Reforma Protestanta este vazuta, in istorie, ca reprezentand unul dintre cele mai remarcabile

evenimente care au marcat Europa. Rolul acestei revolutii spirituale, asa cum o numesc o serie de
istorici laici, este unul deosebit de important deoarece se considera ca reprezinta granita dintre Evul
Mediu si emanciparea sociala, culturala si tehnologica a Europei incepand cu secolul al XVI-lea. Din
punct de vedere spiritual, Reforma Protestanta reprezinta nu doar o schisma in sanul Bisericii din
Apus, asa cum teologii romano-catolici si cei rasariteni sustin, ci o trezire religioasa cu o asa de mare
amploare incat, exceptand trezirea religioasa de la Cincizecime, istoria nu ne mai relateaza vreun
eveniment asemanator.
La inceputul secolului al XVI-a, din harul lui Dumnezeu, nordul Europei si o parte din centrul
continentului ies din intunericul spiritual in care au fost tinute vreme de veacuri datorita superstitiilor
si abuzurilor papale. Locuitorii acestor tinuturi simt prezenta lui Dumnezeu si incep sa cunoasca
Cuvantul Sfant si sa afle voia pe care Dumnezeu o are fata de fiintele create. Intunericul in care se
adancise Biserica lui Cristos in timpul Evului Mediu era acum strapus de raze de lumina, invatatura
Bisericii Primare devenind din ce in ce mai de actualitate.
Reforma Protestanta nu a fost un eveniment atat de spontan precum sustin unii specialisti
in domeniul istoriei. Ea nu este rezultatul unui capriciu si nici nu este o simpla revolta nationalista a
unor germani frustrati, asa cum sustin altii. Incepand cu prima parte a secolului al XV-lea se pot
vedea diverse tentative, unele modeste, altele mai accentuate, care au cutremurat pentru putina
vreme crestinatatatea apuseana.
In primul rand Reforma Protestanta coincide in multe aspecte istorice, culturale si artistice
cu Renasterea. Renasterea este, spre deosebire de Reforma Protestanta, o miscare revolutionar -
culturala care a avut drept scop readucerea in actualitate a culturii si gandirii antice. Aceasta gandire
antica contrasta enorm cu decaderea intelectuala a Evului Mediu. Aceasta perioada din istorie
reprezinta cel mai mare handicap cultural al Europei. Aproape nici un fel de creatie sau inovatie nu
au fost remarcate in aceasta perioada. Biserica si sistemul despotic impus de papalitate anihilase
aproape in totalitate orice dorinta umana inspre dezvoltare. Biserica Romano-Catolica devenise
practic un fel de one man show al Evului Mediu. Ea dicta in orice domeniu fie el spiritual sau laic.
Papa de la Roma era puterea absoluta in Europa fie in probleme spirituale fie in materie de
geopolitica. Din acest motiv este foarte interesant sa stim ca Renasterea, aceasta miscare umanista,
care avea ca principal scop emanciparea omului si glorificarea pana la urma a creaturii, a pornit chiar
din Italia, inima suprematiei papale. Activitarea Renasterii a avut ca o prima consecinta renasterea
limbilor antice cu precadere a limbilor biblice, ebraica si greaca. Greaca in mod special, fiind
considerata limba elitei antichitatii s-a impus ca atare si, astfele, s-a pus un mare accent pe studiu
acesteia. Anumiti teologi, in mod special cei care mai erau interesati de studiu suplimentar, au avut
astfel ocazia de a se apleca asupra Scripturilor in limba de origine, acest lucru avand implicatii
radicale dupa cum vom vedea mai tarziu. Deasemenea, arta cunoastre o dezvoltare accelerata si
acest lucru concentreaza atentia catre refacerea bisericilor atat in ceea ce priveste pictura cat si
arhitectura.
Un alt aspect despre care trebuie sa tinem cont este dezvoltarea tehnologica. Johannes
Gutenberg, la jumatatea secolului al XV-lea, reusea sa tipareasca in masa Biblia, eveniment care avea
sa duca mai apoi la o schimbare greu de cantarit in istoria omenirii. Manuscrisele care pana mai
atunci erau la indemana doar a unei elite a societatii sau a Bisericii puteau fi acum tiparite cu ajutorul
presei inventate de metalurgistul german, incat acestea ajungeau sa fie disponibile, la preturi
accesibile, tuturor celor care erau interesati de acestea. Astfel, Sfanta Scriptura, scrierile Parintilor si
alte documente spirituale alujungeau, dupa secole de intuneric, la indemana populatiei.
Deasemenea, gandirea si indeiile diversilor teologi sau oameni de cultura era mult mai usor de a fi
facute publice maselor.
Un alt factor care trebuie remarcat in aceasta perioada este revolutia academica. Marile
orase ale Europei deveneau adevarate campusuri universitate care concentrau tineri din numeroase
regiuni, generand astfel un amestec de traditii, cultura si concepte. Granitele erau in acest fel
depasite si oameni cu orientari diferite aveau astfel posibilitatea sa isi faca cunoscute pozitiile si
astfel sa contribuie la dezvoltarea unei gandiri cu adevarat europene. Datorita faptului ca cei care
calcau pragurile universitatilor erau, in general, tineri, acestia dezvoltau in ei si o puternica inclinatie
revolutionara devenind astfel activi in dezvoltarea comunitatilor in care se intorceau sa traiasca dupa
finalizarea studiilor. Acest lucru a condus la o emancipare fara precedent a maselor astfel incat
acestea deveneau din ce in ce mai greu de tinut in ignoranta si teroare. Cu toate acestea, Renasterea
nu a fost un aliat al Reformei Protestante ci actiunea acesteia a fost doar favorabila marii treziri
spirituale prin faptul ca a actionat in mod special impotriva tiraniei papale si asupra intunericului
promovat de catre Biserica Romano-Catolica. Insa nu putem sa discutam despre o legatura directa,
de colaborare, intre promoterii Renasterii si sustinatorii Reformei Protestante.
Revolutia culturala, sociala si tehnologica a renasterii nu a ramas fara ecou in lumea
religioasa a Europei de Apus. De-alungul secolului al XV-lea, semnele necesitatii unei reforme a
Bisericii Romano-Catolice erau la inceput slabe insa au existat momente in care papalitatea s-a
cutremurat. John Wyclif, Jan Hus, Ieronim din Praga, Johann Pupper, Johan Ruchrath von Wesel,
Johann Wesse, Francesco Petrarca, Girolamo Savonarola sau Erasmus din Rotterdam, cunoscuti
astazi ca prereformatori au fost acei teologi si preoti romano-catolici care au considerat ca starea in
care se afla Biserica Romano-Catolica nu era una in conformitate cu standardele cerute de Cuvantul
lui Dumnezeu si au incercat sa lupte impotriva acestui sistem plin de abuzuri si de despotism. Din
nefericire, o parte dintre acestia au sfarsit arsi pe rug sau adusi la tacere prin diverse presiuni. In
ciuda unei opozitii violente din partea Bisericii Romano-Catolice, Cuvantul lui Dumnezeu a fost
tradus, gratie unora dintre acesti prereformatori in diverse alte limbi ale Europei, altele decat limba
latina, limba general utilizata in sitemul eclesial romano-catolic. Ideile revolutionare ale acestor
prereformatori aveau, gratie tiparului, sa depaseasca granitele micilor regiuni sau localitati in care
acestia activau. Universitatile au devenit si ele medii propice pentru ca aceste idei reformatoare sa
nu fie pierdute ci sa prinda din ce in ce mai mult avant si sa fie raspandite in foarte multe comunitatii
europene. Tinerii studenti reveneau la casele lor si aduceau impreuna cu ei tot acest bagaj acumulat
in marile orase ale continetului. In felul acesta, populatia se emancipa intr-un mod rapid, diferit fata
de evolutia inregistrata in aceste secole de intuneric.
In ciuda acestor elemente pozitive, finalul Evului Mediu a inregistrat si anumite aspecte
foarte neplacute, aspecte care au catalizat declansarea Reformei Protestante in mod special. In
opozitie cu luxul de care se bucurau liderii clerului, Biserica Romano-Catolica detinea un numar
foarte mare de parohii extrem de sarace, parohii care erau nevoite sa practice diverse mestesuguri
care sa le poata oferii slujitorilor un nivel de trai aflat la nivelul subzistentei. Lacomia Bisericii
Romano-Catolice a atins cote alarmante deoarece se apela la absolut orice metoda, indiferent de cat
de absurda era, pentru a impune taxe si pentru a stoarce banii de la populatie, de multe ori pana la
ultimul banut. Pe langa aceatea, Biserica Romano-Catolica a hotarat sa impuna o taxa obligatorie
fiecarei parohii acest lucru conducad si mai mult la umilirea credinciosilor de rand prin faptul ca
acestia trebuiau sa plateasca pentru fiecare atentie pe care o primeau din partea Bisericii. Mai mult
decat atat, credinciosii de rand, injositi de catre Biserica ajungeau in anumite circumstante ale vietii
lor sa se loveasca de paradoxul creat de luxul in care traiau inaltii prelatii ai Bisericii si saracia in care
supravietuiau marea masa a crestinilor.
Pentru a mentine acesta stare de fapt Biserica Romano-Catolica uza nu doar de abuzuri de
functie, inaltii prelatii amenintand cu excomunicarea pe toti preotii care nu aveau sa se supuna
hotararilor lor, dar depuneau eforturi continue de a mentine poporul in intuneric spiritual in primul
rand prin amenintari continue cu flacarile purgatoriului. In Evul Mediu, frica de Diavol si de Iad erau
mai pronuntate decat credinta in harul lui Dumnezeu si jertfa lui Cristos. Oamenii erau dispusi la o
ascultare aproape oarba de Biserica de teama ca aceasta sa nu ii lase prada demonilor si chinurilor
din purgatoriu. Romano-Catolicismul invata ca Biserica este atotstapanitoare prin voia lui Cristos si ca
uzand de acest drept, aceasta este cea care poate sa deschida sau sa inchida usa cerului pentru
absolut orice credincios. Iertarea pacatelor nu depindea, in consecinta, atat de credinta si ascultarea
de Cristos cat depindea de supunerea fata de cerintele Bisericii care, prin voia lui Cristos, administra
aceasta iertare a pacatelor si ii era la indemana sa o acorde cui dorea sau sa condamne pentru
vesnicie. Chinurile Purgatoriului apasa greu asupra constiinte fiecarul crestin care devenea astfel
dispus sa dea pana si ultima firmitura de paine Bisericii doar pentru ca aceasta sa nu ii inchida usa
Cerului si sa nu refuze sa ii acorde iertarea atat de necesara pentru evitarea chinurilor care il
asteptau in Purgatoriu.
Speranta de viata in Evul Mediu atinsese limita inferioara, fiind net sub nivelul existent
in perioadele istorice anterioare. Nivelul de trai si dezvoltarea sociala care fusesera atinse de
societatea umana in antichitate s-a degradat treptat trimitand omenirea intr-o situatie extrem de
sumbra. Conditiile de viata s-au deteriorat destul de mult facand existenta individului sa atarne
realmente de un fir de par. Lipsa aproape completa a conceptelor de igiena, fie individuala fie sociala,
hrana putina si dificil de accesat, frigul din timpul iernilor lungi, toate acestea favorizau aparitia
diverselor boli cu consecinte, de cele mai multe ori, mortale pentru individ. Un aspect care a catalizat
foarte mult aceasta decadere sociala a fost reprezentata de catre aparitia marilor aglomerari urbane.
Marile orase ale Europei erau compuse dintr-un procent destul de limitat de oameni care aveau
activitate constanta, mici inteprinzatori, mici producatori, comercianti sau intelectuali. Marea masa a
locuitorilor marilor orase era formata din oameni aflati la pragul inferior al existentei, saraci,
cersetori, infractori, oameni fara nici un fel de ocupatie sau alta implicatie in societate, analfabeti si
ignoranti cu privire la scopul existentei lor. Aceasta masa de oameni fara capatai erau, de cele mai
multe ori, folosite in luptele pentru putere duse in sanul burgheziei ei fiind extrem de simplu de
manipulat fie prin oferirea de diverse ajutoare fie prin terorizarea lor continua. Dificultatile vietii de zi
cu zi facea ca acesta patura sociala nefericita sa sporeasca din ce in ce mai mult. Aceasta situatie avea
efect negativ prin faptul ca in sanul acestei populatii sarace se declansau numeroase epidemii care
aveau, de cele mai multe ori, efecte devastatoate asupra intregii populatii din respectiva regiune.
Astfel, aparitia oricarui focar de infectie ducea, aproape intotdeauna, la decimarea populatiei marilor
orase. Pe de alta parte infractionalitatea era la ordinea zile, talhariile, violurile, rapirile si inclusiv
crima fiind foarte des intalnite, viata din temnita fiind mai de dorit decat cea de pe strada. O buna
parte a populatiei sarace era dispusa la revolte sociale venite in sprijinul orcarei persoane care avea
ceva de oferit pentru a le da o mica speranta la viata.
Din nefericire, anul 1347 aduce cu sine unul dinte cele mai infioratoare momente din istoria
Europei. In luna Octombrie a acestui fatidic an, un numar de 12 corabii sub pavilion italian ancoreaza
in portul sicilian Messina. Intregul echipaj era slabit, unii deja decedasera iar altii erau foarte aproape
de moarte. Nimeni nu s-a putut explica motivele acestei situatii. Pe langa echipajul muribund, vasele
aduceau cu ele si alti calatori aproape nelipsiti de pe orice fel de astfel de mijloc de transport:
sobolanii. Rozatoarele au parasit cala vaselor in momentul in care acestea au ancorat in port ducand
in interiorul orasului acele mici fiinte pe care ei insisi le gazduiau: puricii. Nimic special pana acum.
Acest tablou era zugravit la fiecare transport naval de marfa. Diferenta este ca, de data aceasta,
acesti purici purtau cu ei o bacterie care avea sa fie vinovata de moartea a peste o treime din
populatia Europei, mai precis a zeci de milioane de oameni, locuitori in special ai marilor orase de pe
batranul continent. Vorbim despre flagelul care va ramane in istorie drept moartea neagra sau
ciuma, asa cum este cunoscut in termeni pedicali. Efectele erau devastatoare. In doar cateva
saptamani, epidemia cauza atat de multe victime incat se sapau gropi comune usiase in care sa se
arunce cadavrele. Multi dintre cei care incercau sa trateze sau se ocupau de ingrijirea celor bolnavi se
infectau la randul lor si mureau in doar cateva luni. Bogatii, saracii, tinerii, batranii, credinciosii si
ignorantii, infractori sau oameni cu teama de lege, toti erau ucisi deopotriva de aceasta infectie
nemiloasa. Foate putine zone au ramas neafectate. Pentru ca nu se cunostea cauza infectiei nu se
gaseau metode de interventie si de gestionare a flagelului. Nu dupa multa vreme s-a ajuns la
concluzie, nesurprinzatoare tinand cont de conditiile spirituale in care se gasea populati, ca tot acest
flagel nu reprezinta altceva decat pedeapsa si blestemul lui Dumnezeu indreptat impotriva unui
popor care nu vrea sa il caute si sa il urmeze. Aceasta concluzie a avut un efect de si mai mare
inrobire a constiintei umane in favoare Bisericii Romano-Catolice, administratorul de drept al harului,
milei si iertarii lui Dumnezeu. Moartea neagra punea umanitatea fata in fata cu judecata lui
Dumnezeu. Viata omului devenise un lucru efemer si ca atare era mult mai de dorit ca omul sa se
ocupe de vesnicia sa decat de viata aceasta trecatoare, care oricum era supusa atator capricii ale
sortii. In consecinta, omul de rand, aflat in fiecare clipa fata in fata cu sfarsitul unei vieti oricum
infioratoare, era dispus sa renunte la toate resursele necesare vietii doar pentru a castiga favoarea
Bisericii si de a avea astfel acces la iertarea pacatelor si astfel sa evite milioanele de ani de chin in
Purgatoriu.
Razboaiele purtate intre diferite puteri ale Europei, conflicte armate costisitoare atat din puct
de vedere financiar dar si din punct de vedere a resurselor umane utilizate, decima si mai mult
resursele si asa putin disponibile si avea rolul sa duca la pierderea a numeroase vieti omenesti. Vestul
Europei a fost martora celebrului conflict de o suta de ani purtat intre cele Anglia si Franta, conflict in
care s-au consumat numeroase resurse financiare si s-a pus capat multor vieti omenesti, multi dintre
ele reusind sa supravietuiasca epidemiilor de ciuma. Biserica Romano-Catolica era implicata la randul
ei in astfel de conflicte sponsorizand pe rand pe fiecare dintre cei implicati in functie de interesul de
moment. Bratul de fier al papalitatii are acum atat de bine pus la punct incat nici un fel de suveran al
Europei de apus nu indraznea sa se opuna initiativei papale. Cei care au hotarat si au prins curaj sa
actioneze netinand cont de interesul Romei au fost de cele mai multe ori umiliti si, in cele din urma,
au pierdut puterea.
In tot acest context istoric mai aparea un factor extrem de depresiv. Scandalurile in care era
implicata institutia papala parea fara finalitate. Papii si cei aflati in anturajul acestora erau, de cele
mai multe ori, oameni fara nici un fel de scrupule si fara nici cea mai mica urma de credinta. Pozitiile
cheie din conducerea Bisericii Romano-Catolice se cumpara sau se mostenea in urma unor abuzuri de
putere. Scopul celor ca accesau aceste functii era exclusiv imbogatirea in regim de urgenta, deoarece
perioada petrecuta in fruntea Bisericii era una, de cele mai multe ori, limitata. Astfel, acestia trebuiau
sa stoarca toate resursele de care aveau nevoie si astfel puneau taxe impovaratoare pe umerii
parohilor care, la randul lor, erau nevoiti sa isi jefuiasca credinciosii pentru a satisface setea de avere
a inaltilor prelati. Din memoria europenilor inca nu disparuse complet nici celebrul conflict papal
cunoscut drept captivitatea babilorniana a papalitatii, cei saptezeci de ani in care papa nu mai a uzat
de Roma pentru asi conduce Biserica.
In ciuda tuturor problemelor cu care lumea crestina din apusul Europei se confrunta,
puterea papala nu trebuia sa scada in intensitate. Pentru asi intari suprematia asupra Bisericii,
papalitatea a hotarat sa construiasca sau sa renoveze o serie de edificii in Vatican, edificii care sa
vorbeasca atat prezentului cat si posteritatii despre grandoarea si opulenta Bisericii Romano-
Catolice. Cum visteria Vaticanului era din ce in ce mai goala datorita conflictelor armate pe care le
sponsoriza dar si datorita jafului aflat la ordinea zilei, Papa de la Roma se afla intr-un impas greu de
depasit in realizarea palnurilor sale de maretie. Deaceea, pentru a face rost de banii necesari
contructiri bazilicii Sf. Petru din Roma, papa Leon al X-lea pune bazele unui noi sistem abuziv de
stoarcere a resurselor financiare avand ca obiectiv afectarea sentimenteleor religioase ale populatiei.
Cu aceasta ocazie se pun in vanzare celebrele indulgente. Acestea erau niste documente bisericesti
prin intermediul carora se garanta celui care le achizitiona iertarea tuturor pacatelor comise pana la
data respectiva. Indulgentele au fost trimise spre vanzare in Europa iar o buna parte din populatie a
gasit ca binevenita o astel de initiativa sfanta si nu este de mirare cunoscand deja sumbra perspectiva
asupra vietii existenta la aceea data. Ulterior, pentru a mai stoarce finantele populatiei, indulgentelor
le-a fost extinsa puterea ajungandu-se ca acestea sa garanteze iertatea tuturor pacatelor, trecute,
prezente sau viitoare indiferent de gravitatea acestora. Iertarea putea sa fie achizitionata nu numai in
dreptul platitorului ci si pentru oricare alta persoana, inclusiv pentru decedati. Prin intermediul
indulgentelor, prezenta in chinurile Purgatoriului putea sa fie complet eliminata sau, in cel mai rau
caz, mult diminuata, in functie de gravitatea pacatelor comise de persoana in numele careia sa facea
achizitia. Cum la acea vreme aproape fiecare cetatean al Europei avea cel putin o persoana draga
decedata, fie mama sau tata, sot sau sotie, frate sau sora sau copii, ecoul acestei masinarii de
escrocat din punc de vedere spiritual era unul inimaginabil. Mii de oameni se inghesuiau sa cumpere
aceste indulgente cheltuind chiar si ultima resursa necesara hranei zilnice. In ciuda triumfului
inregistrat de promoterii acestui sistem, au existat voci care au protestat impotriva acestui lucru. Nu
neaparat impotriva indulgentelor in sine ci in mod special impotriva tehnicilor manipulative pe care
prelatii le foloseau in a convinge populatia sa achizitioneze cat mai multe astfel de documente. In
toiul acestui efort de vanzare a indulgentelor, un strigat a strabatut Europa cu iuteala si amploarea
unui fulger declansat in mijlocul furtunii. La 31 octombrie 1517, un obscur calugar augustinian,
profesor si doctor in teologie din estul Germaniei, ajungea fata in fata cu usile din lemn masiv ale
catedralei castelului din Wittenberg, landul Saxonia, si pironea in cuie un document continad 95 de
teze prin intermediul carora autorul lor expunea abuzurile comertului de indulgente. Acest aproape
necunoscut calugar era Martin Luther, cel care, cu aceasta ocazie, fara sa intentioneze asa ceva, avea
sa declanseze Reforma Protestanta.
Asadar, la finalul Secolului al XV-lea, Europa era un spatiu complet diferit fata de ceea ce
vedem astazi. Un spatiu al dezolarii si al epidemiilor, un spatiu in care ciuma sau alte boli puteau sa
ucida un intreg oras in doar cateva zile, o regiune in care doar putini copii reuseau sa supravietuiasca
mai mult de cinci ani. In aceasta lume a intunericului exista o singura consolare, Biserica si mantuirea
pe care aceasta o promitea omului. Aceasta promisiune a facut in Evul Mediu ca Biserica sa devina
cea mai puternica institutie din lume, mai bogata de cat ne putem imagina, mai puternica decat regii
si imparatii lumii dar, in acelasi timp, tiranica si corupta. O putere care avea sa fie sfidata si infruntata
de un singur om, un om care, mai mult ca oricare altul, este creditat ca fiind cel care a dat startul la
cea mai mare trezire spirituala de la Cincizecime si pana in prezent, eveniment care, din punct de
vedere istoric este cunoscut drept Reforma Protestanta din Germania.
Este foarte greu sa vorbesti astazi despre istoria Europei, in mod special, dar si a lumii in
general, fara sa se faca referire la marele reformator german din Secolul al XVI-lea. Dr. Martin Luther
a fost un teolog si scriitor extrem de prolific iar gandirea lui, in mod special cea referitoare la
mantuirea numai prin credinta, a influentat in mod radical si ireversibil istoria Europei de Apus dar si
a altor zone importante ale lumii. Ideea conform caruia omul trebuie sa fie liber in ceea ce crede si ca
fiecare om este pretios in ochii lui Dumnezeu sunt lucruri pentru care acest om simplu a ajuns sa
infrunte, de unul singur, cea mai mare putere politico-sociala din vremea lui. Martin Luther, pe drept,
poate sa fie creditat ca fiind responsabil de cea mai mare emancipare cunoscuta vreodata in istorie.
A fost cel care s-a opus Bisericii Romano-Catolice, aceasta imensa, impenetrabila si imbatabila
institutie a Evului Mediu si a cerut ca dreptul lui divin de a fi liber in a urma invatatura lui Dumnezeu
sa ii fie respectat. Istoria nu are decat cateva exemple de oameni care au infruntat pe cei
“atotputernici” din vremea lor si una dinte aceste povesti o veti putea citii sub forma unui serial de-
alungul urmatoarelor saptamani, pana la 31 octombrie cand vom sarbatori impreuna implinirea a
patru sute noua zeci si opt de ani de la nasterea Reformei Protestante.

