităţii. În această
perspectivă, relaţiile puternice şi de lungă durată cu furnizorii şi distribuitorii constituie un atu.
Porter este de părerea că anume firmele care se confruntă cu o concurenţă acerbă, reuşesc pe
pieţe externe. Factorii sus - menţionaţi au, conform teoriei lui M. Porter, un rol important în
crearea unei creşteri economice, şi anume în ridicarea competitivităţii. Însă elementele
fundamentale ale diamantului sunt influenţate de climatul internaţional şi acţiunea
guvernamentală. Politica guvernului contribuie la crearea şi susţinerea avantajelor concurenţiale
prin investiţii publice, subvenţii, dezvoltarea ramurilor adiacente, reglementarea cadrului
concurenţial, crearea infrastructurii, pregătirea cadrelor etc. Şansa constituie un element ce nu
are cu ceea ce are loc în interiorul ţării şi uneori nu poate fi inluenţat de întreprinderi, guverne.
Drept exemplu ne pot servi următorii factori: războaie, calamităţi naturale, decizii politice,
şocuri. Aceste evenimente sunt considerate importante, deoarece crează discontinuităţi care
formează modificări în poziţiile competitive.
După părerea lui Porter, ţările ale căror elemente ale „diamantului” se interacţionează
reciproc, posedă avantaje concurenţiale de lungă durată şi contribuie la obţinerea competitivităţii
la nivel internaţional. El a diferenţiat această teorie de teoriile comerţului tradiţional, susţinând
faptul că prosperitatea naţională nu este moştenită, ci creată la alegere. Cu alte cuvinte,
bunăstarea naţională nu este stabilită de factorul dotare, ci creată prin alegeri strategice. El a
demonstrat diferite alegeri de creare a bunăstării, care puteau fi destul de limitate în lume de
către teoriile tradiţionale de comerţ. În trecut, competitivitatea ţării era bazată pe avantajul
comparativ ca forţă de muncă ieftină şi resurse naturale; astăzi, competitivitatea constă în
condiţii avansate de factori bazaţi pe cunoştinţe, infrastructură dezvoltată, tehnologie înaltă şi
inovaţie. Potrivit lui M. Porter, nu este important ce mărfuri produci, ci cum le produci. Cu toate
că rolul de bază este diferit, sectorul public şi privat se unesc pentru a crea o economie
productivă şi competitivă. Deşi o politică fiscală şi monetară bună, un sistem legal eficient şi
instituţiile democratice stabile sunt foarte importante într-o economie de succes, acestea nu sunt
suficiente. În final, competitivitatea este creată la nivel microeconomic. Aceasta se bazează pe
317
calitatea condiţiilor microeconomice, precum şi pe strategiile şi practicile de funcţionare a
întreprinderilor. Competitivitatea este un fenomen multidimensional, inevitabil, înglobând
întreprinderile, sectoarele economiei şi întrega naţiune. Succesiunea acestor factori determină
ceea ce Porter numeşte „stadii de dezvoltare economică”, prin care trec economiile naţionale,
pentru a atinge o competitivitate internaţională. El identifică patru stadii distincte ale avantajelor
competitive:
I. Stadiul avantajelor bazate pe dotarea factorială a ţării. Acest stadiu este tipic ţărilor în
curs de dezvoltare. Economia în acest stadiu este foarte sensibilă la crizele economice mondiale
şi la schimbarea cursurilor mondiale, care duc la instabilitatea cererii şi preţului;
II. Stadiul avantajelor bazate pe investiţii se caracterizează printr-o creştere rapidă a
gradului de ocupare a forţei de muncă şi a salariilor. Economia devine mai puţin sensibilă la
crizele mondiale şi la schimbarea cursurilor valutare în comparaţie cu perioada precedentă;
III. Stadiul avantajelor bazate pe inovaţii. În această etapă, nu posedarea factorilor, ci
insuficienţa lor poate contribui la creşterea competitivităţii, stimulând introducerea noilor tehnici
şi tehnologii;
IV. Stadiul avantajelor bazate pe bogăţia naţională. Conform lui Michael Porter aceasta
poate duce la declin, deoarece se micşorează motivaţia, slăbeşte concurenţa, scade cererea
internă;
În afară de factorii determinanţi şi stadiile de dezvoltare a avantajelor competitive M.
Porter, mai analizează în lucrarea sa cele cinci forţe motrice concurenţiale:
318
POTENŢIALII
NOU - INTRAŢI
Ameninţare
Puterea de negociere a a noilor
furnizorilor intraţi Puterea de negociere a
cumpărătorilor
CONCURENTII DIN
RAMURA DE ACTIVITATE
CUMPĂRĂTORI
FURNIZORI
RIVALITATEA DINTRE
FIRMELE EXISTENTE
Ameninţarea produselor sau

serviciilor de substituţie
PRODUSE
SUBSTITUIENTE
Figura 3 Modelul Forţelor concurenţiale

Sursa: Porter M. Avantajul Concurenţial. –Bucureşti: Editura Prut, 2001 p. 98
1. Concurenţa dintre vânzători în cadrul ramurii.

2. Încercarea întreprinderilor din alte ramuri de a atrage consumatorii prin oferirea
bunurilor de substituţie.
3. Posibilitatea intrării a noilor concurenţi pe piaţă în cadrul ramurii.
4. Capacitatea vânzătorilor de materie primă de a-şi impune condiţiile.
5. Capacitatea consumatorilor de a-şi impune condiţiile.
Modelul celor cinci forţe concurenţiale al lui M. Porter este un puternic instrument
utilizat pentru “diagnosticarea” celor mai importante forţe concurenţiale ce influenţează piaţa.
Porter arată că, în cele mai multe cazuri, firma trebuie să-i forţeze pe competitori să eşueze în
atingerea scopurilor, pentru aş putea atinge obiectivele. Pentu a face acest lucru, trebuie să
găsească o strategie pe care s-o poată proteja de competitoriir existenţi şi a de cei care intră pe
piaţă.
Conform opiniei lui Dunning, „competitivitatea internaţională a unei ţări depinde de
avantajele esenţiale ale firmelor cu care sunt dotate, precum şi de factorii de localizare a altor
319
ţări.19 Analiza competitivităţii s-a îmbogăţit, însă n-a devenit un domeniu unificat şi bine
structurat al teoriei economice. Totuşi, factorii importanţi au fost menţionaţi. Fără îndoială, este
esenţial faptul că procesul de dezvoltare a competitivităţii întreprinderilor şi ţărilor
interacţionează în permanenţă. Aceste interacţiuni trebuie să fie, deci, în centrul analizei.
Un alt aspect important este relaţia dintre analiza competitivităţii şi cea a procesului
concurenţial. Toate teoriile relatate mai sus reflectă importanţa majoră a fiecărui factor care
contribuie la ridicarea nivelului de competitivitate a unei ţări. Fiecare din ei, indiferent dacă sunt
factori de producţie, nivelul de cercetare–dezvoltare, inovare etc. sunt, în egală măsură, foarte
semnificativi pentru consolidarea competitivităţii ţării. Unii autori numesc „hibrid” „Diamantul
lui Porter”, deoarece îmbină teoriile tradiţionale, bazate pe avantajul comparativ al naţiunilor, cu
teoriile moderne, care plasează în centrul lor activităţile firmei. Fiecare teorie aduce un aport
aparte în explicarea competitivităţii, însă teoria lui M. Porter pare să fie cea mai valabilă şi mai
argumentată. Anume această teorie ne propune crearea clustererelor - cheie în domeniile în care
suntem dotaţi cu factori etc., de asemenea „Teoria determinantelor concurenţiale” ne dă
posibilitatea de a determina avantajele competitive pentru a răspunde conjuncturii flexibile a
pieţei şi a contribui la creşterea potenţialului competitiv al economiei. Teoria Avantajului
Competitiv al naţiunilor este considerată drept o „punte” între literatura teoretică din domeniul
managementului strategic şi cea din domeniul economiei internaţionale, furnizând bazele
necesare constituirii şi implementării unei politici naţionale bazate pe competitivitate.
Principalele strategii ale competitivităţii în lume.
Strategia diferenţierii
Strategia diferenţierii este utilizată atunci când nevoile şi preferinţele consumatorilor sunt
prea diversificate pentru a fi satisfăcute complet de un produs standardizat. Diferenţierea
exprimă realizarea oricărei oferte care comportă, în raport cu oferta de referinţă, diferenţe, altele
decât preţul, perceptibile de către piaţă şi rămânând în domeniul de activitate cărui aparţine
oferta de referinţă.
Diferenţierea constă în punerea la dispoziţia consumatorului a unei oferte al cărei caracter de
unicitate este recunoscut şi valorificat de către acesta. Această strategie se bazează pe o bună
cunoaştere a criteriilor de alegere ale cumpărătorului. Se poate ajunge în situaţia în care unele
firme, care se cred diferenţiate, să nu fie decât diferite, dezvoltând elemente de unicitate care nu
sunt nici recunoscute, nici valorificate de către cumpărător.
19
Dunning, John H.: "Multinational Enterprise and the Global Economy" , Edison-Wesley Publishing Company,
Wokingham, England, 1993, p.69
320
Diferenţierea are ca obiectiv creşterea valorii ofertei şi se bazează pe:
 sofisticarea prin marcă, acces limitat (industrii de lux) şi calitate;
 specializarea foarte fină imaginând o ofertă adaptată.
Complexitatea acestor strategii este evidentă, deoarece presupune:
• competenţe comerciale şi de comunicaţii;
• o bună stăpânire tehnologică;
• o bună experienţă a sectorului;
• structuri care favorizează inovaţia şi creativitatea.
Diferenţierea nu trebuie căutată la nivelul tuturor funcţiilor, ci numai acolo unde se poate
crea un avantaj concurenţial pe care consumatorul îl recepţionează ca fiind unic. În cazul firmei
Adidas, funcţia logistică şi distribuţia devin puţin pertinente din punctul de vedere al
diferenţierii recunoscute şi valorificabile. Imaginea mărcii axată pe tehnică de vârf şi pe
recunoaşterea vedetelor sportului determină unicitatea firmei Adidas, făcând să devină o marcă
obligatorie pentru orice distribuitor. Funcţiile-cheie pe lanţul valorii sunt concepţia şi
marketingul, care se bazează pe legătura directă şi strânsă cu lumea sportivă de mare
performanţă.
În acest caz, obiectivul nu este de a produce mai bine decât concurenţii, ci de a căuta să
se producă altfel. întrebările care se pun sunt: Cum face întreprinderea ? Cum fac concurenţii ?
Cum s-ar putea face altfel ? Efortul este centrat pe ceea ce este mai complicat de a plagia şi mai
uşor de protejat pe termen lung.
Diferenţierea îşi poate găsi sursa şi în coordonarea originală a diferitelor verigi ale lanţului.
Aceasta se poate face la două niveluri:
 coordonarea diferitelor funcţii în interiorul firmei, ceea ce implică regândirea legăturii
dintre serviciile funcţionale. De exemplu, firmele care vând prin corespondenţă,
axându-şi diferenţierea pe capacitatea de a livra clientului în mai puţin de 48 de ore,
asigură coordonarea strânsă între serviciile achiziţionări, aprovizionare, stocuri,
logistică şi facturare;
 coordonarea cu parteneri externi prin operaţionalizarea strategiilor relaţionale,
ceea ce permite, prin legături noi, o altă organizare a activităţii. De exemplu, firma
Renault a reuşit să recupereze decalajul faţă de concurenţi prin revizuirea relaţiilor
cu furnizorii şi concesionarii.
O altă modalitate de diferenţiere este diferenţierea „totală" sau ruptura strategică. Se caută
redefinirea activităţii, concentrându-se pe noi factori-cheie de succes sau pe factorii care au fost
321
neglijaţi până acum (Porter, 1986a, p. 217). Exploatând analogiile cu alte domenii de activitate,
se reuşeşte revizuirea funcţionării tradiţionale a domeniului.
Profitând de efectul surprizei, strategia diferenţierii totale îi aduce consumatorului un
avantaj major, greu accesibil concurenţilor deoarece, prinşi descoperiţi, aceştia vor trebui să se
„dezveţe" înainte de a putea riposta. Ne pot servi ca exemple firmele Ikea şi Benetton. La Ikea,
intrarea pe piaţa mobilei tip set se poate analiza parcurgând următoarele etape :
 aprovizionările au la bază contracte pe termen lung, care permit o mare stabilitate a
calităţii, în timp ce la mobila tradiţională, cumpărările sunt mai speculative;
 această regularitate a calităţii se răsfrânge asupra concepţiei care, făcând apel la

proiectarea informatizată, permite crearea unei game largi acolo unde producătorii
tradiţionali sunt obligaţi să se specializeze;
 producţia este total automatizată, iar legătura ei cu aprovizionarea şi concepţia permite
reducerea stocului de materii prime, în timp ce producătorii clasici au stocuri mult mai
mari şi asamblează la comandă. La Ikea, singurele stocuri sunt produsele tip set.
Ponderea lor poate fi încă diminuată prin concepţia distribuţiei;
 distribuirea tradiţională a mobilei este asigurată de un mare număr de centre de vânzare
cu debit mic şi independente de fabricanţi. Firma Ikea a integrat distribuţia,
concentrând-o pe suprafeţe mari cu debite mult sporite, ceea ce limitează costurile
logisticii. Concepţia mobilei tip set permite, între altele, reducerea costurilor directe de
vânzare, limitarea dimensiunii depozitelor, asigurarea disponibilităţii imediate a
produsului şi o mai mare stabilitate a preţurilor.
Reorganizând lanţul, firma Ikea a putut să-i propună consumatorului o ofertă unică, dificil
de copiat imediat. Firma Benetton a aplicat o strategie identică. Principalele probleme ale
distribuţiei produselor textile provin din dificultatea predicţiei evoluţiei gusturilor
consumatorilor, ceea ce antrenează supracosturi legate de anticipări eronate. Ţinând seama de
aceasta, Benetton şi-a reorganizat lanţul, creând o zonă flexibilă între fabricaţie şi vânzări.
Astfel, înainte de a putea reacţiona rapid la cererea pieţei având în magazine culoarea cerută,
firma, în loc să anticipeze, realizează articolele în coloristica pe care piaţa o cere. Pentru ca
sistemul să poată reuşi, este obligatorie integrarea distribuţiei şi apoi consemnarea situaţiei
zilnice a fiecărui magazin printr-un sistem informatic central, care permite gestionarea
stocurilor şi aprovizionărilor.
Strategia diferenţierii se bazează pe:
1) oferirea unei diminuări de cost sau diminuarea valorii;
322
2) creşterea performanţei, deci a valorii - cu sporirea acceptabilă a preţului pentru
cumpărător.
În acest ultim caz, firma se orientează spre conceperea unui produs de înaltă valoare,
acceptată sau cerută de cumpărător. O astfel de strategie antrenează costuri suplimentare pentru
firmă. Conceptul de „cost adăugat" cunoaşte o îmbogăţire importantă, şi anume : o strategie a
diferenţierii nu are sens decât dacă ea constă în adăugarea costurilor care generează o valoare
superioară pentru consumatorul final. în general, se adaugă costuri ce vizează elementele-cheie
ale diferenţierii care generează valoare : costurile specifice, căutând, în acelaşi timp, reducerea
costurilor care nu sunt determinante - costurile partajate.
În fazele concepţiei şi aprovizionării, firma Ikea înregistrează un spor de 6% faţă de
costul producătorilor tradiţionali, dar economiseşte 15% din costurile fabricaţiei şi 13% în
costurile distribuirii, ceea ce îi permite nu numai creşterea valorii ofertei sale, ci şi diminuarea
preţului.
La început, firma intră într-o activitate cu un cost superior celui al concurenţilor şi cu o

valoare mai slabă.
Există două variante pentru atingerea poziţiei concurenţiale ideale:
1) începerea prin creşterea valorii aduse pe seama eforturilor inovaţionale, apoi diminuarea
costului prin sporirea productivităţii, în particular datorită standardizării;
2) începerea prin diminuarea costurilor valorii la un nivel inferior, apoi sporirea valorii
create fără creşterea costului pe seama eforturilor inovaţionale. Aceste două mişcări strategice se
bazează pe o analiză fină a lanţului valorii create.
În general, într-un sector dat se poate constata că, dacă primul intrat aplică prima strategie,
al doilea va aplica a doua strategie, beneficiind de umbrela preţului primului. Comportamentele
diferiţilor producători de microordinatoare, evoluţia industriei japoneze de automobile şi
strategia firmei McDonald's ilustrează pregnant aceste opţiuni strategice.
Pentru a-şi asigura succesul, strategia diferenţierii trebuie să îndeplinească trei condiţii -să fie
semnificativă, valorificabilă şi parabilă.
Cu privire la diferenţierea semnificativă, cumpărătorul trebuie să perceapă un interes
diferenţiat. De multe ori, cumpărătorii nu văd toate avantajele create pe care le pot obţine de la
furnizori. Ei se limitează adesea la efectele directe, fără a le percepe pe cele indirecte.
O strategie a diferenţierii nu poate fi rentabilă decât dacă interesul pe care îl creează este
superior costului ei, în acest scop, trebuie respectate următoarele reguli de bază :
1 exploatarea cu prioritate a tuturor surselor diferenţierii care nu sunt costisitoare;
2. eliminarea supracosturilor diferenţierii, căutându-le mai ales pe cele care nu necesită o
323
semnalizare importantă;
3. reducerea costului funcţiilor care nu au un efect direct asupra lanţului valorii
cumpărătorului;
4. acordarea priorităţii funcţiilor care diferenţiază diminuând costurile.
Diferenţierea este strategică numai dacă avantajul pe care îl creează poate fi menţinut pe
termen lung. Aceasta presupune că diferenţierea asigură în continuare interesul manifestat de
către cumpărător, precum şi dificultatea sau imposibilitatea imitării de către rivali. Diferenţierea
este cu atât mai parabilă cu cât:
- avantajul concurenţial este mai protejat prin bariere (brevete, efectul rapid al
experienţei); diferenţierile bazate în mare parte pe semnalizare sunt mult prea
vulnerabile;
- în diferenţierea pe care o alege, întreprinderea beneficiază de un avantaj de cost în raport
cu ceilalţi concurenţi;
- diferenţierea rezultă dintr-o combinare de acţiuni originale, dintr-o ruptură strategică,
dificil de imitat de către rivali.
O diferenţiere trebuie să fie semnificativă, deoarece cumpărătorii nu vor plăti o valoare

suplimentară pe care nu o percep.
Strategii de menţinere
Menţinerea se realizează concret:
• prin strategia nici unei schimbări

• strategia profitului
• strategia pauzei
• strategia înaintării cu precauţie.
Strategii de creştere
Continuarea creşterii înseamnă, de cele mai multe ori, sporirea vânzărilor şi avansarea pe
curba experienţei, deci reducerea costurilor unitare şi creşterea corespunzătoare a beneficiilor.
Creşterea este atractivă din următoarele motive:
• pe de o parte, o corporaţie în expansiune remediază mai uşor greşelile şi ineficienţa,

fluxul continuu de încasări creează o considerabilă „lejeritate managerială" (Cyert şi
March, 1963) prin menţinerea unor resurse suplimentare, capabile să rezolve rapid
problemele sau confruntările dintre diferite departamente sau să sprijine eforturile de
redresare;
324
• pe de altă parte, există posibilităţi sporite de avansare şi promovare, precum şi de
ocupare a unui post atractiv; concurenţii şi investitorii percep compania ca un învingător
şi pericolele de acaparare sunt mult mai reduse. Prin urmare, managerul general se
bucură de un plus de satisfacţie şi de securitate personală.
Strategii de restrângere
Opţiunile strategice disponibile sunt:

• redresarea
• dezinvestirea
• strategia firmei captive
• lichidarea.
• Strategia redresării pune accentul pe ameliorarea eficienţei operaţionale. Se aplică atunci
când compania se situează într-un sector foarte activ şi se confruntă cu probleme
serioase, fără a fi pentru moment critice. Redresarea implică două faze iniţiale: contracţia
şi consolidarea.
• Strategia dezinvestirii presupune localizarea prealabilă a dificultăţilor firmei la nivelul

unei linii de produse sau a unei unităţi strategice, fie datorită performanţei slabe, fie
datorită nesincronizării cu celelalte afaceri ale firmei. Strategia este recomandată mai ales
când unitatea cu rezultate slabe aparţine unui sector puţin atractiv.
• Strategia firmei captive este similară dezinvestirii, dar, în locul renunţării la o unitate
strategică sau la o linie de produse, firma optează pentru reducerea proporţiei activităţilor
sale funcţionale şi devine captivă în interiorul unei firme mai puternice, diminuându-şi în
felul acesta cheltuielile şi sporindu-şi securitatea.
• Strategia lichidării reprezintă ultima soluţie, folosită atunci când eforturile de redresare
au eşuat; lichidarea este mai avantajoasă pentru toţi stakeholder-ii decât falimentul.
Strategii în sectoarele fragmentate
Mediul concurenţial din anumite sectoare este format din numeroase firme de dimensiuni
mici şi mijlocii. Trăsătura definitorie a sectoarelor fragmentate o reprezintă absenţa liderilor
vizibili, care să domine piaţa şi să dea tonul şi regulile competiţiei. Exemplele clasice de
sectoare fragmentate sunt editurile, transportul de petrol, reparaţiile auto, coafurile şi croitoriile,
contabilitatea publică, restaurantele, hotelurile şi motelurile, industria mobilei şi ambalarea
cărnii. Caracteristicile strategice ale sectoarelor fragmentate vizează: bariere reduse la intrare,
absenţa economiilor de scară, diversitatea nevoilor clienţilor din zone geografice diferite, astfel
325
încât cererea pentru o anumită versiune particulară a produsului este limitată, necesitatea de a
produce cantităţi relativ mici de produse la comandă (de exemplu, în cazul agenţilor de
publicitate sau al decoraţiunilor interioare), gradul ridicat de diferenţiere a produsului în funcţie
de imagine, costurile mari de transport care limitează raza de acţiune a unei unităţi (îndeosebi în
industria cimentului, pietrişului, caselor prefabricate şi a laptelui), unicitatea regulilor de pe
pieţele locale.
Fragmentarea apare temporar şi în sectoarele emergente, mai ales în fazele de apariţie şi
lansare, când nici unul dintre concurenţi nu dispune de abilităţile şi resursele necesare pentru a
controla o parte semnificativă de piaţă. Sectoarele fragmentate se structurează în tranziţia spre
maturitate. Sectoarele mature şi în declin, cu o creştere slabă, sunt caracterizate de o concentrare
accentuată a firmelor mari şi o supraveghere permanentă a celor mai slabe. În unele sectoare
fragmentate se conservă competiţia atomizată datorită naturii afacerii, iar în altele, firmele
rămân „blocate" ca urmare a lipsei de ingeniozitate sau a resurselor pentru a-şi consolida
poziţiile competitive.
Firmele din sectoarele fragmentate nu au putere de negociere faţă de furnizori sau clienţi.
Succesul se asigură prin obţinerea unor consumatori loiali şi a unui volum suficient de mare de
vânzări. Concurenţii pot opta pentru diferenţiere, reducerea costurilor sau specializare, cu
excepţia cazurilor când produsul este standardizat şi alegerea vizează fie o strategie de cost, fie o
specializare foarte îngustă. Strategiile competitive specifice includ:
1. Construirea şi operarea unităţilor după o formulă unică (ex: McDonald's);

2. Furnizarea fără pretenţii a strictului necesar;
3. Sporirea valorii oferite consumatorului prin integrare în amonte sau în aval;
4. Specializarea pe tipuri de produse;
5. Specializarea pe tipuri de clienţi;
6. Concentrarea asupra unei zone geografice limitate (alimentare, curăţătoriile,
băncile regionale).
Deoarece în sectoarele fragmentate firmele beneficiază de o mare libertate strategică, multe
dintre aceste opţiuni coexistă şi participă simultan la consolidarea avantajului concurenţial.
Strategiile liderilor
Poziţiile competitive ale liderilor se situează pe o pantă crescătoare, de la cea „supe-

rioară-mediei-sectorului" la cea „puternică". De obicei, liderii se bucură de o reputaţie deosebită
şi se concentrează asupra unei strategii bine definite, axată fie pe avantajul de cost, fie pe
diferenţiere. Exemplele clasice de lideri includ firmele IBM (computere), McDonald's (fast-
326
food), Gillette (lame de ras), Xerox (copiatoare), AT&T (legături telefonice la distanţă) şi Levi
Strauss (jeans). Principala preocupare strategică a unui lider constă în susţinerea avantajului său
concurenţial şi creşterea continuă a puterii de dominaţie. îmbunătăţirea poziţiei competitive şi
acapararea unei părţi cât mai mari de piaţă sporeşte profitabilitatea afacerii şi consolidează
avantajul iniţial. Opţiunile sunt:
1. Menţinerea în ofensivă se bazează pe principiul conform căruia cea mai bună apărare este
atacarea concuretului prin: inovare continuă, noi iniţiative, îmbunătăţire continuă a calităţii şi
perfecţionarea produsului. Liderul îşi fortifică poziţia concurenţială, în timp ce adversarii sunt
dezechilibraţi şi se străduiesc să ghicească şi să pregătească un răspuns. Ofensiva liderului este
un lanţ de „prime mutări", nu numai împotriva celorlalţi concurenţi, ci şi pentru menţinerea
reputaţiei de lider.
2. Fortificarea şi apărarea îngreunează intrarea noilor firme şi expansiunea challen-gerilor.
Scopurile aplicării acestei strategii sunt conservarea părţii de piaţă actuale, întărirea poziţiei de
piaţă şi protejarea avantajelor concurenţiale ale liderului prin intermediul câtorva acţiuni
specifice:
• creşterea mizei competitive a challengerilor şi nou-veniţilor prin creşterea cheltuielilor
de reclamă, îmbunătăţirea service-ului la consumator şi sporirea bugetelor de cercetare-
dezvoltare;
• lărgirea gamei propriilor produse;
• închiderea tuturor nişelor vacante;
• îngreunarea şi scumpirea reorientării clienţilor săi către produsele adversarilor;
• menţinerea unor preţuri atractive şi a unei calităţi rezonabile;
• construirea de noi capacităţi de producţie înaintea expansiunii pieţei, pentru a bloca
potenţialul de creştere al concurenţilor de dimensiuni mai reduse ;
• investirea de fonduri suficiente pentru a păstra costuri competitive şi a rămâne în
fruntea tehnologiilor progresiste;
• patentarea tehnologiilor alternative variantelor de bază (Xerox, IBM);
• semnarea de contracte exclusive cu cei mai buni furnizori şi distribuitori.
Strategia de fortificare şi apărare este atractivă mai ales pentru firmele dominante, foarte bine
poziţionate pe piaţă. Corespunde, de asemenea, şi strategiei de „mulgere" (stoarcerea de
lichidităţi şi profituri) determinate de încetinirea creşterii pieţei. Fortificarea şi apărarea
presupun întotdeauna reinvestirea de capital, astfel încât liderul să crească odată cu piaţa şi să-şi
menţină poziţia competitivă în raport cu ceilalţi concurenţi.
327
3. Hărţuirea concurenţială poartă mesajul liderului, conform căruia orice atentat pentru
capturarea părţii sale de piaţă va provoca o replică dură.). Obiectivul principal al strategiei de
hărţuire concurenţială este impunerea tradiţiei nescrise că firmele mici se conformează jocului
liderului; acesta îşi asumă rolul de poliţist, sporindu-şi propria flexibilitate strategică şi ridicând
miza de atac a eventualilor challengeri.
Strategiile challengerilor şi ale urmăritorilor
Marea masă a concurenţilor este compusă din challengeri (concurenţi dispuşi să se confrunte
atât cu liderul, cât şi între ei pentru a-şi extinde partea de piaţă şi a-şi ameliora poziţia
competitivă) şi urmăritori (concurenţi mulţumiţi de situaţia lor curentă, deoarece obţin suficiente
profituri).
Challengerii trebuie să-şi construiască propriul avantaj concurenţial, deoarece nu îşi poate
îmbunătăţi poziţia competitivă imitând strategia liderului, indiferent de resursele şi rezervele de
care dispune, challengerul nu trebuie să iniţieze un atac frontal asupra liderului cu armele forte
ale adversarului (Porter, 1985, p. 514).
În cazurile în care sporirea părţii de piaţă permite realizarea unor economii de cost si creşterea
profiturilor, firmele mici au doar două opţiuni: fie se retrag din afacere, fie avansează folosind
una din cele două strategii de construire a părţii de piaţă:
 produc la un cost mai mic şi reduc preţurile pentru a atrage clienţii firmelor mai
slabe;
 se diferenţiază prin calitate, superioritate tehnologică, îmbunătăţirea service-ului la
consumator sau inovaţie.
Calea avansării este deschisă doar atunci când liderul nu îşi exploatează propriul avantaj de
cost sau aplică o strategie de smântânire; totuşi, firmele mici pot „forţa" înaintarea prin
achiziţionarea sau prin contopirea cu alţi concurenţi de acelaşi gen, astfel încât partea de piaţă
rezultată să le permită accesul la economii de scară comparabile cu ale liderului.
În situaţiile în care creşterea părţii de piaţă nu conduce automat la realizarea de economii de
scară sau de experienţă, concurenţii se bucură de o flexibilitate strategică mai accentuată şi pot
alege oricare dintre următoarele şase strategii:
1. Strategia nişei vacante - concurenţii mai mici se concentrează asupra nevoilor clienţilor
sau asupra utilizărilor alternative pe care firmele mari le-au neglijat.
2. Strategia specialistului - se pune accent pe diferenţierea atributelor produsului pentru
care concurentul deţine sau poate dezvolta o expertiză specială, foarte preţuită de
consumatori; firma-specialist îşi focalizează eforturile pe câteva segmente „produs-
328
consu-mator-întrebuinţare" şi nu concurează pe întreaga gamă de produse din sector.
3. Strategia calităţii - se bazează pe o combinare a specializării cu diferenţierea în funcţie de
calitate. Abordarea strategică a produsului superior se concretizează într-o realizare
remarcabilă, o calitate de prestigiu, inovarea frecventă şi contactul strâns cu clienţii (de
exemplu, firma Zepter).
4. Strategia urmăritorului mulţumit - preferă apărarea şi eficientizarea în locul atacării
liderului, optează pentru strategii de specializare sau diferenţiere şi menţin preţul sugerat
de aceştia.
5. Strategia de creştere prin achiziţii sau fuziuni - consolidează poziţia şi competenţele unui
concurent prin încorporarea unor firme mai mici (integrare orizontală).
6. Strategia imaginii distinctive - firma caută să iasă în evidenţă prin accentuarea unei anumite
laturi a activităţii sale (serviciu la consumator, calitate de prestigiu la un preţ bun, noutatea
produselor sau atributelor unice ale acestora).
Concurenţii mici au şanse foarte mari să câştige o parte importantă de piaţă, dacă fac un salt
tehnologic major, dacă liderii acţionează confuz sau se limitează la performanţele obţinute şi dacă au
suficientă răbdare pentru a-şi construi în timp propria bază de clienţi.
Strategii pentru afacerile slabe
O firmă cu o poziţie competitivă ajunsă la maturitate sau în declin dispune de patru variante
strategice: ofensiva strategică, apărarea agresivă, abandonul imediat sau recoltarea. Dacă firma are
resursele financiare necesare, poate lansa o ofensivă strategică modestă, axată fie pe reducerea costului,
fie pe o nouă metodă de diferenţiere. Astfel îşi poate ameliora poziţia competitivă în aproximativ cinci
ani. De asemenea, firma poate opta pentru o apărare agresivă a nivelurilor curente de vânzări şi
profitabilitate, a părţii de piaţă şi a poziţiei competitive. În lipsa resurselor, firma recurge la abandonul
imediat, prin vânzarea capacităţilor sale unui alt concurent sau închiderea operaţiunilor, dacă nu
găseşte nici un cumpărător. Urmând calea de mijloc, firma poate adopta o strategie de recoltare prin
reinvestirea minimului necesar pentru a genera un venit maxim pe termen scurt, perspectiva pe termen
lung a recoltării este cel mai adesea abandonul. Se menţine un control strict al costurilor interne,
preţurile cresc, cheltuielile de promovare se reduc, calitatea scade însă în moduri cât mai puţin
vizibile, se renunţă la serviciile neesenţiale la consumator etc. Deşi vânzările scad, printr-o reducere
proporţională a costurilor, profiturile pot fi menţinute. Fondurile recoltate sunt reinvestite în activităţi
mai rentabile. Strategia recoltării este recomandată îndeosebi firmelor diversificate, ale căror unităţi
productive deţin părţi importante de piaţă în sectoare neatractive. Resursele financiare pot fi realocate
unităţilor cu un potenţial de profit mai bun sau cu o mai bună atractivitate industrială pe termen lung.
329
A. Thietart propune o metodă mai analitică de identificare a strategiilor pentru activităţi în
dificultate. Ea se bazează pe două criterii de performanţă: partea de piaţă şi eficienţa investiţiilor.
Strategiile pentru inversarea crizei
Acest tip de strategie se aplică atunci când o afacere valoroasă intră în criză. Obiectivul principal
este blocarea şi inversarea surselor de slăbiciune financiară şi concurenţială. Primul pas constă în
diagnosticarea corectă a problemelor şi identificarea nivelului (decizie, implementare, execuţie
sau evaluare) la care apar. Cele mai frecvente cazuri
sunt:
• ignorarea efectelor de comprimare a profiturilor generate de acapararea pieţei prin
reduceri agresive de preţuri;
• subutilizarea capacităţii de producţie şi creşterea corespunzătoare a costurilor fixe
unitare;
• concentrarea exclusivă pe eforturile de cercetare-dezvoltare, pentru îmbunătăţirea
poziţiei şi a profitabilităţii, urmată de un eşec inovaţional;
• investirea în tehnologii costisitoare şi amortizabile pe termen lung;
• schimbarea frecventă a strategiilor ;
• aservirea în faţa avantajelor concurenţiale ale rivalilor de succes.
Există cinci tipuri de abordări ale strategiilor de inversare a crizelor (Hofer, 1980, p. 19):
1. Revizuirea strategiei presupune reconstruirea poziţiei competitive, adaptarea strategiilor

interne şi pe zone funcţionale, refacerea strategiei în urma unei achiziţii sau fuziuni în
funcţie de noile atuuri ale firmei ori concentrarea asupra unui segment de produse şi
clienţi. Înainte de a acţiona, se impune analizarea situaţiei sectorului, a concurenţilor
majori, a firmei şi a competenţelor necesare reuşitei (SWOT); o salvare de succes trebuie
întotdeauna de început cu punctele forte ale firmei şi de la cele mai atractive oportunităţi
de dezvoltare.
2. Creşterea rapidă a veniturilor urmăreşte impulsionarea vânzărilor prin reduceri de preţ,

acţiuni de promovare, îmbunătăţiri rapide ale produsului şi service-ului la consumator.
Dacă cererea este inelastică, preţurile trebuie ridicate, nu scăzute. Acest tip de strategie
este necesar atunci când bugetul de operare este limitat şi există excedent de capacitate.
Oferta grupată constă în vânzarea unor produse şi servicii separabile către cumpărători doar
sub forma unui pachet. De exemplu, IBM a grupat software-ul, hardware-ul şi service-ul. Astfel,
se înregistrează importante economii de scară sau de învăţare, economii de reţea şi creşterea
productivităţii vânzătorilor. Toate acestea constituie pârghii de reducere a costurilor. Pe această
330
bază, preţul pachetului este mai mic decât preţul cumulat al componentelor sale. Mai mult,
oferta grupată îi permite firmei să se diferenţieze vânzând doar unele componente ale
pachetului.
Subvenţionarea încrucişată constă în vânzarea deliberată a unui produs de bază la un
beneficiu redus sau chiar cu pierderi, pentru a vinde produsele mai rentabile. De exemplu, firma
Gillette a aplicat strălucit strategia „aparatul de ras şi rezervele". Aparatul de ras se vinde la
limita pragului de rentabilitate, în timp ce rezervele sunt extrem de profitabile.
4. Reducerea costurilor se asigură prin controlul costurilor, eliminarea posturilor şi
activităţilor inutile, creşterea productivităţii prin modernizarea echipamentelor de
producţie şi amânarea investiţiilor; trebuie fundamentată pe structura flexibilă a
costurilor. Vânzarea activelor (Heany, 1985, p. 4) se foloseşte atunci când lichidarea este
problema critică şi poate fi asigurată prin vânzarea unor echipamente (brevete, maşini,
pământ, subunităţi profitabile) sau prin restructurări de economisire (eliminarea
produselor slab profitabile, vânzarea sau închiderea capacităţilor mai vechi, reducerea
forţei de muncă); Fondurile astfel obţinute sunt reinvestite pentru a consolida activitatea
de bază.
5. Eforturile combinate (Finkin, 1985, p. 14) implică, în general, şi schimbarea echipei
manageriale; noua conducere obţine mână liberă pentru operarea oricăror transformări.
Strategiile de inversare a crizei sunt riscante şi eşuează adesea din cauza alegerii
necorespunzătoare a momentului achiziţionării ori a secării prea timpurii a fondurilor
disponibile şi a talentelor antreprenoriale necesare.
Strategii adaptate ciclului de viaţă al sectorului industrial
Regulile competiţiei, caracteristicile pieţei, atuurile concurenţilor şi opţiunile strategice

diferă în funcţie de curba ciclului de viaţă în sectoarele emergente, produsul se află în stadiul de
apariţie şi lansare. În această perioadă, creşterea este slabă şi se înregistrează pierderi din cauza
costului foarte ridicat cercetării, dezvoltării şi introducerii pe piaţă. Modelele sunt disponibile,
iar gama de produse - puţin variată; firma nu dispune deocamdată de circuite de distribuţie
speciale, presiunea concurenţială este slabă. Firma poate opta pentru practicarea unui preţ de
ecranare sau a unuia de penetrare. În cazul bunurilor de lux, firma stabileşte un preţ maxim
posibil, pe care îl menţine în faza de lansare şi în perioada de creştere a sectorului, până câştigă
70-80% din potenţialii consumatori. Pe baza acestui preţ, ea amortizează rapid cheltuielile de
cercetare-dezvoltare şi poate lucra sub capacitate; abia în faza maturităţii, după „ecranarea" celor
bogaţi şi culegerea profiturilor maxime, firma renunţă la imaginea exclusivistă şi reduce preţul,
pentru a atrage şi restul consumatorilor. Pentru bunurile de masă, firma adoptă un preţ de
331
penetrare, care asigură profituri abia în faza de creştere accentuată, însă permit reducerea
constantă a costurilor pe baza folosirii optime a capacităţii instalate. Sectorul se află în stadiul de
conturare şi formare.
Sectoarele în tranziţie se caracterizează prin următoarele modificări ale mediului concurenţial

(Hofer şi Schendel, 1978, pp. 164-165):
• creşterea din ce în ce mai lentă a cererii de consum generează o competiţie frontală
tot mai acerbă pentru acapararea unei părţi mai mari a pieţei;
• cumpărătorii devin tot mai sofisticaţi;
• concurenţa pune accentul pe costuri şi servicii sau pe combinaţia acestora;
• firmele trebuie să monitorizeze atent atât dezvoltarea propriilor capacităţi de
producţie, pentru a nu fi devansate de creşterea pieţei, cât şi planurile de expansiune
ale rivalilor, pentru a nu genera o supracapacitate globală la nivelul sectorului;
• inovaţiile şi noile aplicaţii ale produsului sunt tot mai greu de obţinut. Firmele îşi
epuizează marile idei noi şi metodele de stimulare a entuziasmului clienţilor;
• maturitatea tehnologică, standardizarea produselor şi strategiile de reducere a
costurilor conduc la internaţionalizarea competiţiei. Firmele orientate spre creştere
caută noi pieţe şi se instalează în ţările cu mână de lucru ieftină. Companiile naţionale
şi străine se confruntă frontal, recurgând la strategii protecţioniste, pentru a bloca
intrarea noilor competitori. Poziţia de lider a sectorului este deţinută de firmele care
îşi însuşesc partea cea mai importantă din piaţa globală şi deţin simultan un avantaj
competitiv substanţial în majoritatea pieţelor naţionale cheie ;
• profitabilitatea sectorului scade, fie temporar, fie permanent; beneficiile firmelor
slabe sunt mai serios afectate decât cele ale competitorilor puternici;
• competiţia intraindustrială se acutizează datorită abandonului firmelor dezavantajate
şi concentrării concurenţilor (prin asocieri, fuziuni, achiziţionări etc.); doar cei mai
bine adaptaţi supravieţuiesc.
Toate aceste evenimente obligă firmele să-şi reexamineze strategiile de afaceri.

Michael E. Porter susţine că esenţa formulării strategiilor competitive o reprezintă spectarea
condiţiilor impuse de mediul concurenţial. Din acest motiv, plasarea firmei cadrul unui sector
tânăr, în tranziţie spre maturitate, sau matur şi în declin limitează alegerea alternativelor
strategice aflate la dispoziţia managerilor.
Principalele dificultăţi cu care se confruntă firmele din sectoarele emergente sunt: Cum pot
obţine resursele necesare pentru a susţine dezvoltarea noului produs şi expansiunea rapidă? Ce
332
segmente de piaţă şi ce avantaje concurenţiale trebuie să urmărească pentru a dobândi o poziţie
de lider în acel sector?
Pentru sectoarele aflate la maturitate se recomandă linii strategice diferite:
1.Ajustarea liniei de producţie.
2. Accentuarea inovării de proces.
2. Concentrarea şi reducerea costurilor.

3. Creşterea vânzărilor către consumatorii actuali.
4. Achiziţionarea la preţuri mici a firmelor rivale aflate în dificultăţi financiare

5. Expansiunea internaţională.
Conform teoriei lui Vernon, în timp, cererea pentru un produs se deplasează din ţara
inovatoare spre alte ţări dezvoltate, pentru ca, mai apoi, producţia să se mute în ţările în curs de
dezvoltare. In aceste ţări, produsul se realizează cu costuri de producţie mai mici, cererea este tot
mai mare, iar ţara inovatoare va importa produsul. Firma producătoare trebuie să decidă dacă
procesul de deplasare a producţiei este inevitabil sau daca el poate fi amânat. în cele din urmă,
firma va fi nevoită să-şi mute afacerile în străinătate sau să se retragă (decolarea).
Pentru asigurarea unui avantaj concurenţial durabil şi parabil, firmele dintr-un sector tranziţie
spre maturitate trebuie să se concentreze exclusiv asupra uneia dintre aceste strategii. Alegerea
unei căi de mijloc între reducerea costului, diferenţiere şi concentrare ce conduce la
dezorientarea cumpărătorilor printr-o imagine inconsecventă şi la lipsa unui avantaj distinct faţă
de competitori.
Alte greşeli strategice caracteristice sunt:
• sacrificarea poziţiei pe termen lung pentru obţinerea de profituri pe termen scurt;
• întârzierea răspunsului la strategia competitorilor de reducere a costurilor;
• păstrarea excedentului de capacitate atunci când rata de creştere scade;
• investirea excesivă pentru reimpulsionarea vânzărilor.
Firmele dintr-un sector matur şi în declin îşi asigură succesul prin combinarea selectivă a
celor trei opţiuni strategice de bază (concentrarea, diferenţierea şi reducerea costului):
a) Concentrarea prin identificarea, crearea şi exploatarea segmentelor cu creştere puternică
din cadrul sectorului.
b) Diferenţierea bazată pe îmbunătăţirea calităţii şi inovaţia de produs
c) Reducerea continuă şi semnificativă a costurilor.
d) Modalităţile de a realiza economii de costuri sunt:

- îmbunătăţirea procesării prin automatizare şi creşterea specializării;
- combinarea capacităţilor de producţie subutilizate ;
333
- suplimentarea canalelor de distribuţie pentru asigurarea volumului de vânzări
necesar utilizării la maxim a capacităţii productive;
- închiderea punctelor de desfacere cu cost ridicat de funcţionare şi rulaj mic.
Astfel, introducerea unor versiuni inovative ale produsului poate crea un nou segment cu o
creştere puternică, iar sporirea consecventă a eficienţei operaţionale facilitează reducerile de preţ
şi atragerea rapidă a cumpărătorilor sensibili la preţ. Cele mai atractive sectoare în declin sunt
cele a căror piaţă de bază descreşte lent şi deţin încă nişe profitabile. Inconvenientele generate de
competiţia pe o piaţă stagnantă constau în pericolul angajării concurenţilor în confruntări care le
epuizează resursele şi atuurile fără să atragă sporirea profiturilor. Multe firme sunt excesiv de
optimiste în privinţa viitorului pieţei şi aşteaptă ca îmbunătăţirile să vină de la sine. Temerarii,
însă, pot inversa tendinţa de creştere negativă prin identificarea unei nişe, diferenţierea prin
inovaţie şi creşterea anzarilor prin reducerea constantă a costurilor şi preţurilor.
Firma Yamaha a constatat lipsa de interes a familiilor bogate faţă de cântatul la pian,
uistrumentul muzical transformându-se treptat într-o piesă de mobilier. Prin 1980, cererea
mondială a scăzut cu 10% pe an. Firma a început să comercializeze un dispozitiv ectronic
capabil să redea, prin acţionarea clapelor, melodii înregistrate pe o dischetă. adiţionalul şi
aristocraticul pian devenea astfel un „automat" muzical de înaltă clasă. Dispozitivul se vindea
cu 2.500 $. Simultan, Yamaha a introdus pianul Disklavier, un model care putea înregistra şi
apoi reda audiţii de maxim 90 de minute, preţul său de desfacere fiind de 8.000 $. Până la
sfârşitul anului 1988 firma oferea clienţilor săi 30 de dischete gata înregistrate la 29,95 $ bucata
şi alte 30 urmau să apară în 1989. Compania Yamaha a reuşit să transforme declinul vânzărilor
de piane într-un avantaj competitiv bazat pe inovaţie şi cost, devenind liderul nişei proaspăt
create.
Concluzie
Pentru dezvoltarea comerţului exterior este importantă dezvoltarea de bunuri şi servicii

şi, deci, politica economică a unui stat prin care se urmăreşte liberalizarea şi sprijinirea
tranzacţiilor comerciale externe.
Comerţul internaţional reprezintă o parte componentă a circuitului economic mondial.
Totalitatea fluxurilor economice internaţionale, privite în strânsa lor interdependenţă, formează
circuitul economic mondial. Circuitul economic mondial exprimă împletirea unor forme ale
schimbului reciproc de activităţi dintre diverse economii naţionale, care, pe lângă sfera
circulaţiei, cuprind şi sferele producţiei şi cercetării ştiinţifice.
O dată cu adâncirea proceselor de specializare internaţională a economiilor naţionale, cu
diversificarea produselor şi serviciilor oferite de acestea, circuitul economic mondial se extinde
334
tot mai mult, trecând de la simplul schimb de mărfuri şi servicii clasice la cel de unităţi şi
informaţii şi chiar de forţă de muncă, de capital etc. Conţinutul său se îmbogăţeşte în raport cu
progresele tehnice şi tehnologice ale economiilor naţionale, cu evoluţia noilor tendinţe de
integrare şi globalizare.
Cuvinte-cheie
Comert internaţional,
comert exterior,
balanţa comercială,
diviziunea internaţională a muncii,
specializarea internaţională,
gradul de acoperire a importurilor cu exporturi,
fluxuri comerciale,
politica comercială.
Glosar tematic:
1. Diviziunea mondială a muncii este o categorie economică care exprimă relaţiile care se
stabilesc între statele lumii în procesul dezvoltării producţiei şi comerţului internaţional,
precum şi locul şi rolul fiecărui stat în circuitul economic mondial de valori materiale.
2. Comerţ internaţional este totalitatea legăturilor comerciale de vânzare-cumpărare de
bunuri şi servicii care se desfăşoară între diferite state ale lumii pe baza diviziunii
mondiale a muncii.
3. Circuitul economic mondial este totatalitatea schimburilor de valori materiale care au
loc între state pe baza diviziunii internaţionale a muncii.
4. Volumul valoric al comertului internaţional este egal cu valoarea maximală a
exportului (X) şi importului (M) mondial.
5. Comertul exterior reprezintă totalitatea relaţiilor comerciale ale unei ţări cu restul lumii.
6. Sistemul Armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor (S.A.) reprezintă un sistem
complet de clasificare, care permite încadrarea unitară şi exactă a tuturor mărfurilor ce
fac obiectul comerţului international. S.A. are o structura de 21 secţiuni agregate, dar
până a ajunge la marfă se utilizeaza 6 trepte de dezagregare: secţia, capitol, grupa,
subgrupa, poziţia şi subpoziţia.
7. Politica comercială reprezintă totalitatea reglementărilor adoptate de catre stat, cu
caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar etc.
335
8. Taxa vamală este un impozit indirect perceput de catre stat asupra mărfurilor atunci
când acestea trec graniţele vamale ale ţării respective.
9. Clauza regimului naţional (tratamentului naţional) este acea prevedere înscrisă în
tratatele (acordurile) economice prin care părţile se obligă să acorde persoanelor fizice şi
juridice ale unui stat semnatar, care exercită fapte de comerţ sau alte activităţi economice
pe teritoriul celuilalt stat semnatar, aceleaşi drepturi şi obligaţii în materie economică, ca
şi naţionalilor.
10. Clauza naţiunii cele mai favorizate este acea prevedere înscrisă în tratatele de comerţ şi
navigaţie (sau în acordurile comerciale şi de plăţi) potrivit căreia părţile semnatare se
obligă să-şi acorde reciproc toate avantajele pe care le-au acordat sau le vor acorda în
viitor ţărilor terţe în domeniul relaţiilor economice în general şi comerciale în special.
11. Tarif vamal este un catalog care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii
vamale, precum şi taxa (taxele) vamală percepută asupra fiecărui produs sau grupe de
produse.
12. Teritoriu vamal este acel spaţiu geografic în interiorul căruia este în vigoare un anumit
regim vamal, o anumită legislaţie vamală.
13. Barierele netarifare sunt un complex de măsuri şi reglementări de politică comercială
care împiedică, limitează sau deformează fluxul internaţional de bunuri şi servicii şi care
au ca principal scop apărarea pieţei interne de concurenţa străină şi/sau echilibrarea
balanţei de plăţi.
14. Restringerea teritoriului vamal este exceptarea de la regimul vamal in vigoare a unei
portiuni dintr-un stat national. In aceste zone nu se percep taxe vamale de import.
15. Taxe vamale de import se percep asupra mărfurilor importate atunci cînd acestea trec
graniţele vamale ale ţării importatoare.
16. Taxe vamale de export se percep de către stat asupra mărfurilor indigene atunci cînd
acestea sunt exportate.
1. Care sunt factorii ce au determinat evoluţia CI?

2. Caracterizaţi particularităţile şi tipurile de specializare internaţională?
3. Care sunt particularităţile DIM, şi influenţa acesteia asupra CI?
4. Caracterizaţi evoluţia comerţului internaţional cu produse de bază?
5. Caracterizaţi evoluţia comerţului internaţional cu produse manufacturate?
6. Care sunt particularităţile evoluţiei CI în perioada recentă?
7. Care sunt indicatorii de determinare a eficienţei comerţului internaţional?
336
Exerciţii, Probleme, Studii de caz
1. Analizaţi graficul de mai jos, determinând factorii ce au influenţat evoluţia CI.

2. Caracterizaţi situaţia balanţei comerciale pe regiuni în anul 2008.
3. Analizaţi evoluţia comerţului exterior al Republicii Moldova în 1999-2008

Comerţul exterior al RM în 1999-2008, mii dolari SUA
2007
1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2008
Export –
total 463432.4 471465.6 565494.9 643791.6 789933.6 985173.6 1091254.5 1051621.1 1341735.1 1591184.7
din care:
în ţările CSI 253640.2 276088.2 344377.1 350421.7 423564.7 502422.3 551367.0 424142.6 550244.5 623047.0
în ţările
Uniunii
Europene 177175.8 165280.2 182435.3 231348.0 307450.6 400687.0 443366.8 537666.6 679256.4 820090.4
în alte ţări 32616.4 30097.2 38682.5 62021.9 58918.3 82064.3 96520.7 89811.9 112234.2 148047.3
Import –
total 586368.0 776416.0 892228.4 1038000.2 1402347.1 1768533.9 2292291.6 2693183.7 3689524.4 4898762.0
din care:
din ţările
CSI 241977.1 259776.9 340198.7 408871.7 593352.3 764765.1 905207.8 1020780.7 1333698.1 1737261.3
din ţările
Uniunii
Europene 283635.7 413230.6 431438.8 467825.2 633431.5 774847.1 1038777.0 1218506.8 1680982.6 2105264.0
337
din alte ţări 60755.2 103408.5 120590.9 161303.3 175563.3 228921.7 348306.8 453896.2 674843.7 1056236.7
Balanţa
comercială – - - - - - -
total 122935.6 304950.4 326733.5 -394208.6 -612413.5 -783360.3 1201037.1 1641562.6 -2347789.3 3307577.3
din care:
cu ţările -
CSI 11663.1 16311.3 4178.4 -58450.0 -169787.6 -262342.8 -353840.8 -596638.1 -783453.6 1114214.3
cu ţările
Uniunii - - - -
Europene 106459.9 247950.4 249003.5 -236477.2 -325980.9 -374160.1 -595410.2 -680840.2 -1001726.2 1285173.6
cu alte ţări -28138.8 -73311.3 -81908.4 -99281.4 -116645.0 -146857.4 -251786.1 -364084.3 -562609.5 -908189.4
Gradul de
acoperire a
importurilor
cu exporturi
– total, % 79.0 60.7 63.4 62.0 56,3 55,7 47.6 39.0 36.4 32.5
din care:
ţările CSI 104.8 106.3 101.2 85.7 71.4 65.7 60.9 41.6 41.3 35.9
ţările
Uniunii
Europene 62.5 40.0 42.3 49.5 48.5 51.7 42.7 44.1 40.4 39.0
alte ţări 53.7 29.1 32.1 38.5 33.6 35.8 27.7 19.8 16.6 14.0
Sursa: Biroul Naţional de Statistică
4. Expuneţi-vă opinia vis-a-vis de afirmaţia – „Constituirea OMC marchează întrarea într-o
nouă eră a cooperării economice globale reflectând dorinţa larg răspândită de acţiune
într-un sistem comercial multilateral mai corect şi mai deschis în beneficiul şi bunăstarea
popoarelor”.
5. Expuneţi-vă părerea vis-a-vis de afirmaţia – „De rezultatele activităţii GATT au
beneficiat, în primul rând, ţările dezvoltate şi în mai mică măsură cele în curs de
dezvoltare”.
Teste:
1. Ponderea ţărilor dezvoltate în exportul de produse de bază a fost în perioada postbelică totdeauna
superioară ponderii ţărilor în curs de dezvoltare
a. Adevarat
b. Fals
2. In perioada postbelică ritmurile de creşere a preţurilor au depăşit ritmurile de creştere a volumului
fizic a comertului international
a. Adevarat
b. Fals
3. Repartizarea geografică a comerţului internaţional pe continente:
a. ponderea cea mai mare a comerţului internaţional îi revine Americii de Nord;
b. ponderea cea mai mare a comerţului internaţional îi revine Europei;
c. ponderea cea mai mare a comerţului internaţional îi revine Americii Latine şi Africii;
d. ponderea cea mai mare a comerţului internaţional îi revine Asiei;
4. Diviziunea mondială a muncii este:
a. un proces de specializare internaţională în producţie a economiilor naţionale, reprezentând astfel
temelia materială a fluxurilor economice internaţionale;
b. categorie economică care exprimă relaţiile stabilite între statele lumii în procesul dezvoltării
producţiei şi comerţului internaţional;
338
c. un proces de specializare a unităţilor economice în confecţionarea anumitor bunuri destinate
schimbului şi care ca urmare asigură creşterea eficienţei procesului de producţie.
5. In perioada postbelica CI a devansat ca ritm de creştere producţia industrială la nivel mondial
a. Adevarat
b. Fals
6. Comerţul mondial cu produse alimentare este dominat de grupul ţărilor în curs de dezvoltare
a. Adevarat
b. Fals
7. Ritmul de creştere a preţurilor a fost mai mare pentru produse manufacturate:
a. Adevarat
b. Fals.
8. Cresterea volumului comertului international in perioada postbelica a fost permanenta.
a. Adevarat
b. Fals
9. Dinamica CI cu materii prime naturale a fost mai mica decit dinamica celorlalte grupe de produse.
a. Adevarat
b. Fals.
10. Funcţiile principale ale politicii comerciale se referă la:
a. impulsionarea exporturilor
b. restrîngerea comerţului cu anumite produse
c. realizarea unui echilibru dinamic al balanţei comerciale
d. perfecţionarea structurii schimburilor comerciale
Bibliografia
1. Ion Rosu Hamzescu „Comerţul internaţional cu servicii”. Editura ştiinţifică-enciclopedică, Bucureşti 1989
2. Anuarele WTO, 1996-2002.
3. Alexandru Ioan „Serviciile publice”, Ed. Economica, Bucureşti, 2000
4. Angelescu C., D. Jula, I. Cetină „Dezvoltarea serviciilor pentru populaţie şi timpul liber”. Ed. Politică,
Bucureşti, 1989
5. Baumol W şi alţii „Productivity and American Leadership: the long view. MIT Press, 1989
6. Bressand A, Nicolaidis C. Strategic Trends in Services. Harperend and Roe, New York, 1989
7. Cetina Iuliana „Marketingul competitiv în sectorul serviciilor”, Bucureşti, 2001
8. Cosmescu Ioan „Turismul”, Ed. Econpomica, Bucureşti, 2000
9. Comerţul şi serviciile în Republica Moldova”, Chişinău, 1992
10. Dezvoltarea şi specializarea serviciilor, Editura Academiei Române, Bucureşti 1992
11. Dumitresc Luigi „Marketingul serviciilor”, Ed. Imago, Sibiu, 1998
12. Gadrey J „L economie des services”, La Decouverte, Paris, 1996
13. Gershuny J, and Miles I „New services economy”, France Printer, London, 1983
14. Glarinu Orio „Limitele certitudinii: înfruntând riscurile în noua economie a serviciilor, Ed. Impress-Camro,
Bucureşti, 1996
15. International Business-International Service Trade – USA. Orlando, Florida 1995
16. Jivan A „Serviciile moderne, o provocare pentru teoria şi practica economică, Ed. Mirton, Timişoara, 1996
17. Katouzian M „The Development of the Services Sector: A New Aproach, Oxford, 1980
18. Kotler P. And Armstrong „Marketing Financial Services”. Ed. Butterworth Heinemann 1995
19. Oltaenu Valerică „Marketingul serviciilor”, Bucureşti 1994
20. Olteanu Valerică „Marketingul serviciilor: teorie şi practică., Ed. Uranus, Bucureşti 2000
21. Paladi Ion „Serviciile publice”, Ed. AAP pe lângă Guvernul Republicii Moldova, Chişinău, 1998
22. Palmer A „Principles of Services Marketing” McGraw-Hill Book Company, London, 1994
23. Plumb Ion „Studii de caz în managementul serviciilor publice”, ASE, Bucureşti, 2000
24. Payne Ad. „The Essence of Services Marketing. Prentice Hall International, 1993
25. Raportului comerţui internaţional al Organizaţiei Modiale a Comerţului 2009
26. Raţiu-Suciu Ion „Economia ramurilor”, Ed. Select, Alba-Iulia, 1996
27. The Economist, P.Romer „Ideas and Things” 11.09.1993
28. UCTAD, „Liberalizing International Transactions in Services. A Handbook, New York and Geneva, 1994
339
29. Uniunea Europeană şi Republica Moldova. Implimentarea Acordului de Parteneriat şi Cooperare”. TACIS,
1999
30. Comerţul şi serviciile în R.Moldova, Chişinău 1999
31. Domestic regulation and service trade liberalization, Development, Washington 2003
32. Liberalizating trade in services. The World Bank Washington 1994
33. Şincai Oehler „India şi China: atacă şi comerţul cu servicii”,
34. «GATS-2000: генеральное соглашение по торговле услугами: открытие рынков услуг» ,
Европейская комиссия
35. N. Suta, Comerţ Internaţional şi Politici Comerciale, ASE, Bucureşti, 2003;
36. Peter H. Lindert, International Economics, 1986
37. Michael E. Porter, The Competitive Advantage of Nations, 1990.
38. www.wto.org
39. www.unctad.org
40. www.statistica.md
340
Capitolul 12. Fluxurile Internaţionale de capital. Investiţii Străine Directe
12.1 Abordarea conceptuală a Investiţiilor Străine, caracteristicile definitorii şi

factorii determinanţi.
12.2 Dinamica evoluţionistă şi tendinţele contemporane ale fluxurilor de Invetiţii
Străine Directe
Obiective
- Să cunoască conceptul investiţiilor străine, tipologia şi principalele trăsături ale acestora
- Să identifice principalele diferenţe între investiţiile străine directe şi cele de portofoliu
- Să fie capabili să determine factorii determinanţi ai investiţilor străine directe prin prisma
principalelor teorii
- Să analizeze particularităţile evoluţiei şi tendinţele contemporane ale fluxurilor de ISD
- Să determine rolul achiziţiilor şi fuziunilor în evoluţia ISD
12.1 Abordarea conceptuală a Investiţiilor Străine, caracteristicile definitorii şi

factorii determinanţi.
Aspectul conceptual al ISD prezintă o problematică continuă în dezbateri şi ca urmare

există o serie de noţiuni care nu se suprapun, ba chiar sunt diferite, fapt ce conduce la neclarităţi
şi confuzii în ceea ce priveşte ISD. Deci, abordarea ISD pune o mulţime de probleme ce trebuie
evocate.
Una din aceastea ţine de calitatea şi omogenitatea datelor referitoare la ISD.Validitatea şi
comparabilitatea acestora depind mult anume de definire. Evaluarea investiţiilor străine în ţările
Europei de Est dau dovadă de estimări imprecise şi uneori foarte diferite unele de celelalte.
Drept exemplu putem lua Balanţa de plăţi unde sînt înregistrate fluxurile financiare ale unei
întreprinderi la compartimentul ”investiţii străine”. Această estimare este sub-evaluată în măsura
în care ea nu ţine cont de reinvestirea profitului filialelor străine nici de cererea de fonduri de la
sistemele bancare străine şi pieţele financiare internaţionale. De altfel, transferurile înregistrate
în balanţa de plăţi constituie baza de calcul ale marilor organizaţii internaţionale aşa ca: FMI,
ONU, OCDE etc. Totuşi nu toate investiţiile sînt considerate numai ca o intrare de fonduri. Dacă
statisticile furnizate vizează transferurile de capital atunci ele nu ţin cont de contribuţiile
materiale ca transfer de tehnologie, preluarea datoriilor etc. În acest context evaluarea ISD este o
valoare relativ restrictivă. Iar absenţa consensului internaţional asupra procentului de active
deţinute care diferenţiază ISD de Investiţiile de portofoliu, antrenează o inexactitate a evaluării
contribuţiilor întreprinderilor străine.
Pentru a explica elementele specifice ale ISD este necesar de a analiza întîi de toate noţiunii de
„investiţii” şi apoi cea de „investiţii străine directe”.
341
Privită în ansamblu, în literatura de specialitate, noţiunea de „investiţii” este abordată,
prin conţinutul său, din două puncte de vedere: ”lato sensu” şi ”stricto sensu”.
- „Lato sensu” , investiţiile reprezintă nu numaidecât o sumă de bani anumită, ci, mai
degrabă o intenţie, o acţiune umană privind destinarea, direcţionarea unui anumit
capital pentru a se realiza ceva nou, sau ceva care trebuie readus la un aspect
îmbunătăţit substanţial, în scopul producerii unor bunuri materiale de pe urma cărora să
se poată obţine unele venituri suplimentare. Din acest punct de vedere, conceptul de
investiţie constituie mobilul realizării unei dorinţe de dezvoltare, de mobilizare pentru
îndeplinirea unui scop propus.
- „Stricto sensu”, noţiunea de investiţie se identifică, de regulă cu unele cheltuieli făcute
pentru crearea sau obţinerea unor bunuri materiale, a căror valoare este, îndeosebi,
mare, iar durata lor de folosinţă este îndelungată.
Cuvântul „investire” care este de origine latină (investire = a îmbrăca, a acoperi) şi a
pătruns în limbajul economic, cu sensul de a face un efort bănesc iniţial pentru atingerea unor
scopuri ulterioare.
O definiţie care cuprinde atât elemente de natură economică, cît şi juridică, conform lui P
Masse [98 p. 43-70], cuprinde patru elemente obligatorii, esenţiale pentru identificarea unei
investiţii, şi anume:
 subiectul investiţiei, reprezentat de cel care investeşte (persoana fizică sau juridică,
publică sau privată, persoane individuale sau în asociere);
 obiectul investiţiei, reprezentat de activele reale sau financiare realizate în urma
activităţii investiţionale;
 efortul, care reprezintă costul sau cheltuiala certă, actuală, efort necesar pentru obţinerea
obiectului investiţiei;
 efectele, care pot fi economico-finaciare, valorice sau sociale, politice, ecologice etc.,
care se aşteaptă a se obţine în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat.
Teoria economică actuală pune în evidenţă o serie de aspecte legate de definirea activităţii
investiţionale şi trăsăturile ei. [l17 p. 180-194]
 Primul aspect care trebuie reţinut este acela că investiţiile sunt opusul consumului
imediat. Deci orice activitate investiţională necesită existenta unor resurse obţinute pe
seama unor procese anterioare de economisire şi acumulare, realizate de investitorul
respectiv sau de alte persoane fizice sau juridice, aceste resurse fiind atrase prin finanţări
directe sau indirecte.
Acest sens este împărtăşit şi de Francezul P.Aftalion care afirmă că investiţiile reprezintă
renunţarea la resurse băneşti lichide actuale contra speranţelor viitoare a unor resurse, evident
342
mai mari, iar în modelele de creştere economică ale lui Keynes, Harrod, Domar, investiţiile sînt
considerate ca fiind egale cu economiile. [l79 p. 53-65]
Astfel, la J.M.Keynes, investiţiile apar ca adaos curent la valoarea echipamentelor de
producţie, adaos rezultat din activitatea de producţie a perioadei respective. Pentru Peumans, a
investi înseamnă a dobândi bunuri concrete, a plăti un cost actual în vederea obţinerii de încasări
viitoare, a schimba o certitudine în favoarea unei serii de speranţe repartizate în timp. Iar R.
Heline şi O. Poupart- Lafarge apreciază că prin investiţie se afectează resurse pentru realizarea
de obiective industriale sau financiare în speranţa realizării de beneficii pe o perioadă de mai
mulţi ani.
 Al doilea aspect evidenţiază relaţia investiţii-timp. Investiţiile sînt legate de imobilizări
de fonduri sau de elemente de cheltuieli pentru o perioadă, care este, de obicei, mai mare
decât durata unui ciclu de producţie, astfel că investiţiile sînt considerate cheltuieli de
sume băneşti la un moment iniţial pentru a se obţine efecte ulterioare, în timp.
 Următorul aspect care explică definirea investiţiilor constă în caracterul dual al
investiţiilor, în sensul că nu este suficientă doar considerarea investiţiilor ca o simplă
cheltuială bănească, ci trebuie avute în vedere, simultan, două sensuri care se corelează
permanent.
 Sensul valoric, adică investiţia este o cheltuială, reprezentând o resursă financiară
avansată şi consumată în prezent, pentru a obţine efecte viitoare;
 Sensul fizic, adică investiţia este o acţiune în care sînt antrenate mijloacele materiale
şi tehnice, precum şi oamenii cu cunoştinţele lor manageriale, cu abilităţile şi
interesele lor.
 Iar Un alt aspect pune în evidenţă existenţa trăsăturilor clasice şi moderne ale activităţii
de investire în economiile moderne:
Trăsăturile clasice:
- durata relativ mare între momentul efectuării cheltuielilor, momentul obţinerii de efecte şi
momentul care reprezintă sfârşitul efectelor investiţionale;
- sacrificarea unor resurse certe, prezente în defavoarea consumului imediat;
- riscurile şi incertitudinea, care afectează eforturile şi efectele unui proiect de investiţii;
- ireversibilitatea totală sau parţială a unei investiţii în curs de realizare sau deja finalizată ,
astfel că o decizie greşită conduce la pierderi totale sau parţiale.
Trăsăturile moderne:
- investiţiile unei întreprinderi reprezintă o alocare permanentă de capitaluri pentru
achiziţia de active fizice sau financiare, fiind necesară crearea şi gestionarea unui
portofoliu de investiţii;
343
- caracterul de reversibilitate, manifestat prin mobilitatea deosebită a raportului investiţii
reale-plasamente financiare şi a raportului investiţii - dezinvestiţii, care se realizează la
graniţa între piaţa reală şi cea fictivă;
- reducerea considerabilă a orizontului de timp legat de realizarea şi exploatarea unei
investiţii, durata de funcţionare reducându-se din cauza mobilităţilor extraordinare
înregistrate ca urmare a progreselor tehnice, economice etc.
 Şi un ultim aspect specifică că investiţiilor le este propriu caracterul novator, ele sunt
propagatoare de ceva nou, ele aduc întotdeauna schimbarea situaţiei existente, apariţia
altor elemente decât cele cunoscute anterior deci angajează întotdeauna viitorul.
Concluzia care se desprinde din aceste trăsături este aceea că orice investiţie reală sau
financiară este caracterizată printr-un moment de început şi un moment de sfârşit, deci trebuie
stabilită o durată eficientă de exploatare sau de păstrare a unui portofoliu de investiţii.
Conceptul de investiţie poate fi analizat din diferite aspecte şi anume aspectul juridic,
financiar şi economic care cuprind atât asemănări cât şi diferenţe profunde. În acest sens
aspectul juridic [l80] cuprinde achiziţiile sau apropierea oricărora din elementele care pot
constitui obiect al dreptului de proprietate, ca elemente ale unui patrimoniu (care formează
capitalul unei persoane fizice sau juridice): gospodăriile, echipamentele productive, vehicolele,
valori imobiliare, banii, bunurile imateriale. Sub aspect financiar investiţiile reprezintă
plasamentele pe pieţele financiare ale excedentelor de rentă neconsumate de posesorul de capital
financiar.
Iar sub aspect economic investiţiile apar ca sume alocate pentru achiziţionarea de elemente
productive: terenuri, clădiri, echipamente, patente adică elementele care formează activul unei
întreprinderi.
Atât în literatura de specialitate autohtonă, cît şi cea străină, autorii au încercat să
definească cît mai clar şi complet noţiunea de investiţii. Astfel: Investiţia este o plasare de
fonduri băneşti într-o acţiune, proiect sau activitate efectuată în prezent, cu caracter cert, în
scopul obţinerii unor efecte viitoare, adesea incerte, ceea ce creează şi un risc fiind strâns legat
de funcţionarea întregului sistem economic şi de decalajul de timp dintre momentul investirii şi
cel al obţinerii rezultatelor care poate crea situaţii imprevizibile. Acest concept include două
elemente definitorii:
- conţinutul concret, real, în care se includ resursele materiale, umane şi financiare
- scopul final al investiţiei, care este crearea unui spor de avuţie, atât la nivelul
individului, cît şi al firmelor şi societăţilor, în general, deci obţinerea unui câştig suplimentar în
344
timp ce scopul imediat poate oglindi sau urmări creşterea productivităţii, lărgirea şi
diversificarea activităţii.
În cazul în care investiţia este realizată cu participarea capitalului străin este vorba de o
abordare complexă şi anume investiţia internaţională sau străină, această investiţie nu se
deosebeşte principial ca sens şi semnificaţie de noţiunea de investiţie analizată anterior şi
întruchipează aceleaşi caracteristici.
Vorbind despre investiţii internaţionale putem uşor constata că acestea se realizează prin
numeroase şi variate forme.
În general investiţiile internaţionale se pot efectua prin două forme:
 Participarea minoritară în întreprinderi din ţara primitoare, de ex.. prin cumpărarea de
acţiuni pe piaţa financiară. Aceste investiţii mai sunt numite pasive sau de portofoliu,
deoarece investitorii nu exercită nici un control asupra activităţii firmei şi pot avea doar
o influenţă limitată asupra gestiunii.
 Investiţiile străine directe, care desemnează investiţiile internaţionale ale unei entităţi
rezidente ale unei economii efectuate într-o întreprindere rezidentă a altei economii în
scopul obţinerii unui interes durabil.
Aceste două categorii sunt acceptate şi recunoscute de majoritatea specialiştilor.
 Şi a treia formă, în special, enunţată în Manualul Balanţei de Plăţi a FMI sunt alte
investiţii care iau forma unor credite, împrumuturi, acordate de STN filialelor pentru
un anumit proiect.
În general, marele funcţii a macroeconomiei aşa ca: consumul, economii şi investiţii au
definiţii simple şi precise. Ceea ce nu se poate atribui Investiţiilor Internaţionale Directe, care
rezultă din diferite confuzii rezultate din utilizarea aceluiaşi termen în sensuri diferite. Spre
argumentare aducem câteva situaţii :
1. Dacă o întreprindere străină creează o filială într-o ţară, atunci această filială devine o
întreprindere rezidentă a ţării respective. Ca urmare orice investiţie realizată de această filială
este înregistrată în contabilitatea naţională ca o investiţie naţională. Dar în acelaşi timp este
vorba de o investiţie străină directă deoarece filiala aparţine unei întreprinderi străine. Deci în
acest caz este o confuzie asupra termenului de internaţional.
2. Dacă o întreprindere străină participă cu o cotă de 15 % în capitalul unei alte întreprinderi
străine atunci, conform definiţiei aplicate pentru identificarea ISD valabile în ţara gazdă, această
investiţie poate fi considerată ca o investiţie de portofoliu (dacă legislaţia acestei ţări prevede o
cota de participare superioară la 15% pentru constituirea ISD), sau o investiţie directă (dacă
această cotă este inferioară la 15%). În acest caz este o confuzie asupra termenului de direct.
345
După cum se vede nu poate fi dată o definiţie a ISD în câteva cuvinte precise fiindcă apar
elemente care cer a fi explicate.
Deci, o investiţie directă internaţională este o investiţie realizată de o întreprindere
nerezidentă sau o întreprindere rezidentă dar fiind sub control străin prin intermediul:
 Creării sau extinderii unei întreprinderi, filiale sau sucursale;
 Participării în capitalul unei întreprinderi noi sau existente, având ca obiect
stabilirea legăturilor economice durabile iar ca efect posibilitatea investitorului
străin să exerseze o influenţă reală, un control absolut asupra gestiunii acestei
întreprinderi.
Drept urmare se distinge o operaţiune care constă în realizarea unei prime implementări în
străinătate (investitorul este întotdeauna nerezident) şi altă operaţiune care conduce la extinderea
unei întreprinderi sub control străin deja existentă. Deci putem vorbi despre o investiţie de prim
ordin şi investiţie de gradul doi.
Prima investiţie, în care investitorul este o întreprindere străină, poate cuprinde
următoarele forme:
a) Crearea unei întreprinderi (filială, sucursală, reprezentanţă, birou...);
b) Achiziţionarea unei întreprinderi deja existente;
c) Participarea cu o cotă într-o întreprindere nouă; şi
d) Participarea într-o întreprindere deja existentă.
Investiţia de gradul doi apare atunci când cele patru întreprinderi sub control străin, formate
ca rezultat al investiţiei de gradul întâi, la rândul lor investesc în una din aceste forme de mai
sus. Deci sunt 18 posibilităţi care la rândul lor se multiplică dacă iarăşi fiecare întreprindere
recurge la investire.
Noţiunea de control sau natura controlului exercitat este foarte important în definirea ISD
unde participarea în capitalul întreprinderii ca condiţie necesară, nu este şi suficientă. Astfel,
conceptul de control poate fi abordat prin control pozitiv şi control negativ. În cazul controlului
pozitiv, societatea-mamă integrează întreprinderea în reţeaua sa şi o tratează în aceeaşi manieră
ca pe filialele sale, chiar dacă deţine o cote minimă de participare. În cazul controlului pasiv se
face o distincţie evidentă a filialelor şi întreprinderilor care rămân totalmente în afara reţelei de
activitate.
Trecând la noţiunile abordate în literatura de specialitate, ţinem să menţionăm că în ceea ce
priveşte conţinutul ISD nu există o practică uniformă şi deci nu există o noţiune acceptată de
toţi. Diferenţele în definire rezultă din cotele minime de participare în cadrul întreprinderii, suma
investiţiei, controlul exercitat etc. Astfel, o noţiune care exclude orice criteriu pentru
identificarea ISD este următoarea: ISD reprezintă un plasament de fonduri într-un obiectiv
346
economic sau într-o activitate de servicii, care funcţionează pe teritoriul altei ţări. Această
noţiune specifică doar criteriul unei ţări străine de implementare, şi la părerea noastră conform
acestei noţiuni este practic imposibil de a delimita o ISD de una de portofoliu.
Pentru OCDE ISD reprezintă o investiţie efectuată în vederea stabilirii legăturilor economice
durabile cu întreprinderi, şi anume investiţiile care dau posibilitatea de a exersa o influenţă
asupra gestiunii întreprinderii prin intermediul:
 Creării unei întreprinderi sau sucursale;
 Achiziţionării integrală a unei întreprinderi existente;
 Participării majoritare la o întreprindere nouă sau existentă;
 Împrumutului pe termen lung (de la 5 ani ). ,
Se poate de notat că în această definiţie nu se menţionează că ISD sunt investiţii realizate de
nerezidenţi; adică nu este clar sub ce aplicare cad investiţiile realizate şi finanţate de
întreprinderile sub control străin deja stabilite în ţara gazdă, adică sunt considerate ca investiţii
naţionale sau internaţionale.
La fel este de menţionat faptul că această definiţie cuprinde împrumuturile pe termen lung
(peste 5 ani) acordate de societatea-mamă unei întreprinderi peste hotare. De fapt, societatea-
mamă având un control asupra operaţiunii (ea poate acorda acest împrumut numai pentru o
anume investiţie) şi asupra finanţării, şi ca urmare aceste împrumuturi se pot asimila la ISD. De
asemenea această noţiune exclude investiţiile vizând constituirea societăţilor-holding.
Iar deţinerea a cel puţin 10% (cotă de participare minimă pentru a defini ISD după OCDE)
de acţiuni sau drepturi de vot nu este o condiţie suficientă pentru ISD ci este necesar un control
efectiv exercitat de investitor.
Şi în final conform definiţiei OCDE investitorul are posibilitatea de influenţă asupra
gestiunii întreprinderii şi nu de control absolut.
Tentative de a introduce în conceptul de ISD aspectul de control al investitorului străin
asupra întreprinderii, sunt accentuate în mai multe noţiuni, astfel după (Graham, Krugman
1989), ISD se definesc ca „proprietatea asupra activelor (mijloace fixe) de către un rezident
străin în scopul de a controla folosirea acestor active; iar după Mc Manus 1972, noţiunea de ISD
reprezintă de fapt, denumirea pentru procesul prin care activităţile de producţie din diferite ţări
sunt controlate de o singură întreprindere.
Pe lângă aceea că definiţiile ar trebui să specifice tipul activelor ce sunt transferate de
investitorul străin, considerăm necesar introducerea menţiunii de control efectiv exercitat în
cadrul întreprinderii, dat fiind faptul că poate exista atât un control pozitiv cît şi unul negativ
(pasiv). În acest aspect suntem de acord cu tratarea Manualului Balanţei de plăţi a Fondului
Monetar Internaţional, unde investiţiile străine directe sunt efectuate cu scopul de a obţine un
347
interes (avantaj) durabil într-o întreprindere exersându-şi activităţile pe teritoriul unei alte
economii, scopul investitorului fiind deţinerea unei puteri efective în gestiunea întreprinderii.
Prin interes durabil se înţelege că există o relaţie pe termen lung între investitorul direct şi
întreprindere şi că investitorul exersează o influenţă semnificativă în gestiunea întreprinderii.
Această definiţie este utilizată de majoritatea ţărilor la delimitarea şi înregistrarea ISD. Ţinem să
menţionăm că deţinerea unei puteri efective în cadrul întreprinderii, include atît control efectiv
cât şi putere de decizie în gestiunea întreprinderii . Ca argumentare zicem că în teoria
managerială controlul este o funcţie principală după care urmează luarea deciziilor.
Drept urmare majoritatea ţărilor se confruntă cu divergenţe semnificative în definirea şi
înţelegerea „puterii de control şi decizie efective”. Unele ţări consideră că mijlocul cel mai sigur
pentru a determina dacă un investitor deţine o oarecare putere asupra întreprinderii cu investiţii
directe este de a stabili o cotă minimă de participare sau drepturi de vot. De aici şi porneşte
diferenţele între ţări în ceea ce priveşte cotele minime de participare pentru definirea ISD.( 10%,
20%,25%, 50%) iar alte ţări nu stabilesc nici cotă minimă de participare pentru definirea puterii
de decizii efective şi consideră că odată cu participarea unei întreprinderi străine într-o
întreprindere naţională aceasta devine o întreprindere cu investiţii directe (Portugalia, Japonia).
O definiţie destul de amplă care cuprinde mai multe aspecte ale investiţiilor este cea dată de
cercetătorul ştiinţific Anda Mazilu care defineşte ISD drept fluxuri internaţionale complexe care
includ resurse financiare, tehnologice de expertiză managerială şi organizaţională pe care se
grefează interesul de durată şi controlul antreprenorial al firmei sau persoanei fizice investitoare
cu scopul desfăşurării unor activităţi productive într-o altă economie decât cea în care respectiva
firmă este rezidentă.
Totuşi noţiunea care reflectă cel mai bine nuanţele specifice ale ISD este următoarea: ISD
reprezintă fluxurile internaţionale care cuprind un pachet industrial format din capital,
tehnologii, metode de gestiune, expertiză managerială, cunoştinţe etc. realizate de
investitori străini în economia altor ţări, care constau în stabilirea relaţiilor de durată,
gestiune şi control efectiv asupra întreprinderii în scopul de a obţine unele beneficii
viitoare.
Caracteristicile Investiţiilor străine directe şi investiţiilor de portofoliu.
Caracteristicile specifice ale ISD şi ISP care şi explică complementarităţile şi diferenţele

dintre acestea sunt următoarele:
A. Diferenţele între aceste două tipuri de investiţii se manifestă prin proprietate,
partajarea riscurilor şi forma de retribuţie.
348
Drept urmare ISD sunt investiţii internalizate (realizate în cadrul aceleaşi societăţi
transnaţionale) în imobilizări şi active incorporale. Investitorul păstrează controlul filialei pe
care a constituit-o şi obţine beneficii din investiţia sa, dar îşi asumă toate riscurile operaţionale
ale întreprinderii. Trebuie de menţionat faptul că ISD se realizează printr-un transfer de
tehnologie şi know-how gestional, ameliorând astfel accesul pe pieţele străine. Faţă de ISD, ISP
consistau în cumpărarea de titluri (acţiuni şi obligaţiuni) emise de o societate sau entitate publică
a unei ţări străine. Ele sunt ”pur ” financiare, nu antrenează schimbarea proprietăţii societăţii
emitente şi nu se acompaniază de transferul activelor incorporale şi competenţei de gestiune.
Riscurile se împart la egal între investitori şi emitenţii locali, iar titlurile pot fi vîndute în orice
moment.
B. ISD şi ISP răspund la diferite necesităţi de finanţare: ISD sunt efectuate de

societăţile transnaţionale şi se referă la întreprinderi şi sectoare specifice şi bine
precizate. Ţările primitoare nu pot decide destinaţia acestor investiţii. În schimb ISP
pot servi la finanţarea atât a întreprinderilor autohtone cît şi a celor cu afiliere străină,
nu se orientează spre sectoare strict determinate, scopul lor fiind doar obţinerea
profiturilor.
C. Contrar ISD, investitorii de portofoliu nu gestionează investiţiile lor, şi în cele mai
dese cazuri nu au prezenţă fizică în ţara respectivă.
D. ISD şi ISP răspund la diferite consecinţe pentru dezvoltare. Astfel ISD pot facilita
transferul de tehnologie şi accesul pe piaţă, în timp ce ISP pot contribui la procesul de dezvoltare
a pieţei interne de capital. ISP au, mai degrabă, un impact macroeconomic ca rezultat al
influenţei pe care o exercită asupra preţurilor activelor şi lichidităţii sectorului financiar, pe când
ISD au, în principal, un impact la nivelul microeconomic adică asupra structurii de producţie a
ţării.
E. Un alt aspect ţine de instabilitate : Studiile realizate îndată după criza financiară
asiatică au pus în evidenţă faptul că fluxurile de ISD sunt mai rezistente ca ISP. Nu
este nimic surprinzător, dat fiind faptul că ISD se manifestă printr-un interes durabil
pentru ţara receptoare. În plus este dificil pentru STN să renunţe la investiţie şi să-şi
vândă întreprinderile străine afiliate, în particular, dacă acestea sunt implicate în
reţelele de producţie naţionale sau dacă costurile „ireversibile” sunt ridicate. Contrar,
investiţiile de portofoliu se efectuează prin intermediul pieţelor financiare şi sînt foarte
sensibile la schimbările climatului investiţional care se datorează factorilor atât proprii
cît şi exteriori economiei ţărilor destinatare.
F. Unele particularităţi specifice ISD ţin de :
349
a. Obligaţia respectării reglementărilor specifice din fiecare ţară, precum şi
acelora cu caracter internaţional în domeniu;
b. Operarea cu unităţi monetare diferite, ceea ce impune la convertibilitate
permanentă, la nivelul unor parităţi în schimbare;
c. Capacitatea de negociere a partenerilor.
Factorii determinanţi ai investiţilor străine directe
ISD au apărut în economia mondială încă din perioada marilor descoperiri geografice, şi
au înregistrat tendinţe continue de creştere în ultimele decenii, ceea ce a generat şi un număr
surprinzător de mare de studii şi analize care le-au fost dedicate; inclusiv şi teoriile în domeniul
investiţiilor străine directe care au apărut şi s-au dezvoltat în paralel cu evoluţia acestui proces.
Scopul acestor teorii este de a explica ISD şi de a determina motivele firmelor
multinaţionale în activitatea economică, şi anume cauzele care determină fluxurile de investiţii
străine directe. Dacă în comerţul internaţional s-a conturat o teorie dominantă (Heckscher -
Ohlin - Samuelson), atunci în domeniul investiţiilor străine sunt mai multe teorii, care ar putea fi
încadrate în (a) teorii ale întreprinderii (avantajul de monopol, internalizarea etc.) sau în (b)
teorii ale dezvoltării macroeconomice (imperfecţiunile pieţei, concurenţa oligopolistă, ciclul de
viaţă al produsului etc.).
Teoria investiţiilor străine directe este un domeniu nou al cercetării economice şi,
Teoria valorificării imperfecţiunilor pieţei
Prin prisma acestei teorii explicarea investiţiilor străine directe depăşeşte cadrul
concurenţei perfecte şi pleacă de la ceea ce numesc economiştii „imperfecţiunile pieţei” care
conferă întreprinderilor multinaţionale unul sau mai multe avantaje competitive faţă de
întreprinderile naţionale.
După Hymer, o întreprindere care are experienţă şi expertiză în conducerea şi organizarea
producţiei poate folosi avantajele pentru obţinerea de profituri într-o ţară străină, iar
imperfecţiunea pieţei în cunoştinţe trebuie valorificată în întregime prin participarea directă în
străinătate. El aduce o contribuţie importantă demonstrând că investiţia străină directă nu este
numai o intrare de capital, ci ea este asociată cu un flux de expertiză managerială şi personal
calificat.
Totusi exista două premize ale ISD.
 Firma investind în străinătate trebuie să obţină un profit superior decât în ţara sa dacă
doreşte să acopere riscurile şi costurile legate de derularea operaţiunii care are loc într-un
mediu politic şi legal distanţat şi diferit. [40 p. 18-25]
350
 Şi pe de altă parte pentru ca o întreprindere să investească direct într-o ţară străină,
trebuie să posede un „avantaj” asupra firmelor concurente, avantaj ce nu va putea fi
obţinut de firmele locale.
Într-o lume cu concurenţă perfectă pentru bunuri şi factori, ISD nu poate exista. În aceste
condiţii, firmele locale vor avea un avantaj asupra firmelor străine, din faptul proximităţii locului
operaţiunii de centrul de decizie. Pentru ca ISD să prospere trebuie să existe imperfecţiuni pe
piaţa bunurilor şi factorilor inclusiv rezultate a procesului tehnic recent şi intervenţie a
guvernelor sau întreprinderi care să afecteze regulile concurenţei libere prin segmentarea pieţei.
Teoria avantajului de monopol sau oligopol
Dacă întreprinderea poate să se implanteze în străinătate aceasta înseamnă că ea deţine un

avantaj asupra firmelor locale: avantaj monopolistic. Aceste avantaje ţin mai mult de specificul
întreprinderii, de localizarea investiţiei, sunt proprietatea întreprinderii multinaţionale şi nu sunt
accesibile altor întreprinderi pe piaţa liberă. Avantajele de monopol ale unei întreprinderi
multinaţionale cuprind două categorii: cunoştinţe superioare şi economia de scară (producţia de
masă).
Deţinerea de cunoştinţe superioare permite întreprinderii multinaţionale să creeze produse
diferenţiate (mai bune) cu trăsături fizice (derivate din cunoştinţele tehnologice) şi psihologice
(cunoştinţele de marketing) care le disting de produsele concurenţei. In acest fel, întreprinderea
obţine un control al preţurilor produsului şi desfacerii, care-i aduce o "rentă economică" din
activele sale de cunoştinţe. Deci, întreprinderea multinaţională produce bunuri şi servicii
diferenţiate, în baza unor cunoştinţe pe care poate să le transfere pe o piaţă străină, fără costuri
sau la costuri foarte reduse.
Teoria Ciclului de viaţă al produsului.
Este destul de interesant de a centra analiza asupra relaţiei între ciclu de viata şi investiţii
directe. Vernon (1966) demonstrează că localizarea activităţii productive a unei întreprinderi
multinaţionale evoluează pe parcursul ciclului de viaţă al produsului şi explică, în principal, rolul
dominant al S.U.A. ca principal inventator, exportator şi investitor în lume, imediat după al
doilea război mondial. [170 p. 190-207]
Localizarea producţiei este în funcţie de combinarea optimală între unele caracteristici ca :
intensitate tehnologică, intensitate în capital şi intensitate în muncă, care se schimbă pe parcursul
ciclului, şi economiile la scară, a căror pondere variază relativ cu vîrsta produsului. [113 p. 6-99]
Astfel: la prima fază a ciclului cînd produsul este intensiv în tehnologie (cercetare, dezvoltare),
el este produs în ţara de origine (SUA); şi se recurge la investiţii cînd produsul devine intensiv în
351
capital (la faza de maturitate) şi este produs în ţările intermediare(dezvoltate) şi cînd este
intensiv în muncă (faza de standardizare) şi este produs în ţările în dezvoltare; iar la ultima fază
„de declin” se recurge la dezinvestiţii şi orientarea la produse noi. Şi ca sinteză, produsul
intensiv în noile tehnologii la prima fază a ciclului devine intensiv în capital şi muncă la alte faze
de la care şi se realizează ISD.
Teoria internalizării producţiei( Buckley şi Casson 1976)
Prin producerea bunurilor şi prestarea serviciilor FM obţin aşa produse intermediare ca:
cunoştinţe, practică organizaţională şi managerială, calificarea personalului etc., care pot fi
incorporate în patente, licenţe, capital uman şi ele constituie avantaj monopolistic care poate
garanta creşterea profitului. Printre toţi factorii care incită spre internalizare ( cei specifici
industriei, ţării, regiunii, şi cei ai întreprinderii), această teorie pune accent deosebit pe produsele
intermediare (cunoştinţe). Internalizarea este mijlocul care permite păstrarea avantajului
întreprinderii.
Cu alte cuvinte, avantajele pe care le obţin din activitatea proprie, conduc FM către
investiţii străine directe atunci când transferurile intraîntreprinderi sunt mai puţin costisitoare
decât tranzacţiile pe piaţa externă deschisă.
Teoria eclectică
Conform acestei teorii fluxurile de ISD nu pot fi determinate în baza unei singure teorii.
Astfel, ISD reprezintă un fenomen complex care poate fi explicat în baza avantajelor utilizate în
3 teorii: proprietatea, internalizarea şi avantajele localizării;
Acest eclectism se bazează pe ipoteza că o întreprindere se va angaja în investiţii directe
dacă sunt satisfăcute trei condiţii:
1. Posedarea avantajelor nete de proprietate, în special active intangibile care sunt exclusive
şi specifice întreprinderii pe o perioadă îndelungată.(avantaje distinctive ale firmei).
2. Internalizarea avantajelor sale prin extinderea activităţilor proprii. (avantaje de
internalizare). Beneficii superioare.
3. Factori şi condiţii specifice ţării de localizare (avantaje de localizare, pieţe importante,
resurse mai ieftine sau infrastructură superioară)
Prima şi a doua condiţie sunt determinanţii ISD ce se referă, în special, la întreprinderi
în timp ce a treia condiţie influenţează decizia cu privire la alocarea fluxurile de ISD spre o
anumită ţară.
Când numai prima condiţie este satisfăcută, întreprinderile se axează pe exporturi,
cesiunea licenţelor sau vinderea brevetelor pentru a deservi o piaţă străină. Când la această
352
condiţie se adaugă şi a doua , ISD devin un mod privilegiat de intrare pe pieţele străine, dar
numai cu prezenţa avantajului legat de localizare.
În ceea ce priveşte a treia condiţie o contribuţie esenţială a teoriei eclectice este faptul că
se analizează avantajele ţării gazdă sub aspectul intervenţiei guvernamentale în încurajarea şi
stimularea ISD cît şi oferirea condiţiilor avantajoase pentru investitori.
Aceşti factori pot fi clasati în trei categorii:
 Politicile ţării destinatare (inclusiv reglementarea de bază aplicată ISD).Dispoziţiile
destinate să încurajeze şi să faciliteze ISD se compun, în esenţă, dintr-un ansamblu de
reguli şi reglementări care administrează intrarea şi activitatea investitorilor străini,
norme care vizează tratarea filialelor străine precum şi reguli aplicabile funcţionării
pieţelor. Sunt şi alte măsuri, spre exemplu din domeniul comercial sau al privatizării
care la fel influenţează deciziile investitorilor străini, fie direct sau indirect prin
repercusiunile lor asupra eficacităţii politicilor aplicate ISD.
Putem spune că există două nivele de intervenţie asupra ISD; primul respectiv prin măsurile
destinate spre atragerea ISD, şi măsuri care nu au fost concepute pentru ISD dar au o incidenţă
asupra lor, compoziţia cărora variază în timp de la o ţară la alta.
 Măsurile adoptate de ţări pentru încurajarea şi facilitarea ISD; Dat fiind faptul că
politicile în domeniul investiţiilor sunt din ce în ce mai similare, măsurile destinate să
faciliteze activitatea întreprinderilor (promovarea investiţiilor, incitaţii, servicii după
investire, ameliorarea facilităţilor şi măsurile destinate să reducă „necazurile”) devin
din ce în ce mai importante. Aceste măsuri nu sunt noi dar s-au dezvoltat rapid pe
măsură ce politicile de atragere a investiţiilor deveneau din ce în ce mai deschise
exteriorului. În plus, ele sunt din ce în ce mai sofisticate şi adaptate pentru fiecare
investitor. Afirmaţia că „investitorii satisfăcuţi constituie cea mai bună publicitate
pentru o ţară”. La fel sunt utilizate incitaţii de ordin financiar şi fiscal, care sunt luate
în consideraţie de investitorii străini doar dacă acestea se asigură de prezenţa şi altor
factori importanţi.
 Caracteristicile generale ale economiei acestor ţări. Pe lângă ceilalţi factori
menţionaţi mai sus, de calitatea mediului economic depinde în mare măsură
atractivitatea şi concentrarea ISD.
Politicile ţării destinatare Măsurile adoptate de ţări Detreminanţii economici ai
(inclusiv reglementarea de pentru încurajarea şi acestor ţări
bază aplicată ISD) facilitarea ISD
Stabilitatea economică, socială şi Promovarea investiţiilor Dimensiunea pieţei şi venitul pe cap
politică de locuitor
Reguli de intrare şi activitate în ţară Incitaţiile de investire Creştera pieţei, accesul la pieţele
regionale şi mondiale
353
Acordurile internaţionale privind Servicii postinvestiţii Structura pieţei
ISD
Politica de privatizare Viaţa socială Materii prime
Politica comercială (obtacolele Forţa de muncă necalificată şi forţa
tarifare şi netarifare), coerenţa între de muncă calificată şi nivelul
politica ISD şi politicile comerciale. salariilor
Fiscalitatea Etc. Tehnologiile. inovaţiile
Etc. Infrastructura
Costul resurselor- activelor plus
productivitatea forţei de muncă
Alte costuri intermediare: transportul,
telecomunicaţiile...
12.2 Dinamica evoluţionistă şi tendinţele contemporane ale fluxurilor de

