Sunteți pe pagina 1din 210

Colecţia CUM PATRIBDS

Colecţie îngrijită de CUUDIU T. ARIEŞAN


PETER BROWN

CULTUL SFINŢILOR
Apariţia şi rolul său în creştinismul latin

Traducerea: DOINA LICĂ Postfaţă:


mitropolit NICOLAE CORNEANU

&
►_ C E U PRESS
Traducerea acestei cărţi s-a făcut cu sprijinul
CENTRAL EUROPEAN UNIVERSITY PRESS
şi al
FUNDAŢIEI SOROS PENTRU O
SOCIETATE DESCHISĂ

Coperta colecţiei: NICOLAE DANCU Consilier


editorial: ION NICOLAE ANGHEL
Părinţilor mei
CUVÎNT ÎNAINTE

Aşa cum Peter Brown observă în paginile ce urmează,


distincţia netă dintre experienţele religioase ale elitei şi ale
oamenilor de rînd era un loc comun cu mult înainte ca David
Hume să o surprindă în Natural History of Religion (Istoria natu-
rală a religiei). Un asemenea „model cu două niveluri" a
supravieţuit, de fapt, pînă în zilele noastre. Mult prea des,
experienţa religioasă semnificativă a unui popor este limitată la
aceea a intelectualităţii sale, în timp ce o bună parte din acti-
vitatea religioasă de fiecare zi a poporului se consideră că ţine
de superstiţia populară.
Dar modelul cu două niveluri ne apare mult mai puţin con-
vingător decît îi părea lui Hume şi contemporanilor săi. Tot mai
mulţi cercetători îşi îndreaptă atenţia către viaţa religioasă a
femeilor, săracilor şi altor grupuri adesea neglijate de studiile
din trecut. Deşi unele poartă semnele caracteristice scrierilor
apologetice, multe dintre aceste lucrări au contribuit simţitor la
înţelegerea numeroaselor genuri de experienţe religioase. Au
făcut inteligibil ceea ce era adesea necunoscut sau, acolo unde
era cunoscut, era greşit înţeles. Iar cele mai bune dintre ele
ne-au ajutat să înţelegem nu doar fenomenele religioase în sine,
ci şi modul în care ele au apărut şi au jucat un rol într-o situaţie
economică, politică şi socială anume.
Nu cunosc un exemplu mai bun de cercetător de acest gen
decît cel ce a conferenţiat în cadrul Programului Haskell în 1978
la Divinity School - University of Chicago. Din fericire pentru noi,
acest conferenţiar a fost Peter Brown. Ne-a delectat atît cu
cunoştinţele sale vaste, cît şi cu arta rafinată a alegerii cuvîntului
potrivit, pe care le aşteptam din partea autorului lui Augustine of
Hippo (Augustin din Hippo). Rezultatul a fost o săptămînă de
PETER BROWN
neuitat pentru mulţi dintre noi - studenţi, absolvenţi şi profesori
deopotrivă. Aşa cum atestă paginile ce urmează, a fost o reali-
zare^ remarcabilă din mai multe motive.
în primul rînd, Peter Brown a spus o poveste minunată de-
spre apariţia cultului sfinţilor. Deşi el nu intenţionează să
pregătească o istorie exhaustivă a acestei dezvoltări uluitoare
din perioada antică tîrzie, relatarea sa a expus, de fapt, mult din
această poveste fascinantă - şi a expus cu deosebită înţelegere,
simpatie şi artă. Mai mulţi absolvenţi au remarcat că, la începutul
celor cinci conferinţe, nu aveau nici un interes pentru cultul
sfinţilor; la sfîrşit, acest subiect îi interesa mai mult decît propriul
domeniu de studiu! Rostită de Peter Brown, era într-adevăr o
poveste minunată.
în al doilea rînd, în cadrul acestor conferinţe, el a plasat
cultul sfinţilor, cu multă abilitate, în context social, politic, eco-
nomic şi chiar arhitectural. După cum observa, acesta era un
context dinamic, care a suferit schimbări fundamentale între
secolele al FV-lea şi al Vf-lea. Dinamica epocii s-a reflectat parţial
şi a pregătit parţial calea pentru rolul tot mai important al cultu-
lui sfinţilor în lumea antică tîrzie.
în fine, imaginea acestei lumi de la sfîrşitul antichităţii, pe
care ne-o oferă Peter Brown, îi face conferinţele atît de intere-
sante. Dacă nu reprezintă un subiect total ignorat, perioada
antichităţii tîrzii este, pentru mulţi dintre noi, cel puţin foarte
obscură. Dar descrierea a ceea ce poate părea (măcar adepţilor
modelului cu două niveluri) un segment superstiţios ne-a oferit
o perspectivă din care să privim în detaliu bogata complexitate
a întregii lumi antice tîrzii. Pentru aceasta îi rămînem îndatoraţi.
în calitate de conferenţiar „Haskell", Peter Brown a continuat
ceea ce a reprezentat o tradiţie remarcabilă. înfiinţate în 1895,
Conferinţele „Haskell" de Religie Comparată au adus mulţi savanţi
de seamă, specializaţi în istoria religiilor, din străinătate în cam-
pusul de la University of Chicago. Numele lui Peter Brown ono-
rează aceste cicluri de conferinţe. De asemenea, este o cinste
pentru Comitetul Conferinţelor „Haskell" să prezinte acest vo-
lum unui public mai larg.
JOSEPH M. KITAGAWA
PREFAŢA