Viata si activitatea lui Martin Luther (1483 -1546)

Viata lui Martin Luther, vazuta din exterior a fost una extrem de simpla gravitand in jurul teritoriilor
numite Turingia si Wittemberg din landul Saxonia, Germania. Doar cateva calatorii l-au dus pe marele
reformator german afara din aceasta regiune aflata la estul Sfantului Imperiu Roman. In toata
aceasta perioada orizontul istoriei s-a schimbat radical in Europa in mod special sub influenta
umanismului. Prezentul era dominat de figurile importante ale marilor imparati Maximilian I si Carol
al V-lea, al papilor Leon al X-lea, Clement al VII-lea si Paul al III-lea dar si de numele unor mari oameni
de arta sau oameni de stiinta precum Raphael, Michelangelor, Durer, Copernic si Paracelsus. Cu toate
acestea, cel putin in prima parte a vietii, Martin Luther nu a fost impactat de aceste schimbari majore
deoarece, limitat la imprejurimile sale natale, reformatorul a crescut ca un copil tipic din Evul Mediu
Tarziu.

Martin Luther s-a nascut la Eisleben in ziua de 11 Noiembrie 1483 fiind, probabil, cel mai mare dintre
cei noua copii ai lui Hans si Margarethe Luther. A fost botezat in cea de a doua zi de viata primindu-si
numele de la sfantul care patrona ziua respectiva, exact asa cum era obiceiul in acea perioada
istorica. Dat fiind ca oportunitatile de afaceri erau limitate in Eisleben, la doar cateva luni de la
nasterea lui Martin, familia lui s-a mutat in orasul Mansfeld, o adevarata metropola a regiunii
Turingia. Aici, datorita harniciei si seriozitatii, Hans Luther ajunge sa devina coproprietar al unor mine
de cupru si a unor topitorii lucru care duce la o crestere a calitatii vieti pentru familia Luther. Cu toate
acestea, viata lor nu a fost una imbelsugata iar Margarethe Luther continua sa adune lemne din
padure si sa le vanda pentru a aduce un plus de resurse la veniturile familiei.
Sub influenta societatii in care traiau, Hans si Margarethe Luther aveau o serie de principii foarte
stricte dar, asa cum spuneam, des intalnite in vremea respectiva. Este deja foarte cunoascut faptul ca
Martin s-a lovit deseori de duritatea cu care parintii sai isi educau copiii. Nu de putine ori acestia isi
pedepseau pruncii folosind metode violente. Martin Luther, sub atenta calauzire a mamei sale a
imbratisat invatatura Bisericii Romano-Catolice iar copilaria i-a fost marcata de multe dintre viziunile
superstitioase ale vietii crestine din Evul Mediu. Cu toate acestea, reformatorul a aratat intotdeauna
respect pentru parintii sai.

Incepand cu anul 1490, timp de sapte ani, Martin Luther a studiat la scoala din Mansfeld iar incepand
in anul 1497, tatal sau l-a trimis sa studieze la Magdeburg. Aici, tanarul Martin a avut parte de o viata
foarte dura si plina de privatiuni. A fost gazduit de “fratii vietii in comun”, o organizatie cu origini in
Olanda. Dupa doar un an, Martin Luther s-a mutat la scoala parohiala Sfantul Gheorge din Eisenach.
In primavara anului 1501, Martin Luther s-a inscris la Universitatea din Erfurt. Aici a experimentat o
viata care se apropia enorm de mult de ceea ce caracteriza viata monahala din perioada respectiva. A
studiat artele liberale, studii care erau necesare pentru oricine dorea sa devina avocat, medic sau
teolog. Dupa patru ani de eforturi a absolvit cu rezultate maxime. In anul 1505 a primit diploma de
Master obtinand a doua medie din Universitate. Urmand dorinta tatalui sau, Martin Luther incepe sa
studieze dreptul. A urmat o scurta perioada in care viata lui Martin Luther a impletit momente de
seriozitate cu momente de rebeliune specifica varstei sale.

In anul 1505 ciuma avea sa loveasca nemilos orasul Erfurt. Epidemia a supus orasul fricii unei morti
iminente si a umplut stazile de cadavre abandonate la voia intamplarii. Ideea unei pedepse venite din
partea lui Dumnezeu incepea sa domine mintile tuturor oamenilor mai ales ca, de la o zi la alta,
mortea lua tot mai multi dintre ei. Groaza era cu atat mai mare cu cat in ultima suta de ani, ciuma a
ucis aproape o treime din populatia Europei. Aceste ecouri morbide reveneau acum in sufletul
locuitorilor Turingiei. De data aceasta, epidemia de ciuma il afecta in mod direct pe Martin Luther.
Trei dintre prietenii sai au fost rapusi de boala. Astfel, evenimentele succedate cu o mare iuteala l-au
pus pe viitorul reformator fata in fata cu mania lui Dumnezeu, cu judecata Acestuia si cu perspectiva
unei vesnicii traite sub condamnare. In mod providential, viata lui Martin Luther a fost crutata.

