FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

LUCRARE DE SEMINAR LA ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

LEGĂTURILE B.O.R. CU ALTE BISERICI ORTODOXE ÎN SEC. AL XVII-LEA

Pr. Prof. Lect. Univ. Dr. : Student:

Sergiu Popescu Ciobanu Alexandru Marius

Craiova
2018

1
 Introducere

Pluralismul religios poate fi abordat din punct de vedere social, politic, diplomatic,
economic, cultural etc., însă pentru cei care au răspunderea pastorală a comunităţilor de credinţă,
prima abordare trebuie să fie de ordin pastoral, teologic şi duhovnicesc, adică misionar şi
mistagogic. Într-un context unde coexistă două sau mai multe religii diferite, trebuie să ne întrebăm
care este semnificaţia teologică existenţială a acestei situaţii, dincolo de orice explicaţie de ordin
istoric, sociologic şi politic cu privire la emigrarea pricinuită de persecuţii, de sărăcie sau de
împărţirea arbitrară a teritoriilor statelor etc. Altfel spus, care este mesajul sau provocarea pe care
Dumnezeu ni le adresează prin însăşi această situaţie? Întâlnirea sau coexistenţa mai multor religii
într-o ţară sau într-o regiune este, desigur, un fenomen complex, care poate da naştere unor
sentimente de teamă sau de închidere în sine, de nesiguranţă şi de nelinişte. În acest sens, dialogul
şi cooperarea între autorităţile politice şi conducătorii religioşi sunt deosebit de importante, ca şi
dialogul dintre reprezentanţii diferitelor religii şi confesiuni religioase, pentru a se ajunge la o
convieţuire sau la o coabitare paşnică. În acest context, provocările sau încercările dialogului
interreligios sunt în primul rând de ordin spiritual.
Această abordare în acelaşi timp pastorală şi ecumenică permite o integrare socială fără
dizolvarea identităţii religioase şi culturale. Cu toate acestea, educaţia şi formarea permanentă în
vederea unei coabitări paşnice susţin o cultură a convieţuirii pe termen lung, care are nevoie de o
maturizare spirituală în care libertatea individuală sau colectivă este şi libertate unită cu
responsabilitatea şi solidaritatea socială, tot aşa cum afirmarea propriilor valori spirituale şi
culturale nu se face împotriva persoanelor sau comunităţilor diferite, ci împreună cu ceilalţi. Ţările
în care diferitele religii convieţuiesc de veacuri pe acelaşi teritoriu au o profundă şi bogată
experienţă în acest domeniu, deoarece au învăţat mai bine cum să evite sau să depăşească
conflictele religioase şi etnice.

2
 Legaturile B.O.R. cu alte biserici ortodoxe în sec. XVII

Religia a avut un rol foarte important în evoluţia societăţii, de-a lungul timpului, în spaţiul
nostru geografic şi, în general, în lume. Adoptarea creştinismului în spaţiul carpato-dunărean a
contribuit la menţinerea latinităţii iar organizarea instituţională a Bisericii prin întemeierea
mitropoliilor a dat legitimitate statelor medievale româneşti întemeiate la începutul Evului Mediu.
În epoca medievală Biserica a reprezentat principalul factor de cultură. Şi-a menţinut un
rol important chiar şi în condiţiile laicizării impuse o dată cu epoca modernă. În prezent Biserica
reprezintă un factor de echilibru în lume, îndemnând la concordie între oameni şi naţiuni.
Apropierea dintre Bisericile creştine reprezintă unul dintre cele mai semnificative tendinţe ale
lumii de astăzi.
În Evul Mediu şcoala a funcţionat, mai întâi, pe lângă mănăstiri şi biserici. Şcoli elementare
în care copiii învăţau să scrie, să citească şi să socotească au existat în spaţiul românesc încă de la
începutul epocii medievale. Treptat au apărut şi şcoli de nivel mediu, iar pentru învăţături mai
înalte tinerii se îndreptau către universităţile din Polonia, Italia, Constantinopol, Viena, Paris şi
Praga.
În secolul al XV-lea este atestată şcoala de pe lângă Biserica din Şcheii Braşovului, apoi
cea de la Biserica Sfântul Gheorghe Vechi din Bucureşti, cât şi cele de pe lângă episcopii. “Pentru
a putea fi înţeleasă de popor, căruia i se adresa, în Biserică, limba slavonă a trebuit să-si asocieze
limba vorbită de obşte, astfel încât învăţământul a devenit în mod necesar mixt, adică slavo-român.
Manualele folosite erau textele bisericeşti (ceasloave, psaltiri etc.), iar dascălii erau recrutaţi din
rândul preoţilor, cântăreţilor şi copiştilor de manuscrise”1.