Investiţii Străine Directe
Investiţia internaţională a apărut odată cu generalizarea practicilor bancare şi lenta formare

a statelor moderne spre sfârşitul Evului Mediu. Prima mişcare de capitaluri s-a organizat în
secolul XVI şi XVII în jurul oraşelor de comerţ, curţelor regale şi princiare (Amsterdam, Londra
etc.), iar primul investitor internaţional este comerciantul. Extinderea comerţului colonial
deschide era investiţiilor cu apariţia societăţilor coloniale în afara Europei. Activitatea
comercială generează investiţii în agenţii comerciale, în antrepozite, instalaţii portuale şi
începând cu secolul XVII apar anumite forme ale investiţiilor ca: împrumuturile bancare,
investiţiile marelor societăţi.
Un adevărat progres (avânt, dezvoltare) a investiţiilor internaţionale s-a realizat la
începutul secolului XIX. Aceste investiţii sunt exclusiv europene, şi mai ales, provin dintr-o
singură ţară, Marea Britanie care până în 1914 deţinea o poziţie dominantă. În această perioadă,
investiţiile de portofoliu reprezentau 90% din mişcările internaţionale de capital [55]. Ele sunt
consacrate cheltuielilor publice şi a lucrărilor de infrastructură aşa ca calea ferată. De la mijlocul
secolului XIX, ele se reduc continuu în favoarea investiţiilor directe. Primele firme
multinaţionale s-au constituit spre sfârşitul secolului XIX astfel firma farmaceutică germană,
Bayer, s-a instalat în SUA deja în 1865 şi firma engleză Singer, în 1867. Până în 1914, Englezii
sunt cei mai mari investitori străini urmaţi de SUA şi Germania, şi îşi implementează
întreprinderile în Canada, India, Rusia etc. în special în producerea bunurilor de consum. SUA
era principala destinaţie a ISD. Aceste ISD au antrenat adoptarea noilor tehnologii şi metode de
gestiune şi organizare. În 1914, stocul mondial de investiţii străine directe era estimat la 15 mlrd.
de dolari sau cca. o treime din volumul global de investiţii mondiale.
Din 1914 până în 1939, este perioada marelor perturbări: războaiele mondiale şi criza
economică modifică politicile guvernamentale şi comportamentele deţinătorilor de capital.
Ierarhia ţărilor exportatoare de capitaluri se inversează; Statele Unite sunt acelea care devin
354
primii exporturi de capitaluri şi Germania primii importatori de capital, iar din anii 1930,
scăderea exporturilor americane amplifică consecinţele internaţionale ale crizei. Această scădere
a investiţiilor americane este compensată prin extinderea ISD olandeze, engleze, belgiene şi
franceze în zonele lor de influenţă. În perioada anilor 1929-1971, ISD ocupă un loc preponderent
în mişcările de capital dat fiind faptul că s-au dovedit a fi mai puţin sensibile după natura lor la
crize: aceasta vizează în special marele companii petroliere şi industriile de prelucrare
(transformare) [150 p. 117-130]. În 1938, stocul mondial de investiţii străine directe era de 66
miliarde dolari şi societăţile britanice erau cei mai mari investitori. [174 p. 50-75] Mai mult de
jumătate din investiţii se realizau în ţările în dezvoltare, anume America Latină şi Asia şi în
special în următoarele sectoare: agricultură, mine şi infrastructură.
Din anii 1950, Statele Unite iarăşi au devenit principala surse a ISD fiind în special
interesate în sectorul manufacturier şi realizează mai mult de 67% din investiţiile internaţionale,
astfel Anglia devine al doilea investitor mondial, iar din anii ‟70 sunt urmaţi şi de Germania şi
Japonia. Din a doua jumătate a secolului XX începe „era firmelor transnaţionale” care devin
forma dominantă în mişcările internaţionale de capitaluri şi centrele esenţiale de iniţiativă şi de
coordonare a producţiei şi schimburilor.
După al doilea război mondial, se pot distinge trei mari valuri de investiţii străine: [l74
p. 50-75]
 Primul val se realizează începând cu anul 1950 până aproximativ în 1965 şi corespunde
fluxurilor de investiţii a firmelor americane în Europa de Vest; firmele par a fi motivate
de crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi piaţa europeană în puternică
lărgire.
 Al doilea val se realizează din anul 1965 până în 1975, perioadă în decursul căreia
firmele americane şi europene se implementează în ţările cu salarii joase din Asia de
Sud-est.
 Al treilea val care se realizează în zilele noastre şi se caracterizează prin creşterea
continuă a fluxurilor de investiţii. Astăzi grupul investitorilor este mai larg ca oricând
şi include de asemenea şi ţări în dezvoltare. Între 1973 şi 1996 fluxurile de investiţii
străine directe s-au multiplicat la 14, crescând de la 25 la 350 miliarde de dolari pe an.
Stocul mondial de investiţii directe reuneşte un număr estimativ de 40 000 societăţi
mamă şi 250 000 filiale în străinătate. Activitatea investiţiilor internaţionale se
concentrează în triada - SUA, Uniunea Europeană şi Japonia, aceste regiuni stau la
baza a 81% din stocul de investiţii directe acumulate în străinătate şi primesc 60% din
stocul de investiţii directe. La fel se observă rolul crescând al investiţiilor străine în
China şi în economiile mai dinamice ale Asiei de Sud-Est.
355
Societăţile multinaţionale au integrat activităţile de producţie şi pieţele diferitor ţări astfel
deţinând din ce în ce mai mult principalele componente ale creşterii economice - investiţii,
tehnologii, capital intelectual, experienţă şi competenţe administrative - care pot mult mai uşor
traversa frontierele naţionale.
Pentru ţările în curs de dezvoltare evoluţia contribuţiei ISD în decursul ultimelor trei patru
decenii comportă două faze distincte. Prima fază cuprinde anii ‟60 şi ‟70 şi se caracterizează
prin modelele economiei închise. În această perioadă, majoritatea ţărilor în dezvoltare au urmat
strategiile de dezvoltare „autocentrate” privilegind creşterea industriei interioare protejată prin
bariere comerciale astfel au încurajat producţia pentru piaţa internă şi au limitat importurile.
Autorităţile publice considerând că ISD n-au decât efecte negative, creând raporturi de
dependenţă economică, favorizând ingerenţe politice şi slăbind întreprinderile locale, au
întreprins reglementarea întreprinderilor private şi orientarea activităţii acestora, măsuri care au
dus la descurajarea ISD. În ţările unde erau create (constituite) bariere protecţioniste,
întreprinderile străine au preferat mai degrabă să se implementeze pe teritoriul lor decât să
exporte, astfel profitând de oportunităţile lucrative oferite de piaţa protejată care le permitea
exploatarea resurselor naturale sau contingentele comerciale. În activitatea lor, investitorii străini
direcţi au vizat, în special, activităţile de fabricare a produselor substituibile importurilor
aplicând strategia zisă “ocolirea taxelor vamale”. Investitorii erau interesaţi deseori de ţările
dotate cu pieţe interne vaste aşa ca: Brazilia, Mexic în America Latină şi implicau importante
investiţii străine directe în industriile protejate de concurenţa străină, cît şi de ţările bogate în
resurse naturale şi regiuni care furnizau produselor un acces preferenţial pe pieţele de export.
Toate câştigurile de eficacitate generate de ISD erau deseori limitate nu numai prin
efectele negative ale protecţionismului, dar şi prin impactul restricţiilor impuse de numeroase
ţări în dezvoltare şi anume controalele exercitate asupra mărimii, direcţiei şi poziţiei sau
drepturilor de proprietate a investitorilor străini. Aceste măsuri au descurajat investiţiile străine
care erau necesare ţărilor în dezvoltare şi mai ales cele ce comportă produse de înaltă tehnologie.
În această perioadă ISD nu au avut decât un rol minor în dezvoltarea economiilor cu planificare
centralizată iar modul de investire care prevala era cel de societate mixtă cu capital străin
minoritar.(fig. 1)
Figura 1. Fluxurile de ISD reale cu destinaţia ţărilor industriale şi celor în dezvoltare,
1970-95 (milliarde de dollari 1996)
356
Pe parcursul fazei a doua, care cuprinde anii ‟80 şi ‟90 rolul ISD s-a schimbat vizibil.
Confruntate cu deficitul balanţei de plăţi, numeroase ţări în dezvoltare s-au lansat în programele
de ajustare structurală, concepute pentru a reda o importanţă majoră producerii în sectorul privat,
comerţului internaţional şi competitivităţii în economiile acestor ţări. Pentru a realiza acest fapt
ele trebuiau să micşoreze taxele vamale şi să limiteze alte restricţii referitoare la comerţ, să
asigure convertibilitatea monedelor pentru tranzacţiile curente şi să liberalizeze cadrul activităţii
economice în special lichidând reglementările aplicabile ISD. Ca urmare a acestor transformări
ISD în ţările în dezvoltare au început să crească pe parcursul a doua jumătate a anilor ‟80 (fig.
1). După cum, în numeroase ţări, întreprinderile private au arătat că ele pot să mobilizeze
investiţiile şi să furnizeze mult mai eficient servicii decât sectorul public, autorităţile publice în
anii ‟90 au continuat să lărgească (extindă) accesul sectorului privat la noi domenii de activitate
economică, ca ex. infrastructura care a fost întotdeauna domeniul sectorului public, în continuare
este deschis din ce în ce mai mult investiţiilor private.
Ameliorarea politicilor economice a ţărilor în dezvoltare a creat un climat favorabil
pentru localizarea marilor întreprinderi internaţionale (din tabel se observă pe ani numărul
modificărilor introduse de ţări pentru atragerea şi crearea condiţiilor favorabile ISD),
şi ţările industriale nu mai sunt exclusivitatea societăţilor multinaţionale. În această perioadă

grupul investitorilor devine mai larg ca niciodată şi de asemenea include şi anumite ţări în
dezvoltare. Din totalul ISD partea investiţiilor intrate în ţările în dezvoltare s-a triplat în perioada
între 1984-89 şi 1996-2000 astfel constituind respectiv 6% şi 18%. [30 p. 27-65] Anii 1991,
1992 au marcat o scădere a volumelor acestor investiţii care a fost determinată de recesiunea
economică în ţările dezvoltate. Explicaţia este simplă: este deja demonstrat că evoluţia ciclică a
357
unei economii are o influenţă directă asupra fluxurilor de ISD realizate de ţări la diferite etape.
Aceeaşi situaţie a avut loc în aceste ţări la începutul anilor ‟80. Totuşi după cum se spune ”după
rău vine şi bine” (ciclicitatea economică) în anul 1993 ca rezultat al reluării creşterii economice
şi participării întreprinderilor multinaţionale la programele de privatizare, s-a revenit la creşterea
ISD.
Fluxurile de ISD între ţările în dezvoltare se realizează, în principal, în interiorul aceleaşi
regiuni şi cele mai importante sunt în Asia de Est fiind motivate de căutarea de surse de materii
prime esenţiale sau de forţă de muncă mai bună. În 1994, 57% ISD au fost efectuate în regiunea
aceloraşi ţări. [94] Legăturile regionale influenţează într-o mare măsură asupra ISD a ţărilor
dezvoltate. Uniunea Europeană este principala sursă de ISD în Europa de Est şi Asia Centrală.
SUA din totdeauna au efectuat o mare parte a investiţiilor sale directe în America Latină motiv
fiind apropierea de această regiune, care constituie un determinant a poziţiei acestui tip de
investiţii pentru exportul produselor manufacturate. Posibilităţile de integrare regională vor
continua să încurajeze regionalizarea producţiei şi distribuţiei şi prin urmare ISD.
Dacă în 1990 fluxurile nete globale de ISD în ţările în dezvoltare au însumat 33.7 mlrd. $,
atunci în 1998 ele au atins cifra de 188 mlrd.$. Această expansiune a ISD poate fi explicată prin
următoarele fapte:
 Schimbarea mediului economic internaţional în care întreprinderile îşi desfăşoară
activităţile redefinind strategiile internaţionale.
 Privatizarea care este un mijloc de transferare a activităţilor economice de la
sectorul public la cel privat.
 Ţările continuă să reducă restricţiile impuse ISD şi urmează liberalizarea politicilor
comerciale, unilateral şi în cadrul negocierilor multilaterale (Runda Uruguay). Va fi
greu de găsit ţări în dezvoltare care n-au atenuat legislaţia aplicabilă investiţiilor în
anii ‟90.
 În aceşti ani s-a triplat numărul de tratate şi acorduri de promovare şi protecţie a
investiţiilor, printre acestea sunt: Acordul de liber schimb nord american (Alena),
Acordul multilateral asupra investiţiilor (AMI), membrii OMC caută să promoveze
ideea acordului mondial de investiţii. Aceste acorduri şi tratate vizează, în esenţă,
asigurarea continuităţii procesului de liberalizare a politicilor aplicate ISD, etc.
Creşterea ponderii ţărilor în dezvoltare în totalul influxurilor de ISD este în creştere cu
fiecare an, astfel în anul 2001 ţărilor în dezvoltare le reveneau 25,5 %, 2002- 26,7%, 2004-
38,1%, 2005 – 33,2% şi 2006- 29%. Este evident faptul că şi Europa Centrală şi de Est şi statele
CSI este în progres, lent dar constant şi daca pentru anul 2001 le revenea 1.4% din influxurile de
ISD atunci pentu anul 2006 acest indicator este de 5,3 %. Volumul fluxurilor de ISD atrase de
358
ţările în dezvoltare şi Europa de Sud Est şi Ţările CSI pentru perioada anilor 2002-2006 a fost şi
este în creştere continuă astfel din grafic se observă tendinţele pentru fiecare an.
Volumul ISD atrase de ţările în dezvoltare şi Europa de Sud Est

şi ţările CSI în perioada anilor 2002-2006
450
400 413
350
316,4
mlrd.dolari
300 283,6
250
200
171 180,1
150
100
50 57,2
19,9 30,4 31
0 11,3
2002 2003 2004 2005 2006
Ţările în dezvoltare Europa de Sud Est şi ţările CSI
Evoluţia fluxurilor de ISD pe cele trei grupe de ţări pentru perioada anilor 1995- 2007
este prezentată în tabelul Nr. 1.
359
360
În secolul XX fluxul de investiţii străine directe a cunoscut o puternică dezvoltare
datorită extinderii masive a corporaţiilor transnaţionale – principali vectori al procesului de
globalizare. Este foarte curios faptul că ISD au crescut în valoare nominală mult mai rapid decît
PIB-ul global şi comerţul mondial. În anul 1987 stocul fluxurilor de ISD constituiau un miliard
$, în 1993 două miliarde $ şi în anul 1998 stocul investiţiilor străine directe se ridicau la suma
de patru miliarde, 2006 – 12 mlrd. dolari iar în anul 2007 – deja 15 mlrd.dolari.
În anul 2007, după patru ani consecutivi de creştere, intrările mondiale de ISD au crescut
cu 30 % şi au atins nivelul de 1 833 miliarde dolari, depăşind pe larg recordul intoric înregistrat
în anul 2000 – cifra de 1,411 mlrd. dolari). Necătînd la criza financiară şi cea creditară care a
început în a doua jumătate a anului 2007, influxurile de ISD au continuat să progreseze în toate
cele trei mari grupe economice şi anume: ţările dezvoltate, ţările în dezvoltare şi ţările în
tranziţie din Europa de Sud-Est şi Comunitatea Statelor Intedendente. Această creştere se
explică, într-o mare măsură prin creşterea economică relativ înaltă şi performanţa înaltă a
întreprinderilor înregistrată în mai multe părţi ale lumii. Beneficiile reinvestite au reprezentat
30% din totalul influxurilor de ISD ca rezultat al creşterii profiturilor fililelor străine, în mare
parte în ţările în dezvoltare. Atingerea nivelului record al ISD, acesta fiind exprimat în dolari,
este datorat, într-o anumită măsură, unei puterince deprecieri a dolarului în raport cu alte
monede importante. Oricum, chiar măsurat în monede locale, rata medie de creştere a fluxurilor
globale de ISD se stabileşte la 23 % în anul 2007. Întrările de ISD în ţările dezvoltate au atins
nivelul de 1 248 miliarde dolari. Statele Unite îşi mentin poziţia de principala ţară recipientă a
ISD, urmată de Anglia, Franţa, Canada şi Olanda. Iar Uniunea Europeană a fost cea mai mare
regiune recipientă a fluxurilor de ISD, atrăgînd aproximativ două treimi din totalul influxurilor
în ţările dezvoltate.
Intrările de ISD în ţările în dezvoltare au atins un nivel record de 500 miliarde dolari, în
creştere cu 21% în raport cu anul 2006. Ţările mai puţin dezvoltate au atras ISD în cifra de 13
miliarde dolari, atingînd şi ele un nivel record. Paralel ţările în dezvoltare au continuat să joace
un rol din ce în ce mai important ca sursă de ISD: ieşirile au atins un nivel record nou de 253
miliarde dolari. În principal, datorită expansiunii în străinătate a societăţilor transnaţionale
asiatice.
Intrările de ISD în ţările Europei de Sud-Est şi ţările CSI au crescut cu 50% - al şaptelea
an consecutiv de creştere, şi au atins cifra de 86 miliarde dolari în anul 2007. Ieşirile de ISD din
această regiune, la fel au crescut puternic, însumînd cifra de 51 miliarde dolari. De două ori mai
mult faţă de anul 2006. În cadrul ţărilor în dezvoltare şi celor în tranziţie primele trei ţări de
recepţie a fluxurilor de ISD sunt: China, Hong Kong (China) şi Federaţia Rusă.
361
Dacă e să analizăm partea fiecărei grupe de ţări în totalul infuxului de ISD pentru anul
2007 atunci avem următorul raport: ţările dezvoltate- 68,1 %, ţări în dezvoltare- 27,3 % şi ţările
în tranziţie din Europa de Sud-Est şi statele CSI – 4,7%. Cei mai mari furnizori de ISD rămîn a fi
ţările dezvoltate care şi deţin 84,8 % din ieşirile mondiale de ISD, apoi ţările în dezvoltare- 12,7
% şi ţările în tranziţie din Europa de Sud-Est şi statele CSI – 2,6 %. Este clar că cel mai mare
volum de ISD este gestionat de către TRIADA: SUA, UE şi Japonia. În Uniunea Europeană şi în
SUA au loc cele mai mari fuziuni şi achiziţii internaţionale.
De fapt fuziunile şi achiziţiile internaţionale deţin, cu fiecare an, un rol din ce în ce mai
important în cadrul fluxurilor de ISD, acestea contribuind esenţial la stabilirea recordului pentru
anul 2007 şi nu numai.
Valoarea achiziţiilor şi fuziunilor internaţionale

în perioada anilor 1998- 2008 primul simestru
Valoarea acestor tranzacţii a crescut cu 46,4% faţă de nivelul înregistrat în anul 2006, depăşind
cu 21% recordul stabilit în anul 2000 pentru fluxurile de ISD şi a înregistrat cifra de 1 637
miliarde dolari. Privită în ansamblu, criza financiară nu a frînat vizibil fuziunile şi achiziţiile
internaţionale la nivel mondial în 2007, ba din contra, în al doilea semestru al acestui an au
derulat operaţiuni de foarte mare anvergură, achiziţia ABN-AMRO Holding NV cu o sumă de
98 miliarde dolari de un consorţium reunind Royal Bank of Scotland, Fortis şi Santander- cea
mai importantă operaţiune din istoria sectorului bancar; şi a doua achiziţie este Alcan (Canada)
de către Rio Tinto (Anglia).
362
Concluzie
Orice investiţie reală sau financiară este caracterizată printr-un moment de început şi un
moment de sfârşit, deci trebuie stabilită o durată eficientă de exploatare sau de păstrare a unui
portofoliu de investiţii.
ISD au apărut în economia mondială încă din perioada marilor descoperiri geografice, şi au
înregistrat tendinţe continue de creştere în ultimele decenii.
Ameliorarea politicilor economice a ţărilor în dezvoltare a creat un climat favorabil pentru
localizarea marilor întreprinderi internaţionale şi ţările industriale nu mai sunt exclusivitatea
societăţilor multinaţionale.
Posibilităţile de integrare regională vor continua să încurajeze regionalizarea producţiei şi
distribuţiei şi prin urmare ISD.
În secolul XX fluxul de investiţii străine directe a cunoscut o puternică dezvoltare
datorită extinderii masive a corporaţiilor transnaţionale – principali vectori al procesului de
globalizare.
Fuziunile şi achiziţiile internaţionale deţin, cu fiecare an, un rol din ce în ce mai important în
cadrul fluxurilor de ISD.
Cuvinte-cheie
Investiţii internaţionale, investiţii străine directe, investiţii de portofoliu, trăsături ale

ISD, teorii cu privire la ISD, fluxuri de investiţii, fuziuni şi achiziţii, investitori, receptori.
Glosar:
Investiţia este o plasare de fonduri băneşti într-o acţiune, proiect sau activitate efectuată în
prezent, cu caracter cert, în scopul obţinerii unor efecte viitoare, adesea incerte, ceea ce creează
şi un risc fiind strâns legat de funcţionarea întregului sistem economic şi de decalajul de timp
dintre momentul investirii şi cel al obţinerii rezultatelor care poate crea situaţii imprevizibile.
Investiţiile străine directe sunt efectuate cu scopul de a obţine un interes (avantaj) durabil
într-o întreprindere exersându-şi activităţile pe teritoriul unei alte economii, scopul investitorului
fiind deţinerea unei puteri efective în gestiunea întreprinderii.
Investiţiile Străine de Portofoliu consistă în cumpărarea de titluri (acţiuni şi obligaţiuni)
emise de o societate sau entitate publică a unei ţări străine. Ele sunt ”pur ” financiare, nu
antrenează schimbarea proprietăţii societăţii emitente şi nu se acompaniază de transferul
activelor incorporale şi competenţei de gestiune. Riscurile se împart la egal între investitori şi
emitenţii locali, iar titlurile pot fi vîndute în orice moment.
363
1. Ce concepte referitoare la investiţii cunoaşteţi?
2. Care sunt trăsăturile clasice şi moderne ale investiţiilor?
3. Ce tipuri de investiţii străine cunoaşteţi?
4. Care sunt principalele diferenţe între investiţiile de portofoliu şi cele directe?
5. Caracterizaţi principalele teorii cu privire la ISD?
6. Care sunt particularităţile evoluţiei fluxurilor de ISD?
7. Caracterizaţi rolul fuziunilor şi achiziţiilor în evoluţia ISD.
Exerciţii, Probleme, Studii de caz

Graficul nr. 1
Sursa: www.unctad.org
Explicati evolutia fluxurilor de iesiri de investitii straine directe in perioada 1980-2007 in tarile
dezvoltate, in curs de dezvoltare si celor in tranzitie.
Graficul nr. 2
364
Comentati evolutia fluxului intrarilor de ISD pe tipuri de economii in perioada 1980-2007
Graficul nr. 3
Comentati evolutia ponderii stocului de ISD in PIB pe tipuri de economii in 1987-2007.
Graficul nr. 4
Analizati evolutia stocului intrarilor de ISD in Moldova in perioada 1999-2007.
Teste:
1. Trăsăturile clasice ale investiţiilor includ:
a. caracterul de reversibilitate
b. sacrificarea unor resurse certe, prezent în defavoare consumului imediat
c. riscurile şi incertitudinea
d. ireversibilitatea totală sau parţială a unei investiţii.
365
2. Alegeţi varianta corectă:
a. ţările dezvoltate sunt principala sursă de ISD
b. ţările în curs de dezvoltare sunt principalele receptoare de ISD
c. ţările dezvoltate sunt principalele receptoare de ISD.
3. Trăsăturile moderne ale investiţiilor includ:

a.reducerea considerabilă a orizontului de timp legat de realizarea investiţiei
b. riscurile şi incetitudinea
c. caracterul de reversibilitate
d. sacrificarea unor resurse certe, prezente în defavoarea consumului imediat.
4. Alegeţi varianta corectă.

a. Rata anuală de creştere a ISD a fost pozitivă în permanenţă pînă în 2002.
b. Rata anuală de creştere a ISD a suferit fluctuaţii continue în sensul creşterii şi
descreşterii.
c. Rata anuală de creştere a ISD a fost pozitivă pînă în anul ........
Bibliografie:
1. Munteanu Costea „Investitii internationale: introducere in studiul investitiilor straine
directe”, Bucuresti 1995,
2. Stoian Marian „Gestiunea investitiilor”, Bucuresti 2003
3. Romanu Ion „Managementul investitiilor”, Bucuresti 1997
4. Matei Mirela „Investitiile straine directe: functii si evolutii 1990-2000”, Bucuresti
2004
5. www.unctad.org
6. www.imf.org
366
Capitolul 13. Migraţia internaţională a forţei de muncă
13.1. Conţinutul şi particularităţile de bază ale migraţiei internaţionale a forţei de

muncă.
13.2. Teorii ale migraţiei internaţionale a forţei de muncă.
13.3. Dimensiunea şi direcţiile migraţiei de muncă.
13.4. Reglementarea migraţiei de către statele lumii.
13.5. Consecinţele migraţiei internaţionale a forţei de muncă.
13.6. Migraţia forţei de muncă din/în Republica Moldova.
Obiective de referinţă:
La nivel de cunoaştere:
 definirea conceptelor de bază care explică migraţia internaţională a forţei de muncă
(MIFM);
 determinarea particularităţilor de bază a MIFM;
 identificarea factorilor, fenomenelor, proceselor, indicatorilor care justifică dimensiunea
MIFM.
 determinarea efectelor economice, sociale, demografice ale migraţiei asupra dezvoltării
socio-economice a statelor;
 argumentarea implementării unor politici migraţioniste pentru statele de emigraţie şi
statele de imigraţie;
 a formula măsuri de gestionare eficientă a politicii migraţionale;
 a reevalua eficient politica migraţională din cadrul unor state, regiuni, teritorii;
 a propune soluţii, recomandări în vederea stabilizării demografice ale unor teritorii prin
migraţie.
13.1. Conţinutul şi particularităţile de bază ale migraţiei internaţionale a forţei de

muncă.
I. La etapa contemporană un rol important în dezvoltarea relaţiilor economice

internaţionale o are migraţia internaţională a forţei de muncă. Migraţia a devenit un fenomen
global care a afectat aproape toate statele lumi, fie în calitate de stat de origine, tranziţie sau
destinaţie. Migraţia forţei de muncă a căpătat dimensiuni foarte mari, contribuind în mare
măsură la formarea pieţelor forţei de muncă, atât pentru ţările de emigrare, cât şi pentru cele de
imigrare. Fluxurile migraţioniste, de asemenea, au un impact major asupra distribuirii populaţiei
pe Terra. Acestea, prin structura lor cantitativă, dar mai ales calitativă, influenţează securitatea
demografică, socială şi economică a statelor lumii. Migraţia forţei de muncă are, în aşa fel, un
rol deosebit în funcţionalitatea economiei mondiale.
Statele lumii, din punctul de vedere al poziţiei faţă de migranţi, pot fi clasificate în ţări de
imigraţie (în special, statele dezvoltate, bogate) şi ţări de emigraţie (statele în dezvoltare).
367
Actualmente practic toate statele s-au antrenat într-un proces activ al migraţiei. Chiar şi statele
cu regimuri închise participă tot mai activ în circuitul migraţional internaţional, fenomenul
emigrării fiind supus aici unui control foarte dur, comparativ cu imigrarea.
Forţa de muncă, de regulă, se deplasează din statele cu surplus de forţă de muncă, sau
care nu sunt în stare să valorifice potenţialul uman existent, către statele cu insuficienţă de forţă
de muncă. Statele dezvoltate în prezent se află într-o competiţie directă în atragerea capitalului
uman calificat (brain drain) lansând mai multe programe şi strategii atractive pentru aceste
categorii de persoane. În prezent creşte numărul statelor care sunt, în acelaşi timp, ţări de
emigraţie şi ţări de imigraţie.
Prin migraţie internaţională a forţei de muncă se înţelege mişcarea populaţiei apte de
muncă peste hotarele propriei ţări cu scopul de a fi antrenată în relaţii de muncă cu angajatorii
din alte state. În categoria migraţiei de muncă nu sunt incluşi comercianţii, precum şi persoanele
care se deplasează peste hotare în scop de serviciu (dacă lipseşte contractul cu angajatorii
străini).
Creşterea intensităţii migraţiei de muncă la etapa contemporană este determinată de un şir
de factori:
 intensificarea internaţionalizării vieţii economice, fapt ce a contribuit la mişcarea
tuturor factorilor de producţie, inclusiv a forţei de muncă;
 dezvoltarea inegală a economiilor naţionale, creşterea disparităţilor în dezvoltarea
economică a diferitelor grupe de state sau chiar în interiorul statelor, fapt ce a
impulsionat apariţia fluxurilor migraţionale;
 tendinţele tot mai accentuate de liberalizare în mişcarea factorilor de producţie,
liberalizare determinată, fie de către anumite instituţii economice internaţionale
specializate (OMC, BM, FM, OMM), fie de actori importanţi ai economiei mondiale
(corporaţiile transnaţionale, care asigură mişcarea forţei de muncă spre capital, sau
transferă capitalul în regiunile cu surplus de forţă de muncă);
 procesele integraţioniste din economia mondială care stimulează mişcarea forţei de
muncă între statele integrate;
 fazele ciclului economic, în care se află economiile unor state sau a economiei
mondiale în întregime (în fazele avântului economic creşte cererea pentru forţa de
muncă, inclusiv pentru cea străină, iar în faza crizei - scade);
 lărgirea sistemului economic internaţional prin interacţiunea dintre cele două blocuri
antagoniste până în anii ´90 ai sec. trecut: capitalist şi socialist;
 îmbunătăţirea sistemului de transport mondial, care permite ca informaţia, mărfurile,
serviciile şi persoanele să se deplaseze rapid şi liber în orice colţ al lumii;
368
 relaţiile sociale, exprimate prin internaţionalizarea căsătoriilor, culturilor;
 factorul demografic, exprimat prin creşteri inegale a numărului populaţiei în statele
lumii şi, corespunzător, completarea pieţelor forţei de muncă inegal;
 ocuparea parţială a forţei de muncă şi existenţa fenomenului de şomaj etc.
Aceştea pot fi grupaţi în factori de natură economică (şomaj, relocalizarea activităţilor
economice, globalizarea producţiei şi a capitalurilor), de natură politică (instituţionalizarea
REI, modificarea raporturilor de forţă geopolitică, transparenţa frontierelor etc.), de natură socio-
demografică şi socio-culturală (căsătorii mixte, răspândirea religiilor şi activitatea de
misionarism a unor culte religioase, creşterea naturală inegală a populaţiei etc.). Dintre alţi
factori care pot influenţa migraţia pot fi de ordin ecologic, psihologic, umanitar, cultural care se
vor intensifica pe măsură ce nivelul de dezvoltare socio-economică a statelor se va apropia.
La diferite etape de dezvoltare a societăţii umane factorii migraţionali erau diferiţi. Iniţial
factorul principal era cel natural. Ulterior un factor semnificativ în perioada războaielor
interminabile de cucerire, colonizare a teritoriilor a fost factorul politic. Multiplele conflicte
militare care au avut loc pe parcursul sec. XX au fost însoţite de creşterea migranţilor în căutarea
de azil politic, fluxurile migraţionale îndreptându-se spre teritorii cu un grad de securitate mai
înalt. În perioada contemporană un rol semnificativ l-a avut factorul economic, fluxurile
migraţionale, intensificându-se în perioada crizelor economice şi după cele două războaie
mondiale.
Factorii de natură economică se manifestă prin dezvoltarea inegală a statelor din punct de
vedere economic. Forţa de muncă migrează din statele cu venituri mici, standarde de viaţă
scăzute spre statele cu nivelul veniturilor înalte, cu infrastructuri sociale dezvoltate, cu nivelul de
trai avansat. Un alt motiv care ţine de factorul economic constă în gradul de asigurare cu resurse
de forţă de muncă diferit. Statele cu un surplus de forţă de muncă, cu un nivel al şomajului
ridicat stimulează migraţia de muncă şi invers, statele cu deficit al forţei de muncă, cu
insuficienţa unor categorii socio-profesionale, descoperirea unor resurse importante, dezvoltarea
puternică a unor ramuri industriale sau a sferei serviciilor atrag fluxuri de forţă de muncă tot mai
numeroase. Tot de factorul economic ţine şi migraţia profesională de tranzit care însoţeşte
mişcare capitalurilor. Transnaţionalizarea vieţii economice a atras după sine şi apariţia acestui
tip de migraţie. Liberalizarea mişcării factorilor de producţie a servit ca catalizator al migraţiei
forţei de muncă care continuă şi în prezent.
Mişcarea internaţională a forţei de muncă este influenţată şi de factori noneconomici:
sociali, politici, ecologici, naturali. Factorii sociali, spre exemplu, sunt în strânsă legătură cu
factorul economic, bunăstarea materială şi cea socială fiind adesea corelate. Fluxurile
migraţionale sunt selective din punct de vedere social. Migrează, de regulă, persoanele tinere
369
(20-40 ani), care se adaptează mai uşor condiţiilor de viaţă noi decât populaţia în vârstă. Bărbaţii
sunt predispuşi migraţiei mai des decât femeile. Nivelul instruirii este de asemenea o variabilă
importantă în selecţia migranţilor, persoanele cu un nivel de instruire mai înalt sunt preferabile
celor fără o calificare concretă.
Pentru analiza fenomenului migraţional al forţei de muncă la scară internaţională vom
opera cu termeni acceptaţi şi de către OMM (organizaţia mondială a muncii).
Migraţia internaţională a forţei de muncă - cuprinde deplasarea resurselor de forţă de
muncă dintr-o ţară în alta pe un anumit termen. Migraţia urmată de schimbările locului de trai
poartă denumirea de migraţie definitivă, permanentă sau ireversibilă. Migraţia determinată de
deplasarea forţei de muncă pe termen scurt poartă denumirea de migraţie temporară sau
reversibilă. Este dificil de cuantificat numărul total al migranţilor temporari şi definitivi, întrucât
aceştea î-şi pot modifica statutul în timp.
După motivul deplasării deosebim migraţie benevolă şi migraţie forţată. Migraţia
benevolă se realizează conform deciziei sinestătoare a migrantului, în timp ce migraţia forţată se
poate realiza prin prisma unor evenimente de ordin natural (calamităţi naturale), politic (lipsa
democraţiei, prezenţa unor regimuri dictatoriale), economic (crizele economice, şomajul), social-
culturală (intoleranţă etnică, religioasă etc.). Migraţia forţată cel mai adesea i-a naştere din
motive ce nu depind de migrant.
După caracterul mişcării forţei de muncă deosebim migraţie periodică – ce include
deplasări sporadice ale migranţilor cu întoarcere la locul de trai; migraţie sezonieră – cauzată de
caracterul sezonier al activităţilor economice (activităţi agricole, servicii sezoniere) şi migraţia
pendulară care poartă un caracter local, cu deplasări zilnice către locul de muncă şi seara către
locul de trai (gasterbaiterii, lucrătorii transfrontalieri). Migraţia pendulară are loc frecvent în
regiunile transfrontaliere, intensificându-se în prezent prin simplificarea regimului de trecere a
frontierelor sau prin excluderea barierelor în mişcarea persoanelor.
Totalitatea persoanelor care migrează în afara hotarelor propriei ţări formează fluxuri
migraţionale. Conform clasificării OMM, deosebim 5 fluxuri internaţionale ale migraţiei:
1. Migraţii definitive – la această categorie se referă persoanele care migrează în alte
state pentru trai permanent. Fluxul principal al migranţilor definitivi se îndreaptă către
state înalt dezvoltate, postindustriale – SUA, Canada, statele din Europa Occidentală,
Australia, noua Zeelandă. Acest flux, de regulă, începe cu unul dintre membrii familiei
care ulterior îi atrage şi pe ceilalţi membri (migraţia „cuiburilor”).
2. Muncitorii pe contract. Termenul de şedere pentru aceşti muncitori în statele de
imigrare este limitat. Importul forţei de muncă încurajat de guvernele unor state se
datorează atât costului mic al forţei de muncă străine, cât şi lipsei forţei de muncă de
370
anumite calificări, lipsei solicitărilor pentru anumite activităţi grele, nesolicitate,
neprestigioase. Aceste motive au determinat guvernele unor state să invite pe contract
muncitori din alte state. La expirarea contractului muncitorii se reîntorc în ţara de
origine.
3. Profesioniştii de tranzit – sunt muncitorii de calificare înaltă, cu o experienţă
avansată, care, de regulă, se deplasează însoţind investiţiile de capital. Creşterea
mobilităţii capitalului pe plan internaţional a determinat majorarea numărului
migranţilor din această categorie, fenomenul amplificându-se şi din cauza facilitării
circulaţiei persoanelor, acceptate prin acordurile bi şi multilaterale. Spre deosebire de
brain drain, acest tip de migraţie are un sens invers.
4. Migranţii ilegali – sunt persoanele care intră în statele receptoare fără un statut legal.
Numărul migranţilor ilegali a crescut foarte mult, în pofida restricţiilor aplicate de
statele lumii prin politici migraţionale dure. Actualmente este dificil de cuantificat
numărul exact al migranţilor. Numărul migranţilor oficiali din Republica Moldova,
spre exemplu, este de 11 005 persoane (2007), dar de fapt numărul acestora este cu
mult mai mare. Astfel, datele ultimului recensământ au arătat că numărul celor plecaţi
din ţară este de 273 mii persoane (2004), experţii estimează că numărul celor plecaţi
variază între 500-700 mii persoane.
5. Migranţii forţaţi. Plecarea lor în exteriorul ţării de origine este cauzat de războaie,
încălcarea drepturilor omului, politica de genocid faţă de anumite categorii de
persoane, cataclisme naturale sau catastrofe ecologice.
Migraţia internaţională a forţei de muncă include fluxurile imigraţionale şi fluxurile
emigraţionale şi corespunzător state de imigraţie şi state de emigraţie. Statele sunt identificate ca
state de imigraţie (conform clasificării OMM) dacă:
1) 2% şi mai mult din populaţia ei este alcătuită din cetăţeni străini şi în ţară se află nu
mai puţin de 200 mii persoane ce deţin paşapoarte ale altor state. Termenul de şedere al
acestora depăşeşte termenul de 1 an;
2) 1% din populaţia economic activă şi nu mai puţin de 100 mii de persoane din forţa de
muncă sunt cetăţeni străini;
3) Remitenţele banilor din ţară depăşeşte 1-2% din PIB-ul ţării.
Statele de emigrare sunt considerate acele acre îndeplinesc condiţiile:
1) 2% şi mai mult din populaţie se află în afara hotarelor pe un termen mai mare de 1 an, iar
numărul acestora depăşeşte 200 mii persoane;
2) 1% sau mai mult din populaţia economic activă se află peste hotarele ţării, iar numărul
acestora depăşeşte 200 mii persoane;
371
3) Banii primiţi de către emigranţi constituie nu mai puţin de % din PIB.
Proximitatea geografică, relaţiile stabilite în trecut, în special în perioada colonială,
comunitatea de cultură şi limbă, sferele de influenţă stabilite de marile puteri în timp, au
constituit şi continuă să rămână factorii principali ce determină formarea fluxurilor migraţionale
internaţionale.
Reemigraţia (migraţia inversă) – întoarcerea migranţilor după un anumit interval de timp
pentru trai permanent în ţara de origine. Fluxurile remigraţionale sunt mult mai mici ca
intensitate decât cele emigarţionale. Acest tip de migraţie este caracteristic pentru populaţia ce
revine în patria istorică după o anumită perioadă de şedere în străinătate şi pentru persoanele în
etate.
Actualmente o răspândire tot mai mare o are migraţia virtuală sau telemunca, a cărei
esenţă derivă din faptul că căutarea de lucru, primirea comenzilor, prezentarea lucrului efectuat
şi remunerarea se realizează prin Internet. Specific acestei migraţii este că angajatul se află într-o
ţară, iar angajatorul în altă ţară. Angajaţi nu migrează de fapt, ci doar rezultatul muncii lor.
Migraţia virtuală este în creştere, acesta fiind actualmente un segment
al pieţei internaţionale a forţei de muncă.
Migraţia internaţională a forţei de muncă la etapa contemporană se caracterizează prin
câteva particularităţi:
1. Migraţia de muncă a cuprins, practic, toate statele, continentele, căpătând un caracter
global. La începutul sec XXI-lea în lume se numărau peste 200 mil. persoane cu statut de
migrant;
2. Motivul principal al migraţiei rămâne a fi cel economic;
3. S-au modificat şi direcţiile migraţiei. Dacă în anii '50-80 direcţia principală a migraţiei
era dinspre ţările în dezvoltare (ŢCD) către ţările dezvoltate (ŢD), începând cu anii ' 80
se atestă şi procesul invers, migraţia de muncă din ŢD, însoţind capitalul, migrează în
ţările în curs de dezvoltare. O creştere constantă a avut-o şi migraţia pe direcţia ŢCD –
ŢCD;
4. Actualmente s-a intensificat mult migraţia ilegală a forţei de muncă. Circa 20-40 la sută
dintre migranţi sunt ilegali, în UE 10-15% (2008);
5. În migraţia internaţională au loc schimbări nu numai cantitative, dar şi calitative,
exprimate prin creşterea ponderii personalului calificat care migrează;
6. În prezent are loc o implicare tot mai activă a statelor în monitorizarea şi dirijarea
procesului migraţional.
372
13.2. Teorii ale migraţiei internaţionale a forţei de muncă
În abordarea şi explicarea fenomenului migraţional sau implicat mai mulţi analişti,
teoreticieni, curente ştiinţifice, fiecare încercând să explice atât fenomenul migraţional al forţei
de muncă, cât şi efectele acestuia pentru ţările de emigraţie şi cele de imigraţie. Printre cele mai
cunoscute teorii şi abordări pot menţionate:
Mercantilismul – unul dintre primele curente ştiinţifice occidentale care au abordat
problematica migraţiei. Considerând creşterea populaţiei şi dispunerea banilor (aurului) ca sursă
importantă de prosperitate a statelor, reprezentanţii mercantilişti (T. Men, J. – B. Colber, sec.
XVII) încurajau atragerea muncitorilor străini, în special a meseriaşilor, punându-se accentul pe
interdicţiile emigraţiei cetăţenilor proprii.
Teoria neoclasică (adepţi A. Lewis, Starc, Massey, Harris ş.a.) explică fenomenul
migraţiei atât la nivel macroeconomic, cât şi microeconomic. La nivel macro migraţia
internaţională a forţei de muncă (MIFM) se datorează nivelului diferit al costului muncii, iar
mişcarea forţei de muncă are loc din statele cu nivel scăzut al remunerării spre statele cu nivel
înalt, mişcarea capitalului are direcţia inversă. La nivel micro, teoria neoclasică încearcă să
explice motivele care î-l determină pe individ să migreze. Adepţii abordării neoclasice
considerau că migraţia forţei de muncă contribuie la creşterea economică a ambelor state –
donatoare şi receptoare de migranţi, sau cel puţin situaţia economică în ţara de emigraţie nu se
înrăutăţeşte.
Teoria marxistă (adepţi K. Marx, F. Enghels) a încercat să explice fenomenul
migraţuional prin câteva teze:
- mobilitatea forţei de muncă este strâns legată cu nivelul de dezvoltare al factorilor de
producţie;
- dezvoltarea relaţiilor capitaliste a stimulat exploatarea forţei de muncă, iar condiţiile
diferite de muncă şi remunerarea sunt motivele de bază ale migraţiei;
- dezvoltarea economică este neproporţională, de aici şi cererea diferită pentru forţa de
muncă, care se mişcă spre teritorii cu o dezvoltare economică ascendentă.
Teoria marxistă încearcă să explice fenomenul migraţiei la nivel macro, partea slabă a
acestei abordări este că nu a luat în consideraţie şi alte legităţi ale migraţiei forţei de muncă.
Teoria dezvoltări extensive a economiei. Această teorie a fost concepută De A. Lewis
în 1954. Ideea de bază constă în creşterea economică cu ajutorul forţei de muncă nelimitate.
Această creştere este posibilă prin atragerea forţei de muncă ieftine din exterior, menţinând
nivelul scăzut al salariilor în economie. Dezvoltarea extensivă a economiilor occidentale s-a
realizat în perioada postbelică, în condiţiile de restabilire a economiilor care au avut de suferit de
pe urma celui de-al doilea război mondial.
373
Teoria keynesistă şi neokeynesistă. Migraţia forţei de muncă a intrat şi în preocupările
economistului englez J. Keynes. Spre deosebire de abordările clasice şi neoclasice, acesta neagă
rolul economiei de piaţă în reglarea ocupării forţei de muncă, inclusiv prin participarea forţei de
muncă străină. J. Keynes a explicat caracterul imperfect şi necontrolabil al migraţiei de muncă,
eliminând şomajul din motivele de bază ale migraţiei. În condiţiile în care economiile
reglementate de stat luptă pentru ocuparea deplină a forţei de muncă, formarea pieţelor muncii
prin intermediul migraţiei constituie o sursă de conflict dintre state. Neokeynesiştii considerau că
în rezultatul MIFM situaţia economică se înrăutăţeşte în statele de emigraţie, în mod special,
dacă migraţia este pe contul forţei de muncă calificată şi, corespunzător, economiile receptoare
de migranţi sunt în câştig. În acest sens, neokeynesiştii propun introducerea unor impozite pentru
„exodul de inteligenţă”.
Teoria dependenţei. Această teorie, apărută în anii '70 a fost aplicată pentru analiza
migraţiei de muncă. Principalul adept al teoriei dependenţei a fost Singer. Teoria se concentra
asupra migraţiei interne din mediul rural spre cel urban. Această mobilitate creează probleme
între centrele mari polarizatoare şi periferiile agrare. Acelaşi lucru are loc şi între state. Statele
cu o poziţie centrală se dezvoltă pe seama periferiei, dezvoltarea căreia este încetinită de relaţiile
asimetrice de dependenţă.
Teoria segmentări pieţei muncii a apărut la sfârşitul anilor '70 (adepţi Pior, Portes,
Soloy etc.). În cadrul acestei teorii MIFM este privită ca rezultat al cererii continue a forţei de
muncă străină din partea statelor înalt dezvoltate postindustriale, cerere determinată de costul
mic al forţei de muncă străină. Fluxurile migraţionale sunt generate de nivelul diferit de
dezvoltarea al statelor. Piaţa munci este segmentată cel puţin în două segmente distincte: primar,
ce cuprinde activităţi cu calificări înalte, bine plătite, cu condiţii ridicate de muncă, în care este
antrenată populaţia autohtonă şi, secundar cu condiţii de muncă precare, puţin prestigioase, care
implică munca fizică, cu remunerarea muncii scăzute, în care sunt antrenaţi migranţii. Cu toate
că economiile dezvoltate nu pot asigura angajarea stabilă a forţei de muncă proprii, având şi o
rată a şomajului mare ei recurg la forţa de muncă străină pentru activităţile puţin prestigioase,
neatractive pentru populaţia autohtonă.
Teoria sistemului mondial (adepţi Porter, Sassen, Valershtern). Conform acestei teorii
migraţia internaţională a forţei de muncă este o consecinţă directă a globalizării. Noile tehnologii
aduse în ţările în curs de dezvoltare permit eliberarea forţei de muncă. În consecinţă forţa de
muncă disponibilă devine potenţialii migranţi orientându-se către statele înalt dezvoltate în
sectoarele cu cererea mare a forţei de muncă ieftine. Teoria explică creşterea intensităţii
migraţiei pe seama globalizării pieţelor.
374
Teoria reţelelor migraţionale. A apărut în anii '90 ai sec. trecut, unul dintre adepţii
căruia fiind Massey. Ideea principală rezidă în faptul că fiecare migrant creează în mod
involuntar o reţea între el şi rudele sale, prietenii apropiaţi din ţara de origine. Prin intermediul
acestei reţele, migrantul efectuează transferuri de bani şi informaţii celor rămaşi în ţară. În aşa
fel acesta ajută persoanele din ţara de origine să migreze şi ei sau să se acomodeze în ţară şi să-şi
găsească un loc de muncă.
13.3. Dimensiunea şi direcţiile migraţiei internaţionale a forţei de muncă
Volumul şi direcţia migraţiei internaţionale a forţei de muncă a variat mult în decursul

istoriei contemporane. Volumul migraţiei de muncă a fost în creştere permanentă, deşi
intensitatea fenomenului a fost diferită în timp. Primele migraţii masive ale forţei de muncă au
fost migraţiile forţate din sec. XII-XIX. Migraţia în această perioadă a fost influenţată de
dezvoltarea comerţului cu sclavi. Direcţia principală a migraţiei sclavilor era din Africa către
America (în special în SUA). În intervalul 1650-1850 populaţia din Africa s-a diminuat cu 22%
ca rezultat al transferului forţat de muncă către continentul american.
Sec. XIX şi începutul sec. XX s-a caracterizat prin marile migraţiuni transoceanice ce au
antrenat milioane de persoane din Europa de Vest, iar mai apoi din Europa Sudică şi Estică spre
America de Nord, Australia şi America Latină. În sec. XIX din Europa au emigrat circa 30 mln.
persoane din Europa, iar la începutul sec. XX până la primul război mondial încă peste 20 mln.
persoane1. Procesul migraţional către America a fost întrerupt parţial, în timpul celui de-al doilea
război mondial, după care s-a restabilit pe o perioadă scurtă. Migraţia europeană din sec XIX şi
prima jumătate a sec. XX a avut efecte globale, ducând la popularea şi valorificarea economică a
unor regiuni întinse din America de Nord, America Latină, Australia şi Noua Zeelandă.
În perioada postbelică fluxurile migraţionale către „Lumea Nouă” au scăzut în
intensitate, iar polul de atractivitate a migranţilor devine Europa Occidentală. Economiile
refăcute de după război aveau nevoie de un număr mare de muncitori care să asigure creşterea
economică şi în perioada care a urmat, statele din vestul Europei, precum Marea Britanie,
Franţa, Germania primesc din ţările vecine mai mulţi imigranţi decât au pierdut în perioada
anterioară. În a 2-a jumătate a sec. XX s-au format câteva centre/nuclee de atragere a migranţiei
de muncă:
1. Europa Occidentală. Statele din Europa Occidentală, care până în 1950 nu intrau în
categoria statelor receptoare de migranţi, recurg la muncitorii străini. Ţările din Centrul şi
Nordul Europei primesc imigranţi din sudul continentului şi din fostele colonii. Spre Franţa s-au
îndreptat fluxuri importante de migranţi din Africa de Nord, spre Marea Britanie – imigranţi din
India şi Pakistan, în timp ce în Olanda majoritatea migranţilor erau din Indonezia şi Suriname,
375
foste colonii ale acestora. Statele UE numără în prezent circa 5 mln. migranţi, ceea ce constituie
circa 5% din populaţia acestor state. Numărul cel mai mare de migranţi l-au primit Germania,
Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Elveţia. În ultimii 10 ani după destrămarea sistemului
socialist un număr foarte mare de migranţi au venit din statele Europei de Est şi Sud-Est. Mai
multe state din Europa de Sud s-au transformat din ţări de emigraţie în ţări de imigraţie.
Muncitorii străini constituie o parte considerabilă a forţei de muncă din unele state:
Luxenburg – 30%, Elveţia – 29,6%, Germania – 8,0%Belgia – 7,5%, Austria – 6,2%, Suedia –
5,8%, Franţa – 5,2%, Marea Britanie – 3,4% (2007) din numărul total al angajaţilor. Statele UE
au o politică restrictivă cu privire la imigranţi din mai multe considerente: presiunea făcută de
populaţia statelor membre faţă de autorităţi vis-a-vis de limitarea imigranţilor, în special a forţei
de muncă necalificată, problemele legate de creşterea necontrolată a migraţiei ilegale,
destabilizarea pieţelor forţei de muncă şi mai recent criza financiară care a afectat toate statele
etc. Problemele demografice grave prin care trec majoritatea statelor europene legate de
îmbătrânirea populaţiei, declinul natural, emanciparea femeilor şi a institutului familiei va
determina statele comunitare să-şi revadă politica migraţională.
2. Alt centru important al destinaţiei migraţiei de muncă care a luat naştere la mijlocul
anilor ´70 îl reprezintă ţările exportatoare de petrol din Orientul Apropiat şi Mijlociu. Boomul
petrolier în ţările OPEC (organizaţia statelor exportatoare de petrol) a determinat creşterea
cererii forţei de muncă atât calificată, cât şi necalificată. Ponderea muncitorilor străini în 6 state
monarhice a depăşit 50% din totalul muncitorilor: Bahrain – 51%, Arabia Saudită – 60%, Oman
– 70%, Kuwait – 86%, EAU – 89%, Qatar – 92%. În acelaşi timp în statele vecine s-a înregistrat
cel mai mare număr al populaţiei active care lucrează în exterior. Un alt centru al migraţiei
(formal etnic, dar de facto în mare măsură de muncă) a devenit Israelul. Crearea statului
evreiesc în 1948 a determinat apariţia unui pol important al migraţiei în această regiune.
3. Al treilea centru important al migraţiei forţei de muncă contemporane a devenit SUA.
Formarea resurselor de forţă de muncă a SUA s-a datorat în mare parte imigraţiei. Însăşi
naţiunea americană s-a format în mare parte din imigranţi (conform teoriei „cazanului de
fuziune”). Perioada postbelică poate fi divizată în câteva etape distincte: prima etapă determinată
de migraţia unui număr mare de imigranţi din Europa Occidentală, îndată după cel de-al doilea
război mondial, etapa a 2-a a început cu anul 1965 prin legea ce facilita imigraţia din Asia şi
America Latină, a 3–a etapă prioritate au avut-o migranţii din Europa. SUA este principala ţară
receptoare de migranţi cu un stoc de circa 20 mln., fiind urmată de Canada cu circa 5 mln. de
migranţi. Dintre regiunile furnizoare de migranţi se evidenţiază Europa Centrală şi de Est,
America Centrală, Asia de Sud-Est.
376
3. Al patrulea centru important al migraţiei s-a format în Australia, care prin politica
imigraţională atractivă a servit destinaţia a peste 200 mii de muncitori străini. Ca şi SUA,
Australia duce o politică de asimilare a migranţilor.
4. Alt centru importanţ al migranţiei contemporane s-a format în regiunea Asia Pacific:
Brunei, Japonia, Hong Kong, Malaysia. Singapore, Coreea de Sud, Taiwan. Aceste state tot mai
mult apelează la serviciile muncitorilor străini, în special, în activităţi ce nu solicită o calificare
înaltă. În acelaşi timp, Japonia înregistrează cel mai mare număr al migranţilor profesionişti de
tranzit care însoţesc investiţiile de capital străin în ţările din Asia Pacific.
5. Actualmente statele noi industriale din America Latină (Argentina, Venesuela) primesc
un număr mare al migranţilor. Specific pentru această regiune în dezvoltare este că primeşte
migranţi din state în curs de dezvoltare. Mai multe state latino-americane aplică programe de
atragere a imigranţilor din Europa de Est.
6. Statele din Africa majoritatea fac parte din categoria statelor donatoare de migranţi,
firesc pentru cea mai săracă regiune a lumii. Totuşi, Africa de Sud recrutează muncitori
necalificaţi din statele vecine, pentru activităţile din industria minieră, precum şi specialişti din
statele ex-URSS (fig. 1).
din Asia din America

de Sud
spre Asia şi
Australia
spre America de
Nord
Spre Japonia
Fig. 1. Principalele direcţii ale migraţiei contemporane
377
Munca imigranţilor are un rol semnificativ în economia mondială contemporană. Dat fiind
numărul mare al muncitorilor străini în economia unor state, orice reglementare poate conduce la
creşterea tensiunilor pe pieţele forţei de muncă a statelor lumii.
Pentru aprecierea dimensiunii migraţiei de muncă sunt utilizaţi câţiva indicatori:
 Dimensiunea emigraţiei – numărul emigranţilor plecaţi peste hotare pentru un
anumit termen cu scopul angajării la un serviciu;
 Dimensiunea imigraţiei – numărul imigranţilor sosiţi de peste hotare pentru un
anumit termen cu scopul angajării la un serviciu;
 Soldul migraţional – diferenţa dintre numărul emigranţilor şi a imigranţilor.
Soldul migraţional poate fi pozitiv sau negativ şi se exprimă în valori absolute sau
relative;
 Migraţia sumară – numărul total al migranţilor sosiţi/plecaţi într-o/dintr-o ţară
pentru o anumită perioadă de timp.
Numărul migranţilor sporeşte cu paşi rapizi. Dacă în anul 1970 erau atestaţi 82 mil.
persoane, în anul 2000 – 175 mil. persoane, actualmente numărul acestora depăşeşte 200 mil.
persoane (inclusiv migranţii ilegali). În ultimul deceniu numărul migranţilor a sporit cu 6 mil.
persoane per an. Cea mai mare ponderea a migranţilor din totalul populaţiei se atestă în Australia
(18,7%) şi America de Nord (12,9%), iar cel mai mic număr raportat la totalul populaţiei este în
America Latină - 1,1% şi Asia - 1,4% (tab. 1)
Tabela 1. Dinamica migraţiei internaţionale
Creşterea medie anuală a migranţilor
Numărul migranţilor internaţionali, mln. persoane
internaţionali, %
1960- 1970- 1980 1990 2000-
1960 1970 1980 1990 2000 2005
1965 1975 1985 1995 2005
Lumea în
75,5 81,3 99,3 155,0 176,7 200,0 0,8 1,3 2,2 1,3 1,5
total
Regiuni
32,3 38,3 47,5 82,4 105,0 115,4 1,8 2,0 2,4 2,8 1,9
dezvoltate
Regiuni în
43,2 43,0 51,8 72,6 71,7 85,6 -0,1 0,6 2,4 0,4 0,2
dezvoltare
Europa 14,2 18,8 21,9 49,4 58,2 64,1 3,1 1,4 1,4 2,3 1,9
Africa 9,1 9,9 14,1 16,4 16,5 17,1 0,7 2,0 0,5 1,9 0,7
America
6,0 5,7 6,1 7,0 6,3 6,6 -0,6 0,2 0,6 -2,9 1,1
Latină
America de
12,5 13,0 18,1 27,6 40,4 44,5 0,3 3,3 4,1 3,9 1,9
Nord
Australia şi
2,1 3,0 3,8 4,8 5,1 5,0 3,6 2,0 2,2 1,2 -0,1
Oceania
Sursa: International Migration 2006. New York.United Nation, 2006; revizuit după
http:/esa.un.org/migration
378
13.4. Reglementarea migraţiei de muncă de către statele lumii
Creşterea intensităţii migraţiei internaţionale la etapa contemporană a determinat statele

lumii să recurgă la reglementarea ei şi la o mai bună gestionare a acestea. În timp ce majoritatea
ţărilor lumii, sub influenţa organizaţiilor economice internaţionale sau a companiilor
transnaţionale liberalizează fluxurile comerciale, financiar-valutare, tehnologiile, aproape
majoritatea limitează accesul migranţilor pe teritoriul lor.
În prezent, doar Australia mai este oficial deschisă pentru imigranţi, în timp ce Canada,
Israel, SUA, statele Europei Occidentale sunt parţial deschise. Selectarea migranţilor de către
statele recipiente este rigidă şi poartă, în multe privinţe, un caracter discriminatoriu.
Deşi mai multe organizaţii internaţionale se arată preocupate de reglementarea migraţiei,
nici una dintre ele, deocamdată, nu au mandatul oficial pentru a realiza acest lucru, această
problematică fiind prerogativa statelor/guvernelor.
Baza juridică internaţională a migraţiei forţei de muncă o constituie Declaraţia Generală
despre Drepturile Omului din 1948, pactul internaţional asupra dreptului civil şi politic din 1966,
Actul final al Hotărârii asupra Securităţii Umane şi Cooperare în Europa din 1986, Convenţia
ONU pentru drepturile muncitorilor-migranţi şi a membrilor familiilor lor. Dintre organizaţiile
economice internaţionale cel mai mult se apropie de problematica monitorizării migraţiei
internaţionale a forţei de muncă OMM (organizaţia mondială a muncii), responsabilă de
elaborarea şi coordonarea standardelor internaţionale cu privire la piaţa muncii. Aceste standarde
servesc ca recomandări guvernelor statelor lumii şi vizează:
 remunerarea minimală a muncii;
 asigurarea posibilităţilor de angajare nediscriminatorie;
 asigurarea egalităţii între muncitorii migranţi şi locali;
 asigurarea unei sistem de asigurări sociale pentru migranţi;
 stabilirea vârstei minimale a forţei de muncă;
 cooperarea statelor în domeniul migraţiei de muncă etc.
Dar, deocamdată nu sunt pârghii şi mecanisme concrete de control sistematic, Ele sunt
implementate benevol de către autorităţile naţionale. Unele state au legi speciale pentru
reglementarea migraţiei. În SUA, spre exemplu, funcţionează „Legea migraţiei” din 1990. Legi
similare sunt şi în alte state OCDE. În mai multe state sunt create structuri speciale care se ocupă
de imigranţi, fie că este vorba de structuri din cadrul Ministerelor de Justiţie, de Interne sau a
Muncii. În SUA serviciul pentru Imigraţie şi Naturalizare (SIN) reprezintă unul dintre cele mai
puternice structuri statale, ţinându-se cont de efectele pe care le are migraţia asupra tuturor
sferelor vieţii în această ţară. Servicii şi structuri similare sunt în toate statele Europei
379
Occidentale. Statele naţionale au aplicat politici migratorii care au variat dea lungul timpului în
funcţie de interesele şi nevoile statelor, măsurile fiind de la permisive - la restrictive, de la
democratice – la discriminatorii. Un rol important în politica migraţională îl ocupă
reglementările migraţiei de muncă.
În linii mari politica migraţională a statelor vizează 2 aspecte:
- reglementarea migraţiei;
- stimularea reemigraţiei.
Cât priveşte reglementarea imigraţiei majoritatea statelor folosesc o abordare selectivă.
A. Un prim criteriu în selectarea migranţilor îl reprezintă calificarea acestora. În general,
sunt acceptate acele categorii profesionale de care are nevoie ţara şi limitează sau interzice
celelalte. Un interes practic îl are atragerea muncitorilor, care ar putea îndeplini activităţi fizice
grele, monotone, care nu prezintă interes pentru populaţia titulară.
Cerinţele pentru majoritatea statelor sunt identice. Cele mai tipice dintre ele sunt:
garantarea calificării în forma unei diplome de studii, stagiul de muncă etc. În Australia, ţară
tipic migraţională, se acceptă specialişti cu calificare profesională care au un stagiu nu mai mic
de 3 ani, în SUA majoritatea companiilor private nu acceptă la serviciu persoane care nu au o
experienţă profesională mai mică de 5 ani, chiar dacă există locuri vacante. Un loc aparte în
politica migraţională îl ocupă atragerea persoanelor calificate „brain drain”. Statele dezvoltate
sunt într-o competiţie directă în ceea ce priveşte atragerea unui număr cât mai mare de
specialişti. Câştigurile de pe urma atragerii acestei categorii de persoane sunt foarte mari, în
special, are loc fortificarea potenţialului uman pe termen lung. În linii mari statele recipiente
acordă un regim preferenţial următoarelor grupe profesionale:
- muncitorii necalificaţi, care pretind la munci nesolicitate de populaţia autohtonă;
- specialiştii în ramurile cu o dezvoltare rapidă;
- reprezentanţii profesiilor rare;
- specialiştii de calificare înaltă şi liber profesioniştii;
- antreprenorii care transferă activele lor în aceste state, creând şi locuri de muncă.
B. Reglementări cu privire la cerinţele solicitate privind caracteristicile personale ale
muncitorilor imigranţi. Legislaţia ţărilor receptoare impun restricţii asupra limitelor de vârstă.
Acestea doresc să primească muncitori tineri (preferenţial în limitele vârstei de 20-40 ani), de la
care se poate obţine un efort maxim. Persoanele tinere, căsătorite, cu copii, au prioritate, acest
fapt contribuind şi la îmbunătăţirea parametrilor capitalului uman. Cheltuielile pentru formarea
capitalului uman sunt foarte mari, prin achiziţia acestor categorii de persoane statele dezvoltate
înregistrează câştiguri enorme, în special, pe termen lung. Un „filtru” pentru selectarea
muncitorilor străini îl reprezintă şi starea de sănătate, unele state recurgând la teste medicale şi
380
psihologice, lipsa antecedentelor penale pentru potenţialii imigranţi. În unele state se limitează
sau se interzice chiar intrarea pe teritoriul lor a persoanelor care fac parte din anumite partide
extremale, totalitare, considerându-se că prezenţa lor ar aduce prejudiciu statelor date.
C. Un alt tip de reglementare se realizează prin cota numerică (cota imigraţională) care
stabileşte ponderea imigranţilor acceptaţi în anumite ramuri sau în economie, per ansamblu.
Anual se stabileşte o cotă imigraţională. Cota imigraţională a SUA începând cu 1965 este de 675
mii persoane. În unele state cota directă se stabileşte ca raportul între muncitorii străini şi locali.
Grecia, spre exemplu, interzice activitatea străinilor la întreprinderile unde lucrează mai puţin de
5 muncitori de origine greacă. Dacă la întreprindere lucrează un număr mai mare de muncitori,
raportul dintre locali şi străini trebuie să fie de cel puţin 10:1.
D. Legislaţia imigraţională conţine limitări de ordin spaţial şi temporal. Politica
migraţională a unor state acordă preferinţe muncitorilor din anumite regiuni, state fie că este
vorba de proximitatea geografică, de rudenie lingvistică, culturală sau etnică. SUA până în anii
´90 ai sec. trecut a acordat prioritate persoanelor din Asia, America Latină, Africa, iar după anii
´90 prioritate au avut-o imigranţii din Europa. În prezent aceeaşi politică migraţională selectivă o
duce majoritatea statelor postindustriale. Statele din cadrul UE, actualmente, acordă prioritate
migranţilor din Europa Centrală şi de Sud Est. Deşi aceste reglementări comportă o doză de
discriminare în raport cu migranţii din alte regiuni sau state, statele nu doresc să-şi amplifice
tensiunile sociale, dar şi din considerente a securităţi etnice şi statale. Naturalizarea persoanelor
de provenienţă civilizaţională diferită cere mai mult timp şi bani, naturalizarea fiind o procedură
foarte dificilă, implicând costuri mari. Franţa, acordă pretendenţilor străini cetăţănia franceză
doar după 10 ani de şedere în ţară, cu condiţia ca aceştea să cunoască limba, istoria, cultura ei. O
politică diferenţiată în atragerea migranţilor este şi în cadrul statelor, imigraţia fiind încurajată în
regiunile mai slab dezvoltate, regiunile în plină ascensiune şi descurajată în oraşele mari, în
aglomeraţiile urbane şi megapolise pentru a evita supraaglomerările spaţiale. Limitările
temporale se fac cu scopul de a stabili un termen de încercare, după care are loc prelungirea
termenului.
E. Reglementarea economică cuprinde un şir de condiţii:
- prioritate o au migranţii care investesc sume mari de bani în economia statelor
recipiente (în SUA se acordă anual 10 mii de vize acestor categorii de persoane);
- impunerea unor plăţi sub forma impozitelor angajatorilor care utilizează muncitorii
străini;
- stabilirea plăţilor pentru imigranţi a impozitelor pentru angajare etc.
În calitate de obiect al reglementării migraţionale se află nu numai imigraţia dar şi
reemigrarea. Începând cu anii ´70 ai sec. trecut mai multe state au început să stimuleze
381
repatrierea imigranţilor, implementând un şir de programe în acest sens. Printre acestea pot fi
menţionate:
 ajutoare materiale doritorilor de a reemigra sub forma creditelor, donaţiilor băneşti;
 ajutoarele acordate statelor exportatoare de forţă de muncă prin dezvoltarea
infrastructurilor sociale, crearea întreprinderilor, în care ar putea fi angajaţi migranţii
repatriaţi;
 pregătire profesională a migranţilor pentru activităţi în ţara de origine etc.
13.5. Efectele migraţiei internaţionale a forţei de muncă

Efectele migraţiei forţei de muncă sunt multiple. Acestea influenţează viaţa social-
economică a tuturor statelor lumii, dovadă fiind preocuparea tot mai activă faţă de fenomenul
migraţional. Migraţia are efecte pozitive şi negative, atât pentru ţările receptoare, cât şi pentru
cele donatoare (tab. 1).
Tabelul 2. Efectele migraţiei internaţionale a forţei de muncă
Pentru statele recipiente Pentru statele donatoare
Pozitive
1. Stimularea concurenţei produselor naţionale ca 1. Transferurile băneşti în valută convertibilă în ţară
rezultat al diminuării costurilor de producţie, prin 2. Diminuarea presiunilor din partea resurselor de forţă
utilizarea forţei de muncă mai ieftine de muncă în surplus şi a tensiunii sociale
2. Efectul multiplicator (stimularea de către forţa de 3. Instruirea şi pregătirea profesională gratuită a forţei
muncă străină a producţiei şi a ocupării în ţara de de muncă proprii, cunoaşterea acesteea cu formele de
adopţie) organizare a muncii avansate
3. Economii ce ar fi trebuit să fie făcute la instruirea şi 4. Primirea finanţărilor şi a ajutoarelor din partea
pregătirea profesională a forţei de muncă (la importul statelor recipiente şi a organizaţiilor internaţionale
forţei de muncă clificate) specializate pentru programele de dezvoltare social-
4. Menţinerea stabilităţii sociale prin plata impozitelor economice, orientate către crearea locurilor noi de
muncă
Negative
1. Creşterea tensiunilor pe piaţa forţei de muncă locală 1. Pierderile economice ca rezultat al diminuării
2. Intensificarea, ca consecinţă a creşterii cererii pe piaţa potenţialului uman şi în special al segmentului
forţei de muncă, tendinţa de scădere a costului forţei de populaţiei în vârstă de muncă
muncă 2. Pierderile de pe urma instruirii şi pregătirii
3. Provocarea conflictelor naţionale şi etnice dintre profesionale a emigranţilor
populaţia locală şi imigranţi, tensiuni sociale 3. riscul demografic exprimat prin diminuarea
manifestate prin discriminări şi aversiune faţă de potenţialului de reproducere a populaţiei şi erodarea
imigranţi institutului familiei
4. Creşterea ratei şomajului 4. emigrarea ilegală lipseşte de orice drept social,
politic sau economic individul
Monitorizarea procesului migraţional pentru o cât mai bună gestionare a acestuia devine o
necesitate pentru toate statele, indiferent de statutul pe care îl au în cadrul fluxurilor
migraţionale. Principalele consecinţe ale migraţiei, din punctul de vedere al interesului pe care-l
urmărim, sunt asupra pieţei forţei de muncă, asupra situaţiei demografice, asupra situaţiei
economice.
382
Efectele migraţiei asupra pieţei forţei de muncă. Fluxurile migraţiei internaţionale
influenţează direct pieţele forţei de muncă atât din ţările donatoare, cât şi ţările receptoare.
Migraţia poate contribui la diminuarea şomajului în statele cu surplus de forţă de muncă, iar în
ţările receptoare poate diminua oferta pieţei forţei de muncă. Imigraţia completează locurile de
muncă în sectoarele nesolicitate de muncitorii locali. În Belgia, spre exemplu, ½ din mineri, în
SUA – 70% dintre agricultori, în Elveţia circa 40% din muncitorii în construcţii sunt străini.
Imigraţia are o influenţă asupra pieţelor regionale a forţei de muncă. Prin migraţie se asigură
redistribuirea forţei de muncă în corespundere cu cerinţele actuale.
Întreprinzătorii din ţările recipiente câştigă de pe urma muncii imigranţilor. Aceştea sunt
gata să muncească în condiţiile unei remunerări mai mici decât standardele de remunerare din
această ţară şi, în aşa fel angajatorii reţin majorarea salariilor lucrătorilor locali. În mai multe
state funcţionează o piaţă a muncii cu standarde duble: pe una are loc cumpărarea forţei de
muncă autohtonă calificată şi înalt remunerată, iar pe alta cea străină gata să muncească la munci
grele, prost plătite. Imigraţia, în aşa fel contribuie la intensificarea concurenţei pe piaţa forţei de
muncă puţin calificată, care contribuie la micşorarea salariului real pentru categoriile de
muncitori locali, fapt ce contribuie la creşterea tensiunilor sociale şi a presiunilor făcute de către
aceştea clasei politice, în vederea înăspririi condiţiilor de acceptare a imigranţilor.
În acelaşi timp, migranţii pot obţine calificări mai înalte în ţările receptoare, experienţă ce
poate fi ulterior adusă acasă. Activitatea de antreprenoriat poate să se învioreze, ca rezultat al
experienţei şi investiţiilor făcute în businessul autohton de către migranţii reîntorşi în patrie.
Efectele migraţiei pe plan demografic.
Mişcarea populaţiei produce efecte importante asupra unor variabile demografice cum ar fi
numărul, structura populaţiei, densitatea, presiunea demografică etc. Acestea pot fi cuantificate
prin soldul migraţional în formă absolută şi relativă. Efectele demografice pozitive din cadrul
ţărilor de imigraţie sunt însoţite de efecte negative în ţările de emigraţie. Astfel, migraţia
populaţiei tinere contribuie la întinerirea populaţiei şi la îmbunătăţirea parametrilor potenţialului
uman în ţările receptoare şi, invers, la îmbătrânirea populaţiei şi diminuarea potenţialului uman
în statele donatoare. Pe de o parte are loc depopularea unor state sau regiuni, medii de trai, iar pe
de altă parte creşterea densităţii, a concentrării populaţiei în anumite areale (zone industriale,
oraşe mari, aglomeraţi urbane, tehnopolise etc).
Un alt indicator demografic cu implicare directă asupra dezvoltării economice îl reprezintă
modificarea presiunii demografice în sensul creşterii acesteea pentru statele de emigarţie,
exprimat prin diminuarea populaţiei economic active în favoare celorlalte două categorii de
vârstă neantrenate în activităţi economice: copiii şi pensionarii, scăderea ratei de fertilitate prin
emigrarea populaţiei de vârstă reproductivă, feminizarea sau masculinizarea populaţiei şi, prin
383
aceasta, crearea unui dezechilibru între genuri. În anii 2000 soldul migraţional a asigurat 56%
din creşterea demografică a statelor dezvoltate şi circa 90% din creşterea demografică a statelor
din UE, fiind firească îngrijorarea acestor state vis-a-vis de pericolul asupra securităţii
demografice de perspectivă, în condiţiile scăderii ratei natalităţii, ratei fertilităţii şi a sporului
natural a populaţiei titulare. Imigranţii deja constituie ponderi considerabile în unele state
alcătuind 5-12% din totalul populaţiei şi 0-25% din populaţia economic activă.
Efectele economice ale migraţiei pot fi exprimate în principal prin efectele asupra
balanţei de plăţi şi asupra bugetului consolidat. Fluxurile migraţiei internaţionale determină
importante transferuri de capital, atât din ţările de emigraţie aduse de emigranţi pentru instalarea
sau dobândirea cetăţăniei, dar în mod special, prin transferurile făcute de imigranţi în ţara de
origine. Aceste sume sunt mult mai mari dacă aparţin unor investitori, ţările de imigraţie
încurajând orice investiţie din partea imigranţilor. De regulă, sumele pentru instalare acţionează
ca stimulente ale consumului. Transferurile de fonduri băneşti în străinătate ale emigranţilor în
ţările de origine se concretizează sub câteva forme ale balanţei de plăţi:
a) plăţi ale lucrătorilor (workers remmitance) care reprezintă valoarea transferurilor
către ţara de origine efectuate de către emigranţi aflaţi în străinătate;
b) transferuri ale migranţilor - care reprezintă alte fluxuri de bunuri şi active financiare
asociate cu migranţii internaţionali.
Pentru relevarea importanţei transferurilor de capital efectuate de emigranţi către ţara de
origine este util ca acestea să fie comparate cu mărimea PIB-ului, cu cea a exporturilor şi cu cea
a investiţiilor de capital străin.
Având în vedere că aceste transferuri pot influenţa semnificativ desfăşurarea activităţii
economice şi sociale în ţara de origine apare nevoia şi oportunitatea analizei şi a altor aspecte
circumscrise procesului menţionat anterior şi anume:
a) ponderea diferitor forme de transfer (cash, prin bănci, în natrură, prin barter);
b) modul de efectuare a schimbului valutei în moneda naţională;
c) modul de utilizarea a sumelor de bani trimise din străinătate (consum curent, bunuri de
folosinţă îndelungată, cumpărarea de locuinţe, terenuri, rambursarea împrumuturilor,
deschiderea de depozite bancare, demararea de afaceri, cheltuieli pentru educaţia şi
instruirea copiilor etc.
d) identificarea efectelor de antrenare ale transferurilor pe plan local şi naţional).
Efectele migraţiei asupra bugetului consolidat. Fluxurile migraţiei internaţionale au
efecte deloc neglijabile asupra funcţionării serviciilor publice şi a sistemelor de protecţie
socială. Are loc majorarea cheltuielilor pentru întreţinerea şomerilor imigranţi şi a familiilor
lor, de asemenea cheltuieli ce ţin de:
384
 instruirea copiilor;
 dezvoltarea infrastructurii sociale;
 acordarea asistenţei sociale/plata indemnizaţiilor sociale etc.
Statele de imigraţie suportă cheltuieli mari din bugetele publice, pe cînd cele de
emigraţie sunt scutite de ele.
13.6. Migraţia forţei de muncă a Republicii Moldova

Republica Moldova este o ţară afectată profund de fenomenul migraţional, o parte
considerabilă a forţei de muncă este plecată peste hotare, iar remitenţele contribuie substanţial la
PIB. Ponderea mare a populaţiei economic active migrate, creşterea intensităţii fenomenului,
impactul migraţiei asupra securităţii demografice, sociale şi economice a determinat factorii de
decizie să întreprindă un şir de măsuri menite să gestioneze eficient fenomenul. Printre aceste
măsuri s-ar putea menţiona: adoptarea cadrului juridic naţional, ratificarea mai multor convenţii
internaţionale cu privire la migraţie şi la piaţa forţei de muncă, elaborarea unor mecanisme
eficiente de gestionare şi control al fluxurilor migraţioniste, dezvoltarea cooperării bi şi
miltilaterale cu ţările de destinaţie, cooperarea cu organismele internaţionale specializate,
monitorizarea procesului de reîntoarcere şi reintegrare a lucrătorilor emigraţi în R. Moldova,
consolidarea legăturilor cu diaspora etc. Astfel, cadrul juridic naţional cu privire la migraţie
include:
 Concepţia politicii migraţionale a R. Moldova, aprobată prin Hotărârea Parlamentului
nr. 1386-XV din 11.10.2002;
 Legea cu privire al migraţie nr. 1518-XV din 06.12.2002;
 Legea cu privire la migraţia de muncă nr. 180-XVI din 10.07.2008 etc.
Această din urmă lege a intrat în vigoare la 01.01.2009 şi cuprinde prevederi importante
referitoare la imigrare, angajarea provizorie în muncă a cetăţenilor R. Moldova în străinătate,
reglementarea activităţii agenţiilor private de angajare în străinătate, stipularea clauzelor minime
ce trebuie să le conţină contractele individuale de muncă etc. În acelaşi timp R. Moldova a
ratificat 41 convenţii ale OIM care reglementează piaţa muncii în complex. Tot în acest context
se înscriu şi măsurile de cooperare cu organismele internaţionale:
- Colaborarea cu Programul MIGRANT al OIM în cadrul proiectului „Eliminarea
Traficului de fiinţe umane din R. Moldova prin măsuri ale pieţei muncii”;
- Crearea centrelor informaţionale privind piaţa muncii;
- Elaborarea, publicarea şi diseminarea ghidurilor cu informaţia specifică despre ţara de
destinaţie, a pliantelor privind riscurile migraţiei nereglementate etc.
385
Toate aceste reglementări, proiecte, programe, acţiuni au drept scop monitorizarea
fenomenului migraţional şi orientarea acestuia către cetăţenii R. Moldova, întrucât este
recunoscut unanim contribuţia pozitivă a migraţiei pentru creşterea şi revitalizarea economică,
fiind de datoria statului să gestioneze eficient acest fenomen.
Deşi datele oficiale atestă un număr mic al migranţilor (tab. 2.), studiile experţilor
precum şi unele date cu privire la remitenţe şi la evoluţia indicatorilor demografici atestă un
număr mult mai mare al acestora.
Tabelul 3. Evoluţia migraţiei în R. Moldova în intervalul 2001-2008 (persoane)
2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Emigranţi 6646 6592 7376 7166 6827 6685 7172 6988
Imigranţi 1293 1297 1620 1706 2056 1968 2070 2749
Repatriaţi 1462 1614 1285 1816 1131 1608 1763 2023
Total 9201 9403 10281 10688 10014 10261 11005 11760
Sursa: Anuarul Statistic al R. Moldova, 2002-2009.
Astfel datele ultimului recensământ au arătat că un număr de 273 mii persoane cu
domiciliul în R. Moldova erau absente. Majoritatea persoanelor temporar absente erau plecate la
muncă sau în căutarea unui loc de muncă - 88,7%, la studii – 6,5%, din alt motiv 4,8%. Datele
experţilor şi studiilor realizate arată că numărul emigranţilor ar fi de cel puţin 2 ori mai mare
variind între 400 şi 600 mii persoane. Bărbaţii emigranţi constituiau 57% comparativ cu femeile
(2004).
Direcţiile principale ale migraţiei, conform datelor recensământului, sunt F. Rusă - 56,2%,
Italia – 19,4, România – 3,9%, Portugalia – 3,5%, Ucraina – 3,1%, Turcia – 3%. Restul sunt
plecaţi în alte state, ponderea fiind mai mică de 3%. Migraţia externă a R. Moldova până la
obţinerea independenţei avea o singură direcţie – spre est, actualmente vectorul migraţional se
îndreaptă tot mai mult spre vest.
Cauza principală a migraţiei rămâne a fi cea economică. Atât timp cît nivelul de dezvoltare
economică va rămâne în urmă, precum şi diferenţele mari de remunerare faţă de statele vecine
sau mai dezvoltate, tendinţele migraţionale se vor menţine la cote înalte.
R. Moldova se înscrie printre statele cu ponderile cele mai mari ale remitenţelor. Astfel,
conform datelor Băncii Mondiale R. Moldova se află printre primele în lume după mărimea
remitenţelor în raport cu PIB-ul constituind circa 38% în 2007 (fig 1.).
386
Remitenţele migranţilor moldoveni (procent din PIB)
40
35
30
25
20
15
10
0
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007
Sursa: Matthias Luecke ş. a. Migraţia muncii şi remitenţele, Moldova. – 2008.