Data de 2 iulie 1505 avea sa se transforme intr-unul dintre marile repere ale vietii lui Martin Luther
dar si a istoriei Reformei Protestante din Germania devenind astfel vestita in intreaga lume crestina.
Aflat pe drumul dintre casa parinteasca si Erfurt, Martin Luther, acum in varsta de 23 de ani, a fost
prins in mijlocul unei furtuni violente. Evenimentul l-a afectat extrem de mult in mod special datorita
faptul ca tanarul a fost convins ca nu o sa supravietuiasca. I-a promis Sfintei Ana ca se va calugari
daca viata lui va fi crutata. Acest eveniment nu a fost un simplu atac de panica. Martin Luther a fost
practic transformat prin intermediul acestui eveniment. Gandirea lui si atitudinea lui a devenit, brusc,
alta. Viata lui Martin Luther a fost inundata de constiinta spirituala si de nevoia de a trai dupa voia lui
Dumnezeu. Viitorul reformator a inteles pe deplin nevoia de a se impaca cu Creatorul sau si de a
duce o viata devotata acestuia. Acesta poate fi considerat, fara ezitate, momentul de convertire
interioara a lui Martin Luther, o convertire care, la un moment dat, a fost comparata cu convertirea
Sfantului Apostol Pavel pe drumul catre Damasc.

In consecinta, la doar doua saptamani de la momentul furtunii, la 17 iulie 1505, Martin Luther, in
ciuda opozitiei intampinate in randul familiei si a prietenilor, a devenit calugar intr-o manastire
apartinand Ordinului Augustinian din Erfurt. Hans Luther a fost extrem de revoltat datorita deciziei
fiului sau si acest lucru a dat nastere unui conflict care a arunca o umbra peste relatia tata-fiu pentru
mai bine de doua zeci de ani.

In primul an trait in calitate de calugar, Martin Luther a trecut prin stadiul de “novice”. In aceasta
perioada s-a familiarizat cu normele si reglementarile vietii monahale si s-a supus unui intens studiu
al Sfintelor Scripturi. Cu toate acestea, Martin Luther nu a reusit sa atinga nici pe departe pacea
interioara pe care si-o dorea. Era devotat meditatiei, rugaciunii si descoperirii mantuirii. De sapte ori
pe zi participa la Sfanta Liturghie, inclusiv in mijlocul noptii. Privatiunile erau imense. Manca foarte
putin, vorbea retinut doar in anumite momente in care acest lucru era permis si se imbraca in cel mai
rudimentar mod. Ordinul Augustinienilor era foarte cunoscut pentru severitatea cu care se raportau
la viata monastica. Cu toate ca a cautat sa indeplineasca toate cerintele care i se impuneau, Martin
Luther nu a gasit pace ci, mai degraba, suferinta lui spirituala s-a agravat. Astfel, nu este de mirare ca
tanarul calugar s-a aruncat in cel mai sever tip de asceza, acceptand sa manance foarte putin si rar,
dormind foarte putin, spovedindu-se si rugandu-se in cea mai mare parte a timpului. Luther credea la
acel moment ca imitand patimile Mantuitorului si pedepsindu-si trupul va castiga lupta cu dorintele
carnale care il puneau in opozitie cu Dumnezeu. Martin Luther, din pacate pentru sufletul sau, se
indeparta din ce in ce mai mult de ceea ce el cauta si simtea acest lucru din ce in ce mai acut. Privind
la un Dumnezeu drept si atotputernic caruia nu reusea sub nici o forma sa ii intre in voie si sa ii
indeplineasca cerintele, anxietatea lui Luther a devenit atat de puternica incat ajunsese practic un
muribund. Acest lucru a avut insa un efect providential deoarece l-a apropiat pe viitorul reformator
de studiul Sfintelor Scripturi, si nu vorbim despre un studiu scolastic ci despre o dorinta de al
cunoaste pe Dumnezeu in sens existential si personal.

In data de 2 Mai 1507, Martin Luther a fost ordinat preot si a primit ordinul de a incepe sa studieze
teologia. In consecinta a inceput sa ii studieze e Gabriel Biel, Ockham, Duns Scotus, Petrus de Ailly si
Toma d’Aquino. In paralel, teologia Sfantului Augustin, Episcopul de Hippo, era cea in studiul careai
Martin Luther isi gasea cea mai mare placere si careia ii acorda o importanta deosebita. In aceasta
perioada a intrat in contact si cu gandirea lui Dionysios Aeropagitul dar si cu misticii si umanistii
germani, precum Tauler, Reuchlins si Wimpfeling. Toate aceste studii il determinau pe Martin Luther
sa inteleaga ca ii devenea aproape imposibil sa se poata raporta corect la cerintele atotputernicului
Dumnezeu cu toate eforturile dramatice pe care le facea in acest sens.

Trebuie sa remarcam faptul in aceasta perioada, a mai existat un aspect care a catalizat marea
schimbare care urma sa se petreaca in viata viitorului reformator. Este vorba despre intalnirea si
despre relatia pe care Martin Luther avea sa o traiasca cu Johannes von Staupitz, vicarul general al
Ordinului Augustinian in teritoriile germane. Despre Staupitz se cunoaste faptul ca era profund
influntat de teologia Sfantului Augustin, Episcopul de Hippo dar si un student al Sfintelor Scripturi pe
care le studia cu sanguinta. In providenta lui Dumnezeu, Johannes von Staupitz avea sa devina
duhovnicul lui Martin Luther, lucru care s-a dovedit foarte interesant deoarece tanarul calugar,
manat de depresiile sale spirituale, cerea sa se spovedeasca si sa dicute cu duhovnicul sau de
nenumarate ori pe zi. La cererea lui Johannes von Staupitz, in anul 1508, Martin Luther pleaca sa
studieze la Wittenberg. Timp de un an aprofundeaza etica lui Aristotel si obtine o diploma de Master.
Este un moment important in viata lui Martin Luther deoarece acum ajunge sa il cunoasca si sa se
apropie de Frederick cel Intelept, printul elector al Saxoniei si fondatorul Universitatii din Wittenberg
dar si de Georg Spalatin, capelan al printului, cei doi jucand un rol foarte important in nasterea si
succesul Reformei Protestante de mai tarziu.

In anul 1509 revine la manastirea din Erfurt. Ordinul Augustinian se confrunta in aceasta perioada cu
o serie de controverse interne si, in consecinta, liderii ordinului cauta medierea Romei. In toamna
anului 1510, Martin Luther este insarcinat sa calatoreasca la Roma pentru a sustine cauza in fata
cardinalilor. Aceasta calatorie avea sa contribuie radical la viitorul marelui refomator. Calatoreste
insotit de un alt calugar si se intreapta spre orasul care era, la propriu, inima Bisericii Romano-
Catolice. Martin Luther este hotarat sa profite la maxim din punct de vedere spiritual de aceasta
calatorie in cel mai important oras al crestinatatii apusene si astfel sa ajunga mai aproape de
Dumnezeul cel atotputernic. Calatoria de la Erfurt la Roma a durat doua luni, doua luni de mers pe
jos, de dormit sub cerul liber si de expunere la numeroase pericole. Dar tanarul calugar nu vedea
nimic dintre acestea ci astepta cu infrigurare momentul in care va intra pe poarta maretei cetati.
Acest moment emotionant a avut loc in luna octombrie. Martin Luther a intrat in Roma intr-o
perioada in care aceasta se afla la apogeul luxului sau. Michelangelo terminase de pictat Capela
Sixtina, Rapfael aproape ca terminase si el decorarea apartamentelor papale. Toate acestea au facut
ca Roma sa fie o revelatie uimitoare si socanta pentru tanarul calugar care pasea emotionat pe stazile
ei. Era manat de ideea ca se afla cu adevarat intr-un oras sfant in prezenta lui Dumnezeu. Dar acest
sentiment inaltator avea sa se spulbere in foarte scurt timp. Foarte rapid, Martin Luther avea sa vada
partea intunecata a acestui maret oras pe care, initial, il vedea plin de sfintenie. Roma era o
metropola in care se discuta mai mult despre bani si afaceri decat despre religie. Biserica din Roma se
transformase intr-o masina de strans bani si era total instrainata de scopul ei spiritual. Foarte
curand, Luther a realizat ca nu se afla intr-o Biserica, in prezenta lui Dumnezeu, ci in mijlocul celei mai
mari corporatii existente la momentul respectiv. Roma nu avea nimic sfant in ea. Totul de rezuma la
finante si putere. Liderii Bisericii lui Cristos, in frunte cu Papa, nu erau nici pe departe slujitori ai lui
Dumnezeu ci erau niste veritabili oameni de afacere si iscusiti conducatori de osti. Cu aceasta ocazie,
Martin Luther a concluzionat ca Roma este un loc spiritual locuit aproape in totalitate de oameni
lipsiti complet de spiritualitate. Viitorul reformator avea sa descopere ca in Roma se practicau la
vedere pacate care aveau sa il socheze. Aceasta experienta l-a devastat complet pe tanarul calugar
care se lupta din rasputeri sa se apropie de Dumnezeu. In Roma, inima Bisericii Romano-Catolice,
nimeni nu mai vorbea limba lui Dumnezeu. Totul se rezuma la profit financiar, profit pe care Biserica
era bucuroasa sa il obtina inclusiv de pe urma credinciosilor aflati in pelerinaj. Cu aceasta ocazie a
intrat in contact pentru prima data cu „indulgentele”, documente papale care in urma achizitionarii
la un anumit pret garantau iertarea pacatelor si salvarea din chinurile purgatoriului, locul in care
omul avea sa isi ispaseasca pacatele pentru sute de mii de ani inainte de a li se permite sa ajunga in
Ceruri. Datorita acestor conditii, vanzarea indulgentelor reprezenta o afacere inimaginabil de
profitabila pentru Biserica Romano-Catolica. Pentru Martin Luther a fost pentru prima data cand a
realizat cat de antagonista este credinta sa fata de ceea ce Biserica Romei practica. Drama lui Luther
nu consta neaparat in superficialitatea cu care Biserica Romei slujea lui Dumnezeu ci datorita faptului
ca aceasta Biserica nu mai reflecta nimic din ceea ce insemna crestinismul.
In anul 1511, Martin Luther s-a intors in manastirea din Erfurt mai deziluzionat si mai daramat
spiritual decat era atunci cand, plin de entuziasm, pornise pe drumul spre Roma. Tacut si dezamagit,
tanarul calugar si-a reluat stilul de viata anterior spovedindu-se de aproape patru ori pe zi, uneori
aceste spovedanii durand si cate cinci ore. Restul zilei il petrecea in penitenta si rugaciune. Era din ce
in ce mai instrainat inclusiv de garantia iertarii pacatelor cu toate ca depunea eforturi uriase de a
aduce in spivedanie chiar si cele mai neinsemnate lucruri pe care le facea si de care se temea ca sunt
in contradictie cu voia lui Dumnezeu. Dar nici asa, calugarul augustinian nu simtea sub nici o forma
usurarea iertarii acestor pacate. Devenea din ce in ce mai constient de faptul ca in loc sa ajunga sa
indeplineasca voia lui Dumnezeu, in realitate ajungea sa se instaineze si chiar sa isi urasca Creatorul.

In providenta lui Dumnezeu, Johannes von Staupitz observa acest dezastru spiritual in care se
adancea ucenicul sau si, in anul 1512, hotaraste sa il scoata din lumea manastirii si sa il trimita sa isi ia
doctoratul in teologie la Universitatea din Wittenberg. Urmeaza momente de calmitate pentru
Martin Luther care se pregateste sa devina profesor de teologie la Universitatea din Wittenberg cu
toate ca era de parere ca acest efort pe care urma sa il depuna il va ucide. In harul lui Dumnezeu
gaseste putere sa finalizeze cu succes cerintele universitare si devine doctor in teologie. Acest grad
universitar ii conferea lui Martin Luther nu doar posibilitatea de a preda teologie ci si privilegiul de a
isi exprima opiniile in cadrul diverselor dispute teologie, desigur in masura in care acestea erau in
consonanta cu ceea ce Biserica Romano-Catolica sustinea.

Activitatea de profesor la Wittenberg a debutat cu o serie de prelegeri teologice anticipate pe Cartea

Psalmilor (1513-1514), Epistola Sfantului Apostol Pavel catre Romani (1515-1516), Epistola Sfantulu
Apostol Pavel catre Galateni (1516-1517) si Epistola catre Evrei (1517-1518). Spre slava lui
Dumnezeu, doua dintre aceste pretioase documente pentru studiul teologiei Reformei Protestante
exita traduse si in limba romana. Prelegerile tinute in acesta perioada demostreaza faptul ca Martin
Luther se afla intr-un proces de transformare si ca se detasase de gandirea scolastica oferind o
interpretare din perspectiva biblica diferita de cea oferita de traditia Bisericii Romano-Catolice.
Tinand cont de acest lucru, avem fundamentul sa afirmam faptul ca reforma teologica a lui Martin
Luther nu a fost un eveniment spontan, nu a avut loc peste noapte, ci a fost un proces complex
dezvoltat pe o perioada de mai multi ani.

In aceasta perioada, Martin Luther, pe langa munca academica a prelut si responsabilitatea de

predicator la parohia Bisericii din Castelul Wittenberg. Aceasta imbinare de eforturi a facut ca Martin
Luther sa se dezvolte ca teolog si ca slujitor iar in anul 1514 deja era principalul predicator al orasului
Wittenberg. Predicile lui Martin Luthera erau cat se poate de ancorate in realitate, fara patos retoric,
fiind pline de experiente din viata reala. Pe langa interpretarea Sfintelor Scripturi, lui Luther ii facea o
mare placere sa memoreze pasaje din Biblie si sa lucreze la materiale catehice, lucru care va prezenta
un imens avantaj pentru viitor.

In anul 1515, papa Leon al X-lea a reinviat un obicei destul de raspandit in Evul Mediu desi
necanonizat de catre Biserica. In ciuda tuturor problemelor cu care lumea crestina din apusul Europei
se confrunta, puterea papala nu trebuia sa scada in intensitate. Pentru asi intari suprematia asupra
Bisericii, papalitatea a hotarat sa construiasca sau sa renoveze o serie de edificii in Vatican, edificii
care sa vorbeasca atat prezentului cat si posteritatii despre grandoarea si opulenta Bisericii Romano-
Catolice. Cum visteria Vaticanului era din ce in ce mai goala datorita conflictelor armate pe care le
sponsoriza dar si datorita jafului aflat la ordinea zilei, Papa de la Roma se afla intr-un impas greu de
depasit in realizarea palnurilor sale de maretie. Deaceea, pentru a face rost de banii necesari
contructiri bazilicii Sfantul Petru din Roma, papa Leon al X-lea readuce in actualitate un sistem abuziv
de stoarcere a resurselor financiare avand ca obiectiv afectarea sentimenteleor religioase ale
populatiei. Cu aceasta ocazie se pun in vanzare celebrele indulgente. Acestea erau niste documente
bisericesti prin intermediul carora se garanta celui care le achizitiona iertarea tuturor pacatelor
comise pana la data respectiva. Indulgentele au fost trimise spre vanzare in Europa iar o buna parte
din populatie a gasit ca binevenita o astel de initiativa sfanta si nu este de mirare cunoscand deja
sumbra perspectiva asupra vietii existenta la aceea data. Ulterior, pentru a mai stoarce finantele
populatiei, indulgentelor le-a fost extinsa puterea ajungandu-se ca acestea sa garanteze iertatea
tuturor pacatelor, trecute, prezente sau viitoare indiferent de gravitatea acestora. Iertarea putea sa
fie achizitionata nu numai in dreptul platitorului ci si pentru oricare alta persoana, inclusiv pentru
decedati. Prin intermediul indulgentelor, prezenta in chinurile Purgatoriului putea sa fie complet
eliminata sau, in cel mai rau caz, mult diminuata, in functie de gravitatea pacatelor comise de
persoana in numele careia sa facea achizitia. Cum la acea vreme aproape fiecare cetatean al Europei
avea cel putin o persoana draga decedata, fie mama sau tata, sot sau sotie, frate sau sora sau copii,
ecoul acestei masinarii de escrocat din punc de vedere spiritual era unul inimaginabil. Mii de oameni
se inghesuiau sa cumpere aceste indulgente cheltuind chiar si ultima resursa necesara hranei zilnice.

