Auditul Institutiilor de Credit. Studiu de Caz Raiffeisen Bank

Auditul instituţiilor de credit
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCUREŞTI

MASTER AUDIT ŞI CONSILIERE FINANCIARĂ
FACULTATEA CONTABILITATE ŞI INFORMATICĂ DE
GESTIUNE
LUCRARE DE DISERTAŢIE
AUDITUL INSTITUŢIILOR DE
CREDIT
STUDIU DE CAZ RAIFFEISEN
BANK
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC
Prof. Univ. Dr. ANA MORARIU
Masterand
PIATRA NEAMŢ
2010
Lucrare de disertaţie - 2010- 2 / 53

CUPRINS
Cuprins 3
Introducere 4
CAP I. PARTICULARITATILE AUDITULUI INTERN INTR-0 5

INSTITUTIE DE CREDIT
I.1 Principalele reglementări legale în domeniul auditului intern 5

I.2 Generalităţi privind auditul 5
I.3 Auditul principalelor activităşi bancare 8
1.3.1 Auditul situatiilor financiare 8
1.3.2 Riscul operational.Fraudele 14
1.3.3 Riscul de credit 17
1.3.4 Auditui portofoliului de imprumuturi 20
1.3.5 Auditui lichiditatii societatilor bancare 24
1.3.6 Auditui rezervelor si provizioanelor 29
CAP II. AUDITUL INTERN aplicaţie la RAIFFEISEN BANK SA 33
II.1 Date generale 33

II.2 Caegoruii de riscuri 35
II.3 Metode de măsurare a riscului 36
II.4 Definirea capitalului de risc 45
II.5 Limite de rise 46
II.6 Raportarea riscurilor 48
II.7 Structura - Planificarea & Raportarea 48
II.8 Raportul de audit şi Comunicarea cu Comitetul de Audit şi cu 50
Managementul
Concluzii şi propuneri 51
Bibliografie 53

INTRODUCERE
Definiţie :
Prin AUDIT se întelege examinarea profesională efectuată de o persoană
autorizată, independentă în vederea exprimării unei opinii motivate asupra imaginii
fidele a situatiilor financiare anuale. Etimologia cuvântului audit provine de la latinescul
“AUDIRE” şi înseamnă a asculta.
Evoluţia :
La inceputul sec. al XVIII- lea auditul era ordonat de regi, imparati, biserica si
stat avand drept scop pedepsirea hotilor pentru frauda si prevenira unor astfel de fapte.
La sfarsitul sec. al XIX-lea se contureaza relatia dintre auditori care erau alesi din
randul profesionistilor contabili sau juristi .
Obiectivul auditorilor era atestarea realitatii situatiilor financiare, cu scopul de a
evita erorile si frauda.
Incepand cu sec. XX auditul este realizat de profesionisti specializati in audit ,
alaturi de contabili. Lucrarile erau comandate de stat si de actionari.
Dupa anul 1970 obiectivele auditului sunt orientate spre atestarea controlului
intern, respectarea codului contabil si a normelor de audit. Faptele analizate, operatiunile
si documentele aveau ca scop formularea unor opinii care atestau imaginea fidela a
conturilor, respectarea normelor si protectia contra fraudelor.
Aria de aplicae :
Diversitatea activităţilor economico-financiare, dezvoltarea pieţelor de capital, a
instituţiilor bancare, etc. au condus la creşterea complexităţii lucrărilor contabile ce pot
atrage erori în prelucrarea datelor, interpretarea şi evaluarea lor cu consecinţe negative
asupra deciziilor utilizatorilor de informaţii contabile.
Susceptibilitatea realităţii informaţiei contabile cuprinse în situaţiile financiare
anuale poate fi dată şi de calităţile moral-profesionale ale producătorilor de informaţii .
Pronind de la faptul ca una din prioritatile Romaniei dupa aderare la UE o
reprezinta perfectionarea mediului de afaceri, in vederea accelerarii procesului de
atragere a investitorilor externi, sistemul contabil si de audit financiar reprezinta factorii
esentiali in acest demers.

Cap I. PARTICULARITĂŢILE AUDITULUI INTERN
ÎNTR-O INSTITUŢIE DE CREDIT
I.1 Principalele reglementări legale în domeniul auditului intern
Printre principalele reglementări legale în domeniul auditului intern se numără:

 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 75/1999 privind activitatea de audit
financiar, republicată;
 Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul
financiar preventiv, republicată 2003;
 Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern, cu modificările şi
completările ulterioare;
 Ordinul MFP nr. 880/2002 pentru aprobarea Codului privind conduita etică a
auditorului intern;
 Norme BNR nr. 17/2003 privind organizarea şi controlul intern al activităţii
institutiilor de credit şi administrarea riscurilor semnificative, precum şi
organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern a instituţiilor de credit.
 Ordonanţa Guvernului nr. 37 din 29 ianuarie 2004 pentru modificarea şi
completarea Legii 672/2002 peivind reglementările auditului intern;
 Hotărârea nr. 35/2004 a Consiliul Camerei Auditorilor Financiari din
România privind aprobarea asimilării Standardelor Internaţionale de Audit
Intern, ediţia 2004, elaborate şi publicate de Institutul Auditorilor Interni,
inclusiv a Cadrului General al Standardelor Internaţionale de Audit Intern.
I.2 Generalităţi privind auditul
Definiţii:
Auditul financiar reprezintă activitatea de examinare, în vederea exprimării de

către auditorii financiari, a unei opinii asupra situaţiilor financiare, în conformitate cu
standardele de audit, armonizate cu standardele internaţionale de audit şi adoptate de
Camera Auditorilor Financiari din România.
Auditorul financiar este persoana fizică/ juridică ce dobândeşte calitatea de
auditor.
Auditul intern reprezintă activitatea de examinare obiectivă a ansamblului
activităţilor entităţii economice în scopul furnizării unei evaluări independente a
managementului riscului, controlului şi proceselor de conducere a acestuia.
Obiectivele auditului intern
Obiectivele auditului intern sunt:

a) verificarea conformităţii activităţilor din entitatea economică auditată cu politicile,
programele şi managementul acesteia, în conformitate cu prevederile legale;
b) evaluarea gradului de adecvare şi aplicare a controalelor financiare şi nefinanciare
dispuse şi efectuate de către conducerea unităţii în scopul creşterii eficienţei activităţii
entităţii economice;

c) evaluarea gradului de adecvare a datelor/informaţiilor financiare şi nefinanciare

destinate conducerii pentru cunoaşterea realităţii din entitatea economică;
d) protejarea elementelor patrimoniale bilanţiere şi extrabilanţiere şi identificarea
metodelor de prevenire a fraudelor şi pierderilor de orice fel.
Obiectivul central al activităţii de autorizare, reglementare şi supraveghere

prudenţială a băncilor îl constituie realizarea stabilităţii şi viabilităţii întregului sistem
bancar prin stabilirea unor norme şi indicatori de prudenţă bancară şi urmărirea
respectării cu stricteţe a acestora, precum şi prin asigurarea eliminării din sistem a
băncilor neviabile. Prin urmare, rolul supravegherii prudenţiale a băncilor este acela de a
preveni riscul sistemic, avându-se însă în vedere respectarea autonomiei fiecărei bănci în
organizarea şi desfăşurarea activităţii sale pe baze concurenţiale.
Exercitarea independentă a profesiei de auditor financiar
Auditorul financiar poate exercita independent profesia de auditor financiar

numai dacă îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
a) este membru al Camerei, ca persoană activă;
b) îndeplineşte condiţiile stabilite prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a
Camerei.
O persoană nu poate exercita independent profesia de auditor financiar al unei
entităţi economice dacă este angajată a acesteia ori dacă are relaţii cu aceasta sau cu
orice persoană cu care entitatea economică respectivă are relaţii care conduc la situaţia
de incompatibilitate sau conflict de interese.
Prin incompatibilitate sau conflict de interese se înţeleg toate situaţiile care
conduc la ştirbirea cerinţei fundamentale de independenţă în exercitarea independentă a
profesiei de auditor financiar.
Dacă pe durata exercitării independente a profesiei de auditor financiar nu mai
sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea acesteia, auditorul financiar are obligaţia
să renunţe imediat la contractul său şi să notifice clientului încetarea acestuia, precum şi
motivul renunţării.
Auditul intern în sistemul bancar are la bază cinci principii fundamentale, şi anume:
 Permanenţa auditului intern
Auditul intern reprezintă o activitate cu caracter permanent. Conducătorii
instituţiilor de credit sunt responsabili pentru asigurarea unei activităţi de
audit intern adecvate, corespunzătoare dimensiunii şi naturii operaţiunilor lor.
 Independenţa auditului intern
Instituţiile de credit trebuie să asigure independenţa activităţii de audit intern
de activităţile auditate şi de activităţile zilnicee pe care le implică controlul
intern. Activitatea de audit intern este subordonată Consiliului de
Administraţie. Coordonatorul activităţii de audit intern trebuie să aibă
competenţa de a comunica, direct şi din proprie iniţiativă,cele constatate în
cadrul activităţii desfăşurate, Consiliului de Administraţie, Comitetului de
audit, precum şi auditorilor financiari ai instituţiilor de credit.
 Obiectivitatea şi imparţialitatea auditului intern
Auditorii interni trebuie să fie obiectivi şi imparşiali,astfel incât să fie evitat
orice conflict de interese. Orice situaţie prin care se prejudiciază
obiectivitatea şi imparţialitatea auditului intern, trebuie adusă imediat la
cunoştinţa conducerii instituţiei de credit. Persoanele care sunt soţi, rude sau

afini până la gradul al patrulea inclusiv, cu conducătorii unei instituţii de

credit nu pot fi auditori interni ai instituţiei de credit. Auditorii interni nu vor
putea audita activităţi sau funcţii desfăşurate şi, respective,deţinute decât
după trecerea unei perioade de cel puţin un an şi nu vor putea fi angrenaţi în
operaţiuni ale instituţiilor de credit ori în proiectarea sau implementarea
oricăror procedure de control.
La cererea conducătorilor instituţiei de credit, auditorul intern poate să
exprime opinii legate de modul în care principiile de control intern sunt
respectate în unele situaţii specific. Fără a prejudicial obiectivitatea şi
imparţialitatea auditului intern, auditorii interni vor putea acorda consultanţă
asupra unor operaţiuni pentru care au avut anterior responsabilităţi.
 Integritatea şi competenţa profesională
Auditorii interni trebuie să fie corecşi, oneşti şi incoruptibili, să respecte
prevederile legale şi ale Codului privind Conduita etică în activitatea de audit intern.
Instituţiile de credit trebuie să se asigure că auditorii interni sunt incoruptibili din punct
de vedere profesional; la evaluarea competenţei profesionale a acestora trebuie avută în
vedere complexitatea activităţilor instituţiei de credit ce fac obiectul auditului intern, iar
aceştia răspund din punct de vedere profesional obiectivelor prevăzute de statutul
auditului intern.
Pentru a nu fi afectată capacitatea de evaluare critică a auditorilor interni, ca
urmare a rutinei şi executării permanente a aceloraşi sarcini, instituţiile de credit trebuie
să asigure, în măsura posibilităţilor, rotirea acestora, cu condiţia respectării principiului
obiectivităţii şi imparţialităţii.
Instituţiile de credit trebuie să se asigure că, pe ansamblu, auditorii interni
răspund din punct de vedere profesional obiectivelor prevăzute de statutul auditului
intern.
 Confidenţialitatea
Auditorii interni trebuie să fie prudenţi în utilizarea informaţiilor colectate şi
să asigure protejarea acestor informaţii, totodată, nu vor utiliza informaţiile
colectate pentru obţinerea unor avantaje personale. Auditorii interni nu vor
utiliza informaţiile colectate în detrimentul obiectivelor stabilite la nivel
central.
Externalizarea activităţii de audit intern

Potrivit cadrului legal aplicabil în domeniul auditului intern al instituţiilor de
credit, respectiv, Normele BNR nr. 17/2003 privind organizarea şi controlul intern al
activităţii instituţiilor de credit şi administrarea riscurilor semnificative, precum şi
organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern a instituţiilor de credit, Consiliul de
administraţie al instituţiilor de credit, cu avizul comitetului de audit, poate lua decizia
externalizării totale sau parţiale a activităţii de audit intern. Pentru luarea deciziei privind
externalizarea activităţii de audit intern se va ţine cont de următoarea precizare:
“Instituţiile de credit nu pot externaliza următoarele activităţi: (…) activitatea de
audit intern, în condiţiile în care furnizorul extern de servicii în domeniul auditului intern
are şi calitatea de auditor financiar al instituţiei de credit în cauză; (…)”
Instituţiile de credit pot externaliza activitatea de audit intern numai unui auditor
financiar specializat în auditarea respectivei categorii de instituţii de credit.
Principiile fundamentale ale auditului intern rămân aplicabile şi în cazul externalizării
acestei activităţi.

Etapele auditului intern

Obiectivul principal al auditului performanţei este de a oferi informaţii şi
recomandări referitoare la modul în care entitatea auditată a folosit şi justificat banii
publici, precum şi cu privire la raportul dintre banii alocaţi şi rezultatele obţinute. La
realizarea auditului intern trebuie avute în vedere obiectivele specifice cuprinse în
Programul de control financiar şi audit al Curţii de Conturi a României 1.
Rolul auditorului este de a aprecia activitatea în mod independent şi obiectiv,

raportându-se la cerinţe deja instituite (o practică bună, cote de nivel existente, până în ce
moment entitatea auditată operează cu economicitate, eficacitate şi eficienţă). Elementele
de audit ale performanţei prezentate în continuare ţin seama de următoarele obiective
specifice :
 analiza managementului asupra modului de îndeplinire a obiectivelor
stabilite prin actele normative;
 analiza economicităţii, eficienţei şi eficacităţii utilizării resurselor
umane, material şi financiare, corespunzător obiectivelor programului ce
urmează a fi verificat.
Tehnicile ce trebuie utilizate sunt : interviurile, chestionarele, observaţia,

examinarea documentelor, analiza deciziilor managerial, analiza activităţii desfăşurate şi
a rezultatelor obţinute de entitatea auditată.
Desfăşurarea activităţii de audit intern presupune parcurgerea unor etape,
difrenţiate în funcţie de obiectivul urmărit, astfel:
1. Pentru desfăşurarea angajamentelor de audit, se vor parcurge cel putin următoarele
etape:
 planificarea activităţii de audit intern;
 examinarea şi evaluarea informaţiilor avute la dispoziţie;
 comunicarea rezultatelor;
 monitorizarea implementării recomandărilor date.
2. Pentru desfăşurarea unui angajament de consultanţă, se vor parcurge cel putin
următoarele etape:
 planificarea unor întâlniri cu beneficiarul serviciului de consultanţă -
reprezentantul compartimentului/sediului secundar al instituţiei de credit,
pentru evaluarea naturii şi întinderii serviciului ce va fi furnizat;
 confirmarea faptului că beneficiarul serviciului înţelege şi este de acord cu
tipul de consultanţă prevăzut de statutul auditului intern;
 evaluarea angajamentului de consultanţă sub raportul compatibilităţii cu
planul de audit;
 stabilirea printr-un acord a condiţiilor şi cerinţelor generale, precum şi a altor
factori importanţi ai unui angajament oficial de consultanţă;
 comunicarea rezultatelor;
 monitorizarea implementării recomandărilor date.
I.3 Auditul principalelor activităşi bancare
1
Curtea de Conturi decide în mod autonom asupra programului său de activitate, desfăşurându-
şi activitatea în baza „Programului anual de activitate”. Planificarea activităţii de control şi audit public
extern se realizează pe două niveluri, multianual (3 ani) şi anual. www.curteadeconturi.ro.

I.3.1. Auditul situaţiilor financiare

La întocmirea unui plan general pentru auditul situaţiilor financiare ale unei bănci,
auditorul trebuie să acorde o atenţie deosebită următoarelor aspecte:
 complexitatea tranzacţiilor derulate de bancă şi documentaţia aferentă acestora;
 măsura în care oricare dintre activtăţile de bază sunt furnizate de firme
prestatoare de servicii;
 datoriile contingente şi elementele extrabilanţiere;
 considerente legate de reglementare;
 dimensiunea sistemelor IT şi a altor sisteme folosite de bancă;
 evaluările preconizate ale riscului inerent şi riscului de control;
 activitatea de audit intern;
 evaluarea riscului de audit;
 evaluarea pragului de semnificaţie;
 declaraţiile conducerii;
 implicarea altor auditori;
 dispersia geografică a operaţiunilor băncii ţi coordonarea activităţilor între
diferite echipe de audit;
 existenţa unor tranzacţii cu părţile afiliate;
 considerente ce ţin de continuitatea activităţii.
Auditarea situaţiilor financiare vizează exprimarea unei opinii a auditorului
independent cu privire la măsura în care aceste situaţii redau imaginea fidelă a poziţiei
financiare, a rezultatelor expolatării şi a fluxurilor de trezorerie, în conformitate cu
principiile contabile acceptate.
Pornind de la scopul autitării situaţiilor financiare, şi ţinând cont de
principalele operaţiuni efectuate de către băncile comerciale, principalele situaţii
financiare într-o instituţie de credit, în baza cărora auditorul poate obţine informaţii,
sunt:
a) Situaţia Soldurilor la alte Bănci:
 permite verificarea confirmărilor de sold venite de la terţi;
 se verifică dacă soldurile la alte bănci sunt expresia unor tranzacţii
comerciale de bună credinţă (bona fide) sau dacă orice variaţie semnificativă faţă de
nivele normale sau preconizate reflectă tranzacţiile încheiate în principal pentru a forma
o impresie denaturată asupra poziţiei financiare a băncii sau pentru a îmbunătăţi
indicatorii de lichiditate şi ratele activelor (“cosmetizarea” acestora). Dacă se constată o
“cosmetizare”, care denaturează imaginea fidelă a situaţiilor financiare, auditorul va
solicita conducerii ajustarea soldurilor prezentate în situaţiile financiare sau prezentarea
unor informaţii suplimentare.
În cazul în care conducerea nu poate face acest lucru, auditorul ia în considerare
modificarea raportului de audit.
b) Situaţia Instrumentelor pe Piaţa Monetară:

 permite reconcilierea sumelor confirmate de băncile custode externe cu
înregistrările contabile;
 permite verificarea existenţei sarcinilor asupra titlului instrumentelor;
 permite auditorului testarea existenţei acordurilor de vânzare şi de răscumpărare
la termen, în vederea depistării unor datorii şi pierderi neînregistrate;
 pe baza ei, se verifică dacă:
 relaţia dintre tipurile de titluri deţinute şi venitul aferent este una
rezonabilă;

 toate câştigurile şi pierderile semnificative din vânzări şi reevaluări au

fost raportate în conformitate cu cadrul de raportare financiară.
c) Situatia Titlurilor Deţinute în Scopul Tranzacţionării:

 permite reconcilierea sumelor confirmate de băncile custode externe cu
înregistrările contabile;
 permite verificarea existenţei sarcinilor asupra titlului instrumentelor;
 permite auditorului testarea existenţei acordurilor de vânzare şi de recumpărare la
termen în vederea depistării unor datorii şi pierderi neînregistrate;
În funcţie de scopul pentru care sunt deţinute titlurile de valoare, raportarile
financiare pot avea diferite baze de evaluare pentru acestea, respectiv:
 pentru tranzacţionare, titlurile pot fi înregistrate la valoarea de piaţă;
 ca investiţii de portofoliu titlurile pot fi înregistrate la costul istoric,
 pentru scopuri de acoperire împotriva riscurilor, titlurile pot fi
înregistrate pe acelaşi principiu ca şi activele de bază pe care le acoperă.
Intenţiile conducerii determină dacă un anumit titlu este deţinut pentru un scop
dat şi astfel, determină baza de evaluare ce va fi folosită. Dacă intenţiile conducerii se
schimbă, se modifică şi baza de evaluare.
Posibilitatea de modificare a clasificării unui activ poate crea premisele unei
raportari financiare frauduloase (fie prin recunoaşterea unui profit inexistent, fie prin
evitarea recunoaşterii unei pierderi).
 pe baza acestei situaţii, se verifică dacă:
rezonabilă;
 toate câştigurile şi pierderile semnificative din vânzări şi reevaluări au fost
raportate în conformitate cu cadrul de raportare financiară.
d) Situaţia Altor Active Financiare

(Acele elemente care presupun investiţii curente de fonduri, de exemplu, pachete
de credite cumpărate în vederea revânzării, achiziţii de active titlurizate)
 ofera informaţii cu privire la activele financiare deţinute, permiţând astfel
auditorului să examineze documentaţia de bază care susţine cumpărarea acestor active,
pentru a stabili dacă toate drepturile şi obligaţiile au fost corect contabilizate. În lipsa
unor pieţe pentru astfel de active, este dificil de obţinut o dovadă independentă a valorii
acestora.
e) Situaţia Investiţiilor de Portofoliu

Auditul investiţiilor de portofoliu ale unei bănci are unele aspecte speciale, care
pun anumite probleme în ceea ce priveşte operaţiunile bancare.
Auditorul ia în considerare valoarea activelor care susţin valoarea titlului, în
special pentru acele titluri care nu sunt uşor tranzacţionabile.
a. pe baza acestei situatii, se verifică dacă:
rezonabilă;
 toate câştigurile şi pierderile semnificative din vânzări şi reevaluări au
fost raportate în conformitate cu cadrul de raportare financiară.
f) Situaţia Investiţiilor în Filiale/Sucursale şi Entităţi Asociate

Auditul investiţiilor unei bănci în filiale/sucursale şi entităţi asociateare unele
aspecte speciale, care pun anumite probleme în ceea ce priveşte operaţiunile bancare.