Datele recente ale Băncii Naţionale a Moldovei indică că migranţii moldoveni au transferat
în ţară 1108, 87 mln. dol. SUA pe parcursul primelor 8 luni ale anului 2008.
Cuvinte/termeni-cheie: Migraţia internaţională a forţei de muncă (MIFM), emigranţi,
imigranţi, reemigraţie, migraţii definitive, muncitorii pe contract, profesioniştii de tranzit,
migranţii ilegali, migranţii forţaţi, migraţie virtuală/telemunca, sold migraţional, migraţie
sumară, reglementarea migraţiei, cota imigraţională, reglementare economică a migraţiei,
reglementări spaţiale şi temporale, „exod de inteligenţă”
Întrebări pentru recapitulare şi autocontrol:

1. Daţi definiţia conceptelor de migraţie a forţei de muncă, emigraţie, imigraţie,
reemigrare, sold migraţional, brain drain, cotă imigraţională.
2. Prin ce sunt exprimate consecinţele economice ale migraţiei pentru economia mondială
în ansamblu? Dar pentru R. Moldova?
3. Numiţi statele şi regiunile considerate polii principali de atractivitate a migraţiei forţei de
muncă. Care sunt cauzele?
4. Cum are lor monitorizarea migraţiei internaţionale a forţei de muncă?
5. Ce înseamnă în viziunea dvoastră o gestionare eficientă a migraţiei?
6. Care este deosebirea între profesioniştii de tranzit şi migraţia de tranzit?
Teste
Subiecte Răspuns
1. Numiţi principalele perioade 1.
ale migraţiei europene 2.
3.
4.
2. Cine sunt profesioniştii de
tranzit?
3. Numiţi cauzele economice şi Cauze economice
noneconomice ale migraţiei -
-
387
-
Cauze noneconomice
-
-
-
4. Indicaţi destinaţiile olandezi→
migraţiilor de cucerire olandezi→
spanioli→
spanioli→
portughezi→
portughezi→
5. Calculaţi rata migraţiei în
Belgia, ştiind că numărul
populaţiei este de 10 414 mln
loc., iar numărul străinilor este
de 971 mii. persoane
6. Indicaţi prin săgeţi perechile Ponderea cea mai mare a emigranţilor în perioada indicată
corespunzătoare 1. 1919 -1939 a) emigranţii germani
2. 1825 – 1940 b) emigranţii iberici
3. 1820 - 1930 c) emigranţii britanici
4. sec. XVI-XVIII d) emigranţii polonezi
7. A/F 1. Migraţia de retur este specifică Portugaliei, Greciei

2. Actualmente Europa emigranţilor s-a transformat în Europa imigranţilor
3. Populaţia Europei actualmente creşte preponderent în baza creşterii naturale a
populaţiei
4. Italia este o ţară clasică de imigranţi
5. Coloniile Franţei în Africa au cuprins statele din sud-vestul continentului
6. Raportul dintre emigraţie şi imigraţie constituie soldul migraţional
7. Italia este prima destinaţie a migranţilor moldoveni
8. Cota migraţională reprezintă raportul dintre populaţia titulară şi imigranţi
Glosar:
Migraţia internaţională a Mişcarea populaţiei apte de muncă peste hotarele propriei ţări cu scopul de
forţei de muncă a fi antrenată în relaţii de muncă cu angajatorii din alte state.
Migraţii definitive Migrarea forţei de muncă în alte state cu schimbarea definitivă a locului de
(ireversibile) trai şi muncă
Migraţii temporare Migrarea forţei de muncă în alte state cu schimbarea temporară a locului de
(reversibile) trai şi muncă
Profesionişti de tranzit Muncitori de calificare înaltă care însoţesc investiţiile de capital
Imigranţi ilegali Imigranţi care intră în statele receptoare fără a avea un statut legal
Imigranţi Procesul de intrare pe teritoriul unei ţări pentru a obţine rezidenţă
permanentă sau semipermanentă
Exod de inteleligenţă Emigrarea persoanelor cu un grad ridicat de instruire şi pregătire
(Brain drain) profesională dintr-o ţară, de obicei către alte ţări ce oferă oportunităţi
economice şi sociale mai bune
Migraţie netă (sold Efectul net al imigraţiei şi emigraţiei asupra populaţiei unei regiuni/ţări
migratoriu) într-o anumită perioadă de timp, exprimat ca o creştere sau o descreştere.
Se calculează ca diferenţa dintre numărul de imigranţi şi cel al imigranţilor
Migraţie sumară Numărul total de migranţi sosiţi/plecaţi într-o/dintr-o ţară pentru o anumită
perioadă de timp
Politică antinatalistă Politica unui guvern, a unei societăţi sau a unui grup social de a încetini
creşterea populaţiei prin încercarea de a limita numărul de naşteri
Politica pronatalistă Politica unui guvern, a unei societăţi sau a unui grup social de a spori
creşterea populaţiei prin încercarea de a creşte numărul de naşteri
Raport de dependenţă Raportul dintre populaţia dependentă din punct de vedere economic
388
demografică (vârstnici şi tineri) de populaţia în vârstă de muncă (16-64 ani)
Rata de emigrare Numărul de emigranţi ce părăsesc ţară de origine la 1.000 de locuitori al
aceleaşi ţări, într-un an de referinţă
Rata de imigrare Numărul de imigranţi care ajung în ţara de destinaţie la 1.000 de locuitori al
acestei ţări, într-un an de referinţă
Rata netă de migraţie Efectul net al emigraţiei şi imigraţiei asupra populaţiei unei ţări, exprimat
ca o creştere sau o descreştere a populaţiei la 1.000 de locuitori ai ţării
respective într-un an de referinţă
Flux migraţional Numărul total al deplasărilor efectuate de către populaţie în cursul unei
perioade de timp (lună, an)
Migraţie benevolă Migraţia se realizează cu acordul persoanei migrate
Migraţie forţată Migraţia se realizează fără acordul persoanei/grupurilor migrate
Migraţie sezonieră Migraţiune care are loc periodic în cursul anului (în anumite anotimpuri sau
(ciclică) luni ale anului)
Migraţie pendulatorie Migraţiune constând din deplasările zilnice ale lucrătorilor de la domiciliul
(navetism) (Pendulum stabil, situat într-o localitate, la locul de muncă, situat în altă localitate
Migration/Push-Pul
Migraţie virtuală Primirea comenzilor, prezentarea lucrului efectuat şi remunerarea se
realizează prin Internet. Specific acestei migraţii este că angajatul se află
într-o ţară, iar angajatorul în altă ţară
Cotă imigraţională O modalitate de stabilire a ponderii imigranţilor acceptaţi în anumite ramuri
economice sau în ţară
Bibliografia:
1. Migration and development. Moscow, 2007, editorial board: Vl. Iontsev (variantele în l. engleză şi
rusă);
2. Иммиграционная политика западных стран. – Под. ред. Г. Витковской. - Москва, 2002.
3. Миграция населения. – выпуск третий Международная миграция. - Под. ред. О.Д.
Воробьовой. – Москва, 2001.
4. Dragoş Vasile, Alexandru Corneliu. Migraţia şi azilul în contextul pregătirii aderării României la
UE. – B., 2002.
5. Ивахнюк, И. В. Международная трудовая миграция. – М., 2005.
6. Ионцев, В.А. Миграция и развитие. М., - 2007.
7. Stephen Castles, Mark J. Miller. The Age of Migration. – London, 2008.
8. Миграция населения. – выпуск шестой Миграционная политика. - Под. ред. О.Д.
Воробьовой. – Москва, 2001.
9. Миграция населения. – выпуск четвертый. Система иммиграционного контроля. - Под. ред.
О.Д. Воробьовой. – Москва, 2001.
10. Ионцев, В.А. Мировые миграции. – М., 1992.
11. Магомедова А.Г. Экономико-демографические аспекты внешней миграции. – М., 2007.
389
PARTEA IV. ELEMENTE DE CONEXIUNE ALE REI
Tema 14. Piaţa financiară internaţională. Interdependenţa financiară
14.1 Conceptul şi esenţa relaţiilor financiare internaţionale,

14.2 Caracteristica pieţei de capital
14.3 Evoluţia pieţei financiare internaţionale. Integrarea financiară prin
europieţe
Obiective
 Să cunoască esenţa relaţiilor financiare internaţionale
 Să fie capabili să identifice principalele pieţe financiare
 Să cunoască particularităţile evoluţiei pieţei financiare internaţionale şi factorii
determinanţi ai acesteia
14.1. Conceptul şi esenţa relaţiilor financiare internaţionale

Fenomenul financiar exprimă un transfer de valoare, de putere de cumpărare în formă
bănească, de la o persoană fizică sau juridică la dispoziţia statului. Persoanele care participă la
procesul de disribuire şi redistribuire a valorilor în societate sunt legate între ele prin fire reale
dar invizibile.
Obligaţiile financiare ale statului deseori depăşesc frontierile sale, iar resursele sale nu
acoperă necesităţile şi atunci statul se vede obligat să apeleze şi la resurse externe. Relaţiile
financiare care apar în procesul procurării unor resurse financiare externe sau al onorării unor
obligaţii financiare ale statului faţă de străinătate au caracter internaţional.
Transferul de resurse financiare publice pe plan internaţional poate avea caracter
obligatoriu sau facultativ. La fel transferul de resurse pe plan internaţional se face deseori cu
titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie în alte cazuri invers.
Relaţiile financiare internaţionale exprimă transferuri băneşti către unele organizaţii
instituţii internaţionale, precum şi transferuri din străinătate cu titlu de ajutoare nerambursabile,
donaţii, împrumuturi externe.
Relaţiile financiare internaţionale pot fi grupate în funcţie de mai multe criterii, cum ar fi
părţile implicate, regularitatea şi certitudinea transferurilor.
Astfel în funcţie de participanţi distingem;
A) relaţiile financiare intervenite între state suverane şi organizaţii internaţionale cu vocaţie
internaţională de tipul ONU şi instituţiilor sale specializate.
B) Relaţii financiare intervenite între state suverane şi organizaţii internaţionale cu caracter
general, care nu au aderat la ONU şi care îşi stabilesc şi aprobă singure cheltuielile,
veniturile şi contribuţiile membrilor.
390
C) Relaţii financiare la care participă state suverane şi organizaţii regionale, subregionale şi
interregionale, cum ar fi; Uniunea Europeană, Asociaţia Europeană a liberului schimb,
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Arficană de Dezvoltare ş.a.
D) Relaţiile financiare bilaterale, intervenite între state, pe baza acordurilor de voinţă dintre
ele.
În funcţie de regularitatea cu care se manifestă, relaţiile financiare internaţionale pot avea;
a) un caracter de permanenţă, ca în cazul participării sistematice, regulate a statelor
membre ale unei organizaţii la acoperirea cheltuielilor acesteia cu contribuţii sau alte
venituri.
b) Un caracter accidental, ca în cazul acordării de către unele state sau organizaţii
internaţionale de ajutoare nerambursabile.
În funcţie de certitudinea producerii transferului, relaţiile financiare internaţionale pot
reflecta:
a) O obligaţie certă de transfer, ca în cazul contribuţiilor cuvenite organizaţiilor
internaţionale, al altor vărsăminte la bugetele unor organizaţii internaţionale.
b) O obligaţie potenţială de transfer, cănd un stat este chemat să ramburseze un umprumut
garantat de el, atunci cînd benefeciarul acestuia nu poate sau refuză să o facă.
Transferurile de resurse financiare care pornesc dintr-o anumită ţară şi se îndreaptă către
beneficiarii externi, ca şi cele care provin din străinătate şi sunt dirijate către ţara de destinaţie
generează un amplu proces de redistribuire pe plan internaţional. Deseori resursele financiare
provenite de la organizaţiile internaţionale se cheltuiesc pentru achiziţii de materiale,
combustibili, piese de schimb, hrană, medicamente şi alte bunuri, elaborarea proiectelor de
interes naţional, ş.a.
Motivaţia imediată a redistribuirii resurselor financiare pe plan internaţional constă în
necesitatea recunoscută de întreaga comunitate mondială de a asigura menţinerea păcii în zonele
fierbinţi ale globului, de a sprijini ţările şi popoarele aflate în mare dificultate să supraveţuiască,
să depăşească situaţiile grele cu care acestea se confruntă, să realizeze noi paşi pe calea lichidării
subdezvoltării.
În cazul participării obligatorii la acoperirea cheltuielilor organizaţiilor internaţionale,
statele membre sunt impuse la contribuţii diferenţiate, în funcţie de diferite criterii, între care cel
mai important este capacitatea de plată a acestora. Ca urmare ţările datorează o contribuţie cu
atît mai mare, cu cît sunt mai dezvoltate şi mai bogate. Un amplu proces de redistribuire pe plan
internaţional se produce prin intermediul împrumuturilor acordate pe baze bi sau multilaterale,
mai cu seamă pentru dezvoltarea economică şi socială.
391
Relaţiile financiare internaţionale produc efecte importante nu numai atunci cînd reflectă
transferuri de resurse financiare sub formă de contribuţii obligatorii sau facultative, ajutoare
nerambursabile, donaţii, împrumuturi cu sau fără dobînzi, dar şi în alte împrejurări. Astfel în
condiţiile dezvoltării schimburilor comerciale şi cooperării economice, financiare, tehnico-
ştiinţifice, culturale sau de altă natură între state se ajunge frecvent ca anumite persoane fizice
sau juridice, să realizeze venituri sau să posede avere pe teritoriul altui stat. Ca urmare a
aplicării unor principii diferite de impunere fiscală, nu rareori unul şi acelaşi venit să fie impus
de două ori. Dubla impunere fiscală subminează cooperarea internaţională.
RFVI reprezintă ansamblul relaţiilor social-economice, mecanismele, riscurile şi deciziile
ce se stabilesc şi au loc în procesul circulaţiei, evaluării, acumulării şi repartiţiei monedei şi a
mijloacelor de plată.
RFVI se desfăşoară pe:
 Piaţa monetară
 Piaţa valutară
 Piaţa internaţională a creditului
 Piaţa financiară internaţională
Piaţa monetară internaţională reprezintă circuitul internaţional al disponibilităţilor monetare
generat de acumularea şi utilizarea activelor monetare pe plan mondial.
Piaţa valutară reprezintă o parte componentă a pieţei monetare internaţionale şi este
constituită din centre ale comerţului cu devize la vedere şi pe termen scurt.
Pe piaţa valutară se operează cu active exprimate în valute.
Piaţa financiară internaţională este mecanismul prin care activele financiare sunt emise şi
puse în circuitul economic internaţional şi este formată din totalitatea pieţelor naţionale de
capital, pe care se efectuiază tranzacţii cu titluri de credit străine pe termen lung.
Piaţa financiarã are douã componente ale cãror funcţiuni sunt diferite şi complementare şi
anume piaţa financiarã primarã specializatã în colectarea veniturilor economisite şi piaţa
financiarã secundarã care asigurã mobilitatea şi lichiditatea economiilor plasate.
Pe piaţa financiară internaţională se derulează relaţii de formare şi de distribuţie
internaţională de fonduri, concretizate prin relaţiile de credit dintre instituţiile financiar-bancare,
firmele comerciale, industriale şi persoanele fizice care participă la schimburile economice,
ştiinţifice şi de altă natură cu caracter internaţional. Piaţa financiară internaţională este compusă
din piaţa primară, pe care are loc plasarea şi negocierea titlurilor noi emise, şi din piaţa
secundară pe care sunt negociate titluri deja emise, care au mai fost negociate şi pe care
deţinătorii lor le vînd pentru redobîndirea capitalului înainte de termenul prevăzut iniţial.
392
Conţinutul şi sfera relaţiilor valutar financiare internaţionale
Relaţiile valutar financiare internaţionale mijlocesc schimburile de bunuri şi servicii
dintre ţări cu ajutorul valutelor şi a altor instrumente de plată internaţionale, asigură formarea şi
redistribuirea unor fonduri în valută necesare echilibrării balanţelor de plăţi, dezvoltării
economiei, cooperării tehnice, ştiinţifice, culturale şi sociale.
Relaţiile valutar financiare internaţionale reflectă raporturile de schimb şi de transfer
de creanţă care se exprimă şi se derulează prin intermediul valutelor şi altor mijloace de plată
internaţionale în vederea dezvoltării economice a fiecărei ţări, a realizării schimburilor şi a
cooperării internaţionale.
Relaţiile valutar financiare internaţionale se deosebesc de alte componente ale relaţiilor
economice internaţionale prin următoarele:
• relaţiile valutar financiare mijlocesc schimburile economice internaţionale, colaborarea
economică, ştiinţifică, culturală şi socială;
• relaţiile valutar financiare exprimă raporturile economice de formare, repartizare şi
utilizare a unor fonduri în valută necesare schimburilor economice internaţionale,
dezvoltării economice a ţărilor şi cooperării internaţionale;
• relaţiile valutar financiare se manifestă între state suverane şi independente, între
persoane juridice şi fizice in state diferite, precum şi în raporturile din state diferite,
precum şi în raporturile cu organismele internaţionale.
• relaţiile valutar financiare internaţionale se exprimă prin intermediul unei valute sau a
unui instrument de plată internaţional.
a) Relaţiile valutare asigură comensurarea raporturilor economice de schimb şi de transfer
de creanţă la nivel internaţional prin intermediul valutelor sau a altor instrumente de plată
internaţionale. Schimburile economice internaţionale, prestările de servicii, formarea şi
redistribuirea fondurilor pe plan internaţional, contractarea şi rambursarea unor împrumuturi pe
pieţele bancare şi financiare internaţionale ce se exprimă în valută formează relaţiile valutare.
b) Relaţiile financiare internaţionale exprimă raporturile economice privind constituirea,
repartizarea şi utilizarea unor fonduri în valută necesare dezvoltării economice, a schimburilor şi
Fondurile în valută se formează pe seama unei părţi din produsul intern brut, din
resursele disponibile în valută ale băncilor, organizaţiilor, din cotizaţii, ajutoare, donaţii.
Transferul de creanţă ce se realizează prin intermediul relaţiilor financiare internaţionale
se exprimă în valută şi se derulează între persoane fizice şi juridice din state diferite şi în relaţiile
cu organismele internaţionale.
393
În cadrul relaţiilor financiare internaţionale se deosebeşte asistenţa financiară pentru
dezvoltare care îmbracă forme diferite: ajutorul public pentru dezvoltare acordat de statele
dezvoltate, mişcările de capital particular spre ţările în curs de dezvoltare, investiţii directe de
capital din ţările industriale. Ţările dezvoltate s-au angajat să acorde un ajutor public pentru
dezvoltare, în cadrul deceniilor dezvoltării, într-o anumită proporţie din produsul brut sub
formă de donaţii şi împrumuturi pe termen lung din surse oficiale sau sub formă de
investiţii în sectorul particular. În cadrul OCDE s-a constituit Comitetul Asistenţei pentru
Dezvoltare (CAD) pentru monitorizarea finanţării externe a ţărilor în curs de dezvoltare.
c) CREDITUL INTERNAŢIONAL cuprinde raporturile care reflectă atragerea unor
disponibilităţi în valută şi redistribuirea lor în vederea satisfacerii unor cerinţe ale statelor sau ale
societăţilor comerciale din diferite state. Relaţiile de credit internaţional se caracterizează prin
următoarele:
• resursele de creditare se formează pe seama disponibilităţilor în valută care provin de la
bănci, societăţi comerciale, organisme financiar-bancare internaţionale şi din alte resurse;
• resursele în valută se mobilizează şi repartizează pe baza rambursabilităţii şi cu
condiţia plăţii unei dobânzi.
Relaţiile valutar-financiare internaţionale au un rol important în sprijinirea
eforturilor ţărilor în vederea modernizării structurilor economice, în reducerea decalajelor
economice dintre state, în stimularea dezvoltării schimburilor economice internaţionale şi în
asigurarea echilibrului balanţelor de plăţi.
Mutaţii şi tendinţe în relaţiile valutar financiare internaţionale
Relaţiile valutar financiare internaţionale au înregistrat profunde transformări din
punct de vedere al sferei, mecanismelor şi impactului lor asupra schimburilor economice şi
Până la începutul anului 1970 în sfera relaţiilor valutar financiare internaţionale se
încadrau mecanismele şi tehnicile de formare şi utilizare a resurselor în valută necesare
schimburilor economice şi cooperării internaţionale şi de asigurare a echilibrului valutar în
relaţiile economice internaţionale. În cadrul mecanismelor valutare şi financiare aurul avea
misiunea de menţinere a stabilităţii cursurilor de schimb şi de restabilire a echilibrului în
relaţiile economice internaţionale.
Modificările profunde din structura mecanismelor şi tehnicilor valutar financiare
internaţionale au fost determinate de abandonarea cursurilor fixe şi de trecerea la cursurile
flotante în anii 1971-1973, de procesele de integrare economică, de liberalizarea mişcărilor de
capital, de apariţia şi dezvoltarea pieţei eurovalutelor, de reciclarea capitalurilor provenite
din producerea şocurilor petroliere, de renunţarea la aur în calitate de mecanism central
394
al sistemului valutar, de creşterea schimburilor internaţionale şi de programele de dezvoltare
economică aplicate în diverse ţări.
Reciclarea petrodolarilor a impus o intensificare a mişcărilor de capital, şi în
acelaşi timp s-a manifestat o creştere a dezechilibrelor din plăţile internaţionale. Integrarea
economică favorizată de mobilitatea capitalurilor şi de substitualitatea activelor a contribuit la
diversificarea relaţiilor valutar-financiare. Resursele în valută ce se mobilizează şi repartizează
în vederea derulării schimburilor economice internaţionale, investiţiilor şi acoperirii altor
cerinţe au înregistrat creşteri importante. Dezvoltarea economică a ţărilor, adâncirea diviziunii
internaţionale a muncii au amplificat fluxurile financiare şi de credit.
Creşterea cuantumului resurselor financiare redistribuite pe plan internaţional şi
diversificarea mecanismelor financiare şi valutare au contribuit la lărgirea sferei relaţiilor
valutar-financiare internaţionale.
Evoluţia schimburilor economice internaţionale şi a cooperării, politicile industriale şi
de investiţii, deschiderea spaţiilor comerciale naţionale şi liberalizarea mişcărilor de capital au
generat o tendinţă de globalizare în domeniul relaţiilor valutar-financiare internaţionale.
Globalizarea în domeniul relaţiilor valutar financiare a mai fost determinată şi de impactul
exercitat de către decompartimentare, dereglementare şi dezintermediere. Din punct de vedere
economic globalizarea înseamnă accentuarea integrării economiilor naţionale, adâncirea
relaţiilor economice şi extinderea fluxurilor comerciale şi financiare internaţionale. Globalizarea
determină schimbări în structurile concurente, presupune amplificarea iniţiativei private şi a
răspunderii în administrarea resurselor în valută.
Globalizarea în domeniul relaţiilor financiare internaţionale se reflectă prin creşterea
fluxurilor internaţionale de capital şi prin modificările profunde în structura mecanismelor
de pe pieţele financiare. Deschiderea spre exterior a pieţelor financiare naţionale precum şi
modificările din unele compartimente au contribuit la extinderea operaţiilor pe pieţele
financiare. Înlăturarea delimitărilor dintre activităţile băncilor comerciale şi cele ale
băncilor de investiţii precum şi dintre jobberi şi brokeri au determinat universalizarea
operaţiunilor bancare şi financiare.
Crearea unor instrumente noi în domeniul financiar sub denumirea de inovaţia financiară a
influenţat asupra pieţelor financiare internaţionale. Instrumentele financiare au devenit alături de
instrumentele de politică monetară mecanisme de influenţă asupra operaţiilor pe pieţele
financiare internaţionale. Mijloacele moderne de prelucrare a datelor şi tehnicile de
transmitere a informaţiilor au favorizat globalizarea în domeniul relaţiilor valutar-financiare
internaţionale.
395
Globalizarea a expus la risc economiile ţărilor dezvoltate, cât şi pe cele ale ţărilor
emergente, dar a oferit prin fluxurile financiare premize de realizare a creşterii economice.
Crizele economice complexe au fost determinate pe de o parte de influenţele politicilor naţionale
şi pe de altă parte de mecanismele sistemului financiar internaţional.
Politicile şi programele economice care susţin şi consolidează stabilitatea
macroeconomică, transparenţa şi deciziile eficiente de guvernare sunt direcţii de acţiune în
vederea limitării riscurilor pentru ţările participante pe pieţele globale. În acelaşi timp, la nivel
internaţional se pot evita unele efecte negative ale globalizării prin evaluarea corespunzătoare a
riscurilor de către investitori, monitorizarea fenomenelor din principalele centre financiare de
către organismele de reglementare şi supraveghere, valorificarea informaţiilor asupra unor
instituţii financiare.
Ca urmare a globalizării în domeniul relaţiilor financiare şi valutare internaţionale au
crescut operaţiile de schimb valutar. Schimburile comerciale, operaţiunile pe pieţele financiare şi
derivate au multiplicat vânzările şi cumpărările de valută.
Procesul de globalizare financiară necesită mecanism de control le autorităţilor monetare
şi întărirea controlului prudenţial din partea băncilor care desfăşoară activităţi pe plan
internaţional.
Procesul de globalizare generează unele efecte pozitive în domeniul relaţiilor valutar
financiare internaţionale:
• ţările beneficiază de mecanisme de gestiune a echilibrului extern;
• liberalizarea mişcărilor de capital asigură o alocare mai eficientă a resurselor
datorită instrumentelor de plasament şi de finanţare;
• se diversifică activele financiare;
• modernizarea sistemelor financiare datorită concurenţei de pe plan internaţional;
• finanţarea diverselor activităţi economice se realizează în aceleaşi condiţii;
• tehnologiile de transmitere a informaţiilor favorizează dispersia operatorilor pe
pieţele financiare;
Globalizarea impune adaptarea managementului instituţiilor financiare internaţionale la
problemele dezvoltării economice mondiale.
396
14.2 Caracteristica pieţelor de capital
Piaţa financiarã primarã
Piaţa financiarã primarã asigurã colectarea veniturilor economisite de la posesorii de capital
financiar disponibili pe piaţa internã şi cea internaţionalã. Aceastã piaţã pune în legãturã subiecţii
care dispun de un capital financiar excedentar propriu şi care doresc sã plaseze acest excedent cu
subiecţii economici care au un deficit de resurse financiare aşadar piaţa financiarã primarã
îndeplineşte funcţia de finanţare, de alocare de capital financiar.
Finanţarea se poate realiza în mod direct sau dimpotrivã indirect. Spre exemplu când
veniturile economisite de sectorul populaţiei sunt superioare investiţiilor realizate de subiecţi,
deţinãtorii de economii prin intermediul pieţei financiare pot finanţa direct deficitele financiare
ale subiecţilor economici solicitatori de capital financiar. Acest lucru se realizeazã prin
cumpãrarea de fiecare persoanã a titlurilor financiare emise de aceştia. Acelaşi lucru se poate
întâmpla şi când anumite întreprinderi din sectorul productiv sau alte organisme financiare
investesc mai mult decât economisesc adicã cumpãrã titluri financiare de la cei care au nevoie de
resurse.
Cel mai mare solicitator de resurse în acest sistem de finanţare îl reprezintã statul şi
administraţiile sale locale. Acest lucru se întâmplã în perioadele în care aceste entitãţi
înregistreazã deficite bugetare şi cum de cele mai multe ori sistemele bugetare se încheie cu
deficite, nevoia de resurse este permanentã.
Calea acoperirii acestor deficite cea mai potrivitã şi neinflaţionistã o reprezintã emiterea
titlurilor financiare specifice pentru acoperirea golurilor de resurse.
Finanţarea nevoilor de resurse financiare ale subiecţilor economici solicitatori se poate
realiza şi în mod indirect prin intermediul unor organisme financiare de intermediere care emit
titluri financiare pe piaţa financiarã. Aceste organisme atrag pe de o parte resursele economisite
şi le plaseazã într-un mod eficient spre cei care au nevoie de resurse.
O resursã importantã de fonduri bãneşti la care apeleazã aceste organisme specializate o
reprezintã anumite fonduri financiare constituite cu scopuri precise şi folosite temporar în acest
scop de finanţare investiţionalã. Asemenea fonduri sunt fondurile instituţiilor de asigurãri
sociale, fondurile caselor de pensii, fondurile caselor de salarii, fondurile caselor de concedii etc.
Pe piaţa financiarã organismele financiare de intermediere asigurã deci colectarea de
capital financiar obţinând resurse financiare sub forma emisiunii de titluri financiare pe care apoi
le împrumutã întreprinderilor publice şi private prin cumpãrarea titlurilor financiare emise de
acestea.
Piaţa financiarã secundarã

397
Piaţa financiarã secundarã asigurã deţinãtorilor de titluri financiare lichiditatea şi
mobilitatea veniturilor economisite, constituind un cadru organizat ce se numeşte bursa de valori
pentru schimbarea titlurilor financiare emise.
Schimbarea titlurilor de cãtre deţinãtorii acestora poate sã aibã loc din urmãtoarele motive:
- fie ca urmare a dorinţei deţinãtorilor lor de a-şi recupera fondurile înainte ca aceste titluri
financiare sã ajungã la scadenţã;
- ca urmare a nevoilor de resurse financiare lichide în acel moment;
- operaţiunile speculative
Pe piaţa financiarã secundarã titlurile financiare pot fi valorificate chiar înainte de a aduce
un avantaj financiar deţinãtorilor acestora adicã înainte de a primi dobânzile sau dividendele. Se
poate spune deci cã existenţa pieţei financiare secundare asigurã deţinãtorilor de titluri financiare
posibilitatea de a ieşi de pe piaţa financiarã primarã când doresc.
Piaţa financiarã secundarã are şi rolul de a asigura evaluarea permanentã a titlurilor
financiare cotate la bursã prin confruntarea cererii cu oferta a titlurilor financiare şi se stabileşte
cursul pe piaţã a valorilor negociate care reflectã de regulã competitivitatea economicã şi
financiarã a emitentului de titluri financiare.
Asigurând mobilitatea, lichiditatea şi evaluarea permanentã a veniturilor economisite şi
investite în titluri financiare, piaţa financiarã secundarã asigurã buna funcţionare a pieţei primare.
Aşadar în concluzie, piaţa financiarã secundarã asigurã redobândirea lichiditãţii, adicã a
numerarului prin valorificarea titlurilor financiare.
Între piaţa financiarã primarã şi între piaţa financiarã secundarã existã o interdependenţã
absolutã, existenţa uneia fãrã cealaltã nu este posibilã deşi funcţiile lor sunt complet distincte.
Circuitul activelor financiare se desfăşoară între ofertanţii de fonduri şi beneficiarii
acestora, tranzacţiile având loc pe piaţa financiară. Piaţa financiară este alcatuită din două
componente, având în vedere tipul activelor financiare care se negociază şi mecanismul prin care
acestea sunt introduse în circuitul financiar:
a) Piaţa monetară. Pe piaţa monetară naţională se efectuează tranzacţii monetare, în moneda
naţională, între rezindenţii aceleiaşi ţări. Piaţa monetară este piaţa pe care băncile se împrumută
între ele, pe termen scurt. Apariţia acestei pieţe se datorează surplusului de încasări pe care le au
unele bănci şi surplusului de plăţi pe care le au alte bănci. Prin urmare, piaţa monetară
îndeplineşte funcţia de compensare a deficitului cu excedentul de lichiditate pe două căi: 1) prin
creditul acordat între bănci; 2) prin cumpărarea, de la diferite bănci, a unor hârtii de valoare
specifice pieţei monetare, a căror scadenţă este relativ apropiată şi care prezintă certitudine în
ceea ce priveşte transformarea lor in bani lichizi, fără pierderi. O componentă a pieţei monetare
este piaţa valutară, pe care se confruntă cererea şi oferta pentru diferite valute, care sunt atât
398
pentru ofertant, cât şi pentru solicitant, monede străine, schimbul dintre ele urmând să
depăşească restricţiile care îngreunează circulaţia internaţională a capitalului.
b) Piaţa de capital. Piaţa capitalurilor este specializată în intermedierea de tranzacţii cu
active financiare care au scadenţe pe termene medii şi lungi. Prin intermediul ei, sunt satisfăcute
nevoile de capital ale solicitanţilor cu disponibilităţile de capital ale ofertanţilor. În general, piaţa
capitalurilor măreşte posibilităţile financiare.
Principalele funcţii ale pieţei de capitaluri sunt următoarele:
- emisiunea şi vânzarea pentru prima dată de titluri financiare ale emitenţilorsau debitorilor
către posesorii de capitaluri financiare care doresc să cumpere valori mobiliare;
- negocierea de valori mobiliare, cu condiţia ca acestea să fie vândute şi transformate în
lichidităţi de primii lor posesori şi mai înainte de scadenţă.
Piaţa bancară se caracterizează prin tranzacţii cu active bancare nonnegociabile, a căror
lichiditate este maximă. Societăţile bancare au rol de intermediere între posesorii de
disponibilităţi băneşti şi utilizatorii de fonduri, pe baza relaţiilor de credit. Rolul acestor pieţe
este de absorţie a excedentului de active monetare ale celor care economisesc şi care doresc să
dispună de posibilitatea retragerii lor în orice moment.
Tipurile şi caracteristicile pieţei de capital

Pieţele de capital pot fi grupate în funcţie de anumite criterii şi caractere, cum ar fi: nivelul
de tranzacţionare, tiăul de hârtii de valoare trazacţionate, procedurile de schimb utilizate,
localizarea fizică a pieţei.
1) Nivelul de tranzacţionare. Conform acestui criteriu există:
a) piaţa primară este piaţa în cadrul căreia emisiunile de titluri sunt tranzacţionate pentru
prima dată; emitenţii de titluri obţin fondurile necesare pentru dezvoltarea afacerilor
lor;
b) piaţa secundară este piaţa în cadrul căreia sunt tranzacţionate titlurile ce sunt deja în
circulaţie. Este piaţa tranzacţiilor repetate, în funcţie de cerera şi oferta de capital
exprimate. Această piaţă face obiectul activităţilor bursiere şi al mecanismelor acestora.
Ea mai este denumită şi piaţă bursieră;
c) a treia piaţă este piaţa în cadrul căreia are lor comercializarea titlurilor din afara bursei,
printr-o reţea specializată de societăţi de servicii de investiţii financiare;
d) a patra piaţă sau piaţa tranzacţiilor directe este piaţa în cadrul căreia titlurile sunt
comercializate în bloc printr-o reţea de instituţii financiare la are iau parte cei
interesaţi.
399
Piaţa a treia şi a patra sunt cele mai noi pieţe, dar cu dimensiuni deja notabile şi care pot juca,
în viitor, un rol de importanţă crescândă în tranzacţiile cu titluri.
2) Tipul de titluri. Conform acestui criteriu există, în principal:
a) piaţa de acţiuni. Este piaţa de tranzacţionare a acşiunilor comune şi a celor
preferenţiale, precum şi a altor tipuri de acţiuni ce acordă drepturi reziduale asupra
veniturilor emitenţilor;
b) piaţa obligaţiunilor. Este piaţa de tranzacţionare a oricărei creanţe ce presupune plăţi
periodice ale cupoanelor şi rambursarea fondului de împrumut la data scadentă;
piaţa titlurilor de stat. Este piaţa titlurilor de valoare puse spre vânzare populaţiei şi persoanelor
juridice de către stat.
3)Proceduri de tranzacţionare. Conform acestui criteriu există:
a) piaţa de licitaţie. Este piaţa în cadrul căreia tranzacţionarea este controlată de o a treia
parte (numită şi agent de piaţă), în funcţie de suprapunerea preţurilor ordinelor de
cumpărare sau de vânzare, în cazul anumitor titluri. Tranzacţiile sunt efectuate la acele
preţuri pentru care există şi cerere şi ofertă. Piaţa este impersonală, în sensul că
identităţile celor ce vând sau cumpără sunt necunoscute.
b) piaţa de negociere. Este piaţa în cadrul căreia cei ce vând sau cumpără negociază între ei
volumul şi preţul titlurilor în mod direct sau printr-un agent: broker sau dealer. Dacă o
tranzacţie este încheiată de către dealer sau broker, identitatea unei părţi rămâne
necunoscută celeilalte. Acest tip de piaţă este util pentru titlurile inactive şi pentru
tranzacţiile de valori foarte mari, care pot determina fluctuaţii pe termen pe piaţa de
licitaţie, până în momentul în care vor exista destule ordine în cealaltă parte a pieţei. Piaţa
de negociere se mai numeşte şi piaţa inter-dealeri.
4) Locul tranzacţionării. Conform acestui criteriu există:
– piaţa organizată. Este piaţa cu reguli de tranzacţionare stabilite, de regulă, după
principiile de lucru ale pieţei de licitaţie, la un sediu central cu localizare certă. Acţiunile
sunt tranzacţionate în cadrul unui astfel de tip de piaţă.
- piaţa Over the Counter (OTC). Este piaţa constituită din birourile dealerilor, brokerilor şi
ale emitenţilor de titluri secundare (bănci comerciale, companii de asigurări). Pentru ca
aceste tranzacţii să se desfăşoare în multe locuri, ea este construita prin teleon, telex,
computer. Aceste pieţe sunt, în principal, pieţe de negociere obligaţiunile fiind obiectul
principal al tranzacţiilor.
5) Dinamica şi riscul tranzacţiilor. Conform acestui criteriu există:
- piaţa la vedere. Este piaţa pe care titlurile sunt tranzacţionate pentru livrare şi plata
imediată. Imediat este definit de către piaţă şi are formă variată, în funcţie de tipurile de
400
titluri. Mai este folosită şi denumirea de piaţă de numerar. Principala caracteristică a
acestei pieţe este reglarea imediată a tranzacţiilor. Tipurile de valori mobiliare cotate pe
un astfel de tip de piaţă fac obiectul tranzacţiilor de valoare redusă.
- piaţa anticipată (forward). Este principala piaţă ce permite cele mai diverse tranzacţii cu
titluri. Caracteristica ei majoră este constituită de faptul că operaţiile de vînzare-
cumpărare sunt achitate o dată pe lunp, în ziua de lichidare. Tranzacţiile sunt efectuate
pentru un anumit volum de titluri, numit cotaţie.
- piaţa “futures”. Este piaţa în cadrul căreia titlurile sunt comercializate în vederea unor
livrări şi plăţi viioare. Instrumental commercial se numeşte futures. titlurile
comercializate ce sunt stipulate în contract pot fi deja în circulaţie sau pot fi emise înainte
de data scadentă menţionată în contract. Dacă un contract futures este tranzacţionat Over
the Counter prin negociere, el se va numit contract anticipat.
- piaţa de opţiune (options). Este piaţa în cadrul căreia sunt tranzacţionate titluri cu livrare
ulterioară, condiţionată de prevenirea riscului de investiţie. instrumentul comercial se
numeşte contract de opţiune.
6) Intensitatea zilnică a tranzacţiilor. Conform acestui criteriu există:
- piaţa permanentă. Este piaţa în cadrul căreia, pentru un titlu, se înregistrează o succesiune
de cotaţii bursiere în timpul unei şedinţe (call-over). Principiul acestei pieţe este
executarea comezilor în timp util şi cotaţia diferitelor cursuri pe durata întregii zile. De
obicei, aceste pieţe publică zilnic 4 cursuri: preţul de deschidere, cel mai mare preţ al
zilei, cel mai scăzut preţ al zilei, preţul de închidere.
- piaţa de apel. Este piaţa în cadrul căreia cotaţiile tranzacţiilor se efectuează prin stabilirea
unui preţ de echilibru la o oră de echilibru.
7) Dupa modul în care se procură şi se tranzacţionează banii. Conform acestui criteriu există:
- pieţele de datorie. Sunt pieţe caracterizate prin instrumente care, în general, raportează
dobândă la perioade fixe, pentru împrumutri acodate pe perioade cuprinse între 12 luni şi
30 de ani. Din această cauză, respectivele pieţe mai sunt cunoscute şi sub denumirea de
pieţe de venituri fixe (Fixed Income Markets). Aceste pieţe implică angajarea de
împrumuturi pe termen mediu şi lung;
- pieţe de titluri de valoare. Sunt pieţe care, de asemenea, presupun angajarea de
împrumuturi pe termen mediu şi lung, dar, în acest caz, împrumutătorului nu i se plăteşte
dobândă. În schimb, firma care angajează împrumutul emite acţiuni în favoarea
investitorilor care devin, astfel, coproprietari ai respectivei societăţi- cu alte cuvinte devin
deţinători de cote-părţi din capitalul unei companii.
Principalele caracteristici ale pieţelor de capital sunt:
401
 negociabilitatea: angajarea de împrumuturi băneşti şi investirea sunt realizate prin
utilizarea de instrumente financiare care sunt negociabile. Aceasta înseamnă că titlul de
proprietate poate fi transferat în orice moment;
 finanţarea nebancară: emitentul de pe pieţele de capital nu angajează împrumuturi băneşti
direct de la o bancă comercială, ci emite instrumente financiarae în scopul vânzării lor
către investitori;
 termenul de scadenţă: în general, termenul de scadenţă-perioada pentru care se acordă sau
se angajează împrumuturi băneşti- este mai mare de un an;
 instrumente financiare: pe piaţa de capital, instrumentele de datorie, cum ar fi
obligaţiunile, sunt emise cu prezicerea termenului de scadenţă, a dobânzii care trebuie
plătită şi a termenului de plată. În cadrul pieţelor de titluri de valoare, acţiunile care se
emit reprezintă părţi din capitalul unei societăţi.
14.3 Evoluţia pieţei financiare internaţionale
În secolul al XIX-lea piaţa financiară internaţională s-a confundat cu piaţa financiară din
Londra, la care s-a adăugat, între anii 1895 şi 1914, piaţa financiară din Paris. Aceste două pieţe
financiare redistribuiau economiile provenite din străinătate şi de la populaţie. După primul
război mondial, a apărut piaţa financiară din New York, iar căderea ei în 1929 a marcat începutul
marii crize economice. Cea mai mare parte a exporturilor de fonduri pe termen lung se efectua,
cu toate acestea, în afara pieţei: donaţii, ajutoare multilaterale, investiţii directe, credite.
Dezvoltarea pieţei financiare internaţionale constituie o consecinţă a necesităţilor
manifestate de investitori şi de cei care doresc să-şi plaseze capitalul financiar. Băncile
internaţionale au un rol important în dezvoltarea acesteia şi a procedeelor de emisiune.
Pieţele financiare internaţionale cuprind două componente:
1) ansamblul pieţelor financiare ale ţărilor care aprobă, sub rezerva unor reglementări,
emisiuni de titluri financiare străine, ca şi tranzactii cu titluri financiare străine;
2) piaţa eurocapitalului, pe care împrumuturile pe termen mijlociu şi lung sunt eliberate într-
o monedă care nu este obligatoriu cea a împrumutătorului şi nici a celui care se împrumută şi,
deci, plasamentul este efectuat în funcţie de economiile provenind din mai multe ţări,
intermediate de un sindicat bancar internaţional. Autonomiei ei rezulta din natura operaţiile şi din
modul de funcţionare.
Participarea pieţelor financiare naţionale la operaţiile internaţionale depinde de:
 stabilitatea monedei naţionale;
 spijinirea pe o economie în creştere, cu un potenţial comercial şi industrial puternic;
402
 importante capacităţi de finanţare disponibile;
 largă reţea de filiale;
 libera convertibilitate şi liberul transfer al titlutilor financiare;
 fiscalitate preferenţială pentru operaţiile financiare internaţionale.
Prin masivul capital financiar antrenat, aceste pieţe influenţeză capitalul financiar destinat
investiţiile naţionale, producând următoarele efecte:
 efectul de structură, care constă în transformarea veniturilor economisite la nivel naţional
în capital străin. Fonduri financiare provenite din ţările din Orientul Apropiat, America
Latină şi din alte ţări în curs de dezvoltare alimentează piaţa financiară a ţărilor
dezvoltate industrial. Emisiunile de titluri financiare internaţionale permit, adesea,
realizarea de investiţii în mod direct în ţările dezvoltate;
 efectul dobânzii, care constă în creşterea ratei dobânzii, cu incidenţă asupra investiţiilor
naţionale;
 efectul de lichiditate, care reprezintă rarefierea capitalului naţional al unor ţări.
Integrarea financiară prin europieţe

Sfîrşitul secolului XX este caracterizat prin deconectarea economiei financiare de cea
reală. Dacă la începutul secolului activităţile financiare însoţeau schimburile de mărfuri, apoi
acestea precedează sau urmează schimburile. Creditele-cumpărător, creditele-furnizor, plăţile la
termen, operaţiunile de acoperire a riscurilor au generat un proces în care mai multe operaţiuni
financiare corespund unei operaţiuni comerciale.
În această perioadă, datorită fluxului abundent de operaţiuni financiare ese de sub control
mişcările internaţionale de capital. Tot în această perioadă apare activul internaţional privelegiat
– eurodolarul. Prefixul euro, provine de la simbolul băncilor ţărilor Europei de Nord, cu
sediul la Londra. În această bancă s-au plasat active în dolari, deţinute pînă atunci la New York,
de către URSS şi transferate de teama blocării de americani, în timpul războiului în Coreea.
Eurodolarul poate fi definit ca dolarul deţinut în afara ţării de emisie de către o persoană
nerezidentă.
Apariţia eurodevizei generează etapa dezvoltării europieţelor, ceea ce dezvoltă fluxuri
financiare pure, pentru operaţiuni financiare destinate întreprinderilor, fără a avea vre-o legătură
cu comerţul. Ele au determinat creşterea pieţelor naţionale, care nu puteau la un moment să
asigure o substituire crescîndă a activelor financiare comparabile, de naţionalitate diferită, care
garantează circulaţia internaţională.
Pînă în anii 1960, pieţele financiare naţionale erau închise în raport cu piaţa
internaţională. Statele îşi păstrau rezerva naţională care se expatria numai în cazul investiţiilor
403
directe. Europieţele s-au dezvoltat foarte lent în anii 1950, şi s-au dezvoltat dinamic către 1970,
datorită excedentelor comerciale de pe urma comerţului cu ţiţei, şi respectiv reciclării
petrodolarilor. Primele operaţiuni pe aceste pieţe apar prin anii”60. Piaţa eurodevizelor se
dezvoltă din momentul cînd ţările descoperă că este mai uşor să obţii fonduri pe piaţa Londrei
decît la New York. Resursele pe aceste pieţe au la origine plasamentele făcute de investititorii
internaţionali, sub forma depozitelor la termen sau certificatelor de depozit.Scadenţa depozitelor
de regulă variază între 24 ore şi 5 ani. Sumele depuse nu sunt inferioare 25 mii dolari.
Certificatele de depozit constituie numai 30% din resursele europieţelor, sunt titluri care atestă
faptul că investitorul a efectuat un depozit în devize, pe o perioadă detrerminată, la o rată a
dobînzii negociabilă. Prima emisiune a fost efectuată în 1966.
Pe aceste pieţe au apărut noi direcţii ale pieţei financiare, şi anume cea eurocreditelor,
euroacţiunilor, euroobligaţiunilor, euroefectelor. Sumele împrumutate pe piaţa eurocreditelor
sunt foarte mari de obicei nu mai puţin de 1 mln. dol. Piaţa euroacţiunilor a apărut în 1980-1990.
De obicei plasările de acţiuni se fac în Marea Britanie, Germania, Franţa. Piaţa euroefectelor este
cea mai recentă. Problemele de insolvabilitate au determinat băncile să fie mai reticente în
acordarea noilor credite. Eurobăncile au început să acorde credite sub forma activelor ce pot fi
revîndute pe piaţa secundară. Printre aceste fac parte eurobonurile pe termen 1-6 luni, eurobilete
de trezorărie, ce reprezintă titluri pe termen scurt emise de întreprinderi industriale sau
comerciale, la care subscriu investitori ce dispun de resurse pe termen scurt.
Internaţionalizarea activităţilor şi structurilor unităţilor bancare a creat o tehnostructură
financiară transnaţională. Ce se ocupă de organizarea gestiunii globale pentru lichidităţile
firmelor transnaţionale. În genere structura sistemului bancar internaţional este rezultatul mai
multor strategii, care comportă grade diferite de internaţionalizare şi integrare. Piaţa financiară
mondială a parcurs mai multe etape, stadii de dezvoltare. Stadiul iniţial este caracterizat prin
proces de integrare indirectă, prin intermediul europieţilor, ulterior procesul de integrare direct –
reprezentat de finanţele globale.
Integrarea financiară internaţională reprezintă procesul de interconectare a pieţelor
naţionale de capitaluri, ceea ce a condus la o piaţă financiară mondială, în curs de unificare
crescîndă. Procesul de integrare financiară internaţională presupune două condiţii:
-mobilitatea capitalurilor,
-posibilitatea de substituire a activelor.
Rolul băncilor în cazul acesta devine tot mai consultativ, prestător de servicii şi de
organizare. Mai ales în cazul marilor întreprinderi, se constată o modificare a obiectului şi
formelor intermedierii bancare. Dezvoltarea europieţelor pe baza eurodevizelor este urmărită de
BRI – Banca Reglementărilor Internaţionale.
404
Concurenţa bancară internaţională a determinat polarizări în trei direcţii.
- întărirea vechilor centre financiare în Europa şi America
- dezvoltarea noilor centre financiare (Hong-Kong, Singapore)
- multiplicarea centrelor off-shore (Bahamas, Barbados,Panama).
Reducerea obstacolelor în calea circulaţiei capitalurilor, a generat creşterea vitezei lor de
deplasare. Informatica şi telecomunicaţiile la fel au înlesnit intenţiile de diversificare a
portofoliilor financiare. Pieţele au devenit mai animate şi generatoare de arbitraje aducătoare de
profit. Respectiv pe parcurs din cauza riscurilor enorme pe care le aduceau investiţiile de
portofoliu, pe plan mondial în ultimii ani accentul se pune pe ISD.
Centrele financiare internaţionale sunt cele care au jucat şi joacă rolul decesiv pe piaţa
financiară internaţională. Aceste centre reunesc competenţe financiare, specialişti ce intervin pe
pieţele eurocreditelor, euroefectelor, euroobligaţiunilor. Aceste centre au o contribuţie majoră la
asigurarea echilibrului balanţei de plăţi al ţărei gazdă. Cele mai mari centre financiare
internaţionale sunt amplasate la New York, Chicago, Zurich, Frankfurt, Paris. Ţările în
dezvoltare şi cele în tranziţie au creat şi ele recent asemenea pieţe care progresează pe măsura
aplicării reformelor economice şi instituţionale, atrag investitori internaţionali.) Turcia, Brazilia,
Indonezia, Hong Kong, Singapore, Filipine ş.a.
Criza economica mondiala si dezastrul financiar care a lovit companiile gigant de pe Wall
Street, apare ca fiind cea mai grava inregistrata de la Marea Depresiune până acum.
Prabusirea pietei financiare din SUA si unda de soc pe care aceasta a transmis-o pe toate
pietele lumii i-au luat prin surprindere pe principalii investitori de pe pietele bursiere.
Ben Bernake - presedintele FED, sustine ca economia SUA sufera si va continua sa
sufere o contractie severa, mai ales in prima jumatate a acestui an, si ca criza creditului financiar
si al caselor, cele mai mari din anul 1930, a condus la o degradare masiva a economiei SUA, care
nu a mai fost intalnita in ultimii 25 de ani. Entuziasmul sefului FED, care prognozeaza sfarsitul
recesiunii economice in anul 2009, iar revenirea in anul 2010, chiar daca pune conditia ca
actiunile ce vor fi luate de administratia Obama, Congres si FED sa aiba succes si sa stabilizeze
piata financiara, este dificil de impartasit, deoarece piata financiara afectata nu este una izolata,
adica numai cea din SUA, ci la nivel international, iar eforturile trebuiesc corelate/coordonate
pentru ca aceasta sa se stabilizeze la nivel global si sa sprijine cu adevarat o revenire a
economiilor tarilor aflate in suferinta.
Prognoza FED pentru cresterea economica a SUA in anul 2009 este 0,8%, iar in anul
2010 se estimeaza o crestere de 2,5-3,5% a PIB, iar predictiile economistilor straini sunt: o
crestere 0% a PIB in anul 2009 si un usor 0,5-0,7% in anul 2010.
405
Fiind vorba de domeniul bursier vom adauga si prognozele analistilor/economistilor
privind evolutia din acest an a indicilor bursieri americani, care au ajuns deja la nivelul anului
1997. Acestia, in unanimitate, fac referire mai mult la continuarea deprecierii burselor straine,
corelandu-se cu estimarile/temerile autoritatile financiare.
Pe de alta parte, pe continentul european, reprezentantii tarilor G25 analizeaza aprobarea
unui plan de sprijin financiar al tarilor cu probleme din zona euro (eventual emiterea de catre
obligatiuni euro) ceea ce ar putea impulsiona piata financiara a continentului european.
Putm constata ca modelele economice ale tarilor din UE sunt depasite de evenimente si
acestea nu se mai pot aplica in aceleasi conditii.
Pieţele financiare trec dincolo de graniţele statelor. Reglementările naţionale nu numai că
nu pot opri curgerea liberă a capitalului, dar au darul de a distorsiona pieţele. Este o idee care a
părut că întruneşte consensul la cea de-a 37-a întâlnire a Forumului Economic de la Davos.
De la Gordon Brown şi Angela Merkel până la Putin şi Wen Jiabao, cu toţii au vorbit
despre „o nouă ordine economică globală” şi chiar despre necesitatea „instituţiilor globale de
reglementare”.
Fostul presedinte al Fed, Alan Greenspan, a solicitat crearea unor regulamente mai stricte
pentru companiile financiare, distantandu-se de cultura de piata libera pe care a promovat-o
anterior.
În criză, poziţiile de victimă şi de învingător sunt foarte aproape. Le despart viziunile de
care sunt capabili liderii. Pentru a prelua provocarea, este necesara o înţelegere clară a
principiilor şi valorilor economiei de piaţă, si dereglementarea sectorul financiar şi economic
până la nivelul normelor unanim acceptate.
Guvernele trebuie să înveţe să fie prietenoase şi eficiente. Aceasta este lecţia crizei.
Cuvinte-cheie:
Piaţa monetară,
Piaţa valutară,
Piaţa internaţională a creditului,
Piaţa financiară internaţională,
integrare financiară,
crize financiare,
relaţii valutar-financiare internaţionale.
406
Caracterizaţi conceptul de relaţii financiare internaţionale.
Care este esenţa relaţiilor financiare internaţionale?
Care sunt principalele caracteristici ale relaţiilor finaciare internaţionale?
Care sunt principalele centre financiare internaţionale?
Caracterizaţi piaţa financiară primară.
Caracterizaţi piaţa financiară secundară.
Care sunt factorii determinanţi ai crizei financiare din 2008-2010?
Care sunt trăsăturile care individualizează relaţiile valutar financiar internaţionale?
Care sunt factorii care au determinat modificări profunde în structura mecanismelor şi tehnicilor
valutar financiare internaţionale?
Ce efecte generează globalizarea în domeniul relaţiilor valutar financiare internaţionale?
Care sunt principalele riscuri rezultate din globalizarea fluxurilor valutar financiare internaţionale?
407
Capitolul 15. Relaţiile monetare internaţionale şi rolul lor în REI
15.1 Principalele caracteristici ale relaţiilor monetare internaţionale

15.2 Evoluţia sistemului monetar internaţional şi Sistemul de la Bretton – Woods
15.3 Piaţa valutară şi cursul de schimb valutar
Obiective
 Să se identifice determinantele relaţiilor monetare internaţionale
 Să se cunoască particularităţile evoluţiei sistemului monetar interanţional
 Să posede abilităţi de a analiza piaţa valutară internaţională, segmentele acesteia şi
principalii participanţi
 Să poată determina cursul de schimb valutar
15.1 Principalele caracteristici ale relaţiilor monetare internaţionale
Procesul de afirmare a naţiunilor moderne şi suveranitatea monetară a statelor a condus la

utilizarea unei monede comune. La început de aur, argint, apoi la monedele naţionale, cu o mare
putere de cumpărare: ca dolarul, euro, lira sterlină ş.a.
Moneda reprezintă prin sine un instrument al suveranităţii şi totodată un instrument de
schimb. Pe parcursul evoluţiei sale unele state au renunţat la suveranitatea monetară altele şi-au
legat moneda de o altă monedă mai puternică. Evoluţia istorică a monedei reprezintă o
dematerializare a ei de la moneda metalică la cea de hîrtie apoi la cea scripturală.
Expansiunea comerţului internaţional este strîns legată de cea a monedelor internaţionale,
indiferent care era forma acestora. În ordinea evoluţiei istorice moneda a cunoscut următoarele
forme: moneda metalică, etalonul-aur, moneda gold-exchange standard şi moneda flotantă.
Primele instrumente monetare au fost, piesele metalice din aramă, aur, argint. Acestea
reprezentînd de fapt, o formă specifică de troc. Ulterior prin baterea monedei, s-a înscris pe
piesele în cauză o anumită valoare, ceea ce a însemnat încredere şi renunţarea la verificarea
conţinutului de metal. În cazul acestei monede, sistem monetar, devalorizarea reprezenta
diminuarea raportului între conţinutul în metal preţios şi valoarea nominală însrisă pe monedă.
Formarea masei de semne băneşti necesare comunicării şi schimbului de valoare în cadrul
sistemului financiar-monetar internaţional, de la bun început, pune un şir de probleme.
În primul rînd, se pune problema tipurilor de semne băneşti care circulă în context
internaţional. Aceasta din cauză că pe piaţa monetară internaţională se utilizează o gamă largă de
semne băneşti care le imită, în mare parte, pe cele de pe pieţele naţionale.
408
Semnele băneşti acceptate în circuitul internaţional apar sub următoarele forme:
– monede naţionale (valute), emise de autorităţile monetare naţionale sub coordonarea
băncilor centrale;
– monede naţionale emise în afara ţărilor respective (eurovalute), de către instituţii
bancare ce nu aparţin ţărilor ale căror monede se emit pe piaţa internaţională;
– monede cu caracter internaţional sau regional (D.S.T., EURO);
– bani electronici transmişi prin sistemele informatice şi de comunicare internaţionale;
– instrumente de credit cu funcţii în mecanismul plăţilor internaţionale (cambii, cecuri
etc.);
– instrumente bancare de transfer (viramente, cărţi de credit etc.).
În al doilea rînd, utilizarea semnelor băneşti în context internaţional pune problema
“certificatului de calitate” sub forma respectării criteriilor convertibilităţii interne şi externe.
Formarea de depozite în valută la o bancă comercială şi solicitarea de dobândă de depozit,
tot în monedă străină, au reprezentat condiţia şi imboldul pentru mecanismul de emisiune,
mecanism similar cu cel practicat pe piaţa internă de către băncile comerciale cînd fructifică
depozitele prin acordarea de credite în monedă de cont.
Baza monetară pentru emisiunea de eurodolari (eurovalute) a fost formată la început de
depozitele în dolari aduşi din S.U.A., în urma unor operaţiuni economice, de transfer.”20 etc.
Prin extensie orice deviză deţinută în afara ţării emitente a devenit o “eurodeviză”. Prefiul
“euro” nu are nici o legătură cu Europa, eurodevizele putând proveni din orice ţară a lumii, dacă
îndeplinesc condiţiile.
Eurovaluta nu este o monedă aparte; ea se comportă ca moneda respectivă a ţării emitente,
urmînd fluctuaţiile acesteia pe piaţă.
Pentru ca o operaţiune comercială să fie calificată drept operaţie în eurovalută, trebuie
îndeplinite două condiţii:
- valuta utilizată să fie străină faţă de ţara în care se desfăşoară operaţiunea;
- nici una dintre părţile contractante să nu fie rezident al ţării emitente a valutei folosite.
Pe parcurs au apărut şi alte forme, cum ar fi certificatul de depozit negociabil, bonuri cu
dobândă fluctuantă.
Emisiunea în eurodolari (Ced) se calculează conform relaţiei:

Ced = D – (D  r)
unde:
20
Paul Bran, Relaţiile financiare şi monetare internaţionale, Edit. Economică, Bucureşti,1996
409
Ced – creditul în eurodolari sau emisiunea în eurodolari;
D – depozitul iniţial în dolari;
r – rata de rezervă.
Coeficientul de multiplicare a depozitelor iniţiale se calculează în modul următor:
ME $
k
D
unde:
k – coeficientul de multiplicare;
ME$ - masa monetară în eurodolari.
Menţionăm că în cazul în care r (rata de rezervă)=0 atunci masa monetară se va mări la
infinit, din simplu motiv că toate resursele atrase de către bănci vor fi fructificate în mărime
egală şi acest proces nu va avea sfărşit.
Din aceste considerente, este necesară utilizarea uneia dintre pîrgiile politicii monetare –
gestionarea ratei rezervelor obligatorii, prin intermediul căreia se influienţează volumul masei
1
monetare, deoarece k , deci în condiţiile în care r=20% masa monetară se va mări de 5 ori.
r
Sistemul Monetar Internaţional, acesta poate fi definit, prin natura monedelor utilizate
dar şi prin ansamblul de reguli, instituţii infrastructuri şi proceduri de intervenţie. Rolul unui
sistem monetar internaţional modern trebuie să fie acela de a armoniza interesele „a priori”
divergente ale statelor.
15.2 Evoluţia sistemului monetar internaţional şi Sistemul de la Bretton – Woods
Fenomenul financiar-monetar internaţional a apărut în secolul XIX-lea, cunoscînd cîteva

etape de evoluţie:
1. bimetalismul monetar
2. etalonul aur
3. sistemul monetar aur-devize
4. sistemul monetar de la Jamaica.
Sistemul etalonului-aur a fost predominant în sec. XIX, conveţuind cu sistemul
etalonului-argint. Se distingea de acesta din urmă prin importanţa pe care o dobîndeau treptat
biletele de bancă şi moneda scripturală. Evoluţia sistemului de aur se caracteriza prin
convertibilitatea în aur cît şi prin apariţia instituţiilor capabile să asigure garantarea
convertibilităţii în aur.
La sfîrşitul primului război mondial, convertibilitatea în aur a fost suspendată aproape în
toate ţările cu excepţia SUA, care a interzis băncilor sale, abia în 1933, plăţile în aur şi deţinerea
410
aurului de către particulari. Astfel s-au creat condiţii de apariţie a noului sistem monetar bazat pe
o deviză-cheie. Aşa s-a ajuns la regimul „Gold Exchange Standard”. Caracteristica acestui
sistem, constă în faptul că băncile centrale puteau constitui rezerve atît în aur, cît şi în devize
forte. SUA - ţara emitentă al devizei cheie- fixa raportul de schimb al dolarului contra aur.
Conjunctura economică a anilor 30, precum şi stadiul cooperării internaţionale au făcut
ca sistemul să nu supraveţuiască.
Ca o reacţie la dezordinile ce au caracterizat perioada anilor 30-40, guvernele au căzut de
acord să reglementeze relaţiile comerciale şi monetare prin sistemul monetar Bretton Woods,
instituit în 1944. S-a pus bazele pentru crearea unui mecanism instituţional de asigurare al
lichidităţii, reglementarea decontărilor şi facilitarea stabilităţii financiare internaţionale. La fel s-
au adoptat statutele FMI şi Băncii Mondiale Caracteristicile sistemului se baza pe următoarele
elemente:
- parităţi fixe, ajustabile însă într-o marjă de fluctuaţie cu dolarul + 1 %, pînă ăn 1971,
1971-1973 * 2,5%
- fixarea cursurilor valutare faţă de dolarul SUA, la un preţ prestabilit (35 dol. Uncia)
- păstrarea rezervelor valutare atît în dolari şi în aur.
Sistemul cursurilor fixe presupune marele inconvenient de a permite operatorilor să speculeze
fară riscuri. Principalul avantaj constă în cadrul stabil, oferit schimburilor comerciale,
comparativ cu perioada după 1978.
Sistemul monetar Bretton-Woods a guvernat relaţiile internaţionale din 1944-1971.
De fapt sistemul a funcţionat pînă în 1957, situaţia începînd să se degradeze în 1958, din
mai multe motive. Cel mai important fiind deficitul balanţei comerciale americane şi creşterea
volumului dolarilor deţinuţi de nerezidenţi, în afara SUA.
Perioada noiembrie1967-august 1971 a fost marcată de devalorizări şi reevaluări, însoţite
sau provocate de mai multe crize speculative, care au destabilizat sistemul parităţii fixe. În
august 1971, valoarea rezervelor în aur de la Fort Knox a scăzut sub pragul de 10 mlrd.dolari,
convertibilitatea a fost suspendată, sistemul încetînd să mai funcţioneze.
Ca o reacţie la decizia americană, majoritatea ţărilor dezvoltate au adoptat un sistem de
cursuri flotante. La 18 decembrie 1971, în cadrul unei reuniuni la Washington, primele 10 ţări,
cele mai bogate din lume, să reinstituie un regim al cursurilor fixe, cu o lărgire a marjelor de
fluctuaţie faţă de dolar, de -+2,25%. S-a revizuit totodată parităţile. Dolarul, lira italiană şi
francul elveţian au fost devalorizate. Astfel a fost creat sistemul monetar de la Jamaica 1976, pus
în aplicare din 1978. Acest sistem are la bază mai multe monede naţionale de circulaţie
internaţională şi cursurile valutare se stabilesc în dependenţă de cerere şi ofertă, paritatea
monetară în aur fiind anulată
411
În acest sistem cel mai serios inconvient constă în faptul că intervine incertitudinea
asupra rezultatelor financiare. Deaceea pune la riscuri scumpirea importurilor şi ieftinirea
exporturilor. Totuşi avantajul cel mai mare al acestui sistem este eliminarea speculaţiilor faţă de
risc, pentru că cursurile la vedere şi la termen nu mai sunt garantate prin intervenţia băncii
centrale.
În perioada anilor 85 lumea este divizată în trei zone monetare de influenţă egală. Dolarul
fiind valuta dominantă. Celelate euro, yenul fiind mai mult monede de tranzacţie, sau de calcul.
Începînd cu 1978, FMI autorizează aproape toate regimurile monetare. Regimul flotării
guvernează principalele monede internaţionale. Începînd cu anul 1985, guvernele occidentale,
nemaifiind convinse în eficienţa absolută a pieţei de schimb valutar, s-a instituit regimul flotării
impure sau dirijată. Potrivit acestui sistem, cursurile la fel sunt stabilite de piaţă, dar autorităţile
monetare pot interveni pentru a aduce aceste cursuri la nivelul dorit de puterea centrală.
Moneda internaţională se deosebeşte prin faptul că este emisă de un alt organ
decat cel naţional şi se utilizează în tranzacţiile internaţionale.
Drepturile Speciale de Tragere. Consiliul Guvernatorilor din cadrul Fondul Monetar
Internaţional a hotărât în anii 1968-1969 crearea Drepturilor Speciale de Tragere în calitate de
monedă de cont şi de rezervă a sistemului valutar. Drepturile Speciale de Tragere au fost
create pentru a contribui la extinderea comerţului internaţional şi a activităţii economice, la
promovarea unui sistem multilateral de plată, la susţinerea stabilităţii cursurilor valutare şi
corectarea dezechilibrelor din balanţele de plăţi.
DREPTUL SPECIAL DE TRAGERE (SPECIAL DRAWING RIGHT) reprezintă o
unitate monetară de cont şi de rezervă emisă şi utilizată de Fondul Monetar Internaţional în
vederea derulării relaţiilor de cooperare monetară cu ţările membre pe baza următoarelor
principii:
• Operaţiunile de emisiune şi utilizare a Drepturilor Speciale de Tragere se efectuează printr-
un cont special, diferit de contul ce reflectă operaţiile curente ale Fondului Monetar
Internaţional;
• Ţările membre ale Fondul Monetar Internaţional care participă la contul DST devin eligibile
să primească alocări în această monedă şi o pot utiliza în operaţiile dintre ele;
Evaluarea DST la 30 aprilie 2001
Tabelul 15.2.
Cantitate Rata de schimb Dolari echivalenţe
Euro 0,4260 0,88710 0,377905
Yen japonez 210,000 123,5 0,169999
412
Lira sterlină 0,0984 1,43180 0,140889
Dolar american 0,5770 1,00000 0,5770000
1,265793
• Drepturile Speciale de Tragere se emit în urma constatării insuficienţei lichidităţii

internaţionale de către Consiliul Guvernatorilor din cadrul FMI.
Drepturile Speciale de Tragere sunt considerate active create de Fondul Monetar
Internaţional pentru a suplimenta activele de rezervă existente. Drepturile Speciale de
Tragere se aseamănă cu drepturile de tragere ale membrilor din contul resurselor generale, dar
se deosebesc datorită expresiei „special" care reflectă caracterul acestei monede internaţionale.
Emisiunea Drepturilor Speciale de Tragere se fundamentează pe baza cerinţelor globale de
lichidităţi internaţionale pe termen lung şi se aprobă de către Consiliul Guvernatorilor cu o
majoritate de 85% din total.
De la 1 ianuarie 1981, numărul valutelor din coş s-a redus de la 16 la 5 şi anume dolarul
SUA, marca germană, francul francez, lira sterlină şi yenul japonez. Cursul de schimb s-a
calculat în funcţie de cantitatea de monedă ce se include în coşul DST care se transformă în
dolari SUA pe baza cursurilor de schimb de pe piaţă. Dolarii echivalenţi se însumează şi se
obţine valoarea unui DST în dolari SUA. Cursurile monedelor din coş faţă de dolarul SUA
ce se folosesc la evaluarea DST reprezintau media între cursurile de vânzare şi cursurile de
cumpărare de pe piaţa din Londra. În cazul în care piaţa din Londra era închisă se utilizează
cursurile de pe piaţa din New York, iar dacă şi această piaţă era închisă se aplică cursurile de pe
piaţa din Frankfurt.
De la 1 ianuarie 1999, Fondul Monetar Internaţional a înlocuit cantitatea de mărci
germane şi franci francezi din structura compozită a DST cu o cantitate echivalentă de EURO
pe baza ratelor de schimb dintre EURO, marca germană şi francul francez.
Fiecare membru care încheie cu Fondul Monetar Internaţional un contract prin care îşi
asumă obligaţiile faţă de Departamentul DST adoptă măsurile necesare şi devine
participant la Departamentul DST.
Fondul Monetar Internaţional poate deţine Drepturi Speciale de Tragere în contul
de resurse generale, poate accepta şi utiliza DST în operaţiile şi tranzacţiile dirijate prin
cont împreună cu participanţii şi în conformitate cu prevederile statutului. Fondul Monetar
Internaţional poate desemna şi alţi deţinători dintre cei care nu sunt membri, dintre membrii
care nu sunt participanţi sau din rândul altor instituţii oficiale. Termenii şi condiţiile în care
deţinătorii desemnaţi pot deţine, accepta şi utiliza Drepturi Speciale de Tragere în operaţiile
413
şi tranzacţiile cu participanţii sau cu alţi deţinători desemnaţi se aprobă de către Consiliul
Guvernatorilor cu majoritate de 85% din puterea totală de vot. Prin decizia Consiliului
Guvernatorilor în cadrul deţinătorilor de DST printre nemembri se înscriu Banca Africană de
Dezvoltare, Fondul African de Dezvoltare, Banca Centrală a Statelor Americane, Banca
Reglementelor Internaţionale, BIRD, AID, Fondul Internaţional de Dezvoltare Agricolă, Banca
Asiatică de Dezvoltare, Banca de Dezvoltare Islamică, Banca de Investiţii Nordică.
Suma în Drepturi Speciale de Tragere ce se alocă unei ţări membre participante la cont
depinde de cota de contribuţie a acesteia. Ţările membre care beneficiază de alocaţii de
Drepturi Speciale de Tragere pot obţine în schimbul lor sume în valută de la alte ţări
participante la contul DST prin tranzacţiile de desemnare. Fondul Monetar Internaţional
poate să desemneze o ţară membră pentru a ceda valută în schimbul Drepturilor Speciale de
Tragere în funcţie de rezervele valutare şi de capacitatea de a asigura echilibrul valutar. Ţările
membre pot obţine cu acordul unei alte ţări participante sume echivalente în monedă naţională
sau în moneda altei ţări în schimbul Drepturilor Speciale de Tragere în vederea derulării
operaţiilor comerciale internaţionale.
Conform prevederilor art. XIX din statutul Fondul Monetar Internaţional participanţii ale
căror balanţe sunt considerate suficient de puternice pot fi solicitaţi de Fondul Monetar
Internaţional să furnizeze valută convertibilă în schimbul unor sume specificate în Drepturi
Speciale de Tragere. Mecanismul permite ca în caz de necesitate participanţii să folosească
Drepturile Speciale de Tragere pentru a obţine valute liber utilizabile.
Din anul 1997 tranzacţiile de desemnare au fost înlocuite de tranzacţiile prin care statele
au încheiat acorduri cu FMI pentru a vinde sau cumpăra Drepturi Speciale de Tragere în
schimbul valutelor liber utilizabile.
Ţările membre ale căror deţineri în DST depăşesc alocările cumulative nete primesc
dobândă, iar ţările la care deţinerile sunt mai mici decât alocările cumulative nete plătesc
dobândă.
Ţările membre ale FMI pot utiliza Drepturile Speciale de Tragere în diverse operaţii pe
care le realizează:
• în aranjamentele SWAP prin care un stat membru al FMI transferă DST unui alt stat
membru în schimbul unor sume echivalente în valută;
• ţările membre pot cumpăra sau vinde DST cu cedarea la o dată viitoare (operaţie la
termen) în schimbul unor sume în valută sau a altui activ monetar la o rată de
schimb convenită;
• contractarea unor împrumuturi în DST la o rată a dobânzii şi scadenţe stabilite de părţi;
414
• ţările membre ale FMI pot constitui garanţii în DST ce se înregistrează într-un cont
special sau o sumă în DST ce se transferă sub formă de garanţii pentru îndeplinirea
unor obligaţii contractuale.
Fondul Monetar Internaţional poate să primească DST de la ţările membre sub forma
plăţilor pentru folosirea resurselor, răscumpărări şi subscrieri de cotă. La rândul său Fondul
Monetar Internaţional poate să transfere DST către ţările membre cu ocazia cumpărărilor,
remuneraţiilor, rambursărilor şi dobânzilor.
Drepturile Speciale de Tragere în calitate de monedă de cont şi de rezervă prezintă
mai multă stabilitate şi completează rezervele valutare internaţionale.
EURO - moneda Uniunii Europene
Emisiunea şi lansarea în circulaţie a monedei EURO este expresia dorinţei
popoarelor europene de a adânci cooperarea pe plan economic, monetar şi financiar, de a apropia
oamenii şi de a beneficia de avantajele pieţei europene unice. EURO în calitate de monedă a
ţărilor participante la Uniunea Economică şi Monetară Europeană îndeplineşte următoarele
funcţii:
• funcţia de etalon al cursurilor valutare care asigură măsurarea valorii bunurilor
şi serviciilor din relaţiile economice internaţionale;
• funcţia de mijloc de plată în relaţiile comerciale dintre ţările Uniunii Europene
precum şi în schimburile internaţionale;
• funcţia de mijloc de rezervă;
Bancnotele EURO se emit în valoare de 5, 10, 20, 50, 100, 200 şi 500 EURO de culori
diferite şi în mărimi crescătoare în funcţie de valoarea lor. Bancnotele de 5, 10, 20, 50, 100, 200
şi 500 EURO au o grafică ce se inspiră din tema „Epoci şi stiluri în Europa" în care sunt
reflectate ferestrele, porţile şi podurile şi stilurile arhitecturale ce caracterizează evoluţia
culturii europene: clasicismul, romantismul, renaşterea, arhitectura barocă, arhitectura rococo,
arhitectura care utilizează fierul şi sticla.
Moneda metalică EURO cuprinde piesele de 1, 2 EURO şi 1, 2, 5, 10, 20, 50 cenţi.
Fiecare monedă EURO are o faţă naţională şi o faţă comună. Ferestrele şi porţile care sunt
reprezentate pe prima faţă a bancnotelor EURO ilustrează spiritul de deschidere şi
cooperare care domneşte în interiorul Uniunii Europene. Stelele exprimă dinamismul şi
armonia Europei contemporane. Podurile reflectate pe cealaltă faţă a bancnotelor în EURO
simbolizează legăturile care unesc popoarele Europei între ele şi Europa de restul lumii.
Bancnotele EURO mai reflectă numele monedei, drapelul U.E., iniţialele Băncii Centrale
Europene (BCE, ECB, EZB, EKT, EKP) şi semnătura preşedintelui băncii. Bancnotele de 5
EURO sunt colorate în gri, 10 EURO în roşu, 20 EURO în albastru, 50 EURO în
415
portocaliu, 100 EURO în verde, 200 EURO în galben şi 500 EURO în violet. Bancnotele
au dimensiune crescătoare în funcţie de valoarea lor nominală. EURO are drept simbol €
care s-a inspirat din epsilon (greacă) şi de la prima literă a Europei, fiind tăiat de două linii
paralele pentru a reflecta stabilitatea monedei.
La 1 ianuarie 2002 s-au pus în circulaţie monedele şi bancnotele exprimate în
EURO, iar la 2 iulie 2002 a început retragerea din circulaţie a biletelor şi monedelor
exprimate în devize naţionale.
Efectele introducerii monedei EURO
Moneda unică EURO este concepută să stimuleze realizarea pieţei unice europene
deschisă celor 370 milioane consumatori pe care circulă liber bunurile, capitalurile şi persoanele.
EURO are misiunea să impulsioneze dezvoltarea schimburilor economice internaţionale în
cadrul Uniunii Europene şi în raporturile cu alte ţări. Prin utilizarea monedei EURO se
suprimă unele costuri ale tranzacţiilor în devize, se îmbunătăţeşte fluiditatea şi transparenţa
tranzacţiilor comerciale. EURO în calitate de monedă unică pentru spaţiul european este chemată
să stimuleze cadrul concurenţial între ţările Uniunii Europene. Preţurile mărfurilor şi
serviciilor fiind exprimate într-o singură monedă se pot face comparaţii asupra nivelului şi
eficienţei producţiei din diferite ţări şi cumpărătorii sunt avantajaţi.
Agenţii economici din ţările Uniunii Europene beneficiază de acces la credite în aceeaşi
monedă. Amplificarea concurenţei în domeniul serviciilor bancare şi financiare determină
îmbunătăţirea calitativă a serviciilor şi reducerea costurilor.
Înlăturarea fluctuaţiilor monedelor şi reducerea riscului valutar stimulează activităţile
comerciale ale întreprinderilor din Uniunea Europeană. Stabilitatea economică va favoriza o
evoluţie corespunzătoare a ratelor dobânzii. EURO permite aplicarea unor inovaţii în
domeniul financiar şi ameliorarea serviciilor întreprinderilor. EURO protejează întreprinderile în
cadrul Uniunii Europene împotriva efectelor devalorizării monedelor din alte state.
EURO stimulează creşterea economică în cadrul Uniunii Europene. Utilizarea
monedei EURO de către ţările Uniunii Europene contribuie la întărirea climatului de
stabilitate care favorizează creşterea economică şi investiţiile. Ţările Uniunii Europene care
utilizează moneda unică îşi coordonează politicile economice şi concentrează eforturile în
direcţia creşterii economice şi a reducerii şomajului.
Analiza evoluţiei criteriului de convergenţă privind dobânzile şi adoptarea unor măsuri
corespunzătoare sunt de natură să creeze condiţii de relansare a investiţiilor şi de reducere a
şomajului. Ţările din Uniunea Europeană se angajează să acţioneze în direcţia îmbunătăţirii
416
gestiunii finanţelor publice. Utilizarea monedei EURO reprezintă o garanţie a coordonării
acţiunilor şi eforturilor în vederea încadrării în deficitul bugetar şi a asigurării unei gestiuni
eficiente în domeniul finanţelor publice. Mecanismele instituţionale şi financiare ale
Uniunii Europene urmărind asigurarea stabilităţii preţurilor, favorizează îmbunătăţirea repartiţiei
Zona Populaţi Ponderea în Ponderea în Ponderea Rezerve
economică a, mil. totalul PIB al comerţul exporturilor valutare,
resurselor loc ţărilor membre internaţional, în PIB, % mild. dolari
ale OCDE, % % SUA
1. SUA 267 32,5 19,6 8,2 49,1
2. Japonia 126 20,5 10,5 9 172,4
3. Uniunea 370 38,3 20,9 10,2 349,8
Europeană
materiale şi financiare.
În calitate de Monedă de schimb şi de rezervă EURO intră în competiţie cu
monedele ţărilor dezvoltate şi modifică schimburile economice internaţionale. Spaţiul european
permite întreprinderilor şi băncilor să obţină avantaje din tranzacţiile internaţionale ce se
decontează în EURO şi să reducă impactul monedelor ţărilor dezvoltate. Moneda unică va
permite membrilor Uniunii Europene să-şi exprime schimburile comerciale şi să limiteze
dependenţa de dolarul SUA. Moneda unică susţine afirmarea şi întărirea poziţiei Uniunii
Europene şi Monetare Europene de pol economic principal în cadrul economiei mondiale.
Moneda EURO exercită influenţă asupra activităţii întreprinderilor din ţările Uniunii
Europene pe următoarele planuri:
• stabilitatea monetară stimulează dezvoltarea producţiei şi a activităţii comerciale;
• diminuează riscul valutar şi costul de asigurare;
• elimină costurile generate de schimbul valutar;
• simplifică riscurile în domeniul investiţiilor;
• asigură facturarea, încasarea şi plata în aceeaşi valută;
• îmbunătăţeşte accesul la credite şi reduce dobânzile;
• reducerea costurilor tranzacţiilor şi a costurilor de producţie ca urmare a concurenţei se va
reflecta în rentabilitate şi în competitivitatea întreprinderilor.
Piaţa unică şi moneda unică sunt de natură să facă mai atractiv spaţiul european pentru
investitori şi depunători europeni sau străini. EURO permite persoanelor fizice să compare direct
preţurile bunurilor din ţările Uniunii Europene, stimulează concurenţa firmelor în satisfacerea
cerinţelor persoanelor, în reducerea preţurilor, simplifică operaţiunile la deplasarea persoanelor
în străinătate şi protejează economiile personale.
Euro şi suveranitatea naţională
Emisiunea unei monede internaţionale a fost analizată pornind de la faptul că
moneda reprezintă un simbol al suveranităţii naţionale. Rezervele manifestate faţă de
417
moneda EURO au invocat implicaţiile sale asupra suveranităţii şi identităţii naţionale. Ţările
membre ale Comunităţii Europene au constatat că nu se poate realiza o piaţă unică fără o
monedă unică. Piaţa unică susţinută de ţările Uniunii Europene poate fi decompartimentată prin
suprimarea barierelor sau de altă natură. În realitate se manifestă o recompartimentare
datorită fluctuaţiilor monedelor ţărilor membre care reclamă politici protecţioniste. Politicile
monetare autonome în contextul amplificării interdependenţelor dintre economiile naţionale
nu mai au efectele scontate. „Adevărata problemă care se pune este: avem noi interesul să cedăm
o parte din suveranitatea naţională şi să o gestionăm în colaborare cu partenerii noştri sau să
urmăm politica monetară pe care ei o vor decide, pentru a păstra integralitatea a ceea ce nu ar fi
decât o suveranitate iluzorie? Într-un context al creşterii interdependenţelor dintre economii,
adoptarea unei politici monetare naţionale ar fi o opţiune fără ieşire".
Experienţa Comunităţii Economice Europene a arătat că transferul progresiv al unor laturi
ale suveranităţii naţionale care poate fi gestionat în comun, reprezintă un transfer de
suveranitate partajată ceea nu înseamnă diminuarea suveranităţii naţionale. Băncile centrale ale
statelor membre participând la gestiunea comună a politicii monetare reflectă o suveranitate
partajată. Politicile economice sunt promovate de guvernele statelor membre în funcţie de
orientările Consiliului European. EURO presupunând un transfer partajat de suveranitate de
la nivel naţional la nivel european stimulează promovarea liberului schimb şi procesul
tranzacţiei spre o uniune politică.
Relaţiilor financiar valutare îndeplinesc următoarele funcţii:
1. contribuţia pe care o au acestea la construcţia circuitului economic mondial. Această
construcţie se bazează pe sistemul relaţiilor financiar-valutare.
2. finanţarea internaţională - repartizarea fondurilor băneşti din zonele de acumulare către
alte zone care au nevoie de aceste fonduri, conducând la dezvoltarea economică şi socială
a acestora. Resursele de finanţare sunt disponibilităţi băneşti ale băncilor, ale caselor de
economii, resurse financiare ale altor organisme internaţionale
3. creditarea internaţională- relaţia de creditare internaţională – se constituie şi se
repartizează resursele financiare constituite fie în cadrul organismelor financiare
internaţionale, fie în cadrul instituţiilor financiare naţionale, fie de la persoane fizice sau
juridice. Creditarea internaţională este diferită de finanţarea internaţională, aceasta
stabilindu-se pe baza unui acord de credit, apărând obligaţii reciproce pt părţile
contractante.
Toate aceste funcţii formează sistemul de relaţii financiar-valutare.
418
Finanţarea are un spectru mult mai larg şi cuprinzător. Sistemul financiar valutar
cuprinde : FMI; BM; Banca Reglementelor Internaţionale; BERD; BIRD, precum şi totalitatea
sistemelor financiar- bancare naţionale.
În condiţiile internaţionalizării activităţii economice se măresc interdependenţele dintre
economiiile naţionale, se activizează măsurile de reglementare. Luînd în consideraţie aceste
particularităţi se observă următoarele tendinţe
- se intensifică funcţiile monedelor naţionale pe plan internaţionale
- dispare delimitare dintre circulaţia monetară pe plan intern şi internaţional
- lipseşte o monedă unică internaţională
- se măreşte piaţa eurovalutelor
- se intensifică rolul FMI în susţinerea viabilităţii sistemului internaţional de plăţi.
15.3. Piaţa valutară şi cursul de schimb valutar
Piata valutara
Pentru a se putea realiza comunicarea economica prin bani pe plan international, atat in privinta
transferului de valoare cat si in privinta mijlocirii schimbului, agentii economici sau persoanele fizice
trebuie sa procure semnele banesti cu circulatie internationala pe care piata monetara internationala le
pune in circulatie prin diferite procedee.
Pentru a facilita dorinta celor care doresc sa procure semne banesti, prin alta modalitate decat
creditarea si finantarea directa in valuta, pe plan national sau in context international, se organizeaza si
functioneaza un segment important al pietei monetare, piata valutara. Pe aceasta piata au loc operatiuni
de vinzare/cumparare de monede cu circulatie internationala.
Aceasta activitate de vanzare-cumparare de valute/devize reprezinta un gen specific de
comert, iar in cazul acestui gen, moneda este tratata ca o marfa.
Organizarea unei asemenea piete presupune existenta unui cadru institutional, a unor reglementari
specifice si a unei motivari adecvate fiecarui tip de operatiune.
Scopul principal al operatiunilor de pe piata valutara este dat de necesitarea procurarii semnelor
vehicul in vederea asigurarii miscarii internationale de valoare.
Astfel, se impune un suport oficializat pentru informatia V, care reprezinta nivelul banesc al
fondurilor financiare, de credit sau de transferat, fonduri ce urmeaza a ajunge la un beneficiar extern. Tot
un astfel de suport este necesar si pentru transferul mesajului valoric V al posesorului de bani, mesaj ce
urmeaza a fi transmis posesorului de bunuri pentru a se realiza schimbul de marfuri pe plan international
(semnele banesti functionand ca mijloc de piata, circulate, tezaurizare etc.).
419
Piaţa valutară reprezintă sistemul de relaţii financiar-valutare prin intermediul căruia se
desfăşoară vânzarea şi cumpărarea de valută efectivă sau în cont precum şi vânzarea-cumpărarea
de devize (cambii şi bilete la ordin) exprimate în monedă străină.
Această activitate de vânzare-cumpărare de valute/devize reprezintă un gen specific de

comerţ, iar în cazul acestui gen, moneda este tratată ca o marfă.
Piata valutara, aflata undeva pe planul doi pana in anii 70, a devenit, cum era de asteptat,
obiectul unor numeroase dezbateri, comentarii si analize teoretice. Aceasta întrucât schimbul
valutar reprezinta un fenomen economic complex, multiform, dinamic, a carui interpretare ridica
adevarate probleme. In acelasi timp, putem vorbi astazi de o expansiune fara precedent a pietei
de schimb valutar. Ancheta publicata in februarie 2008, de catre BRI (Survey of Foreign
Exchange Market Activity), releva un volum impresionant al acestei activitati - aproximativ 3
trilioane dolari zilnic, reprezentind o crestere de 2 ori in 3 ani.
In ceea ce priveste repartizarea pe centre financiare, aceeasi ancheta releva ca Londra ocupa
primul loc, urmatade New York si Tokyo, capitala japoneza inregistrand in ultimii ani o
expansiune rapida si semnificativa. In Europa continentala, pe primul loc se afla Zurich, apoi
Paris.
Din studiu rezulta inca trei concluzii intresante: a) volumul anual al tranzactiilor reprezinta
in medie de 3 ori volumul comertului international, ceea ce se explica prin faptul ca o singura
operatiune comerciala necesita, adeseori, mai multe operatiuni de schimb derivate. Totodata, se
confirma faptul ca miscarile de capitaluri, arbitrajele si tehnicile moderne de gestiune a riscului
de schimb reprezinta marea parte a acestei activitati; b) operatiunile la vedere detin 56% din
total; c) in sfarsit, daca este mai greu sa facem o distinctie neta intre operatiunile interbancare si
tranzactiile cu clientii, cele interbancare sunt astazi dominante, indeosebi in marile centre -
Londra, New York, Tokyo s.a.
Alaturi de piata valutara traditionala (vanzari/cumparari sau operatiuni de credit/imprumut
cu devize), care detine in continuare un rol principal, exista compartimente satelit (piata la
termen sau cea a optiunilor de schimb in devize), cu o importanta crescanda.
Pentru o mai buna intelegere, la inceput va fi prezentata descrierea pietei valutare
interbancare cu cele doua componente ale sale: piata la vedere si piata la termen. În
continuare vor fi prezentate pietele derivate, sau noile compartimente. In cadrul acestora,
distingem:
a) piata contractelor standardizate, cu componentele sale - piata contractelor la termen si
piata contractelor de optiuni. Aceasta piata este localizata in cadrul burselor dotate cu
camere de compensare;
420
b) piata contractelor nestandardizate, care este, de fapt, un compartiment al pietei
interbancare, unde se efectueaza tranzactii la invoiala (de gre a gre).
Ponderea operatiunilor la vedere constituie 58,1%, ponderea SWAP operatorilor constituie 22,3%,
ponderea operatiunilor la termen constituie 17,3% si optiunile constituie 2,3% din totalitatea
instrumentelor utilizate pe piata valutara.
O simpla observatie asupra evolutiei cursului valutelor, respectiv a dolarului in raport cu
monedele europene, ne poate face sa credem ca "irationalul" reprezinta singurul element
determinant al cursului de schimb. Realitatea este insa, mult mai complexa si nuantata. Astfel,
analiza economica a echilibrului pe pietele de schimb releva impitcatiile miscarilor de marfuri si
capitaluri, respectiv balantei comerciale si de plati asupra cursului de schimb, apoi cele ale
inflatiei sau ratei dobanzii.
Controlul asupra cursului de schimb sau tehnicile de gestiune a riscului reprezinta alte
probleme complexe aferente teoriei cursului de schimb.
Această piaţă valutară trebuie reprezentată şi de instituţiile:
- băncile autorizate să participe la acest comerţ specific (autorizarea se face de către