Din Wittenberg, multi dintre membrii parohiei lui Martin Luther s-au deplasat la Magdeburg pentru a
putea profita de ocazia achizitionarii unei astfel de indulgente. Documentul papal conferea celui care
il achizitiona un fals sentiment religios de siguranta cu privire la mantuire. Indignat cu privire la
aceasta consecinta, Martin Luther si-a exprimat ingrijorarea de la anvonul Bisericii sale si si-a
canalizat studiile tocmai pentru a intelege mai bine acest subiect legat de justificarea credinciosului si
despre iertarea pacatelor. Afundat in studiul Sfintei Scripturi, Martin Luther a inteles ca salvarea nu
poate sa fie una atat de ieftina incat sa fie obtinuta prin intermediul achizitionarii unei indulgente.
Viitorul reformator incepea sa inteleaga faptul ca mantuirea este obtinuta de Cristos si oferita omului
pacatos in dar de catre un Dumnezeu iubitor. Tot ceea ce trebuia omul sa faca ara aceea ca trebuia sa
isi puna inima goala la picioarele lui Cristos si sa primeasca din mana Acestuia darul salvarii. Luther a
inceputa sa inteleaga ca omul nu are nevoie de interactioneze cu minutioasele si impovaratoarele
ceremonii ale Bisericii menite sa il conduca pe om la mantuire. Problema mantuirii nu era intre om si
Biserica ci intre om si Dumnezeu. Acest moment era cu adevarat revolutionar pentru spiritualitatea
crestina si l-a marcat definitiv pe calugarul aflat acum la Wittenberg care experimenta pentru prima
data emotia nasterii din nou, a convertirii la adevarata credinta in Cristos. In astfel de conditii in care
mantuirea reprezenta un dar din partea lui Dumnezeu, un har, o gratuitate, Martin Luther intelegea
cat se poate de clar ca Biserica Romano-Catolica savarsea un mare abuz atunci cand cauta sa vanda
aceasta mantuire si cauta beneficiu financiar de pe urma acesteia. Incet, incet, Martin Luther se
transforma vizibil dintr-ul fiul devotat al Bisericii Romano-Catolice in cel ce avea sa devina cel mai
mare oponent al abuzurilor savarsite de aceasta.

In astfel de circumstante, Martin Luther s-a revoltat vizibil impotriva abuzurilor care caracterizau
Biserica Romano-Catolica. Privitor la comerul cu indulgente, Luther a redactat o scrisoare adresata
Arhiepiscopului de Mainz, Albert von Brandenburg, prin intermediul careia nu critica indulgentele in
sine ci, mai degraba, deplangea modul total nespiritual in care acestea erau promovate si avertiza
asupra efectului nefast pe care acestea le aduceau in viata spirituala a crestinului. Principala obiectie
a viitorului reformator era aceea ca oamenii deveneau din ce in ce mai putin constienti de pacatul lor
si de gravitatea acestuia si, deasemenea, deveneau din ce in ce mai putin constienti ca iertarea se
afla unilateral in puterea lui Dumnezeu. Pentru ca nu a primit atentia cuvenita cu privire la
problemele ridicate, Martin Luther s-a hotarat sa convoace o dezbatere publica cu privire la aceasta
problema arzatoare pentru Biserica si, in consecinta, la data de 31 Octombrie 1517 a tintuit pe usa
Bisericii din Wittenberg un document continand nouazeci si cinci de teze pe care dorea sa le aduca la
cunostinta publica. Spre surprinderea lui Martin Luther, cele nouazeci si cnci de teze s-au raspandit
cu mare iuteala in toata Germania. Aceasta perioada marcheaza inceputul unei activitati fara
precedent al tanarului calugar si profesor de teologie din Wittenberg.

Atitudinea lui Martin Luther nu putea sa treaca neobservata la Roma desi, initial, aceasta a fost
considerata doar o cearta intre niste calugari din Germania.

La inceputul verii anului 1518, ca urmare a propunerii lui Martin Luther de a se organiza o dezbatere
pe tema indulgențelor, Ordinul Augustinian, de care apartinea Martin Luther in calitate de calugar, a
solicitat o dispută oficială la care vor participa conducerea ordinului, în fata carora Martin Luther sa
isi poata sustine pozitia exprimata in cele nouazeci si cinci de teze. Disputa a avut loc în cadrul
reuniunii a Ordinului Augustinian de la Heidelberg, în aprilie 1518 si a primit denumirea de „Disputa
de la Heidelberg”. Adversarii lui Martin Luther au fost plini de speranta ca preotul din Wittenberg ar
urma sa fie redus la tăcere, dar Johannes Staupitz s-a asigurat ca Martin Luther avea sa beneficieze
de echitabilitate, deoarece el ra, în general, in acord cu pozitia viitorului reformator. În cadrul
disputei, Martin Luther a prezentat o "teologie a crucii", spre deosebire de o "teologie de gloriei"
prezentata de adversarii sai. Disputa are, in multe privinte, o rezonanta istorica mai importanta decat
cele noua zeci si cinci de teze deoarece aceasta scoate in evidenta o maturizare teologica a
calugarului din Wittenberg si o detasare de gandire medievala romano-catolica. Disputa de la
Heidelberg i-a adus lui Martin Luther o prima victorie in mod special prin faptul ca a reusi sa aduca de
partea sa mai multi teologi importanti din Germania printre care Martin Bucer, Johannes Brenz si
Erhard Schnepf. Concluzia trasa de adversarii lui Luther, in frunte cu Johannes von Eck, profesor de
teologice la Ingolstadt si unul dintre principalii oponenti ai lui Martin Luther, a constat in o noua
dezbatere între el și sustinatorii opiniilor lui Luther, dezbatere care a avut loc la Leipzig in anul 1519,
disputa pe care o vom detalia ulterior.

In vara anului 1518, la Roma a fost deschiu un proces impotriva lui Martin Luther in care acesta era
acuzat oficial de erezie. Situatia parea fara speranta pentru reformatorul german si pentru
sustinatorii lui. Cel mai probabil, Roma avea sa il excomunica pe Martin Luther si, mai apoi, sa ii
interzica activitatea de predicare in toata Germania. Fata in fata cu aceasta situatie delicata, Martin
Luther a solicitat sprijinul printilor germani pentru ca acestia sa il sustina inaintea imparatului
Sfantului Imperiu Roman. Unul dintre cei mai importanti printi care a raspuns pozitiv la solicitarea lui
Luther a fost printul elector al Saxoniei, Frederick cel Intelept. Acest suport primit de catre Martin
Luther avea sa se dovedeasca a fi unul dintre cele mai favorabile si unul dintre elementele care au
influentat cel mai mult succesul Reformei Protestante din Germania. Fara suportul lui Frederick cel
Intelept, cel mai probabil, reformatorul ar fi sfarsit rapid in flacarile rugului asemenea altor pre-
reformatori.

In mod concret, primul beneficiu primit de catre Martin Luther a fost acela ca aliatul sau, Frederick
cel Intelept, i-a cerut Papei ca reformatorul sa fie examinat in Germania ci nu la Roma unde, cel mai
probabil, Luther ar fi fost trimis la rug. In consecinta, din dorinta de a nu intra in conflict cu cel mai
puternic si cel mai influent print al Germaniei, Papa a cerut organizarea unei Diete la Augsburg in
luna octombrie a anului 1518, in cadrul careia sa se dezbata problema lui Luther. Discutiile au fost
conduse de catre legatul papal Cajetan, un calugar dominican foarte educat si care a primit
imputernicirea papala de al readmite pe Martin Luther in Biserica daca acesta avea sa se dezica de
toate invataturile propagate incapand din octombrie 1517. In ciuda presiunilor facute de
reprezentantii Papei, Martin Luther a ramas ferm in credinta sa si, prin urmare, cardinalul Cajetan i-a
cerut lui Frederick cel Intelept sa il extradeze pe ereticul Luther la Roma pentru a fi judecat pentru
erorile propagate. In providenta lui Dumnezeu, printul elector a ramas si el ferm pe pozitie si a
refuzat cererea lui Cajetan. La randul sau, Frederick cel Intelept a cerut ca Martin Luther sa fie
judecat in Germania de catre un tribunal format din teologi impartiali. Reprezentantii Bisericii
Romano-Catolice nu au putut accepta o posibila infrangere si au facut tot ceea ce era necesar pentru
ca dezbaterea cu ereticul german sa continue.

In vara anului 1519, teologul romano-catolic Johannes von Eck a initiat o noua dezbatere cunoscuta
sub numele de „Disputa de la Leipzig” desfasurat in perioada iunie-iulie la Castelul Pleissenburg în
Leipzig.desfasurata in perioada iunie-iulie la Castelul Pleissenburgdesfasurat in perioada iunie-iulie la
Castelul Pleissenburg în Leipzig.. In cadrul acestor discutii, la care Martin Luther initial nu a participat,
a fost vizata problema indulgentelor pentru ca mai apoi sa se axeze pe primatul papal. Ajuns la
Leipzig, Martin Luther a sustinut faptul ca papa nu este infailibil ba mai mult el a si demostrat faptul
ca poate sa greseasca si a dat ca exemplu decizia luata la Conciliul de la Konstanz (1414-1418) de al
executa prin ardere pe rug pe Jan Hus. In urma Disputei de la Leipzig, Martin Luther a castigat
simpatia mai multor umanisti printre care cel mai important a fost Erasmus von Rotterdam, chiar
daca ganditorul olandez nu s-a solidarizat oficial cu reformatorul german. Cu toate aceste, Johannes
von Eck a reusit sa obtina declararea invataturilor lui Martin Luther ca fiind eretice cu toate ca sub
nici o forma nu putem sa afirmam ca romano-catolicul ar fi „castigat” in cadrul acestei dispute
teologice. In urma dezbaterii de la Leipzig, Papa Leon al X a impus cenzura asupra invataturilor si
asupra scrierilor lui Martin Luther si l-a amenintat pe reformator cu excomunicarea din Biserica
Romano-Catolica daca acesta nu renunta la a le mai sustine.

Anul 1520 este remarcabil datorita lucrarilor pe care Martin Luther le scrie. In „Von den guten
Werken” (in limba romana: „Despre faptele bune” publicata de catre editura Logos, Cluj Napoca),
reformatorul dovedeste faptul ca se axeaza pe o critica teologica care are drept scop reinoirea
Bisericii pe baza invataturilor Sfintei Evanghelii. Autorul expune invataturile Reformei Protestante
pornind de la interpretarea celor zece porunci. Miezul acestei lucrari este ideea ca doar credinta este
capabula sa implineasca poruncile lui Dumnezeu datorita faptului ca prin credinta Dumnezeu ofera
omului libertatea de a face fapte bune.

O a doua lucrare importanta aparuta in anul 1520 este „An den christlichen Adel deutscher Nation
von des christlichen Standes Besserung” (in limba romana: „Discurs catre nobilimea germana”
publicata de catre editura Logos, Cluj Napoca), lucrare in care Martin Luther se concentreaza pentru
ai determina pe nobilii germani sa participe la o reforma a crestinismului. Reformatorul neaga
pretentiile la suprematie universala a papei si ataca divizare nescripturala a crestinismului intre laici
si preoti. Aceasta lucrare a fost un adevarat succes literar la vremea respectiva fiind tiparit in nu mai
putin de patru mii de exemplare in doar cateva zile.
O a treia lucrare aparuta in anul 1520 este „Von der babylonischen Gefangenschaft der Kirche” (in
limba romana: „Despre robia babiloniana a Bisericii” publicata de catre editura Logos, Cluj Napoca).
Aceasta este o lucrare un pic diferita fata de cele precedente deoarece se adreseaza unui public
educat din punct de vedere teologic. Martin Luther face o analiza sistematica a doctrinei Sfintelor
Sacramente. Reformatorul german trateaza amanuntit fiecare sacrament al Bisericii Romano-Catolice
expunand motivele pentru care Reforma Protestanta aproba ca sacramente doa Botezul, Sfanta
Impartasanie si spovedania pe care o leaga de Euharistie. Deasemenea, Martin Luther face lumina cu
privire la Sacramentul Sfantului Botez si cu privire la Sacramentul Sfintei Impartasanii eliminand toate
acele elemente care otravisera aceste mijloace ale harului in perioada Evului Mediu. Prin intermediul
acestei lucrari, Luther nu a intentionat sub nici o forma sa profaneze Biserica ci scopul sau a fost
acela de a o reforma. Dupa ce a analizat aceasta teza a lui Martin Luther, umanistul olandez Erasmus
von Rotterdam a remarcat faptul ca ruptura dintre Reforma Protestanta si Biserica Romano-Catolica
a devenit imposibil de vindecat.

Tot in anul 1520, Martin Luther publica lucrarea „Von der Freiheit eines Christenmenschen” (in limba
romana: „Despre libertatea crestinului” publicata de catre editura Logos, Cluj Napoca) in cadrul
careia reformatorul portretizeaza relatia sanatoasa pe care crestinul trebuie sa o traiasca cu
Dumnezeu. Prin credinta, Dumnezeu ii face pe crestini sa fie liberi de propriile lor eforturi de
justificare si ii echipeaza pentru a putea servii aproapelui lor. Pe scurt, crestinii liberi sunt
caracterizati de dragoste fata de aproapele lor.

Scrierile lui Martin Luther nu au fost primite in mod uniform in Germania. Desi ele aveau un succes cu
totul neasteptat, a existat si o impotrivire serioasa fata de acestea. De exemplu, Universitatile din
Köln si din Lowen le-au condamnat cu fermitate ca fiind eretice. Cu toata opozitia intampinata, era
din ce in ce mai clar faptul ca Biserica Romano-Catolica nu se mai confruntase, in toata istoria ei, cu o
opozitie atat de puternica si de bune fundamentata. In toata aceasta perioada, devenea evident
faptu ca opozitia dovedita de romano-catolici il convingeau din ce in ce mai mult pe Martin Luther cu
privire la vocatia lui de reformator al Bisericii lui Cristos.