Auditorul ia în considerare implicaţiile oricărei cerinţe legale sau practice ca

banca să furnizeze suport financiar viitor pentru asigurarea menţinerii operaţiunilor
filialelor/sucursalelor şi companiilor asociate.
Auditorul are în vedere dacă obligaţiile financiare aferente sunt înregistrate ca
datorii ale băncii.
Auditorul apreciază dacă s-au efectuat ajustări corespunzătoare în situaţiile în
care politicile contabile ale filialelor/sucursalelor/companiilor, contabilizate pe baza
punerii în echivalenţă sau consolidate, nu sunt conforme cu politicile contabile ale
băncii.
g) Situaţia Împrumuturilor
Permite urmărirea unor aspecte legate de activitatea de creditare a băncii,
printre care:
- calitatea portofoliului de credite;
- gradul de adecvare a provizioanelor pentru pierderi aferente creditelor;
- confirmările externe cu privire la existenţa împrumuturilor.
Pentru stabilirea naturii, întinderii şi duratei activităţii ce trebuie desfăşurate,
trebuie luaţi în considerare următorii factori:
- sistemul propriu băncii de clasificare a calităţii împrumuturilor oferă un grad
rezonabil de încredere;
- documentaţia prezentată este corect finalizată;
- procedurile interne de revizuire a împrumuturilor.
Dată fiind importanţa creditării externe, auditorul examinează, de asemenea:
- informaţiile pe baza cărora banca evaluează şi monitorizează riscul de ţară şi
criteriile folosite în acest scop;
- dacă, şi de către cine sunt stabilite limitele de credit pentru fiecare ţară, care sunt
acestea şi măsura în care acestea au fost atinse.
La alcătuirea portofoliului de împrumuturi, se va acorda o atenţie sporită pentru:

- concentrarea împrumuturilor către:
 debitori şi alte părţi legate de aceştia;
 sectoare comerciale şi industriale;
 anumite zone geografice;
 anumite ţări;
- mărimea expunerilor pe creditele particulare (ponderea împrumuturilor de mică
valoare in împrumuturile de mare valoare);
- tendinţele volumului împrumuturilor pe categorii importante, mai ales
categoriile care prezintă o creştere rapidă sau sunt necorespunzătoare, neangajate şi
restructurate;
- împrumuturile acordate părţilor afiliate (persoanelor aflate în relaţii speciale cu
banca);
- împrumuturile identificate ca fiind potenţial neperformante, acordând atenţie
deosebită:
 experienţelor anterioare privind pierderea şi recuperarea, inclusiv
volumul şi durata provizioanelor constituite, precum şi a cheltuielilor
inregistrate cu acestea;
 rezultatelor examinărilor efectuate de organele de supraveghere.
- condiţiile economice şi de mediu locale, naţionale şi internaţionale, inclusiv
eventualele restricţiile privind transferurile de valută, care pot afecta rambursarea
împrumuturilor de către debitori.

Pe lângă împrumuturile neperformante identificate de conducere şi, acolo unde

este cazul, de organele de supraveghere bancară, auditorul ia în considerare sursele
suplimentare de informaţii pentru a descoperi acele împrumuturi care nu au putut fi
astfel identificate, pintre care:
- situatii diverse, generate intern (de exemplu, împrumuturi trecute pe liste de
„urmărire”, împrumuturi nerambursate la timp, împrumuturi neangajate,
împrumuturi pe clasificări de risc, împrumuturi acordate personalului (inclusiv
directorilor şi funcţionarilor), împrumuturi care au depăşit limitele aprobate
etc.;
- experienţele istorice privind pierderile, pe tipuri de împrumuturi;
- diferite fişiere ale împrumuturilor pentru care lipsesc informaţii curente
referitoare la debitori, garanţii etc.
h) Situatia Conturilor Deponenţilor

a) Depozite ale clientilor
 se evaluează sistemul de control intern asupra conturilor deponenţilor;
 se determină dacă obligaţiile aferente depozitelor sunt clasificate în
conformitate cu normele de reglementare şi cu principiile contabile;
 se evidenţiază situaţiile în care banca prezintă un risc datorat dependenţei
economice faţă de un număr redus de deponenţi importanţi sau când
există o concentrare excesivă a depozitelor scadente la un anumit
moment.
b) Sume aflate în tranzit
Se verifică dacă:
- sunt eliminate sumele aflate în tranzit între sucursale, între bancă şi
filialele/sucursalele sale consolidate şi între bancă şi partenerii acesteia;
- elementele de reconciliere au fost abordate şi contabilizate corespunzător.
i) Situaţia Contului de Capital şi Rezerve

Evidenţierea capitalului şi rezervelor băncii are o importanţă deosebită în
procesul de monitorizare a nivelului de activitate al băncii şi de determinare a amplorii
operaţiunilor efectuate de aceasta.
Schimbări minore în ce priveşte capitalul sau rezervele pot avea un impact mare
asupra capacităţii băncii de a funcţiona în continuare, în special dacă se află în
proximitatea nivelului minim permis al indicatorilor de capital.
În astfel de circumstanţe, există presiuni mai mari asupra conducerii de a se
angaja în raportări financiare frauduloase prin clasificarea greşită a activelor şi
datoriilor, sau prin descrierea acestora ca fiind mai puţin riscante decât sunt în realitate.
Se urmăreşte dacă, potrivit scopurilor de reglementare:
- capitalul şi rezervele sunt adecvate;
- informaţiile prezentate au fost luate corect în calcul şi dacă acestea sunt
corespunzătoare şi conforme cu cadrul de raportare financiară aplicabil;
- reglementările aplicabile prevăd restricţii asupra repartizării profiturilor
reportate, auditorul are în vedere prezentarea adecvată a restricţiilor
respective;
- cerinţele cadrului de raportare financiară aplicabil, cu privire la prezentarea
rezervelor ascunse, au fost respectate.
j) Situaţia Provizioanelor, Activelor şi Datoriilor Contingente

(în afara instrumentelor derivate şi instrumentelor financiare extrabilanţiere –

angajamente de creditare de fonduri şi garantare a rambursării fondurilor de către
clienţi pentru terţi etc.)
Tinand cont de faptul că, multe active şi datorii contingente sunt înregistrate
fără a exista o datorie sau activ corespondent, se au în vedere aspecte de natura
celor prezentate în continuare:
 identificarea activităţilor care au potenţialul de a genera active sau datorii
contingente (de exemplu, titlurizările);
 dacă sistemul de control intern al băncii este adecvat pentru a da asigurări că
activele sau datoriile contingente decurgând din astfel de activităţi sunt
identificate şi înregistrate corespunzător, cu păstrarea dovezii privind acordul
clientului cu privire la termenii şi condiţiile aferente;
 dacă cifrele privind activele şi datoriile contingente, de la finele perioadei, sunt
rezonabile potrivit experienţei şi cunoştinţelor deţinute despre activităţile din
anul curent;
 dacă activele sau datoriile au fost titlurizate sau se încadrează altfel, pentru un
tratament contabil care conduce la eliminarea lor din bilanţul băncii, se are în
vedere dacă tratamentul contabil este adecvat şi dacă au fost constituite
provizioane corespunzătoare.
k) Situaţia Instrumentelor Derivate şi a Instrumentelor Financiare

Extrabilanţiere
(De exemplu, contracte de schimb valutar, operaţiuni swap pe rata dobânzii

şi swap valutar, futures, opţiuni şi contracte cu rata la termen)
 Se examinează documentaţia care stă la baza acestor tranzacţii pentru a
stabili dacă au fost contabilizate corespunzător toate drepturile şi
obligaţiile.
 Se verifică existenţa confirmărilor din partea terţilor asupra soldurilor
înregistrate.
Instrumentele derivate şi financiare extrabilanţiere sunt de regulă evaluate la
valoarea de piaţă sau justă, cu excepţia că, în baza anumitor cadre de raportare
financiară, instrumentele de acoperire a riscului sunt evaluate pe aceeaşi bază ca şi
elementul de bază al cărui risc este acoperit.
Înregistrarea bilanţieră a instrumentelor financiare depinde de cadrul aplicabil
de raportare financiară, potrivit acestuia putând să se solicite evaluarea instrumentelor
financiare la cost.
Se iau în considerare aspecte precum:
- adecvarea cursurilor de schimb, a ratelor de dobândă sau a altor rate de
piaţă de bază, utilizate la data situaţiilor financiare, în vederea calculării
câştigurilor şi pierderilor nerealizate;
- adecvarea modelelor de evaluare şi a ipotezelor utilizate pentru a determina
valoarea justă a instrumentelor financiare existente la data întocmirii situaţiilor
financiare;
- adecvarea politicilor contabile utilizate având în vedere principiile contabile, în
special cu privire la distincţia dintre profiturile şi pierderile realizate şi cele
nerealizate.
Se ia în considerare scopul pentru care a fost încheiată tranzacţia ce a dat naştere
instrumentului.
l) Situaţia Veniturilor din Dobânzi şi a Cheltuielilor cu Dobânzi

De regulă, veniturile şi cheltuielile cu dobânda sunt două dintre principalele

elemente ale contului de profit şi pierdere al unei bănci (Anexa nr. 1 - Schema nr. 2).
Se vor avea în vedere următoarele aspecte:
 existenţa unor proceduri satisfăcătoare pentru contabilizarea corespunzătoare
a veniturilor realizate şi a cheltuielilor angajate (cumulate) la finele anului;
 evaluarea adecvării sistemului control intern aferent;
 verificarea caracterului rezonabil al sumelor raportate, prin metode ce
vizează compararea randamentelor dobânzii raportate în termeni procentuali:
 cu ratele de piaţă;
 cu ratele băncii centrale;
 cu ratele date publicităţii (pe tipuri: activ/credite sau pasiv/depozit);
 între portofolii.
 verificarea conformităţii recunoaşterii veniturilor din creditele
neperformante cu politica băncii, precum şi cu cerinţele cadrului aplicabil de
raportare financiară.
m) Situaţia Provizioanelor pentru Pierderi din Credite

Există două forme de provizioane:
1) provizioane specifice cu privire la pierderile identificate la creditele
individuale;
2) provizioane generale care acoperă pierderi care sunt considerate că
există, dar nu au fost identificate expres.
Se evaluează adecvarea provizioanelor specifice şi generale astfel încăt acestea
să poată absorbi pierderile estimate din credite, asociate portofoliului de credite.
n) Situaţia Veniturilor din Comisioane şi Speze

 Se verifică dacă valoarea înregistrată este completă, respectiv, dacă toate
elementele individuale au fost înregistrate.
 Se au în vedere următoarele aspecte:
- dacă veniturile se referă la perioada acoperită de situaţiile financiare, iar
sumele referitoare la perioade ulterioare au fost amânate;
- dacă veniturile sunt încasabile;
- dacă veniturile sunt contabilizate în conformitate cu cadrul de raportare
financiară aplicabil.
o) Situaţia Provizioanelor pentru Impozitul pe Profit

În funcţie de reglementarile fiscale speciale aplicabile băncilor în cadrul
jurisdicţiei în care este situată banca asupra căreia se face raportarea, se constituie
provizioane pentru impozitul pe profit.
p) Situaţia Tranzacţiilor Părţilor Afiliate

Raportările financiare cer evidenţierea părţilor afiliate (persoane aflate in relatii
speciale cu banca) şi a tranzacţiilor derulate cu acestea.
Tranzacţiile cu părţile afiliate pot apărea în cursul desfăşurării normale a
activităţii băncii. Astfel, banca poate acorda credite salariaţilor săi sau membrilor din
Consiliul de administraţie sau entităţilor care sunt proprietatea sau sunt controlate de
salariaţii săi sau administratori.
Alte tranzacţii cu părţile afiliate care pot apărea în cursul desfăşurării normale a
activităţii băncii includ depozitele şi alte tranzacţii cu administratorii, salariaţii sau
entităţile afiliate.

q) Situaţia Notelor la Situaţiile Financiare

(Inclusiv, unde este cazul, o declaraţie privind politicile contabile)
Auditorul stabileşte dacă notele la situaţiile financiare ale băncii sunt în
concordanţă cu cadrul aplicabil de raportare financiară.
I.3.2. Riscul operaţional. Fraudele

Riscul operaţional este definit, prin reglementările legale în vigoare, drept riscul
înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, care este determinat de
factori interni (derularea neadecvată a unor activităţi interne, existenţa unui personal sau
a unor sisteme necorespunzătoare etc.) sau de factori externi (condiţii economice,
schimbări în mediul bancar, progrese tehnologice etc.).
Potrivit reglementărilor legale în vigoare, instituţiile de credit trebuie să definească
riscul operaţional pentru necesităţi interne şi trebuie să deţină politici privind
administrarea riscului operaţional, care vor lua în considerare cel puţin următoarele
tipuri de evenimente generatoare ale unui asfel de risc:
 frauda internă (de exemplu: raportarea cu rea-credinţă a poziţiilor, furtul,
încheierea de către salariaţi de tranzacţţii în cont propriu);
 frauda externă (de exemplu: tâlhăria, falsificarea, spargerea unor coduri aferente
sistemelor informatice);
 condiţiile aferente efectuării angajărilor de personal şi siguranţa locului de muncă
(de exemplu: cererile compensatorii ale personalului, nerespectarea normelor de
protecţie a muncii, promovarea unor practice discriminatorii);
 practice defectuoase legate de clientelă, produse şi activităţi (de exemplu:
utilizarea necorespunzătoare a informaţiilor confidenţiale deţinute în legătură cu
clientele, spălarea banilor, vânzarea unor produse neautorizate, folosirea greţită
de către clienţi a produselor şi serviciilor aferente sistemului “electronic
banking”);
 punerea în pericol a activelor corporale (de exemplu: acte de terorism sau
vandalism, incendii, cutremure);
 întreruperea activităţii şi funcţionarea defectuoasă a sistemelor (de exemplu:
defecţiuni ale componentelor hardware şi software, probleme legate de
telecomunicaţii, proiectarea, implementarea şi întreţinerea defectuoasă a
sistemului “electronic banking”);
 tratamentul aplicat clienţilor şi contrapartidelor comerciale, precum şi procesarea
defectuoasă a datelor legate de aceştia (de exemplu: înregistrarea eronată a
datelor de intrare, administrarea defectuoasă a garanţiilor reale, documentaţia
legală incompletă, accesul neautorizat la conturile clienţilor, litigii);
 securitatea sistemului “electronic banking” (de exemplu: angajamente ale
instituţiei de credit rezultate în mod fraudulos prin contrafacerea monedei
electronice sau înregistrarea unor pierderi ori a unor angajamente suplimentare de
către clienţi în cazul unui acces defectuos în cadrul sistemului).
Pentru identificarea şi evaluarea riscului operaţional, instituţiile de credit
trebuie să ia unele măsuri, printre care:
 evaluarea operaţiunilor şi activităţilor în vederea determinării celor vulnerabile la
riscul operaţional;
 stabilirea unor indicatori cu ajutorul cărora să poată fi determinată poziţia
instituţiei de credit afectată de riscul operaţional (de exemplu: număr de tranzacţii
nefinalizate, frecvenţa şi/sau gravitatea erorilor şi omisiunilor, rata de fluctuaţie a
personalului, creşterea rapidă a activităţii), precum şi a unor limite aferente
acestora;

 evaluarea permanentă a expunerilor la riscul operaţional (de exemplu: analiza

unor scenarii diferite pe baza datelor istorice legate de înregistrarea de pierderi).
Băncile trebuie să aibă sisteme şi capacitate operaţională adecvată activităţilor cu
instrumente financiare derivate pe care acestea le desfăşoară.
Pentru administrarea riscului operaţional, instituţiile de credit trebuie să dispună de

următoarele proceduri:
 proceduri de evaluare;
 proceduri de monitorizare;
 proceduri de reducere a riscului fie pe plan intern, prin corectarea la timp a
erorilor constatate şi prin introducerea unor tehnologii adecvate de procesare şi
asigurare a securităţii informaţiilor, fie prin transferul riscului către alte domenii
de activitate (de exemplu asigurări împotriva unor evenimente).
Fraudele
Auditorul intern trebuie să dispună de suficiente noţiuni şi cunoştinţe, pentru a
putea fi în măsură să identifice indiciile fraudelor, fără a deţine pregătirea şi experienţa
unei persone specializate în detectarea şi investigarea fraudelor.
Fraudele se referă la nereguli şi acte ilegale caracterizate prin inducerea intenţionată
în eroare.
Fraudele comise de angajaţi includ, fără a fi limitative, aspect de natura celor
menţionate mai jos:
 întocmirea de facturi frauduloase;
 utilizarea neautorizată a activelor;
 vânzarea neautorizată a activelor;
 stabilirea unor preţuri neautorizate;
 sustrageri de stocuri sau de numerar;
 declararea unor ore suplimentare nejustificate;
 înregistrarea unor cheltuieli care nu se asociază operaţiunilor instituţiei de credit.
Un pas premergător detectării fraudelor îl constituie semnalele de alarmă. În
categoria semnalelor de alarmă pot fi incluse, fără a fi limitative, următoarele indicii:
 erori frecvente;
 lipsa de documentaţie;
 forme neobişnuite de documentare;;
 diferenţe în ceea ce priveşte rezultatele;
 reacţii negative la întrebările auditorului;
 aceleaşi semnături pe scrisorile de aprobare;
 refuzul de a furniza documente şi informaţii;
 încercarea de a influenţa procedurile de audit;
 aceleaşi adrese ale unor clienţi şi furnizori diferiţi;
 utilizarea unor copii sau a unor documente în facsimile;
 încercarea de a limita accesul la angajaţi şi la documentaţie.
În cadrul angajamentelor de audit, responsabilităţile de audit intern constau în:
 acumularea de cunoştinţe şi atingerea unui nivel de percepţie sufucient
identificării indiciilor de fraudă;
 acordarea unei atenţii deosebite deficienţelor controalelor ce ar putea
permite apariţia unor fraude;
 evaluarea indiciilor de fraudă şi stabilirea măsurilor necesare, inclusiv
necesitatea efectuării unor investigaţii;
 notificarea autorităţilor relevante din cadrul organizaţiei cu privire la
indicii de fraudă identificaţi.