Banca Centrală)
- casele de schimb autorizate
- alte instituţii financiar-valutare abilitate în acest sens.
Ceea ce rezultă în urma acestui comerţ este un preţ (cursul valutar) ce depinde de
condiţiile de cerere şi ofertă existente pe piaţă, acest preţ putând fi limitat din punct de vedere
legal.
Această piaţă valutară este supusă unor reglementări naţionale (piaţa valutară din
Moldova este diferită de piaţa valutară din Franţa, de exemplu), dar pe lângă aceste pieţe valutare
naţionale care au o legislaţie specifică apar şi situaţii în care pieţele valutare au caracter
internaţional, deservind interesele unor zone (zone economice de mare interes: Frankfurt, Tokyo,
Londra, New York). Aceste pieţe cu caracter internaţional reprezintă exceptări de la legislaţia
naţională (se dereglementează), fapt ce le face atractive.
Uneori, pe piaţa valutară, tranzacţiile se desprind de activităţile economice propriu-zise.
În acest sens avem:
- speculaţia valutară – reprezintă operaţiunea de vânzare/cumpărare care nu are o bază
economică propriu-zisă, realizându-se numai în scopul obţinerii anumitor câştiguri, în acest sens
se speculează diferenţele de curs valutar care apar intre perioade de timp diferite, locuri diferite.
Câştigă cel care apreciază corect trendul cursului valutar.
421
- Arbitrajul valutar – operaţiune asemănătoare speculaţiei valorii, cu deosebirea că se
realizează de către bănci (numai de bănci) şi valorile puse în circulaţie şi manipulate sunt mult
mai mari.
- Intervenţia statului – este tot o operaţiune ce semnifică vânzarea sau cumpărarea
masivă de valută în scopul menţinerii cursului valutar al monedei naţionale. Intervenţia statului
trebuie făcută în corelaţie cu politica financiar-valutară a statului şi cu dezvoltarea economico-
socială a ţării.
Rolul pieţei valutare este determinat în primul rând de posibilităţile pe care le oferă
participanţilor la schimburile economice pentru alegerea şi obţinerea mijloacelor de creditare şi
de plăţi cele mai convenabile.
Factorii care condiţionează dezvoltarea pieţei valutare:

- tendinţa de liberalizare a comerţului mondial – duce la creşterea schimburilor economice
dintre state, care determină creşterea rolului pieţelor valutare
- creşterea ponderii creditului internaţional în volumul tranzacţiilor comerciale externe
- creşterea ponderii anumitor valute naţionale în ansamblul schimburilor economice
- creşterea penuriei de lichiditate (mai ales pt ţările în curs de dezvoltare) –este combătută
de organismele financiare, acesta fiind rolul lor (acoperirea acestei nevoi permanente de
resurse financiare)
Pieţele financiar-valutare internaţionale devin un barometru al schimburilor economice
internaţionale.
Introducerea anumitor monede, ca EURO, a produs profunde transformări pe pieţele
financiar-valutare şi a creat concurenţă între zona de influenţă a dolarului şi cea a EURO.
Zona EURO are la bază anumite elemente care intervin:
- scăderea riscului valutar
- creşterea lichidităţii internaţionale
- stabilitatea pieţelor financiar-valutare în spaţiul EURO
- simplificarea tranzacţiilor între statele membre sau nemembre ale UE; în aceste
condiţii crescând semnificativ influenţa EURO la nivel mondial.
Prin intermediul EURO se urmăreşte ca cele 3 operaţii care ies din sfera operaţiunilor
valutare să rămână fără obiect, oferind astfel stabilitate pieţei unice.
Procurarea de semne banesti pentru transferul mesajelor respective are un scop economic, acoperitor
pentru persoana fizica sau juridica solicitatoare. In acest mod, solicitatorul isi asigura necesarul de
mijloace de piata pentru o operatiune curenta sau viitoare pe o piata de multe ori insuficienta in privinta
cantitatii de semne banesti cu circulatie internationala.
422
Caracterul fluctuant al etaloanelor monetare a impus si o motivatie de asigurare contra riscului
valutar. In realizarea operatiunilor de vanzare/cumparare pe piata valutara. Pentru a evita modificarea de
curs valutar in timp (intre momentul aparitiei necesitatii, si momentul utilizarii efective a semnelor
banesti, tp, spre exemplu), agentul economic declanseaza, in t, o operatiune de vanzare/cumparare pe piata
valutara la un curs satisfacator, de teama unei modificari nefavorabile a cursului valutar in tn.
Pe piata valutara se realizeaza operatiuni de vanzare/cumparare si in scop speculativ, din dorinta
obtinerii unui castig ca urmare a modificarii cursului valutar In timp sau spatiu, sau din cauza existentei
unei diferentieri de dobanda la fondurile exprimate in diferite monede. Dar si acest scop mercantil devine
util in contextul pietei monetare internationale, operatorii speculativi realizand un transfer rapid de semne
banesti spre pietele unde apare o necesitate suplimentara de mijloace banesti.
Pentru derularea organizata a operatiunilor de vanzare/cumparare de semne banesti (sau valuta,
pentru a avea in vedere moneda altei tari decat cea de referinta), piata monetara internationala a realizat
un cadru institutional adecvat, cu precizarea clara a rolului fiecarui component.
Scopul principal al operaţiunilor pe piaţa valutară este dat de necesitatea procurării
valutei în vederea asigurării mişcării internaţionale de valoare.
Caracterul fluctuant al valutelor a impus operaţiilor pe piaţa valutară şi o motivaţie de

asigurare contra riscului valutar în realizarea operaţiunilor de vânzare-cumpărare.
Pe piaţa valutară se realizează de asemeni, operaţiuni în scop speculativ din dorinţa
obţinerii unui câştig ca urmare a modificării cursului valutar sau din cauza existenţei unei
diferenţe între dobânzi la fondurile exprimate în diferite monede.
În unele cazuri, pe piaţa valutară au loc operaţiuni tehnice de echilibrare a pieţei,
intermediarii procedând la vânzarea de monedă atunci când există o cerere neacoperită sau la
cumpărarea de monedă atunci când există o ofertă excedentară.
Piata valutara este ordonata de intermediari, ei avand rolul de a forma piata, punand in
contact pe ofertantii si pe solicitantii de valuta. In postura de intermediari actioneaza: bancile
comerciale, bursele de valori, casele de schimb valutar, precum si persoane sau institutii pe post
de brokeri sau dealeri.
Toate aceste institutii pot avea caracter de broker, realized operatiunile de vinzare/cumparare in
numele clientilor (este intermediar) sau caracter de dealer, realized operatiunile respective in
nume si pe cont propriu.
În postura de intermediari acţionează:
- băncile comerciale,
- bursele de valori,
- casele de schimb valutar,
423
- persoane sau instituţii pe post de brokeri şi dealeri.
Toate aceste instituţii pot avea caracter de broker realizând operaţiuni de vânzare-
cumpărare. Brokerii realizează operaţiuni de vânzare-cumpărare în numele clienţilor, iar dealerii
realizează operaţiuni în nume propriu şi pe cont propriu.
În principal, băncile comerciale fac operaţiuni cu caracter economic şi în scop asigurator
prin vânzarea-cumpărarea la vedere şi la termen. Bursele de valori completează activitatea
băncilor cu operaţiuni de vânzare-cumpărare în scop speculativ.
Casele de schimb realizează operaţiuni la vedere pentru scopuri economice.
Operatiunile de schimb se desfasoara practic fara intrerupere, 24 de ore din 24 (cotarea
continua). Utilizarea marilor retele de transmitere a informatiei - SWIFT, REUTER, TELERATE,
GLOBEX - confers acestei piete unitatea necesara si permit, in acelasi timp, functionarea continua.
Bancile de pe coasta de vest a Statelor Unite isi prelungesc programul pana la orele 23 (ora
Parisului). La miezul noptii, Wellington si Sydney preiau reteaua, urmand apoi Tokyo, Hong-
Kong si Singapore, pentru sud-estul asiatic. Aceste centre permit lichidarea "cozilor de pozitie"
din ziua precedenta. Urmeaza centrele din Orientul Mijlociu, pentru ca la ora 8 si 30 minute,
piata sa devina europeana. Avem de-a face, deci, cu o piata organizata la scara mondiaia,
capabila sa trateze in orice loc, ordine primite din lumea intreaga.
In unele centre, piata este organizata sub forma burselor de schimb specializate (Frankfurt,
Paris, Milano). Piata valutara depaseste, adeseori, cadrul acestor burse de schimb, majoritatea
operatiunilor fiind efectuate in afara lor. Acolo unde exista asemenea burse, operatiunile
continua dupa inchiderea bursei de schimb, care functioneaza circa 1 ora.
Procedeul de fixaj (fixing) permite unui numar restrans de operatori specializati sa
determine, la o ora fixa a zilei, sub controlul bancii centrale, pentru fiecare deviza in parte, un
curs mediu, pe baza compensatiilor intervenite inainte de sedinta de cotare. Pornindu-se de la
aceste cursuri, care sunt, de fapt, cursuri oficiale de echilibru interbancar, se stabilesc apoi
cursurile de vanzare si cumparare pentru fiecare deviza, fata de moneda nationala. Fixingul are
un important impact psihologic, fiind larg mediatizat. Gratie acestui procedeu, bancile centrale
pot interveni in mod discret pentru a sustine moneda nationala.
Participantii pe piata valutara
Bancile comerciale si institutii financiare asimilate
Bancile reprezinta principalii si, adeseori, singurii participanti, atat pe pietele valutare, cat si pe
cele ale eurodevizelor. Piata interbancara este, deci, piata bancilor si institutelor financiare
autorizate prin legea bancara din diferitele tari. Pentru a putea opera pe piata valutara, bancile
trebuie sa obtina aprobarile necesare si sa instaleze infrastructura adecvata - salile de piata.
Intrucat operatiunile se realizeaza cu sume mari, activitatea bancilor respective trebuie sa
424
presupuna o anumita anvergura si, totodata, o retea densa de corespondente, necesara efectuarii
operatiunilor de schimb. Procesul de dematerializare a monedei a condus la cresterea
importantei viramentelor bancare in cadrul platilor sau reglementarilor internationale. Mesajele
clasice prin telex, cu toate perfectionarile tehnice aduse, din cauza aglomerarilor retelelor,
parvin, adeseori, trunchiate. Din acest motiv, in 1973, bancile au creat o societate cooperativa de
drept belgian - SWIFT (Society for Worldwide International Interbank Telecommunication).
Scopul acestei societaji este implementarea unei refele mondiale de telecomunicatii pentru
mesaje bancare. Limitata la inceput doar la transferurile de fonduri, ulterior reteaua SWIFT s-a
extins la toata gama de activitati bancare (operatiuni cu valori mobiliare, credite etc.). SWIFT
este, deci, o retea de telecomunicatii rezervata exclusiv bancilor, caracterizata prin fiabilitate,
siguranta si confidentialitate.
Filialele financiare si bancare ale marilor firme si grupari industriale detin un rol din ce in ce
mai important pe piata de capital. Bancile de grup, al caror capital majoritar este detinut de un
grup industrial sau comerciai, reprezinta o traditie in unele tari europene, cum sunt Franta,
Germania, Belgia, tari care accepta notiunea de "banca universala".
Statele Unite interzic, insa, intreprinderilor industriale sau comerciale sa detina participari
semnificative in cadrul bancilor. S-a nascut, astfel, fenomenul numit "non bank-banks",
reprezentind institutii ce efectueaza operatiuni bancare, indeosebi de credit, fara sa defina un
statut bancar propriu-zis si fara a se supune supravegherii autoritatilor bancare.
In Germania, exista in prezent zece banci controlate de grupuri industriale si comerciale;
sapte firme constructoare si distribuitoare de automobile detin cate o banca, ce asigura
finantarea vanzarilor. La fel, principalele firme de comert Kaufhof si Quelle, dispun de filiale
bancare ce asigura servicii de plati si de credit.
In Marea Britanie, binecunoscutele firme comerciale Marks & Spencer si Harrod's dispun de
filiale bancare. In Franta, apartenenta bancilor la grupuri sau mari firme reprezinta o lunga
traditie: Rothschild sau Pereire, in secolul XIX, apoi, dupa 1945, Schneider (Union europeenne
industrielle et financiere), Wendel (Banque Demachy), Renault (Soctete financiere et fonciere),
Worms (Banque Worms), Pechiney (Credit Chimique - 1958), Peugeot (SOFIB) s.a.
In tarile in care marile firme comerciale sau industriale nu pot sa detina controlul asupra
bancilor, acestea dispun, adeseori, de filiale cu vocatie financiara, dar care desfasoara, de fapt,
activitati foarte diferite. Astfel, in SUA, filialele financiare ale firmelor General Motors, IBM sau
General Electric, presteaza o gama larga de operatiuni financiare, cum sunt leasingul si valorile
mobiliare, procurandu-si fondurile de pe piata, sub forma de "commercial papers" (efecte
negociabile). General Electric a preluat, totusi, controlul unei banci de investitii, "Kidder
425
Peabody". Un alt exemplu este cel al grupului "British Petroleum". Aceasta societate a infiintat,
in 1984, o filiaia cu functii financiar-bancare pentru grup si intreprinderile asociate.
PRINCIPALII PARTICIPANTI PE PIATA VALUTARA

BANCI INTERNATIONALE, BANCI CENTRALE
CURTIERI
PIATA VALUTARA (DE SCHIMB)
AGENTI
INTREPRINDERI
ECONOMICI
In Franta, toti intermediarii sunt abilitati sa actioneze pe piata valutara. In general, bancile
PRIVATI
care intervin permanent pe aceasta piata sunt putine la numar.
Printre cele mai active, putem cita: Societe Generale, Credit Lyonnais, Banque Nationale
de Paris, Paribas, Indo-suez, Banque Francaise du Commerce Exterieur.
Operatorii specializati pentru piata valutara

Operatorii specializati pentru salile de piata au tost multa vreme niste autodidacti, formati la
intamplare. In prezent, sunt persoane cu o pregatire profesionala deosebita, in masura sa
inteleaga si sa analizeze din punct de vedere critic, teoria economica si financiara. Bancile fac tot
mai mult apel la tinerii absolventi ai universitatilor de prestigiu. Salariile sunt foarte mari. La
Paris, cu titlu de exemplu, un "cambiste" bun castiga 600.000 F pe an si beneficiaza in plus, de
participare la profit. La Londra si in alte centre mari se practica remunerari de 2-3 ori mai
ridicate. Aceasta, intrucit, in cateva secunde si fara semnatura, un asemenea specialist poate
angaja banca pentru mai multe milioane de dolari. Din acest motiv, asemenea specialist de elita
sunt protejati, dar si controlati indeaproape de conducerea bancilor.
Operatorii lucreaza la tablourile de schimb valutar, adevarate bijuterii in domeniul
informaticii si telecomunicatiilor. Fiecare post de lucru cuprinde:
- unul sau doua terminale, ce furnizeaza informatii asupra cursurilor de schimb si ratelor
426
dobanzii; cele mai utilizate retele sunt Reuter si Telerate, care permit legatura intre toate
salile de schimb din lume;
- mai multe telefoane digitate;
mai multe linii directe, ce permit legaturi instantanee cu filialele din strainatate, banci, curtieri si
clienti mai importanti;
- un sistem de informare, care reda imediat pozitia bancii pentru fiecare deviza;
- un microordinator dotat cu programe de calcul, permite decizii rapide pentru operatiunile
de arbitraj, plasament, speculare sau acoperire, pe baza de ordinator.
Profitul bancilor
Profitul bancilor pe piata valutara este, in primul rand, de origine comerciaia, in al doilea
rand, de origine speculativa.
Profitul comercial se explica prin diferenta intre cursuri pe piata interbancara: cel de
cumparare si cel de vanzare. La aceasta diferenta, cambistul adauga o marja suplimentara, atunci
cand negociaza cu un client. Concurenta a devenit insa, atat de puternica, incat bancile nu mai
pot sa adauge aceasta marja, fiind nevoite adeseori sa consume din propria lor marja, numai
pentru a putea pastra clientela reprezentata de marile firme. Acestea dispun tot mai mult, in
ultimul timp, de tablouri de schimb si specialisti proprii, la fel de competenti ca si cei din marile
banci.
Reducerea profitului comercial se explica si prin faptul ca bancile sunt mai inclinate spre
operatiuni cu caracter speculativ sau de acoperire anticipate a variatiilor de curs. Cu toate
acestea, bancile neaga acest fapt, ceea ce este tot mai putin adevarat. In realitate, preluand
asupra lor riscul de schimb al clientilor, importatori sau exportatori, bancile fac piata (market
makers), furnizindu-i lichiditati.
Operatiunile cu caracter speculativ se incadreaza in limitele impuse de conducerea bancilor.
Aceste limite sunt dupa cum urmeaza:
- exista, in primul rind, o limita asupra sumei pozitiei bancii la sfirsitul zilei, denumita in practica
bancara pozitie de report (overnight position). Aceasta nu trebuie sa depaseasca, de exemplu,
10 milioane de dolari;
- in al doilea rand, exista o limita asupra sumei pozitiei maxime, ce poate fi atinsa in cursul
zilei, denumita pozitia intraday;
- pozitia lunga - cumparatoare - presupune un excedent de devize, existand riscul scaderii
dobanzii sau cursului monedei in cauza;
- pozitia scurta intr-o deviza presupune absenta riscurilor de mai sus; tehnica de anulare a
riscurilor inerente acestor pozitii consta in realizarea pozitiei inverse.
427
Limitele sunt obligatorii pentru fiecare operator in parte, dar si pentru ansamblul posturilor
din sala, apartinand pietei valutare. Aceste limite privesc pozitia bancii pentru toate devizele;
pot fi impuse limite si pentru fiecare moneda, in parte. O alta modalitate de reglementare a
activitatii operatorilor consta in impunerea de limite in ceea ce priveste volumul pozitiilor ce le
pot lua pe piata la vedere, la termen, sau asupra pozitiei nete - la vedere - la termen.
Inclinatia bancilor pentru operatiuni cu caracter speculativ este limitata, comparativ cu cea a
persoanelor fizice. In prezent tranzactiile minime reprezinta 3-5 milioane, unele tranzactii sunt
de ordinal a 10-20 milioane dolari. Ordinele clientele, inferioare sumei de 1 milion de dolari nu
intra direct pi piata ci sunt regrupate inainte de a fi executate.
Bancile centrale
Interventia bancilor central pe piata valutara se rezuma la urmatoarele trei functii:
- executarea ordinelor primate de la clientele proprie - guverne, banci centrale straine,
organisme internationale
- controlul asupra peitei, mai mult sau mai putin pronuntat, in functie de importanta
acordata controlului asupra schimburilor valutare
- incercarea de a influenta cursul de schimb, din motive de politica economica interna, pe
de o parte, sau din necesitatea respectarii unor angajamente international, pe de alta parte. In
Franta, interventiile bancii central se fac prin intermediul Fondului de stabilizare a cursului de
schimb.
Obiectivul interventiei bancilor central pe piata valutara il constituie reglementarea
cursului devizelor. Aceste interventii au fost mereu incriminate. Unele banci refuza sa intervina,
considerind ca vinzarile sau cumpararile destabilizeaza piata. Bancile centrale europene sunt
mai putin ostile fata de asemenea interventii si recurg ori de cite ori turbulentele si
incertitudinile provoaca fluctuatii mari ale cursului de schimb, fara justificare economica.
In realitate, amploarea tranzactiilor pe piata valutara, peste 1000 miliarde dolari zilnic,
comparativ cu rezervele detinute de banci, le retrage acestora orice posibilitate de a influenta pe
termen lung, cursul de schimb sau de a impune cursuri ce nu corespund realitatii economice din
momentul respectiv.
Pentru a fi incununate cu success, interventiile bancilor centrale trebuie coordonate si
produse la momentul oportun.
Clientela privata nu poate interveni direct pe aceasta piata, ci doar prin intermediul
bancilor. Clientela privata grupeaza trei categorii de operatori:
- intreprinderile industriale si comerciale;
- institutiile financiare, care nu participa direct pe piata;
- persoanele fizice.
428
Curtierii detin un rol important prin serviciile de informare asupra pietei si de intermediere,
in acelasi timp. Ca intermediari, centralizeaza ordinele de cumparare sau vanzare, provenite de la
mai multe banci, ulterior pentru operatori fiind mai simplu sa utilizeze serviciile acestora, decat
sa contac-teze mai multi confrati, dispusi sau nu sa vanda sau sa cumpere deviza cautata.
Serviciile lor se mai caracterizeaza printr-o deplina discretie, ceea ce si determina pe numerosi
clienti sa-i abordeze, fara a se cunoaste, astfel, pozitia in care se afla, la un moment dat, pe piata
valutara, fata de o anumita deviza.
Casa de curtaj este organizata pe sectoare; fiecare sector lucreaza o deviza sau un grup de
devize, in interiorul sectoarelor, curtierii se specializeaza pe tranzactii la vedere sau la termen si,
totodata, pe diferite categorii de banci. Sunt remunerati prin comision. Cele mai mari case de
curtaj sunt la Londra, dar sunt putine la numar. Acestea sunt, de fapt, case Internationale, ce
detin birouri sau filiale in alte centre financiare. Pe langa aceste institutii, mai exista si case mai
mici, foarte specializate, care nu grupeaza decat cativa curtieri. La Paris functioneaza
aproximativ 20 de case de curtaj, din care 10 sunt mai importante.
Putem aprecia ca aceste case de curtaj, prin activitatea lor de informare permanenta, pe baza
telefonului deschis, dar si de gasire si punere in legatura a diferitelor contrapartizi, au avut o
contributie importanta la expansiunea si integrarea pietei valutare.
Activele negociate pe piata valutara
Cambia.
. Cambia este un titlu de credit autonom, susceptibil de a circula prin intermediul girului,
cuprinzînd ordinul dat de o persoană numită tragător, către o persoană numită tras de a plăti
necondiţionat, o sumă de bani determinată, la scadenţa şi locul menţionat în cuprinsul titlului.
Funcţia cambiei ca instrument de plată poate înceta în cazurile în care cambia este la o
bancă comercială prin intermediul operaţiuni de scont.
Scontul poate fi calculat conform relaţiei:
Vn  N  P
S şi Va  Vn  S
36000
unde:
S – scontul
Vn – valoarea nominală a cambiei
N – durata în zile de la negociere pînă la scadenţă
P – taxa scontului în procente pe an
Va – valoarea actualizată (sau efectivă) la momentul scontării.
429
Transferul telegrafic de depozit bancar.Transferul telegrafic de depozit reprezinta un ordin
transmis prin telex, ce presupune debitarea unui cont intr-o valuta A si creditarea simultana a
unui alt cont, in valuta B. Conturile debitate si creditate pot apartine aceleasi persoane sau unor
operatori diferiti. Rapiditatea executiei reprezinta principalul avantaj. Cursul va fi cel al pietei, la
data efectuarii operatiunii. Comisionul de transfer este cel utilizat pentru numerar.
Numerarul. Piata biletelor de banca reprezinta un sector marginal al pietei valutare. Aceasta
intrucat numerarul este putin utilizat, comparativ cu sumele schimbate prin transfer telegrafic de
depozit. Cererea turistica obliga totusi bancile sa detina in permanent numerar. Cursurile de
schimb pentru numerar sunt diferite de cele pentru transferuri de depozite, publicate in presa
financiara. Aceasta diferenta acopera cheltuielile efectuate de banca pentru detinerea
numerarului, care nu produce dobinzi si cheltuielile de transformare a instrumentelor manuale de
plata in active de cont (sau viceversa), respectiv transportul si asigurarea biletelor de banca
straine, vindute sau cumparate.
Principalele devize negociate pe piata valutara
Dolarul american si Euro constituie monedele de referinta, in care se efectueaza majoritatea
tranzactiilor, in toate centrele financiare. Yenul, Lira sterlina, francul elvetian, dolarul Canadian,
dolarul australian sunt, de asemenea, cotate pe toate pietele valutare. Alte devize convertibile sunt
cotate numai in perioada in care piata financiara emitenta este deschisa. Pentru monedele necon-
vertibile nu exista piata, cursurile acestora fiind determinate de bancile centrale.
Baza monetară pentru emisiunea de eurodolari (eurovalute) a fost formată la început de
depozitele în dolari aduşi din S.U.A., în urma unor operaţiuni economice, de transfer.”21 etc.
Prin extensie orice deviză deţinută în afara ţării emitente a devenit o “eurodeviză”. Prefiul
“euro” nu are nici o legătură cu Europa, eurodevizele putând proveni din orice ţară a lumii, dacă
îndeplinesc condiţiile.
Eurovaluta nu este o monedă aparte; ea se comportă ca moneda respectivă a ţării emitente,
urmînd fluctuaţiile acesteia pe piaţă.
Pentru ca o operaţiune comercială să fie calificată drept operaţie în eurovalută, trebuie
îndeplinite două condiţii:
- valuta utilizată să fie străină faţă de ţara în care se desfăşoară operaţiunea;
- nici una dintre părţile contractante să nu fie rezident al ţării emitente a valutei folosite.
Pe parcurs au apărut şi alte forme, cum ar fi certificatul de depozit negociabil, bonuri cu
dobândă fluctuantă.
Tipurile de operatiuni pe piata valutara

21
Paul Bran, Relaţiile financiare şi monetare internaţionale, Edit. Economică, Bucureşti,1996
430
Tipurile de operaţiuni posibile pe piaţa valutară sunt în funcţie de timp:
- operaţiuni la vedere – spot,
- operaţiuni la termen – forward.
Aceste operaţiuni presupun reglementări specifice şi utilizări în funcţie de scopul
operatorilor de pe piaţa valutară.
Operaţiunile SPOT presupun realizarea tranzacţiei de vânzare-cumpărare în momentul t,
în condiţiile de curs valutar economic curent cu mişcarea efectivă a monedei tranzacţionate
imediat sau în maxim 48 ore de la momentul schimbului de monede.
Pe lângă aceste operaţiuni SPOT, mai sunt utilizate şi alte tipuri de operaţiuni la vedere:
- tomorrow – negocierea se desfăşoară în prezent, iar decontarea are loc a doua zi,
- out-night – negocierea şi decontarea se fac în aceeaşi zi.
În cazul în care intermediarul este o bancă sau o bursă, operaţiunile la vedere se
realizează pe baza ordinelor de vânzare-cumpărare depuse de ofertanţi şi solicitanţi.
Mişcarea efectivă a monedei vândute şi valutei cumpărate are loc după o perioadă
determinată, prin virament sau plată în numerar.
La casele de schimb mişcarea celor 2 sume se desfăşoară concomitent.
Operaţiunile de vânzare-cumpărare de valută la termen au devenit o necesitate sub
presiunea lipsei de valută de pe piaţă la un moment dat şi a fenomenului de modificare rapidă a
cursului valutar.
Operaţiunile la termen presupun o tranzacţie de valută al cărei contract şi curs se
stabileşte în momentul t, iar mişcarea efectivă a sumelor tranzacţionate are loc la momentul tn
la cursul valutar convenit în contract.
În scopul realizării acestor operaţiuni, piaţa valutară utilizează cursul valutar economic
la termen cu cele două variante: de cumpărare şi de vânzare.
În ceea ce priveşte cotarea la termen a valutelor există situaţiile:
1. scadenţe 3 - 6 luni – se stabilesc cotaţii la termen pentru majoritatea monedelor,

2. scadenţe 12–24 luni – se stabilesc cotaţii la termen doar pentru monedele importante,
3. pentru scadenţe mai mari de doi ani se stabilesc cotaţii la termen doar pentru: dolar
american, EURO, franc elveţian, Yen japonez, liră sterlină.
Operaţiunile la casele de schimb sunt cele mai simple operaţiuni de pe piaţa valutară, iar
schimbul valutar are loc pe baza documentelor de identitate şi a sumelor propuse la vânzare-
cumpărare.
Acest schimb presupune parcurgerea unor operaţiuni:
431
- identificarea persoanelor pe baza documentelor,
- verificarea semnelor băneşti prezentate spre vânzare-cumpărare pentru a depista
eventualele falsuri,
- întocmirea documentelor de schimb valutar pentru fiecare operaţiune în parte.
Operaţiuni valutare asiguratorii. Sub presiunea riscurilor pe care poate să le determine
modificarea rapidă a cursului valutar, persoanele fizice şi agenţii economici recurg la operaţiuni
pe piaţa valutară pentru a se asigura împotriva acestor riscuri.
În scopul evitării riscului de reducere a cursului valutar posesorii unei valute aflate în
scădere procedează la schimbul ei într-o valută aflată în creştere.
Operaţiunile la termen în scop asiguratoriu poartă denumirea de headging (swap).
Headging-ul valutar reprezintă operaţiunea de vânzare sau cumpărare la termen a unei

sume în valută la un curs valutar cunoscut din momentul t, moment al încheierii contractului de
headging dintre agentul economic şi bancă.
Operaţiunile de tip swap sunt practicate în relaţiile dintre bănci şi presupun încheierea
concomitentă a unei tranzacţii la vedere şi una la termen, dar în altă valută.
Operaţiunile la vedere în scop speculativ. Posibilitatea obţinerii unui câştig din

modificările de curs sau diferenţa de valută a generat apariţia unei operaţiuni curente sau la
termen cu caracter speculativ sau de arbitraj.
Operaţiunile urmăresc obţinerea de câştig din diferenţa de curs valutar apărută în timp
sau între diferite pieţe.
La aceste operaţiuni, speculatorul îşi asumă obligaţia pentru preţul integral al valutei.
Operaţiunile de arbitraj urmăresc să valorifice diferenţa de curs sau de dobândă fără ca

arbitrajistul să-şi asume obligaţia pentru preţul valutei. El cumpără pentru a vinde, speculând
doar diferenţa.
Operatorii pe piaţa valutară procedează la operaţiuni la vedere pentru a specula:
- diferenţa de curs valutar în timp,

- diferenţa de curs valutar între două pieţe în acelaşi timp.
Din punct de vedere al operaţiunilor la termen, pe piaţa valutară se speculează prin
operaţiuni cu contracte futures cât şi cu operaţiuni cu opţiune.
Piaţa valutară este un OTC – OVER THE COUNTER
În comparaţie cu bursele, pieţele extrabursiere nu presupun un spaţiu delimitat şi
432
desemnat pentru negocierea tranzacţiilor, aceasta realizându-se prin comunicare telefonică şi
reţeaua integrată de calculatoare.
Pe pieţele OTC sunt tranzacţionate instrumente nestandardizate (contracte forward şi cu

opţiuni nestandardizate).
Avantajele tranzacţiilor pe pieţele OTC:
- tranzacţia poate fi încheiată pentru orice cantitate şi cu orice scadenţă în conformitate

cu cerinţele clientului,
- preţurile sunt influenţate într-o măsură mai mică de volumul tranzacţiilor realizate.
Dezavantajele tranzacţiilor :
- contracte mai scumpe,

- datorită faptului că termenii contractului nu sunt standardizaţi este dificilă vânzarea
contractelor pe piaţa secundară,
- conditiile impuse de partener pot fi restrictive,
- este greu de verificat acurateţea procesului de stabilire al preţului.
Cea mai importantă componentă a OTC sunt tranzacţiile cu valută.
Organizarea si functionarea pietei valutare la vedere

Salile pietei valutare au atmosfera lor specifica, baietii de aur (golden boys), un limbaj pe
masura, doar de ei inteles, produsele tranzactionate sunt denumite codificat. De exemplu, dollar-
cross: dolar american - dolar Canadian; dollar-cable: dolar - sterling; overnight: astazi
pentru maine; tomnext: tomorrow, next day - maine si poimaine; spot-next: in ziua
urmatoare.
Operatiunile la vedere sunt, in principiu, reglate cel tarziu a doua zi lucratoare de la data
incheierii tranzactiei. Astfel, operatiunile efectuate luni sunt tratate la valoarea din ziua de
miercuri, iar cele de vineri, la valoarea din ziua de marti, intrucat zilele de odihna sau sarbatori
nu conteaza. Acest ragaz sau termen de doua zile permite bancilor sa-si reamenajeze disponibilul
(stiind, de exemplu ca, daca banca contracteaza pentru vanzare - joi - va trebui sa livreze valuta -
luni; va putea, astfel, sa se bazeze pe reglementarea unei operatiuni intervenite cu acelasi decalaj
- joi). In unele cazuri se poate prevedea in mod exceptional livrarea imediata - la valoarea zilei,
sau valoarea din ziua urmatoare. In cazul bancilor care se refinanteaza pe piata interbancara, prin
cumparare de devize, refinantarea poate fi obtinuta in termen de 48 de ore. In caz de urgenta, se
pot procura fonduri cu cheltuieli suplimentare, care sunt facturate apoi clientului.
Mecanismul formării cursului valutar are 3 stadii, ducând spre uniformizare:
a. la nivelul fiecărei bănci –pe baza cererii şi ofertei
433
b. la nivelul pieţei naţionale- prin compensări interbancare
c. la nivelul pieţei internaţionale – între pieţele naţionale,
Toate acestea ducând la dinamizarea operaţiunilor de export/import.
In principal, societatile comerciale fac operatiuni cu caracter economic (acoperitor) si in
scop asigurator, prin vinzarea/cumpararea la vedere si la termen. Bursa de valori completeaza
activitatea facuta de banci cu operatiuni de vinzare/cumparare in scop speculativ. Casele de
schimb realizeaza operatiuni imediate (la vedere) pentru scopuri economice.
Tipurile de operatiuni posibile pe piata valutara sunt, in functie de timp, operatiuni la vedere
(spot) si operatiuni la termen (forwards). Aceste operatiuni presupun reglementari specifice si
utilizari in functie de scopul operatorilor de pe piata valutara. Cea mai frecventa operatiune este
cea la vedere sau imediata.
Operatiunile la vedere presupun realizarea tranzactiei de vinzare/cumparare T momentul tj, in
conditiile de curs valutar economic curent, cu miscarea efectiva a monedei tranzactionate imediat
sau in maximum 48 de ore de la momentul schimbului de monede.
In scopul realizarii acestor operatiuni, piata valutara utilizeaza cursul valutar economic al pietei,
sub doua variante:
- curs valutar economic de cumparare a valutei de la de investitor de catre intermediar;
- curs valutar economic de vinzare a valutei de catre intermediar catre solicitant.
Pozitia acestor cursuri fata de cursul valutar economic al pietei asigurind intermediarului un
castig in ambele operatiuni.
Organizarea si functionarea pietei valutare la termen
Operatiunile la termen presupun o tranzactie de valuta al carei contract si curs se stabilesc in
momentul t, iar miscarea efectiva a sumelor tranzactionate are loc la momentui tn, la cursul valutar
convenit in contract. In scopul realizarii acestor operatiuni, piata valutara utilizeaza cursul valutar
economic la termen, cu cele doua variante, de cumparare si de vanzare. Modul de exprimare este
determinat de cresterea (reportul) sau scaderea (deportul) fata de cursul curent (spot).
Operaţiunile valutare se desfăşoară fie în cadrul băncilor, fie în cadrul burselor de valori,
dar nu pot fi concomitente (dacă bursele de valori sunt deschise, băncile nu fac operaţiuni, dacă
în cadrul burselor de valori se negociază valute).
Băncile acţionează în nume propriu sau în numele unui client şi îşi stabilesc un curs
valutar propriu care este diferit de cursul valutar rezultat la bursele de valori, ce se stabilesc în
funcţie de ordinele date de clienţi.
Totuşi, această diferenţă între cursuri nu poate fi prea mare.
Stabilirea cursului valutar de către o bancă se face în funcţie de următorii factori:
- cursul stabilit în ziua precedentă
434
- raportul dintre cerere şi ofertă, dintre dispoziţiile de cumpărare şi de vânzare la nivelul
băncii în cauză.
- cursurile stabilite de celelalte bănci care acţionează pe piaţa respectivă, precum şi de
casele de schimb.
In unele cazuri, chiar intermediarii de pe piata valutara procedeaza la realizarea unor operatiuni tehnice,
de echilibrare a pietei, procedand la vanzarea de moneda, atunci cand exista o cerere neacoperita, sau la
cumpararea de moneda, atunci cand exista o oferta excedentara.
Cursul de schimb al monedei A, in raport cu moneda B, exprima numarul de unitati B ce pot
fi cumparate pe piata la termen pentru o unitate A. Exista atatea cursuri, cate termene sunt fixate
pentru tranzactiile in cauza. Cursul de schimb la termen (outright) nu este, de regula, egal, decit
doar din intimplare, cursului la vedere. Daca consideram cele doua monede A si B, cursul la
termen A poate fi cu prima (en report; premium) fata de cursul la vedere, cand permite sa se
obtina mai multa moneda B decat cursul la vedere. Prima este egala cu diferenta intre cele doua
cursuri.
In mod similar, cursul la termen al monedei A este in pierdere (en deport; discount) cand
se obtine o cantitate mai redusa de moneda B.
Cand cursul la termen este egal celui la vedere, se
spune ca moneda este la egalitate (au pair).
Termenele la care sunt efectuate tranzactiile sunt diferite, mergind de la 3 la 7 zile, apoi 1, 2,
3, 6, 9, 12, 18 luni si 2, 3, 5 ani.
Toate monedele convertibile pot fi tranzactionate la termen, pentru scadente intre 3 si 6 luni.
Pentru scadente mai mari (12, 24 de luni), devizele de mai mica importanta, nu pot fi
tranzactionate. Pentru scadente ce depasesc 2 ani, se negociaza la termen numai dolarul
american, Euro, yenul, francul elvetian si lira sterlina.
Din punct devedere tehnic, sunt caracteristice pietei la termen doua tipuri de tranzactii:
swap-ul de devize si swap-ul de dobanzi.
Swap-ul poate fi definit, in primul rand, ca o dubla operatiune de schimb asupra aceleasi
devize si cu aceeasi contrapartida, una din operatiuni fiind la vedere, cealalta la termen. Este
vorba, deci, de o dubla operatiune de schimb, de exemplu:
- vanzare la vedere de Euro, la cursul de 1,4/dolari (cumparare de dolari);
- cumparare la termen de Euro, la 1,4397 dolari (vinzare la termen de dolari).
Banca recumpara, deci, la termen Euro mai scump decat le vinde la vedere. Diferenja
trebuie sa corespunda cat mai indeaproape pierderii suferite prin dobanda, daca banca s-ar fi
lansat in operatiuni de credit - imprumut.
435
Schimbarea de datorii intre doua parti reprezinta tot o operatiune de swap, care permite
partenerilor sa-si modifice gradul de expunere la riscuri. Astfel, daca doi agenti economici, A si
B au datorii, iar agentul A prefera sa suporte tipul de datorie al agentului B si invers, ei vor fi
interesati sa efectueze un swap.
Datoriile pot fi exprimate in devize diferite. in practica, exista variante de swap de devize
si swap de dobanzi. Ex-emple:
- Swap de devize - Agentul A detine o datorie in dolari, firma B este indatorata in lire
sterline; sumele sunt echivalate. A crede ca dolarul se va aprecia in raport cu lira sterlina, dorind
astfel sa-si ramburseze, in viitor, datoria in lire. Sa consideram ca B apreciaza invers situatia.
Prin operatiunea de swap, A se va putea indatora in lire, iar B in dolari.
- Swap de dobanzi - Sa presupunem ca A si B imprumuta fiecare 100 milioane franci, pentru
aceeasi durata. Firma A, la o dobanda fixa, de 9%, firma B la o dobanda variabila, echivalenta cu
PIBOR + 0,5%. (PIBOR reprezinta rata interbancara la Paris, care evalueaza in permanent). A
anticipeaza o scadere a dobanzilor si va dori sa profite de o dobanda variabila. B va prefera o rata
fixa, care ii va conferi siguranta cu privire la cuantumul datoriei sale. O operatiune de swap ii va
satisface, astfel, pe cei doi parteneri. Se poate stipula, de exemplu, ca in fiecare an ce mai ramane
de rambursat, B va varsa lui A o dobinda fixa de 10% si A va varsa lui B o dobinda variabila,
egala cu PIBOR + 0,25%.
Rezultatul va fi urmatorul:
- A va trebui sa suporte de acum inainte o dobanda variabila de PIBOR - 0,75%. De fapt, A
plateste 9% bancii sale + (PIBOR + 0,25%) lui B. Primeste in schimb 10% de la B. Rezultatul va
fi PIBOR -0,75%;
- B plateste acum o dobanda fixa de 10,25%. Va varsa bancii sale (PIBOR + 0,5%) si 10% lui
A. Va primi (PIBOR + 0,25%) de la A. Rezultatul este pentru el 10,25%.
De retinut faptul ca, pentru operatiuni la termen, bancile solicita, in general, un depozit de
garantie. Cand fluctuatiile sunt importante, sunt solicitate chiar garantii suplimentare.
Operatiunile la termen se efectueaza direct de la banca la banca, sau prin intermediul
curtierilor si nu sunt niciodata cotate la bursa. Nu exista, deci, curs la termen in perioade de
stabilitate, operatiunile la termen devin mai putin interesante decat cele la vedere; monedele slabe
sunt putin cerute, iar cele puternice, putin oferite, fiind, astfel, greu de gasit contrapartida
necesara.
Bancile centrale nu intervin, de regula pe piata la termen, intrucat in lupta lor contra
fenomenului speculativ, nu ar face altceva decat sa faciliteze jocul operatorilor, permitandu-le sa
opereze la cursuri favorabile. Aceasta intrucat combinatia intre tranzactiile la termen si la vedere
limiteaza foarte mult variatiile cursului de schimb la termen.
436
Cursul valutar.
Def. Cursul valutar sau rata de schimb reprezintă rezultatul raportului dintre valoarea -
etalon a unei monede, naţionale sau internaţionale, şi valoarea – etalon al altei monede, cu care
se compară în cadrul mecanismului cursului valutar.
C v  En1sauEni  En 2 = nEn 2 pentru 1 E n1 sau 1 E i

(1.1)
unde:
C v - cursul valutar sau rata de schimb;
E n1 - etalonul naţional al unei terţe ţări;
E I - etalon internaţional;
E n 2 - etalon naţional al ţării care face comparaţia.
Cursul valutar influenţează extrem de mult asupra economiei mondiale şi în special
asupra comerţului extern şi a investiţiilor. Totodată cursul valutar ocupă un rol important şi în
politica monetară a ţării.
Funcţiile cursului valutar derivă din următoarele:
 Cursul valutar în calitate de indicator economic. Cursul valutar permite de a calcula preţul
exportului sau importului şi volumului investiţiilor internaţionale în moneda naţională. La
nivelul macroeconomic cursul valutar este legat de inflaţie şi de alţi indicatori, care sunt
necesari de evaluat pentru realizarea contrapunerii internaţionale. Astfel cursul valutar poate
servi drept indicator al competitivităţii externe şi poate să indice direcţia în care trebuie de
corectat balanţa de plăţi a ţării. Dar mai întâi de toate cursul valutar este un indicator monetar şi
dă indiciu pieţei în ceea ce priveşte măsurile de politică monetară realizate în ţară.
 Cursul valutar în calitate de scop sau instrument. Cursul valutar poate fi privit şi din
punctul de vedere al scopului politicii economice a statului. Statul poate gestiona cu cursul
valutar în acelaşi mod ca şi cu alte componente ale politicii monetare pentru obţinerea
rezultatelor dorite în domeniul inflaţiei, sectorului real sau al balanţei de plăţi.
Cât, priveşte clasificarea cursurilor valutare, potrivit FMI (1982) toate valutele în
dependenţă de nivelul lor de liberalizare se împart în trei grupe:
 Valute cu cursuri fixe:
o fixate de o valută;
o fixate de un coş valutar.
 Valute cu cursuri flexibile limitate:
o curs flexibil limitat faţă de o valută;
437
o curs flexibil limitat conform unei politici comune
 Valute cu cursuri flotante:
o cursuri valutare corectate;
o flotare corectată;
o curs valutar flotant independent.
Metode de determinare a cursului valutar.
Cursul valutar este preţul unei unităţi monetare într-o altă monedă, cu care se compară
valoric.
El are 2 moduri de exprimare:
1) M str / M naţ = n M str = n x M naţ
2) M naţ / M str = m M naţ = m x M str.
Forma a doua se utilizează pe pieţele Marii Britanii, Canadei, Uniunii Europene şi

Australiei.
În practica bancară, este acceptată o marcare a cursului valutar. La o astfel de marcare
sunt stabilite locul unde se înscrie cursul valutar, valuta cotării (valuta cotată) şi baza cotării
(valuta de bază):
MDL  VALUTA COTATA
12,20
USD  VALUTA DE BAZA
CURS VALUTAR
sau
VALUTA DE BAZA  USD
= 12,20
VALUTA COTATA  MDL
CURS VALUTAR
Ultimele două cifre din înscrierea cursului valutar se numesc puncte procentuale (points)
sau pipsuri (pips). De exemplu, modificarea cursului valutar al leului moldovenesc faţă de
dolarul S.U.A. de la 14,20 la 14,30 lei pentru un dolar se apreciază ca o creştere a cursului
dolarului cu 10 puncte, iar dacă cursul francului elveţian s-a modificat de la 1,3896 la 1,3884
franci elveţieni pentru un dolar – o scădere a cursului dolarului cu 12 puncte.
O sută de puncte formează un număr de bază, care în jargonul dealerilor se numeşte
“figura mare” (big figure).
Metode de cotare valutară
438
Cotarea – reprezintă operaţiunea, prin care se stabileşte cursul unei monede în raport cu
alta. Prin metodă de cotare se subînţelege modalitatea specifică a fiecărei ţări de exprimare a
raportului de schimb al monedei naţionale cu monede străine.
În practica internaţională sunt cunoscute două metode de cotare:
– cotare directă (incertă, nesigură) (practicată de majoritatea ţărilor), unde cursul valutar
se exprimă prin numărul de unităţi monetare naţionale ce revin la o unitate (10, 100 sau 1000
unităţi) de monedă străină, de exemplu:
1 dolar S.U.A. = 10,3025 MDL (lei moldoveneşti)
10 ISK (coroane suedeze) = 1,8408 MDL
100 JPY (yeni japonezi) = 12,1254 MDL
1000 TRL (lire turceşti) = 0,0087 MDL
– cotarea indirectă (certă) (practicată pe pieţele valutare din Anglia, Uniunea Europeană,
Canada, Australia şi, din septembrie 1978, în S.U.A., parţial, a fost introdusă cotarea indirectă a
dolarului faţă de marcă, francul francez, belgian, lira italiană, guldenul olandez (azi euro),
francul elveţian, coroanele ţărilor scandinave, yenul japonez, peso-ul mexican, însă pentru
celelalte monede se utilizează cotarea directă), unde cursul valutar se exprimă prin numărul de
unităţi de monedă străină ce revine la o unitate de monedă naţională, de exemplu:
1 £ = 1,5940 $ S.U.A
1 £ = 2,2440 CHF (franci elveţieni)
1 £ = 198,20 JPY (yeni japonezi)
Cotarea monedelor pe pieţele internaţionale este un proces continuu. În cadrul regimului
flotării libere, cursul se modifică în fiecare moment, sub influenţa cererii şi ofertei de monedă
străină.
Cotaţia monetară se exprimă prin doi termeni: cursul de cumpărare şi cursul de vânzare:
- cursul de cumpărare, exemplu: 1,3892 CHF/USD
- cursul de vânzare, exemplu: 1,3896 CHF/USD
Cursul de cumpărare este preţul pe care băncile şi ceilalţi operatori de pe piaţa de schimb
îl oferă pentru o unitate de monedă străină.
Diferenţa dintre cursul de vânzare şi cursul de cumpărare se numeşte “spread” sau “marjă”
şi reprezintă câştigul operatorului respectiv.
Factorii determinanti ai cursului de schimb
Determinanţii fundamentali ai cursului de schimb şi echilibrul pe piaţa valutară fac
obiectul unor interpretări diferite. Potrivit afirmaţiilor economiştilor , cursul de schimb al unei
devize, ca şi preţul oricărui bun economic este determinat prin legea cererii şi ofertei. Dar este
veridică şi acel fapt că o serie de factori economici şi financiari îşi pun amprenta asupra formării
439
şi evoluţiei cursului valutar. Printre factorii interni am putea delimita factorii economici ca:
produsul intern brut, preţurile. Factorii de ordin monetar: masa monetară, dobînda , precum şi
factorii macroeconomici. Printre factorii externi evoluţia raportului cerere/ofertă a monedei
naţionale faţă de alte monede pe piaţa internaţională, situaţia din balanţa de plăţi externe. De
asemenea informaţia care influenţează asupra prognozei evoluţiei factorilor interni şi externi.
Cel mai frecvent rata de scimb poate fi afectată de rata inflaţiei, soldul balanţei de plăţi şi nivelul
relativ al dobînzilor.
Cererea şi oferta de devize pe piaţa valutară reprezintă, în primul rînd rezultanta
activităţilor de export-import de bunuri şi servicii. La acestea se mai adaugă cererea şi oferta
alimentată de mişcările de capitaluri, pe termen lung sau cele de origine speculativă.
Pe termen mediu şi lung, cursul de schimb al unei monede este determinat de rata
inflaţiei din ţara respectivă. Respectiv variaţiile de curs între două devize A şi B depind de
diferenţa existentă între ratele inflaţiei în economia ţărilor A şi B.
Înţelegerea şi previzionarea evoluţiei cursurilor de schimb pe piaţa monetară
internaţională este strict legată de urmărirea ratei dobînzilor. Influenţele ratelor dobînzilor
explică evoluţia cursurilor la vedere.
Relaţia dintre rata dobînzii şi cursul de scimb poate fi analizată pe termen scurt sau lung.
1. Pentru a înţelege mai bine impactul influenţei ratei dobînzii asupra cursului la vedere să
analizăm un caz ipotetic. Să presupunem că autorităţile americane vor proceda, la creşterea ratei
dobînzii, ceea ce chiar s-a întreprins acum. Acesta va contribui la atragerea investitorilor
internaţionali, care vor lichida activele în alte devize, pentru a procura titluri în dolari.
Cumpărarea dolarilor are ca consecinţă creşterea cursului acestuia la vedere.
2. Pe termen mediu, relaţia între rata dobînzii şi cursul de schimb devine complicată.
Pentru majoritatea devizelor, asocierea monedă forte-rată a dobînzii redusă, pe de o parte şi
monedă slabă – rata ridicată a dobînzilor. Pentru dolarul american, relaţia e mult mai complexă.
Spre exemplu în 1980-85 s-a verificat relaţia monedă puternică – rata înaltă a dobînzii. După
1985, această relaţie, s-a modificat în mod radical, şi monedă slabă – rată a dobînzii înaltă
făcîndu-se din nou apariţia.
Împotriva riscurilor pe care unii clienţi le pot avea în desfăşurarea relaţiilor valutare se
poate acţiona prin intermediul operaţiunilor valutare de acoperire la termen denumite HEADGE.
Operaţiunile de tip HEADGING sunt operaţiuni prin care un cumpărător/ bancă se
angajează, pe de-o parte să plătească o sumă în valută la un anumit termen, iar pe de altă parte, se
împrumută de aceeaşi sumă, în aceeaşi valută, la acelaşi termen de rambursare. În acest mod
cumpărătorul de valută se pune la adăpost de eventualul risc al deprecierii valutei respective, pt
că la termen, eventuala pierdere se compensează prin câştigul egal obţinut prin împrumut, ceea
440
ce reprezintă un transfer de risc pt banca împrumutătoare.
Operaţiunile de tip SWAP – operaţiuni frecvente între un client şi o bancă sau între două
bănci, prin care se incheie concomitent o tranzacţie la vedere şi una la termen, dar în altă valută.
În acest mod se poate schimba termenul, piaţa şi chiar titlul.
Din punct de vedere economic, operaţiunile SWAP presupun o acordare reciprocă de
credite în valută cu o dobândă convenită între cei 2 parteneri.
Pe piaţa financiară internaţională au o importanţă deosebită datorită faptului că presupun
o foarte importantă mişcare de lichidităţi.
Participarea la schimburile internaţionale presupune utilizarea unor resurse băneşti.
Totalitatea schimburilor economice exprimate în unităţi băneşti reprezintă structura relaţiilor
financiar- valutare internaţionale.
Informaţiile cuprinse în balanţa de plăţi prezintă un oarecare interes pentru explicarea
nivelului cursului de schimb. Deficitul sau excedentul unor solduri ale balanţei de plăţi prezintă
un oarecare interes pentru explicarea nivelului cursului de schimb. Deficitul sau excedentul unor
solduri ale balanţei de plăţi pot explica nivelul cursului de schimb, în baza efectului mecanic al
unui astfel de dezechilibru asupra cererii şi ofertei de devize. Astfel, un deficit măreşte cererea
de devize, ceea ce determină reducerea valorii monedei naţionale pe piaţa valutară.
Orice sold excedentar al balanţei comerciale provoacă, printr-un simplu efect mecanic, o
tendinţă de creştere a valorii cursului de schimb, iar soldul deficitar o tendinţă de scădere.
Soldul balanţei operaţiunilor curente oferă informaţii asupra situaţiei economice a unei
ţări, respectiv dacă ţara utilizează, sau nu, mai mult decît produce. Dacă soldul este pozitiv,
cursul de schimb se va aprecia şi invers.
Balanţa de bază cumulează rezultatele balanţei tranzacţiilor curente şi mişcărilor de
capitaluri pe termen lung. Soldul său explică cel mai bine nivelul cursului de schimb. Cînd
balanţa de bază este pozitivă, cursul de schimb are o tendinţă de creştere şi invers, un sold
negativ produce o scădere a cursului monedei naţionale.
Cuvinte-cheie:
Piaţa monetară,
piaţa valutară,
curs valutar,
participanţii pieţie valutare,
sistemul de la Bretton-Woods,
metode de cotare valutară.
441
Identificaţi principalele caracteristici ale relaţiilor monetare internaţionale.

Prin ce se cartacterizeaă evoluţia sistemului monetar internaţional?
Caracterizaţi Sistemul de la Bretton – Wood.
Care sunt particularităţile pieţei valutare?
Ce tipuri de cursuri de schimb valutar cunoaşteţi?
Care sunt operatorii specializati pentru piaţa valutară?
Care sunt factorii ce condiţionează dezvoltarea pieţei valutare?
Numiţi funcţiile relaţiilor financiar valutare?
Ce condiţii sunt necesare pentru asigurarea convertibilităţii unei valute după statutul FMI?
Care sunt factorii care influenţează asupra regimului de schimb al unei ţări?
Pe ce principii se bazează unitatea monetară şi de cont a FMI, Drepturile Speciale de Tragere?
De cine depinde suma alocată în Drepturile Speciale de Tragere de către FMI unei ţări
membre?
Care sunt funcţiile monedei EURO?
Care sunt principalele efecte ale introducerii EURO?
Exerciţii, probleme, studii de caz:

Exemplul 1 – Acordurile SWAP.
Federaţia Rusă nu dispune, la data de 30 iunie, de active lichide în sumă de 600000 GBP
necesare onorării obligaţiunilor sale comerciale externe. Ca urmare apelează la un SWAP cu Marea
Britanie pe DST, în următoarele condiţii:
– se obligă la restituirea sumei peste 3 luni la un curs de 1,23 USD/GBP şi 1,42 USD/DST;
– în momentul încheierii acordului, cursul spot era: 1,34 USD/GBP şi 1,47 USD/DST.
Să se calculeze costul creditului sub forma diferenţei dintre suma dată şi cea încasată.
Rezolvare:
În momentul încheierii acordului, Federaţia Rusă primeşte 600000 GBP şi cedează:
600000 GBP x 1,34 USD/GBP = 804000 USD
804000 USD: 1,47 USD/DST= 546938,80 DST
La 30 septembrie, Federaţia Rusă restituie suma de 600000 GBP şi primeşte suma în DST egală cu:
600000 GBP x 1,23 USD/GBP= 738000 USD
738000 USD: 1,42 USD/DST= 519718,30 DST
Costul creditului = 546938,80 DST – 519718,30 DST= 27220,50 DST
442
Concluzii: Costul creditului acordat Federaţiei Ruse, în sumă de 600000 GBP, pentru o
perioadă de 3 luni, a constituit 27220,50 DST.
Exemplul 2. – Efectuarea operaţiilor “forward”.

O ţară-membră a FMI efectuează următoarele operaţiuni la termen cu DST:
– la data de 31 martie, cumpără suma de 500 000 DST plătibili în coroane daneze (DKK)
peste 6 luni. Operaţiunea se efectuează la următorul curs la termen:
1 DST = 1,25 USD
1 USD = 6,85 DKK
– la 30 iunie, vinde 200000 DST, pentru care va încasa, peste 3 luni, o sumă echivalentă în
CHF avînd la bază următoarele cursuri la termen:
1 DST = 1,23 USD
1 USD = 1,34 CHF
– la data încheierii celor două tranzacţii, cursurile de schimb sunt:
la 31 martie la 30 iunie
1 DST = 1,21 USD 1 DST = 1,22 USD
1 USD = 7,40 DKK 1 USD = 1,40 CHF
Să se precizeze în ce condiţii s-au efectuat cele două tranzacţii.
Rezolvare:
Cumpărare
– Pentru suma de 500000 DST, ţara respectivă a plătit la 30 septembrie:
500000 DST x 1,25 USD/DST x 6,85 DKK/USD = 4 281 250 DKK
– dacă plata s-ar fi făcut la vedere (la 31 martie), suma de plată ar fi fost:
500000 DST x 1,21 USD/DST x 7,40 DKK/USD = 4 477 000 DKK
Vânzare
– pentru suma de 200000 DST vîndută, ţara respectivă a încasat efectiv la 30.09 suma de:
200000 DST x 1,23 USD/DST x 1,34 CHF/USD = 329640 CHF
– dacă plata s-ar fi făcut la vedere (la 30 iunie), ţara respectivă ar fi încasat suma de:
200000 DST x 1,22 USD/DST x 1,40 CHF/USD = 341600 CHF
Concluzii: Cumpărarea de DST s-a făcut în condiţii avantajoase, deoarece la termen ţara a
plătit mai puţin decît ar fi plătit la vedere (4281250 <4477000). Vânzarea de DST s-a făcut în
condiţii dezavantajoase, întrucît la termen ţara a încasat mai puţin decît ar fi încasat la vedere
(329640 <341600).
443
Determinaţi emisiunea în eurodolari şi coeficientul multiplicării, dacă depozitul iniţial în
eurodolari este de 20 000 EUSD, rata de rezervă în Suedia este de 8%, în Germania este de 12 %,
în Danemarca - 10 %.
Aplicaţia 1
Determinaţi emisiunea în eurolire sterline şi coeficientul multiplicării, dacă:
– depozitul iniţial în eurolire constituie 25000 E₤;
– banca comercială daneză reţine o rată de rezervă de 4%,
– banca comercială elveţiană reţine o rată de rezervă de 6 %,
– banca comercială suedeză reţine o rată de rezervă de 7%.
Aplicaţia 2
Să se stabilească emisiunea în eurodolari şi coeficientul de multiplicare, dacă: posesorii
europeni de depozit în dolari la o bancă americană procedează la retragerea efectivă a sumei de
10000$, pe care o depun la o bancă comercială din Germania; concomitent, se emite un certificat
de depozit pentru suma de 20000$, certificat, care, de asemenea, va fi vîndut unei bănci
comerciale din Germania, unde se reţine o rată de rezervă de 9%, prin urmare, aceşti eurodolari
vor fi fructificaţi în Elveţia cu o rată de rezervă de 12%.
Teste:
1. Euro reprezintă:
a) moneda SME;
b) o monedă definită pe baza coşului de valute ale ţărilor membre ale SME;
c) o monedă definită pe baza parităţii puterii de cumpărare;
d) o unitate de cont.
A (a, c) B (a,d) C (b,c,d) D (a,b)
2. Printre ţările membri ale Uniunii Europene care nu sunt membri ale SME pot fi menţionate:
a) Norvegia;
b) Suedia;
c) Finlanda;
d) Slovenia.
A (c,d) B (a,c) C (b,d) D (a,b,d)
3. Cambia este:
a) un mijloc de stingere a unei obligaţii de plată,
b) un titlu de creanţă ce dă dreptul la o sumă de bani,
c) o formă generală a banilor,
444
d) emisă de beneficiar.
A (c,d) B (a,b) C (a,d) D (a,b,d)
4. Cambiile financiare apar în legătură cu:

a) operaţiunile de finanţare a agenţilor economici,
b) obţinerea de împrumuturi de la bănci,
c) împrumuturile realizate de stat la banca de emisiune,
d) scontarea cambiilor financiare.
A (c) B (a,b) C (a,d) D (b)
5. Scontul este:
a) una din operaţiunile pasive ale băncilor comerciale,
b) una din operaţiunile active ale băncilor comerciale,
c) o formă particulară a dobânzii,
d) o formă a cambiei.
A (a,c) B (a,b) C (a,d) D (b,c)
6. Majorarea ratei oficiale a scontului:

a) determină atragerea de capitaluri străine,
b) reduce fluxul încasărilor valutare,
c) acţionează ca factor de susţinere a cursului monedei naţionale,
d) determină revenirea în ţară a capitalurilor proprii.
A (a,c) B (a,b,c) C (a,c,d) D (b,c)
7. Reducerea ratei oficiale a scontului:

a) este realizată de către banca centrală,
b) este realizată de către băncile comerciale,
c) este realizată pentru a spori suma creditelor acordate,
d) este realizată pentru a reduce suma creditelor acordate.
A (a,c) B (b,c) C (a,d) D (b,d)
Test 2
In functie de varietatea tranzactiilor pe care le mijlocesc, bursele pot fi:
a) Burse de marfuri si burse de valori;
b) Burse generale si specializate;
c) Burse valutare si burse de asigurari.
2. La care bursa se tranzactioneaza actiuni, bonuri de tezaur, obligatiuni, optiuni, futures si, totodata
operatiuni cu valuta:
a) Burse de marfuri,
b) B Burse de valori;
c) Burse valutare;
d) Burse imobiliare.
3. Tranzactiile la vedere mai sunt denumite
tranzactii „cash";
a) tranzactii ferme;
b) tranzactii la termen;
c) tranzactii de tip conditionat.
445
4. In bursa activeaza in calitate de agenti oficiali:
a) Brokerii;
b) Functionarii;
c) Dealerii,
d) Comisionarii.
5. Tranzactiile la termen reprezinta:
a) Cumparari de titluri primare pe datorie, caz in care brokerul acorda clientului sau, in anumite
limite, un credit pentru realizarea operatiunii bursiere:
b) Operatiuni bursiere de tip conditional care pe masura aparitiei unor noi produse bursiere, au ibs inlocuite,
pe marile piete bursiere cu contractele de optiuni;
c) Tranzactii prin care partenerii convin sa-si indeplineasca obligatiile peste o anumita perioada de
data mcheierii tranzactiei; valoarea tranzactiei determinandu-se pe baza cursului la termen
prestabilit, indiferent de evolutia cursului de piata la momentul tranzactiei.
6. Piata financiara reprezinta:
a) Ansamblul relatiilor si mecanismelor prin intermediul carora capitalul disponibil si dispersat din
economie este dirijat catre agentii economici sau societatile ce solicita fonduri;
b) Piata capitalurilor pe termen lung, pe care se emit si se tranzactioneaza valori mobiliare ce servesc drept
suport al schimbului de capital;
c) Mecanismul de legatura intre cei care poseda un surplus de capital si cei care au nevoie de acesta.
Glosar:
Piaţa de capital este specializată în intermedierea de tranzacţii cu active financiare care au
scadenţe pe termene medii şi lungi.
RFVI reprezintă ansamblul relaţiilor social-economice, mecanismele, riscurile şi deciziile ce se
stabilesc şi au loc în procesul circulaţiei, evaluării, acumulării şi repartiţiei monedei şi a
mijloacelor de plată, ele mijlocesc schimburile de bunuri şi servicii dintre ţări cu ajutorul
valutelor şi a altor instrumente de plată internaţionale, asigură formarea şi redistribuirea unor
fonduri în valută necesare echilibrării balanţelor de plăţi, dezvoltării economiei, cooperării
tehnice, ştiinţifice, culturale şi sociale.
Piaţa primară este piaţa în cadrul căreia emisiunile de titluri sunt tranzacţionate pentru prima
dată; emitenţii de titluri obţin fondurile necesare pentru dezvoltarea afacerilor lor.
Piaţa secundară este piaţa în cadrul căreia sunt tranzacţionate titlurile ce sunt deja în
circulaţie.
Cotarea – reprezintă operaţiunea, prin care se stabileşte cursul unei monede în raport cu alta.
Cursul valutar este preţul unei unităţi monetare într-o altă monedă, cu care se compară valoric.
Eurodolarul poate fi definit ca dolarul deţinut în afara ţării de emisie de către o persoană
nerezidentă.
Piaţa la vedere este piaţa pe care titlurile sunt tranzacţionate pentru livrare şi plata imediată.
Imediat este definit de către piaţă şi are formă variată, în funcţie de tipurile de titluri. Mai este
folosită şi denumirea de piaţă de numerar. Principala caracteristică a acestei pieţe este reglarea
imediată a tranzacţiilor.
446
Piaţa anticipată (forward) este principala piaţă ce permite cele mai diverse tranzacţii cu titluri.
Caracteristica ei majoră este constituită de faptul că operaţiile de vînzare-cumpărare sunt
achitate o dată pe lunp, în ziua de lichidare.
Piaţa “futures” este piaţa în cadrul căreia titlurile sunt comercializate în vederea unor livrări şi
plăţi viioare. Instrumental commercial se numeşte futures, titlurile comercializate ce sunt
stipulate în contract pot fi deja în circulaţie sau pot fi emise înainte de data scadentă menţionată
în contract.
DREPTUL SPECIAL DE TRAGERE (SPECIAL DRAWING RIGHT) reprezintă o
unitate monetară de cont şi de rezervă emisă şi utilizată de Fondul Monetar Internaţional în
vederea derulării relaţiilor de cooperare monetară cu ţările membre.
Operaţiunile de tip HEADGING sunt operaţiuni prin care un cumpărător/ bancă se angajează,
pe de-o parte să plătească o sumă în valută la un anumit termen, iar pe de altă parte, se
împrumută de aceeaşi sumă, în aceeaşi valută, la acelaşi termen de rambursare.
Operaţiunile de tip SWAP – operaţiuni frecvente între un client şi o bancă sau între două
bănci, prin care se incheie concomitent o tranzacţie la vedere şi una la termen, dar în altă valută.
Operaţiunile curente (SPOT) sunt acele operaţiuni, în care vânzarea-cumpărarea de valută se
încheie în aceeaşi zi (max 48 ore), astfel că momentul tranzacţiei coincide cu momentul formării
cursului valutar al zilei.
Cotarea – reprezintă operaţiunea, prin care se stabileşte cursul unei monede în raport cu alta.
Bibliografie:
1. Olteanu A., Olteanu A. „Piete de Capital”, Dareco, Bucuresti 2003,
2. Anghelache G. „Piete de capital”, ed. Economica 2004
3. Stoica V. „Piete de Capital si produse bursiere”, Bucuresti 2006
4. Ghilic-Micu B. „Strategii pe piata de capital”, Bucuresti 2002
5. Olteanu A., Olteanu F. „Managementul portofoliului si al riscului pe piata titlurilor financiare”
Dareco, Bucuresti 2003
6. Ioan Popa “Bursa”, vol. 1, cap.1, cap 2 pct 2, Bucureşti 1993.
7. Nicolae Dardac, Cezar Basno “Bursele de valori: dimensiuni şi rezonanţe social – economice”,
cap 1, 2, Bucureşti 1997.
8. Bogdan Ghilic – Micu “Bursa de valori”, cap. 2, Bucureşti 1997.
9. Vacarel Iu. Finanţe publice, ed a II-a, Bucureşti 2000 pag. 757
10. P. Bran, I. Costică. Economica activităţii financiare şi monetare internaţionale. – Bucureşti:
Editura Economica, 2005.
447
11. Brezeanu P. Relaţii valutare şi tehnici financiare internaţionale. - Bucureşti, 1998.
12. Burnete Sorin, Relaţii valutar-financiare internaţionale. – Sibiu: Editura Alma Mater, 2002.
13. Fetiniuc V., Lopotenco V., Belobrov A. Relaţii valutar-financiare internaţionale. Concepte,
probleme, teste-grilă. Note de curs. – Chisinau: ASEM, 2005.
14. Moisiuc Constantin (coordonator). Relaţii valutar-financiare internazionale. –Bucureşti: Editura
Fundaţiei România de mâine, 2002.
15. Voinea Gheorghe, Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, - Iaşi: Editura
Sedcom Libris, 2003.
16. Красавина Л.Н. Международные валютно-кредитные и финансовые отношения, учебник.
– Москва: Финансы и статистика, 2003Costin Kiriţescu, Relaţiile valutar financiare
internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978,
17. Văcărel Iulian, Relaţii financiare internaţionale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995, p.
20
18. Моисеев С., Международные валютно кредитные отношения, Учебное пособие, Москва
2003 573 с.
19. Лялин В. Воробьева П. Ценные бумаги и фондовая биржа,Москва 1998, 230с.
20. Федякина Л. Международные финансы, Санкт Петербург 2005, 558с.
21. Губайдулина Ф. Прямые иностранные инвестиции, деятельность ТНК и глобализация //
Мировая Экономика и Международные Отношения Nr 2, 2003
22. Stancu I., Finanţe. Teoria pieţelor financiare.Finanţele întreprinderii. Analiza gestiunea
financiara” Вucureşti, 2002 pag
23. www.imf.org
25. www.world-exchanges.org
448
PARTEA V. PROBLEMELE GLOBALE
Capitolul 16. Crizele economice mondiale
Criza economica mondiala este un ansamblu de disfunctii, dezechilibre si instabilitate

economica in domeniul dezvoltarii economice, fluxurilor internationale, mecanizmelor de
functionare a economiei internationale, care afecteaza direct sau indirect toate tarile lumii,
aducind prejudicii economiilor nationale si economiei internationale in ansamblul ei. Economia
internationala, atit ca sistem global, cit si prin subsistemele sale, are un caracter comlex si
dinamic care suporta o dezvoltare inegala sub influenta revolutiiei stiintifice si tehnologice a
diferitor ramuri economice, economii nationale, raporturi de forte in lume. Interdependenta
stinsa dintre state in toate domeniile relatiilor economice internationale fac vulnerabile
ansamblul economiilor lumii la schimbarile aparute intr-un stat, regiune sau subsistem economic.
Daca, in economiile nationale crizele economice sunt periodic inerente, cu atit mai mult in
economia internationala ele se manifesta activ ca urmare a diversitatii relatiilor si contradictiilor
dintre state. Totusi, aceste crize in interdependenta lor pot constitui un impuls al cooperarii
internationale pentru garirea de solutii in beneficiul progresului economic.
Pe parcursul deceniilor, economia internationala a cunoscut mai multe crize, majoritatea lor
avindu-si originea in diferite state sau subsisteme economice si care s-au trasmis prin intermediu
fluxurilor economice de la o tara la alta, de la o regiune la alta si dintr-un sistem in altul. Aceste
crize se manifesta prin recesiune mondiala a productiei, comertului, dezorganizarea pietii
internationale a capiatului si a institutiilor financiare.
Crizele economice mondiale din sec. XX-XXI
 1929-1937 : Marea depresie ;

 1973 si 1979 : Criza provocata de socurile petroliere;
 1993 : Criza legata de cea a sistemului monetar european (SME);
 1994 : Criza economica mexicana (provocata de deprecierea peso-ului mexican);
 1997 : Criza economica din Asia (Asia de Sud-Est);
 1998 : Criza financiara ruseasca din 1998;
 1998-2002 : Criza economica argentiniana;
 Pe parcursul anilor 2000-2001 «bula internat» s-a desunflat si a provocat regresiunea
economica;
 2002 : Criza turceasca (deprecierea lirei turcesti);
449
 Incepind cu sfirsitul anului 2007 : criza economica 2008-2010 legata de criza financiara
2008-2010. Incepind cu februarie 2007 ea afecteaza sectorul imobiliar american, iar in
consecinta, finantarea imobiliara si sistemul financiar international.
Tipologia crizelor economice mondiale
Periodicitatea crizelor in istorie a dus la stabilirea unor cicluri de dezvoltare economica

care cunosc perioade de recesiune, numite crize. Astfel, dupa durata lor, deosebim cicluri lungi
(de tip Kondratiev), cele medii (decenale, sau de tip Juglar) si cicluri scurte (in care se includ
cele inflationiste, de variatie a stocurilor etc.). Dupa tipul lor deosebim crize sectoriale, care la
rindul lor se impart in cele ale aparatului de productie, crizele resurselor si mediului dezvoltarii,
crize ale diviziunii internationale a muncii si mecanismelor relatiilor economice internationale,
crize ale ordinii economice internationale, ale politicilor comerciale.
Aceste crize, sub influenta interdependentelor si influentelor una asupra alteia, sunt parte
componenta si se interconditioneaza in cadrul crizei economice mondiale. Astfel, criza
economica internationala este un sistem de crize, unde fiecare subsistem esteabordat in mod
specific, dar subsumata crizei economice mondiale.
Criza economica actuala
Criza economica mondiala actuala reprezinta o noutate prin cauzele, formele de

manifestare si consecintele ei, avind un caracter unic. Ea s-a declansat in 2007 si continua sa se
desfasoare, in pofida multor actiuni cu privire la masuri nationale si iternationale de stopare si
solutionare a multiplelor si acutelor probleme cu care se confrunta, direct sau indirect, toate
statele in ansamblul relatiilor economice internationale.
Anii ce au precedat criza au fost caracterizati de o crestere economica globala accentuata si
de inflatie relativ stabila si scazuta in majoritatea tarilor. Acest tipar al cresterii, combinat cu
regularizarea deficitului, a dus intr-un final la institutii financiare, intreprinderi si gospodarii
supraevaluate, care s-au dovedit nesustenabile.Goana mondiala dupa castiguri mai mari a fost
insotita de dezechilibre financiare internationale crescande.
Lumea se confrunta in prezent cu cea mai neagra recesiune din 1930 incoace. Desi criza nu
si-a avut originea in tarile in curs de dezvoltare, acestea sunt lovite grav, printre altele, de un
comert mai slab, conditii financiare mai severe si remitente scazute. Saracia si foametea sunt in
crestere, iar ceea ce s-a realizat cu multa truda in privinta Obiectivelor de Dezvoltare ale
Mileniului (ODM) va inregistra cel mai probabil regrese majore. Cei mai vulnerabili sunt copiii,
femeile, clasa muncitoare saraca, emigrantii si oamenii care se aflau deja in dezavantaj. De
450
asemenea, exista un risc crescut de degradare accelerata a mediului, iar tensiunile sociale sunt de
asemenea in crestere.
Situatia din tarile in curs de dezvoltare – care au contribuit cel mai putin la criza, dar care
sunt cel mai grav afectate - i-a determinat pe unii economisti sa avertizeze asupra ,,pierderii unor
decenii de dezvoltare‟‟ care ar putea avea consecinte catastrofale atat in cazul tarilor bogate, cat
si al celor sarace. Dupa ce au avut de suportat preturi ridicate la alimente, combustibili si
fertilizatori, dar si efectele schimbarii climatice, aceste state s-au confruntat cu scaderi rapide ale
comertului si ale operatiunilor de import-export. Banca Mondiala, care a descris criza ca pe o
„situatie de urgenta in dezvoltare” prognozeaza un posibil deficit financiar de pana la 700
miliarde de dolari in aceste tari si posibilitatea ,,pierderii unei generatii„, la care se vor mai
adauga 1,5 pana la 2,8 milioane de decese infantile pina in 2015.
Secretarul General al ONU Ban Ki-moon a atras recent atentia asupra faptului ca intreaga
„comunitatea internationala ar trebui sa aiba in vedere problemele si conditiile proaste de trai ale
sute de milioane de oameni, cei mai saraci locuitori ai tarilor in curs de dezvoltare, afectati de
criza‟‟.
16.1. Probleme, cauze şi căi de depăşire ale crizelor economice mondiale
Crizele economice apar in consecinta iscarii unor dezechilibre la nivel de state, sisteme
economice, sectoare, iar prin vulnerabilitatea tuturor participantilor la schimbarile ce intervin in
viata economica mondiala si transmiterea efectelor in lant aceasta devine una complexa,
multidimensionala. Totusi exista anumiti factori de eroare care favorizeaza aparitia crizelor si
dezvoltarea lor:
 Politici monetare eronate (rata de refinantare prea mica ceea ce a provocat bula
economica de suprainvestitii sau de deficit de investitii, ca urmare a ratelor exagerate la
credite) ;
 Schimbari majore in contextul politic : razboaie, revolutii, crize sociale prin care s-a
stirbit increderea in mediul de afaceri (nationalizari, devaluari de capital, crize ale ratelor
deschimb…) :
 Erori ale politicilor economice : politici protectioniste exagerate, sau din contra, de
liberalizare agresiva a economiei, deficitul public excesiv, ;
 Epuizare (sau rarefiere temporara a unor furnizori, ca consecinta politica) a unei resurse
naturale, cum este petrolul spre exemplu ;
 Efectul de supraproductie, care duce la micsorarea pretului acesteia ruinind producatorii,
si in consecinta, si furnizorii ;
451
 O incredere prea mare in caracterul autoregulator al pietei, sau din contra, o interventie
prea restrictiva din partea statului.
Trasaturi ale crizei economice mondiale

Analiza trasaturilor de baza ale crizei economice mondaile permite viziunea clara a
continutului global, dai si caile de solutionare a ei, satfel cele mai semnificative sunt :
 Criza economica mondiala are un caracter planetar, cuprinzind sau afectind toate statele
lumii (ea nu poate fi localizata intr-un anumit grup de tari, desi cele mai afectate de
aceasta criza sunt tarile in curs de dezvoltare) ;
 Criza economica mondiala are un caracter structural, pentru solutionarea ei nu sunt
suficiente masurile specifice crizelor ciclice ;
 Criza economica mondiala are un caracter complex, cuprinzind toate componentele de
baza ale economiei internationale : economiile nationale ale statelor, relatiile economice
internationale, ordinea economica internationala ;
 Criza economica mondiala este conditionata si se rasfringe asupra relatiilor politice si
strategico-militare internationale ;
 Solutiile la criza economica mondiala trebuie poarte un caracter international, care
implica nu doar politicile anticriza nationale, dar sa fie corelate pe plan international.
Căi de depăşire a crizei economice mondiale

Caile de depasire a crizelor economice internationale depend de tipul crizei la care se
refera, astfel pentru:
 Crize pe termen scurt si mediu
- reducerea poverii datoriei externe a atrilor in curs de dezvoltare;
- asigirarea accesului tarilor in curs de dezvolatare la sursele financiare externe in conditii
echilibrate;
- combaterea protectionismului si eliminarea obstacolelor din calea fluxurilor economice
internationale;
- realizarea unui raport echilibrat intre preturile materiilor prime si preturile produselor
industriale;
- negocierea la nivel global a restructurarii economieie internationale si a ordinii economice
internationale;
- revitalizarea dezvoltarii economice in toate tarile.
 Crize pe termen mediu si lung
452
- restructurarea modului tehnic de productie in toate tarile ;
- promovarea unor noi tehnici si tehnologii pentru toate statele lumii ;
- promovarea unor tipuri noi de crestere economica si a unor modele noi de dezvoltare
economica ;
- adoptarea, in urma negocierilor globale, a unor noi mecanizme economice globale
(metodele, tehnicile si instrumentele prin care se deruleaza schimburile economice
internationale) ;
- dezvoltarea mai sustinuta a tarilor in curs de dezvoltare ;
- reducerea decalajelor economice, industriale, tehnologice si alimentare ;
- optimizatrea structurilor economice atit pe plan national, cit si pe cel international ;
- adaptarea politicilor economice si comerciale spre solutionarea actualeleor crize mondiale ;
- reducerea si eliminarea cursei inarmarilor ;
- progrese in mentalitatile economice si manageriale ale persoanelor cu putere de
decizieeconomice si politica.
Metodele de solutionare a crizei economice mondiale actuale analizate si propuse de catre
Conferinta Natiunilor Unite, iunie 2009, asupra crizei economice si financiare globale si
impactul acesteia asupra dezvoltarii.
Criza economica globala reprezinta o oportunitate pentru un multilateralism mai puternic.
O criza mondiala presupune solutii globale, unitare.
Statele membre au mobilizat resurse la scara masiva, inclusiv 18 mii de miliarde de dolari
SUA (aproape 30% din produsul global brut / PGB) pentru recapitalizarea bancilor,
nationalizarea institutiilor financiare si garantarea depozitelor bancare, precum si alte bunuri
financiare; iar planurile de stimulare fiscala care in aprilie 2009 se ridicasera la 2 700 miliarde
USD (aprox. 4% din PGB) vor fi cheltuite in perioade 2009-2011.
Liderii G20 au promis la Summit-ul de la Londra din aprilie 2009 inca 1 100 miliarde USD
US pentru finantare, din care 50 de miliarde pentru protectie sociala, comert si dezvoltare in
tarile cu venituri scazute.
Politicile si directiile de actiune care au castigat sprijin international larg includ:
• sisteme de supraveghere pentru prevenire imediata in scopul indentificarii si reactionarii
la riscurile sectorului financiar, precum si monitorizarea sustenabilitatii datoriilor statelor
membre ;
• o cooperare internationala sporita in ce priveste taxele, in scopul mentinerii in frau a
evaziunii fiscale si pentru a sprijini capacitatea fiscala a guvernelor;
• reforme care sa creasca credibilitatea, responsabilitatea si eficienta institutiilor financiare
internationale;
453
• angajamente de lupta impotriva protectionismului si in favoarea unui consens in runda de
negocieri pentru dezvoltare de la Doha.
Sistemul ONU isi pune in comun rezervele sale multiple in scopul sprijinirii statelor si
populatiilor vulnerabile prin :
• finantare aditionala prin mecanisme comune Bancii Mondiale si sistemului ONU, din care
face parte si Fondul de Vulnerabilitate al Bancii Mondiale
• programe mai complexe care sa combata foametea si sa ofere sprijin mai mare fermierilor
din tarile in curs de dezvoltare
• ajutoare si finantare pentru comert
• promovarea investitiilor pe termen lung, in proiecte care protejeaza mediul
• un pact global al muncii care sa ajute la scaderea ratei somajului si sa asigure o munca
decenta pentru fiecare
• actiuni de urgenta in sectorul umanitar, securitate si stabilitatea sociala.
Conform teoriei economice, solutiile de depasire a crizei economice mondiale sunt
implementate de catre statele lumii si organismele de reglementare economica internationale prin
doua mari pirghii: 1) politica monetară – constând, în esenţă, din manipularea ofertei de monedă
şi, în strânsă legătură, reglementarea sistemului bancar-financiar, adică a mediului principal în
care are loc circulaţia monetară intertemporală ; 2) politica fiscală – constând, în sens larg, din
totalitatea mijloacelor prin care guvernul poate influenţa în mod direct producţia şi distribuţia
economică, cum ar fi taxe, tarife, reglementări şi alte bariere indirecte al căror cost trebuie luat în
calcul de actorii economici.
I. Politica monetară
a) Obiectivele politicilor monetare de criză
La nivel monetar, obiectivul băncilor centrale din SUA, Europa, dar şi din alte ţări a fost
protejarea sistemului de plăţi al economiei (i.e. sistemul bancar) şi prevenirea unei deflaţii ca
urmare a prăbuşirii unor bănci sau instituţii financiare de credit. În primul caz, teama unei
disfuncţiuni ample în sistemul de plăţi se datorează unui eventual efect de domino ce ar putea
avea loc, datorită interconectivităţii sistemului financiar internaţional, ca urmare a devalorizării
aşa-numitelor active „toxice”. Astfel, o criză în sistemul bancar, ca urmare a falimentului unor
mari instituţii financiare, ar fi putut provoca o reacţie în lanţ care ar creşte de la sine, pe măsură
ce deponenţii ar fi cuprinşi de teamă că şi-ar pierde economiile şi ar lua cu asalt băncile. Din
acest motiv majoritatea statelor lumii au crescut garanţiile de stat asupra depozitelor.
În al doilea rând - şi în strânsă legătură cu primul - dispariţia unei bănci atrage cu sine o
diminuare a creditului care, aproape prin definiţie, înseamnă o reducere a multiplicatorului
454
monetar şi duce deci la o scădere în agregatele monetare. Consecinţele unei deflaţii monetare
sunt considerate de majoritatea economiştilor ca fiind negative pentru activitatea economică
deoarece ele impun o povară suplimentară debitorilor, dar mai ales datorită faptului că pot cauza
o contraciţie a activităţii economice în condiţii de inflexibilitate descendentă a preţurilor şi
salariilor. Această inflexibilitate, determinată de condiţii de natură psihologică, culturală sau
instituţională – în special, intervenţii anterioare de stat sau girate de stat în activitatea economică,
cum ar fi garantarea nivelului unor salarii minime, ratificarea unor pretenţii non-realiste ale
sindicatelor sau controlul unor preţuri – duce la dispariţia companiilor a căror margini mai
reduse de profit, în condiţiile diminuării cererii nominale, nu pot acoperi costurile ridicate de
producţie (bunuri de capital şi forţă de muncă) care nu au fost ajustate la condiţiile reale ale
economiei. Din acest motiv are loc o cădere a activităţii economice şi o explozie a şomajului care
va dura atât timp cât ajustarea factorilor nominali la factorii reali nu este realizată.
b) Excesul monetar şi pericolul inflaţiei
Evitarea unei deflaţii monetare presupune, în termenii ecuaţiei monetare MV=PQ,
stabilizarea doar a părţii stângi, adică menţinerea nivelului masei monetare M în condiţiile unei
scăderi a vitezei de circulaţie a banilor, V, adică – şi mai corect spus – în condiţiile unei creşteri
a cererii de deţinere a monedei de către public, un public care a devenit mefient faţă de sectorul
bancar şi care anticipă vremuri economice tulburi în viitorul previzibil. Ca urmare, o creştere
limitată a cantităţii de bani din economie, în condiţiile unei restrângeri a creditării şi a creşterii
deţinerii de monedă într-o economie cu preţuri inflexibile care suferă de pe urma unor
malinvestiţii (cauza crizei economice la nivel real), este justificată, însă autorităţile monetare din
statele afectate nu trebuie sa dea dovadă de un excese de zel în acest sens. Consecinţele unui
exces monetar, deşi la moment ascunse, pot duce la crearea unei inflaţii galopante. La rândul lor,
consecinţele distorsionante ale infaţiei pot fi dezastroase pentru activitatea economică.
Excesul monetar este doar una dintre erorile de politică monetară făcute de băncile centrale
în criză. A doua este utilizarea politicilor monetare în rol de politică industrială. Concret, acest
lucru înseamnă salvarea de la faliment în mod discreţionar, prin infuzii monetare directe de la
banca centrală, a unor instituţii financiare insolvabile, o dimensiune total în contradicţie cu rolul
primordial, adesea declarat, al politicii monetare de a asigura obiective de ordin general, precum
stabilitatea preţurilor. Intervenţia în favoarea unei bănci sau alteia reprezintă, de fapt, o
distorsiune a pieţei realizată prin mijloace monetare şi o încălcare a regulilor jocului pe care se
bazează o economie de piaţă-liberă.
În concluzie, stabilizarea masei monetare este singurul rol acceptabil al politicii monetare
în condiţii de criză, iar exercitarea acestuia nu trebuie să presupună răsplătirea ineficienţiei unei
instituţii financiare sau a alteia. O anumită bancă poate intra în faliment, iar activele sale preluate
455
în mod ordonat de alţi acţionari conform dreptului comercial, fără ca circulaţia monetară şă
sufere un şoc. Stabilitatea sistemului monetar nu este, în ultimă instanţă dependentă, de soarta
niciunei companii/bănci private, nu contează cât de mare este aceasta, iar competivitatea unei
instituţii financiare nu trebuie să depindă de exerciţiul discreţionar al politicii monetare. Acesta
trebuie să constituie cadrul relativ neutru în care se desfăşoară relaţiile de producţie şi schimb din
economia reală. Cea mai bună garanţie pentru această neutralitate este tocmai abolirea băncilor
centrale, denaţionalizarea monedei şi instaurarea unei competiţii monetare între emitenţi privaţi
de monedă, conform propunerii formulate de celebrul economist Friedrich von Hayek cu câteva
decenii în urmă.
II. Politica fiscală