La Roma, actiunile si scrierile lui Martin Luther au provocat o furie fara precedent si l-au convins pe
Papa Leon al X-lea sa apeleze la arma letala a Bisericii Romano-Catolice, excomunicare. Papa avea
puterea sa il condamne pe Martin Luther la mania vesnica a lui Dumnezeu prin scoaterea acestuia in
afara Bisericii si a mantuirii care se afla in mainile acesteia. La 15 Iunie 1520, Papa Leon al X-lea
emite celebra bula „Exurge Domine” (Scoală Doamne) prin care critica un numar de patruzeci și unu
de afirmații extrase din cele noua zeci si cinci de teze dar si din scrierile ulterioare ale lui Martin
Luther și il amenința pe reformator cu excomunicarea dacă, într-o perioadă de șaizeci zile, nu va
retracta aceste invataturi. Martin Luther a primit o copie oficială, purtand sigiliul papal, la începutul
lunii octombrie 1520. La început, reformatorul s-a îndoit cu privire la veridicitatea copiei și a crezut ca
este vorba despre un fals. Cu toate acestea el a comentat că bula nu este altceva decat lucrarea lui
anticrist, indiferent de originea sa, in teza intitulata „Adversus Execrabile Antichristi Bullam”
(Împotriva Bulei Execrabile a lui Antihrist) iar la 10 Decembrie 1520 a ars o copie a bulei papale in
public.

Eforturile reformatoare ale lui Martin Luther nu au atras atentia doar in cadrul Bisericii Romano-
Catolice. In anul 1520, Frederick cel Intelept a primit o vizita neasteptata din partea imparatului
Sfantului Imperiu Roman, Carol al V-lea. Unul dintre motivele acestei vizite era ingrijorarea
imparatului cu privire la Martin Luther. Carol era un sustinator declarat al Bisericii Romano-Catolice
dar era doar un tanar de nouasprezece ani, lipsit de tact si de experienta in dialog. Nu i-a fost deloc
greu lui Frederick cel Intelept, un maestru al politicii, sa il convinga pe tanarul imparat ca Martin
Luther nu trebuie nicidecum predat autoritatilor din Roma ci ca reformatorul at trebui, cel putin
pentru inceput, anchetat cu privire la opiniile sale revolutionare in cadrul unei viitoare diete
imperiale, ocazie cu care imparatul ar putea sa se edifice cu privire la punctele principale din teologia
calugarului din Wittenberg.

Dat fiind ca Martin Luther nu a retractat nimic din ceea ce afirmase in perioada 1517-1520, la 3
ianuarie 1521, papa a emis bula „Decet Romanum Pontificem” prin intermediul careia il declara pe
reformatorul german ca fiind oficial eretic si il excomunica din Biserica Romano-Catolica. Un legat
papal a purtat bula de excomunicare prin teritoriile germane cu scopul de a imprastia teroare in
randul celor care il simpatizau pe Martin Luther. Papa ii ameninta cu excomunicare pe toti aceia care
indrazneau sa il sustina sau se aliau in orice fel cu reformatorul german. In mod surprinzator insa, cu
cat legatul papal inainta inspre nord, cu atat mai multa impotrivire gasea in randul populatiei
germane. Sute de copii ale bule de excomunicare au fost arse sau aruncate in rauri. Roma constanta
cu stupoare ca germanii erau puternic atasati de reformatorul lor din Wittenberg.

La 6 Martie 1521, tinand cont de sfaturile primite de la Frederick cel Intelept, Carol al V-lea il cheama
pe Martin Luther sa isi sustina punctul de vedere la Dieta Imperiala de la Worms incepand cu luna
ianuarie 1521, avand garantia imparatului ca nu va fi in nici un fel de pericol. Martin Luther avea la
dispozitie sase luni pentru asi sustine punctul de vedere, timp suficient sa isi sistematizeze sistemul
teologic si sa porneasca in lugul drum catre dieta imperiala. Calatoria lui Luther catre Worms s-a
transformat intr-o adevarata procesiune, reformatorul fiind primit ca un erou in fiecare cetate prin
care trecea. Luther era, el insusi, surprins de enorma popularitate de care se bucura in randul
germanilor, lucru care se transforma intr-o mare incurajare pentru el. In providenta lui Dumnezeu,
drumul acesta spre Worms ii oferea lui Martin Luther minunata ocazie de a predica Evanghelia foarte
multor germani insetati dupa Adevar in Biserici care deveneau supra-aglomerate.

In data de 16 Aprilie 1521, Martin Luther a intrat in localitatea germana Worms ca sa apară în fața
Dietei Imperiale, fiind insotit de profesorul Jeromee Schurff. Despre ceea ce s-a intamplat la Worm si
dupa, va vom expune in urmatorul articol.

Dieta de la Worms (Reichstag zu Worms) s-a desfasurat in perioada 28 Ianuarie - 25 Mai 1521 fiind
prezidata de catre imparatul Carol al V-lea. Martin Luther a fost convocat sa apara inaintea Dietei de
la Worms pentru a retracta tot ceea ce afirmase cu privire la Biserica Romano-Catolica si cu privire la
Papa de la Roma. De asemenea, el trebuia sa isi marturiseasca public greselile cu privire la ceea ce
scrisese despre Sfintele Evanghelii, despre natura Bisercii si despre starea prezenta a
crestinatatii. Oponentul lui Martin Luther la aceasta dieta a fost deja cunoscutul Johannes von Eck,
unul dintre cei mai remarcabili teologi romano-catolic din teritoriile germane si un aparator al
papalitatii si al Bisericii Romano-Catolice.

Marele reformator german, desi tocmai fusese excomunicat de catre Biserica Romano-Catolica si era
acuzat de erezie, este surprinzator de bine primit la Worms. Atat Luther cat si reprezentantii Bisericii
Romano-Catolice si cei ai Sfantului Imperiu Roman sunt puternic surprinsi de popularitatea teologului
din Wittenberg. Practic, noua din zece germani il primeau pe Martin Luther ca un erou si isi aratau
astfel impotrivirea fata de Biserica Romano-Catolica. Lucrurile au mers atat de departe incat au
existat voci care cereau inclusiv moartea Papei de la Roma. Cu toate acestea, la Worms erau adunati
cei mai puternici oameni ai Bisericii Romano-Catolice, cu totii pregatiti pentru o singura misiune,
aducerea la tacere pentru totdeauna a reformatorului german. Pentru prima data, Martin Luther se
afla, de unul singur, fata in fata cu toata puterea Bisericii Romano-Catolice, un moment greu de
imaginat cu privire la incarcatura de care era caracterizat. O presiune istorica si greu de descris apasa
pe umerii si pe constinta reformatorului din Wittenberg.

In data de 17 Aprilie 1521, Martin Luther s-a infatisat inaintea celor care il acuzau. Teologul de la
Wittenberg se infatisa inaintea Dietei imperiale in calitate de eretic, de dusman al Bisericii, fiind deja
excomunicat. Johann von Eck a prezentat dietei un numar de aproximativ 25 de scrieri apartinand lui
Martin Luther, scrieri despre care afirma ca sunt pline de erezii si cerea ca reformatorul sa isi declare
pozitia fata de aceste idei. Martin Luther, care a recunoscut faptul ca toate aceste scriei ii apartin,
trebuia sa aprobe scrierile sau sa se dezica de acestea. Este momentul in care reformatorul impune
faptul ca tot ce tine de constiinta sa trebuie sa ramana cu fermitate subordonata Cuvantului lui
Dumnezeu ci nicidecum hotarilor conciliilor sau a deciziilor papale. Totusi, Martin Luther cere Dietei
sa ii permita sa isi pronunte decizia a doua zi, deoarece doreste un timp pentru a reflecta corect la
ceea ce va urma sa afirme.

In data de 18 Aprilie 1521, Martin Luther a revenit inaintea celor prezenti la Dieta de la Worms.
Martin Luther a afirmat ca scrierile sale sunt de trei feluri, carti devotionale, carti care combat faptele
abuzive ale slujitorilor Bisericii Romano-Catolice si carti care, intr-adevar, contin anumite afirmatii
aspre, pe care ar fi dispus sa le retracteze daca “ar putea ilustra voastră majestate, preacinstiţii
nobili, sau oricine altcineva care este in stare să-mi demaşte erorile, să mărturisească impotriva
greşelilor mele, răsturnindu-le cu ajutorul scrierilor prorocilor sau ale evangheliştilor? De indată ce mi
se dovedeşte că greşesc, sint gata să renunţ la orice invăţătură falsă, iar eu voi fi primul care va
arunca in foc aceste cărţi ale mele“. In fata unui astfel de raspuns, lui Martin Luther i s-a cerut sa
ofere o formulare concreta, lipsita de ambiguitati. Atunci, teologul de la Wittenberg a formulat
celebra sa afirmatie care a inaugurat una dintre cele mai mari schimbari din istorie, afirmatie care a
dus, practic, la nasterea Reformei Protestante: “de vreme ce ilustra voastră majestate şi preacinstiţii
nobili doresc un răspuns simplu, il voi da in felul următor, fără ocolişuri şi fără să ascund nimic: dacă
nu sint convins prin mărturia Scripturilor sau prin pură raţiune, căci eu nu mă incred numai in papă
sau numai in concilii, intrucit este ştiut că s-au făcut vinovaţi de greşeli şi contradicţii, atunci rămin
legat de Scripturile pe care le-am citat, iar conştiinţa mea este inrobită de Cuvintul lui Dumnezeu. Nu
pot şi nu vreau să retractez nimic, pentru că nu este nici corect, nici sănătos să te impotriveşti
propriei conştiinţe” iar mai apoi a rostit celebra sa fraza: “nu pot face altfel, aceasta este poziţia mea,
fie ca Dumnezeu să-mi ajute. Amin!”. Cu aceaste afirmatii s-a nascut cu adevarat protestantismul.

Momentul este cu adevarat unul dintre cele mai importante repere din istoria Europei deoarece
marcheaza prima declaratie care adirma libertatea de constiinta a individului. Niciodata in istorie, un
om simplu, aproape neputincios, nu a reclamat un astfel de drept in fata acelora care detineau
puterea absoluta atat din punct de vedere spiritual cat si politic. Atitudinea lui Martin Luther
reprezinta prima expunere moderna a conceptelor de libertate individuala. Reformatorul nu a militat
pentru libertatea sa ci pentru o libertate generala a tuturor oamenilor in probleme de constiinta.

In urma analizarii pozitiei lui Martin Luther, la 25 mai 1521, Dieta de la Worms, prin Imparatul
Imparatul Carol al V-lea (Carol Quintul), a emis „Edictul din Worms” declarând urmatoarele: „se
interzice de acum înainte oricui să îndrăznească, fie prin cuvinte sau prin fapte, sa primeasca, sa
apere, sa susțina sau sa favorizeze pe Martin Luther. Dimpotrivă, vrem ca el să fie prins și pedepsit ca
un eretic notoriu, precum merita, să fie adus personal în fața noastră, după care il vom comanda in
mod corespunzător. Cei care vor ajuta la capturarea lui vor fi răsplătiti cu generozitate pentru munca
lor”. Nunțiul Papal prezent la Dieta, Girolamo Aleandro, a întocmit acuzatiile aduse lui Martin Luther,
care au fost încorporate în Edictul din Worms prin care Martin Luther era declarat ca fiind un eretic
încăpățânat și s-a interzis citirea sau deținerea scrierilor sale.

Acesta a fost punctul culminant al conflictului teologic aparut între Martin Luther și Biserica Romano-
Catolică cu privire la necesitatea reformarii Bisericii, în special cu privire la practica vanzarii de
indulgențe. Cu toate acestea, au existat si alte probleme mult mai profunde, care au alimentat acest
conflict teologic de proportii istorice. La nivel teologic, Martin Luther a contestat autoritatea absolută
a papei asupra Bisericii lui Cristos prin menținerea expresa a faptului că doctrina indulgențelor,
autorizata și promovata de către Papa, a fost una greșita. Martin Luther a susținut că mântuirea este
numai prin credință (Sola Fide) fără referire la fapte bune, milostenie, penitență, sau Sfintele
Sacramentele ale Bisericii, Botezul si Sfanta Impartasanie. Martin Luther a susținut că Sfintele
Sacramentele sunt un "mijloc de har", ceea ce înseamnă că în timp ce harul lui Dumenzeu este
împărtășit prin Sfintele Sacramente, acțiunea in sine in apartine exclusiv lui lui Dumnezeu fara sa
aiba loc vreo implicare a individului. Harul este opera exclusiva a lui Dumnezeu fara a exista o
cooperare din partea omului. Prin „mijloacele harului”, Dumnezeu naste credinta in inima omului iar,
prin aceasta credinta, crestinul devine capabil sa urmeze si sa implineasca voia lui Dumnezeu. Martin
Luther a contestat, de asemenea, autoritatea Bisericii asupra doctrinelor, susținând că toate
doctrinele și dogme Bisericii care nu se regasesc în Sfanta Scriptură trebuie inlaturate din invatatura
Bisericii (Sola Scriptura).

Pentru a proteja autoritatea Papei și a Bisericii, precum și pentru a menține activa doctrina
indulgențelor, oficialii Bisericii Romano-Catolice l-au convins pe Imparatul Carol al V-lea (Carol
Quintul) ca Martin Luther reprezinta o amenințare grava și i-au cerut să autorizeze condamnarea sa
de către Sfântul Imperiu Roman. A fost momentul in care reformatorul a fost aproape convins ca
sfarsitul lui a fost pecetluit si ca va sfarsi in fata Inchizitiei, cel mai probabil ars pe rug. Cu toate
acestea, o scrisoare neasteptata avea sa ii dea sperante reale cu privire la supravieturire. Imparatul
Carol al V-lea, sub presiunea maselor a refuzat arestarea lui Martin Luther la Worms cu atat mai mult
cu cat ii garantase lui Frederick cel Intelept faptul ca reformatorul din Wittenberg va fi in siguranta in
toata perioada pentrecuta la Worms. Oponentii lui Luther au inteles si acceptat pozitia dificila in care
se afla imparatul insa au admis faptul ca acesta ar putea sa fie ucis pe drumul de intoarcere la
Wittenberg fara sa existe nici un fel de repreziuni pentru cei care vor face acest lucru. In providenta
lui Dumenzeu, reformatorul Martin Luther a scăpat de asasinare, fiind „rapit in secret” de catre
cavalerii lui Frederick cel Intelept, in drum spre Wittenberg, și dus în izolare la Castelul Wartburg.

