Sunteți pe pagina 1din 1

„Elevii noştri slabi” (elevi reputaţi ca fără viitor) nu vin niciodată singuri la şcoală.

În clasă intră ceva


ce aminteşte de o ceapă: câteva straturi de supărare, frică, nelinişte, pizmă, mânie, invidii
nesatisfăcute, renunţare furioasă, acumulate pe fondul unui trecut ruşinos, unui prezent
ameninţător, unui viitor condamnat.

Priviţi, iată-i cum sosesc, cu corpul în transformare şi cu familia în rucsacul de şcoală. Ora nu
poate începe cu adevărat decât atunci când povara a fost lăsată jos şi ceapa a început să fie
dezghiocată. E greu de explicat aşa ceva, dar adesea o singură privire e de-ajuns, o vorbă
binevoitoare, un cuvânt din partea unui adult încrezător, limpede şi stabil, pentru a topi supărările, a
despovăra spiritele şi a le instala într-un prezent riguros indicativ.

Fireşte, binefacerea va fi provizorie, ceapa se va recompune la loc la ieşirea de la şcoală şi,


neîndoielnic, a doua zi totul va trebui luat de la capăt. Dar asta înseamnă învăţământul: să tot
reîncepi mereu până la necesara noastră dispariţie ca profesori. Dacă dăm greş atunci când încercăm
să ne instalăm elevii în indicativul prezent al orei noastre de clasă, dacă ştiinţa noastră şi gustul de-a
ne folosi de ea nu capătă un ascendent asupra acestor băieţi şi acestor fete prinzând rădăcină în
minţile lor în sensul botanic al verbului, atunci existenţa lor se va poticni mereu în hârtoapele unui
deficit confuz. Desigur că n-am fost noi primii care au săpat acele galerii sau care nu s-au priceput să
le umple, dar aceste femei şi aceşti bărbaţi şi-au petrecut totuşi unul sau mai mulţi ani din tinereţe
aici, aşezaţi în faţa noastră. Şi nu e puţin un an de şcolaritate dus pe apa sâmbetei: asta înseamnă
veşnicia într-un borcan.

Numai că, pentru ca totuşi cunoaşterea să aibă o şansă de-a se întrupa în prezentul unei ore de clasă,
trebuie să încetăm să mai fluturăm trecutul ca pe-o ruşine şi viitorul ca pe-o pedeapsă.

+învăţăminte interesante, printre care şi acesta: că, de la Rabelais încoace, fiecare generaţie de
Gargantua trăieşte o juvenilă oroare faţă de diverşii Holoferne şi o mare nevoie de tipi precum
Ponocrates , cu alte cuvinte e vorba de dorinţa mereu reînnoită de-a te forma prin opoziţie faţă de
atmosfera timpului şi de spiritul locului, precum şi de dorinţa de-a te dezvolta în umbra – sau mai
degrabă în lumina Unui profesor socotit exemplar.