1
Nicolae Iorga, Studii asupra Evului Mediu românesc, Ediţie îngrijită de Şerban Papacostea, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 126.

3
 În Transilvania, primele informaţii privind şcoala se află în legătură cu Biserica, atât cea
ortodoxă cât şi cea catolică. Cea dintâi şcoală atestată documentar este cea din Cenad, unde exista
o veche mănăstire şi episcopie ortodoxă care, după ocupaţia maghiară, a fost înlocuită cu o
mănăstire şi o episcopie catolică. Viaţa Sfântului Gerard aminteşte de şcoala din Cenad, existentă
în prima jumătate a secolului al XI-lea, frecventată de 30 de elevi. Mai târziu sunt atestate şcoli şi
în celelalte reşedinţe episcopale catolice: Alba Iulia şi Oradea.
Limba de predare era latina, iar materiile de învăţământ erau grupate în două cicluri: primar
era numit trivium, cu trei materii (gramatică, retorică, dialectică), iar al doilea quatrivium, cu patru
materii (aritmetică, geometrie, astronomie, muzică). Cei care voiau să-şi desăvârşească studiile
urmau, într-un ciclu superior filosofia şi teologia, considerate atunci ca o încununare a
cunoştinţelor umane. Au funcţionat, de asemenea, şcoli cu predare în limba germană la Oradea
(1447), Sibiu (1471), Braşov, Sighişoara, Sebeş şi Făgăraş. În Ţara Românească şi Moldova, pe
lângă şcolile româneşti au funcţionat şi şcoli pentru locuitorii minoritari, saşi şi armeni.
“Renaşterea, Umanismul şi Reforma”2 au adus în cultura Ţărilor Române un suflu nou,
deşi pătrunderea acestor idei novatoare s-a produs relativ târziu (secolele XVI-XVII). Promotorii
umanismului au continuat să scrie în limbile latină, greacă sau slavonă, dar treptat, sub influenta
Reformei, au trecut la utilizarea limbii române. În secolele XV-XVII, ca urmare a dezvoltării vieţii
urbane, se afirmă o cultură proprie cu un pronunţat caracter laic. În acest context au fost întemeiate
scoli orăşeneşti în care, fără să lipsească învăţământul religios, erau şi preocupări laice,
determinate de nevoile meşteşugarilor şi negustorilor.
Şcolile umaniste orăşeneşti de la Braşov, Cluj, Oradea, Bistriţa şi Sibiu au avut un rol
important în răspândirea ideilor umaniste. În această ambianţă umanistă a epocii, Despot Vodă
înfiinţează Colegiul latin de la Cotnari. Deşi nu a durat decât câteva luni, şcoala a însemnat o
efemeră încercare de a introduce în Moldova o instituţie de învăţământ primar şi mediu, după
modelul european, sub influenţa principiilor pedagogice ale Renaşterii. În anul 1581, în plină
epocă umanistă şi de propagandă religioasă legată de Reformă sunt puse bazele Universităţii
maghiare de la Cluj, prima universitate de nivel european din spaţiul românesc.
Noua societate urbană era preocupată şi de utilizarea limbii vorbite în afaceri,
prineliminarea celor de cultură (latina, greaca, slavona).Primul text în limba română

2
Andrei Cornea, Mentalități culturale și forme artistice în epoca romano-bizantină, București, Editura Meridiane,
1984, p. 21.