Auditorii interni implicaţi în investigarea unor fraude, vor întreprinde unele

demersuri specifice acţiunii respective, printre care:
 evaluarea nivelului probabil şi extinderea complicităţii în ceea ce priveşte
frauda la nivelul organizaţiei;
 determinarea competenţelor necesare efectuării investigaţiilor;
 conceperea unor proceduri de identificare a persoanelor implicate, de
evaluare a gradului de extindere a fraudei, a tehnicilor utilizate şi a
cauzelor ce au condus la producerea evenimentului;
 coordonarea activităţilor împreună cu membrii conducerii, consilierii
juridici şi alţi specialişti;
 verificarea drepturilor persoanelor suspectate de fraudă.
Orice incident semnificativ din perspectiva unei posibile fraude va fi raportat, de
către coordonatorul activităţii de audit intern, Consiliului de Administraţţie.
1.3.3 Riscul de credit

Activitatea de creditare implică un risc, prin însăşi elementele de anticipare pe care
se bazează decizia de creditare, pentru banca fiind de maximă importanţă cunoaşterea
acestui risc, evaluarea sa cât mai aproape de realitate şi acceptarea lui in cunoştinţă de
cauză.
Riscul de credit reprezintă o componentă fundamentală a riscului bancar, a cărui
gestiune este reglementată unitar, pe baza Legii bancare nr. 58/ 1998, a normelor emise
de Banca Naţională a României, precum şi la nivelul fiecărei societăţi bancare, in parte,
conform reglementărilor şi procedurilor proprii de management al riscurilor.
Riscul de credit este definit, potrivit reglementărilor legale în vigoare, drept riscul
înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii
de către contrapartidă a obligaţiilor contractuale.
În domeniul gestiunii riscului de credit, strategia instituţiilor de credit trebuie să
includă cel puţin următoarele aspecte:
 categoriile de credit pe care doreşte sa le promoveze, tipul expunerii, sectorul
economic, forma de proprietate, categoria contrapartidei, rezidenţa, aria
geografică, moneda, durata iniţială şi profitabilitatea estimată;
 identificarea pieţelor pe care doresc să acţioneze şi determinarea caracteristicilor
portofoliului de credite (inclusiv gradul de diversificare şi gradul de
concentrare).
Politicile şi procedurile instituţiilor de credit privind riscul de credit trebuie să se
refere la toate activităţile acestora şi trebuie să aibă în vedere atât creditele la nivel
individual, cât şi întregul portofoliu.
Politicile şi procedurile trebuie stabilite şi implementate de către instituţiile de
credit astfel încât să se asigure următoarele:
 menţinerea unor standarde sănătoase de creditare;
 monitorizarea şi controlul riscului de credit;
 evaluarea corespunzătoare a noilor oportunităţi de afaceri;
 identificarea şi administrarea creditelor neperformante.
Politicile instituţiilor de credit vor stabili cadrul de desfăşurare a activităţii de
creditare şi se vor referi inclusiv la următoarele:
 contrapartidele eligibile şi condiţiile ce trebuie îndeplinite de către acestea
pentru a putea intra în relaţie de afaceri cu instituţia de credit;
 garanţiile acceptabile de către instituţia de credit.
În vederea prevenirii intrării în relaţii de afaceri cu persoane implicate în activităţi
frauduloase şi alte activităţi de natura infracţională, instituţiile de credit trebuie să aibă în
funcţiune politici stricte care să includă cel puţin:

 solicitarea de referinţe şi informaţii de la persoane autorizate

 consultarea informaţiilor puse la dispoziţia instituţiilor de credit de structuri,
constituite sub forma Centralei Riscurilor Bancare sau sub forma unor entităţi cu
activitate similară, organizate în condiţiile legii, având drept scop colectarea şi
furnizarea de informaţii privind situaţia contrapartidei în calitatea sa de beneficiar
de credite ori alte informaţii de natură financiară;
 cunoaşterea structurii participanţilor la capitalul societăţii, precum şi a
persoanelor responsabile de administrarea acesteia, în cazul clienţilor persoane
juridice, verificarea referinţelor şi a situaţiei financiare personale a
administratorilor şi asociaţilor.
Instituţiile de credit trebuie să evalueze riscul de credit aferent tuturor activităţilor ce
sunt afectate de acest risc, indiferent dacă rezultatele respectivelor activităţi sunt
reflectate în bilanţ sau în afara bilanţului.
La evaluarea riscului de credit instituţiile de credit trebuie să ia în considerare cel
puţin:
 performanţa financiară curentă şi previzionată a contrapartidelor;
 concentrarea expunerilor faţă de contrapartide, pieţele în care acestea operează,
sectoarele economice şi ţările unde sunt stabilite;
 capacitatea de punere în aplicare, din punct de vedere legal, a angajamentelor
contractuale;
 capacitatea şi posibilitatea de a executa garanţiile, în condiţiile pieţei;
 angajamentele contractuale cu persoanele aflate în relaţii speciale cu instituţiile
de credit, personalul propriu, precum şi familia acestuia.
În ceea ce priveşte cadrul contractual, instituţiile de credit trebuie să aibă în
vedere cel puţin următoarele:
 natura specifică a creditului;
 c1auzele contractuale aferente creditului;
 profilul expunerii până la scadenţă prin prisma evoluţiilor potenţiale ale
pieţei;
 existenţa garanţiilor reale sau personale;
 probabilitatea nerespectării obligaţiilor contractuale, stabilite pe baza unui
sistem intern de rating.
În activitatea de creditare, instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere cel
puţin următoarele :
 destinaţia creditului şi sursa de rambursare a acestuia;
 profilul de risc curent al contrapartidei şi garanţiile prezentate, precum şi
senzitivitatea garanţiilor la evoluţiile economice şi cele ale pieţei;
 istoricul serviciului datoriei aferent contrapartidei şi capacitatea curentă şi
viitoare de rambursare a acesteia., bazată pe evoluţiile financiare istorice şi
proiecţiile viitoarelor fluxuri de numerar;
 experienţa în activitatea contrapartidei şi sectorul economic în care aceasta îşi
desfăşoară activitatea, precum şi poziţia sa în cadrul acestui sector, în cazul
creditelor comerciale;
 termenii şi condiţiile propuse în contractul de creditare, inclusiv c1auzele
destinate să limiteze modificările în profilul de risc viitor al contrapartidei;
 capacitatea instituţiilor de credit de executare şi valorificare a garanţiilor, dacă
este cazul, într-un termen cât mai scurt.
Creditele care depăşesc un anumit procent din fondurile proprii ale instituţiilor de
credit şi/sau care presupun un risc de credit ridicat ori cele care nu se înscriu în politica
de creditare trebuie să fie aprobate la nivelul Consiliului de Administraţie.

Instituţiile de credit trebuie să dispună de proceduri de identificare şi înregistrare a

expunerilor mari şi a modificărilor care pot interveni asupra lor, precum şi de mecanisme
de monitorizare a acestor expuneri în funcţie de politica în materie de expuneri.
La aprobarea pentru prima dată a contrapartidelor, instituţiile de credit trebuie să ia
în considerare integritatea şi reputaţia acestora, precum şi capacitatea lor juridică de aţi
asuma obligaţii.
Refinanţarea creditelor nu va conduce la încadrarea acestora într-o categorie de
clasificare superioară. Clasificarea creditelor reeşalonate se va efectua în condiţii mai
stricte decât cele asociate situaţiei iniţiale a respectivelor credite.
Instituţiile de credit trebuie să dispună de proceduri pentru evaluarea continuă a
garanţiilor reale. În ceea ce priveşte garanţiile personale, trebuie evaluată capacitatea
garanţilor de aşi asuma obligaţii. De asemenea, trebuie să aibă proceduri de stabilire,
într-o manieră consecventă, de la o perioadă la alta, a provizioanelor specifice şi a
provizioanelor generale pentru riscul de credit şi trebuie să dispună de suficiente fonduri
proprii pentru a înregistra un nivel de solvabilitate corespunzător.
Instituţiile de credit trebuie să stabilească limite privind expunerile la riscul de credit
şi să monitorizeze respectarea acestora. Limitele de expunere trebuie stabilite în legătură
cu orice activitate a instituţiei de credit care implică risc de credit. Limitele trebuie
stabilite la nivel de ansamblu al instituţiei de credit, iar limitele stabilite la nivelul
compartimentelor și sediilor secundare ale instituţiei de credit trebuie să fie corelate cu
acestea. Se impun limite şi pentru diverse sectoare economice, regiuni geografice şi
produse bancare specifice.
Sistemele de informare de care trebuie să dispună băncile trebuie să furnizeze
informaţii adecvate privind componenţa portofoliului de credite, precum şi informaţii
care să permită identificarea oricăror concentrări de risc.
Sistemul de monitorizare a riscului de credit va cuprinde cel puţin următoarele:
 întelegerea situaţiei financiare curente a contrapartidei;
 urmărirea conformităţii cu clauzele contractuale;
 evaluarea gradului de acoperire cu garanţii în raport cu situaţia curentă a
contrapartidei;
 actualizarea dosarului de credit, obţinerea de informaţii financiare curente.
Limitele de risc pe clienţi şi pe sectoare de activitate

Pentru o mai bună gestionare a riscului în activitatea de creditare, banca îşi stabileşte
limite de risc pentru fiecare client al său faţă de care înregistrează expunere. Limita de
risc reprezintă nivelul maxim potenţial la care se poate expune banca faţă de un singur
debitor, provenind din credite, scrisori de garanţie, avaluri, efecte de comerţ scontate,
investiţii în acţiuni şi alte valori mobiliare, alte facilităţi, fiind stabilită de bancă pe baza
tuturor informaţiilor financiare şi nefinanciare disponibile în raport cu debitorul
respectiv.
Stabilirea limitelor de risc se face pe baza analizei interdependente a aspectelor
financiare şi nefinanciare, care caracterizează activitatea clientului, a reputaţiei de care
acesta se bucură în comunitatea de afaceri internă şi internaţională, indicatori de nivel, de
structură şi de performanţă.
Limitele de risc se stabileşte pentru fiecare client, pe total şi în structură, cât şi
pentru debitori unici, care cumulează riscul fiecărei unităţi componente, cu sau fără
personalitate juridică. Limitele de risc aprobate se revizuiesc periodic, în funcţie de noile
evoluţii şi aspecte apărute. Pentru c1ienţii cu un standing financiar ridicat şi cu serviciul
datoriei bun, având posibilităţi certe de păstrare a acestui standing în perioada următoare,
limita de risc poate fi majorată sau, dimpotrivă, redusă dacă nivelul indicatorilor scade.

În cadrul limitelor de risc aprobate pe total debitor unic, limita de risc reprezintă
suma limitelor de risc pentru fiecare unitate componentă a grupului. Banca
monitorizează permanent încadrarea angajamentelor în limitele de risc stabilite, fiind
interzisă depăşirea neautorizată a limitelor de risc.
Având în vedere condiţiile macroeconomice din România, băncile trebuie să
monitorizeze permanent evoluţia portofoliului de angajamente pe ramuri de activitate, în
scopul asigurării unei dispersii adecvate a riscului şi evitării concentrării creditelor, mai
ales în ramuri care nu au perspective de dezvoltare sau cumulează pierderi şi arierate
semnificative.
La stabilirea limitelor de expunere pe ramuri de activitate se poate utiliza un sistem
de analiză de tip scoring, care are la bază o serie de indicatori de evaluare a
performanţelor fiecărei ramuri.
În stabilirea limitelor de expunere pe ramuri de activitate trebuie să se ia în
considerare doua aspecte esenţiale: participarea acestora la crearea produsului intern brut
şi aportul la realizarea exportului total.
Criteriile principale care pot sta la baza aprecierii performanţelor unei ramuri de
activitate sunt următoarele:
 ponderea angajamentelor clienţilor cu pierderi dintr-o anumită ramură de
activitate în total angajamente pe ramură;
 ponderea creditelor acordate sectorului privat în total ramură;
 valoarea creditelor restante şi ponderea acestora în totalul creditelor angajate de
clienţi dintr-un anumit sector;
 dobânzile restante pe ramuri de activitate;
 arieratele înregistrate de clienţi (faţă de furnizori, buget, bancă etc ) grupate pe
ramuri de activitate;
 calitatea portofoliului de împrumuturi şi volumul provizioanelor specifice de risc,
împărţite pe principalele ramuri ale economiei naţionale.
În funcţie de un scor mediu calculat pentru fiecare ramură de activitate, în
conformitate cu un punctaj obţinut pentru fiecare criteriu în parte şi cu tendinţe de
dezvoltare a acestor ramuri de activitate, băncile îşi ajustează politica pentru perioada
următoare, hotărând majorarea, menţinerea sau reducerea expunerii faţă de acestea.
Pe lângă criteriile specifice arătate mai sus, la stabilirea limitelor de expunere pe
ramuri de activitate societăţile bancare au în vedere şi orientările formulate în Strategia
Naţională de Dezvoltare Economică a României pe termen mediu, în programul de
guvernare, precum şi tendinţele preconizate în strategie în ceea ce priveşte principalele
ramuri, situaţia economico-financiară de ansamblu a fiecărei ramuri, contribuţia la
realizarea produsului intern brut şi a exportului, importanţa strategică şi perspectivele
ramurii respective etc.
Prin monitorizarea riscului în activitatea de creditare şi a expunerilor pe ramuri de
activitate, societăţile bancare urmăresc menţinerea în permanenţă a unui echilibru între
obiectivul propriu privind dispersia riscului şi cel de interes general care vizează
dezvoltarea economiei naţionale în ansamblu, cu susţinerea prioritară a unor ramuri
considerate strategice sau potenţial competitive pe piaţa internă şi externă.
1.3.4 Auditul portofoliului de împrumuturi

Riscul de credit reprezintă posibilitatea ca debitorul sau co-contractantul băncii să
nu-şi poată îndeplini obligaţiile în conformitate cu condiţiile agreate.
Creditele reprezintă sursa primară a riscului de credit pentru bănci, deoarece, de
regulă, ele constituie activele cele mai semnificative ale unei bănci şi generează cea mai
mare pondere din venituri. Factorul determinant în acordarea unui credit este cuantumul
riscului de credit asociat cu procesul de creditare. Pentru creditele individuale, riscul de

credit se referă la capacitatea şi disponibilitatea debitorului de a plăti. Alte surse de risc

de credit sunt scrisorile de garanţie bancară.
Riscul de credit este şi cauza majoră a problemelor bancare grave şi este direct
legat de:
 lipsa unei competenţe profesionale calificate în creditare
 gestionarea slabă a riscului de portofoliu;
 neglijarea schimbărilor privind circumstanţele economice şi de altă natură care
pot conduce la deteriorarea bonităţii clienţilor băncii.
Gestionarea eficientă a riscului de credit este esenţială pentru succesul pe termen
lung al oricărei instituţii bancare. În gestionarea riscului de credit, băncile trebuie să ia în
considerare nivelul de risc inerent atât creditelor sau tranzacţiilor individuale, cat şi
întregului portofoliu de active.
În concordanţă cu politicile şi procedurile ce trebuie stabilite şi implementate de
către instituţiile de credit activitatea de creditare poate fi împărţită pe următoarele
etape:
1. analiză şi acordare;
2. monitorizare;
3. încasare;
4. revizuire şi evaluare periodică.
În funcţie de categoria de creditare analizată, vor fi clarificate diferite probleme
necesare formulării unei opinii:
1. În etapa de analiză şi acordare a creditelor este necesară clarificarea unor
aspecte referitoare atât la solicitările de credite, cât şi la existenţa unor proceduri clare de
analiză şi a nivelelor de competenţă. Se vor urmări aspectele ce pot oferi răspunsuri la
întrebări de genul:
 obţine banca solicitări de credit complete şi documentate, care să includă
situaţii1e financiare ale c1ientului, sursa de rambursare a creditului şi destinaţia
vizată a împrumutului ?
 dispune banca de instrucţiuni scrise cu privire la criteriile ce urmează a fi
utilizate la evaluarea solicitărilor de credite (de exemplu: acoperirea dobânzii,
cerinţe privind marja, indicatorii capital împrumutat/capital propriu)?
 obţine banca rapoarte de credit sau dispune de investigaţii independente asupra
clienţilor potenţiali?
 foloseşte banca proceduri care să asigure identificarea creditării părţilor
afiliate?
 există o analiză corespunzătoare a informaţiilor de credit despre client, inclusiv
sursele proiectate de rambursare a creditului şi plată a dobânzii?
 sunt limitele de competenţă (aprobare a creditului) bazate pe capacitatea şi
competenţa profesională a ofiţerului / inspectorului de credite?
 este necesară aprobarea comitetului de credite sau consiliului de admnistraţie
pentru creditele care depăşesc limitele recomandate?
 există o separare a atribuţiilor între compartimentul de aprobare a creditelor şi
compartimentele de monitorizare a rambursării şi revizuirii?
 sunt garanţiile examinate pentru a se asigura ca ele sunt executabile?
 sunt verificate: dreptul de proprietate asupra garanţiilor şi prioritatea acestora în
concurenţă cu alţi creditori?
 se asigură banca de faptul că debitorul semnează un document eu forţă juridică
ca instrument probator al obligaţiei de rambursare a credituluil?
 este documentaţia care stă la baza solicitării creditului analizată şi aprobată de
un angajat independent de ofiţerul / inspectorul de credite?