Martin Luther a stat departe de lume, in Castelul Wartburg, pentru aproape un an, din Mai 1521 si
pana in Martie 1522. Secretul a fost unul atat de mare incat reformatorul si-a schimbat infatisarea
lasandu-si barba si purtand nume de Junker Jörg (tanarul sau cavalerul Jörg). Este o perioada dificila
pentru reformator care trebuie sa stea departe de reforma inceputa si deasemenea, este un timp de
profunda reflectie spirituala personala. Totusi, pentru Luther, izolarea este dificil de tolerat. Studiaza
asiduu Sfanta Scriptura si lucreaza la corectarea unora dintre lucrarile sale. Scrie diverse predici si
tratate teologice printre care celebrul comentariu la Luca 1:46-56 intitulat „Das Magnificat” dar si un
tratat teologic indreptat impotriva ordinelor manastiresti prin care respinge obligativitatea
juramintelor monahale.

Insa, de departe cea mai importanta activitate depusa de Martin Luther la Castelul Wartburg, in mila
lui Dumnezeu, reformatorul a tradus Noul Testament din limba greaca în limba germană. Lucrarea lui
Martin Luther este lansata in luna Septembrie a anului 1522 si este tiparita in trei mii de exemplare
care sunt terminate in doar cateva zile. In luna Decembrie apare o noua editie, urmand ca, de-a
lungul anilor, Noul Testament in limba germana sa fie reeditat de nu mai putin de opzeci si cinci de
ori si publicat in aproximativ o suta de mii de exemplare, un record incredibil pentru timpurile
respective.

Perioada de izolare la Castelul Wartburg se termina la fel de brusc precum a si inceput, reformatorul
fiind fortat de evenimente sa revina de urgenta la Wittenberg. Reforma inceputa de Martin Luther
ajunsese intr-un impas datorita unor abateri grave de la invatatura evanghelica curata. Trebuie sa
spunem ca protestului initiat si dezvoltat de catre Martin Luther s-au aliniat diverse persoane sau
grupuri de persoane manate de un zel cat se poate de nespiritual dar revolutionar. Din nefericire,
pentru o parte dintre oameni, Martin Luther nu era un reformator al Bisericii ci un spirit revolutionar
autentic, un erou politico-social al Germaniei. Aceste grupuri revolutionare, impreuna cu unele
grupuri care au considerat ca Biserica avea nevoie de o reforma radicala iar cea initiata si dezvoltata
de catre reformatorul din Wittenber era insuficienta, s-au constituit in cei care aveau sa agite si sa
tulbure Reforma Protestanta inca din primii ani de existenta. Aceste grupuri de oameni care
considerau necesara o reforma radicala au primit numele de „entuziasiti” si, prin efortul lor, au dus la
o degenerare a Reformei. Sub influenta acestor „entuiasti” si a atitudinii lor radicale, sute de calugari
paraseau manastirile, preotii isi paraseau parohiile si se casatorea, multe Biserici erau vandalizate de
catre sustinatorii iconoclasmului radical, zeci de opere de arta sacra fiind distruse. Aceasta rebeliune
radica devenea aproape de neoprit.

In primavara anul 1522, la Wittenberg au izbucnit primele turbulente generate de catre grupurile de
entuziasti. Initial, Martin Luther a cautat sa tina situati sub control prin intermediul unor scrisori pe
care le scria de la Castelul Wartburg, dar cand situatia a degenerat, reformatorul a fost nevoit sa
revina in Wittenberg. La inceputul lunii martie 1522, Martin Luther a predicat in fieca zi.
Reformatorul a cautat sa opreasca iconoclasmul radical promovat de catre entuziasti dar si faptul ca
Reforma nu trebuia impusa prin violenta ci prin predicarea Cuvantului lui Dumnezeu. Acesta a fost
momentul in care reformatorul a concluzionat ca Biserica trebuie reorganizata pentru ca sa
corespunda Cuvantului lui Dumnezeu. Luther s-a detasat de tot ceea ce entuziastii practicau.
Reforma Protestanta nu insemna violenta, distrugerea proprietatilor, luare de vieti omenesti si nici
impunerea doctrinelor religioase prin violenta.

Impins de situatie, in providenta lui Dumnezeu, Martin Luther reformeaza serviciul de inchinare a
Bisericii Evanghelice, dar face acest lucru cu prudenta pentru evitarea unor consecinte nefaste.
Liturghia Bisericii este tradusa in limba germana si adaptata astfel incat sa devina un evanghelica.
Sunt traduse diverse imnuri existente in Biserica Romano-Catolica dar se si compun imnuri noi, acest
lucru reamintind de faptul ca Martin Luther era un extraordinar de bun muzician si compozitor.
Evanghelicii au demarat si o organizare a activitatii Bisericii. Cersetoria in numele Bisericii a fost
interzisa. Unul dintre sistemele sociale care a concentrat cel mai mult energia reformatoare a lui
Martin Luther a fost invatamantul. Reformatorul a deplans public dezinteresul fata de educatie si a
militat pentru sustinerea si dezvoltarea scolilor publice astfel incat toti germanii sa poata sa invete
carte. In privinta preotilor, Martin Luther a inteles faptul ca un om nu poate sa slujeasca fara sa
dispuna de o pregatire teologica si din acest motiv a demarat un proces de educatie academica
pentru viitorii preoti. Educatia viitorilor preoti a devenit, astfel, o prioritate pentru Biserica
Evanghelica, iar acest accent pus pe educatie, in general, avea sa se dovedeasca un enorm progres
pentru o societate aflata, cu foarte putine exceptii, la limita analfabetismului.

Anul 1525 avea sa aduca una dintre cele mai mari si mai grave controverse asociate Reformei
Protestante si care a oferit o imensa gura de oxigen tuturor acelora care contesta Reforma Lutherana
si pe Martin Luther. Este vorba despre Razboiul Taranesc. Inca din anul 1523, reformatorul Martin
Luther a sesizat faptul ca Thomas Müntzer, unul dintre adeptii masurilor reformatoare, dovedea
reale tendinte de extremist, misticismul promovat de catre acesta incepand sa se raspandeasca in
randul populatiei. Unul dintre acele elemente la care Thomas Müntzer era un extremist era acela ca
el considera ca Dumnezeu ii incurajeaza pe tarani sa preia puterea lumeasca si sa instituie Imparatia
lui Dumnezeu pe Pamant. Atfel, la inceputul anului 1525, Thomas Müntzer a devenit protagonistul
unor miscari sangeroase in Turingia, violente care ii implica pe tarani. Martin Luther a acceptat faptul
ca multe dintre cererile avansate de catre rasculati sunt cat se poate de legitime dar, reformatorul
considera faptul ca nimic nu ii indreptateste pe tarani sa isi castige aceste drepturi si sa isi impuna
opiniile prin violenta asa cum sustinea Thomas Müntzer. Reformatorul afirma faptul ca, in
conformitate cu Sfanta Scriptura, taranii trebuiau sa ramana credinciosi lui Dumnezeu si sa astepte ca
Acesta sa raspunda cauzei lor. Luther sustinea faptul ca Isus Cristos si Sfintii Apostoli au predat
invatatura conform careia omul trebuie sa arate respct celor care ii sunt „stapani”. Putem spune ca
Martin Luther a empatizat cu miscarea taraneasca pana la momentul in care acestia, condusi de
fanaticul Thomas Müntzer, au recurs la o serie de violente inimaginabile pentru a rasturna sistemul
secular si s-au deslantuit impotriva autoritatilor din Turingia. Reformatorul din Wittenberg, pe drept
cuvand, a considerat faptul ca taranii se fac vinovati de incalcarea pacii si a vointei lui Dumnezeu si
astel nu a putut sa aprobe astfel de actiuni de teroare. In consecinta, Martin Luther a considerat
faptul ca masurile reprezive indreptate impotriva taranilor erau cat se poate de legitime. Armatele
printilor au inbusit insa in sange revolta taranilor, multi dintre rasculati fiind ucisi in lupte si nu
numai.

Consecintele acestui Razboi Taranesc s-au dovedit, in mare parte, nefaste pentru Martin Luther.
Romano-Catolicii au facut eforturi uriase pentru al declara vinovat pentru evenimente si au declarat
ca masacrarea taranilor este o consecinta a faptului ca reformatorul s-a aliat cu printii in efortul de ai
distruge. Acelasi lucru l-au facut si protestantii radicali, in special anabaptistii si urmasii acestora, in
incercarea de a arata faptul ca reformatorii au fost niste persecutori si ca s-au folosit de aliante
lumesti pentru a obtin diverse avantaje. Este foarte adevarat ca o foarte buna parte din tarani au fost
dezamagiti de faptul ca Martin Luther nu s-a aliat cu ei si nu a militat pentru eforturile lor
revolutionare indreptate impotriva autoritatilor seculare si, in consecinta, multi dintre ei au renunta
la a mai urma Reforma Protestanta si au revenit in Biserica Romano-Catolica. Este insa enorm de
dificil in prezent sa evaluam cinstit pozitia adoptata atunci de catre Martin Luther. Noi nu avem astazi
parte de conjuncturile de atunci si nici nu sunte partasi modului de a gandi si traditiilor social-politice
din vremea respectiva, astfel incat sa putem calcula posibilele erori ale lui Martin Luther si pozitia
adoptata de catre acesta. Trebuie sa nu uitam faptul ca violentele initiate si propagate de catre
Thomas Müntzer nu corespundeau cu ceea ce Sfanta Scriptura ne invata cu privire la ordinea si
atitudinea sociala.

Din pacate pentru reformatorul Martin Luther, Razboiul Taranesc nu a fost singura problema majora
a anului 1525. In acelasi an, Reforma Protestanta este devastata si de faptul ca Erasmus von
Rotherdam intra in conflict deschis cu Martin Luther, un conflict teologic care a avut ca obiect
doctrina despre liberul arbitru sau libertatea vointe. Desi cu patru ani inainte, in 1521, umanistul
olandez simpatiza cu reformatorul german si chiar il incuraja in lucrarea sa, pe masura ce devenea
suspect de lutheranism, Erasmus von Rotherdam a adoptat o atitudine impotriva lui Martin Luther. In
luna Septembrie 1524, Erasmus von Rotherdam a scris un tratat in care apara pozitia Romano-
Catolica cu privire la libertatea vointei omului, argumentand faptul ca omul, chiar si dupa caderea in
pacat, continua sa aiba binecuvantarea unei vointe libere prin intermediul careia poate sa il aleaga pe
Dumnezeu si poate sa faca fapte care sa fie placute lui Dumnezeu. Acest lucru venea in contrast cu
ceea ce Martin Luther invata, anume faptul ca omul natural, nenascut din nou, se alfa in robia
pacatului si a Divolului iar vointa sa este doar in aparenta libera deoarece ea insasi este in robia
pacatului, omul nefiind capabil si neavand nici macar dorinta de al urma pe Dumnezeu si, in
consecinta, faptele omului sunt indreptate spre rau. Erasmus von Rotherdam isi dovedea inclinatia
semi-pelagianista in timp ce Luther era marcat de gandirea Sfantului Augustin, Episcopul de Hippo.
Martin Luther sustinea ca vointa umana este libera sa faca multe lucruri pozitive din punct de vedere
socio-uman insa, din punct de vedere spiritual ea este in robia pacatul, deci nu exista in realitate o
vointa libera fara interventia supranaturala a lui Dumnezeu. Credinta si convertirea nu sunt rezultate
ale efortului uman si rezultate ale harului lui Dumnezeu. Subiectul a dus la detasarea oficial a lui
Erasmus von Rotherdam de Martin Luther si de Reforma Protestanta, lucru care a mai adus o noua
povara pe umerii reformatorului german.

Cu toate acestea, anul 1525 nu ramane in istoria vietii lui Martin Luther doar un an nefast. La 13 iunie
1525, Martin Luther, in varsta de 42 de ani, se casatorea cu Katharina von Bora, o fosta calugarita in
varsta de 26 de ani. Katharina, impreuna cu un grup de alte tinere, in urma aderarii la invataturile
reformate ale lui Martin Luther, au parasit manastirea si au venit la Wittenberg. Reformatorul
german a considerat ca este mai mult decat necesar ca fiecare dintre aceste calugarite sa isi
intemeieze o familie. Astfel, toate si-au gasit soti, exceptie facand Katharina pe care Luther a
considerat ca este de datoria sa sa o ia de sotie. Martin Luther si Katharina von Bora s-au casatorit in
prezenta catorva teologi de marca a Bisericii Evanghelice precum Justus Jonas, Johannes Bugenhagen
si Lucas Cranach. Reformatorul si Katharina von Bora s-au bucurat de douazeci si unu de ani de
casnicie fericita, timp in care au adus pe lume sase copii: Hans (1526-1575), Elizabeth (1527-1528),
Magdalena (1529-1542), Martin (1531-1565), Paul (1533-1593) si Margarete (1534-1570)
In mod paradoxal, Reforma Protestanta continua sa inainteze in Europa. Urmeaza o perioada in care
aceasta depaseste granitele Germanie si ajunge in Belgia, Franta, Elvetia si Regatul Britanic. Cu toate
acestea, in aceste regiuni, Reforma Protestanta va lua forme diferite fata de Reforma din Germania.
In Elvetia se ramarca reformatorii Huldrych Zwingli (1 ianuarie 1484 - 11 octombrie 1531) la Zürich si
Jean Calvin (10 iulie 1509 - 27 mai 1564) la Geneva. Urmeaza o perioada in care Biserica Evanghelica
din Germania va incepe sa isi sistematizeze credinta in ceea ce vor forma, ulterior, confesionalismul
evanghelic lutheran: Micul Catehismul al lui Martin Luther (1529), Catehismul Mare al lui Martin
Luther (1529), Marturisirea de Credinta de la Augsburg (1530), Apologia Marturisirii de Credinta de la
Augsburg (1531), Articolele de la Schmalkalden (1536) si Formula Concordiei (1577).

Martin Luther a fost un familist convins, un sot si un tata care s-a investit enorm inclusiv pe acest
plan. Deasemenea, familia Luther a fost una foarte spitaliera, zeci de studenti si credinciosi fiind
primiti in vizita in casa lor din Wittenberg. Katharina von Bora a fost o femeie inteligenta si activa,
Martin Luther recunoscund ca ea a fost cea care s-a ocupat de aspectele finaciare si economice care
au asigurat supravietuirea familiei. In contrast cu obiceiurile timpului respectiv, Martin Luther a
numit-o pe Katharina von Bora ca fiind singurul sau mostenitor.

Edictul de la Worms nu a putut stopa mersul Reformei. Datorită luptelor pe care le avea de purtat cu
Franţa şi Turcia, împăratul Carol al V-lea a fost nevoit să facă anumite concesii prinţilor din Imperiu.
Dieta imperială din 1526 de la Speyer a hotărât ca fiecare stat al Imperiului să se comporte faţă de
învăţătura lui Luther „aşa cum nădăjduiesc şi se încred să răspundă în faţa lui Dumnezeu şi a
meastăţii imperiale.” Primul stat care a devenit evanghelic a fost Prusia de Est. Au urmat Kursachsen
şi Hessen.