4
păstratpânăastăzi, Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către Hans Benknerjudele Braşovului (
1521) este legat de numele unui membru al unei comunităţi urbane din spaţiul sud-carpatic.
Folosirea limbii naţionale în Biserică şi în cultură a pornit din mijlocul societăţii urbane şi
a fost legată de Reforma religioasă în Transilvania, în secolul al XVI-lea. Principalul instrument
al acestui proces a fost tiparul introdus de călugărul Macarie la Mănăstirea Dealu, lângă Târgovişte,
în anul 1508. În acest context se situează şi efortul de traducere în limba română a principalelor
texte religioase, începând cu Catehismul de la Sibiu (1544) şi continuând cu activitatea remarcabilă
a diaconului Coresi, din Şcheii Braşovului în perioada 1577-1583.
Preocupările umaniste au stat la baza iniţiativei unor oameni de cultură şi domni din secolul
al XVII-lea, de organizare a unor şcoli latine şi greceşti în centrele urbane din Moldova şi Ţara
Românească. Astfel, Vasile Lupu a întemeiat Şcoala domnească de la Iaşi (1640), iar la Târgovişte
a început să funcţioneze Şcoala greacă şi latină, în timpul domniei lui Matei Basarab (1646)3. Cele
două colegii au marcat trecerea de la şcolile de pe lângă biserici şi mănăstiri la cele laice. De
asemenea, în 1694, Constantin Brâncoveanu a reorganizat Academia domnească de la Sfântul Sava
creată de Şerban Cantacuzino, cu predare în limba greacă. Aceasta a devenit una dintre cele mai
reputate instituţii de învăţământ din Europa de sud-est, unde se studiau literatura şi filosofia antică
şi creştină.
Dar în teritoriile intracarpatice au mai existat episcopii românești la Vad (secolele XVI-
XVII), întemeiată probabil de Ștefan cel Mare pentru teritoriile stăpânite în Transilvania de domnii
Moldovei, ai cărei titulari erau hirotoniți în Moldova, și în Maramureș (sfârșitul secolului al XVI-
lea - începutul secolului al XVIII), fără un sediu stabil.
În Banat exista un scaun mitropolitan la Timișoara, încă de la începutul secolului al XVII-
lea (devenit cu timpul episcopie), “unde a păstorit Iosif cel Nou, zis de la Pardos (cca. 1650 - 1653,
+1655/56), trecut în landul sfinților în 1956. Alte episcopii existau la Vârșeț - Caransebeș (secolele
XVI-XIX) și la Ineu - Lipova (secolul XVI), mutată în 1706 la Arad, unde a rămas până azi. Unii
episcopi români au activat și în părțile Bihorului (secolul al XVII-lea - începutul secolului al
XVIII-lea)”4.

3
Nicolae Stoicescu, Matei Basarab,Editura Academia R. S. România, București, 1988, p. 76.
4
Iosif Pervain, Studii de literatură română, Editura Dacia, Cluj, 1971, p. 132.