Criza economică propagată prin sectorului financiar internaţional expus la instrumentele
derivate create pe baza creditului imobiliar, a reînviat în forţă politicile fiscale expansioniste de
stimulare a economiei. Formulate şi puse în aplicare pentru prima dată în timpul Marii Crize,
principiile teoretice şi aplicaţiile practice ale politicilor fiscale activiste au făcut obiectul unor
numeroase testări şi revizuiri în ultimii 50 de ani, fiind în bună măsură discreditate până recent în
comunitatea academică şi de policymakers. Cu toate acestea, presiunea politică şi poate chiar
psihologică creată de criza duce la adoptarea unor vaste programe fiscale anti-ciclice ale căror
rezultate rămân a fi îndoielnice.
a) Filozofia keynesiană de la baza politicii fiscale anti-ciclice
În esenţă, obiectivul unei politici fiscale anti-ciclice este stabilizarea economiei prin
managementul cererii agregate prescris de interpretarea canonică a gândirii economice a lui John
Maynard Keynes, economist britanic din prima parte a secolului XX, formulată de discipolii săi
britanici şi americani în cele două decenii de dinaintea şi de după cel de-Al doilea război
mondial. Turbulenţele iniţiale din sectorul imobiliar, transferate repede în sectorul financiar, au
dus la o diminuare a investiţiilor, iar anticiparea unui nivel al cererii mai redus a dus la o
diminuare a producţiei industriale. Ca urmare a acestei situaţii, consumul s-a diminuat şi rata
şomajului a crescut, evenimente care au exacerbat căderea în spirală a cererii agregate. În aceste
condiţii, activitatea economică a coborât sub nivelul PIB potenţial, o măsură care încearcă să
capteze, în baza trendului istoric, ritmul sustenabil de creştere al unei economii în absenţa unor
şocuri. În condiţiile unei căderi a activităţii economice sub nivelul său normal, teoria keynesiană
susţine că în absenţa unei intervenţii stabilizatoare a guvernului spirala descendentă se va
amplifica până ce va atinge un punct de echilibru mult inferior nivelului la care opera anterior.
Din acest motiv, o bună parte a guvernelor, atât din economiile dezvoltate cât şi din economiile
emergente intrate în recesiune sau afectate de o încetinire a ritmului de creştere economică, au
456
considerat că eforturile anti-ciclice de la nivelul politicii monetare trebuie dublate de intervenţii
robuste la nivel fiscal. În consecinţă, s-au adoptat sau urmează să se adopte o serie întreagă de
programe menite să stimuleze consumul şi investiţiile, fie prin cheltuieli publice (finanţate prin
creşterea deficitelor bugetare), fie prin reduceri temporare de taxe (fără o reducere
corespunzătoare a cheltuielilor publice, deci finanţate de asemenea prin deficite bugetare).
b) Carenţele abordării keynesiene
Deşi popularitatea politicilor fiscale expansioniste în rândul autorităţilor guvernamentale
este greu de contestat, bazele acestora şi şansele lor de reuşită sunt extrem de discutabile.
Creşterea explozivă a deficitului bugetar pe fondul reducerii veniturilor fiscale presupune
atragerea unor finanţări masive din sectorul privat intern sau extern. Cum banii nu cad din cer,
cineva trebuie să plătească până la urmă cheltuielile suplimentare.
Această finanţarea a deficitului, atât timp cât nu se recurge la monetizarea datoriei publice
şi inflaţie, trebuie realizată prin împrumuturi de stat, interne sau externe. Acest lucru înseamnă o
creştere a datoriei publice sau, cu alte cuvinte, o creştere a poverii fiscale viitoare pentru
contribuabilii autohtoni. Anticiparea unor taxe mai ridicate în viitor duce, conform postulatului
echivalenţei ricardiene formulat de economistul american Robert Barro, la o creştere a
economisirilor şi o reducere a cheltuielilor – situaţie care contravine obiectivelor unei politicii
anti-ciclice de stimulare a cererii prezente. Cu toate că în forma sa tare echivalenţa ricardiană a
făcut obiectul a numeroase critici şi e dificil de susţinut empiric, ideea că nu există un prânz
gratis în economie este larg recunoscută şi plata împrumuturilor în viitor va însemna deci un
nivel mai redus al investiţiilor şi o creştere economică mai redusă.
În orice caz însă, derularea unui deficitul bugetar înseamnă că acesta va fi finanţat, parţial
sau integral, prin preluarea economiilor indivizilor sau firmelor, iar acest lucru nu face altceva –
aşa cum a arătat Milton Friedman – decât să devieze resursele din sectorul privat către sectorul
public. Investiţiile şi consumul generate de cheltuielile publice se vor face cu preţul investiţiilor
şi consumului care ar fi putut fi generate de sectorul privat în absenţa intervenţiei
guvernamentale. În consecinţă, multiplicatorul politicii fiscale va fi nul sau nesemnificativ. La
toate acestea se adaugă ineficienţa şi distorsiunile cauzate de întreprinderile publice în economie
datorate absenţei stimulentelor economce şi, în primul rând, a derogării structurale de la calculul
economic, care este, aşa cum a arătat Ludwig von Mises, principiul de bază al posibilităţii de a
realiza o alocare raţională a resurselor.
c) Intervenţiile fiscale blochează ajustarea la malinvestiţiile din trecut
Cel mai important efect negativ al intervenţiilor fiscale este totuşi blocarea ajustării la
erorile investiţionale şi rispa de capital realizată în perioada premergătoare crizei, dar revelată de
aceasta. Economia funcţionează - aşa cum a arătat economistul austriac Eugen von Böhm-
457
Bawerk, acum mai mult de o sută de ani - în baza unei structuri de producţie cu multe stadii
intermediare, iar ca urmare activitatea industrială se desfăşoară în mod inevitabil în timp.
Cel mai bun rol pe care guvernul îl poate juca, în vremuri de criză ca şi în vremuri de
prosperitate, este să nu joace un rol exagerat în alocarea resurselor economice.
Impactul crizei asupra tarilor in curs de dezvoltare
Finantarea externa pentru tarile in curs de dezvoltare s-a redus la jumatate. Fluxul net de
capital catre tarile in curs de dezvoltare a scazut cu mai mult de 50% in 2008, de la suma record
de 1 000 de miliarde USD inregistrat in 2007 la mai putin de 500 miliarde USD. O scadere
similara este asteptata si in 2009.
Costurile externe financiare pentru economiile si tarile in curs de dezvoltare s-au triplat la
inceputul lui 2008 si, chiar daca au mai scazut cu o treime in aprilie 2009, riscurile celor ce
imprumuta acestor tari sunt inca ridicate.
Inasprirea conditiilor de finantare ar putea avea repercusiuni majore asupra investitiilor in
infrastructura, cu efecte grave asupra cresterii pe termen lung. Investitiile in proiectele de
infrastructura publica si privata au scazut substantial in Africa Subsahariana, America Latina si
Asia de Est dupa crizele financiare (si nu numai) din anii 1980 si 1990 (inclusiv sfarsitul anilor
1990).
In plus, costul crescut al imprumuturilor externe va afecta nivelul datoriilor in multe tari.
Aproximativ 3 000 de miliarde USD din datoriile de stat externe, la care se adauga peste 1 000
miliarde USD in datorii externe ale sectorului privat, vor ajunge la scadenta in 2009. Costurile
acestor datorii vor fi mai mari decat in momentul in care s-a facut imprumutul. Sustenabilitatea
dobanzii va fi pusa sub un stres major in tarile ale caror populatii au venituri scazute spre medii
de numerosi factori: rate de crestere scazute, venituri provenite din export scazute, fluctuatiile
ratei de schimb, aprecierea dolarului american din august 2008, deprecierea monedei nationale
ce afecteaza atat bugetul de stat, cat si pe cel al intreprinderilor private.
Comertul a inregistrat scaderi masive in intreaga lume inca de la sfarsitul anului 2008 si a
continuat sa scada in primul sfert al anului 2009 cu o rata anuala de peste 40% in cele trei luni
din dec. 2008 pana in febr. 2009. Organizatia Mondiala a Comertului prevede ca volumul
comertului mondial de bunuri ar putea scadea cu 9% in 2009, in timp ce raportul ONU „Situatia
si Perspectivele Economiei Globale” prevede o scadere si mai accentuata de 11%, cea mai mare
de la marea depresiune din 1930.
Scaderile masive ale pretului bunurilor au afectat inca si mai mult acele tari in curs de
dezvoltare ale caror economii sunt dependente de exporturile de materii prime.
Fluxul remitentelor catre tarile in curs de dezvoltare pare sa se modereze.
458
Fluxul remitentelor este supus riscului si datorita controalelor in crestere ale imigrantilor,
expulzarilor fortate ale muncitorilor imigranti si reducerii securitatii locului de munca pentru
acesti lucratori.
Fluxul de ajutoare este posibil sa scada si el datorita veniturilor din ce in ce mai mici ale
principalelor tari donatoare.
Majoritatea tarilor in curs de dezvoltare sunt mai expuse in fata problemelor survenite in
urma incapacitatii de plata.
Principalul risc este acela al unei recesiuni prelungite a pietei muncii.
Criza financiara si economica globala survine crizei alimentare din 2008 , care inca nu s-a
incheiat.
Crizele economice si financiare anterioare au aratat ca scaderea activitatii economice
afecteaza in mod disproportionat femeile.
Investitiile reduse in protectia mediului, eficientizarea energiei si energia regenerabila,
managementul apei si al terenurilor, precum si masurile de impadurire ar putea incetini eforturile
de a face dezvoltarea mai durabila si de a aborda problema schimbarii climatice.
Recesiunea prelungita si atentia insuficienta acordata nevoilor sociale ar putea conduce la
probleme sociale, la cresterea criminalitatii si la scaderea autoritatii guvernamentale.
16.2. Criza sistemului bancar internaţional şi căile de reglare
Crizele economice in general, si cele bancare sau financiare in special, nu se incadreaza

intr-un anumit model. Teoriile economice moderne resping ideea unei teoretizari generale a
crizelor economico - financiare, conform carora acestea pot fi incadrate intr-un model general
valabil, considerandu-se ca fiecare criza financiara este unica, fiecare reprezentand de fapt un
accident istoric, generat de factori specifici, intr-o anumita conjunctura social - economica şi
politica.
Conform acestor teorii crizele nu pot fi anticipate, astfel incat efectele negative ale acestora
sa fie aduse la un nivel minim. Cu toate acestea, istoria ne arata ca, desi crizele economico -
financiare nu apar si nu produc efecte in parametrii identici, ele sunt strans legate de caracterul
ciclic al proceselor economice. Desi cauzele evolutiei ciclice a proceselor economice nu au fost
inca identificate, caracterul ciclic al acestora este evident. In faza de expansiune are loc o
crestere a eficientei economice, generata de introducerea in circuitul economic a unor inovatii
tehnologice semnificative, in timp ce in recesiune are loc o slabire a resorturilor care au produs
propulsia economica. Daca ciclurile economice pe termen scurt (cu durata intre 10 şi 40 de luni)
si lung (asa- numitele cicluri seculare, care dureaza intre 40 şi 60 de ani) se incheie cu perioade
de recesiune caracterizate printr-o incetinire a creşterii economice, ciclurile decenale (denumite
459
şi cicluri de afaceri, care dureaza de la 4 şi 6 ani, pana la 10 - 12 ani) se caracterizeaza prin
prezenta fenomenului de criza, in cadrul careia cererea, productia, gradul de ocupare al fortei de
munca, produsul intern brut, lichiditatile, scad in mod dramatic, iar nivelul de trai se inrautateste.
Cauzele crizei financiar-bancare
 pentru a rezista unei concurente tot mai acerbe, bancile de investitii s-au implicat in
operatiuni tot mai complexe, multe associate cu riscuri tot mai mari (emisiunea si
distribuirea de titluri derivate complexe, operatiuni de tip „leverage”);
 intrarea pe piata a unor brokeri „low-cost”, care au acordat credite pentru gospodarii cu
venituri scazute. Dereglementarea financiara a condus totodata si la unele efecte
neasteptate, cu un impact negativ semnificativ:
 Unele institutii financiare sau anumite activitati ale acestora au iesit din retelele de
supraveghere prudentiala.
 Dimensiunea fenomenului de supraоndatorare nu a putut fi estimata corect, din cauza
opacitatii colateralelor;
 Etica de afaceri a fost deseori ignorata, deoarece pentru justificarea atribuirii unor
remuneratii foarte inalte conducerile marilor institutii financiare s-au implicat in
operatiuni financiare cu randamente foarte ridicate, dar si cu riscuri pe masura.
 Existenta unui volum mare de fonduri disponibile in economia mondiala.
 Politicile economice neadecvate care au dus la o alocare neadecvata a resurselor.
 Complexitatea pietelor financiare si a noilor inovatii1 generate de explozia creditului
imobiliar a condus la o evaluare eronata a preturilor titlurilor.
Crizele economico-financiare au aparut inca din timpul Imperiului Roman, iar gradul lor
de complexitate a crescut odata cu dezvoltarea societatii capitaliste in general, respectiv odata cu
configurarea economiei mondiale - incepand cu sec. al - XVI - lea - şi formarea relatiilor de
interdependenta intre statele lumii, atingand un punct de maxima complexitate in actuala criza
economico - financiara. In continuare, insa, vom aborda crizele economico-financiare, sau
bancare semnificative din punct de vedere al spatiilor geo - economice afectate, precum si al
duratei şi efectelor economice şi politice pe care le-au produs.
460
Criza economica din 1929 - cea mai severa!
Ca amploare teritoriala, durata si efecte economice si politice, criza din anul 1929,
cunoscuta si sub denumirea de Marea Depresiune, consideram ca pana la momentul actual este
cea mai severa. Marea Depresiune economica, declanşata in Statele Unite ale Americii, a fost
precedata de o perioada de 9 ani (intre 1920 şi 1929) de dezvoltare economica, ce a avut ca
suport creşterea masei monetare in circulatie de catre Banca Centrala a Americii - Federal
Reserve (FED) precum şi o politica de relaxare a creditelor şi de reducere a ratei dobanzilor.
Urmare a acestei politici monetare şi financiare a FED, populatia a cumparat masiv actiuni, care
au inregistrat o creştere constanta la bursa, pana la momentul septembrie 1929, cand s-a produs
marele crah bursier de pe Wall Street. FED intervine prin restrangerea masei monetare şi prin
restrictionarea creditelor, iar urmarea a fost producerea de falimente in toate sectoarele
economiei: agricultura, industrie, banci. Productia nationala a scazut la jumatate şi a crescut
şomajul. Statele Unite ale Americi au adoptat o politica de restrangere a importurilor prin masuri
protectioniste, fapt care a condus la extinderea crizei şi in Europa, statele europene fiind afectate
in calitate de state exportatoare. La randul lor, statele europene au adoptat masuri prohibitive
fata de exportul american. Primele programe de reconstructie a economiei SUA apar in 1931.
Cea mai grava consecinta a crizei o constituie adoptarea de catre unele state europene a
politicilor de extrema dreapta sau stanga, care au favorizat venirea la putere a unor dictatori
(Adolf Hitler, Benito Mussolini, Iosif Vissarionovici, Stalin).
Dupa cel de-al -II - lea razboi mondial şi pana la inceputul anilor 70 - timp de 25 de ani -
economiile tarilor industrializate au cunoscut o foarte puternica dezvoltare, urmare a unor factori
economici şi politici favorabili. Dintre factorii economici mentionam existenta şi mentinerea
unui raport corect intre cerere şi oferta, promovarea politicilor economice de ocupare completa a
fortei de munca, crearea unui cadru institutional international stabil (ale carui baze au fost puse
la conferinta de la Bretton Woods din 1944). Iar dintre factorii politici mentionam existenta unui
consens intre statele puternic industrializate in ceea ce priveşte adoptarea politicilor economice.
Dupa aceasta perioada de puternica dezvoltare economica a statelor din America de Nord,
Europa Occidentala şi Japonia, la inceputul anilor 70 s-a declanşat o perioada de recul, care a
durat 10 ani, perioada cunoscuta sub denumirea de Marea Stagflatie. Mentionam ca perioadele
de stagflatie economica se caracterizeaza in principal prin creşterea inflatiei şi scaderea creşterii
economice, respectiv scaderea produsului intern brut. La baza acestor tulburari economice au
stat o serie de factori conjuncturali specifici perioadei respective: adoptarea de catre SUA a unor
politici macroeconomice inflationiste (generate de decizia administratiei americane de acoperire
a costurilor conflictului din Vietnam prin supraevaluarea dolarului). O decizie corecta ar fi fost
461
acoperirea costurilor generate de escaladarea conflictului din Vietnam printr-o politica fiscala de
creştere a impozitelor .
Un alt factor il constituie declanşarea in 1973 a primei crize a petrolului, care a produs
creşterea enorma a pretului la petrol. In toata aceasta perioada productivitatea muncii in tarile
industrializate a scazut şi a crescut şomajul. Pe scurt, aceasta situatie se poate caracteriza in
termenii economiei de piata prin scaderea ofertei pe fondul reducerii productivitatii muncii,
reducerea consumului pe fondul reducerii veniturilor, a creşterii şomajului şi a creşterii
inflationiste a preturilor. Perioada de recul a luat sfarşit odata cu triumful bancilor centrale
(americana, germana şi japoneza) care au promovat politici stricte anti-inflatie. Un moment de
referinta al deceniului 70 il constituie inlocuirea sistemului monetar international al cursurilor
fixe, institutionalizat la conferinta de la Bretton Woods din 1944, cu un sistem al cursurilor
flexibile. Mentionam ca odata cu introducerea sistemului monetar international a cursurilor
flexibile, au aparut şi derivativele, ca instrumente bancare menite sa asigure investitorii
impotriva evolutiei fluctuante a cursurilor de schimb.
Regiunea asiatica
O alta criza financiara de proportii internationale s-a produs la sfarşitul anilor 90 (1997) -
criza financiara din Asia de Sud - Est, care a cuprins Thailanda, Indonezia, Hong - Kong, Coreea
de Sud . Factorul determinant al acestei crize - cu efecte economice şi financiare devastatoare
pentru tarile respective, şi nu numai l-a constituit retragerea masiva a capitalului investitorilor
straini, care la inceputul anilor 90 au facut investitii de miliarde de dolari pe pietele emergente
ale Asiei de Sud Est. Retragerea capitalului strain s-a cauzat slabirii increderii investitorilor in
sistemul bancar şi financiar al tarilor din Asia de Sud Est, prea afectat de lipsa de reforme, de
capitalismul de familie, de nepotism şi practici discutabile.
O serie de economişti celebri au dezvoltat inainte de 1997 teorii conform carora, datorita
schimbarilor economice şi institutionale produse la nivelul economiei globale, crizele financiare
au o probabilitate mica de producere, iar daca totuşi acest lucru se intampla, acest fapt se
datoreaza unor imprejurari istorice de exceptie, şi nu modului de functionare a sistemului
capitalist. Lipsa unei viziuni şi a unor puncte de vedere in consens a majoritatii economiştilor de
profesie in ceea ce priveşte problematica crizelor financiare şi economice explica de ce nu s-au
putut anticipa tulburarile financiare din Asia de Sud - Est din anul 1997, şi mai ales cum a fost
posibila producerea actualei crize financiare.
Milton Friedman (1912 - 2006) , laureat al premiului Nobel pentru Economie in 1976,
promotor al teoriilor cu privire la economia de piata şi la minimalizarea rolului statului in
coordonarea economiei, a sustinut ca intrucat actorii economici sunt intotdeauna rationali, intr-o
462
economie de piata nu sunt posibile speculatiile, iar aşa - numita “speculatie” reprezinta
incercarea investitorilor de a se proteja impotriva actiunilor irationale ale guvernelor.
Charles P. Kindleberger (1910 - 2003) in lucrarea sa “Manii, panici şi crize : o istorie a crizelor
financiare”, arata ca şi daca s-ar accepta rationalitatea investitorului individual, istoria a
demonstrat in repetate randuri ca pietele au un comportament uneori irational, cea mai buna
explicatie a “maniilor” financiare fiind oferita de “psihologia multimilor” : cu toate ca actorii
economici individuali pot fi rationali, speculatia financiara este un fenomen de turma, in care
actiunea rationala a mai multor indivizi produce consecinte irationale. Kindleberger considera
crizele financiare ca fiind o trasatura inerenta a capitalismului international.
Hyman Minsky, un economist neconformist, sustine, intr-o serie de articole, teoria
“instabilitatii financiare” ca factor de producere a crizelor financiare. Conform acestei teorii,
crizele financiare reprezinta o trasatura inevitabila a sistemului capitalist şi urmeaza un curs
vizibil şi previzibil. Astfel, primul semn care anunta o viitoare criza financiara il constituie un
şoc din exterior asupra economiei, care poate imbraca forma unui razboi, a unei recolte foarte
bogate sau foarte sarace, inventarea şi raspandirea unei noi şi importante tehnologii. Acest factor
exogen puternic, conduce la creşterea şanselor de profit intr-unul din sectoarele majore ale
economiei şi reduce oportunitatile economice din alte domenii. Creşterea şanselor de profit intr-
un anumit sector economic atrage sursele de finantare, generand o explozie sau o manie a
investitiilor. Febra investitiilor este alimentata de creşterea substantiala a creditului bancar
precum şi de atragerea fondurilor personale şi ale firmelor. Atragerea creditelor conduce la
creşterea impulsului de a specula, manifestat prin creşterea preturilor la activele şi bunurile cu
mare cautare. Creşterea preturilor conduce la creşterea şanselor de profit, atragand noi investitori
pe piata. In goana lor dupa profit, tot mai multi investitori ignora regulile de comportament
rational şi investesc intr-o piata care este deja riscanta prin supraevaluarea activelor. Intr-o
urmatoare etapa, o parte dintre investitori observa ca piata a atins un punct de maxim şi cauta sa-
şi transforme activele supraevaluate in bani sau active de calitate. Ulterior, tot mai multi
investitori sesizeaza pericolul şi cauta sa-şi vanda activele riscante şi supraevaluate, fapt care
conduce la o prabuşire a preturilor. Evenimentul care anunta pericolul şi creeaza panica poate fi
caderea unei banci sau falimentul unei corporatii. Dupa declanşarea crizei in investitii urmeaza o
criza a creditului provocata de faptul ca bancile nu mai acorda credite. Falimentele se
declanşeaza in lant, iar economia poate intra in recesiune sau chiar in depresiune economica. In
final starea de panica se calmeaza, economia se reface iar piata revine la o stare de echilibru, dar
cu plata unui pret foarte mare.
463
Actuala criza americana
Criza financiara actuala, declansata in SUA, a izbucnit in anul 2007, deci la zece ani de la
ultima criza financiara de proportii din Asia de Sud - Est. S-ar putea spune ca reprezinta finalul
unui ciclul decenal (mediu) sau de afaceri despre care am mentionat la inceput. Daca ar fi sa
comparam modul in care s-au desfaşurat evenimentele in timpul scurs de la declanşarea crizei
(2007 - 2008) cu modelul lui Minsky, putem constata ca “faptele” s-au derulat conform
modelului.
Astfel, socul exogen asupra economiei l-a constituit crearea cadrului legislativ favorabil
constructiei de locuinte personale şi cladiri precum şi a unui cadru financiar relaxat, care a
permis accesul la credite pentru locuinte a populatiei cu venituri mici. Pe acest cadru creat, tot
mai multe banci, fonduri de investitii, societati de asigurare, au acordat imprumuturi
considerabile pentru cumpararea de locuinte unor clienti care nu aveau posibilitatea sa-si achite
creditele. Pe fondul incurajarii creditarii ipotecare prin scaderea repetata a ratei dobanzilor de
catre Federal Reserve, bancile, fondurile de investitii, societatile de asigurare, au fost stimulate
sa-şi mareasca profiturile. şi acest lucru l-au facut prin acordarea de imprumuturi (cu dobanda
foarte mare) la un numar tot mai mare de clienti cu grad mare de risc. Pentru a se asigura
impotriva riscurilor de neincasare a ratelor, bancile mai sus enuntate au procedat la vanzarea
(profitabila) a imprumuturilor şi a dobanzilor, sub forma de produse financiare viabile, unor
entitati financiare specializate in operatiuni cu grad mare de risc (tip hedge) .
Disponibilitatea excesiva a fondurilor de credit a aruncat multe produse financiare pe piata
: credite pentru case individuale, cladiri, terenuri, maşini, carti de credit. Domeniul de actiune s-a
extins cu timpul şi la imprumuturi facute de administratiile regionale şi locale, la creditele
industriale şi comerciale. Cu alte cuvinte aici este vorba de acea etapa a crizei in care se
manifesta irationalitatea investitorilor. Pe masura ce bancile, fondurile de investitii, societatile de
asigurare nu şi-au mai incasat ratele de la clienti, nu şi-au mai putut desfaşura activitatea şi au
intrat in faliment. Acum se manifesta semnalul de alarma pe piata creditelor imobiliare.
Semnalele au fost percepute ca un pericol de catre societatile bancare de tip hedge care
cumparasera produsele financiare. Acestea au incercat sa valorifice titlurile detinute prin vanzare
pe piata bursiera. Numarul mare de titluri din domeniul imobiliar de pe piata bursiera a
determinat scaderea pretului acestora (vezi Figura 1). Manifestarea fazei de panica. Au urmat
falimentele in lant, despre care am auzit nu demult, la sfarşitul anului 2008, criza creditelor,
declanşata ca urmare a pierderii de catre banci a capitalului, dar si datorita aplicarii de politici
prudentiale, de protejare a activelor. Putem spune ca ne aflam in ultima etapa a crizei, cand
panica s-a calmat, iar acum se evalueaza consecintele dezastrului şi se adopta masurile de
reconstructie.
464
Figura 1: Schimbările suferite de preţurile de pe piaţa imobiliară americană cu
indicatorii S&P/Case-Shiller, 1988-2008
Sursa : www. standardandpoors.com din 30 septembrie, 2008

Pe de alta parte, in anul 2009 poate fi vorba de incheierea unui ciclu secular, avand in
vedere ca “Marea stagflatie” din anii 70 s-a declanşat la 40 de ani de la “Marea Depresiune” din
anul 1929 , iar in prezent ne aflam la 40 de ani distanta de “Marea Stagflatie” din anii 70. Putem
spune ca aceasta criza a creat conditiile propice pentru o urmatoare perioada de recesiune (care
poate imbraca forma stagflatiei) la nivelul economiei mondiale, si se va resimti ca atare in
special de catre tarile puternic dezvoltate. Economiile acestora deja se preconizeaza ca vor creste
intr-un ritm foarte lent, productivitatea muncii şi consumul vor scadea in timp ce preturile vor
creşte. Se vor dezvolta in special activitatile legate de cercetare, invatamant, sanatate, mediu, cu
alte cuvinte cele care nu sunt direct productive, ci cele care pregatesc conditiile pentru o viitoare
reaşezare a ramurilor in economiile nationale dar şi in cea mondiala. Necesitatea unor perioade
cu creştere economica lenta decurge din imperativul protejarii a resurselor planetei, mai ales in
contextul actual cand asistam la o escaladare a consumului.
Necesitatea imbunatatirii mediului bancar international

Un sistem financiar, fie ca se bizuie mai mult pe piete de capital, fie mai mult pe banci, are
rolul de a misca surplusul de lichiditate de la cei ce economisesc la cei ce au nevoie de mai multe
resurse (pentru consum sau pentru investitii). Intermedierea trebuie sa fie transparenta, iar
nivelul dobanzilor (ce acopera diverse orizonturi de timp) ar concilia dorinta unora de a se
465
imprumuta cu inclinatia altora de a renunta la o parte din resursele proprii pe o perioada de timp.
Bancile si pietele de capital (prin tranzactionare de obligatiuni) asigura aceasta intermediere.
Daca pietele evalueaza bine riscurile si exista mecanisme de supraveghere (prudentiale)
eficace, ar trebui sa fie evitate esecuri majore, turbulente de proportii. Intervin aici doua aspecte
esentiale, care ne ajuta sa intelegem ce se intampla acum pe pietele financiare. Unul priveste
functionarea pietelor financiare. Daca admitem ca ele nu sunt perfecte, apare problema unei
interventii de ultima instanta (of last resort), daca lucrurile se strica mult - pentru a salva
sistemul; se pune problema stabilitatii sistemului. Fiindca o banca centrala are doua misiuni
esentiale: sa lupte contra inflatiei si sa asigure stabilitatea sistemului financiar. Al doilea aspect
priveste modul in care se evalueaza riscurile, ceea ce este legat de gradul de transparenta a
pietelor financiare. Conteaza enorm aici relatia intre cei care tranzactioneaza active financiare,
adica masura in care este judecat (cuantificat) riscul asumat de cel care detine active financiare.
Este de constatat ca gradul de transparenta a pietelor financiare a diminuat considerabil in
ultimul deceniu, pe fondul globalizarii pietelor financiare, al cresterii ponderii pietelor de capital
si al utilizarii masive de derivative.
Globalizarea a interconectat piete financiare, geografic si temporal; tranzactii se fac in timp
real catre toate azimuturile. In acelasi timp, inovatiile financiare/derivative (ce includ
securitizarea de obligatiuni) au raspandit riscuri. Pe de o parte, este de admis ca diseminarea
riscurilor mareste aria de participare la tranzactionare, ceea ce nu este in sine rau. Pe de alta
parte, derivative (instrumente de plasament financiar) foarte complexe au opacizat tranzactiile,
pietele financiare - intrucat multora dintre cei care au cumparat active financiare nu le-a fost
suficient de clar ce cumpara. In plus, modul de constructie a acestor instrumente investitionale
face dificila localizarea riscurilor, ceea ce reprezinta un viciu extraordinar pentru functionarea
corespunzatoare a relatiilor de credit. Cand teama se instaleaza, cand se doreste un exit imediat,
incertitudini create de constructia derivativelor blocheaza pietele.
Foarte grav este ca diseminarea riscurilor in mod netransparent conduce, in mod inevitabil,
la accentuarea riscurilor de sistem. Avem de-a face aici cu un paradox al inovatiei financiare:
ceea ce pare avantajos la nivel individual rezulta ca un cost major pentru sistem in ansamblu! Iar
cand pietele se globalizeaza, contagiunea amplifica si mai mult riscurile.
Unele instrumente financiare/derivative nici nu sunt tranzactionate efectiv si a crede ca
metode cantitative (modele econometrice) pot oferi o evaluare adecvata a riscurilor este aproape
o fictiune. Aceasta s-a vazut din plin odata cu turbulentele de pe piata. Si episodul cu fondul de
risc (hedge-fund) LTCM (Long Term Capital Management), in 1998, dovedise cat de imperfecte
(inselatoare) pot fi asemenea modele.
466
Lipsa unor piete de tranzactionare efective nu poate fi substituita; aici se poate face o
analogie cu incercarea in sistemul economic cu planificare centrala de a construi preturi umbra,
de echilibru, pentru servicii si produse.
Pe piete se simte un deficit major de lichiditate, desi, paradoxal, in lume sunt regiuni (Asia,
mai ales) care economisesc enorm; suntem parca in starea definita de Keynes prin "capcana
lichiditatii" (the liquidity trap), cand inclinatia spre lichiditate creste exponential. In acelasi timp,
creditul nu functioneaza adecvat intrucat exista teama, o criza de incredere. Iar o criza de
incredere nu poate fi inlaturata prin exhortatii, simple declaratii; va trece timp bun pana ce va fi
depasita starea actuala de pe pietele financiare, care implica o reglementare mai buna a pietelor
(inclusiv a operatiunilor fondurilor de risc/hedge funds). Ceea ce este mai rau este ca economia
reala nu va ramane neafectata. Chiar daca banci centrale mari diminueaza dobanzi de referinta,
pentru a spori lichiditatea in piata, nu se va reveni la o politica a banilor ieftini. Creditul pentru
corporatii si cetateni va fi mai scump. Si un credit mai scump, cumulat cu o reevaluare a riscului,
vor conduce, alte conditii neschimbate, la ritmuri de crestere economica mai mici in SUA, in
Europa etc.
Trasaturile si neajunsurile crizei bancare internationale
- o zona mare a pietelor de credit (asa-numitul sistem bancar secundar, "shadow") nu intra
sub incidenta reglementarilor prudentiale, ceea ce accentueaza riscurile (de pilda, in SUA, piata
ipotecara nu este reglementata de catre FED).
- pietele internationale accentueaza deficitul de reglementare, intrucat nu exista organisme
supranationale in domeniu (si in UE este o problema din acest punct de vedere). In plus, exista
interese puternice de a nu se reglementa operatiunile fondurilor de risc (hedge funds), ceea ce nu
ajuta ordinea pe piata; fondurile de risc ar trebui sa fie supuse cel putin unor reglementari de
disclosure (sa se stie ce tranzactii fac si care este situatia lichiditatii lor);
- utilizarea extinsa a derivativelor a ocultat riscurile asumate de investitori la cumpararea
de obligatiuni ce aveau intre colaterale ipoteci. Aceste inovatii financiare nu sunt bine intelese de
utilizatori si nici nu au o piata de tranzactionare efectiva, care sa ilustreze riscurile asa cum sunt
ele revelate de mersul evenimentelor;
- agentiile de rating au contribuit la deficitul de transparenta prin calificative mari acordate
unor obligatiuni care, in fapt, aveau in spate hartii de valoare cu risc inalt; agentiile de rating sunt
macinate si de "conflicte de interese", in masura in care ele sunt platite de cei care emit hartiile
de valoare...
- globalizarea a marit rolul pietelor de capital care tranzactioneaza obligatiuni; bancile au
devenit ele insele un motor al acestei evolutii, inclusiv prin intermediul administrarii directe a
467
unor fonduri de risc. Bancile ar fi trebuit insa sa fie interesate de protejarea transparentei pe piata
a ceea ce numim trust (incredere). Fara aceasta din urma, pietele financiare se gripeaza, ingheata.
Din pacate, dorinta de randamente cat mai mari a precumpanit, in dauna prudentei. Iar o banca
nu trebuie sa lase manusa jos niciodata, ca si o autoritate de supraveghere. Acestea fiind spuse,
ramane problema majora a mecanismelor de exercitare a prudentialitatii pe pietele internationale.
Necesitatea reglementarii nationale si internationale a sistemului bancar

S-a vazut clar ce inseamna functionarea sistemului bancar secundar in SUA si in Europa
(shadow banking sector), care scapa de sub reglementarile bancilor centrale. Aici este nevoie de
o colaborare buna intre autoritatile nationale de supraveghere bancara, de monitorizarea atenta a
operatiunilor grupurilor bancare mari (adica cele care au fost cele mai active in confectionarea si
distribuirea de produse financiare noi (asa-numitele CDOs - collateralized debt obligations - si
nu numai). Oricum, trebuie ca bancile sa fie obligate sa-si consolideze bilanturile, sa nu mai
recurga la vehicule speciale (SPVs sau diverse "conduits"), care oculteaza expunerea proprie si
implicita fata de diverse instrumente financiare.
Este nevoie si de ameliorarea considerabila a prudentialitatii interne in banci, de
reexaminarea relatiei intre actionariat si management. Si pe acest fir ajungem la problemele de
etica in lumea afacerilor. Unii, care afirma ca economia este amorala, uita ca Adam Smith este si
autorul lucrarii Teoria sentimentelor morale, in care a vorbit despre relatia intre crearea bogatiei
si valorile unei societati. Si democratiile liberale redescopera acest adevar cu prilejul unor
episoade precum crizele financiare!
Cand avem un deficit de reglementare serios, consecinta inevitabila este functionarea
precara a pietelor, cu costuri mari pentru majoritatea participantilor la jocul economic. Teza ca
pietele functioneaza perfect, ca sunt eficiente indiferent de circumstante este o fantezie. Aceasta
se vede bine mai ales pe pietele financiare.
Concluzii
Crizele financiar-bancare au nu numai cauze de natura ciclica (legate de evolutia

ondulatorie a unei economii si de erori de politica macro); ea are, in principal, cauze structurale
care au originea in opacizarea pietelor financiare pe fondul globalizarii tranzactiilor, in deficitul
de reglementari, multitudinea de conflicte de interese, folosirea de metode cantitative
neadecvate, deficitul de coordonare intre autoritati de reglementare, in conditiile globalizarii
pietelor etc.
Astfel, evolutia si starea crizei economice mondiale indica cu claritate anumite lucruri:
468
 crearea unui cerc vicios al cresterii economice, bazat pe un consum excesiv, intretinut
prin indatorare, aceasta din urma amplificata la proportii necontrolabile prin
financiarizare (potrivit mai multor estimari,volumul tranzactiilor cu derivate reprezenta
intre 40 000-50 000 miliarde dolari, adica valoarea intregului patrimoniu imobiliar
american);
 dereglementarea si liberalizarea financiara nu au condus la o alocare mai eficienta a
resurselor, actiunea lor fiind paradoxala (stimulind inovarea si concurenta, pe de o parte,
cu efecte pozitive, dar permitind insa simultan si o cursa deseori imorala dupa castig, pe
de alta parte, cu efecte negative); ele nu au fost dublate de crearea unor stimulente si
constringeri corespunzatoare, care sa ingradeasca iresponsabilitatea, imoralitatea;
 necorelarea unor politici economice (cea monetara, in primul rind) cu efectele
dereglementarii si ale liberalizarii; amplitudinea efectelor sociale negative ale acestora
din urma (erodarea veniturilor clasei de mijloc) a fost fie o vreme ignorata, fie ulterior
contracarata cu instrumente nepotrivite (creditele imobiliare subprime);
 in conditii de frenezie speculativa, preturile diferitelor tipuri de active reale sau
financiare se pot indeparta mult de la valoarea lor de echilibru, iar producerea “bulelor”
speculative conduce aproape inevitabil la criza, o data cu “spargerea” iluziilor!
Inovarea financiara din ultimele decenii a impulsionat intermedierea financiara, dar a
micsorat transparenta pietelor financiare, ceea ce este un efect mai mult decat rau. Inovatiile
financiare pot sa mareasca eficienta unor tranzactii, dar opacizarea pietelor sporeste
incertitudinea si produce instabilitate, accentuand riscuri sistemice. Fara transparenta financiara,
fara posibilitatea evaluarii corecte a riscului unei tranzactii (asa-numitul "counterparty risk"),
fara incercarea reala de a surmonta conflicte de interese flagrante, se pierde increderea in pietele
financiare, in economie, in ultima instanta. De aceea, injectiile de lichiditate nu sunt suficiente
pentru a trata criza; daca nu vor fi atacate cauzele structurale. Drept este ca tensiunile, crizele nu
pot fi eliminate din miscarea economiei de piata. Dar trebuie sa se caute sa atenueze, sa previna,
cat se poate, din fenomenele indezirabile.
16.3. Criza pieţelor emergente
Deşi această criză generalizată a survenit mai întâi în Statele Unite, acestea nu au fost
singurele afectate de şocurile şi prăbuşirea încrederii consumatorului. Multe ţări, care sunt atât
pieţe dezvoltate, cât şi pieţe emergente, au înregistrat de curând creşteri nerealiste în pieţele
activelor. Afluxul de investiţii străine directe în ţările în curs de dezvoltare a crescut spectaculos,
deoarece investitorii încercau să obţină profituri mai mari decât cele pe care le puteau obţine pe
469
plan intern într-o perioadă cu randamente scăzute ale profiturilor din economiile ajunse la
maturitate. Numai în 2007, fluxurile de capital net către ţările în curs de dezvoltare au crescut de
la 269 miliarde de $, la cifra record de 1 trilion de $ (vezi Figura 2).
Figura 2: Fluxurile de capital privat spre ţările în curs de dezvoltare, 1990-2007

Sursa: Banca Mondială, Global Development Finance 2008 (Finanţe de Dezvoltare Globală 2008)
Notă : Fluxurile de capital includ atât investiţiile străine directe cât şi pe cele de portofoliu .
Preţurile imobiliare au crescut rapid datorită unor cauze la baza cărora nu au stat numai
principiile de bază ale ţărilor ca Irlanda, Regatul Unit, şi Australia (vezi Figura 3), în timp ce ţări
cum ar fi China şi Rusia au înregistrat, înainte de criză, nivele ameţitoare pe pieţele lor de
acţiuni, generate de frenezia speculaţiilor.
Integrarea financiară şi holdingurile transnaţionale de fonduri mutuale, fonduri speculative,
sucursalele băncilor ţărilor dezvoltate, şi companiile de asigurări au perpetuat perturbările şi a
contribuit la propagarea colapsurilor preţurilor activelor în ţările din Uniunea Europeană şi in
alte tari.
Desigur, se va înregistra o anumită îmbunătăţire a situaţiei, pe măsura restabilirii
comerţului. Însă se observă că într-un şir de state cu economie emergentă declinul economic are
un caracter mai îndelungat. De ce? Multe dintre aceste state au suferit serios în urma reducerii
investiţiilor de portofoliu şi a volumului creditelor acordate de băncile transfrontaliere afectate
de criză şi preocupate de reducerea gradului de îndatorare în bilanţurile lor. Pe măsură ce se
restabilesc fluxurile de capital, se manifestă şi un grad mult mai mare de diferenţiere, deoarece
investitorii analizează cu mult mai multă atenţie vulnerabilităţile externe şi naţionale.
Această schimbare a atitudinii investitorilor a dus la o modificare dramatică a structurii
riscurilor de piaţă. Odată cu estomparea rolului factorilor globali care au dus la majorarea fără
precedent a riscurilor şi au afectat dorinţa investitorilor de a investi, acum investitorii au început
să diferenţieze ţările în baza factorilor şi politicilor interne. Se pare că cea mai mare preocupare
le trezeşte situaţia în bilanţurile companiilor private şi cea din sistemul financiar, precum şi
470
sustenabilitatea fiscal-bugetară, care este strâns legată de primii doi parametri. În consecinţă,
investitorii pretind la prime de risc mai mari, determinând o restabilire economică mai lentă în
regiune.
Efectele asupra economiilor emergente
- Unul din efecte va fi o reducere substanţială a exporturilor acestora, pe măsură ce ritmul

rapid al expansiunii comerciale înregistrat în acest deceniu se va reduce drastic. FMI a
preconizat, de curând, o creştere de doar 4,1 la sută în 2009 a volumelor tranzacţiilor
comerciale la nivel mondial, în scădere de la 9,3 la sută înregistrate în 2006. Cu toate că este
previzionată o încetinire a creşterii volumelor la export mai mare în cazul economiilor
avansate decât pentru economiile în curs de dezvoltare, acestea din urmă ar putea avea mai
mult de suferit de pe urma declinului în ceea ce priveşte comerţul– în special în cazul
exportatoarelor de bunuri de larg consum, având în vedere că preconizăm o posibilă scădere
cu o cincime a preţurilor bunurilor de larg consum altele decât cele petroliere în 2009.
- În plus, criza va avea un efect negativ major asupra investiţiilor în pieţele emergente. Se
aşteapta ca toate sursele externe principale de fonduri de investiţii să scadă drastic în cursul
primului val de efecte. Investiţiile de portofoliu vor scădea, deoarece teama mai mare de
riscuri determină menţinea capitalului pe pieţele interne. Deşi, în mod istoric, investiţiile
directe străine au dovedit o elasticitate mai mare la şocuri, ne aşteptăm să scadă şi ele. În
plus, ţările în curs de dezvoltare care vor putea avea acces la capital vor plăti dobânzi mai
mari, din cauza exodului spre pieţe mai sigure şi a aversiunii mai mari pentru riscuri.
- Aşa cum am evidenţiat mai sus, încetinirea globală va reduce cererea de bunuri de larg
consum şi de produse industriale, reducând câştigurile din exporturi, iar, pe măsură ce
pieţele de forţă de muncă vor scădea, lucrătorii de peste hotare vor avea, probabil, de suferit
de pe urma impacturilor disproporţionate asupra veniturilor lor, ceea ce va reduce remiterile.
Cam jumătate dintre ţările în curs de dezvoltare au început să înregistreze deficite de cont
current de peste 5 la sută din PIB, iar în anumite cazuri, deficitele se situează în jurul valorii
de 10 la sută. Aceste economii vor fi foarte vulnerabile la oscilaţiile acestor surse diverse de
finanţare externă.
- Per ansamblu, se preconizeaza, pentru 2009, o creştere a ratei investiţiilor de mai puţin de
jumătate din cea de 13 la sută înregistrată în 2007, în ţările cu venituri medii. Se aşteaptă ca
cel de-l doilea val de efecte să accentueze această încetinire.
- Datorită afluxului mare de investiţii din ultimii cinci ani, un număr extrem de mare de
proiecte de investiţii sunt deja în curs de realizare. Pe măsură ce finanţările investiţiilor vor
descreşte, este posibil să apară două consecinţe, ambele nefaste. În anumite cazuri,
471
proiectele nu vor fi terminate şi, prin urmare, vor deveni, neproductive şi vor împovăra
bilanţurile contabile ale băncilor cu împrumuturi neperformante/riscante. În alte cazuri, dacă
proiectele sunt încheiate, ele vor crea o capacitate de producţie excedentară rezultată din
încetinirea globală, sporind astfel riscul de deflaţie. Se preconizeaza că aceşti factori vor
avea drept consecinţă declinul creşterii PIB-ului colectiv al ţărilor în curs de dezvoltare la
mai puţin de 5 la sută, spre deosebire de media de peste 7 la sută din 2004-07 (vezi Figura
4).
Figura 4: Creşterea PIB-ului în ţările dezvoltate şi în ţările în curs de dezvoltare,

962-2007
Sursa: Banca Mondială, Global Development Finance 2008 (Finanţe de Dezvoltare Globală
Observaţie Liniile neîntrerupte redau trendurile temperate
- Există, de asemenea, pericolul ca fiecare dintre pieţele emergente să intre într-o criză
individuală, de exemplu dacă propria lor piaţă internă de active intră în colaps (sau chiar şi
în cazul în care valorile de piaţă reale vor suferi o cădere) şi
să slăbească propriile lor sectoare bancare.
- Căderile drastice ale burselor de valori din ţările în curs de dezvoltare au indicat deja
îngrijorările investitorilor privind viitorul pe termen mediu, iar declinul valorilor portofoliilor
poate avea, de asemenea, efecte semnificative ale
avuţiei asupra consumului, accentuând efectele încetinirii. Ţările cu deficite ale balanţelor de
plăţi şi fiscale mari vor fi cele mai vulnerabile. Factorul care va accentua problemele
economiilor în curs de dezvoltare este faptul că aceste şocuri vor fi simultane.
- În trecut, crizele majore din ţările în curs de dezvoltare s-au concentrat la nivel regional– ca
în cazul crizei financiare din Asia de Est dintre 1997-98 sau a crizei „tequilla” din America
Latină, care a avut loc în 1995. Dar epicentrul crizei actuale este situat în economiile
dezvoltate, din acest motiv ne aşteptăm ca toate regiunile în curs de dezvoltare să fie afectate
de şocuri.
Această simultaneitate sporeşte riscurile unui declin global grav.
472
Priorităţi
Totodată, exigenţa sporită a investitorilor constituie şi o şansă de a fi răsplătit pentru

promovarea unor politici sănătoase. De fapt, statele ce au promovat politici mai sănătoase s-au
descurcat mult mai bine chiar şi în toiul crizei. Care ar trebui să fie priorităţile la moment?
Acţiuni imediate pentru redresarea situaţiei în sistemul bancar ar aduce avantaje extraordinare. În
multe cazuri, problemele respective din sectorul bancar au rezultat dintr-o acţiune simultană a
declinului economic şi a vulnerabilităţilor cauzate de datoriile prea mari în valută ale
companiilor (după cum s-a întâmplat în Statele Baltice, Ungaria, Bulgaria şi România) şi ale
persoanelor fizice (cazul Statelor Baltice, Ungariei, României şi Poloniei).
O altă prioritate ar fi implementarea cadrelor de politici care să asigure sustenabilitatea şi
previzibilitatea fiscal-bugetară pe termen lung. Unele state – cum ar fi Ungaria, Polonia şi
România – au demarat deja procesul de stabilire a unor ţinte credibile pe termen mediu. Ca
rezultat, apar mai puţine surprize în politica fiscal-bugetară şi se reduce volatilitatea ciclurilor de
afaceri. Astfel, existenţa acestor cadre de politici urmează să reducă primele de riscuri de ţară şi
să contribuie la accelerarea restabilirii economiei.
Totuşi, chiar dacă pagubele cauzate de criză au fost reparate rapid, nivelul general al
primelor de risc va rămâne, probabil, mai înalt decât înainte. Aceasta va reţine ritmul creşterii
economice potenţiale, fiind o provocare majoră pentru statele cu economie emergentă. De aceea,
vor fi necesare politici de accelerare a schimbărilor structurale, ce ar duce la dezvoltarea
sectoarelor şi serviciilor mai puţin dependente de capitalul străin, la îmbunătăţirea
performanţelor de export şi la recâştigarea încrederii investitorilor internaţionali, mai reţinuţi
acum. În multe state cu economie emergentă – de altfel, ca şi în întreaga Europă continentală –
ajustarea la realităţile lumii post-criză va impune o mai mare flexibilitate a pieţelor muncii şi o
liberalizare în continuare a pieţelor de bunuri şi servicii pe întreg teritoriul Uniunii Europene.
Metode de depasire
Impulsionarea relansării economice pe pieţele emergente va depinde de acţiunile

întreprinse de autorităţi. Este necesară o combinaţie a unei abordări ferme şi pro-active pentru a
reduce nesiguranţa din sistemul financiar, eforturi pentru asigurarea unui mediu propice
afacerilor şi eficientizarea cadrului de politici ce ar reduce incertitudinile, precum şi sporirea
gradul de flexibilitate structurală, care să asigure o creştere economică potenţială mai mare. În
ultimă instanţă, opinia pieţei despre aceste reforme va determina viteza cu care statele cu
economiile emergente din Europa vor reveni la un nivel adecvat de intrări de capital care să
corespundă necesităţilor arzătoare asociate proceselor de convergenţă a veniturilor şi integrare
473
economică. Astfel, în timp ce au sporit provocările cu care se confruntă statele cu economii
emergente - au crescut, totodată, şi recompensele pentru promovarea unor politici sănătoase.
Implicarea institutiilor financiare internatioale in favoarea economiilor emergente
Beneficiind de experienţele crizelor trecute, Fondul Monetar Internaţional poate fi în

măsură să sprijine pieţele emergente în a opera ajustările necesare ale balanţelor de plăţi în
vederea unor inversări de fluxuri de capital care ar trebui să rămână doar temporare. Şi deşi
Banca Mondială nu dispune de resursele sau instrumentele necesare pentru a oferi spijin major în
ceea ce priveşte balanţele de plăţi (şi cu toate că nu aceasta este principala sarcină a acesteia), ea
va colabora îndeaproape cu Fondul Monetar International pentru a oferi asistenţă suplimentară.
Banca îşi poate prelungi substanţial împrumuturile şi subvenţiile, axându-se pe domeniile
structurale şi sociale care fac parte din mandatul său. De exemplu, recent, a fost anunţată o
oportunitate de finanţare rapidă de 1,2 miliarde de $ pentru a sprijini ţările care se confruntă cu
preţuri ridicate ale produselor alimentare. Recenta realimentare cu 41,6 miliarde de $ pentru
segmentul ţărilor cu venituri mici (cunoscută drept IDA-15 - Asociaţia Internaţională pentru
Dezvoltare) oferă resurse suficiente pentru a ajuta multe ţări în privinţa investiţiilor acestora în
infrastructură şi în sectorul social evidenţiate mai sus.
În cazul ţărilor cu venituri medii, aceasta are posibilităţile financiare de a dubla
împrumuturile BIRD (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare) de la nivelul
FY07 la aproximativ 13,5 miliarde de $. IFC poate contribui, de asemenea, în cazul în care ţările
în curs de dezvoltare ar dori să îşi recapitalizeze băncile naţionale.
Pe scurt, Banca Mondială poate sprijini ţările în a evita transformarea crizei financiare într-
o criză umanitară şi pentru a face faţă provocărilor de revigorare şi, dacă este necesar, de salvare
a sistemelor lor bancare şi pentru a adopta alte reforme financiare.
Criza monetara
Criza monetara, care mai este numita si criza balantei de plati, este criza economica care se
refera la moneda unei tari, sau a unui grup de tari. Ea apare in momentul in care valoarea ratei de
schimb a monedei variaza considerabil in raport cu alte valute fapt ce-i slabeste abilitatea de a
servi ca mediu stabil de schimb valutar. Acesta este un subsistem al crizei financiare si se
asociaza adesea cu criza economica in general. Crizele monetare pot fi deosebit de destructive
pentru economiile mici si deschise, sau pentru cele mari, dar insufucient de stabile. Guvernele
gestioneaza deobicei asemenea situatii de satisfacere a cererii excesive fata de o moneda utilizind
474
rezerva monedei nationale sau facand apel la rezervele externe. Crizele moetare sunt insotite
adesea de atacuri speculative asupra monedelor, fapt ce le destabilizeaza rata de schimb valutar.
Cauzele aparitiei crizei monetare internationale
La începutul anilor ‟20, economia mondială a suferit o severă criză de reconversiune

(1920-1921), care a determinat în perioada imediat următoare o rupere a echilibrelor, în primul
rând monetare şi a ierarhiilor care prevalaseră în secolul al XIX-lea. Criza conjuncturală a
reflectat dificultatea de a readapta economia de război condiţiilor de pace şi nevoilor
reconstrucţiei şi a exprimat profundele schimbări structurale care au marcat primul deceniu
interbelic.
Ea a luat naştere dintr-o conjunctură de supraproducţie relativă, agravată de un blocaj
prematur al plăţilor internaţionale.
O prezentare schematică a declanşării crizei ar fi următoarea:
- O cerere puternică alimentată de necesitatea reconstrucţiei în ţările devastate de război,
care s-a manifestat în domeniul materiilor prime şi echipamentelor industriale, însoţită
însă şi de o cerere a bunurilor de consum după lunga perioadă de penurie, fenomen
general de cerere a bunurilor strict necesare, dar şi a celor fără o utilitate strictă.
- Un potenţial productiv care a continuat să crească în ţările ocolite de distrugerile
războiului: SUA, dar şi Japonia, ca şi ţările tinere cum ar fi Canada, Brazilia, Argentina.
- O supraproducţie relativă a apărut în timp ce economia europeană se relansează (în
special agricultura, după demobilizarea ţăranilor).
Astfel, în timp ce ţările europene au fost nevoite să cumpere numeroase produse necesare
reconstrucţiei, mijloacele lor de plată, deja epuizate ca urmare a războiului, au început să scadă
îngrijorător, mai ales în condiţiile în care în ianuarie 1920 SUA şi-au suspendat împrumuturile
guvernamentale, iar băncile private, neliniştite de dezordinea monetară existentă în Europa şi-au
redus simţitor disponibilităţile.
Lipsa creditelor va determina diminuarea comenzilor europene fapt ce a provocat o
acumulare de stocuri în ţările furnizoare.
Astfel, clasica înlănţuire a etapelor crizei şi-a dezvoltat logica inexorabilă : exportatorii au
răspuns contracţiei pieţelor internaţionale prin scăderea preţurilor însoţită de reducerea
producţiei. Această reacţie logică a dus la diminuarea profiturilor, la numeroase falimente şi la
creşterea numărului de şomeri. Foarte afectaţi au fost agricultorii, care nu-şi pot reduce rapid
producţia şi suferă scăderi considerabile ale veniturilor ca urmare a prăbuşirii preţurilor agricole.
Treptat ansamblul cererii de pe piaţă s-a prăbuşit.
475
Cauzele acestei prime recesiuni a perioadei interbelice au fost o politică inflaţionistă
inconştientă 1 atât în interior cât şi pe plan extern – din partea SUA şi a aliaţilor lor occidentali,
urmată de restrângerea creditului în SUA prin majorarea ratei dobânzilor.
Un prim aspect al crizei monetare fusese deja revelat de scăderea cursurilor unor devize pe
pieţele valutare. În vara anului 1920, deprecierea monetară a început să fie resimţită de agenţii
economici ale căror încasări au început să fie puternic solicitate.
Lichidităţile s-au redus în mod considerabil, firmele întâmpinând mari dificultăţi în a face
faţă investiţiilor determinate de restructurări. Ele au aplicat o politică de scădere a preţurilor în
vederea accelerării rulajului capitalului, reducere care a eliminat o serie de mici întreprinzători.
Pe acest fundal, politica deflaţionistă a SUA a fost considerată principalul factor de declanşare a
recesiunii: ridicarea taxei scontului în SUA – în martie 1920 atingea 7% - avea să atragă
disponibilităţile de capitaluri europene pe termen scurt şi aşa destul de reduse. SUA au evitat
astfel direcţionarea fluxurilor de aur îndeosebi către America de Sud care atrăgea investiţii
considerabile.
Scurta recesiune din 1920-1921 a conturat divergenţa dintre interesele deflaţioniste ale
furnizorilor de capitaluri şi cele ale debitorilor cărora o politică inflaţionistă le era favorabilă.
Solidaritatea dintre puterile aliate în timpul războiului avea să se destrame rapid şi, în locul unei
armonizări a politicilor internaţionale monetare, de credit şi comerciale, au început să se
manifeste consecinţele divergenţei politicilor deflaţioniste – SUA şi Marea Britanie – şi
inflaţioniste – Franţa până în 1926 şi majoritatea statelor din Europa Centrală şi Sud-Estică.
În 1922 un nou echilibru a fost stabilit o dată cu resorbţia stocurilor excedentare. Criza a
pus în evidenţă fenomenele de dezechilibru între cerere şi ofertă la scară mondială, a arătat
distorsiunile între preţurile materiilor prime şi ale produselor industriale, favorizând adoptarea de
măsuri protecţioniste şi a evidenţiat în special gravitatea dezordinii monetare de după război.
Ca urmare a politicii monetare aplicate în anii războiului 2, Europa s-a confruntat în cursul
perioadei interbelice cu inflaţia, fenomen de o însemnătate capitală pentru explicarea proceselor
economice interbelice.
Istoria monetară a Europei între 1914 şi 1939 a fost comparată cu o piesă de teatru în trei
acte: primul act cuprinde războiul, cursul forţat, inflaţia; al doilea încercarea de revenire la
stabilitate monetară prin restabilirea legăturii între monede şi aur; al treilea este deschis de criza
economică, ale cărei repercusiuni au fost exprimate prin suita de devalorizări monetare de după
1931
3. În timpul războiului, dar şi după război, evoluţia preţurilor interne şi a raporturilor dintre
valute au cunoscut fluctuaţii bruşte şi imprevizibile, ceea ce pentru contemporanii obişnuiţi cu
relativa stabilitate a acestora reprezenta o adevărată calamitate. Creşterea masei monetare,
476
asociată cu presiunea cererii de bunuri şi servicii au determinat – după o stabilitate de aproape
două decenii – încă din timpul războiului, creşterea severă a preţurilor: după creşterea din
perioada 1913-1920, recesiunea din perioada 1920-1921 a determinat scăderea preţurilor,
respectiv tendinţa spre „normalizare”.
Statele care au aplicat după 1920 o politică deflaţionistă au înregistrat revenirea şi
stabilizarea la un nivel cu 50% (Marea Britanie, SUA), respectiv 100% (Japonia) superior celui
antebelic. Pentru statele angajate pe calea inflaţiei revenirea a fost temporară (cazul Franţei,
Italiei sau Belgiei) sau a lipsit cu desăvârşire (cazul Germaniei până în 1924, României şi
Bulgariei).
Revenirea păcii presupunea, în optica oamenilor de rând, a oamenilor de afaceri, ca şi a
elitei politice, reîntoarcerea la situaţia monetară anterioară războiului; comerţul urma să revină la
normal, iar moneda să redevină ceea ce a fost. Însă aprecierea posibilităţilor s-a dovedit
optimistă, chiar eronată, modificările survenite nefiind cântărite în raport cu profunzimea
implicaţiilor.
Învingătorii aveau aceleaşi dificultăţi ca şi învinşii, iar instabilitatea economică şi inflaţia s-
au manifestat în forme şi proporţii neaşteptate pentru analiştii situaţiei. Economiile tuturor
statelor beligerante au suportat urmările uzurii echipării industriale, ale distrugerilor şi
bulversării sociale, iar revenirea la condiţiile păcii comporta un efort la fel de mare, dacă nu
chiar mai mare, decât cel al trecerii la economia de război.
Toate statele beligerante au cunoscut o sporire a inflaţiei şi accentuarea deprecierii interne
a monedei. Adăugând la acestea şi problemele legate de reglementarea datoriilor externe, crizele
sociale interne, a fost firesc ca domeniul monetar să fie afectat în ansamblul său, iar găsirea
remediilor să comporte un timp îndelungat. Întrucât cheltuielile refacerii postbelice depăşeau
veniturile, guvernele şi-au echilibrat în continuare bugetele prin apelul la creditul intern şi la
emisiunea monetară.
Deprecierea sistematică a fost mijlocul ales de unele guverne pentru rezolvarea
dificultăţilor refacerii şi „prin urmare, la fel ca războiul, pacea a fost finanţată prin intermediul
inflaţiei”
4. Aceasta a încurajat speculaţiile în dauna investiţiilor, a umflat artificial rezultatele
producţiei, a denaturant concurenţa internaţională şi a afectat toate categoriile sociale cu venituri
relativ fixe.
Tendinţele inflaţioniste s-au redus în perioada de avânt 1924-1929 – în care majoritatea
ţărilor încearcă să revină la etalonul aur 5 – pentru ca în anii crizei economice să se ajungă la
abandonarea definitivă a acestui system de către marile puteri.
477
Într-un raport prezentat Societăţii Naţiunilor în 1924 asupra esenţei dezvoltării şi efectelor
inflaţiei în Europa Centrală între 1919 şi 1924, economistul maghiar Elemer Hantos arăta:
„cursul monedei este, la urma urmei, o problemă politică…Principalul motor al inflaţiei este
voinţa statului de a o provoca”. Deprecierea sistematică a monedelor a fost principalul mijloc
ales de un grup de naţiuni pentru a-şi rezolva problemele o dată cu reinstalarea păcii. „ …ca şi
războiul, pacea a fost finanţată tot prin inflaţie”.
În ţările lovite de inflaţie deprecierea monedelor a stimulat exporturile şi le-a permis
trecerea la ofensivă pe pieţele mondiale
6 . Aproape toate guvernele au avut ezitări, au procedat la tatonări. Experţii şi-au confruntat
părerile, rezolvarea problemelor monetare fiind o preocupare de prim ordin şi constantă în întreg
deceniul al treilea. S-a considerat, pe bună dreptate, că între dezordinea monetară, pe de o parte,
şi dezordinea economică şi socială, pe de altă parte, există o strânsă legătură, toate ţările având în
atenţie reforme menite să instituie o monedă stabilă. Diversitatea cazurilor a imprimat şi
diversitatea soluţiilor şi a ritmurilor acestor reforme.
Astfel, după ce în timpul războiului monedele au fost supuse cursului forţat, urmat adesea
de inflaţie, între 1925 şi 1930 în Europa s-au succedat stabilizări monetare, cu sau fără
devalorizare în raport de paritatea antebelică. Concomitent a fost instituit etalonul aur-devize
care a înlocuit etalonul aur.
Definitorie pentru perioada 1920-1930 a fost renunţarea la sistemul Gold Specie Standard
şi adoptarea sistemelor Gold Bullion Standard şi Gold Exchange Standard
7. Dacă primul echivala cu o convertibilitate limitată în aur, cel de-al doilea lega practic
acoperirea emisiunilor din ţările mai puţin dezvoltate de monedele statelor puternice. Etalonul
aur-devize, prin crearea unei tendinţe separatiste, a stat la baza conturării unor relaţii bilaterale
sau – în cazul mai fericit al blocurilor sau zonelor valutare – al unor relaţii multilaterale.
Bilateralismul s-a extins din sfera monetară în cea a schimburilor internaţionale, constituind
poate principala cauză a tendinţelor de regionalizare şi autarhizare.
Inconvertibilitatea biletelor şi interdicţia deplasării aurului au constituit punctul de plecare
al instabilităţii generale a valutelor. Dislocarea mecanismului monetar aur, la care s-au adăugat
restricţiile şi dezechilibrele fluxurilor de mărfuri, adaptate necesităţilor războiului, au făcut ca
monedele să nu se mai raporteze între ele pe o piaţă uniformizată prin aur, ci în funcţie de
evoluţia puterii de cumpărare internă, diferită de la ţară la ţară.
În timpul conflictului discrepanţele nu au fost foarte mari, datorită politicii prudente în
domeniul devizelor practicată de toate guvernele, iar în ţările Antantei ca urmare a solidarităţii
financiare bazate pe creditul american. Agravarea crizei monetare în primii ani postbelici a
478
exprimat concomitent ritmurile diferite ale inflaţiilor, evoluţia inegală a preţurilor interne,
precum şi dezorganizarea schimburilor.
Creşterea preţurilor de en gros, preţuri directoare ale economiei, între 1919 şi 1924,
măsoară amploarea inflaţiei în principalele ţări. Dezordinea monetară este mai gravă în ţările
învinse şi în cele devastate de operaţiuni militare.
Deprecieri monetare accentuate au avut loc în Germania, Rusia, Austria, Ungaria, Polonia,
România. Exprimate în cifrele circulaţiei monetare situaţia a evoluat astfel : Germania de la 22,2
miliarde mărci la sfârşitul anului 1918 atinge 496 cvintilioane la 31 decembrie 1923, puterea de
cumpărare a mărcii scăzând de un trilion de ori faţă de 1914; Rusia a cunoscut o creştere a
circulaţiei de la 18,36 miliarde ruble în 1917 la 320.497 miliarde în 1922, cu o scădere practic la
zero a puterii de cumpărare; Austria de la o circulaţie de 4,7 miliarde coroane la începutul anului
1919 a ajuns la 4.080 la sfârşitul lui 1922; Polonia de la o circulaţie de 1 miliard de mărci în
1918 a ajuns la 596.244 miliarde de mărci în martie 1922; România de la circa 1 miliard lei în
1916 a ajuns la 13,7 miliarde la sfârşitul lui 1921
8. Pentru multe state europene s-a pus problema constituirii sistemelor monetare naţionale,
or a reorganizării acestora în funcţie de transformările politico- survenite.
Astfel, dacă în Europa anului 1914 funcţionau nouă sisteme monetare diferite, după
modificările din deceniul al treilea în cele 26 de state europene existau 22 de sisteme monetare
9. Refacerea şi dezvoltarea economică postbelică depindeau de rezolvarea problemelor
sistemelor monetare naţionale, iar ca soluţii au fost propuse la nivel european trei variante:
revalorizarea monedei; circulaţia paralelă; devalorizarea sau stabilizarea monedei prin
convertibilitatea la un curs nou, inferior celui legal, însă apropiat de nivelul determinat de
deprecierea monetară.
10. Există trei categorii de stabilizări. O primă categorie este reprezentată de revenirea la
paritatea aur, situaţie caracteristică ţărilor mai puţin afectate de război, a căror monedă s-a
depreciat puţin sau nu s-a depreciat deloc. Astfel, ţări neutre ca Elveţia, Olanda, Suedia,
Danemarca, Norvegia, Spania, iar dintre foştii beligeranţi, Marea Britanie, au fost în situaţia de a
declara că moneda lor este identică cu cea antebelică din punctul de vedere al definirii aur.
Excepţie făcând Olanda şi Elveţia, care şi vor încerca, temporar, să revină la o circulaţie deplină
a aurului, vechiul
sistem nu a fost, practic, restabilit.
Un alt grup de state şi-a stabilizat moneda după o devalorizare parţială. Este cazul Belgiei,
Italiei, Finlandei, Franţei, României, Iugoslaviei etc., care şi-au redefinit moneda printr-o
cantitate de aur mai mult sau mai puţin redusă faţă de situaţia antebelică.
479
Al treilea grup de state a ajuns a-şi stabiliza moneda după ce au trecut printr-o prăbuşire
totală a acesteia: Germania, Rusia, Polonia, Austria, Ungaria.
Între ţările europene au existat deosebiri şi în privinţa organizării sistemului monetar
naţional. Modificările teritoriale survenite după război au făcut ca unele state (Regatul Sârbo-
Croato-Sloven, România) să se găsească în ipostaza de a-şi extinde vechiul sistem monetar în
noile graniţe, de a proceda la o unificare monetară ; statele nou apărute pe harta Europei
(Cehoslovacia, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania) au fost în situaţia de a-şi construi sisteme
monetare proprii.
Dincolo de multitudinea situaţiilor concrete, au existat în politica monetară a statelor
anumite trăsături generale, reflectând o condiţionare de ansamblu a soluţionării problemelor
specifice. Aceste căi de convergenţă au impus respectarea unor condiţii precise, care sunt
aceleaşi în cazuri diferite, pentru atingerea stabilizării monetare. Între condiţiile politice,
elementară este existenţa unei guvernări stabile, cu o politică ferm îndreptată spre crearea
condiţiilor unei economii şi monede stabile.
Între condiţiile economice, esenţială este echilibrarea veniturilor şi cheltuielilor statului. De
asemenea, programul redresării monetare alcătuit de specialişti trebuia să fie pus în practică de
oamenii politici a căror înţelegere a fenomenului economic să nu fie orbită de demagogia
politică.
Din punct de vedere tehnic, esenţială este existenţa unui organism oficial care îşi asumă
sarcina de a schimba într-un raport fix biletele de bancă contra devize şi invers. Pentru a se
ajunge la aceasta, experienţa a arătat că rezerva în aur în acoperirea bancnotelor nu este strict
necesară.
Esenţială pentru stabilitatea monedei este starea normală şi echilibrată a balanţei conturilor,
în această balanţă un rol important având mişcarea capitalurilor. Orice factor care
dezechilibrează balanţa comercială, mai ales evaziunea capitalurilor, reprezintă un factor de
destabilizare monetară. De mare importanţă s-a dovedit a fi echilibrul bugetar – proasta gestiune
a finanţelor publice atrăgând teama de inflaţie şi îndoială în stabilitatea monedei – o monedă
stabilă bazându-se pe o gestiune financiară sănătoasă.
Deplasarea internaţională a capitalurilor a fost puternic influenţată de politicile
socializante, care au provocat aproape instantaneu exodul capitalurilor, cu repercusiuni imediate
asupra cursului valutar, deci a stabilizării monetare. Între etalonul-aur, anterior primului război
mondial, şietalonul aur devize, instituit prin reformele monetare din deceniul al treilea, a existat,
impusă de condiţiile războiului, etapa demonetizării aurului.
Întrucât s-a considerat că schimburile internaţionale stabile nu pot fi realizate decât prin
utilizarea aurului, în condiţiile în care stabilitatea internă poate fi asigurată şi fără circulaţia
480
aurului, soluţia etalonului aur-devize permitea convertirea valutei naţionale fie în aur, fie în
valute străine.
Moneda acelor ţări care efectiv au practicat, numai pentru transferuri externe, convertirea
monedei proprii în aur (este cazul lirei sterline, francului francez, francului elveţian) devine
valuta forte a ţărilor care nu practică decât convertirea în valută străină, respectiv a majorităţii
ţărilor europene.
Activitatea în domeniul monetar şi impactul acesteia asupra relaţiilor economice
internaţionale în perioada interbelică a impus căutarea şi găsirea unor soluţii pentru depăşirea
unor situaţii fără precedent. Însă, interesele divergente manifestate pe plan internaţional au
condus la eşecul conferinţelor economice şi financiare desfăşurate în perioada interbelică, eşec
ce a determinat în rândul statelor agrar-industriale, exportatoare de materii prime, căutarea unor
soluţii proprii ce au luat forma înţelegerilor economice regionale.
Cuvinte - cheie
Criza economica,
Tari in curs de dezvoltare,
Cauzele crizelor economice,
Trasaturi ale crizelor economice,
Solutii de combatere a crizelor economice mondiale,
Politici anticriza.
481
Capitolul 17. Subdezvoltarea economică şi asistenţa financiară pentru
dezvoltare
Obiective de studiu:
 A se familiariza cu notiunea de subdezvoltare economica si cu principalele definitii/viziuni

date de diferite curente;
 A cunoaste principalii indicatori ai subdezvoltarii;
 A sti criteriile de clasificare a tarilor lumii conform ONU;
 A identifica caracteristicile comune ale tarilor subdezvoltate;
 A analiza principalele viziuni si teorii privind geneza subdezvoltarii;
 A identifica strategii si politici de eradicare a subdezvoltarii.
Cuvinte cheie: subdezvoltare, dependenţă economică, culturală şi tehnologică,

mortalitate infantilă, durata medie de viaţă, nivel redus al productivităţii, insuficienta de capital
şi investiţii, somaj, munca copiilor, foame, speranţa de viaţă, grad de alfabetizare, Human
Development Index H.D.I., specializare îngustă, disproporţii între sectoare, creştere
demografică;Teorii despre geneza subdezvoltarii, disproporţii între sectoare, creştere
demografică. Dezvoltarea spre interior, dezvoltarea spre exterior, dezvoltare endogena, politici
de industrializare, creşteri polarizate, poli de creştere, ajutor internaţional pentru dezvoltare,
raport de schimb echitabil, noua dezvoltare.
17.1. Conceptul subdezvoltării economice

În fond, economiştii de formaţie neoclasică şi neoliberală (W.W.Rostow, A.Samuelson,
G.M.Meir, Rudleff Marell ş.a.) dau termenului de subdezvoltare o încărcătură de “nedezvoltare”
sau de “întârziere temporară în dezvoltare”, fie din cauza insuficienţei resurselor naturale, fie din
cauza creşterii demografice accelerate.
Economiştii eterodocşi din ţările dezvoltate (François Perroux, Joan Robinson, Gunnar
Myrdal ş.a.) arată că subdezvoltarea este o stare paralelă a unor sectoare sau economii de tipuri
diferite, prin dependenţa financiară de ţările dezvoltate, prin multiplicarea “cercurilor vicioase”
ale subdezvoltării. Ives Lacoste scria că subdezvoltarea este definită ca “un ansamblu de
fenomene complexe şi interdependente care se traduc prin inegalităţi flagrante de bogăţie şi
mizerie, prin stagnare, prin întârziere relativă faţă de alte ţări, prin potenţialul de producţie care
nu progresează atât cât ar fi posibil, printr-o dependenţă economică, culturală şi tehnologică.
Subdezvoltarea este, aşadar, o stare specifică, cu un rol, de asemenea, specific, în economia
mondială contemporană, prin care statele respective se deosebesc net de alte grupe de state, în
special de grupa celor dezvoltate din punct de vedere economic.
482
Deşi există, cum se vede, aprecieri diferite, grupa ţărilor subdezvoltate se delimitează de
cele dezvoltate pe baza criteriului economic (venit mic pe locuitor, predominanţa agriculturii
tradiţionale, industrie şi infrastructură înapoiate, predominarea tehnicilor depăşite moral, grad
scăzut de valorificare a resurselor, investiţii scăzute şi ineficiente, ritm foarte redus de creştere a
producţiei pe locuitor, nesatisfacerea nevoilor elementare ale populaţiei (nealimentaţie,
subalimentaţie, boli, etc.).
Pentru a ilustra complexitatea acestei noţiuni se propun următorii indicatori care să
constituie criteriile subdezvoltării: de ordin demografic (natalitate,fecunditate, mortalitate
infantilă, durata medie de viaţă, tinereţea sau bătrâneţea populaţiei); de consum (alimentar,
nealimentar, consum de energie mecanică, oţel, ciment); de producţie şi organizare economică
(ponderea sectorului primar, secundar, terţiar şi cuaternar, juxtapunerea termenilor şi structurilor
economice, nivelul redus al productivităţii, tehnicile arhaice, randamentele scăzute, exporturile
preponderente de materii prime, slăbiciunea acumulării de capital şi investiţii etc.); de ordin
sociologic (veniturile mici şi nivelul de viaţă, arhaismul structurilor sociale, absenţa clasei medii,
amploarea şomajului, folosirea muncii copiilor, prezenţa femeii în societate, proporţia
analfabetismului, defectuozitatea sistemului sanitar etc.).
Naţiunile Unite au definti ca limită a sărăciei absolute ca fiind nivelul veniturilor de 1 dolar
pe zi, ajustat cu paritatea puterii de cumpărare. Astăzi aproximativ 1,3 miliarde de oamenii
trăiesc sub această limită a sărăciei.
PNUD identifică 9 probleme majore ale ţărilor subdezvoltate:
1. speranţa de viaţă - a crescut mult în ultimii 30 de ani ajungând la o medie de 63 de ani,
iar în unele ţări chiar la 70
2. sănătatea – doar 2/3 din populaţia acestor ţări are acces la serviciile de sănătate; 1,3
miliarede de oameni nu au acces la apă potabilă, iar în Africa Subsahariană un adult din
40 este seropozitiv
3. hrana – în ultimii 30 de ani numărul ţărilor în care s-a asigurat necesarul de hrană s-a
dublat de la 25 la 50. Totuşi 15% din populaţia lumii nu are hrană suficientă, iar un
copil din 3 suferă de malnutriţie
4. educaţia – gradul de alfabetizare a crescut la 65%, restul d populaţiei adulte fiind
analfabetă
5. venituri şi sărăcie – 1,3 miliarde trăiesc în sărăcie absolută, definită prin venituri prea
mici pentru a asigura mijloacele de subzistenţă. În Africa aproape jumătate din
populaţie se află sub pragul de sărăcie
483
6. copii – în ultimii 30 de ani, mortalitate infantilă a fost redusă cu mai mult de 50%, dar
cu toate acestea malnutriţia şi bolile în general ucid mai mult de 34.000 de copii în
fiecare zi
7. femeile – două treimi din totalul analfabeţilor din ţările cele mai sărace ale lumii sunt
femei. Femeile acced într-un număr de două ori mai mic decât bărbaţii în învăţământul
superior
8. securitate – aproximativ 35 de milioane de oameni sunt refugiaţi
9. mediul – în ultimii 20 de ani ponderea familiilor rurale cu acces la apă potabilă a
crescut de la sub 10% la 60% - pădurile tropicale sunt distruse în fiecare secundă cu o
suprafaţă egală cu mărimea unui teren de fotbal.
17.3.2.Tipologia tarilor in curs de dezvoltare, criterii si indici.
Aceste tari formeaza o grupare specifica, caracterizate prin trasaturi comune, prin rol si loc
specifice in economia mondiala contemporana. Analiza se face comparand nivelul de dezvoltare
economico-sociala a statului, locul si rolul lor in cadrul comunitatii internationale, participarea
lor la progresul material si distributia rezultatelor lui. Nivelul dezvoltarii umane expresia
gradului de dezvoltare si utilizare a potentialului material si uman al unei economii nationale, a
masurii in care natiunea respectiva foloseste factorii de productie, ii combina si structureaza,
pentru a obtine maximul de eficienta si profitabilitate. Se utilizeaza un numar mare de indicatori
pentru a stabili ierarhia mondiala: PNB cel mai folosit, fiind si cel mai expresiv, dar cu
deficiente...
Intre evolutia PNB/locuitor si dinamica calitatii vietii exista o relatie de dependenta.
Aceasta numai in masura in care sporul de venit este utilizat pentru dezvoltarea invatamantului, a
ocrotirii sanatatii, a reducerii saraciei absolute .. Din 1990 ONU a introdus o noua modalitate de
masurare a nivelului de dezvoltare a tarilor prin combinarea mai multor indicatori in cadrul unui
sistem al indicatorilor dezvoltarii umane (Human Development Index H.D.I.). Cuprinde 3
componente de baza ale dezvoltarii umane: longevitatea; cunostintele; standardul de viata. Prin
combinarea valorilor acestui grup de indicatori se determina pentru fiecare tara nivelul valoric al
indicatorilor dezvoltarii umane. Raport ONU/94 asupra dezvoltarii umane, tarile se impart in 3
grupe: cu nivel ridicat al dezvoltarii umane, cu o valoare H.D.I. de 0,800 si peste, cu nivelul
mediu cu HDI intre 0,500-0,799, nivelul scazut de dezvoltare umana, cu o valoare a HDI de sub
0,500.
484
17.2. Trăsăturile, cauzele şi căile de depăşire ale subdezvoltării economice
În toate scrierile economice se remarcă următoarele caracteristici comune ale stării de

subdezvoltare:
a) deformarea structurală a economiilor naţionale ale ţărilor subdezvoltate se exprimă într-
o specializare de ramură îngustă, în existenţa unor disproporţii între sectoarele primar,
secundar, terţiar şi cuaternar, în dezechilibrul dintre industria prelucrătoare şi
agricultură. Tările subdezvoltate practică agricultura într-o asemenea măsură încât
aceasta deţine un loc de 5 ori mai mare decât al ţărilor dezvoltate cu crearea PIB, deşi
sunt importatoare de cereale şi produse agricole. Din cauza nivelului scăzut al
producţiei, ceea ce determină pe mulţi locuitori ai acestor ţări să-şi asigure traiul din
ocupaţii pasagere, ponderea serviciilor în structura PIB este aproape egală cu aceea a
ţărilor dezvoltate. Gradul redus de diversificare a ramurilor generează rigiditate,
capacitate redusă de adaptare la cerinţele economiei moderne.
b) nivelul scăzut al veniturilor este în dezacord cu satisfacerea necesităţilor elementare ale
populaţiei. Acesta este urmarea gradului redus de dezvoltare a producţiei, comparativ
cu acela al ţărilor dezvoltate şi cu posibilităţile ştiinţei contemporane şi se referă la
capacitatea restrânsă de prelucrare eficientă a resurselor naturale şi de ocupare a forţei
de muncă, un pluralism tehnologic care cuprinde o multitudine de tipuri de tehnici şi
tehnologii, de la cele arhaice la cele avansate, la insuficienţa infrastructurii sub forma
reţelelor de drumuri, căi aeriene, mijloace de aprovizionare cu apă şi energie a
populaţiei, o logistică înapoiată a învăţământului, culturii, ocrotirii sănătăţii, cercetării
ştiinţifice etc.
c) decalajele privind starea populaţiei sunt imense. Astfel, creşterea demografică a ţărilor
subdezvoltate este excesiv de mare. În ultimii 50 de ani aceasta a cunoscut o adevărată
explozie, ritmul mediu al creşterii populaţiei fiind de 2,5% faţă de 1% în ţările
dezvoltate. Ponderea populaţiei ocupate în agricutură, în totalul populaţiei active,
variază între 65%-83% comparativ cu 5-22% în ţările dezvoltate. În aceste ţări rata
aflabetizării coboară la 17% în Mali, 13% în Burkino Faso şi 12% în Somalia.
d) capacitatea ştiinţifică şi tehnologică indică un grad şi mai pronunţat al rămânerii în urmă
a acestor ţări: 10% din numărul savanţilor şi cercetărilor, 5% din parcul mondial de
aparatură electronică pentru prelucrarea datelor, 3% din totalul mondial de brevete şi
invenţii şi 1% din producţia de circuite imprimate revin la 82% din populaţia mondială
ţărilor subdezvoltate.
e) coexistenţa mai multor tipuri de economie îmbrăţişează atât sectorul natura, cât şi
economia de piaţă mixtă (mica producţie de mărfuri) şi economia de piaţă intensivă (în
485
sectoarele moderne). Dezvoltarea economică are un pronunţat caracter extensiv şi de
dependenţă de “factorul extern”, de participare la sensibilitate deosebită faţă de evoluţia
economică mondială de efectul destabilizator al oscilaţiilor ciclice ale diviziunii
mondiale a muncii. Ea înregistrează o dependenţă faţă de ţările dezvoltate a amplificat
problema datoriei externe a ţărilor nedezvoltate. Utilizarea acestor credite, cu
predilecţie pentru consumul imediat, ca şi practicarea unor dobânzi ridicate, transformă
creditul internaţional într-o frână a dezvoltării.
f) existenţa unor sisteme economice şi a unor structuri eterogene se găsesc într-o
permanentă ajustare, consolidare şi tranziţie. Aceste sisteme economice pluraliste
constau în economia naturală, de schimb şi de comandă, care se împletesc cu existenţa
a numeroase forme şi tipuri de proprietate. În ţările cele mai subdezvoltate predomină
gospodăria patriarhală, obştească, în care organizarea de tip liberal şi feudal se îmbină
cu economia naturală şi de subzistenţă. În altele, rolul statului în economie a făcut să
apară sistemul economiei mixte.
Profesorul J.K.Galbraith distinge trei variante majore în economia subdezvoltată: varianta
I, caracterizată prin lipsa unei baze culturale minime (Africa subsahariană); varianta II, dominată
de structuri sociale retrograde şi sclerozate (America Latină, Iran, Irak, Siria) şi varianta III, care
particularizează o dispoziţie accentuată a factorilor de producţie, de exemplu, între numărul
foarte mare al populaţiei şi suprafaţa de pământ cu totul insuficientă (India, Indonezia, Pakistan).
Lumea subdezvoltată poate prezenta unele trăsături generale ca: dominaţia externă asupra
finanţelor, economiei şi tehnicii, vulnerabilitatea ei în comerţul internaţional, povara crescândă a
datoriei externe, destructurarea ramurilor economice şi dezarticularea agriculturii, ca urmare a
dependenţei de ţările din Nord, şi inflaţia.
17.3.4. Teorii despre geneza subdezvoltării