Cele şase capitole ale acestei cărţi sînt o variantă puţin mai
dezvoltată a conferinţelor „Haskell", pe care am avut cinstea să
le ţin la School of Divinity - University of Chicago, în aprilie i978.
Aşa cum era de aşteptat în acel loc, am sfîrşit, încă o dată, prin
a afla, împreună cu atîţia prieteni şi colegi, cît de mult mai am de
învăţat, cunoscînd alături de ei încrederea calmă a celor care
predau spre a învăţa. Pentru această experienţă rară, îi mulţumesc
în primul rînd decanului Joseph Kitagawa, pentru căldura şi
amabilitatea sa neobosită, discretă, şi tuturor colegilor săi de la
School of Divinity. Totuşi, aceste conferinţe nu ar fi fost prezen-
tate la Chicago aşa cum au fost, dacă, în urmă cu un an, nu aş
fi beneficiat de imparţialitatea şi hotărîrea cu care temele lor
principale au fost discutate şi prelucrate în două seminarii, primul
organizat de Prof. Elizabeth Kennan la Catholic University of
America, făcînd parte din Programul Mellon de Umanism Creştin
Timpuriu, şi al doilea de Prof. Will Oxtoby în Programul de Re-
ligie Comparată de la University of Toronto. Entuziasmul generos
al acestor seminarii m-a făcut să mă gîndesc că un asemenea
subiect merită să fie prezentat ca o serie de conferinţe oficiale.
îmi dau seama acum, totuşi, cu o oarecare tulburare, că am
încercat să spun cu propriile-mi cuvinte, pe durata a şase
conferinţe, o poveste căreia marii cărturari de la începuturile
Bisericii şi din mediul său cultural şi religios i-au acordat o enormă
atenţie timp de mai bine de un secol. Nu aş dori ca modul în care
am tratat eu problema să fie luat drept ceea ce nu este.
Nu este o tratare exhaustivă a apariţiei cultului sfinţilor la
sfîrşitul antichităţii. Fiind o încercare de interpretare, nu caută să
reproducă erudiţia enciclopedică din care s-a inspirat cu
admiraţie şi recunoştinţă. M-am referit doar la acele lucrări care