5
 Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a avut permanente legături cu domnitorii și
ierarhii din Țara Româneasca și Moldova. De pildă, mitropoliții Ungrovlahiei aveau și calitatea de
"exarhi ai Plaiurilor", adică de reprezentanți ai Patriarhiei Ecumenice din Transilvania ("Plaiuri"),
locuită de români ortodocși, unde Patriarhia nu-și putea impune direct autoritatea sa. Numeroși
domnitori munteni și moldoveni au ridicat biserici și mănăstiri în Transilvania: Prislop, Lancram,
biserica Sfântul Nicolae din Scheii Brașovului, Vad, Feleac, Toplița, Catedrala mitropolitană din
Alba Iulia, ridicată de Mihai Viteazul, biserica din Turnu Rosu (jud. Sibiu) de Matei Basarab 5,
bisericile din Ocna Sibiului și Făgăraș sau mânăstirea de la Sâmbăta de Sus, toate ctitorite de
Constantin Brâncoveanu ș. a. În schimb, un număr de mânăstiri și biserici de mir din Țara
Romaneasca și Moldova erau ctitorii ale transilvănenilor.
Trebuie consemnat și faptul că Biserica Ortodoxă Românească din Transilvania nu era o
religie de stat, oficială, ci dimpotrivă, o religie "tolerată", spre deosebire de celelalte patru
confesiuni care aveau statutul de "recepte". Se știe că pe la mijlocul secolului al XVI-lea sașii
transilvăneni - până atunci catolici - au trecut la luteranism, iar o bună parte din unguri și secui -
până atunci tot catolici - au trecut la calvinism și unitarianism. Din a doua jumătate a secolului al
XVI-lea și pe tot parcursul celui de al XVII-lea, conducătorii confesiunii calvine - de regula ajutați
de principii maghiari ai Transilvaniei din Alba Iulia - au desfășurat o puternică acțiune prozelitistă
printre români, prin a activa așa-numiți "episcopi romano-calvini", prin tipărituri cu caracter
calvin, prin impunerea unor restricții ierarhilor, protopopilor și preoților ortodocși, toate urmărind
convertirea românilor la calvinism și, în final, maghiarizarea lor. Doi dintre ierarhii ardeleni - Ilie
Iorest și Sava Brancovici - au fost înlăturați din scaun și întemnițați, pentru ca s-au opus acestei
acțiuni prozelitiste. În pofida acestor acțiuni, prozelitismul calvin n-a dus la rezultatele dorite,
pentru că marea masă a românilor au rămas statornici în credința ortodoxă, salvând astfel însăși
ființa etnică românească.
După ce Transilvania a ajuns sub stăpânirea Habsburgilor (1688 - 1918), o parte infimă a
clerului și credincioșilor români au fost siliți, prin presiuni și amăgiri, să accepte "unirea" cu
Biserica Romei (1698 - 1701), în timpul mitropolitului Atanasie Anghel. S-a ajuns astfel la o
"dezbinare" a Bisericii românești, deși pur formală, căci, în afara de recunoașterea primatului
papal, întreaga doctrină, cultul și organizarea noii Biserici unite au rămas neschimbate. Întru

5
Florin Epure, Ctitoriile lui Matei Basarab din Oltenia, Editura Rao, București, 2014, p.75.

6
apărarea Ortodoxiei strămoșești s-au ridicat o serie de călugări, preoți de mir și credincioși, între
care consemnăm pe ieromonahul Visarion Sarai (1744), care și-a sfârșit viata în închisoare de la
Kufstein în Austria, ieromonahul Sofronie de la Cioara, conducătorul unei răscoale țărănești în
anii 1759-1761, credinciosul țăran Oprea Miclauș din Săliștea Sibiului, care a făcut trei călătorii
la Viena cu memorii ale românilor ortodocși, mort la Kufstein, preoții Moise Macinic din Sibiel și
Ioan din Galeș, care și-au sfârșit viața în aceeași închisoare, ieromonahul Nicodim, protopopul
Nicolae Pop din Balomir și preotul Ioan din Aciliu, care au călătorit până la Petersburg, spre a
solicita sprijinul țarinei Elisabeta Petrovna pentru românii transilvăneni prigoniți pentru credința
lor, protopopul Ioan Piuariu din Sadu, preotul Stan din Glamboaca, credinciosul Ioan Oancea din
Fagaraș, credinciosul Tănase Todoran din Bichigiu, în părțile Năsăudului, frânt cu roata și sute de
alți preoți și credincioși întemnițați, maltratați sau alungați din satele lor.
Pentru lupta lor dârză de apărare a Ortodoxiei, “Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române a hotărât ca ieromonahii Visarion și Sofronie, precum și credinciosul Oprea Miclauș să
fie cinstiți în Biserica noastră ca mărturisitori ai dreptei credințe. În anul 1992 au fost trecuți între
sfinți preoții Moise Macinic din Sibiel și Ioan din Galeș. Toți cinci sunt prăznuiți la 21
octombrie”6.
În 1701, Curtea din Viena a desființat vechea Mitropolie ortodoxă a Transilvaniei cu sediul
la Alba Iulia, iar în locul ei s-a creat o Episcopie unită, supusă arhiepiscopului romano-catolic
maghiar din Esztergom; sediul ei a fost mutat apoi la Făgăraș (1723) și Blaj (1737). Ulterior a fost
ridicată de papă la rangul de Mitropolie (1853), cu trei dieceze sufragane: Oradea (înființata în
1777 și subordonata inițial tot Eszterogomului), Gherla și Lugoj, infinitate în 1853. Românii
ortodocși au rămas fără un conducător duhovnicesc între anii 1701 - 1761, când Curtea din Viena
- constrânsă de mișcarea condusă de călugărul Sofronie de la Cioara - a numit un episcop ortodox
sârb, Dionisie Novacovici, cu sediul în Rășinari, urmat de alți trei, care și-au stabilit reședința în
Sibiu: Sofronie Chirilovici, Ghedeon Nichitici și Gherasim Adamovici . Abia în 1810 au obținut
dreptul de a-și alege un episcop de neam român - Vasile Moga - stabilit tot în Sibiu (1811 - 1845).
Acesta s-a interesat - în pofida restricțiilor ce i-au fost impuse - de școlile românești din eparhie,