 există un sistem de control pentru a se asigura înregistrarea corespunzătoare a

dreptului de garanţie (de exemplu, înregistrarea unui drept de gaj sau ipotecă la
autorităţile guvernamentale)?
 există o protecţie fizică adecvată a notelor, garanţiilor şi documentaţiei
justificative?
 există un sistem de control care să asigure înregistrarea imediată a debursărilor
de fonduri?
 există un sistem de control care să asigure, în măsura posibilităţilor, utilizarea
fondurilor de către client, conform destinaţiei creditului?
2. În etapa de monitorizare a creditelor, auditorul urmăreşte aspecte legate atât de
informaţiile primite de la clienţi, cât şi de modalitatea de analiză şi interpretare a
rezultatelor. Clarificarea aspectelor urmărite se poate realiza găsind răspunsuri la
următoarele întrebări:
 sunt balanţele de verificare întocmite şi reconciliate cu conturile de control de
către angajaţi distincţi, care nu procesează operaţiunile de creditare?
 se întocmesc la timp rapoarte despre creditele a căror rambursare sau plată a
dobânzii este întârziată?
 sunt aceste rapoarte analizate de angajaţi distincţi de cei implicaţi în activitatea de
creditare?
 sunt utilizate proceduri de monitorizare a respectării restricţiilor (de exemplu,
clauze speciale) şi cerinţelor de a furniza băncii informaţii?
 sunt implementate proceduri care să facă necesară reevaluarea periodică a
garanţiilor?
 sunt implementate politici care să asigure analizarea în mod regulat a poziţiei
financiare şi rezultatelor activităţii clientului?
 instituţia de credit are implementate politici care să ofere certitudinea că datele
administrative cheie (de exemplu, reînnoirea înregistrării dreptului de garanţie)
sunt corect înregistrate şi operate pe măsura ce apar?
3) În etapa de încasare, auditorul urmăreşte atât respectarea cerinţei privind
separarea atribuţiilor personalului instituţiei de credit, cât şi procedurile urmate pentru
recuperarea împrumuturilor acordate şi a dobânzilor datorate. În etapă sunt vizate
aspecte de natura celor ce oferă răspuns următoarelor întrebări:
 sunt evidenţele încasărilor de capital şi dobândă şi actualizarea soldurilor
conturilor de împrumut operate de angajaţi distincţi faţă de cei ai
compartimentului de acordare a creditelor?
 există un sistem eficient de control care să asigure urmărirea creditelor restante
la plata?
 există proceduri scrise şi implementate, care să definească politica băncii pentru
recuperarea capitalului şi dobânzilor restante, prin intermediul unor acţiuni
judiciare, cum ar fi exeutarea silită sau poprirea?
 sunt implementate proceduri care să prevadă confirmarea regulată a soldurilor la
credite prin corespondenţă directă cu clientul, de către angajaţi distincţi de
compartimentele de acordare a creditelor şi evidenţiere a acestora, precum şi
investigarea independentă a diferenţelor raportate?
4) In etapa de revizuire şi evaluare periodică, atenţia auditorului este îndreptată
către aspecte referitoare la procedurile pentru analizarea creditelor, constituirea
provizioanelor, evaluarea garanţiilor etc. În acest sens, va urmări dacă:
 sunt implementate proceduri pentru analizarea independentă a tuturor creditelor,
în mod regulat, inclusiv:
 analizarea rezultatelor procedurilor de monitorizare menţionate mai sus;

 analizarea problemelor curente care afectează clienţii debitori din

sectoarele geografice şi industriale relevante.
 sunt în vigoare politici corespunzătoare, scrise, care să stabilească criterii pentru:
 constituirea provizioanelor pentru pierderi din credite;
 încetarea înregistrării în avans a dobânzii (sau constituirea de provizoane
compensatorii);
 evaluarea garanţiilor în vederea constituirii de provizioane pentru
pierderi;
 reluarea (ştornarea) provizioanelor constituite anterior;
 reluarea inregistrării în avans a dobânzii;
 reducerea la zero a soldului creditelor neperformante.
 sunt implementate proceduri care să asigure înregistrarea în timp util în
evidenţele contabile a tuturor provizioanelor necesare?
În domeniul creditării, procedurile generale de audit sunt menite să constate dacă
sistemele de control privind gestionarea riscului de credit sunt adecvate.
Auditorul trebuie să cunoască şi să înţeleagă metoda utilizată de bancă în
controlul riscului de credit, care include:
 procesul de monitorizare a expunerii la risc aparţinând băncii şi sistemul său prin
care se asigură identificarea şi agregarea tuturor creditelor acordate parţilor
afiliate;
 metoda băncii pentru determinarea valorii garanţiei pentru expunerea la risc şi
pentru identificarea pierderilor potenţiale şi determinate;
 practicile de creditare şi baza de clienţi ale băncii;
 portofoliul de expuneri la risc şi diversele caracteristici ale expunerilor;
 documentaţia privind expunerile, folosita de bancă;
 procedurile băncii şi nivelurile de competenţă pentru acceptarea unei expuneri la
risc.
Auditorul analizează politicile de creditare având în vedere:
 dacă politicile sunt revizuite şi actualizate periodic pentru a se asigura relevanţa
lor faţă de condiţiile în schimbare ale pieţei şi noile linii de activitate ale băncii;
 dacă cei însărcinaţi cu guvernanţa au aprobat politicile şi dacă banca le respectă;
 dacă rapoartele cuprind:
 date de identificare a creditelor-problemă;
 informaţii curente referitoare la riscul de portofoliu;
 analiza trendului în cadrul portofoliului şi domeniilor de creditare.
Auditorul are în vedere eficienţa administrării creditelor şi gestionarea
portofoliilor prin examinarea:
 filozofiei generale de creditare a conducerii într-o astfel de manieră încât să se
obţină răspunsurile conducerii;
 efectul creditelor care nu sunt susţinute de informaţii financiare curente şi
complete şi analiza capacităţii de rambursare;
 efectul creditelor pentru care documentaţia privind expunerea la risc şi garanţiile
este deficientă;
 volumul expunerilor impropriu structurate (de exemplu graficul de rambursare
nu se corelează cu scopul expunerii);
 volumul şi natura concentrărilor de credite, inclusiv concentrările creditelor
clasificate şi criticate;
 adecvarea transferurilor de credite de slabă calitate către sau de la o altă entitate
afiliată;
 exactitatea şi integralitatea rapoartelor;

 competenţa conducerii superioare, inspectorilor de risc şi personalului de

administrare a creditelor;
Auditorul ia în considerare întinderea cunoştinţelor conducerii privind
propriile probleme legate de expunerile la risc prin analiza selectivă a dosarelor de
expunere la risc.
Criteriile de selecţie cuprind:
 conturile cu un sold restant egal sau mai mare decât o valoare specificată;
 conturile de pe o „listă de supraveghere” cu sold restant depăşind o valoare
specificată;
 conturile cu un provizion depăşind o valoare specificată;
 conturile care sunt administrate de departamentul care gestionează conturile
problemă sau cu risc ridicat ale băncii;
 conturile la care plata capitalului şi dobânzii, depăşind o valoare specificată,
este în întârziere cu o perioadă mai mare decât o perioadă specificată;
 conturile la care valoarea restantă este mai mare decât linia de credit autorizată;
 conturile cu entităţi care operează în sectoare sau ţări, pe care cunoştinţele
economice generale ale auditorului le indică a fi cu potenţial de risc;
 conturile-problemă identificate de autorităţile de supraveghere bancară şi
conturile-problemă selectate în anul precedent.
Pentru o analiză detaliată, auditorul selectează expunerile, potrivit criteriilor
prezentate, şi obţine documentele necesare determinării posibilităţii de rambursare a
creditelor cu expunerile respective. Acestea pot include:
 dosarele cu expuneri şi cu documentaţia asupra garanţiilor;
 listări sau rapoarte cu întârzieri la plată;
 sinteze de activitate;
 listări anterioare de conturi îndoielnice;
 raportul asupra expunerilor pe termen mediu şi lung;
 situaţiile financiare ale clientului;
 rapoartele asupra evaluării garanţiilor.
Din dosarul cu documentaţia, auditorul poate obţine informaţii asupra expunerii
referitoare la: tipul expunerii, rata dobânzii, data scadenţei, condiţiile de rambursare,
garanţiile şi scopul declarat al expunerii. Totodată, pe baza acestora, auditorul:
 determină dacă documentele privind garanţiile au dovada înregistrării
corespunzătoare şi dacă banca a beneficiat de consultanţă juridică adecvată
asupra posibilităţii legale de executare a garanţiilor;
 determină dacă valoarea justă a garanţiilor este adecvată (în special pentru acele
expuneri la care poate fi necesară constituirea unor provizioane) pentru
acoperirea riscului şi dacă, după caz, bunurile oferite drept garanţie au fost
asigurate corespunzător. Auditează evaluările garanţiilor, inclusiv metodele şi
ipotezele folosite de evaluator;
 evaluează posibilitatea de rambursare a creditului cu expunerea respectiva şi ia
în considerare necesitatea constituirii unor provizioane pentru contul respectiv;
 verifică dacă solicitarea de credit sau de reînnoire a creditului cu expunerea
respectivă a fost aprobată la un nivel corespunzător de competenţă din cadrul
băncii;
 ana1izează situaţiile financiare periodice ale clientului şi notează valorile sau
indicatorii operaţionali semnificativi (de exemplu, indicatorii privind capitalul
circulant, rezultatele, capitalul propriu al acţionarilor şi capitalul împrumutat /
capitalul propriu).

 analizează notele şi corespondenţa din dosarul de analiză a expunerii, urmărind

totodată frecvenţa analizei efectuate de conducerea băncii şi verifică dacă aceasta
se încadrează în liniile directoare ale băncii.
Auditorul are în vedere dacă există politici şi proceduri pentru creditele problemă şi
soluţionarea acestora. Deasemenea îi revine sarcina de a verifica, pe lângă evaluarea
adecvării provizioanelor pentru expunerile individuale, dacă trebuie constituite şi alte
provizioane pentru anumite categorii sau clase de expuneri (de exemplu, expunerile la
cardurile de credit, expunerile la riscul de ţară), evaluând, prin discuţii cu conducerea,
adecvarea provizioanelor pe care banca le-ar fi putut constitui.
1.3.5 Auditul lichidităţii societăţilor bancare

Asigurarea şi menţinerea lichidităţii constituie preocuparea de bază a oricărei
entităţi economice, fiind un atribut esenţial al managementului acesteia.
Băncile, prin natura lor, trebuie să dispună permanent de bani pentru a onora
retragerile la scadenţă sau în orice alte condiţii, a resurselor depuse de c1ienţi.
Prin lichiditate se înţelege modalitatea de a găsi acel punct de echilibru sensibil între
maturitatea resurselor şi cea a plasamentelor, care să permită băncii să dispună
permanent de bani atunci când are nevoie de ei.
Auditul lichidităţii bancare presupune verificarea îndeplinirii funcţiilor lichidităţii,
respectiv:
 fluidizarea procesului de intermediere bancară, în condiţiile asigurării încrederii
şi atractivităţii pentru depunători şi plasarea resurselor, astfel atrase, în condiţii de
siguranţă şi fructificare corespunzătoare;
 protejarea intereselor c1ienţilor, pe de o parte şi a acţionarilor, pe de altă parte,
cunoscut fiind că, în cazul unor "accidente", cât de mici, de lichiditate, impactul
asupra clientelei, pe calea efectelor psihologice, în condiţiile unei culturi bancare
incipiente, poate conduce la colapsul unei bănci relativ solide în condiţii normale
de activitate;
 o bună corelare a maturităţii plasamentelor cu cea a resurselor pe benzi de
lichiditate şi chiar asigurarea unui excedent de lichiditate pe fiecare bandă în
parte;
 evitarea lichidităţii forţate a anumitor plasamente neajunse la scadenţă, pentru
procurarea resurselor necesare unor retrageri programate sau nu. Lichidarea unor
activ e înainte de scadenţă este costisitoare şi periculoasă pentru bancă, prin
semnalul negativ pe care îl transmite pe piaţă, iar acest "început al sfârşitului"
trebuie evitat prin orice efort;
 asigurarea independenţei băncii faţă de sursele de împrumut marginale de pe
piaţă, care au costuri deosebit de ridicate, prin creşterea şi diversificarea bazei de
clienţi nebancari, a produselor şi serviciilor oferite, creşterea maturităţii
depozitelor atrase;
 evitarea, pe cât posibil chiar şi a împrumuturilor de la Banca Centrală, care, ca
împrumutătoare de ultimă instanţă, propune costuri mai mari decât cele
ocazionate de atragerea de resurse de la clienţii nebancari şi, în plus, induce o
deteriorare a imaginii în piaţă a băncii care apelează la astfel de împrumuturi.
Benzi de lichiditate
Prin normele Băncii Naţionale a României, care reglementează nivelul minim de
lichiditate al societăţilor bancare, se introduce mecanismul benzilor de lichiditate2.
Banda de lichiditate reprezintă o anumită perioadă de timp (o lună, 3 luni etc.)
rămasă de scurs până la scadenţa unui plasament (activ) sau a unui depozit atras (pasiv).
2
Regulament nr. 24/2009 privind lichiditatea instituţiilor de credit

Benzile de lichiditate sunt stabilite pe următoarele intervale de timp:

 până la o lună inclusiv;
 între o lună şi 3 luni inclusiv;
 între 3 luni şi 6 luni inclusiv;
 între 6 luni şi 12 luni inclusiv;
 peste 12 luni.
După stabilirea benzilor de lichiditate, banca efectuează repartizarea activelor şi
pasivelor pe benzi de lichiditate.
Repartizarea activelor/pasivelor bilanţiere pe scadenţe şi respectiv, pe benzi de
lichiditate se efectuează cu respectarea următoarelor reguli:
 la repartizarea pe scadenţe a activelor şi pasivelor bilanţiere se au în vedere
termenele rămase de scurs până la expirarea scadenţei;
 pe lângă activele/pasivele bilanţiere, se repartizează pe scadenţe şi se înscriu pe
benzi de lichiditate şi angajamentele / obligaţiile evidenţiate în afara bilanţului;
 activele şi pasivele bilanţiere pentru care banca a constituit provizioane de risc se
înscriu pe benzi de lichiditate, în funcţie de valoarea lor netă, respectiv valoarea
contabilă diminuată, după caz, cu provizioanele constituite;
 o serie de active bilanţiere se înscriu pe benzi de lichiditate la valoarea netă,
diminuată cu un coeficient de ajustare (l-K).
Se supun ajustării :
 creditele curente aferente clientelei nebancare;
 creditele restante până la 30 zile aferente clientelei nebancare;
 creditele restante până la 7 zile, aferente clientelei bancare;
 angajamentele de garanţie irevocabile şi necondiţionate etc.
Coeficientul "K"' se determină prin raportarea soldului creditelor restante aferente
categoriei respective de active (clientela nebancară, clientela bancară), la totalul
creditelor acordate categoriei respective de clientelă, existente în sold la sfârşitul lunii
pentru care se face repartizarea.
Lichiditatea efectivă (Le) rezultă din însumarea activelor bilanţiere şi extrabilanţiere,
a căror valoare a fost ajustată, repartizate pe benzi de scadenţă, şi exprimă sumele pe care
banca le are de primit de la c1ientela nebancară şi intervalele de timp respective.
Lichiditatea necesară (Ln) rezultă din însumarea pasivelor şi obligaţiilor bilanţiere şi
extrabilanţiere a căror valoare a fost ajustată conform metodologiei specifice şi exprimă
sumele pe care banca trebuie să le restituie c1ienţilor săi în perioadele de timp respective.
Prin compararea lichidităţii efective cu lichiditatea necesară se obţine:
 excedentul de lichiditate - când Le > Ln:
 deficitul de lichiditate - când Le < Ln. Această situaţie este
inacceptabilă pentru bancă, întrucât nu poate face faţă obligaţiilor de
plată, fiind practic în încetare de plăţi (cvasi faliment).
Indicatori de lichiditate
 indicatorul de lichiditate (L) trebuie să fie întotdeauna supraunitar, atât pe
fiecare bandă, cât şi pe total, cu menţiunea că excedentul de lichiditate de la o bandă
inferioară se poate lua în calcul ca report pentru banda imediat superioară;
Le
L= >1
Ln
 lichiditatea imediată sau acidă (La) - reprezintă raportul dintre activele
lichide şi obligaţiile imediate, fiind exprimat prin indicatorul de lichiditate calculat
pentru prima bandă de scadenţă (0 - 30 zile);
Le1

La =  , unde 1 reprezintă prima bandă de scadenţă;

Ln1
 lichiditatea în funcţie de total active se calculează ca raport între activele
lichide şi totalul activelor, şi exprimă gradul în care banca îşi poate converti în
lichidităţi creditele şi celelalte active;
 lichiditatea în funcţie de total depozite şi disponibilităţi se determină prin
raportarea activelor lichide la total depozite şi disponibilităţi, şi exprimă proporţia în
care depozitele şi disponibilităţile atrase au fost plasate în active lichide sau posibil
de transformat rapid în lichidităţi, şi în active cu maturităţi mai îndelungate (peste 3
luni);
 lichiditatea în funcţie de totalul depozitelor şi împrumuturilor se calculează
ca raport între activele lichide şi totalul depozitelor şi împrumuturilor;
 lichiditatea în funcţie de activele lichide şi depozitele (disponibilităţile) la
vedere se calculează ca raport între cele două elemente componente şi variază în
funcţie de gradul de dezvoltare a pieţelor financiare, de volatilitatea depozitelor, de
gradul de cultură bancară etc. ;
 rata breşei se calculează ca raport între dobânda încasată minus dobânda
plătită, pe de o parte, şi diferenţa între active şi pasive, pe de altă parte. Indicatorul
rata breşei exprimă mărimea absolută sau relativă a ratei dobânzii pe care trebuie să
o plătească banca pentru finanţarea unui spor de active (credite) relativ la resursele
de care dispune şi cele care trebuie atrase suplimentar de pe piaţă.
Analiza de tip GAP

Analiza de tip Gap se realizează în bancă cu scopul evidenţierii decalajului
dintre active (plasamente) şi pasive (resurse), pe baza duratei reziduale până la scadenţa
a acestora grupate pe intervale de timp.
În cazul analizei Gap se pot stabili şi alte benzi de lichiditate (o zi, 2 zile, o
săptămână etc.), iar încadrarea activelor şi pasivelor pe scadenţe nu este atât de
riguroasă.
Scopul analizei Gap este acela de a identifica din timp, de a proiecta eventualele
pericole la care se expune banca, determinate de necorelarea corespunzătoare a
maturităţii plasamentelor cu cea a resurselor.
Analiza de tip Gap poate oferi managementului băncii:

 oportunităţi de cuantificare a câştigurilor/pierderilor generate de o
modificare în plus sau în minus a ratelor de dobândă şi stabilirea
măsurilor adecvate, fie de a beneficia de o evoluţie favorabilă a
dobânzilor (spre exemplu, reducerea dobânzilor la depozitele atrase de la
clientelă) sau de a contracara efectele negative determinate de evoluţia
nefavorabilă - pentru bancă - a ratei de dobândă (spre exemplu,
reducerea dobânzilor la credite);
 posibilităţi de cunoaştere şi măsurare a riscului de lichiditate la care este
supusă banca, pe baza următorilor indici, astfel:
Gap i = Active scadente în Pasive scadente în

intervalul de timp i
As i Ps i
Gap pozitiv: As > Ps
Gap negativ: As < Ps

Gap-ul negativ este semnalul de alarmă pentru eventuale probleme de

lichiditate, mai ales când intervalul de timp (i), pentru care este calculat, este scăzut (o
zi, o săptămână, o lună).
n
Gap cumulat = . Gap i
i=1
Acest indicator reprezintă posibilitatea băncii de a trece valoarea Gap-ului
pozitiv/negativ de pe un interval (bandă) de scadenţă pe altul.
Gap cumulat
Indicele Gap i =---------------------- x 100
Total active
Riscul de lichiditate
Riscul de lichiditate - riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării

profiturilor estimate, ce rezultă din imposibilitatea băncilor de a onora în orice moment
obligaţiile de plată pe termen scurt, fără ca aceasta să implice costuri sau pierderi ce nu
pot fi suportate de bănci, datorită necorelării sau corelării necorespunzatoare a
maturităţii plasamentelor (activelor) cu maturitatea resurselor (pasivelor).
Volumul şi structura resurselor pe maturităţi şi valute determină volumul şi
structura creditelor şi plasamentelor.
Riscul de lichiditate se poate manifesta sub două forme:
 riscul de lichiditate imediată, când banca nu poate satisface cerinţele de
retrageri masive, chiar înainte de scadenţă, ale clienţilor ca urmare
a ştirbirii încrederii acestora în bancă, ceea ce determină banca să apeleze la
resurse de împrumut marginale sau de ultimă instanţă, cu costuri foarte mari
şi cu consecinţe pe măsură;
 riscul de conversie, care apare în situaţia în care banca, deşi are resurse pe
termene mai scurte, a efectuat pe seama lor plasamente pe termene mai
lungi, pe care nu le poate transforma rapid in lichidităţi.
În vederea limitării riscului de lichiditate precum şi a încadrării în nivelurile
stabilite, banca este obligată să-şi stabilească pentru fiecare exerciţiu financiar:
 strategia în domeniul managementului lichidităţii, care va fi reanalizată ori
de câte ori modificarea condiţiilor mediului de afaceri o impune;
 strategia managementului lichidităţii în cazuri de criză, materializată într-un
plan alternativ care să prevadă soluţii pentru depăşirea în condiţii optime a
perioadei de criză, printre care:
 existenţa unor fluxuri de informaţii oportune şi neîntrerupte, care să
permită conducerii luarea unor decizii rapide;
 luarea de măsuri pentru modificarea evoluţiei elementelor de activ şi
de pasiv;
 menţinerea relaţiilor cu furnizorii surselor de finanţare; orientarea
către pieţe alternative;
 apelarea la facilităţile de credit avute la dispoziţie şi neutilizate.
 proceduri speciale de urmărire şi limitare a riscului de lichiditate;
 proceduri administrative şi de control intern adecvate, care să permită
supravegherea riscului de lichiditate;
 să desemneze unul dintre conducători pentru asigurarea coordonării
permanente a activităţii în domeniul managementului lichidităţii;

 să monitorizeze permanent riscul mare de lichiditate care apare atât în cazul

în care nivelul unui risc de lichiditate faţă de o singură persoană depăşeşte
15% din totalul obligaţiilor bilanţiere, altele decât împrumuturile, cât şi în
cazul angajamentelor de finanţare date de bancă, evidenţiate în afara
bilanţului;
 să asigure o evidenţă contabilă şi extracontabilă corespunzătoare şi riguroasă,
care să stea la baza întocmirii situaţiilor de prudenţă bancară.
Politica băncii privind administrarea lichidităţii trebuie să se refere cel puţin
la următoarele:
 compoziţia activelor şi pasivelor, precum şi a elementelor de activ şi de pasiv
din afara bilanţului;
 modul de administrare a lichidităţii pe principalele valute cu care operează,
atât la nivel individual, cât şi la nivel agregat;
 utilizarea anumitor instrumente financiare, cum ar fi instrumentele financiare
derivate;
 lichiditatea activelor şi capacitatea acestora de a fi tranzacţionate pe piaţă.
 Banca trebuie:
 să aibă proceduri de evaluare şi monitorizare a poziţiei lichidităţii stabilite pe
baza analizei fluxurilor de numerar viitoare, determinate în funcţie de
evoluţiile viitoare ale elementelor de activ, de pasiv şi din afara bilanţului;
 să calculeze indicatori de lichiditate pentru care va stabili limite şi va stabili
orizontul de timp în legătură cu care se determină poziţia lichidităţii;
 să determine poziţia lichidităţii pe baza unor scenarii care să ţină cont atât de
factori interni (specifici băncilor), cât şi de factori externi (legaţi de evoluţiile
pieţei);
 să revizuiască periodic scenariile utilizate în administrarea lichidităţii;
 să-şi revizuiască periodic eforturile de a stabili şi menţine relaţii cu furnizorii
surselor de finanţare, de a asigura o diversificare corespunzătoare a acestor
surse prin evitarea concentrărilor în domeniul finanţării.
1.3.6 Auditul rezervelor si provizioanelor

Clasificarea creditelor
Băncile sunt obligate ca, în scopul protejării capitalului propriu, precum şi a
depozitelor persoanelor fizice şi juridice şi a acoperirii eventualelor credite pe termen
scurt, mediu şi lung, care prezintă incertitudini în recuperare, să constituie anumite
rezerve denumite provizioane specifice de risc de credit şi de dobândă.
În acest sens, creditele şi plasamentele băncilor trebuie clasificate lunar,
prin aplicarea simultană a criteriilor privind serviciul datoriei, performanţa
financiară şi iniţierea de proceduri judiciare, în următoarele categorii:
o standard;
o în observaţie (numai pentru creditele acordate clientelei din afara

sectorului instituţiilor de credit);
o substandard (numai pentru creditele acordate clientelei din afara
o îndoielnic (numai pentru creditele acordate clientelei din afara
o pierdere.