Teorii ale gândirii neoclasice din ţările dezvoltate privind originea subdezvoltării
Ei susţin că apariţia subdezvoltării este generată de unele blocaje datorate dotării insuficiente cu
factori de producţie a acestor ţări, insuficienţa resurselor naturale, de creşterea rapidă a
populaţiei, e absenţa capitalului. Lipsa de capitaluri determină investiţii mici, acestea au un grad
scăzut de ocupare a forţei de muncă şi, respectiv, cererea de capitaluri este redusă, iar, pe de altă
parte, insuficienţa capitalurilor determină venituri reale mici ale populaţiei, acestea – o piaţă
restrânsă, - investiţii foarte mici, investiţii reduse, forţă de muncă neocupată, iar aceasta –
venituri foarte mici şi, deci, ofertă de capital mică.
Teorii ale gânditorilor contestatari din ţările dezvoltate despre cauza subdezvoltării
486
Teoria contestatară aparţine lui François Perroux, Gunnar Myrdal, Joan Robinson, Jacques
Austruy, Jean Freyssi, J.M.Albertini ş.a., care recunosc inegalitatea externă a ţărilor
subdezvoltate în raport cu cele dezvoltate, dar contestă această stare. Astfel, Perroux combate
teoria echilibrării spontane a economiilor prin mecanismul pieţei şi arată că, în realitate, se
desfăşoară competiţia în cadrul căreia învingătorul este “mai bine dotat”, iar cel învins se
caracterizează prin caracterul dominat al economiei, exprimat prin balanţa deficitară de plăţi
externe, în principal a comerţului internaţional pe care o au toate ţările subdezvoltate. În al doilea
rând, economia ţărilor subdezvoltate este, după părerea lui Fr.Perroux, nearticulată, în sensul că
fluxurile economice şi de informaţii şi preţurile nu sunt omogene datorită
dinamismului acestora, a existenţei unor “insule” mai dezvoltate într-un ocean înapoiat.
Teorii economice din ţările subdezvoltării
Economiştii care provin din ţările subdezvoltate, şi îndeosebi din lumea latină, pun o viguroasă
opinie în chestiunea originii subdezvoltării inegalităţilor lumii contemporane, contradicţiilor şi
blocajelor. Teoria “economiei periferice” este o contribuţie însemnată a gândirii economice
latino-americane, a elucidării genezei subdezvoltării, a studierii structurilor şi mecanismelor
acestui fenomen. Această teorie a fost considerată drept cea mai progresistă concepţie care a stat
la baza strategiilor de dezvoltare, în cea mai mare parte, a ţărilor latino-americane. Conform
acesteia, până în sec. XVIII-XIX, nici o ţară nu era mai înaintea altora; stratificarea lor în ţări
dezvoltate şi ţări subdezvoltate s-a făcut după aceea. Începe era revoluţiilor industriale, care
dintr-un motiv sau altul s-au produs mai întâi în ţările din Nord-Estul Europei. Celelalte au rămas
încet-încet în urma acestei zone şi astfel, s-a format un “centru” şi o “periferie”. Susţinătorii
teoriei “economice periferice” văd subdezvoltarea în produsul istoric al formării “centrelor”, în
colonialism şi neocolonialism.
“Periferiei” îi revenea rolul de a furniza materii prime, energie şi produse agroalimentare
“centrul”, primind în schimbul acestora produse manufacturate. În timp ce “centru” îşi dezvolta
industria şi introducea progresul tehnic în toate ramurile, în “periferie” se dezvolta doar industria
extractivă şi exportul în măsura impusă de interesele “centrului”, folosind în celelalte ramuri
tehnologia veche. În consecinţă, răspândirea inegală a progresului tehnic a avut un rol hotărâtor
în împărţirea lumii în cei doi poli – “centru” şi “periferie”. Pătrunderea mai accelerată a
progresului tehnic în “centru” decât în “periferie”, concentrarea lui în ţările industrializate au
fost, după părerea lui Raul Prebisch, factori hotărâtori în perpetuarea şi adâncirea decalajelor
dintre cele două categorii de ţări. Concentrarea roadelor progresului tehnic la “centru” permite ca
venitul real pe cap de locuitor, obţinut în urma creşterii productivităţii muncii, să crească mult
mai rapid decât la “periferie”.
487
Teorii ale strategiilor de eradicare a subdezvoltării
Cum s-a spus, dezvoltarea este – teoretic – dorită de toată lumea. De aceea, comunitatea
internaţională a sprijinit elaborarea strategiilor dezvoltării “lumii a treia”, dintre care se detaşează
următoarele trei tipuri sau modele: tipul sau modelul dezvoltării spre interior; modelul
dezvoltării înspre exterior; modelul dezvoltării endogene. Tipul strategiei dezvoltării înspre
interior pune creşterea economică, sporirea venitului naţional şi în special industrializarea în
centrul procesului de dezvoltare, substituind importurile cu produse autohtone şi promovând
exportul cu toate activităţile statale – puterile vamale, fiscale, monetare şi comerciale, în timp ce
strategia “dezvoltării spre exterior” urmăreşte accelerarea dezvoltării pe baza participării mai
intense a economiilor naţionale la relaţiile economice internaţionale, în vederea obţinerii de cât
mai multe mijloace de plată şi în transformarea acestora în factori de producţie pentru atingerea
obiectivelor dezvoltării economice. Această strategie a fost aplicată de către ţările
latinoamericane, în cadrul “Alianţei pentru progres”, dar şi de câteva ţări din Sud-Estul Asiei –
Filipine, Singapore etc., urmărind de la început să asigure condiţii economice şi sociale foarte
atrăgătoare pentru capitalul străin.
Strategia sau modelul dezvoltării endogene constă în considerarea ca un proces foarte
complex a dezvoltării, care integrează toate ramurile producţiei sociale, îndeosebi industria şi
agricultura într-un optim economic, social, politic, cultural şi educaţional.
Aceste programe au în vedere faptul că depăşirea subdezvoltării este înainte de toate o
problemă a ţărilor respective, că efortul propriu al fiecărui popor nu poate fi înlocuit cu nici un
ajutor din afară.
Direcţiile principale de acţiune sunt:
 dezvoltarea agriculturii în corelaţie cu promovarea unor politici de industrializare a
produselor agricole;
 industrializarea bazată pe subramuri care pot valorifica efficient resursele naturale şi de
muncă proprii;
 progresul tehnico-ştiinţific al investiţiilor şi inovaţiilor;
 � formarea de cadre calificate şi înalt specializate naţionale, în concordanţă cu nevoile
stringente ale economiei şi cu tendinţe de perspectivă ale ştiinţei şi tehnicii, în care scop
va fi redus sau limitat fenomenul de brain-drain (exodul creierelor);
 formarea capitalului şi realizarea de investiţii considerate pentru primele direcţii principale.
După părerea lui A.Schirschmann, folosirea cât mai eficientă a acumulării în ţările
subdezvoltate ar impune o strategie a investiţiilor pe baza “creşterii polarizate” sau
“dezechilibrate” a economiei, considerând că este necesară o concentrare a investiţiilor în câteva
domenii numite “poli de creştere” care antrenează şi celelalte sectoare ale economiei.
488
Fiind o problemă, în primul rând a popoarelor în cauză, nu trebuie omise condiţiile
interdependenţelor economice, fără de care nu poate fi abordat efortul propriu, problema
finanţării dezvoltării. Aceasta presupune, pe de o parte, ajutorul internaţional pentru dezvoltare,
şi pe de alta, acordarea de împrumuturi din partea, în special, a Băncii Mondiale. În acest
context, este necesară promovarea unor măsuri de sprijinire a exporturilor ţărilor subdezvoltate,
de realizare a unui raport de schimb echitabil în relaţiile cu ţările dezvoltate. Acordarea de
asistenţă tehnică şi financiară reprezintă o formă importantă de sprijin în acţiunea de înlăturare a
subdezvoltării. Iată de ce strategia internaţională a dezvoltării afirmă că responsabilitatea
primordială pentru dezvoltarea ţărilor subdezvoltate le revine lor.
Totuşi, este indispensabil ca comunitatea internaţională să ia măsuri eficiente pentru a
crea un climat pe deplin propice eforturilor depuse de ţările subdezvoltate pe plan naţional şi
colectiv, pentru realizarea obiectivelor lor de dezvoltare.
Dar, din păcate, rezultatele primilor ani scurşi de la adoptarea ultimei strategii sunt
departe de a îndreptăţi aprecieri optimiste, căci factorii perturbatori ai economiei i-au accentuat
tendinţele de împărţire şi reîmpărţire a lumii în sfere de influenţe. Încercările de reluare a
dialogului Nord-Sud au eşuat. De aceea, se poate vorbi de cel puţin două categorii în strategii:
convenţionale (ortodoxe) şi neconvenţionale (eterodoxe). În prima, este expus punctul de vedere
al Nordului, în care Milton Fiedman afirmă că “locomotive capitalistă” ar antrena după sine, în
mod spontan, pe baza regulilor cererii – ofertei, tot restul ţărilor în direcţia dezvoltării, în timp ce
secunda are în vedere un ansamblu coerent de schimburi structurale cu caracter radical pe plan
intern şi internaţional În orice caz, din osmoza celor două categorii de strategii a dezvoltării a
rezultat “o nouă dezvoltare”. Acest termen a fost folosit îndeosebi de Fr.Perroux într-o lucrare
comandată de UNESCO, “Pentru o filozofie a noii dezvoltări, în care dezvoltarea independentă
şi coerentă este centrată pe om şi nevoile sale primare, pe relaţia dintre independenţă şi
cooperare, pe agricultură şi industrie. Termenul de “nou mod de dezvoltare” este înţeles de
autorul citat în sensul “eliberării unui popor în raport cu străinătatea, urmărită în strânsă legătură
cu dezvoltarea materială şi intelectuală a membrilor săi. O naţiune este un popor care avansează.
Este o formă primordială de dinamizare a societăţii în însăşi fiinţa şi existenţa ei.
De aceea, una din condiţiile dezvoltării o constituie căutarea de metode raţionale de
combinare a producţiilor existente, de formare a unor sisteme suficient de elastice de producţie.
Politici si strategii de dezvoltare a tarilor ramase in urma economic
Exista o mare varietate de obiective, cai si mijloace folosite pentru dezvoltarea tarilor in
curs de dezvoltare. Acestea cad in sarcina factorilor de decizie din aceste tari dar exista
preocupari si din partea comunitatii internationale. Exista numeroase strategii internationale
489
ONU, organisme regionale, rezolutii, recomandari, rapoarte, studii care vizeaza problematica
globala a acestei tari. S-au detasat cateva modele si strategii ale dezvoltarii economice:
a) “Dezvoltarea spre interior” in centrul procesului dezvoltarii sta accelerarea cresterii
economice, sporirea venitului national pe calea industrializarii economiei nationale prin
substituirea importurilor cu produse proprii si cresterea exporturilor. b) “Dezvoltarea spre
exterior” accelerarea dezvoltarii prin participarea cat mai intensa si mai eficace a economiei la
relatiile economice internationale lichiditati; c) “Dezvoltarile endogene” definesc dezvoltarea
drept un proces complex, care integreaza toate sferele productiei sociale, toate ramurile de baza
ale economiei industrie si agricultura. Imbinarea si corelarea optima a productiei de bunuri cu
sistemele structurii sale economice, sociale, politice, culturale si educationale etc. In ultimele
decenii eforturi de elaborare a unor strategii la nivel regional si international: "Strategia
internationala a dezvoltarii pentru al treilea deceniu al natiunilor unite pentru dezvoltare";
"Planul de actiune pentru implementarea strategiei de la Monrovia pentru dezvoltarea economica
a Africii" - 1980. Comisia economica si sociala a ONU pentru Asia si Pacific a adoptat in 1980,
liniile directoare ale strategiei dezvoltarii tarilor regiunii: dezvoltare economica accelerata,
reducerea somajului total si partial, satisfacerea nevoilor de baza, participarea crescuta a
populatiei la procesul dezvoltarii, sporirea gradului de autosatisfacere a nevoilor in domeniul
alimentar, energetic, tehnologic, industrial si financiar. Cea de a doua conferinta a ONU privind
tarile cele mai putin dezvoltate, Paris septembrie 1990, prin declaratia si programul de actiune
pentru ultimul deceniu al actualului mileniu, stabileste o serie de masuri pentru relansarea
dezvoltarii economice. Aceste strategii au in vedere faptul ca depasirea subdezvoltarii este
inainte de toate o problema a tarii respective, ca efortul propriu nu poate fi inlocuit cu nici un fel
de ajutor din afara. Directii de actiune pentru imbunatatirea conditiilor de viata, pentru
dezvoltarea economiei: a) dezvoltarea agriculturii in corelatie cu promovarea unor politici de
industrializare a productiei agricole, utilizand forta de munca, indeosebi a "somajului deghizat",
valorificarea resurselor naturale. b) promovarea in intreaga economie a progresului tehnico-
stiintific, a inovatiilor si inventiilor. c) formarea cadrelor calificate si inalt specializate, nationale,
in concordanta cu nevoile stringente ale economiei si cu tendintele de perspectiva din stiinta si
tehnologie: dezvoltarea invatamantului, diminuarea exodului de forta de munca. d) formarea
capitalului si realizarea de investitii. Apare "Cercul vicios al saraciei". Oferta este blocata din
cauza posibilitatilor reduse de economisire, care la randul sau, se datoreste slabei W, ca urmare a
lipsei de capital, a capacitatii reduse de economisire. Cererea nu este stimulata din cauza puterii
de cumparare scazute. Subdezvoltarea este, in primul rand o problema a populatiei din tarile in
cauza, dar nu poate fi judecata si nici abordata prin efort propriu al acestora. Pentru inlaturarea ei
este necesar si justificat sprijinul intregii comunitati internationale, indeosebi al tarilor dezvoltate
490
economic: finantarea dezvoltarii, care presupune un ajutor public pentru dezvoltare dar si
acordarea de imprumuturi din partea tarilor dezvoltate, a organismelor internationale
specializate. Promovarea exportului tarilor subdezvoltate, un schimb echitabil, acordarea de
asistenta tehnologica si financiara; cooperare regionala.
17.3. Asistenţa financiară externă – esenţă, cauze, efecte.
Comunitatea internaţională, având în vedere implicaţiile subdezvoltării asupra economiei

mondiale, deci şi a ţărilor dezvoltate, a înţeles necesitatea sprijinirii ţărilor în dezvoltare în
eforturile lor de a ieşi starea de înapoiere, printr-un ransfer de resurse financiare, atât de natură
publică, cât şi privată.
Sub egida ONU, care a elaborat care a elaborat cele 4 Decenii ONU pentru dezvoltare în
cadrul strategiei internaţionale respective, ţările dezvoltate s-au angajat ca 1 % din PNB să fie
acordat ţărilor în dezvoltare (0,7 % ajutor public pentru dezvoltare – APD şi 0,3 % pe cale
privată).
Deci gravitatea subdezvoltării pentru echilibrul economiei mondiale şi chiar pentru pacea
universală a determinat apariţia unui nou flux financiar internaţional şi a unei noi instituţii
corespunzătoare acestuia.
Acest flux financiar internaţional trebuie privit nu ca o filantropie internaţională ci ca o
necesitate economică, care completează şi potenţează eforturile proprii ale ţărilor ajutate.
Asistenţa financiară externă reprezintă un transfer de resurse financiare din partea unor ţări
sau organisme oficiale, transfer ce nu are loc, de obicei, în condiţiile pieţei prin jocul liber al
cererii şi ofertei.
Acest transfer rezultă din acţiunile ţărilor donatoare sau ale organismelor internaţionale.
Asistenţa financiară externă se prezintă sub următoarele forme:
- ajutoare: împrumuturi acordate ţărilor beneficiare care comportă elemente de favoare şi
de gratuitate de minimum 25 % din suma totală;
- donaţii: transferuri în bani sau în natură care nu implică rambursare;
- împrumuturi acordate pe termen lung de către unele guverne sau organisme internaţionale
la o rată a dobânzii şi perioadă de graţie satisfăcătoare pentru beneficiar.
Cauzele apariţiei asistenţei financiare externe sunt generate de contradicţia evidentă între
necesităţile tot mai mari şi posibilităţile tot mai limitate de acumulare internă determinată de
subdezvoltare.
Există şi alte cauze ale limitelor de finanţare proprii faţă de nevoia de a lichida
subdezvoltarea, care nu ţin de ţările în dezvoltare.
491
Sistemul comercial internaţional nu le este, în general, favorabil acestor ţări, nici în ce
priveşte exportul ţi nici importul.
Astfel, încasările valutare obţinute la export pentru produsele lor primare sunt
nesatisfăcătoare şi în acelaşi timp instabile; chiar la exportul de produse manufacturate, realizat
de puţine ţări în dezvoltare, se întîmpină destule bariere tarifare şi netarifare.
La importul lor ţările în dezvoltare obţin de la ţările dezvoltate produse manufacturate la
preţuri ridicate, mai ales la produsele cu mare tehnologie necesare programelor lor de dezvoltare.
Se naşte în acest fel un schimb neechivalent între cele două grupuri de ţări exprimat prin
ceea ce se numeşte termenul de schimb (terms of trade ca raport între suma produselor exportate
de ţările în dezvoltare şi suma produselor importate de acestea din ţările dezvoltate, care raport
este în general, cu unele excepţii, subunitar).
Este de subliniat şi faptul că societăţile transnaţionale, mari investitori în aceste ţări, îşi
transferă, profiturile mari obţinute aici peste graniţă, în loc să le investească pe plan local, ceea
ce ar mări potenţialul de finanţare a lichidării subdezvoltării.
Dar nevoia de asistenţă financiară externă pentru dezvoltare s-a ivit şi pentru ţările fost
comuniste, pentru că şi aici există contradicţie între necesarul şi disponibilităţile de capital
propriu, inclusiv în ţara noastră.
Fluxurile de capital către ţările în dezvoltare şi implicaţiile lor
Fluxurile financiare către ţările în dezvoltare au o structură diversificată. Cele care provin
din ţările dezvoltate, cu economie de piaţă, deţin ponderea cea mai ridicată.
Structura fluxurilor financiare către ţările în dezvoltare:
1. Fluxurile în condiţii de favoare

A. Ajutor public pentru dezvoltare
- Bilateral
- Multilateral
B. Donaţii private.
2. Resurse furnizate în condiţii de piaţă
A. Din sectorul public:
- Bilaterale
- Credite la export
- Alte fluxuri publice
- Multilaterale
B. Din sectorul privat:
492
- Investiţii directe şi de portofoliu
- Împrumuturi bancare
- Obligaţiuni
Practica ade până acum a demonstrat că, în ansamblul fluxurilor sus-amintite, ajutorul
public pentru dezvoltare (APD) se apropie în mai mare măsură de cerinţele unei finanţări reale a
ţărilor în dezvoltare. El constă din donaţii (deci fonduri nerambursabile), precum şi din
împrumuturi publice.
Din păcate, acel 0,7 % APD promis de ţările dezvoltate a fost îndeplinit de puţine ţări, doar
de Danemarca, Olanda, Norvegia, Suedia, (dintre ţările OCDE); SUA, cel mai dezvoltat şi bogat
stat nu a dat nici 0,2 % din PIB. Situaţia neîndeplinirii procentului de 0,7 % se menţine şi azi.
Această situaţie este cu atât mai gravă cu cât ţările în dezvoltare cu un PIB mic pe locuitor,
mai ales cele denumite cel mai puţin avansate (subdezvoltate) au un grad mai mare de
dependenţă de ajutorul oficial pentru dezvoltare, acesta, comensurat ca pondere în PIB, fiind, de
exemplu, pentru Mozambic 98,8 %, Tanzania 41 %, Sonalia 33,8 %, Lesotho şi Madagascar câte
17 %, Etiopia 16 %.
Se poate aprecia, totodată, că APD este “legat” de nişte condiţii economice şi uneori chiar
politice, care, în mod firesc îi scad o parte din calitatea de ajutor. Faptul constă în obligaţia ca
ţările beneficiare să cumpere mărfuri de pe piaţa ţării donatoare. În acest fel agenţii economici
din ţara donatoare sunt avantajaţi în condiţiile în care beneficiarii de APD nu pot cumpăra
mărfurile respective de pe alte pieţe mai ieftine. O obiecţie care se face de APD este că nu ajunge
la populaţie, deoarece prin funcţionarii statului beneficiar se ajunge la corupţie; totodată, din
ajutor se plătesc sume mari specialiştilor străini pentru deplasare şi unele studii de fezabilitate.
Împrumuturile acordate ţărilor în dezvoltare de marile bănci comerciale transnaţionale,
evident necesare pentru îndeplinirea unor programe naţionale de dezvoltare, se dau în condiţiile
pieţei financiare libere, cu dobânzi greu de suportat şi cu alte obligaţii.
Investiţiile directe externe de capital fac parte din categoria fluxurilor financiare
”necreatoare” de datorie. Ele reprezintă în present principala sursă de finanţare internaţională a
ţărilor în dezvoltare şi în tranziţie. În majoritatea cazurilor, aceste investiţii urmăresc exploatarea
unei resurse locale, abundente sau avantajoase, în vederea satisfacerii cererii de pe piaţa
mondială şi a obţinerii unui profit.
Creditele de export, deşi cu condiţii de piaţă liberă în general oneroase, sunt o sursă
importantă pentru ţările în dezvoltare, cu toate că stimulează exportul ţărilor dezvoltate. Importul
pe credit făcut de ţările în dezvoltare, de tehnică, maşini, agregate industriale, deşi la preţuri
493
mari, contribuie la dezvoltare; însă importul de bunuri de consum de lux pe care îl practica elita
unor ţări nu este de natură a le ajuta.
În ceea ce priveşte plasarea de obligaţiuni de către ţările în dezvoltare pe pieţele financiare
internaţionale ca sursă de împrumut este mai puţin utilizată. Explicaţia este că aceste ţări nu
prezintă suficiente garanţii de solvabilitate, mai ales de la începutul crizei datoriilor externe.
Fluxurile financiare totale către ţările în dezvoltare au un cadru instituţional mai mult sau
mai puţin adecvat. El constă dintr-un ansmablu de instituţii şi mecanisme de formare şi
distribuire a resurselor financiare către ţările în dezvoltare şi către ţările în tranziţie din Centrul şi
Estul Europei.
Meritul cel mai mare îl are în acest domeniu ONU printr-o serie de organe şi organisme,
cum ar fi ECOSOC, PNUD şi altele, precum şi unele instituţii din Sistemul Naţiunilor Unite:
FMI, Grupul Băncii Mondiale şi altele cum ar fi FAO, ONUDI etc. Un rol important îl au
băncile regionale şi subregionale: BIRD, BIA (banca interamericană), BAD (Banca Africană de
Dezvoltare), BAD (Banca Asiatică de Dezvoltare), BIA (Banca Interarabă).
De asemenea, CAD (Comitetul de ajutor pentru dezvoltare) al OCDE şi Uniunea
Europeană mai ales în raporturile sale prin tratate cu ţările APC, sau PHARE în raporturile sale
cu ţările în tranziţie au o contribuţie importantă în procesul de asistenţă financiară externă bi şi
multilaterală.
În condiţiile de piaţă liberă băncile comerciale, mari societăţi financiare transnaţionale au
un rol determinant în fluxurile financiare către ţările în dezvoltare, de pe urma cărora obţin
profituri substanţiale.
În unele cercuri internaţionale se pune problema dacă nu ar fi mai bine pentru ţările în
dezvoltare ca ajutorul să se realizeze printr-un parteneriat economic în locul asistenţei. Se
porneşte de la faptul că asistenţa financiară externă, nu numai că este insufucientă şi uneori chiar
în scădere, dar are şi neajunsurile menţionate mai sus.
17.4. Problema datoriei externe a ţărilor în dezvoltare
Creşterea datoriei externe este un fenomen specific ţărilor în dezvoltare, chiar dacă ţările
dezvoltate pot deveni şi ele debitoare, dar datoria lor externănu se poate acumula într-o aşa
măsură ca să devină ceva specific.
Datoria externă a ţărilor în dezvoltare se ridică la cifre mari, devenind o povară în economia
mondială actuală. Dacă în 1970 aceasta era de 100 mld. Dolari, 1980 – 750 mld. Dolari, în 1992
atingea 1662 mld.dolari, iar în 2000 depăşea pragul de 2300 mld. dolari. În prezent se cifrează la
2500 mld. dolari.
494
În urma crizei financiare din 1997/1998 din Asia, 5 ţări din acest continent au grave
probleme cu datoria externă: Indonezia – datorie de 137,4 mld. dolari, Coreea de Sud – 136,6
mld.dolari, Filipine 52,3 mld.dolari. Alte 5 ţări din America Latină au probleme asemănătoare:
Argentina – 103,3 mld.dolari, Brazilia – 195,6 mld.dolari, Mexic – 154,7 mld.dolari, Chile –
24,4 mld. dolari şi Venezuela – 32,3 mld.dolari.
Povara datoriei externe este cu atât mai grea pentru cele mai îndatorate ţări sărace (HIPC)
în număr de 50, a căror datorie a crescut de la 228,7 mld. dolari în 1992 la 300 mld.dolari în
2000. Ponderea serviciului datoriei externe în total export este de circa o cincime, iar faţă de
PNB reprezintă 128,7 %. Se apreciază că datoria externă a unor ţări africane este echivalentă cu
producţia pe unul sau doi ani.
Cauzele exploziei datoriei externe a ţărilor în dezvoltare
Originea exploziei datoriei externe o găsim la începutul anilor ‟70. Devalorizarea dolarului
în 1971 şi respectiv neconvertibilitatea lui în aur a făcut ca eurodevizele să poată fi împrumutate
mai uşor, ”capitalurile flotante” luând avânt. Al doilea şoc petrolier din 1979 a amplificat şi mai
mult situaţia.
După unii economişti occidentali, însă, cauza crizei ar fi în creşterea excesivă a populaţiei
acestor ţări, fluxurile financiare intrate sub diferite forme (deci inclusiv APD) ar fi scăzut pe
locuitor, iar gestiunea lor iraţională n-a permis o creştere economică corespunzătoare.
O analiză atentă arată că înseşi fluxurile de capital nu au fost niciodată în concordanţă cu
nevoia de capital a acestor ţări. În acelaşi timp APD, mai ales sub forma donaţiilor, a scăzut, ceea
ce a determinat aceste ţări să apeleze tot mai mult la băncile comerciale, care împrumută în
condiţii de piaţă.
Trebuie subliniat că trei factori au acţionat convergent asupra datoriei externe: dobânzi în
creştere cerute de băncile comerciale, căderea preţurilor la materii prime, înrăutăţirea termenilor
de schimb şi protecţionismul practicat de ţările dezvoltate faţă de ţările în dezvoltare.
Punctul critic atins de datoria externă sunt anii 1982 când ”exploadează bomba mexicană”,
Mexicul, care avea petrol, era stabil politic şi avea strânse relaţii cu SUA, suferă un şoc. Unda de
şoc s-a extins şi la alte ţări: Argentina, Brazilia, Peru, ţări cu cea mai mare datorie externă sin
Lumea a treia. În 1987 crahul de la bursa din New York (”lumea neagră – 19 octombrie 1987”),
extins şi la celelalte burse importante (Tokyo, Frankfurt, Paris, Singapore, Hong-Kong) a dus la
scăderea masivă a cursului acţiunilor şi a avut efecte negative asupra vieţii de afaceri, cu multe
limitează investiţiile directe de capital ceea ce implică şi scăderea ajutorului către ţările în
dezvoltare şi amplificarea datoriei externe a acestor ţări.
495
Pentru o anumită perioadă de timp criza este stopată, dar prin acumularea acestor noi
credite care umflă şi mai mult datoria ţărilor respective, este de aşteptat ca altă criză să
izbucnească cândva.
O asemenea perspectivă a determinat o preocupare pentru atenuarea, dacă nu lichidarea,
datoriilor externe ale ţărilor în dezvoltare, preocupare atât a ONU şi a instituţiilor financiare
(FMI, Banca Mondială, bănci private) cât şi a unor economişti şi oameni politici.
Numeroase dezbateri au loc la ONU, FMI etc., pe problema metodelor de a reduce şi
lichida datoria externă. S-au conturat câteva:
a) Primele reduceri ale datoriei publice au fost propuse de G 7 la Toronto în 1988, cu o
treime pentru ţările cele mai sărace şi îndatorate.
b) Reamenajarea datoriei externe constă în negocieri la care participă, ţara debitoare, FMI
şi unul din cele două cluburi, ”Clubul de la Paris” (pentru guvernul ţărilor creditoare)
sau ”Clubul de la Londra” (comitetul celor 600 mari bănci private). FMI se constituie
garant pentru debitor în urma celor stabilite la negocieri.
”Clubul de la Paris”, care deţine cca jumătate din datoria globală a hotărât anularea unor
datorii, mai ales pentru ţările cel mai puţin dezvoltate. Începând cu 1990 Canada, Franţa, SUA şi
alte state dezvoltate au anulta datoria ţărilor africane cele mai sărace rezultată din ajutorul public.
La rândul ei, Banca Mondială, a creat în 1989 un Fond de dezîndatorire pentru a permite
răscumpărarea datoriilor bancare cu o mare exonerare. Răscumpărarea este finanţată de IDA sau
prin donaţii sau împrumuturi foarte ieftine acordate de unii donatori.
Intrebari recapitulative:
1. Definiti notiunea de subdezvoltare.
2. Ce indicatori se folosesc la stabilirea gradului de subdezvoltare a tarilor?
3. Ce clasificare a statelor propane ONU?
4. Care este clasificarea tarilor subdezvoltate dupa Galbraith?
5. Ce viziune au neoclasicii referitor la geneza subdezvoltarii?
6. Explicate importanta investitiilor in procesul de dezvoltare economica a unui stat din lumina neoclasicilor.
7. Cum explica H.Wright starea de subdezvoltare prin utilizarea insuficienta a resurselor?
8. De ce depinde nivelul de dezvoltare a tarilor conform ginditorilor contestatari din tarile dezvoltate?
9. Care este teoria cea mai expresiva adusa de catre economistii din tarile subdezvoltate?
10. Descrieti raportul dintre tarile dezvoltate si cele subdezvoltate prin prizma teoriei „centru‟, „periferie‟.
11. Care este aportul lui Mihail Manoilescu in teoria tarilor subdezvoltate?
12. Explicati cum exploatarea coloniala a dus la formarea statelor subdezvoltate conform unor economisti
sudesti?
13. Descrieti principalele strategii de eradicare a subdezvoltarii?
496
Capitoului 18. Industria pe plan mondial
18.1. Revoluţiile industriale şi dezvoltarea industriei
Revoluţia industrială, declanşată în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea în Anglia a

condus la apariţia şi dezvoltarea industriei ca ramură nouă care avea să joace un rol hotărâtor în
formarea economiei mondiale şi în crearea unei noi civilizaţii. Aşa cum se relevă în literatura
economică, ea a permis demarajul economiei britanice care a trecut de la economia artizanală la
cea industrială în două faze: 1760-1830, când, pe baza maşinii cu abur (inventată de James Watt
în 1784) şi altor creaţii a fost revoluţionată (industria textilă) şi 1830-1850, când Anglia a
cunoscut un al doilea demaraj sau o ”aventură economică”, în cadrul căreia pe primul plan a
trecut industria metalurgică, stimulată de căile ferate.
Odată cu aceasta teoria şi practica economică şi-au creat şi un concept specific:
industrializarea.
Acest concept are două accepţiuni. În sens larg, ca un proces, cu referire la toate ţările,
definit de cunoscutul economist farncez Francois Perroux în felul următor: ”industrailizarea este
un proces cumulativ, care structuraeză ansamblul social, prin utilizarea intensivă a sistemelor de
maşini şi permite sporirea, cu costuri descrescătoare, a bunurilor, utile colectivităţii umane”.
În sens restrâns, industrializarea este abordată ca o cale şi o problemă – a învingerii
subdezvoltării: ”definim industrializare prin substituirea importurilor ca fiind satisfacerea într-o
proporţie mai mare a cererii interne din producţia de bunuri de consum; apoi, în mod progresiv,
prin utilizarea la faţa locului a materiilor prime, în scopul de a economisi devize şi de a reduce
dominaţia ţărilor industrializate”.
Industrializarea s-a desfăşurat în etape şi condiţii diferite, cu efecte benefice mari asupra
economiilor naţionale. La fiecare etapă ea a avut la bază creaţii tehnice şi ştiinţifice diferite, care
şi-au pus amprenta asupra profilului şi structurii industriei în diferite ţări.
Se apreciază că în această privinţă următoarele invenţii şi creaţii tehnice au jucat rolul
hotărâtor, în timp, pentru dezvoltarea industriei: maşina cu abur; căile ferate; locomotiva şi
vaporul; electricitatea; chimia; automobilul şi avionul; automatizarea; genetica; computerul;
electronica şi telecomunicaţiile.
Conform unor evaluări, nouă zecimi din produsele pe care le utilizează oamenii în
prezent sunt creaţia ultimelor două secole. De asemenea, se apreciază că acum o jumătate de
secol, în anii ‟50, în lume se producea numai o 1/7 din produsele manufacturate care se produc în
present, şi numai o treime din mineralele utilizate. Totodată, nivelul de dezvoltare este apreciat
în strânsă legătură cu gradul de industrializare, aflându-se într-o relaţie inversă, ţările dezvoltate
497
dispunînd şi de o industrie puternic dezvoltată, iar ţările slab dezvoltate, dimpotrivă,
caracterizîndu-se printr-un grad scăzut de industrializare.
Secolul al XX-lea a debutat şi a trăit o perioadă de timp cu imaginea industriei venite din
secolul anterior, care avea în centru ramurile grele ale industriei carbonifere şi metalurgice, dar
el a adus, totodată şi o schimbare radicală de imagine. La început în Statele Unite, iar apoi şi în
Europa au cunoscut o dezvoltare importantă fordismul bazat pe automatizare şi ”banda rulantă”
şi pe taylorism, care au determinat dezvoltarea producţiei de mare serie şi care, alături de
creşterea veniturilor aveau să conducă, în perioada de după al doilea Război Mondial, la ceea ce
a căpătat denumirea de societatea de consum. Anii care au urmat acestui război s-au caracterizat
printr-o creştere viguroasă a producţiei industriale, creştere întreruptă de criza energetică (şi
eonomică) de la mijlocul anilor ‟70, criză a cărei ”detonator” a fost cvadruplarea în 1973 a
preţului la ţiţei pe piaţa mondială.
Criza din 1973-1974 a determinat modificări importante, obligând, în primul rând,
întreprinderile, să parcurgă la o medernizare accentuată a tehnologiilor şi aparatului de producţie,
precum şi la o orientare mai accentuată spre ridicarea calificării personalului şi managementului,
în vederea economisirii energiei şi a creşterii productivităţii. Ca urmare, consumul de energie pe
unitatea de PIB în ţările OCDE s-a redus cu 1-3 % pe an.
Totodată s-a accentuat procesul de modernizare a tehnicilor de producţie, pe baza
informaticii, electronicii telematicii, deschizându-se drumul către o a treia revoluţie industrială.
Se modifică substanţial modurile de producere a bunurilor, are loc o afirmare puternică în
domeniul industriei a Japoniei şi a altor ţări asiatice.
În prezent industria este numită “inima economiei mondiale”. Această apreciere poate să
pară exagerată sal inacceptabilă, îndeosebi pentru cei care se orientează după ponderea mare a
serviciilor în producerea P.I.B. în ţările dezvoltate.
Înainte de a ne referi la această problemă, să reamintim că prin industrie înţelegem acel
sector al economiei naţionale care cuprinde toate activităţile de transformare a materiilor prime
sau semifabricatele în produse finite ce vor intra în consumul oamenilor ca bunuri de consum
curent şi de uz îndelungat sal în producţie, ca maşini, unelte, utilaje etc. pentru producerea altor
bunuri. Într-o clasificare mai generală, în sens larg, indutsria cuprinde următoarele trei categorii
de activităţi:
a) industria “manufacturieră” sau prelucrătoare, considerată de unii “industrie în sens strict”;
b) industria agro-alimentară;
c) producţia de energie.
Industria “manufacturieră” (prelucrătoare) cuprinde următoarele subramuri:
498
 Industria care produce bunuri intermediare: siderurgia; metallurgia; sticlăria; hârtia;
materialele plastice;
 Industria echipamentelor pentru întreprinderi: maşini-unelte; electronica; construcţii
navale; aeronautică;
 Industria bunurilor de consum curent (farmacie; textile; mobilă; presă-editura; ş.a.)
Pentru caracterizarea locului şi rolului industrie în economia unei ţări şi în economia
mondială se folosesc mai mulţi indicatori: contribuţia ei la formarea produsului intern (naţional)
brut, la ocuparea forţei de muncă, la acoperirea pieţei interne şi la susţinerea comerţului exterior
al ţării.
Principalii indicatori utilizaţi pentru a exprima producţia şi rolul industriei în dezvoltarea
economică a unei ţări sunt gama de bunuri fizice create, iar în formă valorică, produsul intern
brut indutrial şi, respectiv, valoarea adăugată în industria manufacturieră (VAM sal MVA –
Manufacturing Value Added).
Pe total economia mondială, din totalul produsului mondial, de circa 65 trilioane dolari în
2009, PIB-ul industrial reprezenta circa ¾.
Chiar dacă în perioada postbelică au avut loc modificări importante în structura economiei
ţărilor dezvoltate, printr-o reducere a ponderii agriculturii şi industriei în favoarea serviciilor,
industria furniza în deceniul 1990-2000 circa 43% din produsul intern brut al ţărilor membre ale
OCDE şi ale ţărilor din Uniunea Europeană.
Situaţia este similară şi în ceea ce priveşte rolul industrie în ocuparea forţei de muncă.
18. 2. Structura actuală a industriei – Actualizat
Actuala configuraţie a industriei pe plan mondial este deosebit de complexă şi diversă,

atât în plan geografic, pe zone şi ţări, cât şi în ceea ce priveşte componentele ei pe ramuri şi
subramuri.
A. „Geografia” industrie mondiale
Ţările
18.3. Politici, strategii şi tendinţe de devoltare a industriei -P
Prin politica industrială, guvernele acţionează pentru ca întreprinderile să devină mai

puternice, favorizându-le investiţiile, influenţând structura lor financiară (pentru a mări fondurile
lor proprii), finanţând o parte a cercetării-dezvoltării. Se apreciază că doi factori fondamentali
determină acţiunea statului în ncesitatea unei politici industriale: 1) caracterul specific al celei
de-a treia revoluţii industriale, bazată pe generalizarea informaticii şi a noilor tehnologii, care
499
accelerează uzura morală sau deprecierea (absolută) a produselor; măreşte riscurile finanziare şi
industriale pentru întreprinderi, pune în cauză organizarea muncii şi bulversează conţinutul
sarcinilor întreprinderii; 2) accentuarea problemelor şi transformărilro structurale determinate de
acest factor şi care amplifică şomajul şi problemele sociale generate de acesta.
Politica industrială, definită ca ansamblu de măsuri, instrumente şi acţiuni ale autorităţilor
politice, naţionale şi internaţionale, care au ca scop (ţintă) să susţină industria şi mediul său
direct de influenţă în realizarea unor obiective selective şi precis determinate, cuprinde
următoarele componente:
 subvenţii şi transferuri directe (de exemplu pentru export);
 efort de reorganizare şi restructurare, îndeosebi în domeniile cele mai importante
(energia nucleară, „şocurile” petroliere, etc.);
 politica de modernizarea a unor ramuri;
 sprijin pentru regiunile şi localităţile defavorizate;
 proiecte de infrastructură care să promoveze cererea şi reducerea costurilor de
producţie;
 politici de relansare a consumului care susţine activitatea industrială;
 folosirea pârghiilor vamale pentru protejarea unor ramuri sau sectoare industriale
sensibile la concurenţa industrială.
Ultimii treizeci de ani a fost o perioadă de criză industrială, dar şi de mutaţii sub efectul a
teri factori legaţi: progresul tehnic, internaţionalizarea întreprinderilor, o organizare a producţiei
dominată de principiul integrării salariaţilor şi maşinilor şi nu de cel al închiderii pe care o
implică lucrul la bandă.
Dezvoltarea industrie, în corelaţie cu celelalte ramuri ale economiei naţionale şi
elaborarea unor politici industriale adecvate implică, însă, existenţa unei strategii cuprinzătoare,
de dezvoltare a industriei şi a economiei naţionale. Ele sunt cu deosebire necesare ţărilor aflate în
dezvoltare şi în tranziţie. Acestea se clasifică în următoarele tipuri: strategia specializării
primare, care porneşte de la ramurile producătoare de bunuri primare; strategia de substituire a
importurilor; strategia dezvoltării echilibrate, care implică atât dezvoltarea ramurilor primare ale
economiei, cât şi crearea şi susţinerea ramurilor industrie prelucrătoare; strategia specializării
industriale, în care este vorba de dezvoltarea selectivă a unor ramuri, ţinând seama nu numai de
nevoile proprii, dar mai ales de cerinţele pieţei internaţionale.
Este indispensabil ca în elaborarea strategiei să se ţină seama de următorii factori:
resursele de care dispune economia naţională; mărimea şi cerinţele pieţei interne; stadiul şi
tipurile de progres tehnic şi rolul ramurilor moderne; substituirea importurilor şi dezvoltarea
500
eficienţei economice; integrarea economică internaţională. Cea mai complexă strategie este cea a
dezvoltării durabile şi a dezvoltării acţiunilor de cooperare cu exteriorul.
Industria a influenţat în mod hotărâtor procesul de configurare a actualei civilizaţii
materiale.
501
Capitolul 19. Agricultura şi alimentaţia pe glob
Obiective:
După parcurgerea acestui capitol studenţii vor trebui să:
- determine importanţa şi rolul agriculturii în economia mondială;
- dimensionara crizei alimentare şi subdezvoltării;
- identifice implicaţiile factorului demografic privind alimentaţia pe glob;
- stabilească mijloace de rezolvare a problemei alimentare;
- cunoască organismele internaţionale de sprijin în domeniul agriculturii şi alimentaţiei;
- identifice implicaţiile agriculturii asupra mediului înconjurător.
19.1. Locul, dinamica, structura şi tendinţe ale agriculturii pe plan mondial
Agricultura asigură hrana omenirii. Din aceasta decurge rolul său vital în satisfacerea
necesarului de alimente pentru populaţiile tuturor ţărilor lumii. Progresul agriculturii mondiale a
pus în lumină contribuţia acestei activităţi ca factor important al creşterii economice.
Dezvoltarea agriculturii a contribuit la asigurarea independenţei naţionale şi a securităţii
alimentare. Rămânerea în urmă a agriculturii în ţările în curs de dezvoltare a adâncit decalajele
economice între ţările bogate şi cele sărace. Relansarea agriculturii în ţările cu deficite
alimentare asigură stabilitate socială şi bunăstare materială populaţiilor.
Scopul acestui capitol este acela de a sublinia importanţa agriculturii în asigurarea hranei la
nivel mondial.
Din cele mai vechi timpuri agricultura a fost un domeniu vital al activităţii omului. Aşa
cum preciza istoricul antic Xenopol „agricultura a fost mama şi doica tuturor celorlalte meserii".
Înainte de a deveni „homo faber" omul a fost „homo agricola".
Agricultura, activitate umană specializată, cuprinde nu numai sfera producţiei, ci şi părţi
din distribuţia bunurilor şi serviciilor agricole necesare satisfacerii nevoilor de ansamblu ale
populaţiei. Agricultura a fost până în secolul XX cea mai importantă ramură a producţiei
materiale în toate ţările lumii. Importanţa ei este atestată de istorie şi continuă să ocupe un loc
vital în economia şi politica mondială.
Dezvoltarea economiei mondiale, în ritmuri alerte după cel de al doilea război mondial, s-a
datorat industriei - baza modernizării în ţările dezvoltate. Economiile acestor ţări au beneficiat de
efectele propagate ale dezvoltării interdependente a industriilor şi agriculturii. Creşterea
economică în lumea contemporană se va datora în perspectivă, în principal, industriei şi
serviciilor.
502
• Asigură hrana omenirii1
Necesitatea dezvoltării şi modernizării agriculturii decurge din rolul său vital în
satisfacerea necesarului de alimente pentru populaţiile tuturor ţărilor lumii. Această activitate
umană are cea mai mare contribuţie la bunăstarea oamenilor, în primul rând prin faptul că ea le
asigură hrana necesară.
• Factor al creşterii economice
Progresul agriculturii mondiale a pus în lumină contribuţia acestei activităţi ca factor
important al creşterii economice. Pentru toate ţările, agricultura a constituit un puternic factor de
echilibru în armonizarea dezvoltării economice interne şi aplanarea conflictelor sociale generate
de problema alimentară. Dezvoltarea agriculturii a favorizat creşterea economică în cele mai
diverse sectoare, contribuind la asigurarea independenţei naţionale şi a securităţii alimentare.
Rămânerea în urmă a agriculturii în ţările în curs de dezvoltare a adâncit decalajele economice
între ţările bogate şi cele sărace. Relansarea agriculturii în ţările cu deficite alimentare asigură
stabilitate socială şi bunăstare materială populaţiilor.
La începutul secolului XX planeta noastră era majoritar rurală, la sfârşitul secolului XX
fiind în mare măsură urbanizată.
În mod paradoxal tocmai ţările dezvoltate din punct de vedere industrial acordă o mare
atenţie problemelor agriculturii. Acest lucru este valabil atât pentru SUA, UE, Japonia, unde nu
întâmplător există şi cele mai bine articulate politici agricole.
Agricultura şi mediul înconjurător

Abordările doctrinare privind dezvoltarea unei agriculturi durabile care să nu degradeze
mediul îşi pun o amprentă crescândă asupra formulării obiectivelor politicii agricole2.
Agricultura modernă a fost pusă sub semnul întrebării, întrucât s-a considerat că mediul
înconjurător este victima unei supradoze chimice şi că în unele zone, în special din Europa şi
America de Nord, agricultura este o sursă difuză de poluare.
Specialiştii de renume în domeniu s-au aplecat asupra acestor probleme şi astfel au apărut
programe diferite precum: Agricultura radicală, Agricultura alternativă şi Sistemul integrat de
nutriţie a plantelor, elaborat în cadrul F.A.O. cele trei doctrine au ca element comun cercetarea
mijloacelor pentru agricultură durabilă, cu alte cuvinte, practici care să nu prejudicieze nici
mediul, nici sănătatea oamenilor, fiind în acelaşi timp viabile şi productive.
Letiţia Zahiu - "Agricultura mondială şi mecanismele pieţei", Editura Arta Grafică, Bucureşti, 1992 '
Adaptare după Virginia Câmpeanu - "Tendinţe şi perspective ale agriculturii şi politicii agricole în lume", I.E.M.
Bucureşti, 1995
503
1. Agricultura "radicală" se opune metodelor agricole utilizate în ultimii 40 de ani.
Această doctrină arată că agricultura este un mod de viaţă în care fermierul trebuie să-şi
modeleze ferma după propria dorinţă fără a ieşi dintr-un cadru democratic.
Cercetările efectuate au încurajat mult agricultura "radicală", întrucât s-au depistat
reziduuri de pesticide "în toate creaturile Terrei, de la pinguinii din Antarctica până la laptele
uman". Radicalii au tras concluzia că se impune cu necesitate să se producă fără pesticide şi fără
îngrăşăminte chimice, "agricultura organică fiind salvatoare".
În acelaşi timp, agriculturii "radicale" i-au fost reproşate două elemente:
- nu ţine seama de explozia demografică din lumea a treia;
- subestimarea dificultăţilor politice pentru a pune în aplicare un proiect global.
De remarcat că producţia agricolă, fără aportul îngrăşămintelor chimice, deci o
agricultură pur organică, prezintă randamente inferioare cu cel puţin 30% celei obţinute cu
ajutorul îngrăşămintelor minerale. Aceasta ar putea antrena creşterea preţurilor la alimente, iar
piaţa produselor alimentare în exclusivitate organice poate risca să devină un lux rezervat numai
ţărilor bogate.
2. Agricultura "alternativă" pune în mai mică măsură accentul pe noţiunea de
"puritate", susţinătorii fiind adepţii fertilizării minerale, controlului proliferării dăunătorilor
vegetali şi animali şi susţin intervenţia biotehnologiei acolo unde este necesară.
3. Programul F.A.O. - Sistemul Integrat de Nutriţie a Plantelor - este apropiat de
agricultura alternativă, punând accentul pe productivitate. El se adresează în special ţărilor în
curs de dezvoltare şi celor în tranziţie, pentru care cel mai important lucru este creşterea
productivităţii în agricultură.
Dezbaterile asupra practicilor agricole continuă şi vor continua. Cetăţenii din ţările
industrializate au senzaţia că sunt otrăviţi lent prin ceea ce li se serveşte la masă; cei din lumea a
treia încearcă senzaţiile produse de foame. Speranţa stă în diversitatea tehnicilor preconizate de
agricultura alternativă şi de Programul integrat F.A.O. modulate în funcţie de condiţiile
economice şi sociale locale.
La nivelul OCDE se atribuie trei dimensiuni integrării agriculturii cu protecţia mediului3:
1) integrarea instituţională care necesită perfecţionarea structurilor administrative în
vederea cooperării între factorii competenţi;
2) aplicarea procedeelor de integrare care necesită a se apela la opinia publică, utilizarea
studiilor de impact asupra mediului, organizarea anchetelor publice, elaborarea
planurilor de utilizare a solului şi de organizare a modelelor de agricultură durabilă;
3
Letiţia Zahiu - "Agricultura mondială şi mecanismele pieţei", Editura Arta Grafică, Bucureşti,
1992
504
3) folosirea unui ansamblu de instrumente de integrare, ca:
- reorganizarea drepturilor de proprietate;
- informarea corectă a agricultorilor de către diferite ministere asupra celor mai bune
metode de gestionare;
- promovarea conceptului de responsabilitate individuală privind protecţia mediului
etc.
Producţia agricolă este ameninţată şi de incidenţa poluării datorită unor surse recent
devenite ameninţătoare, cum ar fi:
- creşterea concentraţiei de bioxid de carbon care intensifică "efectul de seră" şi poate
afecta metabolismul plantelor;
- creşterea concentraţiei de ozon la suprafaţa pământului, care determină scăderea
randamentelor la hectar;
- poluarea solului de către agenţii chimici şi fizici nocivi, care determină scăderea
calităţii alimentelor şi creşterea riscului de îmbolnăviri grave;
- modificarea climatului pe scară mondială, care poate avea consecinţe grave asupra
perioadelor de vegetaţie şi pentru precipitaţii;
- accidente nucleare şi industriale (Cernobâl şi Seveso), care au produs o puternică
poluare a solului şi a resurselor de apă etc.
În multe ţări poluarea a dus la scăderea cantităţii şi calităţii producţiei alimentare.
Măsurile conjugate de protecţie a agriculturii cu cele privind protecţia mediului înconjurător şi
lupta antipoluantă în activităţile extraagricole sunt în atenţia FAO şi a altor organisme
internaţionale. Se consideră că promovarea dezvoltării şi a rentabilităţii este legată de avantajele
oferite de acele sisteme de producţie care asigură pe termen lung stabilitatea recoltelor. Aceste
sisteme trebuie să includă şi costurile legate de poluare, ceea ce ar conduce la o mai raţională
amplasare a producţiei agricole pe teritoriu.
Intensificarea agriculturii pe seama zootehniei de tip industrial a devenit o trăsătură a
modernizării în toate ţările lumii. Pe această cale a sporit producţia şi se conturează tendinţele
unor excedente fără precedent în ţările dezvoltate.
Separarea producţiei zootehnice de cultura furajelor are implicaţii negative pe mai multe
planuri:
- diversificarea culturilor agricole cedează locul monoculturii;
- scad posibilităţile de fertilizare cu gunoi de grajd şi se extinde aplicarea excesivă a
îngrăşămintelor chimice;
- concentrarea animalelor duce la creşterea îngrijorătoare a poluării aerului şi solului
provocată de nitraţi şi fosfaţi.
505
Stocarea şi reciclarea gunoiului nu sunt destul de eficace pentru a împiedica poluarea. În diferite
ţări se iau măsuri pentru reducerea poluării prin limitarea numărului de animale admise pe
unitatea de suprafaţă, limitarea cantităţilor de fosfaţi la hectar anual, taxe prelevate asupra
structurii raţiilor furajere în vederea finanţării de către producători a cercetării şi serviciilor de
îndrumare, cumpărarea de instalaţii de stocare etc.
19.2. Repartiţia producţiei agricole pe plan mondial. Tendinţe în politicile agrare ale
ţărilor. - P
19. 3. Dimensiunile problemei alimentare pe glob. Cauze şi căi de soluţionare

Peste un miliard de locuitori ai planetei suferă de foame din cauza crizei economice şi creşterii
preţurilor la alimente în ultimii trei ani. În 2009, Conform datelor ONU, numărul celor care
suferă de foame în lume a crescut cu 105 milioane faţă de anul 2008, cifra depăşind în prezent
un miliard, iar 1.300 milioane nu au acces la apa potabila. Din cei un miliard de oameni care
suferă de foame, 642 de milioane trăiesc în Asia - Pacific, 265 de milioane în Africa, 42 de
milioane în America Latină şi Caraibe şi 15 milioane în ţările dezvoltate. Dintre acesti
infometati, trei din patru traiesc la tara, majoritatea fiind agricultori.
Ţările cele mai afectate de foamete sunt R.D. Congo, Eritreea şi Haiti.
Africa este în continuare continentul cel mai afectat de foamete. Accentuarea problemei în
ultimii ani se datorează diminuării investiţiilor în sectorul agricol, scumpirea alimentelor şi
criza economică. În ţările în curs de dezvoltare, familiile cheltuiesc până la 50 la sută din
venituri pe alimente, comparativ cu 20 la sută în ţările dezvoltate. Organizatia ONU pentru
Alimentatie şi Agricultura (FAO) propune crearea unei „politici mondiale pentru securitatea
alimentară”, care să prevadă creşterea producţiei agricole cu 70 la sută în ţările dezvoltate şi cu
100 la sută în ţările aflate în curs de dezvoltare. Potrivit Departamentului de Afaceri Economice
şi Sociale al ONU, populaţia lumii era estimată în 2008 la 6,9 miliarde de locuitori.4
O opinie raspandita spune ca daca produsele alimentare ar fi echitabil si corect
repartizate pe glob, atunci nu ar mai exista oameni infometati. E bine de ar fi asa, dar din pacate
punctul acesta de vedere nu corespunde adevarului, mai ales cand se cerceteaza situatia
productiei mondiale de cereale. De cativa ani de zile consumul de produse cerealiere este
4
http://www.jurnal.md/ro/news/un-miliard-de-persoane-sufera-de-foame-la-nivel-mondial-185681/
506
superior cantitatii produse, ceea ce are drept urmare sporirea numarului celor ce sufera de
foame. Mai mult decat atat, stocurile de cereale au atins deja cel mai scazut nivel din ultimii 50
de ani. Daca brusc, de azi pe maine, omenirea nu ar mai culege recolta, ea nu ar mai beneficia de
o rezerva de cereale decat pentru 12 saptamani de consum. Ba chiar graul s-ar consuma total in
9-10 saptamani, iar porumbul – in 7 saptamani. Sunt departe vremurile cand stocurile de cereale
se ridicau la 20-30 saptamani de consum. Iar cerealele sunt esentiale pentru hrana omenirii, caci
pe alte alimente nu ne putem bizui : productia de carne, oua si lactate depinde in buna masura
tot de cereale, zarzavaturile – ca si cerealele – sunt influentate de conditiile de clima si nu le pot
inlocui pe acestea in alimentatia zilnica, iar multe specii de pesti sunt pe cale de disparitie
datorita pescuitului excesiv.
Bilantul starii actuale a alimentatiei este deci cam sumbru. „International Grains Council“
(IGC) a dat publicatiei un raport (Grain Market Report – No. 374 din 24.01.2008) in care
semnalizeaza gravitatea problemei in diverse tari. Pe global, in sezonul 2007-2008, cantitatea de
grau recoltat este evaluata la 603 milioane tone, pentru o cerere de consum de 611 milioane
tone. La porumb, acest raport este de 765 milioane tone productie, pentru 770 milioane tone
consum. Trebuie tinut seama ca o cantitate tot mai mare din recolta este folosita nu ca alimente,
ci fie in productie de combustibil („biosprit“), fie pentru hrana animalelor. Evaluarea de IGC a
cantitatii mondiale de cereale produse in anul curent, de 1657 milioane tone, este mai redusa cu
doua milioane tone decat cantitatea prognozata in noiembrie 2007, datorita recoltei slabe de
porumb din St. Unite si a secetei din Argentina. Dar chiar si atunci consumul global de cereale
era evaluat la 1676 milioane de tone.
Revenind la reducerea rezervelor de cereale, aceasta are loc cu toata cresterea volumului
recoltat. Iar o situatie grea este in tarile Uniunii Europene. Pentru a mentine preturile, Comisia de
la Bruxelles a decis aruncarea pe piata a unei cantitati de 14 milioane tone cereale din stocul de
rezerva si astfel nu au mai ramas la dispozitia sa decat un milion de tone. Iar daca rezervele
mondiale de cereale vor fi epuizate, cifra celor ce sufera de foame in intreaga lume va spori
exponential. Toti asteapta recolta anului 2008, dar indiferent de marimea sa este exclus ca
numarul celor ce sufera de foame sa scada.
„World Food Program“ (WFP) al ONU, care e cea mai mare organizatie de distribuire de
hrana pentru populatia tarilor aflate in nevoie, a convocat la sfarsitul lunii februarie 2008 o
sedinta de analiza a situatiei de criza creata de faptul ca fondurile disponibile nu mai sunt
suficiente pentru achizitionarea produselor alimentare necesare. Iar sporirea prognozata cu 40 %
a pretului graului va arunca lumea intr-o noua era a foametei. O situatie care insa nu e cauzata de
razboi, de seceta sau alte catastrofe naturale, ci are un caracter sistemic.
507
Pentru compensarea crizei, Uniunea Europeana a adoptat doua masuri : desfiintarea
taxelor vamale pentru importul aproape a tuturor soiurilor de cereale si eliminarea sistemului de
subventii pentru lasarea terenurilor in parloaga. Pe de alta parte China a introdus taxe vamale la
exportul de cereale, faina de grau si soia, Rusia a sporit cu 40 % taxele vamale la exportul de
cereale, India a pus obstacole la exportul de orez etc.
Organizatia americana de ajutorare US Agency for International Development (USAID)
a anuntat recent ca va reduce drastic livrarile de ajutoare alimentare in acest an, ca urmare a
preturilor ridicate ale acestor produse. Astazi primesc ajutoare USAID un numar de 40 de tari,
printre care Etiopia, Irak, Somalia, Honduras, si provincia Darfur din Sudan. Dar datorita
cresterii preturilor la produse alimentare, USAID pierde 200 milioanedolari din bugetul ce i-a
fost acordat in acest an pentre ajutoare. 5
Criza alimentară
Există un consens între specialişti în a numi lipsa acută de alimente pentru o mare parte
a populaţiei globului drept criză alimentară. În general, criza alimentară ca problemă profundă
şi de lungă durată, se întâlneşte într-o economie subdezvoltată, caracterizată printr-o
productivitate scăzută a exploatărilor agricole, rezultat al unui grad redus de înzestrare tehnică a
muncii în toate sectoarele, a unei eficienţe necorespunzătoare în utilizarea factorilor de
producţie, în cadrul relaţiilor economice internaţionale.
După datele Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.),
necesarul zilnic de proteine şi calorii nu este asigurat în majoritatea regiunilor globului. Zonele
în care se resimt lipsurile cele mai mare cuprind ţările din regiunea Anzilor, întinderile semiaride
ale Africii şi Orientul Apropiat, ca şi unele ţări dens populate din Asia. În acelaşi timp, în
America de Nord, Europa Occidentală şi Japonia, consumul mediu de proteine şi calorii pe
locuitor este cel mai ridicat (Anexa 2).
Potrivit unor studii F.A.O., există o serie de factori care frânează creşterea producţiei
alimentare pe locuitor ca, de exemplu:
- costul mediu al intrării terenurilor în folosinţă arabilă este mare într-o serie de zone
ale globului (Africa de Sud, în unele ţări din Asia de Răsărit, în Orientul Apropiat,
Africa de Nord etc.);
- lipsa unor păşuni permanente în regiunile secetoase ale globului;
- pierderea unei suprafeţe tot mai mari din pământul arabil ca urmare a folosirii lui
pentru construcţii industriale, locuinţe, drumuri, depunerea deşeurilor, precum şi datorită
fenomenelor de eroziune care se produc;
5
http://sorinplaton.wordpress.com/2008/03/20/probleme-ale-alimentatiei-in-lume/ 20 martie 2008
508
- creşterea mai rapidă a populaţiei decât producţia agricolă într-o serie de zone şi state
neindustrializate ale lumii;
- randamentele agricole foarte scăzute într-o serie de ţări slab dezvoltate;
- disponibilul de apă dulce redus;
- alocarea unor resurse scăzute producţiei alimentare în raport cu cele alocate
producţiei altor bunuri şi servicii, inclusiv pentru cheltuielile militare, etc.
Un raport CIA pregătit pentru Conferinţa Mondială a Alimentaţiei de la Roma din 1976
indică faptul că surplusurile de alimente ale SUA le conferă acestora „puterea virtuală de viaţă şi
de moarte asupra soartei mulţimilor de nevoiaşi". În acelaşi an ministerul american al
Agriculturii declara: „alimentele reprezintă o armă. Ele constituie unul din principalele
instrumente din arsenalul nostru în cadrul negocierilor internaţionale". Principalul indicator
general utilizat pentru a urmări evoluţia securităţii alimentare mondiale este reprezentat de
consumul alimentar pe locuitor, măsurat la scara naţională de disponibilităţile energetice
alimentare medii (DEA) exprimate în calorii.
Nevoile energetice minime pentru o persoană care desfăşoară zilnic o activitate minimă
sunt cuprinse între 1720 şi 1960 calorii pe zi în funcţie de climă.
În ţările unde DEA se situează în jurul acestor valori cea mai mare parte a populaţiei este
subalimentată. Acolo unde DEA se situează în jurul a 2700 calorii, proporţia celor subalimentaţi
este mică.
În perioada 1969-1971 populaţia mondială subalimentată reprezenta aproximativ 35% din
totalul populaţiei mondiale iar în 1992 - 20%.
Până în 2010 se mizează pe o creştere a suprafeţei arabile în următoarele zone: Africa sud-
sahariană, America Latină neexistând posibilitatea de extindere în Orientul Apropiat şi în Asia de
sud-est.
Cu toate progresele înregistrate în domeniul producţiei agricole şi alimentare mondiale,
hrana de bază nu este garantată la nivelul planetei.
Potrivit datelor furnizate de FAO după 1990 malnutriţia cronică afecta: 200 milioane
persoane în Africa, 600 milioane persoane în Asia, 60 milioane persoane în America Latină, 30
milioane persoane în Orientul Mijlociu.
Un alt paradox - SUA şi UE depun eforturi pentru a limita excedentele de produse agricole,
iar numeroase ţări în curs de dezvoltare sunt într-o perpetuă penurie de produse alimentare de
bază.
Ultima evaluare realizată de ONU relevă faptul că 1,2 miliarde de oameni trăiesc cu un
venit mai mic de 1$/zi (Anexa 1).
509
Declinul din majoritatea sectoarelor producătoare de hrană (pescuitul oceanic, păşunile,
alimentarea cu apă) ale economiei globale vor afecta ansamblul tendinţelor economice. Deşi
producţia de bunuri şi servicii pe cap de locuitor s-a amplificat (mai ales în cursul anilor '60) în
ţările dezvoltate deoarece creşterea economică generală generală a depăşit-o pe cea a populaţiei.
Acum şi această situaţie s-ar putea schimba. Economia mondială nu mai înaintează aşa uşor ca
odinioară datorită conducerii economice greşite din unele ţări industrializate-cheie (în special din
SUA, Germania, Japonia) şi perturbărilor care însoţesc reformele economice din Europa de Est.
Expansiunea economiei globale mai este îngrădită acum şi de stagnarea din domeniul industriei
pescuitului, al creşterii vitelor, oilor şi a altor animale de pe păşunile lumii, ca şi de o amplificare
a producţiei mondiale de cereale cu mai puţin de 1% anual.
Deşi agronomia, zootehnia şi pescuitul nu mai domină lumea modernă industrializată în
aceeaşi măsură ca altădată, recesiunea din aceste sectoare de bază afectează întreaga economie.
Date fiind dificultăţile care apar în principalele sectoare producătoare de hrană - de care lumea a
treia depinde cu precădere -omenirea ar putea intra într-o eră caracterizată printr-o creştere
economică generală mai scăzută (Tabelul 1).
Tabelul 1
Comparaţie între indicatorii globali-cheie din Era economică
şi din Era mediului înconjurător
Indicatorul Era economică Era mediului
(1950-1990) (1990-2030)
Populaţia lumii S-a dublat de la 2,5 miliarde crescând cu Se prevede o creştere de la 5,3 miliarde la
2,8 miliarde, sau cu 70 de milioane anual 8,9 miliarde crescând cu 3,6 miliarde, sau
şi frânând progresul cu 90 milioane anual. Pentru o mare parte
a umanităţii, aceasta ar însemna
inversarea progresului
Producţia de cereale Aproape triplă, crescând de la 631 O amplificare cu 12 milioane de tone pe
milioane de tone la 1780 milioane de an (rata ultimilor opt ani) ar putea depăşi
tone, sau cu 29 milioane de tone anual cele mai optimiste previziuni
Producţia de cornute A crescut de 2,6 ori, de la 24 milioane de Se aşteaptă o creştere slabă
tone la 62 milioane de tone
Recolta piscicolă A crescut de la 22 milioane de tone la 100 Nu se aşteaptă o creştere; pe cap de
milioane de tone; pe cap de locuitor de la locuitor, se va reduce de la 19 kilograme
9 kilograme la 19 kilograme la 11 kilograme
Creşterea cererii de Egală cu două treimi din creşterea Cantităţile suplimentare vor fi necesare
cereale populaţiei; egală cu o treime din creşterea aproape în întregime pentru a susţine
veniturilor creşterea populaţiei
Securitatea naţională Caracter predominant militar şi ideologic; Securitatea alimentară şi a locurilor de
definită prin războiul rece muncă va prevala, adesea împingându-i
pe cei flămânzi sau fără slujbă peste
frontierele naţionale
Sursă: Worldwatch Institute. Sursă citată în Lester Brown - "Probleme globale ale omenirii", Editura
Tehnică, Bucureşti, 1994, pag 249
După cum se observă se prevede o creştere a populaţiei lumii, în schimb la producţia de

cereale, de cornute şi recoltă piscicolă nu se aşteaptă o creştere la fel de spectaculoasă.
510
Exploatarea intensă a zonelor de pescuit a fost posibilă datorită utilizării traurului
mecanizat, a năvoadelor mai mari, a detectoarelor electronice pentru bancuri de peşte şi a altor
tehnologii. Cu practicile curente, o creştere suplimentară considerabilă a producţiei globale de
peşte pare foarte improbabilă.
Apa dulce poate fi chiar mai importantă decât terenurile cultivabile, păşunile şi bazinele
piscicole; fără apă nimic nu poate trăi, la urma urmelor. Se întrevăd deja semne ale lipsei de apă.
Râurile, lacurile şi acvifierele subpământene dau semne tot mai clare de degradare şi epuizare pe
măsură ce necesităţile umane se amplifică inexorabil.
Constrângerile generate de aprovizionarea cu apă se dovedesc a duce, deja, la micşorarea
producţiilor alimentare, restricţiile devenind din ce în ce mai severe.
Terenurile irigate ajută la acoperirea necesarului mondial de alimente, dar o parte
însemnată a terenurilor agricole nu beneficiază de sisteme de irigare.
Omenirea nu a fost capabilă să deosebească tehnologiile care merg în întâmpinarea
nevoilor umane într-un mod viabil din punct de vedere ambiental de acelea care dăunează
planetei. Acum, când capitalul natural se devalorizează rapid, este nevoie urgentă de o astfel de
corecţie.
Vor continua progresele tehnologice să conducă la creşterea recoltelor într-un ritm suficient
de rapid pentru a putea satisface necesităţile în creştere? Dată fiind extinderea degradării
terenurilor arabile şi a celor destinate creşterii animalelor, precum şi încetinirea expansiunii
irigaţiilor, s-ar putea ca ritmul atins în trecut de creşterea recoltelor să fie dificil de menţinut. O
altă necunoscută este dacă politicile agricole şi preţurile îi vor încuraja pe fermieri să investească
în mărirea suplimentară a productivităţii pământului.
Acum, recoltele principalelor cereale sunt mult sub potenţialul lor genetic, fapt ce ar putea
îndemna savanţii să dezvolte noi soiuri de plante care pot mări enorm productivitatea solului. Ei
lucrează la o serie de proiecte în acest domeniu, şi anume6:
- o nouă varietate de orez care poate mări creşterea recoltei;
- varietăţi de grâu rezistente la boli şi la acţiunea insectelor;
- utilizarea biotehnologiilor pentru obţinerea unei varietăţi de orez rezistentă la viruşi;
- obţinerea de soiuri de porumb rezistente la dăunători.
Rămâne de văzut dacă şi în ce măsură munca cercetătorilor se va materializa şi se va
reflecta prin creşterile de recolte de care avem nevoie.
"Motorul" creşterii recoltelor de grâne, care a început la jumătatea secolului, l-a reprezentat
folosirea tot mai largă a îngrăşămintelor, combinată cu irigarea pe o scară tot mai mare. Această
Lester Brown - "Probleme globale ale omenirii", Editura Tehnică, Bucureşti, 1994
511
formulă a condus la un succes fenomenal între 1950 şi 1984 când utilizarea îngrăşămintelor a
crescut de nouă ori. După această perioadă culturile nu au mai reacţionat la folosirea
îngrăşămintelor şi a irigaţiilor. Astfel, fermierii au început să utilizeze mai puţine.
Degradarea mediului înconjurător (eroziunea solului, poluarea aerului, îmbibarea cu apă şi
sărăturarea solului) reprezintă un alt fenomen care frânează creşterea recoltelor.
Puţine dintre ţările care şi-au dublat sau triplat recoltele de cereale în cursul ultimelor
câteva decenii se pot aştepta să menţină ritmul în viitor cu ajutorul tehnologiilor existente.
Într-un anumit sens este surprinzător că amplificarea recoltelor cunoaşte o pierdere de
avânt în multe ţări în acelaşi timp. Această scădere se înregistrează la toate cerealele principale -
grâu, orez şi porumb - afectează atât culturile irigate, cât şi pe cele neirigate, regiunile temperate
şi cele tropicale, ţările industrializate şi cele în curs de dezvoltare. Din alt punct de vedere,
această decelerare nu este surprinzătoare, totuşi, dat fiind că acum fermierii de pretutindeni
întrebuinţează aceleaşi tehnologii pentru mărirea recoltelor. Dacă populaţia va spori după cum se
aşteaptă, iar fermierii nu vor putea mări recolta de cereale, proviziile per capita vor continua să
se diminueze.
Evoluţiile tehnologice care ar putea mări considerabil cantitatea de hrană disponibilă
cuprind o reducere semnificativă a costului desalinizării apei sau o "reproiectare" a procesului de
fotosinteză pentru a-l face capabil să convertească energia solară în energie biochimică cu mai
multă eficienţă.
În perspectivă nu se întrevăd salturi ale producţiei comparabile cu cele care au însoţit
folosirea pe scară tot mai largă a îngrăşămintelor sau hibridarea porumbului. Fără astfel de paşi
înainte fermierii lumii ar putea să nu fie capabili să relanseze o creştere neîncetată a producţiei de
hrană comparabilă cu cea care a caracterizat perioada 1959-1984.
Problema alimentară mondială are implicaţii majore în stabilirea actuală şi în evoluţiile
economice, sociale şi politice ale lumii contemporane. Situaţia alimentaţiei pe glob nu este deloc
liniştitoare, iar adâncirea decalajelor dintre ţările bogate şi cele sărace face ca problema
alimentară să dobândească noi dimensiuni.
În ţările în curs de dezvoltare, precum şi în ţările aflate în tranziţie la economia de piaţă,
organizarea sistemului agroalimentar este deficitară. În majoritatea cazurilor industriile
agroalimentare sunt mult rămase în urmă sub raportul dotării tehnice, al capacităţii de prelucrare
şi al calităţii produselor.
Deşi după cel de-al doilea război mondial producţia alimentară mondială a crescut, cu
excepţia unor ani de secetă puternică, omenirea se confruntă în unele regiuni cu penurie de
produse agricole şi cu subalimentaţie cronică. Anual mor de foame milioane de oameni şi în
special copii, scade rezistenţa malnutriţilor la bolile clasice şi apar altele noi cauzate de acest
512
flagel. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.) a făcut studii din care rezultă că 15% din
populaţia globului suferă de foamete totală şi 40-45% de foamete ascunsă.
Specialiştii consideră că prin schimbarea strategiilor şi politicilor alimentare ale ţărilor în
curs de dezvoltare, centrul de greutate fiind îndreptat spre resursele interne, s-ar produce mutaţii
favorabile dezvoltării economice a acestor ţări şi îmbunătăţirea situaţiei alimentare.
Aceste strategii şi politici alimentare, pentru a avea consecinţe favorabile, trebuie să
urmărească4:
- dezvoltarea producţiei agricole interne;
- amenajarea teritoriului şi a infrastructurilor rurale;
- îmbunătăţirea structurii de producţie prin deplasarea accentului de la producţiile de
materii prime pentru export către produse alimentare necesare consumului intern;
- reducerea subvenţiilor la produsele alimentare;
- investiţiile în echipament.
Consecinţele economice şi politice ale unor strategii şi politici alimentare noi pot conduce
la:
- reducerea şi chiar eliminarea dependenţei alimentare a ţărilor în curs de dezvoltare faţă
de ţările dezvoltate;
- reducerea datoriilor şi la echilibrarea balanţelor comerciale pe termen mediu;
- compensarea importurilor de alimente cu importuri de factori de producţie;
- creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă;
- sporirea producţiei agricole;
- declanşarea unei dezvoltări interne care poate permite creşterea capacităţii de consum a
popoarelor şi stimularea comerţului cu produse agricole.
Sporirea gradului de autonomie alimentară reprezintă un obiectiv strategic în actuala
conjunctură economică pentru toate ţările, dar mai ales pentru cele sărace. Numeroase situaţii
economice şi politice acutizează problemele alimentare, mai ales în zonele sărace ale lumii, pe
fondul accentuării decalajelor demografice şi economice.
Implicaţiile factorului demografic privind alimentaţia pe glob.

Creşterea populaţiei a fost mai mare din 1950 până astăzi decât în cei patru milioane de ani
de la apariţia omului. La cei 5,5 miliarde de locuitori ai planetei se adaugă anual alte 95 de
milioane. OMS şi Fondul pentru Populaţie al Naţiunilor Unite estimează că în 2025 Pământul va
suporta aproximativ 9 miliarde de oameni şi 10-14 miliarde în 2050. Implicaţiile acestei tendinţe
- pentru consum, producţie, educaţie, servicii medicale, investiţii pentru război şi pace - sunt
fundamentale.
513
Creşterea populaţiei nu este egală pe toată suprafaţa planetei, iar 95% di preconizata
dublare a populaţiei lumii se va concentra în cele mai sărace zone ale globului - India, China,
America Centrală, Africa. Dimpotrivă, în societăţile bogate, populaţia fie creşte imperceptibil, fie
scade implacabil.
Pe măsură ce ne înmulţim, cererea de hrană începe să forţeze unele limite naturale ale
pământului, cum ar fi: capacitatea zonelor oceanice şi de pescuit de a furniza peşte, a păşunilor
de a susţine şeptelul şi, în multe ţări, a ciclului hidrologic de a produce apă proaspătă. Totodată o
serie de factori duc la atenuarea măririi producţiei alimentare:
- eroziunea solului;
- poluarea aerului;
- tasarea pământului;
- secarea reţelei hidrografice;
- pierderea materiei organice din sol;
- salinizarea terenurilor irigate.
Creşterea populaţiei a dus la exploatarea în exces a pământului (atât pentru păşunat cât şi
pentru culturile cerealiere), a zonelor de pescuit (bazinele piscicole oceanice şi cele din interiorul
uscatului), a rezervelor de apă dulce.
Pe măsură ce economiile ţărilor în curs de dezvoltare se diversifică şi oraşele se extind
pentru a face faţă creşterii populaţiei şi migraţiei, terenurile sunt cedate pentru dezvoltarea
industrială, construirea de locuinţe, drumuri şi alte asemenea.
Permanent trebuie căutate şi găsite soluţii viabile pentru a veni în întâmpinarea nevoilor
legitime ale populaţiei în creştere, fără a provoca noi distrugeri bazei de resurse naturale. Nu
încape nici o îndoială că progresele tehnologice au întărit constant capacitatea oamenilor de a-şi
ameliora standardul de viaţă. Ele nu numai că au ajutat la impulsionarea producţiei de hrană, ci
au lărgit accesul la sursele de apă, energie, lemn şi minerale. În multe privinţe, totuşi, tehnologia
s-a dovedit a fi o sabie cu două tăişuri. De exemplu, irigaţiile, produsele chimice folosite în
agricultură şi soiurile cu înaltă productivitate care au făcut posibilă Revoluţia Verde au epuizat şi
contaminat resursele de apă, au otrăvit formele de viaţă sălbatice şi oamenii au încurajat
practicarea monoculturii, care a redus diversitatea agricolă. Năvoadele uriaşe au adus imense
recolte piscicole, dar au contribuit la supraexploatarea şi epuizarea bancurilor de peşti.
Realizarea unui echilibru între producţia de hrană şi populaţie depinde acum într-o foarte
mare măsură de planificarea familială.
514
Căi şi mijloace de rezolvare a problemei alimentare.
Dintr-un studiu elaborat de FAO şi alte organisme internaţionale rezultă că omenirea, prin
utilizarea resurselor de care dispune, poate face faţă foametei. Terra ar putea hrăni peste 12
miliarde de oameni şi prin raţionalizarea consumului chiar o populaţie mai numeroasă, cu
condiţia stabilirii unor raporturi echitabile între statele lumii.
■ Rezolvarea problemei alimentare pe plan mondial se poate realiza, în primul rând, pe
calea dezvoltării şi modernizării economice şi sociale a fiecărei ţări. În acest scop, într-o serie de
ţări în curs de dezvoltare s-au iniţiat reforme reforme şi adaptări (ajustări structurale) ale
proceselor economice la exigenţele actuale şi la posibilităţile reale. Această ajustare structurală
se realizează în ţările în curs de dezvoltare pe baza unor programe de sprijin internaţional, în cea
mai mare parte aplicate prin intermediul FAO.
■ Ajutorul alimentar - o altă cale de rezolvare a problemei alimentare pe plan mondial -
constituie o nouă politică de sprijinire a securităţii alimentare. Formele principale ale acestui
ajutor (acordat iniţial de SUA) au evoluat în timp şi s-au diversificat:
- livrări gratuite de cereale sau alimente;
- livrări de alimente în condiţii avantajoase;
- credite pe termen lung cu dobândă redusă;
- exporturi în condiţii de favoare, etc.
Cea mai importantă parte din ajutorul alimentar revine cerealelor. Principalele organisme,
acorduri şi conferinţe internaţionale specializate în ajutorul alimentar sunt:
- Programul Alimentar Mondial - P.A.M. (1963);
- Angajamentul Internaţional privind Securitatea Alimentară Mondială adoptat de
Conferinţa Mondială a Alimentaţiei (1974);
- Conferinţa Mondială a Alimentaţiei (1989);
- Pactul Mondial al Securităţii Alimentare.
F.A.O., prin organismele sale şi acţiunile întreprinse pe plan mondial în favoarea
securităţii alimentare, urmăreşte stabilirea unor măsuri concrete pentru salvarea securităţii
alimentare mondiale, eradicarea foametei şi malnutriţiei.
Ajutorul alimentar trebuie organizat şi atribuit în condiţii care să stimuleze dezvoltarea
economică a ţărilor în cauză, să fie eficace în lupta contra malnutriţiei în rândul populaţiilor
sărace. Acest ajutor acordat de către ţările dezvoltate ţărilor mai sărace reprezintă o condiţie
necesară dar nu şi suficientă pentru eradicarea foametei şi malnutriţiei. Astfel, la sfârşitul anilor
'80 şi începutul anilor '905 livrările de ajutor în cereale reprezentau numai 1% din producţia
mondială şi numai 5% din stocurile deţinute de ţările dezvoltate. Resursele necesare limitării
foametei şi malnutriţiei se găsesc în interiorul fiecărei ţări, dar şi în gestiunea ţărilor bogate.
515
■ Asistenţa tehnico-economică. Aceasta urmăreşte înfăptuirea ajustării structurale
(reforma structurală) în următoarele direcţii:
- iniţierea unor reforme în vederea sporirii investiţiilor în sectoarele alimentaţie şi
agricultură;elaborarea unor noi studii de urmărire, evaluare şi supraveghere
nutriţională;
- perfecţionarea cooperării în producţie şi comercializarea produselor agricole, a
stocajelor şi distribuţiilor;
- elaborarea unor noi strategii de investiţii;
- stabilirea unei politici de preţuri adecvate pentru culturile destinate exportului;
- conceperea unor programe speciale de intervenţie nutriţională şi crearea de noi locuri de
muncă pentru a atenua efectele ajustării structurale pe termen scurt.
Trebuie subliniat faptul că rezolvarea problemei alimentare pe plan mondial necesită
abordări diferite pentru ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare sau subdezvoltate. Este
necesar ca fiecare ţară să pătrundă mai adânc în miezul problemei şi să se orienteze în
următoarele direcţii, luând măsurile adecvate:
■ Evaluarea capacităţii naţionale de susţinere. Există pericolul real ca statele să-şi
depăşească orbeşte capacităţile de susţinere alimentară, acumulând deficite masive care,
cumulate, vor fi mai mari decât rezervele exportabile. Trebuie avute în vedere:
- capacităţile de exploatare a terenurilor agricole;
- evoluţia demografică;
- reducerea terenului arabil ca urmare a industrializării (construirea de fabrici, şosele, şcoli,
locuinţe, centre comerciale, etc).
Nici o ţară nu-şi poate permite să fie permanent şi în mare măsură (peste 20%) dependentă
de alte ţări în ceea ce priveşte produsele alimentare.
■ În ţările sărace trebuie să se ia măsuri privind trecerea de la monoculturi (chiar dacă
acestea permit exportul) la policulturi astfel încât să se consume mai multe feluri de produse
alimentare;
■ încurajarea consumului de fructe
Necesarul alimentar stabilit de specialiştii FAO pentru aşa-zisul "om standard" este de
3200 calorii/zi.
În cadrul dezvoltării anumitor ramuri şi sectoare agricole şi de industrie alimentară trebuie
sprijinită dezvoltarea anumitor ramuri şi sectoare agricole şi de industrie alimentară. În cadrul
acestora un loc important trebuie să-l ocupe sectorul horticulturii, vizând cu predilecţie
dezvoltarea: legumiculturii, pomiculturii şi chiar a viticulturii.
516
Aportul acestor produse la consumul alimentar uman capătă dimensiuni şi noi forme
concrete de manifestare. Legumele şi fructele, datorită conţinutului lor în elemente nutritive, în
vitamine, în aminoacizi, sunt indispensabile existenţei şi dezvoltării speciei umane. Pe plan
mondial, rezolvarea dezechilibrului alimentar se poate realiza (într-o anumită măsură) prin aceste
produse. În zonele cu nevoi alimentare deosebite populaţia trebuie să fie educată să consume
produse horticole, în mod deosebit legume şi fructe din abundenţă.
Membrii celor mai afluente societăţi ar trebui să-şi reducă consumurile de produse
animaliere bogate în grăsimi, fie şi numai din motive de sănătate. Problema este în ce mod. Dacă
guvernele din aceste ţări doresc să micşoreze consumul pentru a ameliora starea de sănătate şi
pentru a disponibiliza cerealecare să fie destinate săracilor lumii. Acest lucru poate fi realizat
prin mai multe căi:
- prin intermediul educaţiei publice;
- prin impozite pe consumul de produse animaliere;
- prin raţionalizare;
- prin creşterea preţurilor care să însoţească această penurie artificială.
■ Stabilizarea demografică
Formularea politicilor demografice trebuie să ia în calcul capacitatea de susţinere. Dacă
guvernele naţionale stabilesc capacitatea de susţinere a ţării lor, ele pot să integreze această
analiză în politicile demografice. Dacă oamenii sunt la curent cu faptul că menţinerea actualei
mărimi a familiei va reduce suprafaţa cultivabilă pe cap de locuitor cu o treime sau chiar la
jumătate în cursul viitoarei generaţii, ei îşi pot da seama ce va însemna aceasta pentru copiii lor.
Dacă ei ştiu că familiile mari vor implica aproape cu certitudine mai mulţi flămânzi şi chiar o
foamete în masă, ei ar putea să opteze pentru familii mai mici. Oamenii pot înţelege importanţa
absolută a politicilor demografice dacă acestea sunt formulate în termeni la care pot să se
raporteze.
Este de neiertat faptul că 100 de milioane de femei din lumea a treia doresc să-şi restrângă
numărul copiilor pe care îi nasc, dar le lipsesc mijloacele de a face acest lucru7.
Chiar dacă golul în privinţa planificării familiale este umplut, rămâne, deopotrivă, nevoia
urgentă ca statutul femeii să fie îmbunătăţit, în special în ţările în curs de dezvoltate unde
persoanele de sex feminin sunt supuse discriminării de la naştere. Sunt prioritare ameliorarea
accesului la îngrijirea medicală în cursul sarcinii şi creşterea gradului de instruire a femeii.
Concluzionând, doar guvernele naţionale pot să-şi asume responsabilitatea de a hrăni
popoarele lor şi sunt singurele care pot formula strategii agricole şi demografice menite să
Lester Brown - op. cit. pag 269
517
asigure un regim alimentar adecvat pentru toţi oamenii. Comunitatea internaţională poate să
sprijine iniţiativele naţionale, dar nu le poate lua locul.
Securitatea alimentară mondială.

Pentru prima dată, mai mult de 1 miliard de oameni se confruntă cu foametea, conform
datelor din 2010.
Mai multe milioane de oameni din ţările sărace vor avea probleme, având în vedere
viitoarea criză alimentară - aceasta poate fi evitată prin finanţarea urgentă de către guvernul UK
şi alte guverne, acordată celor 500.000 de ferme mici, conform agenţiei de dezvoltare Progressio.
Un nou raport, Fertile Ground, realizat de Progressio, avertizează asupra faptului că decenii de
neglijare a micilor fermieri, care hrănesc 2 miliarde de oameni din toată lumea- o treime din
umanitate- au împins aceste mici comunităţi agricole la limită, fiind necesare măsuri urgente
pentru a remedia situaţia.
Raportul menţionează criza de hrană la nivel global care a avut loc anul trecut, care:
• a adăugat 44 de milioane de oameni cifrei deja existente de persoane care suferă de
malnutriţie;
• a condus la sărăcirea a 110 de milioane de oameni;
• a ridicat preţul unor produse de bază cu până la 200 %.
Raportul notează ca sistemul alimentar la nivel global e în criză. Numărul de oameni care
suferă de malnutriţie creşte într-un ritm rapid şi pentru prima dată a atins limita de 1 miliard.
Factorii de decizie trebuie să înfrunte situaţia şi să ia măsuri acum pentru a face faţă unei
populaţii estimate a atinge în 2050 cifra de 9,2 miliarde de oameni.
Fertile Ground raportează o scădere dramatică în ajutoarele acordate sectorului agricol,
care s-au diminuat cu 83% în ultimii 30 de ani, fiind favorizată agricultura la nivel extins. În
timpul acestui proces, micii fermieri au fost neglijaţi.
Raportul menţionează mai multe ameninţări care planează asupra micilor fermieri, cum ar
fi:
• Schimbările climatice vor afecta 40 % dintre ţările africane din zona sub-sahariană,
expunându-le posibilităţii de scădere a producţiei agricole şi a păşunilor.
• 2,6 miliarde de oameni sunt deja afectaţi de nivelul ridicat de degradarea terenurilor.
• 80 % din fermierii din Africa şi 40% din America Latină şi Asia încă se bazează pe munca
manuală şi unelte rudimentare.
Petra Kjell, agent Progressio pe probleme de mediu, afirmă: “Organizaţia ONU pentru
Hrană şi Agricultură (FAO) sugerează faptul că guvernele lumii cheltuie $ 44 miliarde pe an
518
pentru susţinerea agriculturii, ceea ce înseamnă mai puţin de 1% din suma cheltuită pentru
sistemul financiar la nivel global”.
“Dacă o proporţie semnificativă a investiţiilor ar fi folosită pentru susţinerea micilor
fermieri din toată lumea, atunci ar fi realizat un pas important în atenuarea impactului viitoarei
crize de hrană”.8
19. 4. Rolul organizaţiilor internazionale în rezolvarea problemelor alimentare.

