Sunteți pe pagina 1din 3

NIVELUL COMPUTATIONAL

O teorie computaţionalã a procesãrii informaţiei vizuale vizeazã construirea unor modele logico-
matematice capabile sã producã un anumit output pe baza unor prelucrãri explicitate exhaustiv în model -
ale input-ului. Exemplu ar fi o abordare care va cauta sa stablileasca cum, dintr-o mulţime de variaţii de
luminozitate, pe retinã, pot fi extrase contururile, în genere cum dintr-o proiecţie bidimensionalã se
reconstruieşte o reprezentare tridimensionalã.
Procesarea informaţiei vizuale la nivel computaţional se împarte în douã mari stadii: procesarea
primarã şi procesarea secundarã.
 Procesarea Primarã cuprinde prelucrãri preatenţionale, cu o duratã de 200 milisecunde care
au ca rezultat reprezentarea, în sistemul cognitiv, a caracteristicilor fizice ale stimulului. Ea
realizeazã segregarea stimulului de fond, ne aratã unde anume este el, dar atenţie, nu ce
anume este. La procesarea primarã vom vorbi despre mecanismele de detectare a
contururilor, a texturii, a mişcãrii, culorii, a dispunerii spaţiale etc.
 Procesarea secundarã vizeazã mecanismele implicate în recunoaşterea figurilor şi obiectelor.
Ea are ca input rezultatele procesãrii primare şi ca output, imaginea tridimensionalã a unui
obiect din mediu, identificat şi recunoscut. O schemã generalã a procesãrii informaţiei
vizuale ne-o oferã D. Marr (1982):
2.1. Procesarea primarã a informaţiei vizuale se referã la primele douã stadii din schema de mai sus.
Caracteristicile prelucrãrilor primare: - procesãrile primare sunt organizate pe moduli, care funcţioneazã
simultan, în paralel. Ca urmare ele sunt irepresibile, preatenţionale şi impenetrabile cognitive.
 toate aceste procesãri sunt independente de natura stimului, adicã se realizeazã aceleaşi
prelucrãri indiferent dacã este vorba despre un scaun sau despre o figurã umanã.
 buna desfãşurare a acestor procesãri presupune o mulţime de asumpţii asupra realitãţii.
Aceste asumpţii sunt de fapt regularitãţi statistice ale mediului în care trãim şi funcţioneazã
ca nişte "cunoştinţe tacite". Una dintre ele se referã la rigiditatea obiectelor
Exemplu. Dacã observãm la orizont contururile unui obiect care, treptat se amplificã şi
devin tot mai clare, apoi, din nou se reduc şi devin neclare, considerãm cã este vorba
despre un obiect care s-a apropiat, iar apoi, s-a îndepãrtat de noi. Aceastã concluzie este
valabilã dacã presupunem rigiditatea obiectelor, care este o regularitate statisticã a
universului în care trãim. Ea ne permite sã percepem adâncimea şi deplasarea în spaţiu
Una dintre cele mai importante operaţii ce trebuie sã aibã loc pentru ca organismul sã se
adapteze şi care se desfãşoarã la nivelul procesãrii primare, constã în diferenţierea sau segregarea
figurii de fond. Aceastã segregare se poate realiza prin mai multe mecanisme: extragerea
contururilor; detectarea texturii; detectarea diferenţelor de colorit; detectarea vitezei de deplasare
etc.
Extragerea contururilor este principala operaţie implicatã în constituirea schiţei primare.
Un contur marcheazã limita unei suprafeţe, a unei figuri sau a unui obiect. Conturul
conţine într-un format simplu, extrem de multã informaţie. Valoarea informaţionalã şi,
implicit, cea adaptativã a contururilor, rezultã din douã caracteristici ale acestora:
contururile surprind multe dintre caracteristicile invariante ale stimulului, contururile
permit o procesare economicã a informaţiei, deoarece reduc diversitatea detaliilor la
esenţial.
2.1.2. Calculul adâncimii. Pe retinã avem doar o imagine bidimensionalã, dar o imagine
bidimensionalã poate fi produsã în principiu de un numãr infinit de obiecte tridimensionale. Unul
dintre mecanismele cele mai importante de detecţie a distanţelor şi adâncimii are la bazã
fenomenul stereopsis. Acest fenomen se referã la faptul cã cei doi ochi au unghiuri diferite de
recepţie a stimulilor vizuali, adicã unghiul de proiecţie de pe retina unui ochi este diferit de
unghiul de proiecţie de pe retina celuilalt ochi. Existã şi repere monoculare ale percepţiei
tridimensionale. Aceste repere depind de infomaţiile primite de la un singur ochi. Ne mai oferã
informaţii despre adâncime: deplasarea obiectelor în spaţiu şi deplasarea noastrã faţã de ele,
gradientul unei texture.
2.1.3. Procesarea mişcãrii. Date experimentale susţin teza procesãrii deplasãrii în spaţiu a unui
obiect de cãtre un modul independent. Se pare cã aceste procesãri sunt extrem de rapide. Existã o
tendinţã generalã a subiectului uman de a-şi feri capul din calea obiectelor care se deplaseazã în
spaţiu, indiferent dacã ele sunt periculoase sau nu, tendinţã care a fost pusã în evidenţã din primele
sãptãmâni de viaţã. Celulele nervoase implicate în detectarea mişcãrii sunt specifice în funcţie de
direcţia acestei mişcãri. Astfel, un acelaşi obiect deplasat în direcţii diferite este procesat de celule
nervoase diferite.
Exemplu. Acest lucru se poate constata dacã privim multã vreme, intens, cãderea apei dintr-o
cascadã. Dacã ulterior, ne mutãm privirea asupra peisajului sau obiectelor fixe din preajmã, vom
avea senzaţia cã acestea se mişcã, dar "în sus", în direcţia inversã cãderii apei. Acest fenomen se
explicã prin fatigabilitatea celulelor nervoase responsabile cu detectarea mişcãrii "în jos".
Inhibarea lor, datoratã supra-utilizãrii anterioare, activeazã celulele complementare care produc
senzaţia de mişcare "în sus" a obiectelor fixe.
2.1.4. Extragerea formei din prelucrarea umbrelor. Dupã mãrimea, forma sau dispunerea
umbrei în jurul unui obiect, se pot obţine informaţii despre forma şi poziţia acestuia. Aceste
procesãri se desfãşoarã într-un modul independent.
Principalele caracteristici ale textonilor sunt: - locaţia; - frecvenţa sau densitatea lor pe o
anumitã suprafaţã; - lungimea; - orientarea. Detectarea lor se face poate face: - automat,
preatenţional, în câteva sutimi de secundã; - prin antrenarea atenţiei vizuale
2.1.5. Procesarea texturii. Textura sau compoziţia unui material constã dintr-o combinaţie de
elemente. Elementele nedecompozabile (primitive) ale unei texturi au fost numite textoni de B.
Jules, (1981).
6. Detectarea culorii. Detectarea culorii poate constitui o finalitate în sine, dar poate servi ca şi
textonii la segregarea figurii de fondul sãu în vederea declanşãrii unor procese capabile sã o
identifice şi sã o categorizeze.