Serviciul datoriei reprezintă capacitatea debitorului de a-şi onora datoria la

scadenţă (rate de credit şi/sau dobânzi), exprimată ca număr de zile de întârziere la plată
de la data scadenţei.
Termenele de plată a ratelor de credit şi dobânzilor se stabilesc prin documente
contractuale încheiate de bancă cu împrumutaţii.
Performanţa financiară este un indicator care reflectă potenţialul economic şi

soliditatea financiară a unei entităţi economice, obţinut în urma analizării unui ansamblu
de factori cantitativi (indicatori economico-financiari calculaţi pe baza datelor din
situaţiile financiare anuale şi periodice) şi calitativi.
Iniţierea de proceduri judiciare este reprezentată de cel puţin una dintre

următoarele măsuri luate în scopul recuperării creanţelor:
- darea de către instanţă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului;
- declanşarea procedurii de executare silită faţă de persoanele fizice sau
juridice.
Determinarea necesarului de provizioane specifice de risc de credit aferent unui

credit sau plasament se face parcurgând următoarele etape :
 determinarea bazei de calcul pentru provizioanele specifice de risc de
credit, astfel:
- prin deducerea, din expunerea băncii faţă de debitor, garanţiilor
acceptate a fi luate în considerare în cazul unui credit clasificat în
categoria "standard", "în observaţie", "substandard", "îndoielnic" şi
"pierdere ", în situaţia în care nu s-au iniţiat proceduri judiciare şi în
situaţia în care toate sumele respectivului credit înregistrează un
serviciu al datoriei de cel mult 90 de zile;
- prin luarea în considerare a întregii expuneri, indiferent de garanţii, în
cazul unui credit clasificat în categoria "pierdere", în situaţia în care s-
au iniţiat proceduri judiciare sau în situaţia în care cel puţin una dintre
sumele respectivului credit înregistrează un serviciu al datoriei mai
mare de 90 zile, precum şi în cazul unui plasament, indiferent de
categoria de clasificare aferentă acestuia.
 aplicarea coeficientului de provizionare asupra bazei de calcul obţinute,
corespondenţa dintre categoriile de clasificare şi coeficienţii de provizionare
este următoarea:
Categoria de clasificare Coeficient

Standard 0
În observaţie 0,05
Substandard 0,2
Îndoielnic 0,5
Pierdere 1
Următoarele categorii de garanţii primite pot diminua expunerea băncii faţă de

entitatea de risc:
 garanţii personale, care se referă la garanţii furnizate de terţi (de
exemplu, cauţiunea, avalul etc);
 garanţii reale, care se referă la bunuri corporale sau necorporale primite
în garanţie pentru operaţiunile realizate cu alte bănci sau cu clientela din

sectorul nebancar (de exemplu: ipoteca, garanţii reale mobiliare cu

deposedare inclusiv depozitul colateral, garanţii reale mobiliare fără
deposedare etc.);
 garanţii intrinseci, care se referă la garanţii incluse în caracteristicile
operaţiunii însăşi şi care nu fac obiectul înregistrării în posturile din
afara bilanţului (de exemplu: valorile primite în pensiune simplă etc.).
Garanţiile care vor putea fi luate în considerare de către bancă în vederea

deducerii din expunerea faţă de entitatea de risc sunt prezentate în tabelul următor:
Tabelul nr. 1 - Garanţii acceptate pentru deducerea din expunere
Coeficientul pentru deducere

Nr.
Tipul de garanţie din expunerea băncii faţă de
Crt. entitatea de risc
Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale administraţiei
1. publice centrale de specialitate a statului român sau ale Băncii 1
Naţionale a României
Titluri emise de administraţia publică centrală de specialitate a
2. 1
statului român sau de Banca Naţională a României
Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale administraţiilor
3. centrale, băncilor centrale din ţările din categoria A sau ale 1
Comunităţii Europene
Titluri emise de administraţiile centrale, băncile centrale din ţările
4. 1
din categoria A sau ale Comunităţii Europene
5. Depozite colaterale plasate la bancă 1
Certificate de depozit sau instrumente similare emise de bancă şi
6. 1
încredinţate acesteia
Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale băncilor de
7. 0.8
dezvoltare multilaterală sau ale Băncii Europene de Investiţii
Titluri emise de către băncile de dezvoltare multilaterală sau de
8. 0.8
Banca Europeană de Investiţii
9. 0.8
locale din România
Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale băncilor din
10. 0.8
România
11. 0.8
regionale sau locale din ţările din categoria A
Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale băncilor din
12. 0.8
ţările din categoria A
Orice altă garanţie reală (mai puţin gajul general) decât cele menţionate mai
sus va putea fi luată în considerare, pentru deducere din expunerea băncii fată de
entitatea de risc la valoarea sa justă (suma la care poate fi tranzacţionat un activ, de
bunăvoie, între părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii în care preţul
este determinat obiectiv).

În acest sens, asupra valorii admise în garanţie se vor aplica coeficienţi de

ajustare a căror variaţie medie este cuprinsă între:
0,2 – 0,8 în cazul ipotecilor;
0,4 – 0,6 în cazul gajurilor;
0,1 – 0,7 în cazul cesiunilor de creanţă şi al altor garanţii.
Ratingul de credite
Evaluarea performanţei financiare a unei entităţi economice din afara sectorului
instituţiilor de credit, care conduce la încadrarea acesteia într-una din cele cinci categorii
de performanţă financiară, se realizează pe baza ratingurilor de credite.
Ratingul de credite îmbină analiza factorilor cantitativi (solvabilitate,
rentabilitate etc.) cu cei calitativi (aspecte legate de calitatea managementului, de
garanţiile primite, de istoricul relaţiei de creditare etc.).
Ratingul de credite reprezintă un calificativ exprimat numeric utilizat atât la
nivel individual (pentru fiecare client beneficiar de credite), cât şi pentru evaluarea
calităţii portofoliului de împrumuturi al unei unităţi bancare teritoriale sau al unei bănci.
Nivelul cel mai bun al ratingului de credit este 1, iar cel mai slab 5, practic un
credit cu ratingul 5 este considerat pierdere, nivelul acceptabil fiind de regulă până la 3.
Sistemul de rating de credit este de tip bi-dimensional, coroborând rezultatele
analizei caracteristicilor clientului cu cele ale creditului.
Caracteristicile clientului se fundamentează pe analiza aspectelor generale,
financiare, poziţia în (sub)ramura de activitate, de management şi strategie. Analiza
caracteristicilor creditului se bazează pe istoricul relaţiei de credit, îndeplinirea
condiţiilor de eligibilitate, administrarea şi monitorizarea creditului, serviciul datoriei,
sursa de rambursare şi natura colateralelor. Caracteristicile creditului se referă la toate
creditele de care beneficiază clienţii respectivi, pe termen scurt, mediu şi lung, în lei şi
valută.
Ratingul de credite se calculează pentru toţi clienţii beneficiari de credite, aflaţi
în portofoliu, pe baza bilanţurilor anuale, iar în cursul anului pe baza situaţiilor contabile
periodice. La nivelul unităţilor bancare teritoriale, ratingul de credite se calculează ca
medie ponderată a ratingurilor de credite individuale ale clienţilor aflaţi în portofoliu.
Ratingul de credit se calculează atât pentru a se cunoaşte în mod real şi obiectiv calitatea
şi structura de ansamblu a portofoliului de împrumuturi al băncii, dar şi ca obiectiv
strategic de atins în perioada următoare privind calitatea portofoliului de credite, ca
pârghie a managementului riscului de credit. Ratingul de credite se bazează atât pe
comparaţia de ordin statistic (istoric), cât şi pe analiza şi prognoza.
Scopul implementării ratingului de credite este acela de a diferenţia nivelurile
de risc în cadrul portofoliului de împrumuturi al băncii pentru:
 evitarea situaţiei grupării creditelor în categoriile cu risc major;
 determinarea trendului calităţii portofoliului astfel încât să se poată
întreprinde măsurile necesare pentru a evita o deteriorare, în timp, a
acestei calităţi;
 asigurarea managementului riscului de credit şi protecţia corespunzătoare
a băncii împotriva acestui risc.

Cap II. AUDITUL INTERN

aplicaţie la RAIFFEISEN BANK SA
I I . 1 R a i f f e i s e n Bank – date generale

Raiffeisen Bank este o banca universală, oferind o gamă completă de produse
şi servicii de cea mai bună calitate persoanelor fizice, IMM-urilor şi corporaţiilor medii
şi mari prin multiple canale de distribuţie: unităţi bancare (peste 500 în întreaga ţară),
reţele de ATM şi EPOS, phone-banking (Raiffeisen Direct), mobile banking
(myBanking) şi internet banking (Raiffeisen Online). Banca are aproape 2 milioane de
clienţi de retail (dintre care peste 100.000 IMM-uri) şi peste 6800 de clienţi companii
mari şi medii.
Raiffeisen Bank Romania a rezultat prin fuziunea, încheiată în iunie 2002, a
celor două entităţi deţinute de Raiffeisen Zentralbank Österreich AG (RZB) în România
- Raiffeisenbank (România), înfiinţată în 1998 ca subsidiară a Grupului RZB şi Banca
Agricolă, achiziţionată în 2001. Raiffeisen Bank aduce în România tradiţia bancară de
peste 130 de ani a grupului austriac Raiffeisen, bazată pe accesibilitate, eficienţă şi
încredere. Raiffeisen Zentralbank Österreich AG (RZB) Viena este instituţia centrală a
Grupului Bancar Raiffeisen din Austria, cel mai puternic grup bancar din ţară. RZB este
cea mai mare bancă corporatistă şi de investiţii din Austria. Grupul austriac activează în
Europa Centrală şi de Est prin intermediul subsidiarei Raiffeisen International Bank
Holding AG (RI), deţinând bănci subsidiare, companii de leasing şi două reprezentanţe
în 18 pieţe din regiune, având o reţea de peste 3.000 de unităţi bancare. Activitatea
Raiffeisen Bank a fost recunoscută de prestigioase publicaţii de-a lungul anilor. Astfel,
în 2005 Global Finance desemnează Raiffeisen Bank România "Cea mai bună bancă
din România" pentru a doua oară consecutiv, iar publicaţia Business Press a apreciat
Raiffeisen Bank ca fiind "Cea mai bună bancă pentru activitatea corporatistă a
anului 2005". În 2006, Raiffeisen Bank a fost desemnată "Cea mai bună bancă în 2006"
în cadrul Galei premiilor Tribuna Economică şi "Cea mai eficientă Bancă a anului
2006"' de către Business Press.
În 2007 şi 2009 Raiffeisen Bank a primit trofeul "Banca Anului" pentru
segmentul de activitate Corporate, în cadrul Galei Premiilor Piaţa Financiară. De
asemenea, Revista oamenilor de afaceri, Business Press, a apreciat întreaga activitate
din 2007 a Raiffeisen Bank, acordând premiul de excelenţă "Banca Anului" pentru
portofoliul diversificat de produse şi servicii, precum şi „Premiul de Excelenţă” pentru
aportul adus în relansarea economiei româneşti prin finanţare (2009) şi tot în 2009 a
fost declarată „Banca Retail a anului" de către publicaţia Business Arena Magazine.
În 2003 conducerea RBRO a hotărât să înfiinţeze un departament de Market
Risk (MRM) în cadrul Ariei Risc & Credit Management.

Scopul/rolul principal (strategic):

Obiectivul Departamentului Market Risk este implementarea şi folosirea unor
instrumente, metode, parametrii şi standarde în vederea măsurării, monitorizării şi
administrării riscului de piaţă aparut în legătură cu activitatea de Trezorerie & Piaţa de
Capital pentru a evita situaţii de criză pentru bancă şi firmele afiliate (Raiffeisen Capital
& Investment, Raiffeisen Leasing, etc.).
Asumarea riscurilor şi transformarea lor reprezintă activitatea de bază în
domeniul bancar. Fiecare bancă este expusă într-o anumită măsură riscului de piaţă şi de
credit şi, deoarece băncile sunt firme corporative, riscului operaţional. Conducerea
trebuie să înregistreze, să măsoare, să controleze, şi să monitorizeze în mod adecvat
aceste riscuri. Cu cât activitatea este mai diversificată, cu atât cunoaşterea riscurilor şi
administrarea lor devine mai complexă.
Riscurile trebuie să fie acoperite de profitul şi capitalul băncii. Deoarece aceste
resurse sunt limitate este necesară administrarea riscurilor la nivelul fiecărei activităţi
(business) din bancă, la nivelul băncii, şi la nivel de grup. Măsurarea adecvată a riscului
este un prim pas esenţial în vederea administrării adecvate a riscului.
Rolul departamentului de Market Risk (MRM) la nivel local include
următoarele:
 măsurarea, monitorizarea şi controlarea riscului de piaţă apărut în legătură cu
activitatea de Trezorerie & Piaţa de Capital pentru a evita situaţiile periculoase
pentru bancă şi firmele afiliate;
 implicarea în dezvoltarea unei culturi orientate spre administrarea riscurilor;
 raportarea către conducerea locală şi în cadrul grupului la Viena;
 analiza riscurilor asumate, în special în cazul în care riscul de credit şi de piaţă se
întrepătrund pentru anumite instrumente;
 folosirea atât a metodelor cantitative, cât şi a metodelor calitative ("de bun simţ")
pentru măsurarea riscurilor;
 înţelegerea corectă a relaţiilor între diferitele tipuri de riscuri (corelaţii) şi tratarea
expunerilor potenţiale la nivel de bancă.
II. 2 Despre risc

Este, desigur evident că o strategie bancară performantă trebuie să cuprindă atât
programe cât şi proceduri de gestionare a riscurilor bancare care vizează, de fapt,
minimalizarea probabilităţii producerii acestor riscuri şi a expunerii potenţiale a băncii.
Susţinem că este evident deoarece obiectivul principal al acestor politici este acela de
minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de bancă, iar obiectivul
central al activităţii bancare îl reprezintă obţinerea unui profit cât mai mare pentru
acţionari.
II.2.1 Bazele administrării riscurilor

Administrarea riscurilor (risk management) reprezintă o abordare sistematică în
vederea cuantificării abaterilor potenţiale ale profitului faţă de buget. Administrarea
riscului reprezintă un instrument de protecţie a capitalului şi profitului împotriva
pierderilor şi, ca urmare, reprezintă un element de strategie şi management.
Administrarea riscurilor reprezintă şi un element de cultură a firmei, care începe cu etica
şi conduita în afaceri. Un proces corect de administrare a riscurilor este baza evaluării
adecvate a cerinţei de capital în legătură cu profilul de risc şi a strategiei pentru
menţinerea nivelului de capital. Conducerea băncii este responsabilă pentru înţelegerea
caracteristicilor şi nivelelor riscurilor asumate de către bancă precum şi a modului în
care aceste riscuri sunt acoperite de un nivel adecvat al capitalului. Conducerea este de

asemenea responsabilă pentru asigurarea unui nivel adecvat de sofisticare al proceselor

de administrare a riscurilor luând în considerare profilul de risc şi planul de afaceri.
Obiectivul Departamentului de Market Risk

Aşa cum s-a menţionat deja, rolul Departamentului de Market Risk în RBRO
este măsurarea, monitorizarea şi controlul riscurilor apărute din activitatea de Trezorerie
& Piaţa de Capital pentru a evita situaţiile periculoase pentru bancă şi firmele afiliate
(Raiffeisen Capital & Investment, Raiffeisen Leasing, etc).Obiectivul MRM este
identificarea completă şi la timp, raportarea, limitarea şi controlul riscurilor de piaţă
care apar în RBRO şi filialele RBRO.
Cadrul legal
Normele BNR nr. 17/2003 se referă la riscurile de piaţă (şi la alte tipuri de
riscuri): riscul ratei dobânzii, riscul valutar şi riscul de preţ pentru produse din bilanţ şi
din afara bilanţului. Aceste riscuri trebuie estimate, monitorizate, controlate şi raportate.
În RBRO Aria Risc & Credit Management a fost înfiinţată ca unitate
independentă care raportează direct Preşedintelui băncii. Departamentul de Market Risk
face parte din această arie independentă.
I.2. Categorii de riscuri
Departamentul Risk Management din cadrul grupului Raiffeisen din Viena

defineşte următoarele categorii de riscuri:
Riscul de piaţă (market risk)

Riscul de piaţă este legat de incertitudinea cu privire la veniturile viitoare care
se datorează schimbărilor adverse ale preţurilor şi ratelor din diverse pieţe.
Scopul măsurării riscului de piaţa
Sistemul de măsurări al riscului de piaţă trebuie să arate sensitivitatea expunerii
la sfârşit de zi la schimbările potenţiale adverse a factorilor care influenţează valoarea
poziţiilor firmei.
Riscul de piaţă include următoarele tipuri de risc:
Riscul valutar - Dacă un portofoliu include şi fluxuri de numerar denominate
în sau indexate la o valută alta decât valuta locală a băncii, valoarea portofoliului este
afectată de modificarea cursului de schimb. Grupul Raiffeisen îşi exprimă rezultatele în
EUR (valuta de referinţă) şi consid eră EUR ca valută fără risc valutar. Deoarece valuta
de bază este diferită în RBRO, rezultatele fiind exprimate în RON, MRM foloseste RON
ca şi monedă locală/de bază. Cursurile de schimb ale diferitelor valute faţă de RON sunt
folosite pentru a măsura riscul valutar.
Riscul ratei dobânzii - Acest risc apare în legătură cu toate produsele şi

poziţiile care sunt afectate de rata dobânzii. Riscul ratei dobânzii apare datorită
diferenţelor în legătură cu maturitatea (pentru tranzacţii cu rată fixă) şi perioada de
refixare a ratei dobânzii (pentru tranzacţii cu rată fluctuantă) pentru activele, pasivele
şi poziţiile din afara bilanţului băncii. În timp ce aceste decalaje sunt fundamentale
pentru activitatea oricărei bănci, ele pot expune rezultatele şi valoarea economică a
băncii la fluctuaţii bruşte datorită schimbării ratelor dobânzii.