6
Nicolae Stoicescu, Dicționar al Marilor Dregători din Țara Românească și Moldova în sec. XIV-XVII, Editura
enciclopedică română, Bucuresti, 1971, p. 145.

7
de pregătirea preoților, de tipărituri, dar a militat și pentru emanciparea politico-socială a neamului
său.
Spre deosebire de Țara Româneasca și Moldova, în Transilvania n-au existat mănăstiri
mari din cauză că nu era nici o clasă conducătoare cu stare materială corespunzătoare, care să
contribuie la ridicarea lor. Aici trăia numai un popor de țărani, îndrumat de puținii lor ierarhi și de
preoți. Cu puținele resurse materiale de care dispuneau acești credincioși au ridicat un număr
apreciabil de schituri și mănăstiri ortodoxe, care au sprijinit și anumite acțiuni cu caracter cultural.
Primele manuscrise cunoscute în limba româna, din secolele XV-XVI (Codicele Voronețean,
Psaltirea Voronețeană, Psaltirea Șcheiană, Psaltirea Hurmuzaki), cuprind texte din Sfânta
Scriptură, copiate undeva în centrul sau sudul Transilvaniei, de către preoți și călugări români,
datorită dorinței acestora și a credincioșilor de a citi și asculta cuvântul Sfintei Scripturi în propria
lor limbă. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea a activat la Brașov unul din cei mai vechi
tipografi din vechea cultură românească, diaconul Coresi, originar din Târgoviște. El a tipărit peste
25 de carti, în slavonește și românește. Între cele din urmă notăm Liturghierul și Psaltirea cu
învățătură sau Cazania din 1581. În secolul următor s-a înființat o noua tipografie la Alba Iulia în
care a fost reeditată această Cazanie (1640-1641), și în care a apărut apoi Noul Testament din 1648
și Chiriacodromionul din 1699 (o reeditare a Cazaniei lui Varlaam de la Iași).
Tot în secolul al XVII-lea, protopopul Vasile de la biserica Sfântul Nicolae din Șcheii
Brașovului a scris o Cronică a acestei biserici, continuată în secolul următor, de către preotul Radu
Tempea II (+1742), sub forma unei Istorii a acestei biserici. Tot în secolul al XVIII-lea,
ieromonahul Efrem de la Mănăstirea Prislop, a alcătuit o cronică în versuri intitulată "Plângerea
sfintei mănăstiri a Prislopului", un preot de mir, Sava Popovici din Rășinari, a copiat felurite
manuscrise cu caracter teologic și istoric.
Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui următor au activat marii cărturari
uniți Samuil Micu (1745 - 1806), Gheorghe Șincai (1754 - 1816) și Petru Maior (1756 - 1821)7,
autorii unor remarcabile lucrări istorice și lingvistice, prin care căutau să dovedească originea
română a poporului român și a limbii sale, precum și continuitatea elementului român în Dacia.
Ieromonahul Samuil Micu a tipărit și o noua ediție a Bibliei la Blaj (1795), a scris diferite lucrări
de istorie bisericeasca și de teologie, a tradus din literatura patristică greacă. Protopopul Petru

7
Ioan Chindriș, Petru Maior și epoca sa, în revista Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, nr.27/1985, p.19.