9
PETER BROWN
m-au influenţat, provocat şi inspirat, în speranţa că vor avea un
efect similar asupra altora şi că voi putea face cunoscute
informaţiile pe baza cărora mi-am formulat concluziile.
Aşa cum am^spus, am observat că aria cercetării mele s-a
restrîns treptat. în cadrul lumii creştine de la sfîrşitul antichităţii,
ţările de limbă latină din bazinul mediteranean şi prelungirea lor
către nord, în Galia, s-au impus în faţa mea ca o regiune dis-
tinctă, cu o viaţă culturală şi religioasă proprie, şi ideală pentru
un asemenea studiu, datorită abundenţei, accesibilităţii şi
coerenţei informaţiilor pe care le oferă.
în plus, sper că am clarificat, în această carte şi mai ales la
sfîrşitul capitolului doi, faptul că, printr-o reinterpretare a apariţiei
şi rolului cultului sfinţilor, a devenit necesar ca savanţii să decidă
asupra căror date şi sfere ale societăţii şi culturii de la sfîrşitul
antichităţii ar trebui să-şi concentreze atenţia, ca fiind cele mai
semnificative pentru situaţia religioasă a acelei perioade. în ceea
ce mă priveşte, decizia s-a luat de la sine. De la Paulin de Nola
şi Ambrozie, la sfîrşitul secolului al IV-lea, la Crigore de Tours
şi Venantius Fortunatus, la sfîrşitul secolului al VJ-lea, m-am aflat,
spre încîntarea mea, în compania unor prieteni vizibili ai „priete-
nilor nevăzuţi". Motivaţiile unor asemenea oameni, speranţele
lor, lumea socială şi culturală care le~a colorat limbajul şi a con-
ferit acest iz inimitabil capacităţii lor de a-şi dărui cu căldură
dragostea şi devotamentul morţilor nevăzuţi, ne sînt mai bine
cunoscute decît oricare alt aspect al acestui subiect. Mărturisesc
că m-am folosit din plin de scrierile lor.
Astfel, am lăsat loc multor cărţi despre cultul sfinţilor în
antichitatea tîrzie, care ar merita sa fie scrise: cărţi despre
creştinătatea bizantină şi a Orientului Apropiat; cărţi care să facă
mai multă dreptate decît am făcut eu celor umili şi neinstruiţi ce
se adunau de obicei în jurul mormintelor sfinte - săracii, bol-
navii, femeile, pelerinii; în plus, cred eu, cărţi care vor echilibra
balanţa acestei cărţi, privind dincolo de creaţiile uluitoare prin
care o elită preoţească, distinctă şi influentă, s-a străduit, în
arhitectură, poezie, naraţiune istorică şi ritual, să facă dreptate,
după propria-i interpretare a sensului şi binefacerilor cultului
sfinţilor, altor grupuri din cadrul comunităţii creştine pentru care
acelaşi cult a satisfăcut năzuinţe diferite şi în rîndul cărora dra-
gostea faţă de sfinţi a izbucnit, din cînd în cînd, sub forme de
expresie foarte diferite, dar nu mai puţin semnificative; şi chiar
cărţi despre modul în care cultul sfinţilor, văzut de diferite gru-
10
CULTUL SFINŢILOR
puri din diferite regiuni (şi chiar de comunitatea creştină în diferite
situaţii) putea să însemne foarte puţin. Este bine dacă această
carte deschide calea pentru unele dintre aceste puncte de ve
dere şi este necesar să nu se considere că ar fi exclus vreunul
dintre ele. v
Deoarece nu pot rezista impresiei că, în ciuda erudiţiei acu-
mulate perseverent înaintea lui, cel care studiază cultul sfinţilor
se află acum în cea mai plăcută situaţie - înapoi la începuturi, cu
un domeniu, odată familiar, care îndeamnă din nou la explorare.
Aşa cum spunea un vechi maestru al istoriei medievale: „Mai
mult decît orice, treptat-treptat, gîndurile înaintaşilor noştri, gîn-
durile lor obişnuite despre lucruri obişnuite, se vor naşte din
nou în gîndirea noastră. Sînt descoperiri de făcut; dar sînt şi
deprinderi de format"1.
CAPITOLUL ÎNTÎI