Riscul de preţ (cu privire la acţiuni, mărfuri, etc.)

Reprezintă riscul ca valoarea portofoliilor să scadă datorită modificării adverse a
preţurilor. Acest tip de risc se referă în principal la acţiuni, mărfuri şi alte instrumente.
Riscul specific
De multe ori este dificil sa separăm complet riscul de piaţa de riscul de credit.
Riscul de default (faliment) în legătură cu deţinerea unei obligaţiuni corporative este de
obicei considerat risc de credit. Totuşi, riscul ca obligaţiunea să-şi schimbe preţul datorită
modificării percepţiei pieţei asupra probabilităţii de default (faliment) a firmei respective
se consideră risc de piaţă.
Risc de lichiditate
Acest tip de risc include doua concepte:
 primul se referă la riscul legat de lichiditatea instrumentelor financiare şi a
pieţelor lor: o piaţă lichidă este o piaţă formată din active lichide. Un
instrument de piaţă poate fi tranzacţionat la preţul pieţei oricând în cantităţi
considerate de piaţa normala.
 al doilea concept se referă la lichiditate în sensul solvabilităţii băncii. O
bancă este lichidă dacă poate să-şi onoreze plăţile din venituri sau prin
atragerea de fonduri de pe piaţa financiară. Instituţiile financiare sunt
expuse riscului de lichiditate care poate duce la insolvabilitate.
Sistemele de administrare a riscului de lichiditate sunt legate de sistemele de
administrare a riscului de piaţă şi riscului ratei dobânzii. În stabilirea limitelor pentru
administrarea riscurilor şi deteminarea scenariilor de criză este nevoie ca o bancă să
ia in considerare şi mărimea pieţei şi caracteristicile fluxurilor diverselor instrumente.
Administrarea riscului de piaţă, ratei dobânzii şi de lichiditate nu se face separat.
Examinarea sistemelor de administrare a riscurilor pentru aceste tipuri de risc trebuie
să se facă în acelaşi timp.
Riscul de participaţie
Această categorie se referă la riscul diminuării valorii firmei sau activelor pe

care le deţine banca. Riscul de participaţie poate fi legat de riscul de credit al
participaţiei - deteriorarea situaţiei financiare (a profitabilitatii, a rezervelor,
insolvabilitate, etc.). Din acest punct de vedere acest risc se va reflecta în căderea
rating-ului respectiv.
Riscul de participaţie poate fi văzut şi ca risc de piaţă. Participaţia deţinută
într-o altă ţară presupune şi risc de ţară.
II.3 Metode de măsurare a riscului

Măsurarea riscului a devenit tot mai complexă şi mai cantitativă. Un cadru solid
al administrării riscurilor trebuie să cuprindă diverse metode. Metodele folosite trebuie
să surprindă riscurile şi să permită agregarea riscurilor la diverse nivele şi structurarea lor
după diverse criterii, ca de exemplu pe produse, pe arii geografice sau tipuri de riscuri.
În prezent, de exemplu la nivel de grup Raiffeisen se foloseşte abordarea
parametrică pentru riscul de piaţă (pentru riscul de credit se foloseşte distribuţia
pierderilor). De asemenea. Grupul Raiffeisen intenţionează să implementeze simularea

istorică pentru riscul de piaţă şi o abordare la nivel de portofoliu Credit Metrics pentru
riscul de credit.
Măsurarea riscului de piaţă necesită informaţii adecvate despre poziţiile curente,
condiţiile din piaţă şi caracteristicile instrumentelor. Trebuie să existe un control adecvat
asupra tuturor elementelor din procesul de măsurare şi monitorizare a riscului de piaţă,
inclusiv adunarea şi transmiterea datelor despre poziţii. factori şi condiţii de piaţă,
premise cheie, parametri utilizaţi, calcularea indicatorilor de risc şi raportarea
expunerilor de risc prin unităţi corespunzătoare din punct de vedere al autorităţii şi
responsabilităţii.
Figura nr. 1. Total risc economic capital
Capitalul economic poate fi definit ca şi capitalul necesar unei tranzacţii sau

activităţi/business pentru a acoperi riscul economic al acesteia, aşa cum este perceput de
către bancă. Acest indicator de risc poate fi de asemenea utilizat pentru măsurarea
performanţei ajustată cu riscul aferent, prin compararea venitului cu riscul aferent (de
exemplu RAROC şi RORAC).
Capitalul economic mai poate fi definit ca o rezervă pentru pierderi neanticipate
inclusiv cele care nu sunt incluse în bilanţ (ca de exemplu pierderea potenţială legată de
o poziţie în derivaţie sau de o garanţie), în funcţie de firmă. Conceptul de pierdere
neanticipată se referă la pierderea legată de valoarea de piaţă, şi nu la rezultatele
contabile. Acest concept se regăseşte şi în VaR.
Definirea Valorii-la-Risc (Value-at-Risk, VaR)

Riscul este incertudinea cu privire la veniturile viitoare. VaR măsoară cât ar
putea să piardă o firmă/business într-o anumită perioadă de timp VaR poate fi aplicat
unei singure linii de activitate (business), poate fi folosit pentru comparaţii între mai
multe linii de activitate şi poate fi folosit pentru agregarea mai multor linii de activitate.
VaR reprezintă pierderea potenţială pentru un portofoliu datorată mişcării
adverse a pieţei într-un anurnit interval de încredere (de ex. 99%) şi pentru o anumită
perioadă de deţineri (de ex.l zi).
VaR nu reprezintă pierderea maximă şi nu conţine informaţii despre pierderea
maximă. În plus VaR nu reprezintă pierderea anticipată aşteptată.

VaR este folosit pentru că reduce mai multe riscuri de piaţă într-un singur număr
sau un număr mic de statistici. Totuşi, rezultatele VaR sunt foarte dependente de
premisele, algoritmii de calcul şi metodele folosite. VaR nu ne arată cu certitudine că
pierderea potenţială va fi într-un anumit interval de încredere (de ex. 99%); VaR
estimează pierderea potenţială pe baza unui set specific de premise.
O altă limitare a VaR este urmatoarea: nu estimează corect impactul variaţiilor
mari din piaţă. Pentru a răspunde acestor limitări în legătură cu calcularea VaR băncile
trebuie să folosească şi scenarii de stres/criză (stress testing). Folosirea unor scenarii de
criză este foarte utilă pentru a adresa punctele slabe legate de utilizarea VaR, deoarece
acestea se axează pe condiţii de criză (worst case scenarios) care pot fi în afara
intervalului de încredere.
Intervalul de încredere
Intervalul de încredere (sau probabilitatea) arată cât de des estimarea dată de
model va fi depăşită în realitate. Utilizarea unui interval de încredere de 99% înseamnă
că, dacă modelul este corect, se anticipează că pierderea din realitate va fi mai mare
decât VaR într-o singură zi pe parcursul unei perioade de 100 de zile. Un interval de
încredere de 95% înseamnă că rezultatele din realitate vor depăşi estimarea modelului de
cinci ori într-un interval de 100 de zile (sau o dată la 20 de zile, sau o dată pe lună).
Definiţia standard a VaR nu ne dă informaţii despre forma distribuţiei rezultatelor; ne
arată doar probabilitatea ca pierderea să fie mai mare decât VaR. Pe măsură ce intervalul
de încredere este mai aproape de 100% vor exista mai puţine evenimente care să nu fie
acoperite de VaR. Cu alte cuvinte, un interval de încredere de 99% este mai conservator
decât unul de 95%.
Intervalele de încredere sunt exprimate de multe ori ca număr de deviaţii
standard (de exemplu există probabilitatea ca rezultatele actuale să depăşească
estimarea modelului dacă preţurile se modifică cu mai mult de două deviaţii standard
ceea ce reprezintă aproximativ un interval de încredere de 95%). Intervalul de
încredere este foarte important pentru interpretarea nivelului expunerii şi mărimii
limitelor de risc. Alegerea unui anumit interval de încredere trebuie să fie în
concordanţă cu scopul măsurării şi structurii limitelor. De exemplu, băncile care aleg
un interval de încredere mai mic ar trebui să-şi micşoreze şi limitele de risc, în
condiţiile în care apetitul de risc rămâne neschimbat.
Perioada de deţinere
Perioada de deţinere reprezintă perioada de timp pentru care se modelează
pierderea pentru portofoliu. De obicei se presupune că portofoliul nu se modifică în
perioada de deţinere. Alegerea perioadei de deţinere depinde de frecvenţa tranzacţiilor
şi impactul lor asupra portfoliului şi perioada de timp necesar pentru închiderea
poziţiei (lichidarea portfoliului).
Serii de date
Pe lângă intervalul de încredere şi perioada de deţinere, în modele VaR
prezintă importanţă şi următoarele:
 seriile de date;
 ponderarea datelor;
 sursele folosite pentru construirea bazelor de date;
 frecvenţa actualizării bazelor de date.
Pentru modelele utilizate pentru măsurarea riscului, băncile trebuie să aleagă
seriile de date care vor sta la baza calculării volatilităţilor şi corelaţiilor. În acest sens

trebuie luate în considerare sursele, orizontul de timp, frecvenţa actualizării şi momentul

din zi folosit pentru actualizare.
Seriile de date pot fi obţinute prin utilizarea informaţiilor istorice sau din aşteptările
bazate pe ratele de piaţă curente. Deşi fiecare modalitate prezintă avantaje în funcţie de
condiţiile din piaţă, informaţiile istorice sunt utilizate de cele mai multe ori.
Alegerea unui orizont/perioade de timp pentru strângerea datelor depinde de
relevanţa perioadelor anterioare în condiţiile de piaţă curente şi de felul în care vor fi
considerate evenimentele de piaţă recente. Daca piaţa este mai volatilă utilizarea unui
orizont de timp mai mare poate să subevalueze riscul deoarece indicatorul de risc va fi
ajustat mai încet. În orizont de timp mai scurt va face ca indicatorul de risc să se ajusteze
mai repede la noile condiţii din piaţă. Un alt punct de luat în seamă în selectarea datelor
este excluderea anumitor date, ca de exemplu datele care reprezintă evenimente cu o
probabilitate scăzută. Includerea unor astfel date ar supraevalua riscul în condiţii de
piaţă stabilă. Pe de altă parte, neincluderea unor date istorice care reflectă o volatilitate
mai mare a preţului poate conduce la subestimarea riscului.
Frecvenţa de actualizare a datelor este un alt punct de luat în seamă. Frecvenţa
trebuie să fie suficient de mare pentru a produce un set de date statistice corespunzător.
În plus, trebuie luat în considerare şi momentul zilei în care sunt colectate datele (de ex.
sfârşitul zilei, în timpul zilei, preţul cel mai mare sau mai mic). În procesul de selectare
a parametrilor seriilor de date nu există un singur răspuns corect. Relevanţa rezultatelor
depinde de condiţiile de piaţă.
Agregarea
Pentru consolidarea rezultatelor trebuie luate în considerare mai multe puncte.

Un punct important îl reprezintă determinarea corelaţiilor pe diferite pieţe (de ex. piaţa
valutară) şi între diferite pieţe (de exemplu între cursurile de schimb şi ratele dobânzii).
Coeficientul de corelare care se modifică în funcţie de legătura existentă între mişcările
a două variabile ale riscului de preţ reprezintă măsura în care cele două variabile se
modifică în acelaşi mod. Coeficientul este cuprins între -l şi +1. Cu cât legătura între
două variabile este mai puternică cu atât coeficientul este mai aproape de 1 sau –l.
Coeficienţii de corelare se pot calcula pe baza datelor istorice sau pe baza aşteptărilor
deduse din condiţiile de piaţă curente.
Felul în care băncile utilizează corelaţii în sistemele de administrare a riscurilor
variază foarte mult. De aceea rezultatele măsurării riscului pentru acelaşi portofoliu pot
fi diferite în funcţie de premisele în legătură cu corelaţiile. De cele mai multe ori
corelaţiile sunt utilizate în cadrul unei anumite pieţe. Datorită limitărilor impuse de
sistemele de calcul, corelaţiile între pieţe se folosesc mai puţin. Cu privire la corelaţii
trebuie spus că acestea pot fi instabile dacă piaţa este mai volatilă. În general utilizarea
unor corelaţii mai mici va fi reflectată într-un risc redus al portofoliului. În acelaşi timp
însă folosirea unor corelaţii mai mici va atrage o subestimare a riscului în condiţiile
unor pieţe mai volatile. Dacă banca foloseşte corelaţii pentru agregarea riscurilor,
analiza va trebui să ţină seama de date actualizate în mod regulat.
Pentru consolidarea expunerii la nivel de instituţie, se presupune frecvent că
expunerile nu sunt corelate. Dacă se face această presupunere, că expunerile nu sunt
corelate (corelaţiile sunt egale cu zero), pentru agregare se foloseşte metoda rădăcinii
pătrate a sumei pătratelor, aceasta reprezentând o metodă statistică larg utilizată pentru
agregare. O metodă alternativă este utilizarea sumei simple, în acest caz plecându-se de
la premisa că corelaţiile sunt perfect pozitive (egale cu 1).

În plus, poate fi utilizată şi o combinaţie de metode de măsurare a riscului care se

bazează pe caracteristicile instrumentelor. De exemplu, riscul ratei dobânzii aferent
poziţiilor în titluri cu rată fixă care este măsurat prin metoda varianta /covarianta poate
fi agregat cu riscul ratei dobânzii aferent poziţiilor pe opţiuni care este măsurat prin
metoda simulării. Ceea ce face ca agregarea să fie posibilă este intervalul de încredere
folosit.
Pentru dezvoltarea unui indicator de risc la nivel consolidat trebuie să se facă
câteva concesii. Acestea sunt importante mai ales în cazul unor unităţi de tranzacţionare
descentralizate, unităţi în câteva ţări sau zone ale globului sau în cazul utilizării mai
multor sisteme computerizate (adesea datorită fuziunilor). Cu toate acestea, aceste
probleme pot fi depăşite. Timpul este un factor important însă. Datorită complexităţii
unor produse şi a necesarului de calcule, sunt necesare aproximări şi compromisuri
pentru a obţine o estimare a riscului la nivel agregat. Banca trebuie să-şi evalueze
permanent presupunerile făcute şi descrierile simplificate ale poziţiilor. Cerinţele cu
privire la datele necesare ar trebui incluse în planurile IT pe termen lung.
Alte premise în legătură cu calcularea VaR

De multe ori pentru calcularea VaR se fac următoarele presupuneri:
 cerinţa de staţionaritate (stationarity): o fluctuaţie a preţului de l% poate
apare în orice zi cu aceeaşi probabilitate;
 independenţa: fluctuaţiile zilnice sunt independente, o reducere cu x% a
preţului într-o zi nu anticipează în nici un fel mişcarea din ziua următoare;
 consistenţa în timp: premisele făcute pentru o perioadă se menţin şi pentru
un orizont de timp care include mai multe perioade;
 distribuţia: fluctuaţiile zilnice formează o distribuţie normală cu media
zero şi deviaţia standard de l00 bp (puncte de bază sau basis points).
Calcularea VaR necesită câteva presupuneri cu privire la valorile viitoare ale
portofoliului. Există cel puţin trei modalităţi pentru a calcula variaţia preţului de la
ziua T la ziua T+l:
 Modificarea absolută: St+1 - St
 Variaţia simplă: St+1/St
 Metoda compusă - continuu (continuously compounded return): ln(St+1/St)
Calcularea variaţiei prin metoda absolută nu respectă cerinţa de staţionaritate.
De exemplu, cursul de schimb JPY/USD în două perioade de timp în care cursul
a fost 180JPY/USD şi respectiv 90 JPY/USD: o modificare de 2 JPY are aceeaşi
probabilitate de a se întâmpla la nivelul de 180 JPY/USD şi la nivelul de 90 JPY/USD?
Variaţia simplă respectă cerinţa de staţionaritate, dar nu este în concordanţă
cu cerinţa privind consistenţa în timp. A treia metodă este în concordanţă şi cu cerinţa
de consistenţă în timp.
Există o excepţie de la folosirea metodei compus-continuu în locul metodei
modificării absolute pentru calcularea VaR. Această excepţie se referă la ratele de
dobândă, ca de exemplu ratele de dobandă aferente titlurilor cu discount, randamentul
până la maturitate (yield to maturity), spread-uri pentru contracte swap, spread-uri de
credit etc. Când se măsoară variaţia ratei dobânzii pentru calcularea VaR se măsoară
variaţia absolută a ratei respective. O reducere a ratei dobânzii pentru titlurile cu
discount cu maturitate de trei luni de la 20% pe an la 19,5% pe an va fi măsurată ca o
modificare de -50bp.
Calculele VaR trebuie ajustate pentru a ţine cont şi de efectul duratei
(duration, D). O modificare de 1% în factorul de risc (rata dobânzii) nu înseamnă
neapărat o modificare de 1% a valorii poziţiei, ci mai degrabă o modificare a valorii
de -D%. De exemplu, să luăm în considerare un portofoliu de titluri guvernamentale

de 1.000.000 USD cu o durată de 3 ani şi o deviaţie standard zilnică de l0bp (sau

0,1%). VaR este egal cu 2,33 * 0,0010*3*1.000.000 = 6.990 USD. Indicatorul VaR
zilnic poate fi utilizat pentru calcularea VaR pentru o anumită perioadă de timp - o
săptămână (5 zile), o lună sau un an. Metoda rădăcinii pătrate este folosită în acest
sens. Conform acestei metode VaR pentru un anumit număr de zile "N" este egală cu
rădăcină pătrată din N înmulţit cu VaR zilnică (SQRT(N) * VaR zilnică), astfel VaR
pentru 1 săptămână este egal cu SQRT(5) * VaR zilnică.
Diversificarea şi VaR (exemplu)