8
Maior a tipărit prima Istorie bisericeasca a românilor (1813), precum și câteva volume de predici.
Ca și dincolo de Carpați, în incinta unor mănăstiri și schituri din Transilvania și Banat
funcționau școli pentru copiii din satele învecinate. O școala românească cu vechi tradiții era cea
din incinta bisericii Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului; cei mai mulți din dascălii ei au ajuns
preoți la biserica respectivă. Datorită lipsurilor materiale prin care treceau, mănăstirile de aici n-
au ajuns niciodată să poată desfășura o activitate culturală și filantropică la nivelul celor de peste
munți. “De altfel, prin anii 1761 - 1762, majoritatea mănăstirilor și schiturilor existente atunci în
Transilvania (peste 150) au fost distruse cu tunurile sau incendiate, din ordinul generalului
Nicolaei Adolf Bukow, trimisul împărătesei Austriei, Maria Tereza. Practic, după această dată, în
Ardeal a încetat orice urma de viață monahală”8.

8
David Prodan, Transilvania și iar Transilvania. Considerații istorice, București, 1992, p. 96.

9
 Concluzii

Acest dialog este posibil şi pentru că, de zeci de ani, în şcolile noastre de teologie ortodoxă
din România, se predă istoria religiilor şi ecumenismul, fără teama de a ne pierde identitatea
ortodoxă în urma dialogului şi cooperării cu alte culte la nivel naţional sau internaţional. Pe de altă
parte, pentru a depăşi tensiunile care apar uneori între unele comunităţi ortodoxe şi comunităţi
greco-catolice din România, îndeosebi cu privire la patrimoniul bisericesc, cele două Biserici au
hotărât recent să reia dialogul oficial ca să-şi îndrepte atenţia împreună şi asupra problemelor
actuale ale societăţii.
În acelaşi timp, trebuie să învăţăm cum să facem faţă noilor probleme ale societăţii,
precum: libertatea lipsită de responsabilitate, polarizarea socială, sărăcia, criza valorilor, şomajul,
criza familiei etc. În acest sens, libertatea religioasă trebuie să se afirme şi în coresponsabilitate
socială şi cooperare între culte în favoarea demnităţii umane şi a binelui comun. În legătură cu
aceasta, nu este de ajuns să afirmăm teologic demnitatea persoanei umane create după chipul lui
Dumnezeu Făcătorul cerului şi al pământului, ci trebuie să o şi apărăm în contexte de violenţă,
oprimare, sărăcie, nedreptate, umilire şi de marginalizare. Pentru a apăra mereu şi pretutindeni
demnitatea umană, drepturile omului, libertatea de exprimare, democraţia, Statul de drept şi alte
valori care constituie astăzi baza dialogului, este necesar să avem convingeri ferme şi să cultivăm
o spiritualitate profundă, asemănătoare celei a profeţilor biblici, a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii
nedespărţite sau a marilor luptători pentru dreptate din societatea umană. Însă valorile care sunt
cultivate în societatea secularizată actuală vizează în mod exclusiv realitatea pământească,
existenţa omului în relaţia sa cu Statul şi cu concetăţenii săi, în timp ce credinţa religioasă îl vede
pe om în primul rând în relaţia sa cu Dumnezeu Făcătorul cerului şi al pământului. Astfel, creaţia
sau natura este un dar al lui Dumnezeu pentru omenire, spre a fi cunoscut, cultivat şi a deveni
mijloc de comuniune între persoane, popoare şi generaţiile viitoare.