In tot acest timp, in paralel cu viata de familie si cea ce teolog, Martin Luther a servit ca preot in
parohia din Wittenberg. In anul 1535 el a fost numit decat permanent al Facultatii de Teologie din
Wittenberg si a predat teologie timp de zece ani fara intrerupere. A fost o perioada in care a scris unu
numar de paisprezece circulare si a sustinut nu mai putin de treisprezece dispute doctorale. Teologic
vorbind, Martin Luther a urmarit intotdeauna sa puna in evidenta inima teologiei evanghelice
(teologia Reformei Protestante), anume doctrina justificarii numai prin credinta, dar si doctrine
precum trinitatea si antropologia evanghelica. S-a concentrat, deasemenea, pe instruirea cat mai
profunda a preotilor evanghelici, in mod special pentru confruntarile teologice ale acestora cu preotii
romano-catolici. Teologia a fost pentru Martin Luther o stiinta prin excelenta si reformatorul
considera faptul ca in materie de teologie nu exista neutralitate, adevarul credinte manifestandu-se
in termeni concreti.

Este o perioada in care Martin Luther inteprinde o serie de vizite in parohiile evanghelice sin Saxonia
pentru a se asigura de faptul ca acestea sprijina cresterea in credinta a enoriasilor si ca sprijina
sistemul de invatatmant pentru copii. Pe plan eclesiastic, Luthr munceste la definitivarea „liturghiei
germane” incluzand liturghia pentru botez si casatorie, o carte de rugaciuni pentru copii, o noua
editie de imnuri, o serie de predici si, desigur, in anul 1529, cele doua catehisme.

In cadrul vizitelor efectuate in paroviile evanghelice din Saxonia, Martin Luther a observat faptul ca
preotii nu aveau decat o pregatire teologica superficiala lucru care putea sa aduca prejudicii pentru
proaspata Biserica Evanghelica. Pentru a incuraja studierea Sfintelor Scripturi si a teologiei in randul
preotilor, reformatorul a scris cele doua catehisme ale Bisericii Evanghelice, Micul Catehism, destinat
in principal copiiilor si enoriasilor si Catehismul Mare, destinat in principal preotilor dar si
credinciosilor evanghelici.

Micul Catehism, scris de Martin Luther în anul 1529, este o colecție de întrebări și răspunsuri cu
privire la șase teme majore: Cele Zece Porunci, Crezul Apostolilor, Tatăl nostru (Rugăciunea
Domnului), Sacramentul Sfântului Botez, Confesarea (Spovedania), și Sacramentul Sfantului Altar.
Martin Luther a intentionat ca Micul Catehismul sa fie utilizat de către capul familiei pentru a invata
pe membrii acesteia credința și viața creștină. De asemenea, Martin Luther a inclus in Micul Catehism
cateva rugăciuni zilnice, o serie de sfaturi pentru creștinii cu privire la diferitele lor chemări în viață și
un ghid pentru creștini care sa ii ajute sa se pregătească pentru a primi Sacramentul Sfintei Cine.
Pentru a explica invataturile sumarizate, Micul Catehism foloseste citate extinse din Sfanta Scriptura.
Din Micu Catehism, in acelasi an, este dezvoltat Catehismul Mare, un document care acoperă în mai
mare profunzime aceleași doctrine și subiecte abordate de Micul Catehism. Catehismul Mare a fost
într-adevăr format dintr-o serie de predici editate de Martin Luther . Acesta a fost destinat în primul
rând ca un instrument care ar putea fi utilizat de către păstori și profesori in vederea lărgirii
cunoștințele lor despre învățăturile Sfintei Scripturi.

In prima saptamana a lunii Octombrie 1529 are loc Colocviul de la Marburg, o intalnire care a avut loc
la Castelul Marburg, regiunea Hesse din Germania, fiind organizata la initiativa lui Philip I von Hesse .
Discutiile au fost purtate intre reformatorii germani in frunte cu Martin Luther si Philipp
Melanchthon si reformatorii elvetieni in frunte cu Huldrych Zwingli, John Oecolampadius si Martin
Bucer avand ca scopt gasirea unei intelegeri cu privire la Sacramentul Sfintei Cine. Reformatorii
germani erau sustinatori ai prezentei reale a trupului si sangelui Domnului Isus Cristos in cadrul
Sacramentului Altarului in timp ce reformatorii elvetieni respingeau aceasta prezenta si sunstineau
faptul ca Cina Domnului este doar un simbol.

Punctul principal de dicutie a fost prezenta fizica a Domnului Cristos in painea si vinul Sfintei
Impartasanii. Expresiile “acesta este trupul meu” si “acesta este sangele meu” primeau interpretari
diferite din partea reformatorilor. Astfel, Martin Luther si reformatorii din Wittenberg considerau ca
interpretarea corecta nu poate sa fie alta decat cea literara iar credinciosul, chiar daca nu isi poate
explica rational aceaste afirmatii, trebuie sa il creada pe cuvant pe Isus Cristos si sa ii accepte
afirmatiile prin credinta. In schimb, Huldrych Zwingli impreuna cu reformatorii elvetieni, afirmau
faptul ca Isus Cristos foloseste aceste expresi in sens figurativ excluzand o prezenta reala si afirmand
faptul ca este vorba doar despre niste simboluri fiind totusi dispusi sa afirme prezenta spirituala a lui
Isus Cristos in cadrul Sfintei Cine. In timpul discutiilor, reformatorul german Martin Luther a scris cu
creta pe o masa de lemn celebra propozitie: „hoc est corpus meum” (acesta este trupul meu) ca o
concluzie ferma a pozitiei evanghelice cu privire la Sfanta Impartasanie.

Pozitia lui Martin Luther si a reformatorilor germani, un pic mai detaliat spune ca in Sacramentul
Altarului, Domnul și Mântuitorului nostru ne ofera in mod concret, real, trupul și sângele sau jertfit
pentru noi, sacrificiu prin care El a plătit pentru păcatele întregii lumi. Astfel, prin primirea trupul și a
sângele Său, credinciosul primeste iertarea pacatelor, viață și mântuirea. Toti aceia care primesc
painea si vinul, primesc si trupul și sângele lui Isus Cristos, fie că ei cred sau nu acest lucru si fie daca
ei sunt vrednici sau nevrednici. Toate acestea deoarece cuvantul lui Cristos este cu adevarat
sigur. Credința în promisiunea lui Cristos este cea care ne face demni de a primi cuvintele de
instituire a Sfintei Cine. Aceste cuvinte ale instituției își păstrează valabilitatea, putere si eficacitatea
și, prin urmare, în virtutea acestor cuvinte, trupul și sângele lui Cristos sunt cu adevărat prezente,
distribuite și primite in Sfanta Cina. Dumnezeu poate realiza mult mai mult decât ceea ce ne
imaginam si credem noi că ar putea. Huldrych Zwingli impreuna cu reformatorii elvetieni considerau,
in mare, faptul ca Isus Cristos nu poate sa fie prezent fizic in Sfantul Sacrament al Altarului deoarece
natura umana impiedica acest lucru. Pozitia zwingliana devenea una anti-calcedon si respinge faptul
ca cele doua naturi ale lui Isus Cristos sunt unite inseparabil. Reformatorii germani sustineau ca
uniunea dintre cele doua naturi este atat de puternica incat intre cele doua naturi are loc un
permanent schimb de atribute si, in acest fel, desi natura umana nu poate sa fie omniprezenta in sine
insasi, datorita uniunii hipostatice, natura umana imprumuta omniprezenta de la natura divina a lui
Isus Cristos.
După ultima runda de discuții, care a avut loc pe 3 Octombrie, Martin Luther, la cererea lui Philip I
von Hesse, a pregătit un numar de cincsprezece puncte teologice cu privire la subiectul abordat,
document care a primit numele de „Articolele de la Marburg”. Primele paisprezece articole
prezentau doctrinele comune, adica acele articole de credinta care erau, in general, acceptate atat
de reformatorii din Germania cat si de cei din Elveția, si care care nu au fost discutate in cadrul
colocviului. Cel de-al cincisprezece-lea articol a declarat că "în prezent, nu suntem de acord cu privire
la faptul ca corpul adevărat și Sângele [lui Cristos] sunt corporale prezente în pâinea și vinul".
Articolele au fost discutate, revizuite, și semnat de catre teologii participanti și au fost acceptate de
catre Philip I von Hesse ca o declarație de credință protestantă.

La 21 ianuarie 1530, împăratul Carol al V-lea a trimis de la Bologna niste scrisori prin intermediul
carora isi facea cunoscuta intentia ca o noua Dieta Imperial să se întâlnească în Augsburg, in data de
8 aprilie, cu scopul de a discuta și decide diverse probleme foarte importante pentru siguranta
imperiului. Cu aceasta ocazie, imparatul i-a convocat pe prinții evanghelici din teritoriile libere ale
Germaniei pentru asi explica convingerile lor religioase într-o încercare de a restabili unitatea
religioasă și politică în Sfântul Imperiu Roman. Deși aceste scrisori au fost formulate într-un limbaj
pacificator, invitatia la Dieta de la Augsburg a fost primita cu suspiciune de către printii protestanți.
Philip de Hesse a ezitat să participe la Dieta, dar printul Elector al Saxoniei, care a primit si el invitatia
de a participa la Dierta, le-a cerut lui Martin Luther, Justus Jonas, Johannes von Bugenhagen și Philip
Melanchton să se întâlnească în Torgau unde sa alcatuiasca un rezumat al credinței evanghelice
lutherane, rezumat care să fie prezentat înaintea participantilor la Dieta de la Augsburg.

Acest rezumat a primit numele de "Articolele de la Torgau". La 3 aprilie, printul elector al Saxoniei și
reformatorii au plecat de la Torgau și a ajuns la Coburg, la 23 aprilie. Reformatorul Martin Luther a
fost nevoit sa ramana in Coburg deoarece el continua sa se afle sub Edictul de la Worms (1521),
conform caruia era condamnat in calitate de eretic si oricine il intalnea il putea ucide fara a urma sa
raspunda in fata legii. Grupul de evanghelici a ajuns la Augsburg in data de 2 mai 1530. In acest timp,
Philip Melanchton, dat o forma finala Articolelor de la Torgau, forma pe care Martin Luther a
aprobat-o la Coburg in 11 mai 1530.

La 23 iunie 1530, forma finală a textului a fost adoptat în prezența lui printul Elector al Saxoniei si a
lui Philip de Hesse iar dupa citirea in fata celor prezenti, Mărturisirea a fost semnat de către intreaga
delegatie a evanghelicilor. În timpul Dietei de la Augsburg, mai multe orase-stat din Germania si-au
exprimat, de asemenea, acordul lor cu privire la aceasta mărturisire.

Împăratul Carol al V-lea a ordonat ca aceasta Marturisire de Credinta Evanghelica sa fie prezentata in
cadrul sesiunii Dietei de la Augsburg din data de 24 iunie 1530. Cu aceasta ocazie, prinții evanghelici
au cerut ca marturisirea lor să fie citita în public, insa imparatul a refuzat acesta cerere, facandu-se
eforturi pentru a preveni citirea publică a documentului. Cu toate acestea, principii protestanti au
declarat că nu vor lua parte la Dieta de la Augsburg daca nu li se va permite citirea publica a
documentului. Pentru a evita ca marturisirea de credinta evanghelica sa fie citita in prezenta multor
oameni, imparatul a hotarat ca aceasta sa fie prezentata intr-o capela micuta a Palatului Episcopal al
orasului Augsburg, in loc ca acest lucru sa se faca in sala spatioasa in care se desfasurau sesiunile
Dietei. La 25 iunie 1530, Marturisirea de Credinta Evanghelica a fost citita atat in limba latina cat si in
limba germana de catre doi reprezentanti ai evanghelicilor, Christian Beyer si Gregor Brueeck. Citirea
documentului a durat aproximativ doua ore dupa care, cate o copie a marturisirii, in limba germana si
in limba latina au fost oferite Imparatului Carol al V-lea. Dupa terminarea Dietei de la Augsburg,
aceasta marturisire de credinta evanghelica a fost tiparita si facuta publica sub denumirea de
„Marturisirea de Credinta de la Augsburg” sau „Confesiunea Augustana”.

In ciuda concluziilor neplacute cu care s-a terminat Dieta de la Augsburg, Martin Luther a considerat
faptul ca proclamarea publica a Marturisirii de Credinta Evanghelica reprezenta un triumf de neegalat
a cauzei Reformei. Martin Luther a inteles foarte bine ca este imposibila o reconciliere teologica intre
cele doua Biserici dar continua sa spere in posibilitatea unei reconcilieri politice astfel incat
evanghelicii sa isi poata manifesta liberi credinta in Cristos. Aceasta reconciliere politica nu se putea
face insa prin compromiterea adevarului in nici unul dintre punctele sale. Potrivit lui Martin Luther,
toata lumea crestina, deci inclusiv Papa, trebuie sa se subordoneze Cuvantului lui Dumnezeu care
este regasit in Sfanta Scriptura.

Romano-catolicii au ramas incapatanati in a considera ca intreaga lume trebuie sa se supuna

autoritatii Bisericii Romei si au sustinut ca Imparatul trebuie sa apere Biserica Romano-Catolica
impotriva ereziilor evanghelicilor. Carol al V-lea trebuia sa sustina Biserica Romei deoarece jurase
supunere Papei si, ca atate, el nu putea sa faca nici un fel de concesie lutheranilor. Exista voci care
spun ca ar fi dorit sa faca astfel de concesii dar obligatia fata de Roma era covarsitoare. In ciuda unor
convingeri romano-catolice profunde, Carol al V-lea era foarte constient de nevoia unei aliante
politico-militare cu printii care devenisera evanghelici, imbratisand Reforma Protestanta. Din acest
motiv, imparatul a ales sa foloseasca un ton bland si pacificator chiar si atunci cand a rostit
amenintari la adresa printilor protestanti. Cu toate acestea, influenta reprezentantilor romano-
catolici era atat de mare incat imparatul nu dorea o pace in afara autoritatii Papei de la Roma. La 3
iunie 1530, preotul personal al imparatului ii apunea acestuia ca nu exista nimic mai important
pentru autoritatea imparatului decat rezolvarea problemelor existente in Germania. Intreaga
crestinatate privea si astepta ca imparatul sa starpeasca erezia care infectase teritoriul german.