Efectul diversificării este ilustrat mai jos:
Să presupunem o poziţie în două valute:
 O poziţie long de 100 miliarde ROL pe USD
 O poziţie short de l00 miliarde ROL pe EUR
Această poziţie poate fi interpretată ca un pariu pe aprecierea relativă a USD faţă
de EUR. Pentru a calcula riscul poziţiei se pleacă de la următoarele premise:
 fluctuaţiile sunt distribuite normal având media de zero şi deviaţia standard de
64bp pentru USD şi 29bp pentru EUR;
 un interval de încredere de 99%, ca urmare VaR l% poate fi calculat
corespunzător fiecărei poziţii. Pentru poziţia pe EUR o fluctuaţşie de 2,33 ori
deviaţia standard (corespunzătoare intervalului de încredere de 99%) este
echivalentă cu o mişcare de 2,33 x 29bp = 68bp, iar pentru poziţia pe USD este
echivalentă cu o mişcare de 2,33 x 64bp = 149bp. Ca urmare, VaRl% exprimat în
ROL pentru aceste poziţii este: 1,49 miliarde ROL (100 miliarde ROL x 0,0149)
pentru poziţia pe USD şi 0,68 miliarde ROL pentru poziţia pe EUR.
Riscul întregului portofoliu nu este dat de însumarea VaR corespunzătoare
fiecărei poziţii, (1,49 miliarde + 0,68 miliarde = 2,17 miliarde ROL). Probabilitatea de a
pierde bani din ambele poziţii este mică. Corelaţia între cursurile ROL/USD şi
ROL/EUR trebuie luată în considerare. Pentru a calcula VaR la nivel de portofoliu se
aplică următoarea formulă:
ROL VaR = SQRT(VaRi2 + VaR22 + 2Correl12VaR1*VaR2)
Presupunând că corelaţia este -0.08897, VaR la nivel de portofoliu este:
VaRp = SQRT(1,492 + (-0,68)2 + 2 x (-0.08897) x (1,49) x (-0,68))
VaRp = 1.69 miliarde ROL
Este o mare diferenţă între riscul nediversificat, 2,17 miliarde ROL, şi riscul
diversificat, 1,69 miliarde. Utilizarea măsurii de risc nediversificat pentru cerinţele de
capital înseamnă că se pleacă de la premisa că există corelaţii perfect pozitive între
diverse poziţii, premisă care nu este corectă pentru portofolii diversificate. VaR
nediversificată presupune că toate preturile se mişcă în direcţia adversă simultan, ceea
ce nu se întâmplă în realitate. O altă abordare ar fi sa plecăm de la premisa că există
corelaţii zero, ceea ce înseamnă utilizarea metodei rădăcinii pătrate din suma pătratelor.
Modele de risc de piaţă

Cele trei metode de calculare a VaR sunt descrise pe scurt mai jos:
 VaR delta-normal, VaR delta-gamma
 Simularea istorică
 Simularea Monte Carlo
Metoda varianta/covarianta sau parametrica (variance/covariance)
(conform descrierii din documentul "HO Risk Management Function ")
VaR delta-normal

Metodologia standard RiskMetrics™ cuantifică poziţiile prin maparea fluxurilor

de numerar ale tuturor tranzacţiilor. Se presupune că distribuţia variaţiilor în legătură
cu aceste poziţii este normală (log-normal random walk). Modificarea valorii fluxurilor
este aproximată de multiplicarea valorii fluxului cu variaţia.
Maparea fluxurilor poate fi foarte laborioasă şi nu se referă şi la alte riscuri, altele
decât cele referitoare la preţ şi rata dobânzii. Metodologia delta-normal este puţin mai
generală decât metodologia standard RiskMetrics, care ia în considerare factorii de risc
şi nu mapările de fluxuri pentru măsurarea riscului. Se presupune că factorii de risc
formează o distribuţie normală multivariată şi reprezintă derivata de ordin 1. De aceea
modificarea valorii portofoliului este lineară, iar poziţia pe fiecare factor de risc şi
calcularea VaR arată identic cu abordarea RiskMetrics, cu toate că premisele sunt
diferite.
VaR delta-gamma
Există două astfel de metodologii VaR, în ambele cazuri, sensitivitatea
portofoliului este reprezentată de derivata de ordin unu şi doi în legătură cu factorii de
risc. Faţă de Tom Wilson (1996), RiskMetrics are o altă abordare cu privire la
dezvoltarea abordării delta-normal. Factorii de risc delta şi gamma sunt utilizaţi pentru
calcularea primelor patru momente ale distribuţiei variaţiilor portofoliului. O anumită
funcţie a distribuţiei normale este aleasă pentru a corespunde acestor momente. Procentul
(percentile) distribuţiei normale poate fi transformat apoi în procentul distribuţiei reale
prin multiplicarea volatilităţii cu cuantila distribuţiei normale standard pentru a obţine
modificarea varibilei normale, şi apoi prin multiplicarea preţului spot cu e modificare se
obţine mişcarea în sus şi prin împărţirea la emodificare se obţine mişcarea în jos (Hull şi
White (1998) propun aceeaşi abordare pentru o problemă diferită).
Simularea istorică
În comparaţie cu celelalte două metode, simularea istorică implică mai puţine cerinţe
de implementare. Pe baza premisei de stabilitate în viitorul apropiat această metodă ia în
considerare modificările istorice ale factorilor de piaţă care sunt relevante pentru poziţiile
curente. În acest sens exista trei etape:
 generarea unui set de variaţii istorice a factorilor de risc. Se calculează variaţiile
absolute sau relative, de exemplu pentru 250 zile;
 calcularea variaţiei valorii portofoliului pentru fiecare variaţie istorică. Variaţiile
istorice se aplică fiecărei perioade pentru a obţine valori pentru toate datele.
Această calculaţie a variaţiei valorii portofoliului înseamnă reevaluarea completă
a întregului portofoliu pe baza sensitivităţii la fiecare factor de risc (delta,
gamma, vega...) sau folosirea interpolării (pe baza unor tabele de sensitivitate
pre-calculate) ;
 calcularea VaR. Deoarece s-a determinat întreaga distribuţie a variaţiilor
portofoliului, procentul necesar poate fi obţinut direct din tabelul referitor la
rezultatele simulării sau se poate modela distribuţia variaţiei portofoliului, iar
variaţiile în valoarea portofoliului pot fi deduse în funcţie de intervalul de
încredere folosit.
Avantajul principal al simulării istorice este dat de faptul că este o metodă complet
ne-parametrică; simularea istorică nu depinde de nici o presupunere legată de distribuţia
factorilor de risc. Caracterul non-parametric înseamnă de asemenea şi că volatilităţile şi
corelaţiile nu trebuie estimate deoarece sunt reflectate de setul de date. Un dezavantaj
major al acestei metode este că istoria nu se repetă, că nu acoperă variaţiile în structura
pieţei şi că nu include şi evenimente extreme.
Simularea Monte Carlo

Această metodă are câteva caracteristici comune cu simularea istorică. Cu toate

acestea simularea Monte Carlo este un model care foloseşte un set de variabile random
pentru a genera mai multe scenarii pentru fiecare factor de risc. Fiecare scenariu simulat
are toate datele de piaţă necesare pentru reevaluarea portofoliului. Valorile portofoliului
(una pentru fiecare scenariu) pot fi apoi utilizate pentru a calcula VaR aşa cum s-a descris
în simularea istorică. Crearea unui model care să cuprindă toţi factorii de risc care
influenţează portofoliul respectiv presupune existenţa unei tehnologii computerizate.
Simularea Monte Carlo implică trei etape:
1. Specificarea tuturor factorilor de risc relevanţi şi estimarea parametrilor
aferenţi cum ar fi valorile anticipate, volatilităţile şi corelaţiile.
2. Construirea scenariilor de preţ prin folosirea unei metode de generare a unor
numere aleatoare.
3. Evaluarea portofoliului pentru fiecare scenariu. În fiecare scenariu se
generează un set de valori pentru factorii de risc care este utilizat în modelele
de preţ pentru fiecare titlu din portofoliu. Acest proces este repetat de un
număr foarte mare de ori pentru a obţine o distribuţie a variaţiei portofoliului
pentru o anumită perioadă de timp. Această etapă este similară simulării
istorice, cu excepţia faptului că simularea Monte Carlo poate genera un
număr mai mare de scenarii. Indicatorul VaR pentru un interval de încredere
de 99% poate fi apoi obţinut – distanţa dintre zero şi procentul de 1% al
distribuţiei.
Modele pentru riscul de participaţie

Riscul de participaţie poate fi tratat ca fiind risc de piaţă sau risc de credit, în funcţie
de strategia băncii în legătură cu participaţia respectivă. Ca urmare, VaR pent
Evaluarea modelelor de măsurare a riscului de piaţă

În acest sens ar trebui combinate validarea, independenţa, calibrarea şi back-
testing-ul, care arată potenţialele puncte slabe ale modelelor de măsurare a riscului de
piaţă. Acestea sunt decrise mai jos.
Validarea
Validarea este procesul prin care:
 se evaluează logica internă a modelului (se verifică şi acurateţea matematică) ;
 se compară predicţiile modelului cu evenimentele ulterioare;
 se compară modelul cu alte modele existente, interne sau externe (dacă este
posibil).
Modelele noi, atât cele interne cât şi cele cumpărate de la furnizori externi,
trebuie să fie validate. Evaluarea este mai intensă pentru modelele dezvoltate intern
întrucât acestea nu sunt testate în afara băncii. Frecvenţa validării modelelor depinde de
schimbările care afectează riscul sau preţurile şi procesul de control existent.
Modificarea condiţiilor de piaţă care afectează riscul şi preţul, şi ca urmare modelul, ar
trebui să indice nevoia de validare. Politicile de administrare a riscurilor ar trebui să
prezinte scopul validării, frecvenţa, cerinţele de documentaţie, şi răspunsurile
conducerii. Politicile ar trebui să ceară cel puţin evaluarea algoritmilor semnificativi şi a
premiselor înainte de a folosi modelul şi mai apoi evaluarea modelului după cum se
schimbă condiţiile din piaţă. Evaluările interne trebuie realizate de unităţi independente
faţă de unităţile care utilizează modelele, dacă este posibil. Evaluarea poate, dacă este
necesar, să fie suplimentată de revizuiri externe, ca de exemplu experţi în modele şi
tehnici pentru administrarea riscurilor.

Calibrarea
Calibrarea se face în două etape. Mai întâi, se verifică dacă modelul are o logică
internă riguroasă. În etapa a doua se observă preţurile pieţei pentru a ajusta parametrii
modelului. De exemplu, dacă rezultatele modelului sunt sub preţurile pieţei pentru caps
şi floors, se poate ca volatilitatea folosită de model să fie sub volatilitatea pieţei.
Ajustarea repetată a volatilităţii parametrilor modelului până când aceştia vor
corespunde cu preţurile pieţei se numeşte convergenţa la piaţă (convergence to market).
Back testing-ul
Tehnicile de verificare a acurateței modelelor VaR sunt numite şi verificări ale
realităţii şi sunt importante pentru instituţiile de reglementare şi pentru administratorii de
risc. Această procedură are rolul de a verifica dacă rezultatele modelului VaR nu
supraevaluează şi nici nu subestimează riscul. Comitetul Basel recomandă utilizarea
back-testing-ului pentru verificarea acurateţii în legătură cu rezultatele VaR. În acest
proces ar trebui evitată utilizarea rezultatelor VaR care se bazează pe intervale de
încredere mari - acestea pot face ca pierderile actuale mai mari decât rezultatele VaR să
fie foarte rare, în plus, perioada necesară pentru obţinerea unui set de date care să conţină
suficiente astfel de excese în vederea obţinerii unor rezultate semnificative este mai
îndelungată (Kupiec 1995). Cu cât intervalul de încredere este mai mic, cu atât mai multe
informaţii sunt disponibile despre metodele folosite pentru măsurarea riscului.
Calcularea VaR presupune că portofoliul nu se schimbă în timpul perioadei de
deţinere. În practică se fac noi tranzacţii, apar noi comisioane şi diversele titluri sunt
tranzacţionate la un preţ mai mare sau mai mic decât preţul mediu.
Testarea la stres/in condiţii de criza (stress testing)

Această testare arată impactul unui eveniment ipotetic sau a unui scenariu specific
asupra portofoliului şi este necesară deoarece presupunerea facută în legătură cu
distribuţia standard normală nu există în realitate, iar rezultatele VaR nu ne dau
informaţii despre pierderea potenţială la extremităţile distribuţiei. Testarea în condiţii de
criză completează rezultatele obţinute prin modelul VaR şi are semnificaţii diferite.
Rezultatele ne arată care este pierderea potenţială în cazul unui eveniment specific, dar
nu ne arată (şi nici nu are ca scop) probabilitatea apariţiei unui astfel de eveniment.
Testarea în condiţii de criză începe cu definirea unui set de scenarii ipotetice şi
acestea pot fi grupate astfel:
 scenariu stilizat - o modificare simulată a ratei dobânzii, a cursului de schimb,
preţului unei acţiuni sau mărfuri. Aceste scenarii pot varia de la modificări relativ
moderate până la modificări extreme, iar acestea pot fi exprimate în valoare
absolută, în valoare relativă sau în unităţi de deviaţie standard (modificarea
preţului este împărţită la deviaţia standard istorică a preţului respectiv). De
exemplu, unele scenarii se referă la o modificare paralelă a curbei randamentelor
de +/-100 bp, variaţia anumitor rate de dobândă cu 25bp, variaţia unui indice cu
+/- 10%, variaţia cursului de schimb cu +/-6%, modificarea volatilităţii cu +/-
20%;
 evenimente reale extreme - se referă la evenimente extreme care au avut loc în
realitate într-o anumită perioada de timp. În practică, implementarea include
colectarea datelor de-a lungul timpului, identificarea variaţiei maxime şi în final
utilizarea acesteia;
 evenimente ipotetice singulare (one-off) - în acest caz se consideră câteva
evenimente imaginare şi consecinţele acestora. Unele evenimente ipotetice nu
sunt evidente întotdeauna şi necesită cunoştinţe în diverse domenii (de exemplu
politică, juridic, etc).

Evaluarea efectelor fiecărui scenariu asupra preţurilor tuturor instrumentelor trebuie

luată în consideraţie. Elementul cheie este senzitivitatea poziţiilor respective la diverşi
factori de risc în legătură cu care s-au făcut scenariile ipotetice. Aceasta analiza ar trebui
să arate vulnerabilitatea portofoliului (şi a rezultatelor VaR) la o varietate de riscuri mai
puţin vizibile. Exemple în acest sens pot fi pericolul unei variaţii mari în piaţă (cu toate
că poziţiile sunt acoperite împotriva riscului unei variaţii mici în piaţă), consecinţele
modificării volatilităţii, dependenţa de anumite corelaţii, etc.
II.4 Definirea capitalului de risc (Grupul Raiffeisen)

Una din funcţiile primare ale unui departament de Risk Management este
protejarea capitalului băncii şi în acelaşi timp asigurarea că banca poate să-şi asume
riscul necesar generării unei profitabilităţi rezonabile. Legarea strategiei de afaceri de
strategia de administrare a riscurilor permite băncii să-şi stabilească apetitul de risc.
Apetitul de risc arată natura şi nivelul riscurilor care sunt acceptabile pentru bancă şi
pentru diferitele segmente de activitate ale băncii. După ce se defineşte mărimea riscului
pe care banca doreşte să şi-1 asume, banca determină şi riscul pe care poate să şi-1
asume.
Ca regulă, nivelul maxim al riscului pe care banca poate să şi-1 asume este limitat
de capitalul pe care trebuie să-1 menţină datorită cerinţelor legale şi pentru menţinerea
rating-ului, cât şi de cel stabilit prin schema de alocare a capitalului economic. Toate
acestea reprezintă limitări ale riscului pe care banca poate să şi-1 asume.
În plus banca trebuie să-şi monitorizeze cerinţa de capital conform legilor în
vigoare.
Factori care influenţează mărimea capitalului:
RISCUL
Capitalul (conform legii) Acţionarii
Mărimea
capitalului
Capitalul economic
Capitalul economic stabilit prin metodologiile de alocare internă a capitalului este
important în definirea apetitului de risc. Capitalul economic reprezintă nivelul capitalului
necesar acoperirii pierderilor neanticipate pentru anumite intervale de încredere.
Definiţia capitalului economic: este capitalul necesar pentru acoperirea pierderilor
neanticipate anuale pe baza probabilităţii de default corespunzătoare rating-ului pe care
banca îl are în vedere.
Capitalul economic este capitalul minim necesar şi ca urmare este o măsură de risc
la nivelul unui an, (şi aproape întotdeauna) VaR ajustată la nivelul unui an. Pe baza
rating-ului pe care Grupul Raiffeisen îl are în vedere intervalul de încredere este de
99,95% (1 este rata de default corespunzătoare rating-ului urmărit de bancă).
Deoarece VaR reprezintă o masură a capitalului economic care trebuie ţinut
pentru a acoperi riscul, indicatorul VaR al unui segment de activitate poate fi utilizat
pentru măsurarea rezultatelor segmentului de activitate ajustate cu capitalul de risc. În
funcţie de scopul utilizării indicatorului de performanţă, se poate calcula VaR pentru un
singur segment de activitate, sau VaR marginal pentru un segment de activitate ca parte a

unei întregi instituţii, luând în considerare reducerea capitalului de risc datorată

diversificării.
Datorită utilizării unor metode comparabile (VaR) pentru toate tipurile de riscuri
există compatibilitate orizontală şi verticală (de exemplu este posibilă transformarea în
indicator VaR 99% pentru 1 zi). Pe baza alocării interne a capitalului, care arată şi
nivelul capitalului economic - banca poate să stabilească şi capacitatea de asumare a
riscului. Capacitatea de asumarea a riscului reprezintă limita superioară pentru riscurile
operative.
Capital Economic
Rezerva de capital
(VaR anualizat 99,95%)
Capital
economic
Capacitate de asumare a Nivelul riscului

riscului (de ex.VaR 99%)
Profituri Operaţionale Pierderi aşteptate

Figura nr. 2 Capacitatea de asumare a riscului (risk taking capacity, RTC)
Aşa cum s-a menţionat mai sus, RTC trebuie să acopere VaR calculat pe baza
unui interval de încredere de 99%. În plus, perioada de deţinere este stabilită în funcţie
de natura activităţii, de exemplu 1 an pentru riscul de credit, 10 zile pentru portofoliile de
tranzacţionare.
RTC este alcatuită din profitul operaţional, surplusul de capital şi unele rezerve.
Acestea pot fi utilizate pentru acoperirea riscului fără a reduce activitatea existentă.
Deoarece profitul operaţional este inclus în RTC, pierderile aşteptate trebuie incluse în
VaR.
Figura nr. 3 Capacitatea de asumare a riscului
II. 5 Limite de risc

Există trei metode principale de administrare a riscului într-o bancă şi anume:
autorizarea, controlul şi stabilirea limitelor. Autorizarea este procesul prin care banca
decide ce produse va oferi, iar controlul arată procesele şi procedurile de executare a
tranzacţiilor. Totuşi acestea au o utilizare limitată dacă nu există şi o limitare a
tranzacţiilor. Stabilirea limitelor apare ca un mijloc esenţial pentru administrarea
riscurilor.