(FAO, FIDA, CMA, PAM). Perspectivele agriculturii mondiale.
După cel de al doilea război mondial s-au creat numeroase organisme internaţionale care
îndrumă, finanţează şi organizează acţiuni în favoarea dezvoltării agriculturii în ţările în curs de
dezvoltare, mobilizează comunitatea internaţională pentru apărarea securităţii alimentare,
elaborează programe în vederea păstrării echilibrului ecologic, reglementează schimburile
internaţionale. Cele mai multe dintre acestea sunt instituţii specializate ONU.
Organismul internaţional principal de sprijinire şi îndrumare a colaborării în domeniul
agriculturii este Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO).
Actul constitutiv al FAO (1945) arată că scopul acestui organism este de a sprijini
comunitatea internaţională pentru:
- ameliorarea nivelului de nutriţie şi a condiţiilor de viaţă din ţările aderente;
- creşterea randamentului producţiei şi a eficienţei repartiţiei tuturor produselor
alimentare şi agricole;
- ameliorarea situaţiei populaţiei rurale;
- dezvoltarea economiei mondiale şi eliberarea omenirii de foamete şi subnutriţie.
Actul de constituire a FAO a fost semnat de 42 de guverne în cadrul primei Conferinţe (16
octombrie 1945 la Quebec), când i s-a conferit rolul de organizaţie specializată a ONU, calitate
care îi dă dreptul de autonomie şi colaborare cu alte instituţii specializate prin intermediul
Consiliului Economic şi Social ONU (CES). În prezent numărul ţărilor membre FAO este de
158, cărora li se adaugă membrii asociaţi.
F.A.O. îndeplineşte funcţii informative, organizatorice şi tehnice-operative. Organul
suprem de conducere este Conferinţa, care se întruneşte o dată la doi ani. Din organigrama
funcţională face parte şi Consiliul FAO, compus din reprezentanţi ai 49 de state membre, aleşi pe
trei ani. Pe lângă Consiliul FAO funcţionează mai multe Comitete specializate şi Comisii pe
domenii şi regiuni geografice.
8
http://www.ecomagazin.ro/criza-alimentara-la-nivel-global/ 3 Feb 2010
519
Coordonarea activităţii curente se realizează de Secretariatul FAO, compus din 300 de
persoane, în frunte cu Directorul General, ales pe şase ani.
Sursele de finanţare ale FAO provin din bugetul propriu şi din sumele alocate în cadrul
Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), precum şi din mijloacele unor instituţii
specializate ale ONU, ca Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) şi alte
organizaţii internaţionale.
FAO este principalul executor al unor programe din cadrul PNUD, finanţarea serviciilor
sale o face BIRD.
Principalele activităţi desfăşurate de FAO se realizează în cadrul "Programului ordinar" şi a
unor activităţi sau programe speciale, cum ar fi:
- Campania împotriva foametei în perioada 1960 - 1970;
- Programul Alimentar Mondial (PAM);
- Numeroase programe de cooperare UNICEF9, BIRD, ONUDI10;
- Planul Indicativ Mondial (PIM) pentru ţările din lumea a treia;
- Programul FAO-PNUD;
- Programul Tehnic şi Economic(PTE) aprobat de Conferinţa FAO din
1989.
Un rol important în reforma structurilor agricole şi a eradicării foametei îl au Fondul
Internaţional al Dezvoltării Agricole (FIDA) şi Consiliul Mondial al Alimentaţiei (C.M.A).
Pe lângă FAO, FIDA, există şi organisme neguvernamentale create pentru a implementa
proiecte pe termen lung în ţările în curs de dezvoltare.
Exemple în acest sens sunt:
- Afrique Veste,
- SOS Faim,
- Euron Aid,
- Bread for the World.
Teme pentru referate:

1. Condiţiile formării crizei alimentare.
2. Soluţionarea problemei alimentare.
3. Premisele dezvoltării agriculturii durabile.
Întrebări de autoevaluare:
1. În ce constă rolul agriculturii în cadrul economiei mondiale?
2. Cum se maifestă criza alimentară şi cum poate fi eliminată?
3. Care sunt implicaţiile factorului demografic privind alimentaţia pe glob?
4. Care sunt organismele internaţionale de sprijin al dezvoltării
agriculturii?
Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii

Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială
520
Capitolul 20. Problemele globale ce decurg din relaţia om-natură.
Obiective:
La nivel de cunoaştere:
 definirea conceptelor de bază care explică problema demografică;

 determinarea particularităţilor de bază a problemei demografice ca problemă globală;
 identificarea principiilor, fenomenelor, proceselor, indicatorilor care justifică dimensiunea
problematicii demografice într-un sens sau altul;
 A defini şi interpreta corect conceptele legate de problema ecologică globală;
 A distinge formele de manifestare a problemei ecologice globale;
 A determina situaţia ecologică în funcţie de amploarea proceselor distructive.
 stabilirea legăturilor dintre comportamentul demografic şi dinamismul economic;

 compararea modelelor de comportament demografic în diferite state ale lumii;
 argumentarea implementării unor politici demografice denataliste sau pronataliste;
 A stabili legătura între dezvoltarea economică şi dezvoltarea durabilă;
 A compara starea mediului înconjurător la diferite etape de dezvoltare a civilizaţiei umane;
 A argumenta necesitatea aplicării politicilor şi strategiilor de mediu în statele lumii şi la nivel
global.
 a formula măsuri de gestionare eficientă a politicii demografice în cadrul unor state cu o
situaţie demografică concretă;
 a reevalua eficient politica demografică din cadrul unor state, regiuni, teritorii;
 a propune soluţii în vederea stabilizării demografice ale unor teritorii;
 A propune soluţii în vederea diminuării impactului negativ asupra mediului la diferite nivele
ierarhice de dezvoltare;
 A elabora un plan de acţiuni cu privire la monitorizarea şi managementul ecologic în
localitatea natală.
Cuvinte/termeni-cheie: explozie demografică, implozie demografică (criză
demografică), sarcină demografică/presiune demografică, îmbătrânire demografică, politică
demografică, politici pronataliste, politici denataliste, indice specific de fertilitate, dramatism
demografic, indicele de îmbătrînire, bilanţ natural, rata natalităţii, rata mortalităţii, tranziţie
demografică, piaţa energetică globală, resurse energetice epuizabile, resurse energetice
regenerabile, petrol, gaze naturale, hidrocarburi, energia vîntului, energia eoliană, etanol, masă
biologică, securitatea energetică, problemă ecologică, criză ecologică, tehnogeneză,
antropogeneză, dezvoltare durabilă (DD), Protocolul Kyoto, Protocolul Montreal, stratul de
521
ozon, schimbări climatice, degradarea terenurilor, deteriorarea solurilor, deşertificarea, problema
deşeurilor.
20.1. Problema demografică şi a folosirii forţei de muncă pe plan mondial
În epoca contemporană creşterea semnificativă a populaţiei are o influenţă tot mai mare,
atât asupra dezvoltării socio-economice a statelor lumii, cât şi asupra relaţiilor internaţionale.
Populaţia are un rol important, dat fiind faptul că reprezintă elementul central în definirea
oricărei strategii de dezvoltare economică durabilă. Potenţialul de resurse demografice ocupă un
loc determinant în cadrul resurselor primare ale Terrei, contând atât aspectul cantitativ, dar mai
ales, cel calitativ. Asigurarea dezvoltării economice cu numărul necesar de resurse de forţă de
muncă, creşterea efectivului populaţiei unui teritoriu cu ritmuri foarte mari, creşterile lente sau
diminuările numărului populaţiei se regăsesc în problema demografică.
Printre multiplele probleme globale existente în prezent, problema demografică are un rol
aparte datorită impactului direct sau indirect asupra altor probleme. Importanţa problemei
demografice este recunoscută de către toate statele lumii, iar stabilizarea creşterii numerice a
populaţiei reprezintă o condiţie esenţială a dezvoltării ecologo-economice durabile.
Problematica populaţiei mondiale î-şi găseşte o dezbatere tot mai mare la diferite niveluri:
internaţional, regional, naţional. Mai multe reuniuni internaţionale au dezbătut intr-o formă sau
alta diferite aspecte ce ţin de problematica demografică: mişcarea naturală şi/sau mecanică a
populaţiei, longevitatea vieţii populaţiei, succesiunea generaţiilor, utilizarea forţei de muncă şi
nivelul de pregătire a acesteia, politica demografică etc. În pofida unor realizări notabile în plan
demografic la nivel mondial, în prezent continuă să existe mari disparităţi în evoluţia
indicatorilor principali ai populaţiei în statele cu niveluri diferite de dezvoltare.
Problema demografică la etapa contemporană este determinată de câteva particularităţi:
 Creşterea rapidă a populaţiei, cunoscută în demografie sub fenomenul de „explozie
demografică”;
 Criza demografică sau „implozia demografică”, manifestată într-un şir de state
dezvoltate, iar mai recent, fenomenul s-a extins şi asupra unor state cu economia în
tranziţie şi caracterizată prin reproduceri simple sau înguste ale populaţiei şi,
corespunzător, diminuarea efectivului numeric;
 Modificarea rapidă, într-un sens sau altul, a indicatorilor demografici, fapt ce a
determinat tranziţia demografică în mai multe state ale lumii;
 Creşterea disparităţilor la nivel global a indicatorilor demografici.
De regulă, problema demografică se identifică cu creşterea foarte rapidă a populaţiei,
manifestată prin teama de suprapopulare a Terrei. Creşterea populaţiei şi întrebările pe care le
522
pune aceasta reprezintă o preocupare nu de dată recentă. Încă din sec. al XVII-lea Maltus,
preotul britanic, a înaintat teoria conform căreia populaţia lumii creşte în progresie geometrică,
iar creşterea producţiei, bunăstarea în progresie aritmetică. Cu toate că teoria maltusistă a fost
combătută în timp, problema demografică nu numai că n-a fost scoasă din lista preocupărilor
omenirii, dar a căpătat noi dimensiuni.
Analiza dinamicii populaţiei Terrei atestă o creştere neuniformă în timp şi spaţiu.
Intervalul de timp necesar adăugării fiecărui următor miliard de locuitor s-a diminuat (tab. 1).
Tabelul 1
Creşterea populaţiei Terrei de la 1 mlrd. la altul
Intervalul de timp necesar
Populaţia Terrei, mlrd. loc. înregistrării fiecărui mlrd. loc.
(ani)
1820 1 Toată istoria precedentă
1927 2 107
1960 3 33
1975 4 15
1987 5 12
1999 6 14
Aşa cum putem observa din datele tabelului 1, creşterea populaţiei Terrei a fost foarte lentă
până în sec. al XIX-lea. De la primele înregistrări ale numărului populaţiei şi până în anul 1820
când a fost înregistrat primul miliard de locuitori au trecut mii de ani. În sec. al XIX-lea şi mai
ales în sec. XX-lea, timpul necesar adăugării fiecărui următor mild. de locuitori s-a scurtat de la
107 ani, la doar 12-14 ani. Această creştere spectaculoasă a numărului populaţiei poartă
denumirea de „explozie demografică”.
Pentru o analiză mai detaliată a fenomenului exploziei demografice, manifestat cu
precădere în a 2-a jumătate a sec. al XX-lea vom recurge la analiza datelor absolute cu privire la
creşterea populaţiei în această perioadă (tab. 2).
Tabelul 2
Dinamica populaţiei Terrei
Populaţia mln. Creşterea (în Creşterea anuală Ritmul de creştere
Anii loc. 10 ani, mln. loc) absolută (%)
1950 2515 220 22 1,6
1960 3019 504 50 1,8
1970 3698 679 68 2,0
1980 4450 752 75 1,8
1990 5292 842 84 1,7
2000 6261 969 97 1,6
2010 (prognoză) 7190 929 93 1,4
2020 (prgnoză) 8000 810 81 1,3
Sursa: В. П. Максаковсий „Географическая картина мира” - часть III- я, Я., 1996; Population
Refereence Bureau.
523
Explozia demografică a atins apogeul în anii 1950-1970, ritmul de creştere a populaţiei
Terrei, în acest interval, fiind cel mai mare, atingând cota maximală de creştere în anii '70, ceea
ce a însemnat o dublare a populaţiei în doar 35 ani. Această creştere explozivă a îngrijorat
savanţii, politicienii, societăţile. Sub egida ONU au avut loc un şir de conferinţe internaţionale
punându-se în discuţie anumite laturi ale problematicii demografice. În 1954 la Roma a avut loc
I-a Conferinţă a Populaţiei în care s-a pus problema trecerii la politici demografice active, la
planificarea familiei, la evidenţa populaţiei etc. ONU pentru populaţie a organizat ulterior şi alte
conferinţe cu problematică demografică: 1965 – Belgrad, 1974 – Bucureşti, 1984 – Mexic, 1994
– Cairo, 1999 – New-York. Printre problemele discutate în cadrul acestor conferinţe ONU au
fost: aplicarea unor politici denataliste pentru statele cu creşteri mari ale populaţiei, planificarea
familiei, diminuarea căsătoriilor şi a naşterilor timpurii, controlul natalităţii şi a sporului natural,
monitorizarea mai riguroasă a populaţiei, deschiderea unor centre naţionale şi internaţionale de
populaţie, adoptarea unor strategii naţionale în vederea reglementării creşterii populaţiei,
problema fertilităţii, popularizarea mijloacelor de contracepţie etc. Politica de populaţie şi
soluţionarea problemelor demografice trebuie să intre în competenţa strategiilor de dezvoltare a
ţărilor lumii. Fiecare stat trebuie să-şi determine programele şi scopurile demografice, reieşind
din posibilităţile de asigurare a condiţiilor de trai decent. În prezent există divergenţe mari între
state în ceea ce priveşte problema demografică. Statele musulmane, spre exemplu, contestă
aplicarea egalităţii genurilor, precum şi dispoziţiile ce ţin de planificarea familiei prin
întreruperea sarcinii. Conferinţa de la Cairo, de altfel, a fost boicotată de ţările musulmane şi n-a
fost atins un consens în această problematică.
Manifestarea exploziei demografice trebuie analizată în profil regional, datorită modului
de exprimare foarte diferit al acestuia în timp şi spaţiu. Ţările în curs de dezvoltare cuprind
actualmente peste 80% din totalul populaţiei Terrei, în timp ce ţările bogate sub 20%, acest
raport modificându-se continuu în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare, care au creşteri naturale
ale populaţiei mult mai mari. Astfel, analizând datele cu privire la repartiţia populaţiei pe regiuni
geografice constatăm următoarele (tab.3):
Tabelul 3
Evoluţia populaţiei mondiale pe regiuni geografice (mln. loc.)
1950 1970 1990 2000 2005 2010
Total mondial, 2522 3633 5207 6061 6478 6892
din care:
Asia 1397 2048 3073 3605 3847 4157
Europa 552 704 796 809 756 739
Africa 221 355 609 789 894 1030
America Latină 167 276 420 513 557 585
America de Nord 172 229 281 311 330 344
Australia şi Oceania 13 19 26 30 32 37
524
Sursa: Population Refereence Bureau
Repartiţia populaţiei este foarte neuniformă pe regiuni şi continente, aşa cum putem
observa din tabelul 3. Asiei îi revine circa 60% din populaţia mondială, Africa – 14,4%, Europei
– 10,9%. Doar 2 state din Asia - China şi India cumulează 37% din totalul populaţiei mondiale.
Cele mai înalte rate de creştere a populaţiei le are Africa, iar cele mai scăzute – Europa, Australia
şi Oceania.
Analiza evoluţiei demografice pe state atestă creşteri mari şi foarte mari a statelor în curs
de dezvoltare şi o diminuare sau chiar reducere a creşterii în ţările dezvoltate (tab. 4).
Tabelul 4
Evoluţia ierarhiei celor mai populate 10 state din lume (teritoriu actual, mln. loc.)
Nr. Statul 1900 Statul 1950 Statul 2000 Statul 2010
Crt.
1. China 415.0 China 555.4 China 1265.8 China 1 338.0
2. India 227.0 India 369.9 India 1014.0 India 1 189.3
3. SUA 77.0 SUA 152.3 SUA 283.2 SUA 310.5
4. F. Rusă 71.0 F. Rusă 101.4 Indonezia 206.3 Indonezia 235,9
5. Japonia 46.0 Japonia 83.8 Brazilia 172.8 Brazilia 193.1
6. Germania 43.0 Indonezia 83.4 F. Rusă 146.0 Pakistan 185.8
7. Franţa 41.2 Brazilia 53.4 Pakistan 141.6 Bangladesh 164.3
8. Marea 41.1 Bangladesh 42.6 Bangladesh 129.2 Nigeria 158.3
Britanie
9. Indonezia 40.5 Pakistan 39.5 Japonia 126.9 F. Rusă 142.0
10. Italia 34.2 Nigeria 42.6 Nigeria 123.3 Japonia 127.7
Celelalte state, % 39,4 Celelalte state 40,2 Celelalte 59.6 Celelalte 59.0
state state
Sursa: //http:www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/xx.html; Population Reference
Bureau
Datele cu privire la evoluţia celor mai populate state din lume pe parcursul a peste un
secol ne permite să facem unele concluzii:
- şirul celor mai populate state din lume nu s-a modificat esenţial, în acest interval de
timp, exceptând înlocuirea unor state importante din punct de vedere demografic la începutul
secolului trecut, cu state în curs de dezvoltare, care au avut creşteri spectaculoase ale efectivului
numeric pe parcursul sec. al XIX-lea şi XX-lea;
- statele cu cel mai mare potenţial demografic se regăsesc pe continentul asiatic (6 din
10), la care se adaugă şi F. Rusă - stat euroasiatic. Asia, pe bună dreptate, reprezintă „rezervorul
demografic” mondial;
- ponderea primelor 10 state conform potenţialului demografic a fost în creştere de la
40% la circa 60%, ceea ce denotă mari disparităţi ale potenţialului demografic mondial;
- ritmurile cele mai înalte ale creşterii demografice le au statele în curs de dezvoltare, deşi
unele dintre ele prin politicile active denataliste au reuşit să tempereze creşterile foarte mari de
populaţie, pe care le-au avut pe parcursul ultimului secol (Japonia, China).
525
O altă latură importantă a problemei demografice o reprezintă implozia demografică sau
criza demografică. Acest fenomen se înregistrează într-un număr tot mai mare de state
dezvoltate, iar mai recent, fenomenul s-a extins şi asupra mai multor state cu economie în
tranziţie, tranziţia demografică aici însoţind-o pe cea economică. Ritmurile de creştere în aceste
state au încetinit, iar unele state înregistrează un declin constant al populaţiei. Fenomenul se
datorează unor politici denataliste, practicate în statele cu creşteri mari ale populaţiei sau
transformărilor social-economice pe care le-au avut. În consecinţă „povara demografică” este în
creştere, manifestată prin majorarea creşterii sarcinii demografice, a îmbătrânirii populaţiei prin
majorarea ponderii populaţiei de vârstă înaintată. Actualmente tot mai frecvent se discută despre
fenomenul îmbătrânirii demografice, manifestat prin creşterea ponderii populaţiei vârstnice.
Statele occidentale se confruntă cu grave probleme de creşterea a presiunilor asupra bugetelor, a
costurilor sociale legate de înrăutăţirea parametrilor demografici. Pe de o parte, se atestă un
declin natural al populaţiei, o micşorare continuă a ratelor natalităţii, fertilităţii, iar pe de altă
parte, succesele din medicină, cultură, civilizaţie, creşterea nivelului de trai şi a speranţei de viaţă
la naştere au determinat creşterea numărului persoanelor vârstnice (fig. 1).
28,1
30
22,1
25
20
15 10,5
8,1 %
10 6,9
5
0
1900 1950 2008 2020 2050
Figura 1. Ponderea populaţiei 60+ ani din totalul populaţiei mondiale (2020/2050 - prognoză)
Analiza fenomenului îmbătrânirii demografice atestă mari disparităţi pe regiuni şi pe

state. Regiunea cea mai îmbătrânită demografic este Europa. Statele europene depăşesc rata
îmbătrânirii de 16%11, în timp ce rata populaţiei 65+ este de doar 3% în Africa, 7% - Asia, 9% -
America, media mondială fiind de 7%. Unele state au depăşit cu mult acest indice (Italia – 20%,
Germania – 19%, 2008).
Procesele de îmbătrânire demografică se caracterizează prin următoarele tendinţe:
 în ţările bogate tendinţele de îmbătrânire sunt mult mai accentuate decât în ţările în
curs de dezvoltare, ceea ce implică un termen mai scurt de adaptare la consecinţele
socio-economice pe care le implică acest fenomen;
11
Conform scării G. Bojio-Garnier, valoarea indicatorului 12 % se califică ca îmbătrânire demografică
526
 îmbătrânirea în rândul femeilor este mai accentuată decât în rândul bărbaţilor,
determinată de longevitatea mai mare a acestora în medie cu 5-7 ani;
 diferenţele regionale în ceea ce priveşte îmbătrânirea sunt mari. În Europa 20% din
populaţie este de vârstă de peste 60 ani, pe când în Africa ponderea persoanelor cu
vârsta peste 60 ani constituie doar 5%;
 rata dependenţei populaţiei vârstnice, raportată la populaţia activă a globului (15-64
ani) se va dubla în ţările dezvoltate şi se va tripla ţările în dezvoltare în următorii 50
ani;
 actualmente peste 10% din populaţia Terrei are vârsta de peste 60 ani, iar în 2050
această vârstă o va avea circa 1/3 din populaţia globului, cu toate consecinţele care
derivă din aceasta (fig. 1).
Gestionarea fenomenului îmbătrânirii populaţiei devine una dintre preocupările de bază la
statelor la etapa contemporană.
Creşterea rapidă a populaţiei sau declinul demografic se datorează în mare măsură
tendinţele generale de evoluţie a principalelor indicatori demografici. Astfel, indicatorii
natalităţii, indicele specific de fertilitate, ponderea populaţiei feminine de vârstă fertilă au
înregistrat evoluţii spectaculoase. Natalitatea pe fondul unei tendinţe generale de scădere (tab. 5)
a suferit modificări lente în statele africane şi în câteva state mai conservatoare din Asia, dar
mult mai rapide în majoritatea statelor latino-americane şi asiatice, apropiindu-se de valorile
caracteristice ţărilor mai avansate din perspectiva tranziţiei demografice din Europa şi America
de Nord. Astfel, dacă indicele natalităţii în lume este de circa 20‰ acesta este de 2 ori mai mare
în statele africane şi unele state din Asia şi de 2 ori mai mic în statele în care a fost realizată
tranziţia demografică de la o reproducere lărgită la una simplă sau îngustă. Europa este în pragul
unui dramatism demografic, conform opiniei mai multor demografi, natalitatea coborând sub
valoarea de 10‰ în mai multe state (Bulgaria, Germania, Letonia, Elveţia, Estonia etc.). Se
certifică astfel existenţa unei strânse legături între dinamismul economic şi modernizarea
comportamentului demografic.
Tabelul 5
Evoluţia principalilor indicatori demografici la nivel mondial (1950-2008)
Indicator 1950- 1955- 1960- 1965- 1970- 1975- 1980- 1985- 1990- 1995- 2000- 2005-
1955 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1990 1995 2000 2005 2008
Rata natalităţii (‰) 37,5 35,7 35,3 33,7 30,9 28,1 27,6 26,8 24,6 22,6 21,1 20,1
Indicele specific 4,8 4,8 4,8 4,6 4,5 3,7 3,4 3,2 2,9 2,7 2,6 2,5
de fertilitate
(copi-femeie)
Rata mortalităţii 19,5 17,3 15,5 13,3 11,5 10,9 10,3 9,7 9,5 9,2 9,0 8,8
(‰)
Sold natural (‰) 18,0 18,4 19,8 20,4 19,4 17,3 17,3 17,2 15,0 13,4 12,1 11,2
Speranţa de viaţă la 49,7 52,3 54,8 58,2 60,1 61,8 63,1 64,4 65,3 66,3 67,2 68,2
527
naştere (ani)
Populaţie tânără 34,9 36,2 37,2 37,5 37,1 35,9 34,3 33,0 32,0 30,8 29,1 27,5
(0-14 ani), %
Populaţie vârstnică
(peste 60 ani), % 8,2 8,2 8,2 8,3 8,5 8,6 8,7 9,0 9,4 9,8 10,2 10,8
Sursa: I. Muntele „Tendinţe geodemografice în perioada postbelică la nivel mondial” //Transformările
demografice şi socio-economice ale populaţiei. Actualitate şi viitor, 2007; Population Reference Bureau
Mari variaţii se înregistrează şi în rata fertilităţii. În intervalul de timp analizat (tab. 5.) se
atestă o diminuare de 2 ori a ratei de fertilitate de la 4,8 copii/femeie (1950-1955) la 2,5
copii/femeie, în prezent. Ca şi în cazul natalităţii, diferenţele cele mai mari se înregistrează între
cele 2 grupe mari de state: dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Majoritatea statelor în curs de
dezvoltare prezintă o fertilitate ridicată sau foarte ridicată, nivelul acestuia depăşind 5
copii/femeie. Spre exemplu, în statele Yemen, Somalia, Uganda, Angola acest indicator este de
respectiv, 7,60; 7,25; 7,20; 7,10 copii/femeie în timp ce în statele Bulgaria, Spania, Cehia, Italia
aflate la alt pol al fertilităţii, ponderile sunt respectiv de 1,10; 1,13; 1,16 şi 1, 20 copii/femeie
ceea ce este de 6-7 ori mai puţin decât în primul grup vizat de state, distanţă foarte mare în
demografie. Nivelul minim al fertilităţii este înregistrat în Europa – 1,1 copii/femeie, iar maxim
în Africa cu o medie de 5,5 copii/femeie. Valorile înregistrate în Europa se situează sub pragul
de 2,1 copii/femeie, valoare considerată necesară pentru înlocuirea generaţiilor, dacă ignorăm
componenta migratorie. Europa, în pofida presiunilor făcute de către societăţile acestor state, nu
poate ignora componenta migraţională în condiţiile actuale de reproducere simplă şi îngustă.
Contrastele care se înregistrează în prezent în nivelul fertilităţii, ilustrează de fapt amploarea
decalajelor economice care separă diferite părţi ale lumii.
Analiza indicatorilor de structură a populaţiei pe grupe de vârstă, în primul rând a celor
două contingente esenţiale, tinerii (0-14 ani) şi vârstnicii (peste 60 ani) au urmat tendinţe opuse.
Populaţia tânără (0-14 ani) a fost într-un declin continuu, ca urmare a reducerii ratei natalităţii
şi a sporului natural de la 1/3 din totalul populaţiei (1950-1955) la 27,5% în prezent sau cu 6,4
p.p. Populaţia vârstnică, deopotrivă, în intervalul de timp analizat a înregistrat o creştere, fie şi
nesemnificativă de la 8,2% (1950-1955) la 10,8% (2005-2008) sau cu 1,6 p.p. Populaţia Terrei
îmbătrâneşte lent, actualmente 1/10 din totalul populaţiei este de vârstă înaintată. Creşterea
ponderii vârstnicilor a cunoscut o creştere spectaculoasă în majoritatea statelor dezvoltate, în
special cele vest-europene şi Japonia, cu valori care ating sau depăşesc 25% (max. înregistrat în
Italia 27%, 2008). Indicele de îmbătrânire (raportul dintre populaţia tânără şi vârstnică) a crescut
foarte rapid în aceste condiţii, tot mai multe state depăşesc nivelul supraunitar, expresie a unei
îmbătrâniri accentuate, una dintre sfidările societăţii contemporane. Creşterea ponderii populaţiei
vârstnice se datorează creşterii longevităţii vieţii ca expresie a creşterii nivelului de trai, a
creşterii calităţii serviciilor medicale, pe fondul unei rate scăzute a sporului natural. Populaţia
528
statelor post-industriale ale Europei Occidentale, Americii de Nord au cea mai mare longevitate
a vieţii (75-80 ani), acestea depăşind pragul de 40 ani vârsta medie a populaţiei, la polul opus
situându-se statele Africii sud-sahariene cu valori sub 50 ani (min Mozambic, Angola - 43 ani),
şi o vârstă medie a populaţiei în jur de 20 ani.
Cât priveşte indicatorii mortalităţii populaţiei, acestea au urmat aceleiaşi tendinţe de
scădere progresivă. Mortalitatea ca şi emigraţia conduc la diminuarea efectivului populaţiei. Rata
mortalităţii ca şi cea a natalităţii a avut tendinţe de diminuare, acestea datorându-se în primul
rând succeselor înregistrate în medicină. Astfel, în a 2-a jumătate a sec. XX-lea începutul sec. al
XXI-lea rata mortalităţii a scăzut de peste 2 ori de la 19,5% (1950-1955) la doar 8,8% (2005-
2008). Diminuarea ratei mortalităţi a avut loc în toate statele lumii, cu excepţia unor state
saheliene care au grave probleme de asigurare a sănătăţii.
Rata medie a mortalităţii pe glob este de 8‰ (2008) cu variaţii foarte mari de la 2,0‰ în
Kuwait, EAU, Qatar, la 23‰ – Siera Leone. Spre deosebire de ratele natalităţii cele ale
mortalităţii nu reflectă întotdeauna decalajele dintre statele dezvoltate şi cele în curs de
dezvoltare. Statele occidentale având în structura populaţiei pe vârste o pondere ridicată a
populaţiei vârstnice, rata mortalităţii are tendinţe de creştere, pe când în statele în curs de
dezvoltare diminuarea ratei mortalităţii are loc pe fondul succeselor, fie şi modeste, în medicină.
Cu toate acestea tendinţe generale, nivelul mortalităţii în mai multe state africane şi asiatice este
mult mai ridicat decât în cele dezvoltate. În linii mari, repartiţia spaţială a valorilor mortalităţii
generale, oscilează între extreme mult mai apropiate decât în cazul natalităţii, ceea ce permite să
evidenţiem 3 grupe de state:
- state cu rate ale mortalităţii mici, sub 8‰, având o cotă redusă sau moderată a populaţiei
vârstnice, iar cea a tinerilor mare sau foarte mare, progresele civilizaţiei contemporane
fiind, în acest caz evidente (ex. China, Filipine, Coreea de Sud, Canada, Australia, mai
multe state musulmane bogate în petrol etc.);
- state cu rate ale mortalităţii care variază între 8-13‰, în care se încadrează majoritatea
statelor europene şi un număr apreciabil de state în curs de dezvoltare, ca rezultat al
progresului civilizaţional înregistrat aici;
- state cu valori ale mortalităţii de peste 13‰ sunt statele subdezvoltate sub aspectul
civilizaţional sau al standardelor de viaţă. Aici se includ un număr mare de state
sudsahariene, dar şi un şir de state din Europa de Est şi Sud-Est, ajunse la o fază de
depopulare şi a unei morbidităţi excesive (ex. Federaţia Rusă, Belarusi, Bulgaria, Estonia
Ungaria etc.).
Indicatorii luaţi ca reper în aprecierea situaţiei demografice nici pe departe nu reflectă
întregul set de indicatori demografici care ar întregi tabloul demografic, dar ne permit să
529
apreciem dimensiunea problemei demografice din perspectiva creşterii foarte rapide, pe de o
parte, sau implozia demografică, pe de altă parte, care reprezintă „miezul” problemei
demografice globale.
Analiza problemei demografice nu poate fi trecută cu vederea fără a lua în calcul tranziţia
demografică, care nu este altceva decât trecerea de la un bilanţ natural la altul. Statele lumii
prezintă o dinamică diferenţiată a celor 2 componente ale bilanţului natural al populaţiei
(natalitatea şi mortalitatea). Acest fapt a determinat distingerea a câtorva tipuri de evoluţie a
bilanţului natural: primitiv, tânăr, matur şi senil (modern).
I. Tipul demografic tradiţional constituie prima fază a tranziţiei demografice sau începutul
tranziţiei. Acest tip se caracterizează prin rate ridicate ale natalităţii şi mortalităţii, rata
naturală de creştere fiind mică sau chiar sub nivel 0. Acest tip se întâlneşte foarte rar în
prezent, doar la unele grupuri umane izolate din Africa, Asia de Sud şi America Centrală.
II. Tipul demografic tânăr se caracterizează prin diminuarea coeficientului mortalităţii şi al
natalităţii, ratele natalităţii având o scădere mai moderată, fapt ce determină o creştere
naturală, atingând cote maxime în unele state. Această fază a finalizat în ţările dezvoltate la
mijlocul sec. al XX-lea, iar în cele în curs de dezvoltare abia începe. Tipul demografic
tânăr manifestat în statele dezvoltate ale Europei s-a deplasat în a 2-a jumătate a sec. al
XX-lea către statele în curs de dezvoltare, în special în cele din Asia, Africa şi America
Latină, care se fac responsabile de „vârful” exploziei demografice.
III. Tipul demografic matur s-a manifestat prin accentuarea ritmului de scădere a ratei
natalităţii, pe fondul creşterii ratei mortalităţii, determinat de îmbătrânirea demografică. La
sfârşitul acestei perioade bilanţul natural se apropie de reproducerea simplă. Statele
dezvoltate au atins această fază a tranziţiei demografice în anii ′90 ai sec. trecut care
ulterior s-a răspândit şi asupra ţărilor în curs de dezvoltare. China, spre exemplu, de la un
spor natural de 20,2‰, media anilor ′60-′65, a atins cota de 5‰ în 2008.
IV. Tipul demografic modern sau postranzacţional determinat de o nouă apropiere între
valorile natalităţii şi mortalităţii ca şi tipul tradiţional, numai că la un nivel mult coborât,
ajungându-se la un spor natural scăzut sau chiar la un deficit natural al populaţiei ca urmare
a îmbătrânirii (tab. 6).
Tabelul 6
State aflate la diferite nivele de tranziţie demografică
State Rata natalităţii Rata mortalităţii Bilanţul natural Tip al tranziţiei demografice
1. Mali 48 15 23 tradiţional
2. Liberia 48 16 22
1. Egipt 27 6 19 tânăr
2. Mexic 20 5 15
1. Albania 13 6 7 matur
2. Coreea de Sud 10 5 5
1. Japonia 9 9 0 modern
530
2. Germania 8 10 -2
Sursa: prelucrat după //http:www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/xx.html
Dat fiind faptul că statele lumii se confruntă în mod diferit cu problema demografică,
unele având creşteri excesive ale efectivului numeric al populaţiei, iar altele deopotrivă au un
declin natural, a apărut necesitatea influenţării numărului populaţiei într-un sens sau latul prin
aşa numita politică demografică. Mult timp măsurile pe care le adoptau statele în privinţa
căsătoriei, migraţiei, familiei, cu scopul de a influenţa numărul populaţiei, erau sporadice fără a
fi integrate într-un sistem coerent, de aceea acestea nu puteau fi considerate politici demografice,
în sensul actual al cuvântului.
În general, prin politica demografică, în sensul cel mai general, se înţelege ansamblul de
decizii adoptate de stat cu scopul de a influenţa evoluţia demografică în sensul dorit. Statele cu
creşteri lente ale populaţiei, în special ţările dezvoltate, postindustriale, care se află în faza senilă
a tranziţiei demografice (tipul IV) urmează să adopte măsuri în vederea stimulării creşterii
populaţiei, iar ţările în curs de dezvoltare – măsuri restrictive, denataliste menite să reducă
ritmurile înalte de creştere ale populaţiei. Aşa dar, o politică demografică poate avea drept
obiectiv influenţarea numărului populaţiei, a structurii ei, a natalităţii şi mortalităţii, a distribuţiei
spaţiale a populaţiei.
Un moment important în istoria conceptului de politică demografică, a principiilor pe
care trebuie să le călăuzească, l-a avut Conferinţa Mondială a Populaţiei (1974), prin Planul
Mondial de acţiune în domeniul Populaţiei, în care se fac un şir de recomandări statelor de a-şi
formula o politică demografică. Deciziile luate la această Conferinţă, precum şi la cele care au
urmat, au avut rol de recomandări, statele fiind cele care trebuie să decidă măsurile, strategiile,
programele şi mecanismul de implementare a acestora. Experienţa statelor în materie de politica
demografică este diferită, ca de altfel şi deciziile aplicate de către acestea.
În funcţie de orientarea lor, politicile demografice se împart în politici pronataliste (de
încurajare a natalităţii) şi anti/denataliste (cu scopul reducerii creşterii naturale a populaţiei).
Indiferent de orientare, o politică demografică reclamă mijloace specifice, fonduri financiare şi o
legislaţie adecvată. Statele cu politici denataliste aplică programe de planificare familială, în
sensul descurajării căsătoriilor timpurii, a naşterilor multiple, promovarea mijloacelor
contraceptive moderne, sterilizarea, motivarea familiilor de dimensiuni reduse (China este
promotoarea sintagmei „o familie – un copil”), acces la contracepţie etc. Statele cu politici
pronataliste folosesc mijloace atractive de ordin economic: alocaţii familiale, autoare şi asistenţă
socială pentru familiile numeroase, indemnizaţii, ajutoare şi avantaje economice, educaţionale,
sanitare, degrevări de impozite etc. Dat fiind faptul că tabloul demografic se caracterizează
printr-o mare diversitate, tot aşa şi politicile demografice cunosc un mare evantai. Acestea
vizează nu numai natalitatea, dar şi fertilitatea, mortalitatea, morbiditatea şi sănătatea, distribuţia
531
geografică a populaţiei, migraţia internaţională etc. Politicile tot mai active aplicate de către
statele lumii sunt expresia preocupării constante a comunităţii internaţionale pentru soluţionarea
unea dintre principale probleme globale – problema demografică.
20.2. Problema energiei şi a materiilor prime pe plan mondial
Printre problemele globale ale contemporaneităţii se numără şi problema energetică. Acest fapt
este determinat de natura energeticii şi locul ei în viaţa economică şi politică a fiecărei ţări, în progresul
ştiinţei şi tehnicii, în relaţiile economice internaţionale. Creşterea intensităţii energetice a muncii în toate
domeniile este o condiţie a sporirii productivităţii şi atractivităţii acesteia.
Energetica ca ramură de producţie se dezvoltă deosebit de rapid. Odată cu creşterea populaţiei,
extinderea cerinţelor şi producţiei, sporeşte consumul global de energie. Conform Băncii Mondiale, în
perioada 1970-2004 populaţia pe glob a crescut cu 21%, PIB-ul global în preţuri curente – cu 90%, iar
consumul mondial de energie – cu 31,5%.
Specialiştii atestă, că este puţin probabil că rata de creştere a producţiei şi consumului energiei în
perioada apropiată de timp se va modifica esenţial, dar analizînd tendinţele pe piaţa energetică globală,
constatăm, că pe măsura dezvoltării proceselor de globalizare, problema asigurării cu energie pe plan
mondial se agravează. În prezent circa 85% din recurse consumate constituie resursele de combustibil
neregenerabile (petrol, gaze naturale, cărbune, materiale nucleare), care sînt epuizabile şi a căror extracţie
devine din ce mai dificilă şi costisitoare. Descoperirea de noi zăcăminte nu acoperă resursele consumate.
Conform estimărilor, la sfîrşitul anului 2007 rezervele de petrol sînt în stare să asigure consumul timp de
137 ani, cele de gaze naturale – 42 de ani, de cărbune – 60 ani.
Experţii apreciază, că livrările globale pe piaţa mondială a principalului agent energetic – petrolul
– vor atinge nivelul limită în apropiaţii 10 ani. Din aproximativ 100 de state, ce extrag petrol, la limita
volumului maxim de producţie se află 66, printre care SUA şi Rusia, 10 ţări de acum au depăşit-o (Marea
Britanie, Norvegia, Canada), altele se vor apropia de limită în 25 de ani. În 2007, pentru prima dată, după
anul 2002, extracţia mondială a petrolului nu s-a majorat, ci s-a redus cu 0,2%, inclusiv din cauza
restricţiilor OPEC.
Totodată, consumul mondial al resurselor energetice a crescut în 2002-2007 cu 16,5% ,
comparativ cu 6,9% în cei 5 ani precedenţi, ca urmare a creşterii consumului în China cu 76%, India –
31%, Brazilia – 18%. În China consumul de energie depăşea creşterea PIB-ului de 1,5 ori, ca urmare a
dezvoltării producţiei energofage (metale feroase, aluminiu, hîrtie etc), precum şi a sporirii bunăstării
populaţiei, care achiziţiona rapid automobile. În anii 2005-2007 în această ţară au fost vîndute circa 22
mln. de automobile (o treime din producţia mondială anuală), respectiv, a crescut cererea la carburanţii
pentru motoare.
Analizînd situaţia pe diferite grupe de ţări, constatăm, că în a.2002-2007 consumul de energie în
ţările în curs de dezvoltare a crescut cu 40%, iar în ţările dezvoltate – doar cu 3.8%. În acelaşi timp,
datorită succeselor înregistrate în economisirea resurselor energetice, paralel cu creşterea PIB-ului, a avut
532
loc o reducere absolută a consumului de energie, de exemplu, în Germania – cu 5,8%, Marea Britanie –
cu 2,7%, Elveţia – 2%.
Adoptarea măsurilor de economisire a energiei în ţările OCDE a contribuit la creşterea PIB-ului
mediu mondial, calculat la utilizarea 1 kg de combustibil în echivalent petrolier, în 1990-2003 de la 3,9 la
4,7 dolari.
În economia mondială principalele sectoare consumătoare de energie sînt cel industrial, de
transport, locativ şi comercial. Conform Agenţiei Internaţionale de Energetică (AIE) în 2007 structura
consumului energiei se caracteriza prin următoarele date (%):
Industrie –32%;
transport – 29%;
sectorul locativ – 21%;
comerţ – 18%.
Într-o perspectivă scurtă cea mai mare parte a nevoilor din aceste sectoare ale economiei
mondiale în resurse energetice va fi acoperită pe seama surselor neregenerabile de energie. Conform
estimărilor, către anul 2030 cererea la resurse energetice, care în proporţie de 80% se vor produce cu
utilizarea combustibilului mineral, va spori de peste 1,5 ori.
În ultima perioadă de timp zăcămintele de hidrocarburi pe glob se micşorau din motive naturale.
Faptul, că în principalele regiuni extractive volumul maxim de extracţie este atins sau este foarte aproape
nu înseamnă epuizarea rezervelor de petrol, dar a apărut necesitatea de a exploata zăcămintele greu
accesibile, de a mobiliza surse de soiuri de petrol mai grele (gresie petrolieră, şisturi). Experţii sînt de
părerea, că expiră perioada petrolului ieftin.
După ce în anul 2007 a crescut dezechilibrul dintre majorarea consumului de energie (cu 2,4%) şi
producerea de resurse energetice (cu 1,4%), preţurile la petrol, gaze şi cărbune, spre mijlocul anului 2008,
au sporit considerabil. Astfel, preţul petrolului, depăşind de 2 ori nivelul anului 2007, s-a apropiat de
nivelul 145 de dolari barilul.
Nivelul înalt al preţurilor la combustibil a generat confruntarea concurenţială a acestora cu
preţurile la produsele agricole, la fel, a intensificat procesele inflaţioniste, contribuind la acutizarea crizei
financiare mondiale, ce începea să se declanşeze. Căderea bruscă a preţurilor la petrol în a doua jumătate
a anului 2008 a agravat problemele financiare. În perioada 10 iulie - 10 octombrie 2008 preţul spot la
petrolul cu marca Brent a scăzut de la 143 dolari barilul la 75 dolari barilul, iar spre decada a treia a lunii
octombrie – pînă la 66 dolari barilul, adică mai mult de două ori.
Este de remarcat, că la un nivel înalt (de 6 ori mai mare decît în 2003) s-au stabilizat preţurile la
concentratul de uraniu. Unele ţări, cu resurse energetice limitate (Franţa, Suedia. Finlanda, Lituania), se
orientează spre energetica atomică. În prezent şi alte ţări, în special, India, China, încep să-şi extindă
capacităţile energetici atomice. Îşi modernizează resursele energetice Canada, este în examinare
programul de construcţie de noi reactoare în SUA. Conform estimărilor, în lume sînt în exploatare 436
blocuri ale centralelor atomice şi se construiesc 34 (în SUA funcţionează 104 reactoare, în Franţa – 59, în
Japonia – 55, în Rusia – 31). Dar companiile extractive de uraniu produc doar circa 46 mii tone de oxid
533
de uraniu anual, în timp ce nevoile pe plan mondial echivalează cu 76 mii tone. Cantitatea ce lipseşte este
acoperită pe seama stocurilor din depozit, precum şi a uraniului secundar ce se extrage din armament, şi
care va fi în stare să acopere nevoile, aproximativ, timp de 8 ani.
La scară globală, zonele de producere a resurselor energetice şi cele de consum, în mare, nu
coincid. Producerea este concentrată astfel, încît în anul 2007, pe seama a celor mai mari 10 ţări
producătoare de fiecare tip al resurselor energetice, reveneau 62% din extracţia mondială a petrolului,
65% – a gazelor naturale, 91% – a cărbunelui, 85% – a energiei atomice, 68% – a
hidroelectroenergeticii. De aceea asigurarea energetică a majorităţii ţărilor depinde de sfera repartizării
prin intermediul comerţului internaţional, care joacă un rol-cheie în securitatea energetică mai multor ţări.
În perioada anilor 2001-2007 ponderea petrolului extras, care a intrat în canalele comerţului
internaţional a crescut de la 56,6% la 67,2%, iar a gazelor naturale – de la 19% la 26,6%.
În ce priveşte dimensiunile producerii şi consumului resurselor energetice, se evidenţiază trei ţări:
SUA, China şi Rusia, printre care SUA sînt cel mai mare consumător de combustibil (în anul 2007 – 2,36
mlrd. tone de echivalent petrolier) şi neto-importator (peste 0,7 mlrd.), iar China este cel de-al doilea,
după SUA, consumător (1,86 mlrd. tone de echivalent petrolier) şi din 2008 producător principal (1,66
mlrd. de tone echivalent petrolier), precum şi un cumpărător din ce mai important al resurselor energetice
pe piaţa mondială (în 2007 – 0.2 mlrd. tone de echivalent petrolier).
Rusia, fiind un exportator tradiţional de resurse energetice, majora livrările de la începutul
anilor‟90 şi la exportul brut al tuturor tipurilor de combustibil în ultimii 7-8 ani este cel mai mare pe plan
mondial neto-furnizor de resurse energetice, a căror surplus în 2007 a depăşit 570 mln. tone de echivalent
petrolier. După Rusia, cei mai mari neto-exportatori sînt Arabia Saudită (circa 400 mln. tone de
echivalent petrolier la export) şi Norvegia (190 mln. tone de echivalent petrolier).
În condiţiile resurselor energetice limitate pe plan intern, odată cu creşterea economică în multe
ţări sporeşte dependenţa de livrările din exterior. Astfel, din 1997 pînă în 2007 ponderea totală a
importului în asigurarea nevoilor celor 10 mai mari importatori a crescut de la 36 la 37,7%, în special, în
SUA – de la 24 la 30%, India – de la 23 la 31%. Dependenţa de import a Japoniei, Republicii Coreea,
Italiei, Spaniei, Taiwanului atinge 85%, Germaniei – 67%, Franţei – 55%.
Datele de mai jos ilustrează gradul de implicare a unui şir de ţări în comerţul exterior cu resurse
energetice.
Importanţa pieţei externe pentru principalele ţări neto-exportatoare în anii 1997-2007
Principalele ţări Surplusul producţiei în raport Cota de producţie direcţionată
neto- cu consumul (mln. t) spre piaţa externă (%)
exportatoare 1997 2002 2006 2007 1997 2002 2006 2007
Rusia 344 420 564 571 36 39 45 45
Arabia Saud. 391 352 421 394 79 74 73 70
Norvegia 181 202 193 186 82 82 82 81
Аustralia 105 137 149 157 50 55 55 56
Canada 124 134 140 143 30 31 30 31
Iran 125 103 134 134 54 42 43 42
534
Algeria 99 114 128 127 79 80 79 78
Emir.Ar.Unite 109 98 124 119 71 67 68 66
Venesuela 155 129 123 113 72 66 64 61
Indonezia 87 88 114 103 51 46 51 47
Importanţa pieţei externe pentru principalele ţări neto-importatoare în a.1997-2007
Principalele ţări Insuficienţa producţiei în raport Cota de consum, acoperită de

neto- cu consumul (mln.t.) import (%)
importatoare 1997 2002 2006 2007 1997 . 2002 2006 2007
SUA -519 -636 -684 -714 24 28 29 30
Japonia -411 -415 -430 -435 81 82 82 84
Germania -213 -217 -222 -208 63 66 67 67
China -44 -117 -177 -201 5 11 10 11
Rep.Coreea -160 -175 -191 -200 89 85 84 86
Italia -132 -147 -158 -157 80 84 86 87
Franţa -132 -142 145 -141 55 55 56 55
India -60 -87 -121 -127 23 28 32 31
Spania -81 -108 -120 -125 72 80 82 83
Taiwan -65 -71 -85 -104 87 72 76 90
Sursa: "ВР Statistical Review of World Energy, June 2008".
În octombrie 2008, în Teheran, principalii furnizori de gaze naturale (Rusia, Iran, Qatar, ce dispun
de circa 60% din rezervele mondiale) au ajuns la un acord principial despre formarea aşa-zisului OPEC al
gazelor. Se aşteaptă, că va fi o organizaţie ce va activa permanent şi va asigura livrări stabile de agenţi
energetici pe plan mondial, realizarea unor proiecte comune, care vor cuprinde toate etapele de realizare a
gazelor naturale – de la investigaţii geologice şi extracţie pînă la transportare şi marketing în comun.
Mai multe ţări din Uniunea Europeană şi SUA se pronunţă împotriva creării unei asemenea
organizaţii. Totodată, analiştii consideră puţin probabil, că structura pieţei gazelor, în prezent dispersată,
cu tranzacţii pe termen lung corelate cu preţurile la petrol, va permite exportatorilor de gaze să manifeste
o flexibilitate în stabilirea preţurilor şi să influenţeze piaţa asemenea participanţilor la OPEC.
În a.2007-2008 problemele globale de dezvoltare a energeticii, precum şi a securităţii energetice,
a optimizării comerţului cu resurse energetice, a elaborării deciziilor colective se află în centrul atenţiei
participanţilor pieţei energetice mondiale. Mai multe ţări ale lumii, de rînd cu tendinţa de a reduce
consumul de energie (şi hidrocarburilor), dezvoltă activ domeniul surselor regenerabile de energie (SRE)
şi perfecţionează producerea energiei cu utilizarea unor tipuri netradiţionale de combustibil (şisturi,
hidraţi gazoşi, carburanţi hidrogenici etc).
În SUA, în decembrie 2007, a intrat în vigoare legea privind independenţa şi securitatea
energetică, orientată spre dezvoltarea producerii energiei pe baza utilizării SRE. În acest context a fost
535
reexaminată strategia şi tactica dezvoltării surselor alternative de energie. Specialiştii consideră, că în
SUA există un potenţial semnificativ pentru utilizarea SRE, în special a masei biologice, energiei vîntului
şi celei eoliene. În legătură cu schimbarea legislaţiei, Departamentul informaţiei energetice a reevaluat
indicatorii de dezvoltare a sferei energeticii înspre majorarea ponderii surselor alternative de energie în
balanţa energetică a ţării aproximativ cu 3% anual.
Modificările au atins şi dispoziţia „Corporate Average Fuel Economy” („CAFE”) în partea ce
vizează consumul combustibilului de camioane uşoare care spre a.2020 nu trebuie să depăşească
7litri/100 km. În februarie 2008 Departamentul pentru protecţia mediului din SUA a schimbat cerinţele
standardului „Renewable Fuel Standard” („RFS”), în conformitate cu care în 2008 mixul tradiţional de
combustibil realizat la staţiile de alimentare cu combustibil trebuie să conţină nu mai puţin de 7,8%
carburanţi biologici. „ERA” a elaborat, de asemenea, noi cerinţe tehnice faţă de aparate electrice şi a
introdus o siglă specială „Energy Star”, pentru dispozitivele care satisfac cerinţele de eficienţă energetică
contemporană. Au fost determinaţi parametrii respectivi pentru televizoare, aparate de iluminat, iar pentru
maşinile de spălat, în afară de normativul de economisire a energiei, a fost stabilit indicatorul consumului
de apă. Organizaţiile de stat sînt obligate să procure pentru nevoile sale de producţie doar aparate
nepoluante şi energo-eficiente.
Conform datelor Ministerului energeticii al SUA în anii 2015-2038 cerinţele mai drastice faţă de
standarde vor permite de a economisi 0.26 х 1015 unităţi termice britanice (UTB) , ce corespunde
consumului mediu anul de energie de către 2,5 mln. menaje din SUA. Totodată în perioada respectivă
emisiile nocive în atmosferă pot fi reduse: CO2 – cu 7,8 mln tone, SO2 – cu 1,8 mii tone, oxid de azot – cu
9,2 mii tone. În ţară au fost elaborate normative noi în construcţia şi exploatarea edificiilor. În 2007 circa
4,1 mii de clădiri şi construcţii industriale au primit sigla „Energy Star”.
În conformitate cu prognozele revizuite „EIA” în SUA în această perioadă de timp producerea
etanolului din porumb va creşte în medie cu 4,3% anual şi va atinge către a 2030 8,1x10 15 UTB, ce
depăşeşte cu 47% parametrul preconizat iniţial. Producerea combustibililor biologici din alte categorii de
materie primă vegetală în 2030 va constitui circa 2,5 x 1015 UTB, ce corespunde unei rate medii de
creştere anuală de 4,4%-
Se aşteaptă, că rata de creştere a producerii energiei electrice cu utilizarea SRE poate constitui în
medie 2% anual şi în 2030 vor fi produse 558 mlrd. kWt/oră. În special se va utiliza energia apei, masa
biologică, precum şi energia vîntului şi cea eoliană. După modificarea legislaţiei, specialiştii „EIA”
prognozează extinderea aplicării energiei geotermale, utilizate pentru producerea energiei electrice. De
aceea, pentru a.2030 în „Energy Outlook 2008” indicatorul ce determină cantitatea energiei electrice,
fabricate cu utilizarea acesteia a fost reevaluată în direcţia majorării cu 88%.
În Japonia, în conformitate cu recomandările Comitetului Consultativ pentru energetică şi
resurse naturale, guvernul adoptă măsuri pentru creşterea eficienţei energetice a economiei, pentru ca în
2030 acest indicator să crească cu 30-40% comparativ cu anul 2004. În 2000 a fost adoptată legea despre
utilizarea raţională a energiei, Mai mult, în toate ramurile economiei se vor adopta măsuri de reducere a
536
costurilor energetice conform planului „Voluntary Action Plan on the Enviroment”, care deocamdată are
un caracter indicativ.
Japonia este dispusă să dezvolte sfera surselor alternative de energie în scopul micşorării
consumului de hidrocarburi şi reducerii emisiei de bioxid de carbon în atmosferă. Specialiştii consideră,
că pentru producerea combustibilelor de alternativă este necesar de a utiliza materii prime, neutilizabile în
fabricarea produselor alimentare, deoarece în ţară se produc doar 40% din produsele alimentare
consumate de populaţie.
Actualmente, în conformitate cu normativele „ETBE”, benzina comercializată la staţiile de
alimentare conţine 3% de etanol biologic În scopul asigurării garantate a ramurii cu etanol biologic în
Japonia a fost creată întreprinderea „Brazil – Japan Etanol”, a cărei obiectiv constă în organizarea
livrărilor acestui tip de agent energetic din Brazilia, în volum de circa 200 mii l anual. Mărind importul de
etanol biologic ţara soluţionează şi problemele în ramura transportului, perfecţionînd infrastructura
respectivă şi motoarele cu ardere internă. Atunci cînd propria producţie a combustibilului biologic va
atinge dimensiuni industriale, segmentul consumului final al acestuia va ava un nivel adecvat de
dezvoltare.
În ţările UE, conform specialiştilor, există trei sectoare importante, ce dispun de potenţial
considerabil pentru reducerea consumului energiei, şi anume cel al transportului (necesită circa 173 din
energia consumată în UE), exploatarea edificiilor, precum şi nemijlocit, sectorul de producere a energiei.
În sectorul transportului se propune introducerea unor rate de impozite preferenţiale pentru
posesorii de automobile cu consum redus de combustibil, precum şi unui şir de măsuri de susţinere a
producătorilor de automobile cu un nivel redus de emisii nocive.
Conform datelor Comisiei economice, construcţiilor şi exploatării edificiilor revin circa 40% din
consumul energiei în UE În scopul majorării eficienţei energetice specialiştii propun de a extinde
aplicarea noilor tehnologii, de a modifica cerinţele tehnico-normative de bază, inclusiv referitoare la
încălzirea şi iluminarea edificiilor industriale şi locative. Tehnica casnică şi de birou şi aparatele de
iluminare urmează să aibă un consum redus de energie. Vor fi reexaminate şi cerinţele faţă de aparate,
dispozitive şi materiale, în scopul economisirii energiei termice (robinete, geamuri, garnitura edificiilor
etc). Se apreciază, că aceste măsuri vor permite de a economisi pînă la 45 mlrd euro anual., iar consumul
de energie în sectorul imobiliar se va reduce cu 30%.
În Bonn se preconizează crearea Agenţiei Internaţionale pentru surse renovabile de energie
„Internationale Agentur fuer Erneuenbare Energien” – „Irena”, în scopl extinderii utilizării SRE pe glob.
Asemenea propuneri au fost înaintate şi de Asociaţia europeană a energeticii regenerabile („Eurosolar”).
Şi-au manifestat interesul faţă de acest proiect circa 60 de state, printre care SUA, Rusia, Marea Britanie,
Franţa, Germania, Japonia, Australia, Canada, Brazilia, Argentina, India ş.a.
Este destul de evident, că în ţările UE, cultivarea pe suprafeţele agricole a culturilor necesare
pentru producerea combustibilului biologic, influenţează negativ volumul de fabricare a produselor
alimentare şi duce la deficitul alimentaţiei în multe ţări ale lumii. În prezent în ţările UE, pentru cultivarea
materiilor prime utilizate în producerea de combustibil biologic sînt ocupate 17% din terenuri agricole.
537
Pentru a majora pînă la 10% conţinutul de combustibil biologic într-un mix cu combustibil tradiţional în
a.2020 (în prezent acest indicator este de 2%), suprafeţele destinate culturilor agricole tehnice urmează să
fie mărite cu 10%, ce poate să ducă la scumpirea produselor alimentare. Mai mult, la producerea de
combustibil biologic se utilizează o cantitate considerabilă de energie, ceea ce reduce efectul pozitiv de pe
urma folosirii combustibilului alternativ.
În Germania dezvoltarea tehnologiilor energofobe este una din sarcinile principale a guvernului
federal în domeniul energetic. În 2007 intensitatea energetică a PIB-ului (o tonă de echivalent petrolier,
ce revine la producţia fabricată în valoare de 1000 dolari) constituia 0,18 tone de echivalent petrolier. Pe
parcursul a doi ani se preconizează de a mări cu 2 mlrd. euro volumul de finanţare a cercetărilor în
domeniul tehnologiilor energofobe şi surselor alternative de energie.
Cu ritm rapid în Germania se dezvoltă sfera surselor alternative de energie. Spre 2020 analiştii
prognozează creşterea ponderii SRE în producerea energiei primare la 16-20%. Din 2000 în Germania
funcţionează legea „Das Erneuerbare-Energien-Gesets” („EEG”), care reglementează ordinea achiziţiilor
şi realizării energiei electrice, în conformitate cu care posesorii de dispozitive ca produc energie electrică
cu ajutorul SRE, au posibilitatea de a se conecta la reţele generale pentru a comercializa energia electrică
produsă, precum şi pentru recepţionarea ei din reţeaua generală în caz de necesitate.
În Marea Britanie în 2007 a fost aprobată o nouă strategie energetică „White Paper”, ce
preconizează majorarea către 2020 a ponderii energiei fabricate cu ajutorul SRE (în special pe seama
utilizării energiei vîntului, solare şi a apelor), pînă la 9% a producerii totale de energie, iar costurile
realizării programei pot constitui 4 mlrd. lire st. Dar unii analişti consideră, că către 2020 ponderea SRE
în balanţa energetică a ţării nu va depăşi 5%.
În Italia rezervele potenţiale ale energiei geotermale sunt cele mai mari din Europa Occidentală..
De exemplu, potenţialul apei este apreciat la 105 TWt/oră anual. Din care 65 TWt/oră sunt tehnic
realizabile. Cu utilizarea energiei geotermale în 2005 au fost produse 5324 GWt/oră de energie electrică
şi 8916 TJ de energie termică. Din 2006 la staţiile de alimentare auto conţinutul de combustibil biologic
în combustibilul tradiţional este stabilit la 0,83%, iar către 2010, în conformitate cu cerinţele UE poate să
atingă 5,75%.
Guvernul Italiei stimulează atragerea de investiţii în domeniul SRE. Compania energetică „Enee”,
un monopolist de stat, planifică în perioada pînă în a. 2011 să investească în sectorul SRE circa 4,1 mlrd
dol din care 3,3 mlrd – în construcţia capacităţilor de producere a energiei electrice.
În Grecia consumul de energie electrică creşte, în medie, cu 4-5% anual. În scopul realizării
Directivei UE (din 2001) privind majorarea pînă la 20% a ponderii SRE în producerea energiei electrice,
parcurile cu instalaţii de vînt cu capacitatea totală 4 GWt ar putea fi construite către anul 2010.
În 10 ani în scopul extinderii producerii de energie electrică cu suportul dispozitivelor de vînt
Grecia preconizează să investească 4 mlrd euro, din care 40% pot fi alocate de UE.
În America de Sud producţia de combustibil biologic creşte în Brazilia, Argentina, Peru,
Columbia. În aceste ţări se realizează programe de extindere a producerii şi exportului de combustibili
alternativi.
538
Brazilia dispune de circa 72 mln.ha terenuri agricole. Obiectivele de dezvoltare pe termen lung
prevăd majorarea acestui indicator de două ori. În prezent 5% din aceste terenuri agricole sunt ocupate de
plantaţiile trestiei de zahăr pentru producerea de etanol, a cărui volum de producţie a constituit în 2007
20 mlrd.l. În 2010 acest indicator poate creşte pînă la 30 mlrd.l. Acum cîţiva ani cererea internă la
combustibil biologic creşte, în medie, cu 10% anual. În prezent circa 20% din automobile mai vechi au
echipamente respective, iar mijloacele noi de transport sînt completate cu 90%.
Ramura continuă să atragă investiţii importante, care, conform aprecierii guvernului ţării, ar putea
atinge 8 mlrd.dol. în 2010. Sporirea producerii energiei biologice stimulează creşterea preţurilor interne la
mărfuri alimentare. Astfel, în 2008 boabele de soia s-au scumpit cu 168% în raport cu anul 2007. În
aprilie 2008 preţul la orez a crescut cu 21%.
Argentina se plasează pe locul trei, după Brazilia şi SUA la producerea de combustibil biologic,
care se fabrică, în special din boabe de soia. În conformitate cu o lege nouă, în 2010, ponderea
combustibilului biologic în carburanţi diesel, realizaţi la staţiile de alimentaţie combustibil auto, va creşte
pînă la 5%, ce va permite de a spori consumul intern a combustibilului alternativ de peste 3 ori – pînă la
700 mln.l.
În ţările asiatice cu un ritm rapid se dezvoltă energetica vîntului şi producerea de energie cu
suportul masei biologice. Experţii consideră. Că către 2010 capacităţile instalate a turbinelor de vînt ar
putea atinge 4 GWt, iar în 2020 – 30-40 GWt.
În 2006 în China a intrat în vigoare legea privind SRE. Ea prevede creşterea producerii de
energie electrică din SRE (masa biologică, energia vîntului, soarelui, geotermală, a mareelor). Susţinerea
întreprinderilor din sfera SRE se face în trei direcţii: finanţarea firmelor din fondul guvernului de
dezvoltare a energeticii renovabile, împrumuturi preferenţiale, acordate de alte instituţii financiare,
avantaje fiscale. Se aşteaptă, către a.2020 ponderea SRE în balanţa energertică a ţării, va atinge 12%.
În Republica Coreea în anul 2008 guvernul a examinat planul de reducere a consumului
hidrocarburanţilor în cele mai energofage sectoare ale economiei, elaborat de Ministerul economiei
ştiinţifice („Ministry of Knowledge Economy” MKE) în scopul diminuării dependenţei ţării de importul
agenţilor energetici. Cel mai mare consum de energie în Republica Coreea îl înregistrează asemenea
ramuri ca petrochimică, chimică, electrotehnică, textilă, construcţia de automobile şi nave, producţia
hîrtiei şi celulozei. Conform planului, aceste ramuri în 2008-2012 vor putea să economisească 1.9 mln.
tone de echivalent petrolier al hidrocarburilor, ceea ce corespunde сu 7,5% a consumului de petrol şi
gaze naturale în anul 2007. Cel mai mare potenţial, 510 mii tone de echivalent petrolier este determinat în
industria textilă şi de confecţii.
India în 2004 a fost plasată pe locul trei pe plan mondial după rata de introducere în expoloatare
a dispozitivelor de vînt,a căror capacităţi au crescut cu 875 MWt după Spania (2061 MWt) şi Germania
(2019). SUA la acest indicator se află pe locul patru – 371 MWt. În India se realizează Programul de stat
de dezvoltare a energeticii naţionale, în conformitate cu care către a .2012 capacităţile energetice vor
spori pînă la 200 mii MWt, inclusiv în energetica vîntului – la 10 mii. În perspectiva pe termen lung
capacitatea totrală a dispoziţiilor energetice de vînt ar putea atinge 45 mii MWt. Compania indiană
539
„Suzlon” se află printre primele se află printre primii zece furnizori mondiali ai turbinelor de vînt, cu
ponderea de 4% pe piaţa mondială. Stimularea dezvoltării surselor regenerabile de enenrgie şi
economisirii energiei în India se realizează prin acordarea de avantaje fiscale.
Astfel, în ultima perioada de timp pe piaţa mondială energetică în condiţiile unor preţuri instabile
la hidrocarburi şi creşterea costurilor companiilor extractive se manifestă tendinţă de creştere a
competitivităţii surselor alternative de energie concomitent cu tendinţa mai multor ţări ale lumii de a
reduce consumul de energie.
O particularitate a a.2007-2008 a fost confruntarea pe piaţa concurenţială a două domenii de bază
a economiei mondiale – energeticii şi agriculturii., deoarece utilizarea materiei prime agricole pentru
producerea tipurilor alternative de combustibil a devenit mai atractivă din cauza creşterii rentabilităţii de
producere a combustibilului biologic, care se stimulează în mai multe ţări (SUA, ţările UE, Brazilia) prin
avantaje fiscale, subvenţii directe, credite preferenţiale, precum şi cerinţele utilizării obligatorii. În 2007-
2008 SUA cu o pondere peste 40% în producţia mondială de porumb, circa ¼ din roadă au folosit în
producerea de etanol, în timp ce cantitatea combustibilului biologic produs a constituit doar 3% a
benzinei consumate. În Brazilia în acest scop a fost utilizată aproape o jumătate din toată roadă a trestiei
de zahăr. În Brazilia peste 90% din tot parcul de automobile au posibilitatea tehnică de a utiliza etanol
amestecat cu benzină în calitate de combustibil pentru motoare, pe cînd în SUA – 12%.
Spre deosebire de continentul american, în ţările UE, în special în Franţa şi Germania din culturile
agricole se produce cu precădere combustibil biologic-diesel. În 2005 în volumul combustibilului utilizat
ponderea lui constituia 1,4%, iar către a.2020 în UE acest indicator ar putea fi de 10%.
Pe plan mondial în 2005-2007 producerea combustibilului biologic a crescut de 3 ori, pînă la 8,5
mln.tone, din care circa 60% sunt produse în UE. O astfel de utilizare amplă a materiilor prime în scopuri
industriale a dus la micşorarea rezervelor de cereale la cel mai scăzut nivel înregistrat în ultimii 20 de ani.
Gazeta „The Gardian” din 5 iulie 2008 făcînd referinţă la raportul special al Băncii Mondiale a menţionat,
că „recenta creştere a producţiei combustibilului biologic a condus la creşterea preţurilor mondiale la
produse alimentare cu 75% în raport cu 2005. Creşterea economică în ţările Asiei şi subvenţiile pentru
etanol în SUA, de asemenea, au contribui la creşterea preţurilor mărfurilor alimentare. În mod deosebit,
acest fapt influenţează negativ cele mai nevoiaşe pături ale populaţiei, care cheltuiesc cea mai mare parte
din bugetul său pentru alimentaţie. G.Bekker, laureat al Premiului Nobel estimează, că în condiţiile unei
majorări a preţurilor la alimentaţie cu 1/3, nivelul de viaţă în ţările dezvoltate se reduce cu 3%, iar în cele
sărace – cu 20%. În plus, creşterea preţurilor la hidrocarburi, ca o componentă de bază al produsului brut,
a suscitat creşterea ratei inflaţiei.
CONCLUZII: În deceniile ce vor urma consumul global de energie va creşte şi în 2030 se va
majora de 1,5 ori comparativ cu anul 2007. În viitorul apropiat nevoile crescînde în resurse energetice a
economiei mondiale vor fi satisfăcute, în mare, pe seama surselor neregenerabile de energie, dar perioada
hidrocarburilor ieftine este pe sfîrşite.
În acest context mai multe ţări ale lumii, de rînd cu tendinţa de a reduce consumul de energie şi
hidrocarburi, contribuie la dezvoltarea surselor alternative de energie. Instabilitatea preţurilor la agenţii
540
energetici tradiţionali şi necesitatea protecţiei mediului au condus la creşterea atenţiei din partea
reprezentanţilor puterii de stat, cercurilor de afaceri societăţii civile pentru domeniul surselor alternative
de energie. Într-un şir de ţări se introduc măsuri legislative eficiente vizînd stimularea cercetărilor
ştiinţifice şi utilizarea practică a surselor energetice alternative.
Creşte competitivitatea surselor alternative de energie. În balanţa energetică mondială creşte
ponderea a SRE, ca energia apei, masa biologică, energia vîntului, energia soarelui. Un salt calitativ în
dezvoltarea surselor energetice alternative este posibil odată cu crearea tehnologiilor industriale de
utilizare a hidrocarburilor şi hidraţilor gazoşi
20.3. Echilibrul ecologic – cerinţă a dezvoltării economiei mondiale.
1. Esenţa problemei ecologice globale şi dimensiunea ei.

2. Formele de manifestare a problemei ecologice globale şi căi de redresare.
3. Cooperarea internaţională în domeniul protecţiei mediului.
4. Dezvoltarea durabilă – o nouă şansă de supravieţuire a civilizaţiei umane.
Ca rezultat al intensificări activităţilor economice cu impact direct asupra mediului

înconjurător, în a 2-a jumătate a secolului XX, pe plan mondial s-a agravat foarte mult starea
mediului, aceasta situaţie conducând la apariţia unei crize ecologice globale. Criza ecologică
actuală prin conţinutul şi consecinţele sale a dobândit un caracter planetar, find cea mai
cuprinzătoare dintre toate crizele de orice fel cunoscute în istorie, cea mai profundă prin
conţinutul său şi cea mai gravă prin consecinţele sale. Starea critică a mediului ambiant dintr-o
regiune, ţară, macroregiune sau chiar din întreaga lume a fost generată de utilizarea iraţională a
resurselor naturale, de poluarea excesivă a aerului, apelor, solurilor, resurselor biologice, de
creşterea volumului de deşeuri şi reziduuri industriale.
Până la mijlocul secolului XX impactul antropic asupra mediului înconjurător era
moderat, iar crizele ecologice aveau cu precădere un caracter local. După cel de-al doilea război
mondial, odată cu creşterea presiunii demografice şi economice, în special cu industrializarea
masivă, crizele ecologice au început să se multiplice, să afecteze regiuni întregi, pentru ca la
finele secolului XX, începutul secolului XXI să apară simptoamele unei crize ecologice globale,
manifestată prin expansiunea zonelor deşertice, epuizarea resurselor naturale, reducerea
biodiversităţii, extinderea găurii de ozon, încălzirea atmosferei, creşterea excesivă a poluării
apelor şi aerului, inclusiv a Oceanului Planetar etc.
Problema ecologică a devenit una globală, dat fiind faptul că aceasta vizează toată
populaţia globului, iar manifestarea critică a componentelor de mediu (apă, aer, sol, lumea
vegetală şi animală) afectează nu doar statele în care are loc impactul, ci întreaga comunitate
internaţională. Se cere, prin urmare, un efort comun din partea comunităţii internaţionale pentru
541
a redresa situaţia ecologică precară manifestată sub diverse forme şi cu intensităţi diferite. Criza
ecologică a devenit în prezent un factor tot mai puternic de presiune în politica şi economia
internaţională. Nici una dintre problemele globale, cu care se confruntă omenirea, nu prezintă un
pericol mai mare pentru civilizaţia actuală decât cea ecologică. Existenţa acestei probleme la
nivel global nu mai este pusă de nimeni la îndoială, la fel cum şi lipsa de perspectivă în
continuarea căii „tehnocratice” de dezvoltare.
Situaţia ecologică dintr-o ţară, regiune, ecosistem, în funcţia de amploarea proceselor
districtive, poate fi divizată în 6 tipuri12: 1) satisfăcătoare – impactul negativ este la un nivel
acceptabil şi nu depăşeşte limitele de restabilire; 2) conflictuală – problemele ecologice au un
caracter local şi la o intervenţie adecvată pot fi soluţionate; 3) tensionată – se constată atunci
când apar semnale ale problemelor ecologice; 4) critică – în cazul diminuării considerabile a
unor indici cantitativi şi calitativi ai resurselor de mediu; 5) criză ecologică – care se constată în
cazul în care sunt afectate grav mediul natural şi social; 6) catastrofală – atunci când situaţia
ecologică se manifestă cu mare amploare, cu procese distructive ireversibile ale peisajelor
naturale şi antropizate.
Deseori sunt confundate sau generalizaţi termenii problema ecologică şi criza ecologică.
Vorbind despre problema ecologică avem în vedere, de regulă, una dintre problemele globale ale
omenirii, care derivă din presiunea antropică asupra mediului înconjurător, iar criza ecologică se
referă la intensitatea proceselor distructive asupra mediului natural sau uman. Conceptul „criza
ecologică” este un diagnostic care atestă că planeta Pământ este într-o stare gravă sau foarte
gravă.
2. Formele de manifestare a problemelor ecologice globale şi căile de redresare. Problema
ecologică este multidimensională. Printre aceste dimensiuni pot fi menţionate: schimbarea climei
ca urmare a emisiilor de gaze cu efect de seră, insuficienţa şi poluarea apelor dulci, dispariţia
pădurilor, deşertificarea, epuizarea resurselor naturale, reducerea biodiversităţii, evacuarea
reziduurilor în cantităţi uriaşe, degradarea solurilor şi ecosistemelor, epuizarea stratului de ozon,
urbanizarea, răspândirea bolilor etc.
Una dintre cele mai acute probleme ecologice globale cu efecte atât economice, sociale şi
de altă natură este problema schimbării climatice. Poluarea excesivă a atmosferei prin
pătrunderea a cantităţilor crescânde de CO2 (dioxid de carbon), CH4 (gaz metan), N2O (oxid de
azot) care provoacă ploile acide etc. a determinat creşterea temperaturii (t°C) medii a atmosferei
şi, respectiv, la schimbările climatice. Concentraţia CO2 în atmosferă a atins în prezent nivelul
12
Kочуров В. География экологических систем. – М., 1997.
542
cel mai înalt pe parcursul ultimilor 160 000 ani13, ritmurile creşterii anuale ale emisiilor de gaze
cu efect de seră sunt în ascendenţă. Dacă până nu demult vinovaţi de poluarea mediului se
făceau, în special, statele dezvoltate, în prezent situaţia s-a schimbat. Cantitatea totală a emisiilor
de gaze din partea ţărilor în dezvoltare a început s-o depăşească pe cea din partea ţărilor
dezvoltate în anul 2005, acum lor revenindu-le 54% din total. Motivul principal constă în
relocalizarea activităţilor industriale poluante către statele subdezvoltate.
Din totalul consumului energetic, combustibilii minerali (petrol, gaz natural, cărbune)
reprezintă actualmente 80%, ceea ce duce la poluarea continuă a aerului şi la intensificarea
efectului de seră. Încălzirea globală (cu aproximativ 1°C pe parcursul sec. XX) a determinat
modificarea esenţială a climei pe glob, cu intensităţi diferite pe regiuni ale lumii şi efecte diferite.
Acest fapt a determinat creşterea îngrijorării întregii comunităţi internaţionale14. Cert este că
toate statele vor avea de suferit de pe urma modificării climei, dar ţările sărace vor suferi mai
mult, deoarece sunt dependente mai mult de agricultură, nu dispun de sisteme sanitare adecvate,
în plus acestea sunt victimele transferurilor activităţilor poluante din ţările bogate şi a
cantităţilor uriaşe de deşeuri.
În 2005 a intrat în vigoare Protocolul de la Kyoto, conform căruia majoritatea statelor
industriale s-au angajat să reducă treptat emisiile de gaze poluante cu efect de seră cu cel puţin
5% sub nivelul emisiilor din 1990 în perioada 2008-2012. Reducerile se referă la 3 dintre cele
mai importante gaze: CO2 – dioxidul de carbon, CH4 - metanul, NO2 – oxizii de azot, care se
vor măsura comparativ cu anul de bază 1990. Tratatul a fost semnat de către 141 de state, dintre
care 30 puteri industriale, exceptând SUA şi Australia, care au apreciat că protocolul le-ar
împovăra mult economia.
O problemă ecologică majoră nu mai puţin importantă prin gravitatea consecinţelor
asupra vieţii umane şi economice a lumii o reprezintă epuizarea stratului de ozon. Recent,
Organizaţia Meteorologica Mondiala (OMM) a prezentat raportul asupra stratului de ozon
stratosferic. Măsurătorile au evidenţiat că în septembrie 2005 gaura de ozon măsura 27 milioane
kmp, o suprafaţă apropiata de cea înregistrată în anul 2003, data când a fost observata cea mai
extinsă gaura de ozon de când se fac măsurători meteorologice. Stratul de ozon care înconjoară
Terra joacă un rol benefic asupra vieţii şi activităţii umane absorbind cea mai mare parte a
razelor ultraviolete B (UV - B), biologic nocive, protejând suprafaţa Pământului de supradozare.
Stratul de ozon, de asemenea, influenţează distribuirea temperaturii în atmosferă, ceea ce joacă
joacă un rol important în reglarea climei pe Terra.
13
International panel on Climate Change. Forth Report vezi:http:/www.ipcc.ch
14
În decembrie 2009 la Copenhaga, liderii din peste 190 state ale lumii s-au întrunit în capitala daneză pentru a
negocia un nou acord privind măsurile luate împotriva schimbării climei.
543
Diminuarea găurii de ozon se datorează clorofluocarburilor (CCF) utilizate în anumite
produse. Studiile au arătat ca produsele chimice fabricate de om, în principal halonii,
cluorofluorocarbonatii, bromura de metil, sunt responsabile de rarefierea stratului de ozon.
Aceste produse mai sunt încă folosite la frigidere şi instalaţiile de climatizare a aerului ca agenţi
frigorifici, fabricarea produselor cosmetice, aparate pentru producerea spumelor etc. Bromura de
metil s-a folosit zeci de ani la dezinfecţia materiilor prime destinate exportului, precum şi ca
pesticid pentru culturile agricole. Ţările industrializate s-au angajat ca până în anul 2030 să
suprime folosirea hidrocluofluorocarbonului. Produsele antropogene utilizate la fabricarea
cosmeticii, sistemelor de răcire, diluanţilor etc. nu prezintă pericol pentru straturile inferioare ale
atmosferei, dar în stratosferă atomii de clor intră în reacţie cu stratul de ozon O3. Principalul
„vinovat” de apariţia găurilor de ozon se fac CCF-urile, cea mai mare parte a lor fiind fabricate
în emisfera de Nord (31% din freoni se produc în SUA, 30% - UE, 12% - Japonia, 10% - CSI).
Existenţa găurii de ozon a devenit cunoscută publicului larg în 1985 – eveniment care a
jucat un rol important în accelerarea cooperării internaţionale în protecţia găuri de ozon şi care s-
a soldat cu apariţia Protocolului de la Montreal. În 1987 la Monreal, Canada a avut loc Prima
Conferinţă Internaţională cu privire la stratul de ozon, unde a fost primită hotărârea de a reduce
cu 50% producerea clorofluorocarburilor. Dificultatea soluţionării problemei constă în faptul că
unele state în curs de dezvoltare importatoare a tehnologiilor „murdare” din occident nu doresc
să renunţe la pierderile economice ce ar rezulta din demontarea acestor tehnologii.
O altă problemă cu caracter ecologic o reprezintă insuficienţa şi poluarea apelor dulci.
Apa constituie una din condiţiile principale ale existenţei umane. Supravieţuirea umană se
datorează în mare parte apei potabile, cu un conţinut al sării sub 1g la 1l de apă. Apele dulci pe
suprafaţa Terrei sunt repartizate foarte neuniform, gradul de asigurare cu această resursă naturală
fiind foarte inegală pe state şi regiuni ale lumii. Cel mai mare consumator al apei potabile pe
Terra o reprezintă agricultura (circa 60% din totalul apelor consumate). Printre alte ramuri şi
activităţi economice cu un grad sporit al consumului direct sau indirect al apei îl constituie
siderurgia, industria chimică, industria hârtiei şi celulozei, industria alimentară termoenergetica
etc. Actualmente a crescut mult consumul de apă din partea populaţiei. Un orăşean consumă în
medie 100-200 l apă, un sătean până la 50 l apă zilnic, în oraşele mari consumul întrecând de 5-7
ori valorile medii. Consumul excesiv al apei, precum şi deversările necontrolate au determinat
poluarea apelor dulci, în unele bazine acvatice poluarea atingând cote alarmante. Un impact
agresiv asupra apelor îl au detergenţii, metalele grele, elementele radioactive, îngrăşămintele
minerale etc. Preţul apei, conform estimărilor experţilor, va fi în creştere continuă pe parcursul
secolului al XXI-lea, ajungând să fie la fel de scump ca şi combistibilii.
544
Spre deosebire de apele dulci, adâncurile Oceanului Planetar au fost mult timp
neutilizate şi considerate zone în afara pericolului ecologist. Însă exploatarea ştiinţifică şi
comercială a oceanului a schimbat această situaţie. Exploatarea excesivă a resurselor piscicole au
pus în pericol securitatea resurselor piscicole pe glob. Oceanul Planetar a cunoscut o poluare
masivă şi în rezultatul transportării combustibilelor pe calea apei, naufragiile, accidentelor fiind
destul de frecvente. După unele calcule anual în Oceanul Planetar pătrund până la 3,5 mln.t
petrol şi produse petroliere. Prntre alte probleme legate de valorificarea Oceanului Planetar se
înscriu: utilizarea resurselor energetice ale oceanului; valorificarea resurselor minerale, atât din
apele oceanului, cât şi din partea subacvatică; construcţia obiectivelor inginereşti (poduri, tunele,
oleoducte etc.); valorificarea resurselor biologice oceanice; creşterea presiunii recreaţionale la
ţărmurile mărilor şi oceanelor etc.
Printre problemele ecologice care au căpătat o amploare globală sunt şi cele legate de
degradarea terenurilor, fapt ce subminează potenţialul de producere a hranei pentru populaţia
crescândă a Terrei. Degradarea terenurilor a căpătat dimensiuni alarmante, manifestate prin
scoaterea din circuitul agricol a numeroase suprafeţe de teren, prin deteriorarea calităţii solurilor
prin eroziune, prin supraexploatarea resurselor biologice, prin deteriorarea terenurilor cauzate de
construcţii de infrastructură, construirea barajelor, canalelor, precum şi prin poluarea chimică
rezultată din utilizarea îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor sau prin ploile acide.
Degradarea prin eroziune se datorează acţiunii ploilor, vântului şi omului care prin
lucrările agricole a distrus textura solului. Eroziunea a afectat în ultimul secol pe întreg glob 20
mln.km2 de terenuri cultivate, adică 28% din suprafaţa lor. Anual sunt scoase din circuit circa 7
mln. ha de terenuri arabile, în condiţiile în care populaţia lumii e în creştere15. Calculele arată că
în condiţiile productivităţii agricole actuale o persoană are nevoie în medie de 0,4-0,5 ha teren
pentru a fi asigurat cu produse alimentare şi 0,1 ha teritoriu pentru locuinţă, drumuri şi alte
necesităţi. În prezent în lume fiecărei persoane îi revine 0,3 ha teren arabil, ceea ce este sub
limita normativă. Degradarea terenurilor are loc şi prin supraexploatarea legată de defrişarea
pădurilor şi de suprapăşunat.
Deteriorarea solurilor se realizează şi prin chimizarea excesivă şi ploile caide. Ploile
acide sunt determinate de prezenţa în atmosferă a oxizilor de sulf SO2 şi azot N2O care în
prezenţa în atmosferă a vaporilor de apă se transformă în acizi extrem de toxici, ca acidul
sulfuric H2SO4 şi acidul azotic NO3. Chimizarea în exces contribuie la scăderea potenţialului
productiv. O alta consecinţa legată de deteriorarea solurilor şi a apelor freatice a unor elemente
minerale cum ar fi nitratii în concentraţii dăunătoare. Folosite timp îndelungat îngrăşămintele
15
C. Б. Лавров, Ю.Н. Гладкий „Глобальная география”. – М., 1997.
545
chimice pot opri reciclarea substanţelor organice din solurile cultivate, ameninţând grav
fertilitatea lor. Alte produse care poluează solul sunt: reziduurile solide de la exploatările
miniere, zgurile metalurgice şi de la termocentrale, deşeurile rezultate de la crescătoriile de
animale, reziduurile provenite din industria alimentara, deşeurile casnice etc.
Degradarea continuă a terenurilor reduce considerabil potenţialul de producţie alimentară
şi de resurse biologice, însoţit de intensificarea unor fenomene anomalice cum ar fi reducerea
biodiversităţii şi deşertificarea. Omul atentează în permanenţă la integritatea biodiversităţii,
nimicind voluntar sau involuntar specii întregi, în contextul exploatării excesive a resurselor
naturale. În ultimele 2 decenii diversitatea speciilor floristice şi faunistice a scăzut cu 20%, o
cifră comparabilă cu dispariţiile native ale speciilor de-a lungul evoluţiei lor geologice16.
Terenurile agricole şi pădurile cultivate au apărut pe locul pădurilor native,
productivitatea biologică a lor fiind net inferioară vegetaţiei naturale native. Dacă în cec. XVIII
pădurile ocupau circa 50% din suprafaţa uscatului, la începutul secolului XXI-lea această
pondere nu întrecea 25%17. Viteza cu care se micşorează suprafeţele împădurite ale Terrei, în
speciale cele tropicale, sunt îngrijorătoare. Anual sunt defrişate circa 100 mii ha, distrugerea
acestor păduri preţioase, numite şi „plămânii pământului” ocupă doar 7% din suprafaţa uscatului,
dar găzduiesc 2/3 din întreaga diversitate floristică şi faunistică din lume, putând avea consecinţe
nefaste dacă nu dramatice pentru viitorul omenirii. Pădurile au un rol important în menţinerea
echilibrului ecologic. Actualmente pădurile acoperă circa 1/4 din suprafaţa Terrei, dar sub
presiunea industriei lemnului, activităţilor de minerit, extinderea oraşelor, etc. acestea şi-au redus
suprafeţele cu o viteză foarte mare. Patrimoniul forestier al lumii se află într-un proces rapid de
diminuare. Pădurile (în primul rând cele tropicale din America latină, Africa şi Asia) dispar într-
un ritm anual estimat la 17 mln ha, acestea pierzând aproximativ 1,5-2% din suprafaţa lor.
Aceste distrugeri masive au la origine, în principal, creşterea rapidă a populaţiei care utilizează
lemnul pentru pregătirea bucatelor şi extinderea terenurilor agricole, dar şi exportul masiv de
lemn către statele bogate. Distrugerea covorului vegetal apare şi ca urmare a păşunatului
intensiv, în special, în statele în curs de dezvoltare. Regiuni întregi sau chiar state s-au lipsit de
covorul vegetal, prin numărul excesiv al capetelor de animale. Terenurile au fost degradate şi de
pe urma construcţiilor infrastructurilor de transport, productive, toate aceste intervenţii în
ecosistemele naturale fiind foarte păguboase pentru mediu.
Creşterea explozivă a numărului populaţiei Terrei, precum şi exploatarea neraţională a
terenurilor cu destinaţie agricolă a determinat accentuarea fenomenului de deşertificare, un
hazard economic de gravitate complexă. Cauzele apariţiei şi extinderii deşerturilor este
16
International panel on Climate Change. Forth Report vezi:http:/www.ipcc.ch
17
A. Ursul ş.a. Dezvoltarea durabilă: abordări metodologice şi de operaţionalizare. – Chişinău, 2009.
546
suprarecoltarea, practicarea nepotrivită a irigaţiei şi despăduririle. Aproape 3,6 mlrd ha din cele
5,2 mlrd ha terenuri arabile din lume au suferit de eroziunea şi degradarea solurilor. Peste 100
state ale lumii, inclusiv R. Moldova, sunt afectate de deşertificare. Ca rezultat al intensificării
agriculturii, dar şi a aridizării climei, reducerea biodiversităţii au condus la distrugerea stratului
fertil urmat de pierderea capacităţii solului de a susţine recolte, păşunat sau alte activităţi umane.
Impactul economic este uriaş cu pierderi de 40 mlrd $ pe an în bunuri agricole şi o creştere
constantă a preţurilor la produsele agricole. Conform unui studiu ONU, aproximativ 30% din
suprafaţa Terrei este afectată de secetă, iar după World Wide Fund pentru Natură, lumea a
pierdut 30% dun bogăţiile sale naturale între 1970-200018. Consecinţele deşertificǎrii sunt:
diminuarea producţiei de hranǎ, reducerea productivităţii solului scăderea capacitǎţii de
regenerare a terenului; creşterea inundaţiilor în zonele din avalul râurilor, reducerea calităţii apei,
sedimentarea în râuri şi lacuri, colmatarea lacurilor de acumulare şi a canalelor navigabile;
agravarea problemelor de sănătate datorate furtunilor de nisip şi praf, în special a infecţiilor
oculare, a dificultăţilor respiratorii, a alergiilor şi a stressului; reducerea mijloacelor de trai,
această situaţie forţând populaţia sǎ migreze.
O problemă deosebită în procesul de poluare o reprezintă problema deşeurilor, fie că
acestea sunt deversate în atmosferă, pe sol sau în apă, fie că sunt stocate şi depozitate. În acest al
doilea caz pericolul este potenţial şi problemele legate de depozitarea unor cantităţi mari de
reziduuri care se acumulează în cantităâi enorme sunt greu de rezolvat. În această problemă, ca
peste tot în domeniul protejării mediului, intervine noţiunea de rentabilitate, înţeleasă în sens
îngust. Eliminarea unei tone de deseuri costă circa 160 de dolari, în timp ce depozitarea costă
între 40-60 de dolari. Producătorii, urmărind profitul maxim, nu doresc să recicleze deseurile, ci
să le depoziteze (costul fiind de circa 4 ori mai mic). Drept urmare, numeroase ţări slab
dezvoltate primesc, legal sau ilegal, deşeuri pe teritoriul lor. Guineea Bissau, spre exemplu, a
avut un contract în valoare de trei ori mai mare decât venitul naţional (aproximativ 600 milioane
de dolari) pentru depozitarea a 20 de milioane tone de deşeuri pe an. Se apreciază că traficul de
deseuri este superior traficului de droguri.
O influenţă deosebită în acest proces îl au şi societăţile multinaţionale. Se poate observa
că aceste firme pătrund într-o regiune, exploatând intensiv si iraţional resursele naturale, după
care se retrag, lăsându-i pe locuitorii zonei respective să lupte pentru supravieţuire. Consecinţele
penetrării firmelor multinaţionale în aceste ţări au un dublu caracter. Pe de o parte, activitatea lor
participă la asigurarea mijloacelor tehnice şi cadrelor necesare dezvoltării, pe de altă parte,
agravează o serie de probleme economice şi sociale ale acestor ţări. Ele instalează, de regulă, în
18
www.didyouknow.org
547
ţările slab dezvoltate, obiective economice care duc la cresterea poluării mediului (în deosebi
întreprinderi pentru extracţia de materii prime, fabricarea de îngrăsăminte chimice etc.).
Acţionează în cele mai diferite modalităţi pentru a evita cheltuielile necesare în adoptarea unor
măsuri destinate să protejeze natura. În cadrul societăţilor transnaţionale implantate în aceste ţări
se înregistrează frecvent cazuri de încălcare a tehnologiei de producţie, ceea ce în condiţiile
lipsei de măsuri speciale de tehnică a securităţii, duc la consecinţe dintre cele mai grave asupra
mediului.
Un rol deosebit în accentuarea problemei ecologice îl joacă datoriile externe. Exploatarea
resurselor naturale în scopul achitării dobânzilor la datoriile externe a devenit una din cauzele
principale ale distrugerii mediului înconjurător în ţările sărace. Problema ocrotirii mediului se
pune mai acut în special, în ţările care sunt net debitoare: Brazilia, Mexic etc. Pentru multe dintre
ţările slab dezvoltate sărăcia este principala sursă de degradare a mediului înconjurător şi
principala frână în calea dezvoltării. Modelul de industrializare practicat de ţările dezvoltate
continuă să constituie termen de referinţă pentru dezvoltarea economică a acestor ţări, cu toate că
în noile condiţii devin preponderente inconvenientele lui; cresterea exagerată a consumului
energetic şi de materii prime face să apară la orizont spectrul epuizării acestora, poluarea atinge
niveluri ce ameninţă să perturbe echilibrele naturale, gigantismul si urbanizarea excesivă, odată
cu implicarea unor costuri tot mai greu de suportat, antrenează consumuri mari de resurse,
conduc la risipă, schimbând condiţiile de viaţă ale oamenilor care şi aşa sunt destul de precare
etc.
3. Cooperarea internaţională în domeniul protecţiei mediului. Globalizarea
problemelor ecologice a determinat guvernele statelor lumii crearea structurilor statale şi a
infrastructurii necesare asigurării unei securităţi ecologice. A fost creată baza legislativă care ar
implementa legile cu caracter ecologic. În corespundere cu aceste deziderate au intervenit
schimbări importante în activitatea industrială, aceasta ramură făcându-se „vinovată” de
modificarea componentelor de mediu în cea mai mare parte, fiind cunoscută sub denumitrea de
„tehnogeneză” (modificarea complexelor naturale sub activitatea activităţii productive a omului)
şi/sau antropogeneza. În statele dezvoltate, spre exemplu, s-au redus considerabil activitatea de
producere a oţelului, fontei, laminatelor, cimentului, consumul resurselor energetice. Au avut loc
de asemenea modificări structurale importante în economie, renunţându-se treptat de la ramurile
energofage şi materiofage¸ la micşorarea consumului de energie şi materii prime pentru o unitate
de produs, la miniaturizarea produselor etc. S-a trecut la utilizarea tehnologiilor fără deşeuri, la
prelucrarea deşeurilor şi reintroducerea în circuit a acestora. Cu toate aceste problemele
ecologice nici pe departe nu pot fi considerate ca soluţionate din mai multe considerente. Mai
multe activităţi economice poluante au fost transferate în ţările în curs de dezvoltare, care nu au
548
deocamdată politici ecologice dure şi, în goana după investiţii, au acceptat desfăşurarea pe
teritoriul lor a activităţilor cu un grad de poluare sporit. În mai multe state dezvoltate, dar în
primul rând SUA, rămâne valabil model economic consumerist, fără a ţine cont de impactul
asupra sănătăţii lor şi asupra securităţii ecologice.
Factorul ecologic la etapa contemporană devine unul determinant pentru dezvoltarea
durabilă a statelor, dar şi a Terrei în ansamblu. Analiza situaţiei create conduce la ideea că în
prezent este necesară crearea unui sistem complex de activităţi de utilizare raţională a
resurselor, care ar exclude treptat apariţia situaţiilor de conflict. Economia trebuie să găsească
aşa căi de dezvoltare fără a pereclita echilibrul sistemelor ecologice. Producţia trebuie să se
dezvolte în corespundere cu restricţiile ecologice, să fie durabilă, să nu compromită cerinţele
generaţiilor viitoare. Accentul trebuie schimbat de la lichidarea consecinţelor poluări mediului la
căutarea căilor de preîntâmpinare.
Măsurile de protecţie a mediului înconjurător nu pot fi soluţionate de state aparte, ci prin
conjugarea eforturilor întregii comunităţi internaţionale. Sistemul actual al cooperării ecologice
internaţionale cuprinde aşa aspecte ca: colaborări interparlamentare în vederea elaborării legilor
în domeniul protecţiei mediului, semnarea acordurilor internaţionale şi a convenţiilor pe
probleme de mediu, realizarea comună a proiectelor de mediu, efectuarea comună a expertizelor
ecologice, realizarea în comun a conferinţelor, forumurilor ecologice etc.
4. Dezvoltarea durabilă – o nouă şansă de supravieţuire a civilizaţiei umane:
Deteriorarea mediului înconjurător în proporţii deosebit de mari, care a pus în pericol
supravieţuirea civilizaţiei umane şi care poate declanşa o catastrofă social-ecologică de proporţii
planetare, a determinat comunitatea mondială să se orienteze către un alt tip de dezvoltare,
numită actualmente dezvoltare durabilă (DD). În 1972, la Stockholm are loc Conferinţa
Naţiunilor Unite, la care statele prezente şi-au manifestat îngrijorarea cu privire la modul în care
activitatea umană influenţează mediul înconjurător. În 1986 Naţiunile Unite înfiinţează Comisia
mondială de mediu şi dezvoltare, având scop studierea dinamicii deteriorării mediului şi oferirea
de soluţii cu privire la valabilitatea pe termen lung a societăţii umane. Problema cheie a
dezvoltării durabile constă în creşterea nevoilor umane ale populaţiei şi limitele impuse de
resursele planetare, precum şi degradarea continuă a mediului.
La Summitul de la Rio-de-Janeiro în 1992 sunt aduse în centrul atenţiei problemele
privind mediul de dezvoltare. Dezvoltarea durabilă reprezintă „o nouă cale de dezvoltare care să
susţină progresul uman pentru întreaga planetă şi pentru un viitor mai îndelungat”. Scopul
declarat la Conferinţa secolului a fost stabilirea unei noi strategii de dezvoltare economică şi
socială în lume, cuprinsă sub numele de dezvoltare durabilă („sustainable developement”).
Conceptul de dezvoltare durabilă desemnează totalitatea formelor şi metodelor de dezvoltare
549
socio-economică al căror fundament reprezintă asigurarea echilibrului între sistemele social-
economice şi potenţialul natural. Cea mai cunoscută definiţie a DD este cea dată de Comisia
Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare, cunoscută şi sub denumirea de raportul Bruntland:
„Dezvoltarea durabilă este cea care urmăreşte satisfacerea nevoilor prezentului, fără a
compromite posibilităţile generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi”.
În 2002 are loc Sumiitul de Johanesbourg, Africa de Sud, în care se studiază progresele
făcute spre DD şi se trasează noi angajamente pentru statele lumii. La nivelul UE, în cadrul
Consiliului European de la Geteborg (Suedia) în 2001 a fost adoptată Strategia Europeană de
Dezvoltare Durabilă (SDD), fiind propuşi un set de indicatori ai DD, precum şi mecanismul
monitorizării SSD. Republica Moldova este, de asemenea, angajată în implementarea acestui
concept, având un şir de documente, care atestă responsabilităţile diverselor structuri pentru
implementarea DD.
Concluzii:
1. În rezultatul intensificării activităţii economice cu impact direct asupra mediului
înconjurător situaţia ecologică la etapa contemporană s-a agravat considerabil, devenind o
preocupare a întregii comunităţi internaţionale.
2. Criza ecologică globală a devenit un factor tot mai puternic de presiune asupra economiei
şi politicii internaţionale.
3. Problema ecologică se manifestă sub mai multe forme, numărul şi intensitatea cărora a fost
în creştere permanentă.
4. Impactul deosebit de grav asupra vieţii, sănătăţii şi activităţii umane a determinat
comunitatea internaţională să coopereze în vederea soluţionării în comun a problemei
ecologice.
5. Factorul ecologic devine unul determinant pentru dezvoltarea durabilă a statelor şi a
economiei mondiale în ansamblu.
6. Dezvoltarea durabilă oferă o nouă şansă de supravieţuire pentru civilizaţia umană.
Glosar:
Problema ecologică Diminuarea indicilor cantitativi şi calitativi ai
componentelor de mediu
Criza ecologică Afectarea capacităţii de autorestabilire,
autoreproducere, de asimilare a efectelor
nocive şi atenuare a componentelor de mediu
Strategie de mediu Plan de acţiune elaborat în vederea îndeplinirii
unor obiective specifice cu privire la mediul
înconjurător
Antropizare Modificarea mediului înconjurător ca urmare a
550
desfăşurării activităţilor umane
Dezvoltare durabilă Dezvoltarea durabilă este cea care urmăreşte
satisfacerea nevoilor prezentului, fără a
compromite posibilităţile generaţiilor viitoare
de a-şi satisface propriile nevoi
Protocolul Kyoto (2005) Acord internaţional cu privire la reducerea
globală a emisiilor de gaze cu efect de seră
Acordul de la Montreal privind ozonul Protocol privind substanţele dăunătoare
stratului de ozon, formulat sub auspiciile
UNEP, intrat in vigoare în 1989 şi destinat
reducerii şi eliminării treptate a emisiilor de
substanţe artificiale care atacă ozonul.
Efectul de seră Încălzirea climei determinată de creşterea
conţinutului de dioxid de carbon în atmosferă
Poluare transfrontalieră Poluare a cărei sursă se află sub jurisdicţia unei
ţări, dar ale cărei efecte se resimt şi în ţările
vecine
Politica ecologică O nouă strategie bazată pe ecodezvoltare,
utilizarea judiciaosă a resurselor naturale şi
umane
Întrebări recapitulative:
1. În ce constă esenţa problemei ecologice ca problemă globală?
2. Care sunt cauzele principale ale crizei ecologice?
3. Cum explicaţi interesul major al comunităţii internaţionale pentru soluţionarea problemei ecologice şi care
sunt temele puse în discuţie în cadrul reuniunilor internaţionale?
4. Care sunt formele de manifestare ale problemei ecologice globale?
5. Care pot fi consecinţele impactului ecologic negativ pentru dezvoltarea economică?
6. Care sunt pierderile economice rezultate din distrugerea startului de ozon? Care consecinţe ale distrugerii
stratului de ozon sunt mai periculoase pentru ţara Dvs.?
7. Ce măsuri, programe, instrumente folosesc statele în scopul atenuării crizei ecologice?
Test
Definiţi termenii: problemă ecologică, criză ecologică,
deşertificare, efect de seră
Identificaţi 3-5 dimensiuni ale problemei ecologice 1)