SFÎNTUL SI MORMINTUL

Această carte vorbeşte despre întîlnirea Cerului şi Pămîntului


şi despre rolul jucat în această întîlnire de cei răposaţi. Se va
ocupa de apariţia, evoluţia şi funcţia îndeplinită în antichitatea
tîrzie de ceea ce se cunoaşte în general sub numele de „cultul
creştin al sfinţilor". Aceasta presupune analizarea rolului atribuit
întregului mormînt, fragmentelor de moaşte şi obiectelor strîns
legate de trupurile sfinţilor şi sfintelor, mărturisitorilor şi martirilor
răposaţi, în viaţa religioasă şi în organizarea Bisericii creştine din
vestul bazinului mediteranean, din secolul al IlI-lea pînă în secolul
al Vl-lea p. Chr.
Cultul sfinţilor, aşa cum a apărut el la sfîrşitul antichităţii, a
devenit parte integrantă a mileniului următor din istoria creştină
într-o asemenea măsură, încît avem tendinţa să considerăm ca
sigură dezvoltarea sa. S-a acordat o oarecare atenţie originilor
sale şi, dat fiind caracterul incert al dovezilor, atît literare cît şi
arheologice, este probabil că se va continua la fel. Dar nu toate
implicaţiile a ceea ce însemna pentru contemporani întîlnirea
Cerului şi Pămîntului la morrnîntul unui defunct au fost cercetate
pe cît ar fi meritat. Pentru că a face lucrul acesta însemna a desfiinţa
barierele ce existau în subconştientul locuitorilor din bazinul
mediteranean de o mie de ani şi a apropia categorii şi locuri care
au fost de obicei minuţios opuse.
Un lucru poate fi spus cu certitudine despre religia zonei
mediteraneene în antichitatea tîrzie: neputînd să ţină mult mai mult
de „cealaltă lume", a ţinut deosebit de mult de „lumea bună" 1.
Punctul său de plecare 1-a reprezentat credinţa într-un păcat care
PETER BROWN

a străbătut universul. Deasupra lunii, calitatea divină a universului


era indicată de stabilitatea perfectă a stelelor. Pămîntul se afla sub
lună, in sentina mundi* - atîtea impurităţi pe fundul unui pahar
curat2. Moartea ar putea însemna ştergerea acelui păcat. Prin
moarte, sufletul s-ar despărţi de un trup compus din impurităţi
pămînteşti şi ar cîştiga sau recîştiga un loc foarte potrivit adevăratei
sale naturi în lumina palpabilă, clară, suspendată atît de amăgitor
de aproape deasupra pămîntului în mănunchiurile bogate de stele
ale Căii Lactee3. Indiferent dacă era pentru totdeauna sau, aşa
cum sperau evreii şi creştinii, doar pe durata acelui lung hiatus
dinainte de învierea morţilor, trupul defunctului pătrundea în lumea
instabilă şi tulbure de sub lună, în timp ce sufletul se bucura de
limpezimea eternă a restului universului4.
Scriind în secolul al Il-lea p. Chr., Plutarh a clarificat lucrurile.
Credinţa populară în apoteoza trupească a lui Romulus - dispariţia
cadavrului său în Cer - 1-a izbit ca un trist exemplu al lucrării
„minţii primitive". Deoarece structura cunoscută a universului era
împotrivă. Sufletul virtuos putea avea partea sa din dumnezeirea
stelelor; dar aceasta se putea întîmpla doar după dispariţia trupu-
lui şi recîştigarea de către suflet a locului său de drept, trecînd
spre cer, rapid şi sec, asemenea unui fulger, părăsind norul întune-
cat şi umed al cărnii5. Crezînd în învierea morţilor, evreii şi creştinii
puteau prevedea că într-o zi barierele universului vor fi trecute:
atît Ilie cît şi Cristos au făcut deja ceea ce Plutarh spunea că
Romulus nu ar fi putut face. Dar, deocamdată, bariera dintre pămînt
şi astre a rămas la fel de neclintită pentru creştinul de rînd, ca şi
pentru oricare alţi oameni din antichitatea tîrzie. Astfel, cînd a
scris despre înviere, Prudentius, un creştin de la sfîrşitul secolului
al IV-lea, şi-a putut exprima credinţa doar într-un limbaj ce repre-
zenta opusul într-atît de fidel al concepţiei tradiţionale despre lume,
încît echivala cu o recunoaştere tactică a mobilităţii sale:
Dar dacă fondul fierbinte al sufletului meditează la obîrşia sa înaltă şi uită întinarea
paralizantă a vieţii, atunci va purta el cu sine şi carnea în care a sălăşluit şi o va duce
înapoi printre stele6.