Corelaţiile şi riscul de concentrare: diversificarea este foarte important în

administrarea riscurilor. Banca trebuie să-şi limiteze expunerile pentru a preveni orice
eveniment cu impact major asupra capitalului. Concentrarea poate să existe în legătură
cu o anumită piaţă, contrapartidă, etc. În realitate există o tensiune între tendinţa unei
instituţii de a-şi folosi competenţele cheie şi avantajul comparativ pe acele segmente de
piaţă profitabile, ceea ce dă naştere la concentrări şi dorinţa de diversificare a veniturilor
şi expunerilor. Structura limitelor pentru riscul de piaţă trebuie să fie consistentă cu
apetitul de risc al consiliului de administraţie şi capacitatea sistemului de măsurare a
riscului. Banca trebuie să folosească o varietate de limite pentru a avea o imagine cât mai
clară cu privire la riscurile de piaţă. Un singur tip de limite este în general insuficient
pentru a controla riscul de piaţă, diverse tipuri de limite se completează reciproc.
Limitele VaR consolidate reprezintă un mecanism de a controla riscul la nivel de bancă
sau grup. Traderii au nevoie de limite suplimentare (de exemplu limite pentru stoparea
pierderii) pentru a controla riscul la nivel de serviciu sau la nivel de portofoliu.
Limite VaR (Grupul Raiffeisen)

Există o limită de risc globală în Grupul Raiffeisen, care include riscul de credit, de
piaţă, de participaţie şi operaţional. Această limită se bazează pe un interval de încredere
de 99.95 % şi un orizont de timp de 1 an. În scopul administrării riscurilor se folosesc şi
alte intervale de încredere şi orizonturi de timp. În plus, există o limită şi se calculează
VaR şi la nivel de bancă - se aplică aceeaşi procedură la nivelul unei singure banci
(NWU). Un alt nivel este împărţirea limitelor VaR pe expuneri şi poziţii individuale (sunt
implicaţi CFO-ul Grupului Raiffeisen, autorităţile de aprobare a creditelor şi persoane
responsabile pentru diverse ţări).
Limite de senzitivitate
Limitele de senzitivitate, cunoscute şi ca limite noţionale, nominale şi de expunere,
reprezintă limite suplimentare limitelor VaR. În funcţie de factorul de risc pot fi utilizate
câteva tipuri de limite:
Limite de maturitate sau limite de gap (de refixare a ratei): au rolul de a reduce
riscul de piaţă prin limitarea maturităţii şi/sau prin controlarea volumului de tranzacţii
care maturizează sau îşi refixează preţul/rata într-o anumită perioadă. Limitele de
maturitate sunt folositoare şi pentru controlul lichidităţii. În general aceste limite sunt
exprimate ca volum şi/sau valoare pentru o anumită perioadă de timp (de ex. o zi, o
săptămână sau o lună). Limitele de maturitate sau GAP nu anticipează şi nu fumizează
informaţii adecvate despre riscul de piaţă. Mărimea nominală a expunerii este o măsură
inadecvată a riscului deoarece nu surprinde senzitivitatea şi volatilitatea preţului.
Limite pentru poziţiile nete sau brute: limitele pentru poziţii brute
restricţionează mărimea poziţiilor lungi sau scurte într-un anumit instrument. Limitele
pentru poziţii nete ţin cont de compensarea naturală a poziţiilor lungi şi scurte.
Limite basis point (BPV, PVBP, Val0l): exprimă variaţia absolută a rezultatelor
când curba randamentelor se modifică paralel cu un punct de bază. Durata (duration)
măsoară senzitivitatea valorii actualizate sau a preţului instrumentelor financiare la
variaţia ratei dobânzii. Calculând durata medie ponderată a instrumentelor dintr-un
portfoliu, senzitivitatea la preţ a instrumentelor poate fi agregată pe baza unui singur
indicator care transformă poziţiile nominale într-o senzitivitate la preţ agregată pentru
acel portofoliu.
Limite de volum sau noţionale: sunt foarte folositoare pentru controlarea
capacităţii operaţionale şi, în unele cazuri, a riscului de lichiditate. Limitele noţionale pot
fi foarte folositoare pentru instrumente lichide, pentru care VaR este mai puţin relevant
datorită frecvenţei şi volatilităţii preţului. Limitele noţionale pot fi folosite pentru a

controla intrarea pe anumite pieţe derivate. Limitele noţionale şi de volum nu reprezintă

un indicator adecvat pentru riscul de piaţă şi nu sunt acceptabile fără alte tipuri de limite.
Limitele nominale reprezintă expunerea totală în legătură cu sursele de risc
(instrumente, pieţe, contrapartide, etc.). Limita nominală este de asemenea foarte folosită
pentru controlarea riscului de credit. În funcţie de activitate şi produse există mai multe
tipuri de limite, ca de exemplu limite de ţară, limite comerciale, limite pentru piaţa
monetară. Limitele sunt împărţite apoi pe maturităţi, valute sau o combinaţie a acestora.
Expunerea legată de acordarea creditelor este exprimată fie de sumele trase curente
(nete) sau de limita totală a facilităţii aşa cum reiese din documentaţia facilităţii. Limitele
nominale pot fi folosite cu privire la multe instrumente tranzacţionate, iar expunerea
poate fi considerată pe baza ponderată (valoare echivalenta de credit/loan equivalent
amount) - de exemplu volumul nominal al instrumentelor derivate este ponderat cu riscul
de piaţă respectiv.
Limitele delta: sunt folosite pentru a combina poziţii spot şi pe derivative pe
titluri de capital. Premisa folosită este (pe baza marcării la piaţă) mişcarea paralelă de 1%
pentru întreaga piaţă.
Limite gamma negative: se foloseşte suma gamma pe baza variaţiei pieţei cu
1% pentru titluri de capital sau cu 1 punct de bază pentru instrumente cu venit fix
(minus).
Limite de poziţie individuale: reprezintă poziţia delta netă maximă într-un
singur titlu.
Limita privind mărimea maximă a unei tranzacţii: reprezintă suma maximă
pentru o tranzacţie.
Limita vega: reprezintă limita pentru indicatorul Vega total pentru derivative.
Limite pentru limitarea pierderii

Limita pentru limitarea pierderii reprezintă totalul rezultatelor realizate şi nerealizate
pentru o anumită perioada de timp. Această limită este importantă pentru că este o limită
de avertizare a conducerii, poate fi definită şi ca limita pierderilor totale anuale înlocuind
VaR-ul anualizat pentru activităţile de tranzacţionare în scopul alocării capitalului
economic.
II..6 Raportarea riscurilor (Grupul Raiffeisen)

Obiectivul cheie pentru departamentul Risk Management este prezentarea clară a
caracteristicilor activităţii firmei, inclusiv riscurile principale, relaţia rezultate-riscuri
reflectată de relaţia profitabilităţii activităţilor cu capitalul economic, şi impactul
factorilor interni şi de piaţă prezenţi şi potenţiali.

II.7 Structura - Planificarea & Raportarea (Grupul Raiffeisen)

Formularea politicii de risc şi procesul de bugetare cu privire la riscuri este un
element din cadrul planificării anuale. Deoarece planificarea este un proces de sus- în-
jos şi de jos-în-sus, aceeaşi abordare se aplică şi pentru procesul de bugetare cu privire
la riscuri.
Riscurile trebuie măsurate şi consolidate la nivel de bancă şi de grup. De aceea
datele trebuie colectate la nivel de grup şi consolidate deoarece însumarea VaR calculate
de departamentele locale de Risk Management nu ar fi o metodă corespunzătoare pentru
măsurarea riscurilor.
În afară de monitorizarea limitelor aprobate la nivel de bancă individuală este

necesar să se monitorizeze limitele la nivel de grup. Aceste limite trebuie să ia în
considerare capacitatea de asumare a riscului şi aspectele legale.
Ţinând cont de riscurile de piaţă, de credit şi operaţionale ale activităţilor, alocarea
capitalului poate fi făcută ţinând cont de strategia de afaceri şi relaţia riscuri-rezultate
pentru diverse segmente de activitate.

În prezent datele sunt adunate din rapoartele existente care au fost definite de
către diverse departamente (de ex. Contabilitate, Treasury/NWB Coordination) în
cooperare cu departamentul Risk Management.
Aceste rapoarte sunt trimise departamentului Risk Management direct (de ex.
raportul săptămânal cu privire la poziţii) sau indirect (de ex. raportul trimestrial pentru
management) şşi includ date consolidate. Pentru administrarea riscurilor este esenţial să
fie stabilită o bază de date care să conţină cât mai multe informaţii despre tranzacţiile
făcute.
II.8 Raportul de audit şi Comunicarea cu Comitetul de Audit şi

cu Managementul
Raportul de audit reprezintă rezultatul sintetic al muncii echipei de audit ce
trebuie adus la cunoştinţa beneficiarului auditului.
Comunicarea Raportului de audit către beneficiar este obligatorie şi are drept
scop asigurarea că managementul executiv şi de supraveghere sunt pe deplin informate
despre constatările auditorului şi recomandările formulate de acesta.
Există practica instituită ca, în cadrul întâlnirilor oficiale ale colectivului de
conducere executivă a beneficiarului auditului, să fie invitaţi reprezentanţii auditorului
pentru a prezenta:
- concluziile raportului de audit;
- recomandările auditorului.
Cu ocazia comunicării concluziilor Raportului de audit nu trebuie să lipsească:

a) Comunicarea către Management şi către Comitetul de Audit a faptelor ilicite,
neconforme eventualelor fraude descoperite cu ocazia auditului în scopul de a
ajuta Managementul şi, mai ales, Comitetul de Audit să-şi îndeplinească rolul de
supraveghere în sensul de a asigura întocmirea unor situaţii financiare care să
corespundă şi să reeflecte realitatea.
b) Comunicarea către Management şi către Comitetul de Audit a modului de
funcţionare a controlului intern, carenţele, lipsurile în activitatea acestuia,
vizând:
o separarea adecvată a responsabilităţilor (sarcinilor);
o autorizarea adecvată a operaţiunilor şi activităţilor;

o întocmirea de documente şi evidenţe contabile corespunzătoare şi în acord

cu cerinţele legale;
o controlul (verificarea) efectivă a documentelor, operaţiunilor, activităţilor;
o verificarea independentă a aplicarii şi a rezultatelor controlului.
Un accent deosebit trebuie pus şi pe supervizarea activităţii de control
intern de la o entitate independentă (auditul intern).
c) alte comunicări specifice către Comitetul de Audit care vizează:
o rectificările semnificative ale situaţiilor financiare, unde este cazul;
o dezacordurile cu managementul executiv privind unele aspecte/ formulări
din Raportul de audit;
o dificultăţi întâlnite pe parcursul procesului de audit (lipsa de
disponibilitate a personalului clientului, nefurnizarea, neprezentarea unor
informaţii şi documente etc.
Comunicarea auditorului cu Managementul şi Comitetul de Audit este un proces
continuu, care poate îmbrăca forma:
- orală;
- scrisă;
- mixtă (orală şi scrisă).
Desigur, cele mai importante comunicări se realizează în scris, pentru a evita
unele neînţelegeri sau dezacorduri ulterioare cu beneficiarul.
CONCLUZII SI PROPUNERI :
Auditarea are ca scop informarea staff-ului clientului beneficiar al procesului de

audit despre recomandările auditorului privind îmbunătăţirea diferitelor aspecte ale
activităţii clientului.
Auditul nu trebuie interpretat ca o critică a activităţii desfasurate, ci ca un suport,
un ajutor calificat venit din partea unei entităţi independente, pentru perfecţionarea
continuă a activităţii clientului, a competivităţii şi performanţelor sale.
Auditul în general este de natură a adăuga valoare firmei auditate şi creşterea
credibilităţii în mediul de afaceri în care operează.
Firma de audit îşi manifestă şi disponibilitatea pentru oferirea de servicii şi
consultanţă adiacente activităţii de audit (fiscalitate, reglementări, prudenţiale etc.)
Nu există un model standard al auditului, dar, în general, acesta trebuie să
respecte şi să răspundă nevoilor reale ale clientului.
Aspectele prezentate nu fac parte din raportul de audit, a fost considerată
necesară prezentarea acestora deoarece ele pot fi pârghii de îmbunătăţire a eficienţei
econmico-financiare a societăţii.
Reforma bancară în România, care se află într-un continuu proces de

transformare, va ţine din ce în ce mai mult seama de tendinţele economico-sociale în plan
mondial, de schimbările şi strategiile deja elaborate pe termen lung. Cuvântul cheie care
marchează evoluţia actuală este "schimbarea". Fie că este vorba de necesara schimbare a
tehnicilor şi metodelor de management utilizate în administraţia publică, fie că este vorba

de schimbările semnificative ale mediului în care evoluează instituţiile astăzi, rezultă că

auditul bancar se află în faţa unor mari provocări.
Auditul intern face schimbarea mai puţin riscantă şi chiar o favorizează. Valoarea
auditorului intern este dată de capacitatea lui de a face să progreseze controlul intern al
entităţii. Auditorul intern este deci creator de valoare prin intermediul economiilor pe
care le generează, al oportunităţilor pe care le creează şi al pierderilor evitate ca urmare a
activităţii sale.
Auditul public intern, prin metode specifice de analiză a riscului, identifică,
clasifică şi evaluează nivelul riscurilor pentru operaţiunile activităţilor auditabile, având
drept scop eficacitatea controlului intern.
Auditul dă asigurări conducerii pentru buna administrare a fondurilor publice, sub
aspectul respectării ansamblului principiilor, regulilor procedurale şi metodologice, iar
prin recomandările făcute în urma misiunilor de audit se remediază disfuncţionalităţile şi
iregularităţile constatate având ca efect îmbunătăţirea calităţii realizării obiectivelor
entităţii.
Existenţa structurii de audit intern nu schimbă cu nimic libertatea de alegere şi de
decizie a conducătorului instituţiei publice. În schimb, observarea alegerilor şi deciziilor,
compararea lor, evaluarea consecinţelor şi atragerea atenţiei asupra riscurilor sau
incoerenţelor ţin de auditul intern.
Fiecare conducător al instituţiilor publice trebuie să conştientizeze care este
menirea reală a activităţii de audit (şi anume consilierea managementului) şi în acest fel
la nivel naţional să se acorde locul şi rolul de care trebuie să se bucure activitatea de audit
public intern.
Auditul financiar a fost, este şi va rămâne, fără nici o îndoială, principala formă
de audit modem, fie şi numai datorită faptului că este cea mai veche.
Dar în ultimele decenii şi mai ales în prezent se manifestă o pronunţată tendinţă
de extindere a auditului la alte numeroase aspecte ale funcţionării sistemuluibancar şi
societăţii, vorbindu-se astăzi de un audit social, audit juridic, audit industrial, auditul
calităţii, auditul mediului sau ecologic, auditul fiscal, auditul producţiei, auditul
sistemelor informaţionale şi chiar auditul marketingului. Dar, aceste noţiuni sunt relativ
recente şi o definire foarte clară a lor nu s-a realizat încă.
Dezvoltarea largă a activităţii de audit intern a determinat, la fel ca şi în cazul
auditului extern, apariţia de organizaţii care-i grupează pe auditorii interni din diferite
ţări. Acestea au dat primele definiţii ale auditului intern, sintetizând totodată şi funcţiile
acestuia.
Dintre acestea putem enumera:
• identificarea şi aprecierea riscurilor specifice controlului intern
• revizia şi îmbunătăţirea procedurilor de control
• evaluarea performanţelor firmei
Atingerea obiectivelor auditului intern presupune existenţa unui referenţial care
poate fi reprezentat de obiectivele pe termen lung ale băncii plecând de la deciziile
organelor de conducere sau control a regulilor de conduită în afaceri (codul de etică)
adoptate de bancă precum şi mediul de creditare.
Auditarea activităţii de către o firmă de audit recunoscută

pe plan internaţional este obligatorie, iar firma de audit selectată
trebuie supusă în prealabil avizului şi acordului BNR.

BIBLIOGRAFIE
 Federaţia Internaţionala a Contabililor: Audit financiar 2008. Standarde. Codul

Etic, Editura Irecson
 Constantin N. Cojocaru, Lucian Starparu: Contabilitatea societatilor bancare,
Editura Moldavia, Bacau, 2005
 Maricica Stoica: Management bancar, Editura Economica, Bucureşti
 Ilie Mihai: Audit in sistemul bancar. Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2008

 Ilie Mihai: Tehnica si managementul operaţiunilor bancare, Editura Expert,

Bucureşti, 2007
 Mircea Boulescu: Audit si control financiar, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2007
 Departamentul Risk Management la nivel de grup din Viena: Head Office
Function Risk Management;
 Document Grupul Raiffeisen: Market Risk Limit Utilization; Document Grupul
Raiffeisen: Treasury Rule Book; Basel Committee on Banking Supervision: The
New Bas el Capital Accord, Consultative Document, April 2008;
 Basel Committee on Banking Supervision: Performance of Models-Based
 Capital Charges for Market Risk, September 2009;
 Basel Committee on Banking Supervision: An Internai Model-Based
 Approach to Market Risk Capital Requirements, April 2006;
 Basel Committee on Banking Supervision: Principles for the Management and
Supervision of Interest Rate Risk, September 2006;
 www.curteadeconturi.ro

Auditul Institutiilor de Credit. Studiu de Caz Raiffeisen Bank

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Auditul Institutiilor de Credit. Studiu de Caz Raiffeisen Bank

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Auditul instituţiilor de credit

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCUREŞTI

Lucrare de disertaţie - 2010- 2 / 53

CAP I. PARTICULARITATILE AUDITULUI INTERN INTR-0 5

I.1 Principalele reglementări legale în domeniul auditului intern 5

CAP II. AUDITUL INTERN aplicaţie la RAIFFEISEN BANK SA 33

II.1 Date generale 33

Lucrare de disertaţie - 2010- 3 / 53

Lucrare de disertaţie - 2010- 4 / 53

Cap I. PARTICULARITĂŢILE AUDITULUI INTERN

ÎNTR-O INSTITUŢIE DE CREDIT

I.1 Principalele reglementări legale în domeniul auditului intern

Printre principalele reglementări legale în domeniul auditului intern se numără:

I.2 Generalităţi privind auditul

Auditul financiar reprezintă activitatea de examinare, în vederea exprimării de

Obiectivele auditului intern

Obiectivele auditului intern sunt:

Lucrare de disertaţie - 2010- 5 / 53

c) evaluarea gradului de adecvare a datelor/informaţiilor financiare şi nefinanciare

Obiectivul central al activităţii de autorizare, reglementare şi supraveghere

Exercitarea independentă a profesiei de auditor financiar

Auditorul financiar poate exercita independent profesia de auditor financiar

Lucrare de disertaţie - 2010- 6 / 53

afini până la gradul al patrulea inclusiv, cu conducătorii unei instituţii de

Externalizarea activităţii de audit intern

Lucrare de disertaţie - 2010- 7 / 53

Etapele auditului intern

Rolul auditorului este de a aprecia activitatea în mod independent şi obiectiv,

Tehnicile ce trebuie utilizate sunt : interviurile, chestionarele, observaţia,

I.3 Auditul principalelor activităşi bancare

Lucrare de disertaţie - 2010- 8 / 53

I.3.1. Auditul situaţiilor financiare

b) Situaţia Instrumentelor pe Piaţa Monetară:

Lucrare de disertaţie - 2010- 9 / 53

 toate câştigurile şi pierderile semnificative din vânzări şi reevaluări au

c) Situatia Titlurilor Deţinute în Scopul Tranzacţionării:

d) Situaţia Altor Active Financiare

e) Situaţia Investiţiilor de Portofoliu

f) Situaţia Investiţiilor în Filiale/Sucursale şi Entităţi Asociate

Lucrare de disertaţie - 2010- 10 / 53

Auditorul ia în considerare implicaţiile oricărei cerinţe legale sau practice ca

La alcătuirea portofoliului de împrumuturi, se va acorda o atenţie sporită pentru:

Lucrare de disertaţie - 2010- 11 / 53

Pe lângă împrumuturile neperformante identificate de conducere şi, acolo unde

h) Situatia Conturilor Deponenţilor

i) Situaţia Contului de Capital şi Rezerve

j) Situaţia Provizioanelor, Activelor şi Datoriilor Contingente

Lucrare de disertaţie - 2010- 12 / 53

(în afara instrumentelor derivate şi instrumentelor financiare extrabilanţiere –

k) Situaţia Instrumentelor Derivate şi a Instrumentelor Financiare

(De exemplu, contracte de schimb valutar, operaţiuni swap pe rata dobânzii

l) Situaţia Veniturilor din Dobânzi şi a Cheltuielilor cu Dobânzi

Lucrare de disertaţie - 2010- 13 / 53

De regulă, veniturile şi cheltuielile cu dobânda sunt două dintre principalele

m) Situaţia Provizioanelor pentru Pierderi din Credite

n) Situaţia Veniturilor din Comisioane şi Speze

o) Situaţia Provizioanelor pentru Impozitul pe Profit

p) Situaţia Tranzacţiilor Părţilor Afiliate

Lucrare de disertaţie - 2010- 14 / 53

q) Situaţia Notelor la Situaţiile Financiare

I.3.2. Riscul operaţional. Fraudele

Lucrare de disertaţie - 2010- 15 / 53

 evaluarea permanentă a expunerilor la riscul operaţional (de exemplu: analiza

Pentru administrarea riscului operaţional, instituţiile de credit trebuie să dispună de