10
 Între cultul religios şi cultura omenească există o legătură foarte profundă. Cultul înseamnă
cultivarea relaţiei omului sau a comunităţii umane cu Creatorul divin, în timp ce cultura înseamnă
cultivarea relaţiei omului cu creaţia lui Dumnezeu.
Astfel, omul este fiinţa pământească făcută după chipul Creatorului ceresc, pentru a cultiva
natura în relaţie de cunoaştere şi de recunoştinţă faţă de Creator, în relaţie de libertate faţă de natură
şi de responsabilitate pentru natură în faţa Creatorului. Fără pământul, apa, aerul şi lumina create
de Dumnezeu, omul nu ar putea trăi. Aşadar, orice criză ecologică, economică şi socială ne
îndeamnă la responsabilitate, la corectarea greşelilor, la revizuirea relaţiei noastre cu Dumnezeu,
cu societatea şi cu natura. Problemele comune ne cheamă la o reflexie comună şi la o acţiune
comună pentru binele comun.
În pofida deosebirilor de religie şi de cultură, de abordare sau de motivaţie, în faţa suferinţei
şi a umilirii demnităţii umane, Bisericile, religiile, Statele, organizaţiile internaţionale şi indivizii
au din ce în ce mai mult o responsabilitate comună faţă de viaţa umană şi faţă de ocrotirea naturii
şi a mediului înconjurător. Prin urmare, libertatea noastră spirituală autentică se măsoară după
intensitatea iubirii sau solidarităţii noastre faţă de persoanele sau popoarele aflate în dificultate.
În mod paradoxal, secularizarea societăţii actuale îndeamnă la căutarea sfinţeniei, care
uneşte în ea pacea şi dreptatea, responsabilitatea şi iertarea, drepturile celorlalţi şi îndatoririle
noastre, întrucât izvorul sfinţeniei este dragostea frăţească (diferită de iubirea pătimaşă şi posesivă)
care-şi are rădăcinile în Dumnezeu, Prietenul veşnic şi Avocatul umanităţii. Într-o societate
secularizată se câştigă pe planul libertăţii individuale, dar se slăbeşte comuniunea cu ceilalţi la
nivelul familiei şi al societăţii.
Din aceste motive, noua cultură a convieţuirii trebuie să fie mai curând o cultură a relaţiilor
umane sănătoase. Succesul său va depinde în principal de spiritualitatea sa neobiectivabilă, care
este darul lui Dumnezeu primit şi cultivat de oameni în relaţia lor cu Dumnezeu şi cu lumea.
În acest sens, contribuţia Răsăritului şi Apusului la dialogul interreligios este în acelaşi
timp asemănătoare şi complementară. Coexistenţa religiilor monoteiste în Răsărit a fost practicată
încă din primul mileniu şi se menţine şi astăzi în mod paşnic, iar uneori în mod dramatic.
În ultimele decenii, fenomenul migrării populaţiilor necreştine în Apus reprezintă o nouă
provocare pentru dialogul interreligios, într-un context nou care este cel al globalizării.

11
 Bibliografie

Chindriș, Ioan,, Petru Maior și epoca sa, în revista Anuarul Institutului de Istorie din
Cluj, nr.27/1985

Cornea, Andrei, Mentalități culturale și forme artistice în epoca romano-bizantină,

București, Editura Meridiane, 1984

Epure, Florin, Ctitoriile lui Matei Basarab din Oltenia, Editura Rao, București, 2014

Iorga, Nicolae, Studii asupra Evului Mediu românesc, Ediţie îngrijită de Şerban
Papacostea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987

Stoicescu, Nicolae, Dicționar al Marilor Dregători din Țara Românească și Moldova în

sec. XIV-XVII, Editura Enciclopedică română, Bucuresti, 1971

Idem., Matei Basarab, Editura Academia R. S. România, București, 1988

Pervain, Iosif, Studii de literatură română, Editura Dacia, Cluj, 1971

Prodan David, Transilvania și iar Transilvania. Considerații istorice,Editura

Enciclopedică, București, 1992

12