Toti romano-catolicii, inclusiv împăratul Carol al V-lea, au fost de părere că protestanții trebuie adusi
înapoi la „staulul” papal. Totusi, metodele prin care intentionau sa faca acest lucru nu erau in
consens. Unii romano-catolici au cerut o interventie militara imediata in timp ce altii au cerut sa li se
lase timp protestantilor sa inteleaga erezia pe care o promoveaza. O parte dintre oamenii influenti ai
Romei au decis sa abordeze cu tact „problema germana” si au sugerat ca trebuia actionat initial cu
„linguseli si cadouri” la adresa liderilor evanghelici si doar daca aceasta tactica nu da roade sa se
treaca la replesalii militare. Cu toate acestea, au existat teologi influenti care au sustinut necesitatea
imediata a utilizarii fortei, printre care il amintim si pe Johannes von Eck care considera ca este de
datoria lui sa il determine pe imparat sa lupte impotriva evanghelicilor. Exponentul principal insa a
utilizarii fortei impotriva evanghelicilor a fost Johannes Cochlaeus care afirma necesitatea ca
lutheranii sa fie pedepsiti urgent cu moartea pentru ereziile lor. Atat Johannes von Eck cat si
Johannes Cochlaeus au deplans faptul ca imparatul Carol al V-lea nu a avut taria sa treaca imediat la
oprimarea violenta a evanghelicilor. Incitati de reprezentantii papali, din ce in ce mai multi nobili
catolici deveneau convinsi de necesitatea unei actiuni militare impotriva lutheranilor. Totusi,
intelepciunea politica a lui Carol al V-lea a fost mai puternica decat convingerile romano-catolicilor si
imparatul a considerat ca bunavointa este mai oportuna decat razboiul. Evanghelicii au salutat public
aceasta decizie inteleapta a imparatului. Faptul ca evanghelicii nu au fost atat de vehementi
impotriva romano-catolicilor, imparatul Carol al V-lea a gasit necesara o atitudine mai indulgenta
primid sprijin in aceasta decizie si de la doi romano-catolici foarte importanti din Imperiu, mai precis
Episcopul de Mainz si ducele Henry von Brunswick.

A doua zi dupa ce evanghelicii au cititi in public marturisirea de credinta (25 iunie 1530), imparatul
Carol al V-lea a cerut teologilor romano-catolici sa analizeze documentul si sa delibereze cu privire la
acesta. In data de 27 iunie, teologii romano-catolici au formulat un „responsum” intr-un limbaj
concilian afirmand ca o parte din „Marturisirea de Credinta de la Augsburg” este in armonie cu
invatatura Bisericii Romei. Ei au recomandat insa ca documentele evanghelice sa fie mai atent
studiate si pentru aceasta au solicitat o copie a „Confesiunii Augustane”. In urma analizei
documentelor evanghelice, romano-catolicii au cerut o serie de lamuriri suplimentare si au sugerat ca
acest lucru sa se faca in regim de urgenta. Lutheranii au intuit cursa in care doreau sa ii atraga
teologii Romei si au declara, la 10 iulie, ca „Marturisirea de Credinta de la Augsburg” expune
principalele articolele pe care un crestin este necesar sa le creada ci nu enumera toate abuzurile de
care se face vinovata Biserica Romano-Catolica, aspecte care aveau urgent nevoie sa fie refomate.
Totusi, la 5 iulie 1530, imparatul Carol al V-lea a acceptat pozitia romano-catolicilor si a dar startul la
ceea ce se numeste „Infirmarea Papala”, declarand faptul ca infirmarea marturisirii de credinta
evanghelica reprezinta un verdict final si ca daca lutheranii vor refuza sa se conformze acestor decizii,
imperiul va demara represalii in forta pentru a pune in aplicare Edictul de la Worms. Deciziei
imparatului de a folosi vilenta impotriva evanghelicilor i s-a adaugat totusi o forma de compromis,
decizandu-se ca in cazul in care un lutheran isi abandona credinta eretica, el sa fie iertat si reprimit in
Biserica. Pentru imparat ramanea de preferat ca vilenta sa nu fie uzata ci evanghelicii sa renunte de
buna voie la credinta lor cea reformata.

In mod cu totul paradoxal, deciziile lui Carol al V-lea au facut ca evanghelicii sa castige din ce in ce
mai multa simpatie in randul germanilor, conflictul dintre teologii romano-catolici si cei lutherani
devenind din ce in ce mai intens. In consecinta, imparatul le-a cerut romano-catolicilor sa
pregateasca un document care sa infirme „Marturisirea de Credinta de la Augusburg”, un document
care insa sa fie redactat in termeni convingatori, moderati si seriosi astfel incat lutheranii sa fie
indemnati sa se intoarca la calea cea buna si sa renunte la erorile sustinute acum. Tot odata a cerut
sa existe si severitate astfel incat si printii evanghelici sa fie intorsi de la credinta lor si sa li se distruga
speranta in mantuire daca vor continua sa ramana lutherani. Totusi, teologii romano-catolici au
ignorat cererea imparatului si, condusi de furie, au elaborat un pamflet foarte violent la adresa
lutheranilor insinuand ca exista o discrepanta enorma intre ceea ce predicatorii evanghelici credeau
si ceea ce ei invatau pe oameni.

Infirmarea Marturisirii de Credinta de la Augusburg pregatita de Johannes von Eck a fost gata, oficial,
la 8 iulie 1530 si a fost prezentata Imparatului Carol al V-lea pe data de 13 sau 13 iulie. Traducerea in
limba germana a fost realizata ulterior de catre Leonhard von Eck. Documentul a fost completat cu
diverse erezii anabaptiste care i-au fost imputate lui Martin Luther si a adeptilor sai. Surprinzator,
documentul lung si greoi l-a obosit pe Carol al V-lea care a cerut reintoarcerea lui la analiza si
refacerea acestuia. Foarte multe dintre acuzatiile aduse impotriva evanghelicilor, acuzatii care erau
evident unele total nefondate, au fost inlaturate si acuzatiile aduse impotriva lui Martin Luther au
fost complet retrase. Exista afirmatii ale vremii respective ca aproximativ o treime din „Infirmare” a
fost retrasa si, astfel, noul document a fost unul mult mai moderat fata de primul. Cu toate acestea
„Infirmarea” a continuat sa fie una defaimatoare si sa caute sa ii puna pe evanghelici in conflict cu
imparatul.

Pana la 30 iulie, „Infirmarea” a avut parte de nu mai putin de patru revizuiri si la data de 1 august ea
a fost prezentata episcopilor si printilor romano-catolici pentru a afla opinia acestora. S-a ajuns la
concluzia ca mai exista o serie de pasaje ofesatoare si printii romano-catolici au opinat ca acestea
trebuiau eliminate. Astfel, a fost necesara o a cincea revizuire inainte ca „Infirmarea” sa ajunga in
fata imparatului Carol al V-lea. In data de 3 August 1530, in aceeasi sala in care a fost citita
Marturisirea de Credinta de la Augsburg, „Augustanae Confessionis Responsio” a fost citita
imparatului Carol al V-lea de catre Alexander Schweiss. Protestantii au denumit acest document
„Confutatio Pontificia”. „Augustanae Confessionis Responsio” sau document „Confutatio Pontificia”
nu a fost niciodata publicata si nici o copie nu a fost trimisa lutheranilor. Ceea ce a fost publicat a fost
doar o sinteza a „Augustanae Confessionis Responsio” redactata de catre Johann Cochlaeus.

Evanghelicii lutherani au declarat „Augustanae Confessionis Responsio” ca fiind o „improvizatie

mizerabila” dar au pastrat un ton moderat si au omis defaimarile personale. Philipp Melanchthon a
declarat-o ca fiind plina de „copilarii si prostii”. Batjocura la adresa „Augustanae Confessionis
Responsio” a crescut pe masura ce romano-catolicii refuzau sa faca public documentul, acest
comportament fiind considerat ca fiind datorat unei constiinte vinovate si unui sentiment de rusine
cu privire la cele scrise in document. Martin Luther considera ca romano-catolicii nu au puterea de a
indura criticile si raspunsurile teologice deaceea refuzau sa publice „Infirmarea”. Luther spunea
„slava Domnului ca si o femeie, un copil, un laic si un tarant sunt acum capabili sa respinga cu
argumente bune luate din Sfanta Scriptura, Cuvantul Adevarului” si considera ca acesta este motivul
pentru care nu li se livra o copie lutheranilor.

Partea pozitiva pe care „Augustanae Confessionis Responsio” a fost aceea ca i-a determinat pe
evanghelici sa redacteze un an mai tarziu, prin Philipp Melanchthon, o dezvoltare mai amanuntita a
„Marturisirii de Credinta de la Augsbug”, document care a primit numele de „Apologia Marturisirii de
Credinta de la Augsburg”.

Dupa Dieta de la Augsburg, separarea dintre Biserica Evanghelica si Biserica Romano-Catolica a

devenit una fara sorti de impacare deoarece orice reconciliere teologica intre reformatori si
sustinatorii Bisericii Romei era utopica. Era deja cat se poate de evident ca o impacare eclesiastica
era imposibila si, in consecinta, unica solutie pentru pacea Imperiului era o solutionare politica a
aceste crize spirituale. Astfel, in anul 1532 a fost incheiata „Pacea de la Nuremberg”, o pace care nu a
reusit sa vindece absolut deloc ranile deschise.

După Dieta de la Speyer din anul 1529, viitorul arăta foarte întunecat pentru evanghelici. Liga
Schmalkaldica a fost înființată oficial in data de 27 februarie 1531 de catre Philip de Hesse și
Frederick I, Printul Elector al Saxoniei, cei mai puternici doi conducători protestanți ai momentului
respectiv. Fiind la origini o alianță defensivă religiosa, membrii s-au angajat reciproc să-și apere
teritoriile evanghelice daca aceastea ar urma sa fie atacate de catre Carol al V-lea. La insistența lui
Frederick I, Printul Elector al Saxoniei, s-a infiintat „Liga Schmalkaldica” care s-a fundamentat teologic
pe „Marturisirea de Credinta de a Augsburg” (Confesiunea Augustana). Aceasta decizie a dus la
consolidarea luteranismului în Germania prin excluderea zwinglianismului care a avut o serie
de aderenți până în acel moment. “Liga Schmalkaldica” s-a dezvoltat rapid oferind protectie si o serie
de avantaje economice orcarui teritoriu german care alegea sa se rupa de Biserica Catolică. În
decembrie 1535, Liga Schmalkaldica a admis in randurile ei teritorii precum Anhalt Württemberg,
Pomerania, precum și orașele libere precum Augsburg, Frankfurt pe Main și Kempten.

In data de 4 iunie 1536, papa Paul al III-lea a emis un document de convocare a unui consiliu care
urma să se țină în Mantua, Italia în luna mai a anului 1537. Scopul acestui consiliului a fost de a
restabili pacea Bisericii, prin înlăturarea ereziilor protestante. Papa i-a declarat pe luteranii ca fiind
eretici și-a condamnat să apară în fața unui consiliului cu scopul fie de a renunță la credința lor fie să
fie pedeapsiți pentru erezie. Pentru a fi gata pentru acest consiliu, dacă luteranii se decideau să
participe, prințul elector Frederick de Saxonia, instruit de către Martin Luther, a pregătit o serie de
articole pe care luteranii să le poată prezenta consiliului. Prințul elector era convins că luteranii
trebuie să stea înaintea consiliului uniți într-un acord doctrinar complet, astfel ca împăratul și papa să
nu poată să ii scindeze și astfel să distrugă „Liga din Schmalkalden”. În plus, era necesar să se meargă
mai departe decât a făcut-o „Mărturisirea de Credinta de la Augsburg” în urmă ci șase ani. Martin
Luther a considerat că Mărturisirea de Credinta de la Augsburg devenise un document prea puțin
ferm pentru siguranța doctrinelor lutherane. Au fost necesare aproximativ două săptămâni pentru a
finaliza în întregime acest document. În timpul în care lucra la „Articolele de la Schmalkalden” starea
lui de sănătatea lui Martin Luther a cunoscut un moment critic suferind, se pare, un atac de cord. În
urma acestui eveniment Martin Luther nu a mai putut să mai scrie personal și, astfel, ultima parte a
documentului a fost dictat de către reformator. La 28 decembrie, la cererea prințului elector,
documentul întocmit de către Martin Luther a fost revizuit de către teologii din Wittenberg.
Articolele au fost aprobat de către toți teologii lutherani cu doar câteva modificări neînsemnate.
Martin Luther împreună cu alți șapte teologi au semnat acest document cu rezerva că, daca
Evanghelia permite, i s-ar putea lăsa Papei autoritatea asupra episcopilor doar ca un drept uman al
acestia. Această concesie se făcea exclusiv de dragul păcii și al unitații Bisericii.
În luna februarie, cu aproximativ trei luni înaintea debutului consiliului de la Mantua, liderii
evanghelic au organizat, la inițiativa prințului elector, o întâlnire în orașul Schmalkalden. Scopul
acestei întălniri era discutarea si adoptarea articolelor scrise de Martin Luther. Reformatorul s-a
deplasat și el la Schmalkalden dar nu a putut să participe la sedință deoarece a fost împiedicat de
boală. Deși nu în mod public, „Articolele de la Schmalkalden” au fost semnate de către patru zeci și
patru dintre cei prezenți. Cinci dintre delegați, proveniți toți din sudul Germaniei nu a semnat
articole, cel mai probabil pentru că, sub influenta calvinismului, nu au acceptat articol despre Sfanta
Impartasanie.

Din pacate, starea de sanatate a reformatorului Martin Luther s-a deteriorat din ce in ce mai mult.
Sufera de vertij, lesin si de o cataracta la ochi. Datorita eforturilor depuse pentru inaintarea Reformei
Protestante si pentru apararea credintei evanghelice, Martin Luther ajunge sa sufere de afectiuni ale
rinichilor, vezicii urinare si artrita. Incepand din anul 1544 este doborat de o angina. Cu toate acestea,
Martin Luther continua sa predice de trei ori pe saptamana. Spre sfarsitul anului 1545, Martin Luther
porneste intr-o calatorie la Mansfeld. Martin Luther acuza, cu aceasta ocazie, niste dureri puternice
in piept. Sufera un accident vascular cerebral si, la foarte curt timp dupa acesta, la 18 februarie 1546,
la Eisleben, chiar in orasul in care s-a nascut, Martin Luther trece la cele vesnice spunad ultimile sale
cuvinte: „Wir sind bettler. Hoc est verum” (toti suntem cersetori, acesta este adevarul).

In cadrul unor ceremonii solemne, trupul lui Martin Luther a fost dus \si inhumat in Biserica din
Castelul Wittenberg, chiar sub amvonul de la care reformatorul si-a predicat invatatura evanghelica.
Funerariile au fost oficiate de catre Johannes von Bugenhagen și Philipp Melanchthon. Trebuie sa
remarcam faptul ca, la doar un an distanta, in 1547, atunci cand trupele imperiului amenintau
Wittenbergul, imparatul Carol al V-lea a dat o porunca speciala soldatilor ca, in cazul unui asalt,
mormantul reformatorului Martin Luther sa nu fie sub nici o forma profanat ci sa fie lasat intact.