globale 2)
3)
4)
5)
Ce semnificaţie au: a) Protocolul Kyoto;
b) Protocolul Montreal;
c) Dezvoltarea durabilă
A/F
551
1. Suprafaţa împădurită în lume constituie 30% 1.
din suprafaţa uscatului;
2. Ploile acide sunt determinate de prezenţa a SO2 2.
şi N2O în atmosferă;
3. Cel mai mare consumator al apei potabile o
constituie industria; 3.
4. Diminuarea găurii de ozon se datorează
clorofluocarburilor (CCF) utilizate în anumite 4.
produse;
5. Eroziunea solurilor include circa 28% din
suprafaţa totală a solurilor 5.
Utilizând metoda comparativă identificaţi problemele Europa Africa
ecologice ale Europei şi Africii 1. 1.
2. 2.
3. 3.
Argumentaţi impactul crizei ecologice globale asupra
economiei şi politicii internaţionale
Bibliografie selectivă:
1. Лавров C. Б., Гладкий Ю.Н. Глобальная география. – М., 1997.
2. Ursul A., Rusandu I., Capcelea A. Dezvoltarea durabilă: abordări metodologice şi de operaţionalizare. –
Chişinău, 2009.
3. Brown L. Starea lumii/1999 - Probleme globale ale omenirii, Ed. Tehnică, Bucuresti, 1999.
4. Brown L. Politica ecologică a planetei, Ed. Tehnică, Bucuresti, 2002.
5. Bari I. Problemele globale contemporane. – B., 2003.
6. Bacal P. Economia Protecţiei Mediului. – Chişinău, 2007.
7. Salvarea stratului de ozon. – Chişinău, 2005.
8. Neguciou A., Petrescu D.C. Introducete în eco-economie. – Cluj-Napoca, 2006.
9. Dicţionar poliglot multimedia de Mediu şi Ştinţe ale Pământului. – Iaşi, 2005.
Situri relevante:
1. www.green-report.ro
2. www.ecomagazin.ro
3. www.unep.org/geo/geo3/english/overview
4. www.ec.europa.eu/sustianable
5. International panel on Climate Change. Forth Report vezi:http:/www.ipcc.ch
6. www.environment2ozon.mldnet.com
Întrebări recapitulative:
8. În ce constă esenţa problemei demografice ca problemă globală?
9. Argumentaţi cele 2 laturi de bază ale problemei demografice globale: explozia demografică şi implozia
demografică.
10. Cum explicaţi interesul major al comunităţii internaţionale pentru problema demografică şi care sunt
problemele puse în discuţie în cadrul reuniunilor demografice internaţionale?.
11. Care pot fi consecinţele îmbătrânirii demografice pentru dezvoltarea economică?
12. Ce măsuri, programe, instrumente folosesc statele în cazul aplicări politicii pronataliste? Dar denataliste?
Probleme supuse discuţiei:
1. Prin ce se explică modernizarea comportamentului demografic? Argumentaţi-vă raspunsul prin date
concrete.
2. În baza datelor statistice oferite analizaţi comportamentul demografic al populaţiei unui stat.
3. Evaluaţi politica pronatalista sau denatalista a unor state la alegere. Justificaţi măsurile aplicate de către
satele lumii.
Test
1. Esenţa problemei demografice constă în:
a) creşterea numărului populaţiei unui teritoriu;
b) diminuarea numărului populaţiei;
c) reproducerea simplă a populaţiei;
d) creşterea explozivă a populaţiei;
2. Explozia demografică a atins apogeul în:
552
a) 1940-1960;
b) 1950-1979;
c) 1960-1980.
3. Alegeţi perechile corespunzătoare „Locul desfăşurării Conferinţelor ONU pentru populaţie – anii
desfăşurării”:
Cairo 1974
New York 1984
Bucureşti 1965
Belgrad 1994
Mexic 1999.
4. Definiţi termenii: tranziţie demografică, implozie demografică, politică demografică;
5. În baza tab. 3 determinaţi ;
a) regiunea cu cea mai rapidă creştere a populaţiei;
b) regiunea ci cea mai lentă creştere a populaţiei;
c) ritmul de creştere a populaţiei în intervalul 1950 – 2008 pentru Africa şi Europa;
d) de câte ori populaţia Asiei este mai mare decât cea a Europei?
6. Care sunt problemele demografice cu care se confruntă:
a) Asia
b) Europa
c) Africa
7. Ce avantaje şi ce limite conferă Asiei statutul de „rezervor demografic”?
Tematica lucrărilor practice:

1. Întocmirea şi analiza de grafice, cartograme, cartodiagrame şi hărţi referitoare la repartiţia teritorială a
populaţiei, mobilitatea şi structura populaţiei.
2. Evaluarea enunţurilor formulate în fişele de lucru şi avansarea propriilor ipoteze în legătură cu problemele
demografice actuale.
3. Cuantificarea intensităţii fenomenelor demografice actuale – rate şi probabilităţi, succesiunea
evenimentelor, analiza de regrese a intensităţilor.
4. Studiul dinamicii şi stării populaţiei (studii de caz: calcularea ratei creşterii naturale, ratei imigraţiei nete,
ratei creşterii totale şi ecuaţiei de concordanţă).
5. Evoluţia demografică a R. Moldova – tendinţe vechi, schimbări recente şi perspective (1897-2030).
6. Modalităţi de identificare şi analiza a riscurilor geodemografice actuale.
7. Evaluarea impactului dinamicii demografice asupra dezvoltării teritoriale la nivel global, regional şi local.
Bibliografia obligatorie:
1. Erdeli, G., Dumitrache L. Geografia populaţiei. – B., 2006.
2. Bari I. Problemele globale contemporane. – B., 2003.
3. Максаковский В. Географическая картина мира. Часть Ш. – М., 1996.
4. Bari I. Globalizare şi probleme globale. – B., 2001.
5. Brown, L. R., Probleme globale ale omenirii. – B., 1988.
6. Matei C., coord. Geografia economică şi socială mondială, Chişinău - 1999.
7. Rotariu, T., Riscuri demografice, în Vol. „Riscuri şi catastrofe”, nr.I. - Cluj-Napoca, 2004.
8. Population Reference Bureau
//http:www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/xx.html;
Teste>
Întrebări:
1.Care sunt tendinţele pe piaţa energetică globală?
2.Cum se modifică competitivitatea resurselor energetice pe piaţa mondială?
3.Ce tendinţe se remarcă în utilizarea surselor energetice alternative?
4. Caracterizaţi politica ţărilor Uniunii Europene în domeniul securităţii energetice.
Glosar tematic:
553
Explozie demografică Tendinţa de creştere rapidă a populaţiei într-un interval de timp relativ scurt
Implozie demografică Tenşinţa de declin al populaţiei, rezultată dintr-o rată de mortalitate mai
ridicată decât cea natalităţii
Sarcină demografică/presiune Raportul de dependenţă dintre persoanele sub şi peste vârsta aptă de muncă
demografică şi persoanele productive economic
Îmbătrânire demografică Procesul prin care cota adulţilor şi vârstnicilor cresc, în timp ce cota
copiilor şi adolescenţilor scade.
Politică demografică O serie de măsuri explicite sau implicite instituite de un guvern pentru a
influenţa mărimea, creşterea, distribuţia sau structura populaţiei
Plotică demografică Politica unui guvern, a unei societăţi sau a unui grup social de a spori
pronatalistă creşterea populaţiei prin încercarea de a creşte numărul de naşteri
Politică demografică denatalistă Politica unui guvern, a unei societăţi sau a unui grup social de a încetini
creşterea populaţiei prin încercarea de a limita numărul de naşteri
Rata de fertilitate Numărul de născuţi-vii la 1.000 de femei de vârstă fertilă (15-49 ani) dintr-
un an de referinţă
Rata natalităţii Numărul născuţilor-vii la 1.000 de locuitori într-un an de referinţă
Rata mortalităţii Numărul de decese ce revin la 1.000 de locuitori într-un an de referinţă
Bilanţ natural Diferenţa dintre rata natalităţii şi cea a mortalităţii
Tranziţie demografică Schimbările prin care populaţiile trec de la un comportament demografic la
altul
554
Capitolul 21. Problemele globale politice – aspectul economic
Obiective de studiu:
 A se familiariza cu noţiunile de probleme globale, terorism internaţional, crimă organizată;
 A elucida caracteristicile problemelor globale la etapa contemporană, tendinţele şi
perspectivele acestora;
 A dimensiona impactul terorismului asupra economiei mondiale, efectele şi costurile
terorismului, locul crimei organizate în cadrul economiei subterane şi impactul acesteia asupra
economiei mondiale;
 A identifica căile de prevenire şi combatere a terorismului şi a crimei organizate, formele de
manifestare a crimei organizate pe plan transnaţional;
 A analiza fenomenul de criminalitate economico-financiară şi de spălare a banilor murdari;
 A identifica problemele ce ţin de crima organizată în Republica Moldova şi principalele
forme de manifestare.
Cuvinte-cheie: probleme, globale, terorism, conflict internţaional, grupare troristă, crimă

organizată,economie subterană, comertul ilegal cu substante stupefiante, traficul cu fiinte
umane, traficul cu armament, criminalitate economico-financiară.
21.1. Terorismul internațional. Grupări teroriste și forme de manifestare.
Fenomenul terorismului, pericolul lui pentru societate, stabilitatea statelor şi a relaţiilor

internaţionale, este reprezentat prin totalitatea delictelor, efectuate prin recurgerea la violenţă,
pentru a produce teamă, frică de către indivizi sau grupuri special organizate.
În condiţiile actuale, terorismul este o metodă de atingere a scopurilor politice sau de o
altă natură, dar care încă nu a căpătat o definiţie universal valabilă. În acest scop, vom prezenta
în tabelul de mai jos câteva definiţii propuse de autorităţile Statelor Unite ale Americii:
Tabelul 21.1.
Definirea terorismului de către Agenţiile Statelor Unite ale Americii
Agenţia Definiţia
1 2
1. Departamentul Utilizarea premeditată a violenţei ilegale cu scopul provocării fricii, menite să constrângă
Apărării al SUA sau să intimideze statele sau comunităţile în urmărirea scopurilor care sunt de obicei
politice, religoase sau ideologice.
2. Biroul Federal de Folosirea ilegală a forţei şi violenţei împotriva persoanelor sau proprietăţii în vederea
Investigaţii (Federal intimidării sau constrângerii unui stat, unei populaţii civile, sau oricărei părţi din această
Bureau of categorie cu scopul încurajării intereselor politice sau atingerii obiectivelor sociale.
Investigation -FBI)
3. Departmentul de Violenţa premeditată şi motivată politic săvârşită împotriva scopurilor noncombatante de
Stat către grupări subnaţionale sau agenţi secreţi, intenţionate, de obicei, de a influenţa un
public.
Sursa: Articolul “Terrorism: The Problems of Definition”, Center for Defense Information (CDI), 2003.
http://www.cdi.org/friendlyversion/printversion.cfm?documentID=1564#_edn5
555
Luînd în consideraţie dificultatea existenţei noţiunii fenomenului, ar fi mai rezonabil
identificarea caracteristicilor terorismului.
Una din principalele caracteristici a fenomenului o formează folosirea cu premeditare a
ameninţării cu violenţă. Dacă lipseşte acest element fapta respectivă nu se încadrează în
categoria actelor de terorism.
O altă caracteristică a terorismului o alcătuieşte clandestinitatea. Necesitatea
clandestinităţii reiese din natura acţiunii violente, întrucât teroriştii sunt nevoiţi să acţioneze
acoperit pentru evitarea identificării lor de către forţele de ordine.
Practicarea în grup este, de asemenea, o caracteristică a terorismului. Grupurile teroriste
creează, de obicei, o structură de susţinere din rândul simpatizanţilor şi al oamenilor, care au
fost constrânşi să-i ajute. Fiind de obicei, restrânse ca număr, grupurile teroriste devin unităţi
operative în cadrul unor organizaţii mai mari. În mod obişnuit organizaţiile teroriste impun
membrilor săi constrângeri, dar apartenenţa la grup este pentru mulţi mai importantă decât
scopurile politice ale grupului.19
În documentele ONU, autorii precizează că una din cauzele care provoacă unele persoane
la săvârşirea actelor teroriste rezidă în „legătura dintre dezvoltarea tehnică şi numărul
populaţiei, ce dă naştere la necesităţi noi, cerinţe şi năzuinţe mari de către unele pături sociale şi
refuzul altora de la pasivitate şi smerenie, care a dominat veacuri îndelungate”.
În rândul al doilea, este vorba despre popoarele care luptă pentru eliberare naţională şi
din motivul dat recurg la terorism, popoare care nu doresc să suporte sărăcia, provocată de
sistemul colonial, sau să fie izgoniţi de pe pământurile strămoşeşti. Autorii consideră că există şi
premise psihologice, care duc direct sau indirect la efectuarea actelor de agresivitate.
Totodată literatura de specialitate indică la unele particularităţi, care servesc drept motiv
la comiterea actelor de teroare:
 Tendinţa teroristului de a atrage atenţia opiniei publice la problema respecrtivă;
 Fanatismul lui ca rezultat al ideologiei extremiste;
 Tendinţa de a transforma incidentele locale în internaţionale;
 Absenţa încrederii în eforturile organizaţiilor internaţionale în ameliorarea problemelor
concrete ce ţin cont de problemele etnice, sociale, economice şi criminale;
 Îmbunătăţirea legăturilor de transport între continente, posibilitatea de a pleca în termene
scurte peste hotarele statului dat în alt stat, evitarea pedepsei pentru săvârşirea actelor
teroriste;
19
O.Balan. Terorismul - crimă internaţională. Chişinău, 1998, p.47-48
556
 Diferenţa sistemelor politice şi vieţii sociale, eforturile spre o viaţă mai bună,
imposibilitatea plecării libere după hotarele statului.
Conform “Dicţionarului juridic”, terorismul este “o infracţiune contra securităţii publice
ce rezidă în săvârşirea unor explozii, incendii sau altor acţiuni care creează pericolul decesului
oamenilor, în cauzarea unui prejudiciu material considerabil sau survenirea altor urmări sociale
nefavorabile, dacă aceste acte sunt săvârşite în scopul încălcării securităţii publice, intimidării
populaţiei sau cu scopul de a influenţa organele puterii de stat în luarea unor decizii, precum şi în
pericolul săvârşirii actelor menţionate în aceleaşi scopuri”.
Grupări teroriste şi forme de manifestare
Terorismul modern oferă practicanţilor săi multe avantaje, unul dintre ele este numărul infinit
de ţinte. Ei îşi aleg ţinta şi determină unde, cînd şi cum să atace. Numărul posibilităţilor le oferă
teroriştilor o înaltă posibilitate de succes cu risc minimal20.
Grupările teroriste se organizează în dependenţă de 3 categorii de motivaţii: raţionale,
psihologice şi culturale.
- Terorismul raţional chibzuieşte cu atenţie lucrurile, proiectele şi opţiunile, făcînd şi o
analiză a beneficiului. El caută să determine dacă sunt căi mai puţin costisitoare şi mai
eficace decât terorismul în vederea realizării scopului urmărit. Pentru a-şi asuma riscul,
el cântăreşte capacităţile defensive ale ţintei împotriva capacităţilor sale de atac.
- Motivaţia psihologică a terorismului derivă din nemulţumirea personală de viaţa sa. El
îşi găseşte sensul vieţii în terorism. Teroriştii nici nu admit gândul, că ei nu au dreptate şi
că opiniile altora ar fi adevărate. Ei atribuie numai motive negative la toţi din afara
grupului lor.
- Motivaţia culturală se explică prin faptul că, prin definiţie culturile formează valori şi îi
împing pe oameni, pentru observatorii străini, la acţiuni care par fără sens. Tratarea vieţii,
în general, şi a vieţii individuale, în special, este o caracteristică de ordin cultural, care
are o legătură strânsă cu terorismul. Teroriştii pot fi gata să-şi sacrifice viaţa pentru
organizaţia şi cauza acesteia. Vieţile altora, fiind totalmente negative în sistemul de
valori al teroriştilor, pot fi distruse cu puţine sau chiar fără remuşcări.
Religia poate fi cea mai volatilă din identificatorii culturali, fiindcă ea atinge valori
supreme. Terorismul în numele religiei poate fi extrem de violent. De aceea, terorismul religios,
deţine o actualitate majoră în diversa clasificare a fenomenului terorismului.
În multe lucrări specialiştii clasifică terorismul în mod diferit, dar în linii generale, o
atenţie mai deosebită îi revin următoarelor sale forme de manifestare:
20
O.Balan. Terorismul - crimă internaţională. Chişinău, 1998, p.43
557
A. Terorismul religios - este multilateral, unde sunt incluse multe grupări islamice (şiiţi,
suniţi, vahhabiţi), pentru care este caracteristic: majoritatea membrilor fac parte din păturile
sărace, în special din localităţile rurale; un mare fanatism, pregătirea permanentă de a se sacrifica
pentru ideile islamice. În practică, aceste trăsături se manifestă cu efectuarea actelor teroriste în
locuri aglomerate, în urma cărora sunt pricinuite mari distrugeri materiale şi pierderi de vieţi
omeneşti. În ultimul timp actele teroriste sunt îndeplinite de aşa-numiţii „camicadze”.
Un loc deosebit în prezent îl ocupă mişcarea fundamentalist islamică cu orientare şiită,
care prin „războiul sfînt” atrage ţările arabe în care predomină religia islamică, cu legile
şeriatului şi dispoziţiile Coranului. Fundamentaliştii se orientează la modelul iranian, format de
Imamul Homeni şi „garda revoluţiei islamice” în anul 1979. Terorismul religios se adresează faţă
de sionism, Israel, şi înaintează ideea nimicirii statalităţii ţării date.
Islamiştii mai activ şi mai insistent decât alte puteri politice apelează la starea de spirit şi
lipsurile maselor din ţările islamice unde naţionalismul şi şovinismul s-a transformat într-o
trăsătură a spiritelor populare. Fundamentalismul islamic a devenit în regiunea dată o mişcare de
opoziţie nu numai regulilor tradiţionale, dar şi reformelor democratice, în cadrul căruia activează
mai multe mişcări, organizaţii şi grupări: În Egipt – „Fraţii Musulmani”; în Algir – „Frontul de
eliberare islamică”; în Iordania – „Luptătorii Alahului”; în Liban – „Herbollah”; în Sudan –
„Frontul naţional islamic”; în Yemen – „Ali-Islab” etc. Aceste grupări au în structura lor aşa-
numiţii „afganezi” - proveniţi din ţările arabe, care au primit o pregătire specială pe care au
primit-o în Afganistan, Bosnia, Serbia, Caucazul de Nord în detaşamentele de gherilă
musulmană.
B. Terorismul politic - se caracterizează printr-un şir de grupări şi organizaţii, care prin
metode violente, inclusiv şi acte teroriste subminează statalitatea regimurilor, care se află la
conducerea ţării date, ruperea relaţiilor dintre state, înlăturarea anumitor lideri politici.
„Frontul naţional de salvare”(Libia), „Congresul naţional al Iracului”, şi alte formaţiuni
extremiste activează - împotriva regimului lui S. Husein; în scopul efectuării complotului
militar, care trebuia să înceapă cu asasinarea liderului M. Caddafi. Organizaţiile sioniste „Guş
Amuni”, „Kah”, „Kahane Hai”, „Aeal” sistematic săvârşesc acte teroriste îndreptate împotriva
membrilor organizaţiilor din ţară, care pledează pentru ameliorarea paşnică a conflictului
palestino-israelian.
Aşa, la 4 noiembrie 1995, în Ierusalim a fost asasinat prim-ministrul Israelului Jitzhac
Rabin, ca „trădător al intereselor poporului evreesc”; la 6 octombrie 1981, preşedintele
Republicii Arabe Egipt - Muhammed Anvar El Sadat; la 22 mai 1991, candidatul la funcţia de
preşedinte al Indiei - Radgiv Gandi; la 1 ianuarie 1993, Preşedintele Republicii Şri-Lanca -
558
Ranasinghe Premidasa; doctorul Martin Luther King -personalitate proeminentă a mişcării de
emancipare a negrilor în S.U.A., etc.
Terorismul etnic se caracterizează prin folosirea metodelor teroriste a participanţilor la
mişcările de eliberare naţională şi autodeterminare statală. Numeroşi specialişti în domeniul dat
sunt de părerea că grupările date sunt „terorişti separatişti”.
C. Terorismul statal sau efectuat de către structurile de stat. Adunarea Generală ONU,
în anul 1984, a primit rezoluţia: „Cu privire la neadmiterea politicii terorismului statal şi a
acţiunilor statelor, care sunt îndreptate la subminarea structurilor statale obşteşti în alte state
suverane”. Terorismul statal se poate califica după următoarele forme:
- intervenirea statelor în rolul de organizator al actelor teroriste sau activitatea
organizaţiilor teroriste;
- comiterea actelor teroriste de către serviciile speciale secrete a unui stat, iar uneori şi
intervenirea forţelor militare a unui stat.
Terorismul de stat spre deosebire de alte forme de terorism este cel mai politizat. De
multe ori subiecţii lui motivează că măsurile efectuate sunt îndreptate spre asigurarea intereselor
statului în cauză, fără a ţine cont de interesele altor subiecţi ai relaţiilor internaţionale.
La fel terorismul de stat este considerată acea formă, prin care statul foloseşte împotriva
concetăţenilor săi violenţa ascunsă, caracteristică statului centralizat, injust, totalitar şi
responsabil de acţiunile sale ca un veritabil terorist.21
Gravitatea deosebită a acestei forme de terorism constă şi în faptul că ea poate prejudicia
în cel mai înalt grad pacea, securitatea şi stabilitatea mondială.
D. Terorismul aerian - sub această noţiune se subînţelege amestecul ilegal în activitatea
aviaţiei internaţionale civile cu comiterea cazurilor de omucidere, aplicarea substanţelor
explozive sau a armamentului de foc, îndreptat împotriva navelor aeriene civile, echipajelor,
pasagerilor, utilajului şi încăperilor aerogărilor. La aşa gen al terorismului, destul de des apelează
organizaţiile: „ABU NIDAL”, „Organizaţia 15 mai”, „Organizaţia luptei înarmate a arabilor”
(cunoscută ca grupa lui Carlor - unul din cei mai cunoscuţi terorişti din lume) etc.
E. Terorismul maritim. În conformitate cu Convenţia de la Geneva „Cu privire la
dreptul Maritim” de la 24 aprilie 1958, sub actele de piraterie se subînţelege ”… acte nelegitime
de violenţă, furt, care se înfăptuiesc în marea deschisă şi sunt îndreptate împotriva unui vas sau a
unui aparat de zbor sau împotriva persoanelor şi averii, care se află pe vasul lor”. Obiectele de
atac ale piraţilor se consideră şi porturile, şi construcţiile pe ţărm, fiindcă ele pot fi folosite în
calitate de obiecte pentru reţinerea ostaticilor.
21
Le Monde au present. Encyclopedia Universalis. France, 1994 p.294
559
În anii 1985 acte de piraterie au comis „Frontul de Eliberare a Palestinei”, condus de Abu
Abbasem. Grupa de luptători sub masca de turişti au pătruns pe vaporul de pasageri „AKILLE
LAURO”, care efectua un cruiz pe Marea Mediterană. Capturînd vasul marin, teroriştii au
acceptat să-l elibereze cu condiţia eliberării din închisoarea din Italia pe câţiva membri ai
grupului dat. Unul din pasageri a mers în întâmpinarea teroriştilor: ei au debarcat în Egipt şi au
plecat pe calea aerului în una din ţările africane. Dar au fost capturaţi de avioanele de luptă a
SUA şi întoarse în Italia, unde toţi membrii grupului au fost arestaţi. Pentru acordul ca Italia să
nu fie inclusă în zona de activitate a „Frontului” lui Abu Abbasem i s-a permis întoarcerea în
Irak.
În ţările CSI tot au loc acte de piraterie, aşa, de exemplu, în ianuarie 1996 un grup de
luptători ceceni au luat în Turcia, în portul Trabzon paromul „Evrazia”, avînd la bord turişti din
Federaţia Rusă şi Ucraina. După datele reprezentanţilor serviciilor speciale turceşti, teroriştii s-au
predat după ameninţările făcute de către ei că se răzbună cu rudele apropiate ale teroriştilor.
F. Terorismul tehnologic (informaţional)
Civilizaţia contemporană întruneşte tehnologii înalte ale schimbului informaţional:
- computere şi sistemele specializate create pe baza lor - bancare, bursiere, arhive, de
cercetări, de conducere;
- mijloace de comunicare de la sateliţii televiziunii şi comunicaţiei până la radiotelefoanele
celulare.
Un rol deosebit îl au reţelele informaţionale internaţionale electronice - reţelele globale
ale agenţiilor informaţionale, centrele computerizate de radioteleviziune, complexele editoriale.
Aceşti „ganglioni nervoşi” ai comunităţii mondiale vor deveni ţinte de perspectivă pentru
terorismul de generaţie nouă. Folosind noile tehnologii informaţionale, scad cheltuielile
financiare. Astfel, terorismul tehnologic (informaţional) devine un real pericol pentru societate.
Terorismul la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI.
În secolul 20 asistăm la schimbări majore în utilizarea şi practicarea terorii. Progresele
tehnologice, aşa ca armele automate şi compacte, explozivele de detonare electrică, au conferit
teroriştilor o nouă mobilitate şi fatalitate, la fel ca şi creşterea călătoriilor aeriene care au generat
noi metode şi oportunităţi.
Unele din cele mai distructive organizaţii care s-au angajat în terorism au posedat o
ideologie religioasă fundamentală. (ex. Hamas şi al-Qaeda).
La sfârşitul secolului 20, SUA a suferit câteva acte de violenţă teroristă comise de către
naţionaliştii din Puerto Rico (aşa ca FALN) şi organizaţii străine.
Cel mai considerabil act de terrorism internaţional a avut loc la 11 Septembrie, 2001 într-
o serie de atacuri coordonate asupra Statelor Unite ale Americii, prin care teroriştii islamici au
560
deturnat liniile aeriene civile şi le-au utilizat în atacarea turnurilor World Trade Center din New
York City şi Pentagon din Washington, DC.22
Alte atacuri majore au avut loc, de asemenea în New Delhi (a fost atacat Parlamentul
Indiei); atacul din Bali cu bombe; bombardarea metroului din Londra; bombardarea trenurilor în
Madrid şi cele mai recente atacuri în Mumbai (hoteluri, staţie de tren, centru evreiesc).
Epicentrul operaţional şi strategic al terorismului Islamic este centrat acum în mare parte
în Pakistan şi Afganistan. 23
21.2. Impactul terorismului asupra economiei mondiale. Prevenirea și combaterea

terorismului.
Atacurile de la 11 septembrie (SUA, 2001), atacurile din Londra (Marea Britanie, 2005),
bombardamentele de la Sharm el-Sheikh (Egipt, 2005), bombele din trenurile de navetişti din
Madrid (Spania, 2004), explozia şcolii din Beslan (Rusia, 2004), atentatele din metroul din
Moscova (Rusia, 2010) sunt probabil cele mai cunoscute atacuri teroriste din istoria recentă.
Atacurile teroriste au provocat nu numai moartea celor nevinovaţi, dar au contribuit şi la
emiterea de noi legi privind combaterea terorismului, având şi un impact sever asupra economiei
globale.
Ca rezultat direct al atentatelor de la 11 septembrie, e de aşteptat ca despăgubirile din
asigurări plătite să fie cele mai mari legate de un singur eveniment în istoria SUA să le
depăşească cu mult pe cele provocate de orice alt act terorist din lume. Impactul asupra
turismului a fost enorm, cu pierderi estimate între 7 şi 13 miliarde dolari în venituri şi 25000 de
slujbe pierdute până în 2003. Piaţa bursieră s-a închis pentru 6 zile, imediat după atacuri, iar
DJIA (Dow Jones Industrial Average) a căzut 684 puncte (7,1%) în acea zi şi 1369.7 puncte
(14,3%) până la sfârşitul săptămânii, fiind cea mai mare cădere din istorie.24
În unele cazuri efectele terorismului pot fi de lungă durată în special în zonele care
depind economic de industria turismului cum ar fi:
 A doua Intifadă şi atentatele sinucigaşe Hamas care au afectat puternic industria
turismului din Israel.
 Atentatele comise de Jemaah Islamiah în Bali, insulă cu populaţie majoritar hindusă din
Indonezia, pentru care turismul este industria majoră.
22
http://terrorism.about.com/od/whatisterroris1/p/Terrorism.htm
24
Impactul atacurilor teroriste asupra economiei mondiale - Codrin Horaţiu MIRON, dr. Lucian CERNUŞCA,
Revista “Impact strategic”, nr.1(34), 2010
561
Cateva institute de cercetare, impreuna cu Ministerul Turismului din Israel au realizat un
studiu prin care au demonstrat ca atacurile teroriste repetate au un efect puternic asupra
comportamentului turistilor internationali, in schimb efectul acestor atacuri asupra turitstilor
interni e mai slab. Conform evidentei Biroului Central de Statistica Israelian, s-a inregistrat o
scadere de 60% a turistilor internationali si de doar 10% a turistilor interni, dupa atacurile Al-
Aqsa Intifada.
În saptamanile de dupa atacurile de la 11 septembrie la New York si Washington,
pasagerii au evitat aeroporturile pe masura ce efectele acestor atacuri au avut repercursiuni
dincolo de granitele Statelor Unite, cu ramificatii grave pentru multe companii aeriene. La scurt
timp dupa 11 septembrie 2001, multe companii aeriene au falimentat. Iesit din comun a fost
faptul ca o serie din aceste companii aeriene functionau de zeci de ani, si nu toti erau operatori
americani de transport.
Atacurile teroriste de la Londra au avut un efect negativ asupra turismului din Marea
Britanie care cheltuieste anual in jur de 15 miliarde de dolari pentru sustinerea acestei industrii.
Londra, pe langa faptul ca este una dintre marile atractii turistice ale lumii, este si un important
centru al modei de care profita marile retele de magazine si case de moda din intreaga lume.
Dupa atentatele teroriste de la metrou, numarul clientilor din zonele comerciale a scazut cu 27%,
iar numarul turistilor s-a redus dramatic, la fel s-a intamplat si in urma atacurilor teroriste din
India si a protestului din Thailanda din 2008.
Prevenirea şi combaterea terorismului.
Problema terorismului este studiată de organizaţiile guvernamentale şi non-
guvernamentale, de instituţiile de cercetări ştiinţifice, serviciile speciale, departamentele militare
etc. Sunt organizate multiplele conferinţe, seminare, simpozioane, a apărut o disciplină specială,
care este numită „terologia”.
Din punct de vedere al organelor, care luptă cu terorismul, acesta este una din
cele mai dificile probleme de asigurare a securităţii statului, societăţii şi persoanei.
Complexitatea principală constă în aceea, că lupta eficientă cu terorismul presupune nu numai
măsuri, îndreptate nemijlocit contra lui, dar de asemenea, dacă nu dezrădăcinarea acelor factori,
care nemijlocit contribuie la apariţia şi dezvoltarea lui.
Convenţia ONU din 1973 stipulează ca “fiecare stat-participant prevede pedeapsa
respectivă pentru astfel de crime reieşind din caracterul grav a lor.”
Unele state fixează sub raport juridic conţinutul şi mecanismul reglamentării juridice în
sfera luptei cu terorismul în formă de legislaţie excepţională. În Marea Britanie la începutul
anilor ΄70 a fost efectuată codificarea, în rezultatul căreia la 29 noiembrie 1974 a fost adoptată
Legea cu privire la preîntîmpinarea terorismului (prevederi provizorii). La 25 martie 1976
562
parlamentul englez legislativ definitivează modificările la legea menţionată, care stabileşte, în
particular, măsuri suplimentare privind responsabilitatea penală pentru finanţarea activităţii
teroriste, pentru nedenunţarea pregătirii unui act terorist şi tăinuirea persoanelor învinuite de
terorism.
Comunitatea mondială respinge terorismul ca mijloc de realizare a scopurilor politice.
Lupta cu terorismul a fost declarată de către Organizaţia Naţiunilor Unite drept o sarcină
prioritară a comunităţii mondiale. Totuşi el continuă să facă parte din arsenalul forţelor politice şi
nu poate să nu fie luat în seamă la analiza posibililor rezultate ale luptei politice într-o societate
sau altă, într-un stat sau altul. În toate cazurile în rezultatul terorismului politic în societate se
creează o atmosferă de nesiguranţă în ziua de mîine, o stare de frică şi fărădelege, ce afectează
climatul politic, cultura societăţii, distruge temeliile ei integraţioniste, contribuie la creşterea
stărilor de spirit distructive.
În opinia experţilor occidentali, eforturile actuale ale organelor de stat şi de drept nu sînt
capabile să pună capăt terorismului, şi cu atît mai mult să înlăture rădăcinile lui sociale şi politice
din care cauză terorismul îşi continuă activitatea distructivă în secolul XXI. Pentru multe grupuri
şi organizaţii extremiste teroarea, ca şi mai înainte, este principalul mijloc cu ajutorul căruia
autorităţile pot fi impuse să îndeplinească condiţiile lor, chiar dacă teroriştii nu se bucură de
susţinerea majorităţii populaţiei. Unele studii compară terorismul după semnificaţia lui pentru
omenire cu problemele, legate de armamentul nuclear, sau problemele ecologice.
21.3. Crima organizată – fenomen global

Indiferent de poziţia din care este privită, globalizarea este însoţită şi de extindere la nivel
mondial a crimei organizate, sub toate formele sale: comerţul ilegal cu substanţe stupefiante,
traficul cu fiinţe umane, traficul cu armament etc.
În ceea ce priveşte conceptul de crimă organizată, putem spune că nu s-a ajuns încă la un
punct de vedere comun al specialistilor, teoreticienilor şi practicienilor în domeniu, deşi
preocupări în acest sens au existat înca din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, constituind
subiect de interes şi în zilele noastre.
Desi crima organizata este un fenomen cunoscut, oamenii si-au format o idee falsa
despre aceasta, partial din cauza definitiilor neclare si unghiurilor diferite din care s-a încercat
abordarea teoretica a acestui fenomen.
Încercari în alcatuirea unei definitii pentru crima organizata apartin specialistilor din
domeniile economic, juridic, politic, social, reprezentantilor mass media si responsabililor cu
elaborarea strategiilor de prevenire si combatere a acestui fenomen.
Necesitatea elaborarii unei definitii unitare rezida din urmatoarele aspecte:
563
- crearea unei viziuni de ansamblu asupra acestui fenomen, ceea ce implica o mai buna
cunoastere a cauzelor, evolutiei si tendintelor sale;
- delimitarea clara a conceptului de crima organizata de celelalte activitati ilegale;
- identificarea tuturor formelor de manifestare a crimei organizate si legaturilor ce exista
între acestea;
- cunoasterea dimensiunilor si implicatiilor sociale si economice ale fenomenului;
- delimitarea clara între ceea ce reprezinta crima organizata ca activitate ilegala si cea de
grup cu preocupari criminale;
- încriminarea unitara, atât în dreptul international, cât si în cel national, a activitatii
infractionale specifice crimei organizate;
- armonizarea actiunilor practice si strategiei statelor angrenate în lupta împotriva crimei
organizate, inclusiv în ceea ce priveste crearea unui cadru institutional eficient.
Lipsa unei definitii unitare si nedelimitarea clara a conceptului de crima organizata, poate
duce uneori la imposibilitatea urmaririi membrilor unor retele criminale transnationale pe
teritoriul altui stat, unde anumite activitati ilegale nu sunt incluse în sfera acestui tip de
fenomen criminal.
De exemplu, plecând de la definitia americana potrivit careia crima organizata consta în
exercitarea sistematica a unei activitati criminale pentru bani si putere”, în urma unui studiu
efectuat recent în Rusia, s-a apreciat ca din cele peste 5.000 de grupari criminale cunoscute în
aceasta tara, numai 350 cores-pund definitiei de mai sus si ca doar 12-20 dintre ele formeaza
mari carteluri6.
Probabil autorii studiului au considerat ca desi toate cele 5.000 de organizatii criminale
actioneaza în scop patrimonial, nu au putut dovedi ca foar-te multe dintre acestea îsi propun ca
obiectiv obtinerea unei pozitii dominante, de putere, atât în sfera criminala, cât si în cea social-
politica.
Iata cum, pornind de la o anumita definitie, pot scapa sferei fenomenului crimei
organizate, anumite activitati ilegale si structuri criminale, fapt ce poate avea consecinte directe
asupra strategiei privind urmarirea interna si internationala, precum si a încadrarii juridice a
faptelor din acest domeniu.
Tendinţe actuale ale economiei organizate.
O dată cu extinderea influentei organizatiilor criminale asistam la înflorirea economiei
acestora, ceea ce implica necesitatea reinvestirii profitului excedentar, de regula, în ceea ce este
definita uneori ,,economie speculativa”. Astfel de investitii sunt favorizate de ,,noile tehnologii
care permit o viteza fara precedent a miscarii banilor”.
564
În contextul marilor prefaceri geo-politice, economice si sociale cu care se confrunta în
prezent comunitatea internationala, crima organizata a capatat noi valente, extinzându-si aria de
cuprindere si sfera de activitate la cote alarmante, motiv de îngrijorare pentru majoritatea
statelor lumii si în mod deosebit pentru cele ale caror economii se afla în proces de tranzitie,
data fiind vulnerabilitatea sistemelor legislative si fragilitatea institutiilor democratice din
aceste tari. Structurile crimei organizate s-au dovedit a fi mult mai mobile decât cele ale
economiei formale, exemplul tarilor din Europa Centrala si de Est fiind concludent în acest sens.
În primii ani ai deceniului ‟90, când abia se clarificau pozitiile politicienilor cu privire la
privatizare, liberalizarea comertului si încurajarea investitiilor, structurile criminale se si
instalasera definitiv, împartindu-si teritorii, însusindu-si resursele ,,fara stapân” si, mai ales,
cautând sa acapareze puterea economica, dar si politica.
Prin activitatea lor, organizatiile criminale transnationale ameninta suveranitatea
nationala si autoritatea statelor, valorile democratice si institutiile publice, economiile nationale,
procesele de democratizare din tarile eliberate de sub regimurile totalitare. Aceste organizatii
sunt flexibile, sofisticate, usor adaptabile si actioneaza dupa strategia companiilor
multinationale, extinzându-si permanent aliantele si acordurile în scopul obtinerii unui acces
mai larg la “know - how”, la noile tehnologii si la mijloacele tehnice performante care sa le
asigure o cât mai buna protectie fata de autoritati. Un teritoriu mai mare pentru crima organizata
înseamna automat si realizarea unor profituri mai mari pentru economia acesteia, si implicit
posibilitati mai mari în a ”cumpara” bunavointa functionarilor statului, ascunderea produsului
ilicit si spalarea veniturilor. Aliantele între organizatiile criminale se realizeaza rapid, fara
contracte, garantii sau întelegeri scrise si parafate, iar lupta dura pe piata neagra duce la
constituirea unor puternice concerne transnationale, cu zone de influenta bine stabilite.
Extinderea crimei organizate la scara globala a creat necesitatea includerii în preocuparile
prioritare ale autoritatilor din întreaga lume, a studierii, cunoasterii si colaborarii în organizarea
unei reactii eficiente la aceasta. De asemenea, crima organizata si globalizarea acesteia a devenit
tema de studiu pentru oamenii de stiinta din domeniile economic, juridic si psiho-social,
precum si subiect de presa cu ,,priza” permanenta la public.
21.4. Structura crimei organizate contemporane
Sfera crimei organizate ca componentă a economiei subterane poate fi cu greu separată de
celelalte activităţi care contravin legii, ceea ce face ca şi cuantificarea veniturilor realizate de
structurile criminale organizate să fie dificil de obţinut. Statisticile veniturilor criminale se
referă, în general, la întreaga gamă de activităţi ilicite.
565
Expresia „economie subterană” reprezintă o traducere din limba franceză, din
„L„economie souterraine”, titlul unei lucrări în care Pierre Pestieau analizează piaţa neagră,
distileriile, contrabanda şi alte activităţi ilegale din timpul ocupaţiei germane.
În varianta engleză „The Subteranean Economy”, a fost utilizată ca titlu al unui studiu de
către economistul american Peter Gutman, publicat în anul 1977 în Financial Analyst Journal şi
este echivalentă cu o altă expresie, „The Underground Economy”, desemnând activităţi ilicite
ca: jocurile ilegale de noroc, cămătăria, comerţul ilegal cu droguri etc.
Economia subterană este alimentată de o mare parte a activităţilor ilegale circumscrise
sferei criminalităţii în general, respectiv cele care au un scop sau un rezultat patrimonial (furtul,
delapidarea, evaziunea fiscală, corupţia, traficul cu autoturisme furate ş.a.). Prin scopul urmărit,
respectiv obţinerea ilegală de mari câştiguri materiale, crima organizată este, în cvasitotalitatea
sa, componentă a economiei ascunse.
Economia subterană reprezintă totalitatea activităţilor ilicite şi clandestine, prin care se
obţin câştiguri materiale, precum şi sustragerea de la plata impozitelor, taxelor şi oricăror
contribuţii datorate statului din activităţi aparent legale.
Din definiţia prezentată putem stabili şi principalele trăsături ale economiei subterane,
respectiv:
- componenta primordială data de scop sau rezultat;
- caracterul de clandestinitate;
- caracterul ilicit al acţiunilor indivizilor angrenaţi în activitatea aducătoare de venituri;
- înglobarea a două componente, respectiv acele activităţi interzise de lege, aducătoare
de venituri (traficul de droguri, traficul cu fiinţe umane, şantajul, orice formă de furt, cămătăria
etc.), dar şi sustragerea de la controlul fiscal al statului a unor activităţi aparent paşnice, dar în
esenţă ilicite (importuri de mărfuri la preţuri subevaluate, neînregistrarea producţiei de mărfuri
realizate ş.a.). Simplificând enunţul celor două componente ale economiei subterane, putem
spune că aceasta se compune din activitatea criminală şi frauda fiscală.
Bineînţeles că şi veniturile realizate de structurile crimei organizate cu filiale pe
teritoriul mai multor state, sunt incomparabil mai mari şi au consecinţe mult mai grave asupra
bugetelor statelor decât neînregistrarea unei facturi de mică valoare, de către comerciantul
solitar.
21.5. Criminalitatea economico-financiară: cauze, factori determinanți.
Criminalitatea economico-financiară, în general, poate fi considerată partea ascunsă a
criminalităţii, din cel puţin trei motive:
- este mai greu de identificat şi probat, fiind mult mai complexă decât alte forme
criminale tradiţionale;
566
- efectele sale, desi deosebit de grave din punct de vedere al prejudiciilor cauzate si
numarul mare de persoane (fizice ori juridice) afectate, sunt mai putin vizibile imediat, de
regula, propagându-se într-o perioada de timp îndelungat;
- datorita faptului ca rezultatul infractiunilor economico-financiare nu este întotdeauna
spectaculos prin imagine (fata de omor, trafic de droguri s.a.), astfel de fapte sunt mai putin
mediatizate.
Criminalitatea economico-financiara formeaza o mare parte din „numarul ocult” al
crimelor nesemnalate sau insuficient semnalate. Aceste crime cauzeaza institutiilor economice si
sociale, precum si populatiei, prejudicii mult mai mari decât cele indicate de numarul cazurilor
finalizate pozitiv si care, de regula, provoaca reactii în lant.
Cel putin în cazul infractiunilor la regimul fiscal, cetatenii, si chiar institutii ale statului,
abordeaza o atitudine de spectatori dezinteresati atunci când iau cunostinta despre fapte ilicite
care afecteaza bugetul de stat, datorita faptului ca nu se simt prejudiciati, lucru total fals.
Un studiu efectuat pentru compararea consecintelor criminalitatii în afaceri fata de
criminalitatea traditionala, a relevat faptul ca rezultatele negative, paguboase sunt mai mari în
cazul celei dintâi, ale carei victime pot fi:
- statul, în cazul infractiunilor de contrabanda, a formelor de frauda fiscala, fraude
financiare s.a;
- societatile comerciale, care cad victime în cazul înselaciunilor cu mijloace de plata
falsificate, concurenta neloiala, încalcari ale drepturilor de autor etc;
- consumatorii, supusi riscului contrafacerilor, produselor falsificate ori înşelaciunilor
cu privire la pret sau calitate.
Pentru a avea o imagine cât de cât reala privind dimensiunile criminalitatii în acest
domeniu, exemplificam faptul ca în Franta, conform unui studiu recent, cheltuielile globale
pentru protejarea finantelor publice si prevenirea infractiunilor economico-financiare, se ridica
anual la 1 miliard de euro, în timp ce prejudiciul provocat prin asemenea fapte a fost estimat la
circa 6 miliarde de euro.
Cauzele care pot stimula comiterea infracţiunilor din domeniul analizat pot fi împărţite
în trei categorii: de natura economică, psiho-socială şi juridică.
a) Cauze de natură economică.
- situatia economica precara a anumitor sectoare ale vietii economice, cum ar fi delictele
de bancruta si infractiunile în materie de credit, specifice perioadelor de recesiune;
- existenta unor profituri mari în anumite ramuri de activitate economica care tenteaza
înfiintarea unor societati fictive sau în nume colectiv, la care sunt invitati sa participe cu fonduri
567
un numar mare de depunatori, pacaliti de oferta generoasa de profit, care nu-si vor recupera
investitia niciodata;
- practica acordarii unor subventii de la stat, râvnite si de exponentii criminalitatii, care
prezinta în acest scop documente falsificate ce atesta ca îndeplinesc conditiile necesare pentru a
beneficia de astfel de facilitati;
- lipsa unui control intern riguros, în cazul societatilor comerciale;
- functionarea unui sistem vamal protectionist sau practicarea unei fiscalitati ridicate;
- greutatile financiare ale unor societati comerciale care motiveaza pe reprezentantii sai
sa recurga la comiterea unor delicte economico-financiare, pentru a subzista.
b) Cauze de natură psiho- socială
- mediul de afaceri dominat de legea concurentei, dorinta oamenilor de afaceri de a
maximiza profitul si productivitatea, prin orice mijloace, chiar si comitând infractiuni;
- ambiţia funcţionarilor ce vizează realizarea unei cariere de succes cu orice preţ,
precum şi obţinerea unor venituri mai mari decît cele legale;
- ignoranţa victimelor sau necunoaşterea de către acestea a mijloacelor de protecţie
legală de care dispun, tentaţia obţinerii unor profituri sporite, nedenunţarea anumitor infracţiuni
prin care au fost lezate, pentru a nu-şi strica imaginea publică sau prestigiul comercial etc.;
- reacţia scăzută a opiniei publice în cazul comiterii unor astfel de infracţiuni, diferită de
cea provocată de alte infracţiuni de impact;
- ineficienţa sau lipsa de operativitate a sistemului judiciar, ceea ce determină victimele
să renunţe la avansarea unor plângeri şi sesizări.
c) Cauze de natură juridică.
- lipsa reglementărilor interne clare, precise şi stabile în cazul infracţiunilor legate de
afaceri;
- inconsecvenţa dreptului penal internaţional al afacerilor, lipsit de unitate, neclar şi
lacunar, ceea ce stimulează frauda.
21.6 Tipurile de traficuri ale crimei organizate.
Traficul de droguri.
Traficul ilicit de droguri reprezintă o infracţiune internaţională de o deosebită gravitate,

având în vedere în special pericolul deosebit de mare pe care îl prezintă consumul de droguri
asupra sănătăţii oamenilor. Făcând din cel care a început să consume droguri un sclav al
acestora, pe lângă faptul că va cheltui sume enorme pentru procurarea acestora, îi vor fi afectate
puternic capacităţile fizice, de muncă, cele psihice, se va produce o degradare a acestuia din toate
568
punctele de vedere şi îl va pune în situaţia să comită şi alte infracţiuni: furturi, tâlhării, crime, etc,
pentru a procura banii pe care îi presupune obţinerea drogurilor.
Prima reuniune internaţională, în vederea instituirii controlului asupra utilizării
substanţelor care produc modificări de comportament, a avut loc în anul 1909, la Shanghai, iar
trei ani mai târziu, la Haga, s-a semnat prima convenţie internaţională privind circulaţia unor
astfel de substanţe. În 1909, la Bangkok, s-au pus bazele cooperării poliţieneşti în domeniu şi, în
prezent, INTERPOLUL asigură coordonarea activităţii poliţiilor statelor membre pe plan
internaţional, desfăşoară o laborioasă activitate pe linia combaterii traficului de droguri şi crimei
organizate.
Conform Statisticilor Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei Criminale, se constată o tot
mai mare creştere a traficului de droguri în ultima perioadă, aceasta rezultând atât din creşterea
numărului ţărilor în care se săvârşesc asemenea fapte, a numărului persoanelor implicate şi din
cifrele afacerilor rezultate din această activitate infracţională. Astfel, în Statele Unite ale
Americii, profitul de pe urma acestei activităţi este de peste 40 milioane dolari, iar în Canada, de
9,4 milioane dolari, anual. 25
Desigur că atunci când se vorbeşte despre traficul de droguri se are în vedere numai
traficul ilicit al acestora, aşa cum este el definit în Convenţia unică asupra stupefiantelor din
1961 (art.l), pentru că drogurile sunt utilizate şi în medicină şi farmacie pentru prepararea unor
medicamente şi tratarea unor anumite maladii, dar în aceste situaţii avem de-a face cu o utilizare
a acestora în limitele legii, sub control strict şi de către persoane autorizate, iar dozele utilizate
sunt ştiinţific determinate.
Pe plan internaţional s-au adoptat următoarele instrumente juridice:
• Convenţia unică asupra stupefiantelor - 13 mai 1961;
• Protocolul de amendare a Convenţiei - 1972;
• Convenţia Naţiunilor Unite privind substanţele psihotrope - 21
februarie 1971;
• Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului de stupefiante şi
substanţe psihotrope - Viena, 20 decembrie 1988.26
Traficul de autoturisme furate.
În ultimii ani furtul de autoturisme şi traficarea acestora a devenit una dintre formele cele
mai active de manifestare a crimei organizate.
Atât pe continentul nord-american cât şi în Europa, bande de clasa internaţională,
asemănătoare clanurilor mafiote, organizează furturi şi acţtiuni de contrabandă cu autoturisme, la
25
Stelian Ţurlea, Bomba drogurilor, Ed. Humanitas, 1991, p.25
26
I. Roibu, A. Mircea, Flagelul drogurilor, Editura Mirton, Timişoara, 1997, p. 104
569
un nivel îngrijorator. Numai în Canada se apreciază că într-un an sunt furate autoturisme în
valoare de aproximativ un miliard de dolari şi numai 12% dintre hoţi sunt prinşi. Acest lucru
supune la mari pierderi companiile de asigurări din această ţară.
De asemenea, anual în Germania, sunt declarate drept furate aproape 100.000 de
autoturisme, ceea ce prejudiciază societăţile de asigurări cu aproape 500 de milioane de euro.
Traficul cu fiinţe umane.
O altă formă a crimei organizate îndreptată direct împotriva oamenilor ca fiinţe, în cel
mai crud mod cu putinţă, este traficul cu fiinţe umane. Prin aceste activităţi criminale renasc
relaţii sociale apuse în Europa în urmă cu două milenii, când o parte dintre oameni erau simple
obiecte în proprietatea altora.
Aceasta forma de criminalitate, în special când vizeaza minori sau femei tinere, pentru
exploatare sexuala, a devenit o problema majora si îngrijoratoare datorita expansiunii rapide din
ultimii ani. Fenomenul este în crestere si are o dezvoltare transnationala, sensul deplasarii
persoanelor exploatate fiind întotdeauna din zonele sarace catre zonele bogate ale lumii.
Organizatiile ilegale au dezvoltat noi retele foarte agresive în ceea ce priveste exploatarea, în
special a minorilor si femeilor tinere, precum si violarea drepturilor fundamentale ale acestora.
Amploarea fenomenului este uluitoare. Potrivit unei evaluari realizate în anul 2003 de
Guvernul S.U.A., între 800 si 900 de mii de persoane sunt traficate anual peste granitele din
întreaga lume, ele fiind cumparate, vândute, transportate si tinute în conditii de sclavie, pentru
exploatare sexuala si munca fortata. Cifra corespunde si aprecierii Organizatiei pentru
Securitate si Cooperare în Europa.27
Veniturile realizate din această activitate, deşi nu se ridică la nivelul celor obţinute din
traficul de droguri, sunt la cote foarte ridicate. Numeroasele cazuri prezentate în presa
românească şi străină arată nivelul veniturilor realizate din traficul de carne vie în economia
criminală.
O hartă a traficului de carne vie cuprinde teritoriile de provenienţă a victimelor şi
imigranţilor, teritoriile absorbante (ţintă), precum şi traseele (rutele de deplasare).
În general imigranţii, prostituatele şi victimele traficului cu organe umane provin din
zonele sărace ale lumii.
Căderea „Cortinei de Fier” a transformat Europa Centrala si de Est într-un rezervor urias
de prostituate ieftine si imigranti dispusi sa munceasca pe bani putini în Occident, dar oricum
mai bine platiti decât în tarile de origine.
27
Ministerul Administratiei si Internelor, Serviciul Informare-Documentare, Buletin de informare si
documentare Nr.6(59)2003, p.85
570
Ţinte ale acestor persoane sunt ţările bogate ale Europei Occidentale precum Germania,
Italia, Franţa, Spania, Olanda, ţările scandinave ş.a. Sunt cunoscute cel putin trei rute europene
ale traficului cu fiinţe umane.
Prima, numită şi „balcanica”, trece prin Balcani şi ajunge în Germania, având ca rute
secundare Bulgaria-Ungaria-Germania, sau Bulgaria-Macedonia-Albania-Italia-Germania.
O altă rută cunoscută sub denumirea de „ruta baltică”, este utilizată mai ales de
persoanele din Asia Centrală. Această ruta trece prin Estonia, Lituania, Letonia şi ajunge în
ţările scandinave.
A treia rută cuprinde ţări de la graniţa Europei de Est cu legislaţie tolerantă: România,
Republica Moldova, Polonia, Republica Cehă şi Ucraina.
Cele mai reprezentative ţări care alimentează în mare parte traficul cu copii sunt
Cambodgia şi Nepal (în Asia), Benin şi Togo (în Africa).
O altă ţintă importantă pentru traficul cu fiinţe umane o reprezintă Statele Unite ale
Americii.
Aici întâlnim imigranţii, donatorii ilegali de organe, prostituatele şi sclavii sexuali
minori, din toate zonele sărace ale lumii: Europa de Est, Asia Centrală şi de Sud, Africa şi
America Latină.
Tendinţe în economia subterană
În ce priveşte dimensiunile şi evoluţia economiei subterane, estimarea acesteia în
întreaga lume, a fost realizată de profesorul Friedrich Schneider, de la Universitatea Johannes
Kepler din Linz, în intervalul de timp 1999-2005. În acest studiu relevă următoarea evoluţie a
economiei subterane în ţările O.C.D.E. (Anexa 1, Tabel 1). Analizând dezvoltarea economiei
subterane în ţările O.C.D.E. putem să observăm o scădere a acestora din 1999/2000 până în
2004/2005. Mărimea medie a economiei subterane în 1999/2000 a fost de 16.8% din PIB,
ajungând la 14.8% din PIB în 2004/2005. Dacă analizăm în mod individual evoluţia Greciei,
Italiei şi Spaniei observă, că aceste ţări au cea mai mare economie subterană în 2004/2005,
deţinând 26.3%, 23.2% şi 20.5% din PIB. Ţara care deţine o pondere medie este Irlanda cu
14.1%. În partea opusă se află SUA, Elveţia şi Japonia cu o economie subterană de 7.9%, 8.5%
şi 8.8% din PIB. (Figura 1)28.
Figura 1:,, Evoluţia ponderii economiei subterane în PIB în ţările O.C.D.E, în perioada
1999-2005”
28
Friedrich, Schneider, Shadow Economies and Corruption All Over the World:New Estimates for 145 Countries/
Economics No.2007-9, 2007, July 24; p.19
571
Evoluţia poderii economiei subterane în PIB
în ţările O.C.D.E, în perioada 1999-2005
Grecia Italia SUA
28,727,1 28,5 27 28,225,7 27,424,8 26,323,2
8,7 8,7 8,4 8,2 7,9
1999-2000 2001-2002 2002-2003 2003-2004 2004-2005
Sursa: F. Schneider,„Shadow Economies and Corruption All Over the World: New Estimates for 145 Countries”,
Economics, Nr 2007-9, 24 iulie 2007
Evoluţia economiei subterane în ţările cu o economie în tranziţie diferă esenţial de
evolutia economiei subterane în tările dezvoltate. Dimensiunea medie a economiei subterane în
cele 25 de ţări cu economie în tranziţie ale Europei Centrale şi de est a fost în anii 1999-2000,
38,1% în total PIB, şi a crescut pînă 38,8% în 2004-2005. Ponderea medie a economiei subterane
a atins punctul de vîrf în anii 2002-2003, cînd a constituit 40,1% din PIB. Dacă analizăm în
mod individual evoluţia economiei subterane în Georgia, Azerbaidjan şi Ucraina, pentru anii
2004-2005, aceste ţări deţin cea mai mare pondere în mărime de 66,4%, 59,4% şi respectiv 55,
3%. Ţara care deţine ponderea medie între aceste ţări este Bulgaria(36,5%), după care urmează
Serbia şi Muntenegru, cu 37,3% şi România cu 35, 4%. În partea opusă se află Republica Cehă,
cu 18, 3%, Republica Slovacă, cu 18. 2% şi Ungaria cu 24,3% din PIB. (Anexa 2, tabel 2)
Figura 2: ,,Evoluţia poderii economiei subterane în PIB în ţările cu economia în tranziţie, în perioada
1999-2005”
Sursa: F. Schneider,„Shadow Economies and Corruption All Over the World: New Estimates for 145
Countries”, Economics, Nr 2007-9, 24 iulie 2007
572
Evoluţia economiei subterane în tările în curs de dezvoltare (Anexa3 , tabelul 3), de pe
continentul African, este în continuă creştere. În medie ponderea economiei subterane în aceste
37 de state pentru perioada 1999-2000 a atins nivelul 41.3%, majorîndu-se apoi pînă la 42.8% în
perioada 2004-2005. Nivelul maxim însă a fost atins în perioada 2002-2003, cînd ponderea
economiei subterane în total PIB era de 43.8%. Dacă analizăm în mod individual evoluţia
economiei subterane în Zimbabwe, Nigeria şi Tanzania pentru anii 2004-2005, aceste ţări deţin
cea mai mare pondere în mărime de 64.6%, 59.5% şi 58.2% respectiv. Ţara care deţine ponderea
medie între aceste ţări este Mozambic (43.5%). Ponderea cea mai mică a economiei subterane a
fost înregistrată în Africa de Sud (28.2%), după care urmează Lesotho cu 32.3% şi Namibia cu
32.4% din PIB. (Anexa 4, figura 3). Ponderea ridicată a economiei subterane în ţările Africane
este determinată de nivelul înalt al presiunii fiscale în aceste ţări, precum şi de intervenţia
statului în economie ceea ce creează o economie locală limitată, adică cetăţenii nu dispun de
salarii care ar acoperi minimul de existenţă şi singura modalitate de a acoperi această deficienţă
este economia subterană.
21.7. Republica Moldova pe harta crimei organizate transnaționale. Corupția în

Republica Moldova.
Una din verigile principale ale procesului de contracarare a corupţiei reprezintă depistarea
nemijlocită a actelor de corupţiei, urmărirea penală şi sancţionarea vinovaţilor în temeiul
legislaţiei în vigoare.
Existenţa fenomenului corupţiei în Republica Moldova este confirmată prin înregistrarea şi
depistarea anuală de către organele de drept a faptelor de corupţiei.
În anul 2002 de către organele de drept au fost înregistrate 767 de infracţiuni de corupţie,
pe când în anul 2006 numărul acestora a crescut până la 1469 infracţiuni de corupţie. Dacă luăm
în consideraţie nu doar perioada medie de cinci ani, ci o perioada lungă de zece ani (1997- 2006),
putem stabili cu o mai mare precizie, tendinţa de creştere sau scădere a actelor de corupţie.
Astfel, evoluţia infracţiunilor de corupţie în anii 1997-2006 atestă o dezvoltare esenţială a
acestui fenomen, caracterizându-se printr-o tendinţă de creştere considerabilă a numărului de
acte de corupţie înregistrate, în mediu câte 74 infracţiuni pe an. Astfel, în anul precedent au fost
înregistrate de 1,9 ori mai multe infracţiuni de corupţie faţă de anul 1997 (Anexa 2, figura 4).
Această evoluţie ascendentă este accentuată, în special, în ultimii 5 ani, dovadă servind
intensificarea activităţii organelor de prevenire şi combatere a corupţiei. Anul 2003 poate fi
considerat anul începerii unei noi etape în lupta împotriva corupţiei, ca urmare a reformei din
anul 2002 în sistemul ocrotirii normelor de drept şi ca rezultat fondarea la iniţiativa unei comisii
mixte a Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei. Conform Legii nr.1104-
573
XV din 06.06.2002 Centru reprezintă „un organ de ocrotire a normelor de drept, specializat în
contracararea infracţiunilor economico-financiare, precum şi a corupţiei". Unele din atribuţiile
Centrului sunt preîntâmpinarea, depistarea, cercetarea şi curmarea contravenţiilor şi
infracţiunilor economico-financiare şi fiscale, contracararea corupţiei şi protecţionismului.
Astfel, din luna iunie a anului 2002 şi până la finele anului 2006 de către CCCEC au fost
descoperite 1272 de infracţiuni de corupţie şi conexe acestora şi 1426 de infracţiuni economice.
(Anexa 3, figura 5). Ponderea infracţiunilor de corupţie şi conexe acestora înregistrate de
CCCEC în anul 2006 constituie 20,97 % din numărul total de infracţiuni de corupţie înregistrate
de organele de drept în anul 2006. Astfel, în perioada 2002-2006 de către organele de drept au
fost înregistrate 7416 infracţiuni de corupţie, din care 1272 infracţiuni de corupţie au fost
semnalate de CCCEC.
Semnificativă este şi ponderea actelor de corupţie în totalul infracţiunilor înregistrate, care
privită în dinamica anilor 2002-2006 se caracterizează printr-o creştere însemnată, sporul mediu
pe an constituind circa 1 % . Astfel, conform Anuarului Statistic al Moldovei în anul 2005 au
fost comise 27595 de infracţiuni, din care 1351 de corupţie. În 2006 actele de corupţie au
constituit peste 5,9 la sută din totalul infracţiunilor sau cu 3,8 puncte procentuale mai mult
comparativ cu anul 2002.
Figura 6: Ponderea actelor de corupţie înregistrate de CCCEC (2002-2006) în totalul infracţiunilor de corupţie
înregistrate de organele de drept
Sursa: Studiu privind cuantificarea fenomenului corupţiei in Republica Moldova, realizat de Centrul pentru
Combatere Crimelor Economice şi Corupţiei, Chişinău 2007
Abordarea multilaterală a fenomenului corupţiei, precum şi progresele înregistrate în
cursul anilor cu privire la reprimarea ei, a determinat conştientizarea de către eventualii autori a
actelor de corupţie a riscurilor pe care şi le asumă în urma comiterii unui asemenea act, motiv
pentru care a determinat creşterea comisionului ilicit.
Figura 7: Prejudiciul cauzat prin ifracţiuni de corupţie în perioada anilor 1996-2006
574
Sursa: Studiu privind cuantificarea fenomenului corupţiei in Republica Moldova, realizat de Centrul pentru Combatere
Crimelor Economice şi Corupţiei, Chişinău 2007
Astfel în anul 2005 acesta a crescut de 3 ori mai mult decât în anul 1997. În schimb, în anul
2006 prejudiciul total cauzat prin actele de corupţie a constituit 105 milioane de lei. acelaşi cu
rjreiudiciul cauzat în anul 2000. Fenomenul corupţiei blochează Republica Moldova în evoluţia
ei către o economie de piaţă şi o societate democratică funcţională. Potrivit Indicelui perceperii
corupţiei în anul 2009, Republica Moldova a înregistrat un scor de 3,3 puncte, plasându-se pe
locul 92 din 180 ţări incluse în clasament (în anul 2008, cu un punctaj de 2,9 puncte, Republica
Moldova s-a situat pe locul 112 din 180 ţări). Aceasta semnifică o îmbunătăţire a situaţiei în
domeniul prevenirii şi combaterii corupţiei, care poate fi explicată prin următoarele momente. Pe
de o parte, în ultimii ani organizaţiile internationale au efectuat „investiţii” masive în prevenirea
şi combaterea corupţiei (Corporatia Provocarile Mileniumului – peste 24 mil. USD, Consiliul
Europei – peste 3,5 mil. Euro, UNDP – 400 mii USD). Deşi aceste mijloace nu au fot plasate
direct în activităţii anticorupţie, ci în infrastructură, au inceput să se resimtă treptat anumite
efecte.
Sursa: www.Transparency.md
Pe de altă parte, schimbarea radicală a puterii în stat duce la schimbarea aşteptărilor

privitor la nivelul corupţiei. Astfel, în 2001 când s-au marcat schimbări esenţiale în eşichierul
politic, asteptările privind perspectivele de combatere a corupţiei au fost mai pesimiste şi
575
indicele perceperii corupţiei a scăzut de la 3,1 până la 2,1 puncte. Şi invers, în 2009 după o altă
schimbare radicală în guvernare, asteptările au devenit optimiste şi indicele perceperii corupţiei a
crescut de la 2,9 până la 3,3 puncte. Cercetările Transparency Internaţional – Moldova care
reflectă nu numai percepţiile respondenţilor, ci şi experienţele acestora în contextul relaţiilor şi
plăţilor neoficiale în Republica Moldova, confirmă acest argument. În mod evident, o atare
dinamică a Indicelui Perceperii Corupţiei stabileşte un „punct de pornire” destul de înalt pentru
noua guvernare, căreia, în condiţiile crizei economice, îi va fi destul de greu să asigure creşterea
acestui indice. De fapt, creditul de încredere oferit noii guvernări va necesita atât eforturi mai
mari, cât şi o responsabilitate sporită în atingerea obiectivelor de prevenire şi combatere a
corupţiei. Pentru a conferi mai multă eficienţă activităţilor anticorupţie noua guvernare trebuie să
manifeste nu doar dorinţă, dar şi voinţă politică de a le aplica în viaţă, iar societatea civilă să
susţină aceste activităţi, să manifeste intolerantă faţă de fenomenul corupţiei, să comunice despre
cazuri de corupţie şi să participe activ la monitorizarea politicilor anticorupţie şi a procesului de
luare a deciziilor.
Întrebări:
1. Definiţi noţiunea de probleme globale şi specificaţi caracteristicile acestora?

2. Care sunt premisele şi formele de manifestare ale terorismului?
3. Analizaţi care este impactul terorismului asupra econnomiei mondiale?
4. Caracterizaţi care sunt tendinţele actuale ale economiei organizate?
5. Identificaţi care este locul crimei organiazte în cadrul economiei subterane?
Bibliografie
1. Legea Republicii Moldova nr. 633-XV din 15.11.2001 cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor şi
finanţării terorismului // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr. 139-140/1084 – cu modificările Legii
nr. 436-XV din 24.12.2004 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2005, nr. 1-4/1012 (1600-1603).
2. Codul fiscal /Legea Nr,1163-XIII din 24.04.97/.
3. Rotaru, Andrei, Covaliu Mihai, Fenomenul economiei subterane şi manifestarea lui în Republica Moldova
/Rotaru Andrei, Covaliu Mihai – Chişinău 2003, informaţie de sinteză, p. 1-25.
4. POPA, Ştefan, CUCU, Adrian, Economia subterană şi spălarea banilor, Bucureşti, Editura Expert, 2000, 293
p.
5. Grebincea, Alexandru, Economia tenebră şi lupta cu ea / Materialele Simpozionului internaţional ,,Studii şi
cercetări economice – Exigenţe pentru Republica Moldova” – Chişinău , Editura IREI, 2001, 21 p.
6. Roşcovan, Mihai; Rusu Victor; Roşca, Iurie, Studiu privind evaziunea fiscală şi contrabanda cu produse
petroliere în Republica Moldova /Chişinău, Editura: Transparency International – Moldova, 2004.
7. http://cssas.unap.ro/ro/pdf_carti/nov2006-vol2.pdf
8. http://www.transparency.md/content/view/524/1/lang,en/
9. http://transparency.md/Docs/2004/2004_conferinta.pdf
10. http://transparency.md/Docs/cor_evaz_fisc_ro.pdf
11. www.economics-ejournal.org/economics/journalarticles
12. http://www.cisr-md.org/ROM/Adept%20rom/note10.html#_ftn1
576

Manual Microeconomie

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Manual Microeconomie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Academia de Studii Economice din Moldova

Catedra „Relaţii Economice Internaţionale”

Boris Chistruga (coordonator), Constantin Postica

(manual pentru ciclul I licență)

Capitolul 2 – B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; C.Postica, conf.univ., dr.; I.Galaju, conf.univ.,

Capitolul 4 - N.Palii, conf.univ., dr.; D.Galea, lector univ., drd

Capitolul 7 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; M.Popa, asistent univ., drd

Capitolul 8 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; M.Popa, asistent univ., drd

Capitolul 9 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; M.Popa, asistent univ., drd

Capitolul 10 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; M.Popa, asistent univ., drd

Capitolul 11 - L.Dodu-Gugea, lector superior., dr.; D.Harcenco, lector superior

Capitolul 12 - N.Palii, conf.univ., dr.; D.Harcenco, lector superior

Capitolul 13 - M.Hachi, conf.univ., dr.; D.Harcenco, lector superior

Capitolul 14 - M.Pisaniuc, conf.univ., dr.; D.Harcenco, lector superior

Capitolul 15 - M.Pisaniuc, conf.univ., dr.; D.Harcenco, lector superior

Capitolul 16 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; C.Carauş, lector univ., drd

Capitolul 17 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; I.Botnaru, drd

Subcapitolul 18.1 – M.Hachi, conf.univ., dr.; C.Carauş, lector univ., drd

Subcapitolul 18.2 - N.Lobanov, conf.univ., dr.hab.; C.Carauş, lector univ., drd

Subcapitolul 18.3 - M.Hachi, conf.univ., dr.; C.Carauş, lector univ., drd

Nr. Denumirea temei Pagina

Partea I. Sistemul Economiei mondiale. Tendinţe moderne în EM. 14

1.1. Conceptul de economie mondială. 14

1.2. Formarea Economiei Mondiale – proces complex şi dinamic. 18

1.3. Trăsături şi tendinţe ale Economiei Mondiale. 23

1.4. Obiectul de studiu şi metodele de cercetare ale EMREI 27

Teste şi întrebări de evaluare a cunoştinţelor 31

Capitolul 2. Sistemul Economie Mondiale – elemente structurale, modele de 32

2.1. Economiile naţionale – verigi de bază ale Economiei Mondiale. 32

2.2. Diviziunea mondială a muncii. 34

2.3. Piaţa mondială 40

2.4. REI – esenţa şi formele de manifestare 45

2.5. Circuitul economic mondial. 51

2.6. Ordinea economică mondială. 53

2.7. Modele de dezvoltare economică pe glob şi postindustrializarea,. 57

Teste şi întrebări de evaluare a cunoştinţelor 72

Capitolul 3. Internaţionalizarea, Globalizarea, Transnaţionalizarea 74

3.1. Interdependenţele economice, internaţionalizarea şi globalizarea 74

3.2. Esenţă, factori determinanţi ai globalizării 80

3.3. Efectele globalizării economice. Transnaţionalizarea 90

Teste şi întrebări de evaluare a cunoştinţelor 98

Capitolul 4. Societăţile transnaţionale şi implicaţiile lor asupra economiei 100

4.1. Definirea şi caracteristici ale STN 100

4.2. Fluxurile şi stocurile investiţionale transnaţionale 112

4.3. Strategii de creştere a STN 119

4.4. Relaţiile STN cu statele naţionale şi Implicaţiile expansiunii STN şi 121

Teste şi întrebări de evaluare a cunoştinţelor 129

Capitolul 5. Cooperarea şi Integrarea economică internaţională. 130

5.1. Cooperarea economică internaţională: conţinut, forme 130

5.2. Integrarea economică internaţională: esenţă, factori determinanţi, implicaţii. 137

5.3. Forme de manifestare a procesului integrării economice internaţionale. 144

Teste şi întrebări de evaluare a cunoştinţelor 163

Capitolul 6. Cadrul instituţional al economiei mondiale. 165

6.1. Definirea şi clasificări ale organizaţiilor internaţionale 165

6.2. Sistemul Naţiunilor Unite 167

6.3. Instituţiile financiare internaţionale: Fondul Monetar Internaţional şi Grupul 174

6.4. Organizaţiile internaţionale neguvernamentale 183

II. ECONOMIA ŢĂRILOR LUMII 190

Capitolul 7. Tipologia ţărilor lumii. 190

7.1. Clasificarea statelor lumii 191

7.1.1. Clasificarea ţărilor lumii propusă de ONU 191

7.1.2. Clasificare a ţărilor lumii după ONU 191

7.1.3. Clasificarea ţărilor lumii după Banca Mondială 192

7.2. Indicatorii dezvoltării social-economice a ţărilor lumii şi dimensionarea lor 192