Ochiul

Ochiul este un organ a cărui principală funcție este cea de a detecta lumina.
Se compune dintr-un sistem sensibil la schimbările de lumină, capabil să le
transforme în impulsuri nervoase. Ochii simpli nu fac altceva decât să detecteze
obiectele din jur care sunt luminate sau obscure.

Ochii compuși se găsesc la artropode (insecte și animale similare) și sunt

formați din mai mulți ochi simpli care permit formarea unei vederi panoramice în
mozaic.

La majoritatea vertebratelor și câteva moluște, ochiul funcționează prin

proiectarea imaginilor pe o retină sensibilă la lumină, de unde se transmite un semnal
spre encefal prin intermediul nervului optic. Ochiul are o formă sferică, este umplut
de o substanță transparentă, gelationoasă numită umoare vitroasă, are o lentilă de
focalizare numită cristalin și, adeseori, un mușchi numit iris, care reglează
cantitatea de lumină care intră.

Vederea la om
Lumina pătrunde prin partea din față a ochiului printr-o membrană
transparentă numită cornee, înconjurată de o zonă numită albul ochiului sau
sclerotică. În spatele corneei se găsește irisul, un disc colorat (acesta are un
caracter unic pentru fiecare individ).

Între cornee și iris există un lichid numit umoare apoasă. Irisul este
perforat în centru de un orificiu de culoare neagră, denumit pupilă. Pentru ca ochiul
să nu fie deteriorat, atunci când lumina este foarte puternică, pupila se contractă
(și prin urmare, se micșorează); iar în caz contrar, atunci când este întuneric, pupila
se mărește.

În continuare, lumina traversează cristalinul, acesta având funcția de lentilă

biconvexă, apoi umoarea sticloasă, în final imaginea fiind proiectată pe o membrană
numită retină. Pleoapele și genele au rolul de protecție a ochilor. O membrană
subțire transparentă, denumită conjunctivă, căptușește interiorul pleoapelor și o
parte din sclerotică.

Formarea imaginii
În cazul ochiului emetrop (vederea normală), imaginea se formează pe retină.
Pentru ca razele de lumină să se poată focaliza, acestea trebuie să se refracte.
Cantitatea de refracție depinde în mod direct de distanța de la care este văzut
obiectul. Un obiect situat la o distanță mai mare necesită mai puțină refracție decât
unul situat la o distanță mai mică. Cel mai mare procentaj din procesul de refracție
are loc în cornee, restul refracției necesare având loc în cristalin.

Lumina trece prin mediile transparente (cornee, umoare apoasă, umoare

sticloasă) și cristalin si formează o imagine răsturnată pe retină. Pe retină, celulele
specializate transformă imaginea în impulsuri nervoase. Acestea ajung prin nervul
optic până la regiunea posterioară a creierului. Acesta din urmă interpretează
semnalele printr-un mecanism complex care implică milioane de neuroni.

Razele de lumină suferă la nivelul ochiului o refracție triplă:

-razele de lumină își schimbă direcția;

-o refracție are loc la nivelul corneei și câte una pe fiecare față a cristalinului;

-imaginea se formează pe retină, pe pata galbenă și este reală, mai mică și

răsturnată.

Defecte de vedere
Orice deviere de la starea emetropă(vederea normală) reprezintă un defect
de vedere. Cele mai des întâlnite defecte de vedere ale ochiului uman sunt:

Miopia este cel mai des întâlnit defect de vedere, aceasta având un caracter
patologic(apare la naștere) și ia loc atunci când globul ocular al ochiului miop este
mai mare decât cel al ochiului normal, imaginea formându-se în fața retinei. Miopia
este corectată cu ajutorul lentilelor divergente.
 Hipermetropia este de asemenea un defect patologic, aceasta însă luând loc
mai rar decât miopia. Globul ocular al ochiului hipermetrop este mai mic decât cel al
ochiului normal, în consecință imaginea formându-se în spatele retinei.
Hipermetropia este corectata cu ajutorul lentilelor convergente.

Prezbitismul este un defect de vedere care apare de obicei la bătrânețe,

acesta comportându-se în același mod precum hipermetropia, acesta fiind cauzat de
atrofierea elasticității cristalinului. Prezbitismul este tratat cu ajutorul unei lentile
convergente.

Strabismul are drept cauză slăbirea unuia dintre mușchii externi ai globului
ocular, acesta fiind corectat prin exerciții de întărire a musculaturii ciliare.

Cataracta apare cel mai frecvent, la persoanele cu o vârstă înaintată, aceasta

fiind cauzată de pierderea treptată a transparenței(opacifierea) cristalinului. În
cazul cataractei congenitale, aceasta este corectată prin secționarea unei porțiuni a
irisului și a capsulei cristaliniene ori prin extragerea cristalinului și înlocuirea
acestuia cu un cristalin artificial reprezentat de către o lentilă biconvexă.

Astigmatismul este o boală oftalmologică manifestată printr-o deformare a

corneei care atrage după sine o refracție defectuoasă a razei de lumină în globul
ocular. În cazul astigmatismului, razele de incidenta de lumină albă ce sosesc la ochi
sub formă de raze paralele vor suferi un proces intens și inegal de refracție, și prin
urmare, cu cât această refracție diferențiată va fi mai mare, cu atât astigmatismul
va fi considerat mai grav.
 Daltonismul, denumit științific cecitate cromatică, este o stare patologică, o
tulburare a vederii cromatice, constând în incapacitatea de a deosebi unele culori de
altele (mai ales roșul de verde), deoarece fie receptorul responsabil pentru culoarea
verde fie cel pentru culoarea roșie nu funcționează deloc și astfel persoanele văd în
negru sau gri.

Surse: Wikipedia, elearning.masterprof.ro, romedic.ro, descopera.ro,

enchroma.com.