* in sentina muncii (lat.) - în drojdia lumii, universului (n.t.). (Notele de subsol


marcate „n.t." aparţin traducătorului, cele nemarcate - îngrijitorului colecţiei. De aseme-
nea, traducerea citatelor din limbile greacă, latină şi germană a fost efectuată de îngriji-
torul colecţiei CLAUDIU T. ARIEŞAN.)

14
CULTUL SFINŢILOR
învierea era totuşi inimaginabil de departe şi Prudentius era
un poet deosebit de inventiv. Pietrarul creştin obişnuit, care cioplea
monumente, şi patronii săi au continuat, de-a lungul secolelor al V-
lea şi al Vl-lea, să acopere mormintele cu versuri care luau dev bună
vechea viziune asupra lumii7. Un episcop din Lyon de la începutul
secolului al Vl-lea, de exemplu, era chiar fericit să nu rătăcească
printre paradoxuri năucitoare: antiteza străveche îi era suficientă -
Astra fovent animam corpus natura recepit*8.
Totuşi, un rabin aproape contemporan cu împăratul Iulian Apos-
tatul, Pinhas ben Hama, a indicat un paradox descoperit la mor-
mintele sfinţilor. El spunea:
Dacă părinţii lumii (patriarhii) ar fi dorit ca locul lor de odihnă să fie în Cer, ar fi
putut să îl aibă acolo: dar numai cînd au murit şi cînd piatra a căzut pe mormintele
lor aici pe pămînt, au meritat ei să fie numiţi „sfinţi"9.
Pentru că rabinul vorbea de mormintele patriarhilor din Ţara Sfîntă.
Ocupanţii lor erau „sfinţi", deoarece ei au oferit credincioşilor din
jurul mormintelor lor de pe pămînt o măsură a puterii şi milei în
care ar fi putut să-şi găsească odihna în Cer. Mormintele sfinţilor
- indiferent dacă erau mormintele somptuoase cu piatră ale pa-
triarhilor evrei din Ţara Sfîntă sau, în cercurile creştine, morminte,
fragmente de trupuri sau chiar obiecte fizice care au fost în con-
tact cu aceste trupuri - reprezentau locuri privilegiate, în care
polii opuşi ai Cerului şi Pămîntului se întîlneau. Evlavia creştină
din antichitatea tîrzie, după cum vom vedea în aceste capitole, s-a
concentrat obsesiv asupra străfulgerării stranii ce putea să apară
cînd cele două categorii, deocamdată distincte, se contopeau în
subconştientul oamenilor.
La sfîrşitul secolului al Vl-lea, mormintele sfinţilor, care se
aflau în cimitirele din afara majorităţii cetăţilor din fostul Imperiu
de Apus, au devenit centre ale vieţii ecleziastice din regiunea
respectivă10. Aceasta deoarece se considera că sfîntul din cer este
„prezent" la mormîntul său de pe pămînt. Sufletul Sfîntului Martin,
de exemplu, putea „pluti"; dar trupul său, la Tours, categoric nu
se presupunea că „zace descompus în groapă". Doctorul evreu al
locului îşi putea avea îndoielile lui: „Martin nu vă face nici un bine,
Martin care se odihneşte în pămînt, transformîndu-se în ţărînă (...)

* Astra fovent animam corpus natura recepit (lat.) - Astrele se ocupă de suflet,
natura primeşte înapoi trupul.

15
PETER BROWN
Un mort nu-i poate vindeca pe cei vii"11. Aceste îndoieli nu sînt
împărtăşite de inscripţia de pe mormînt:
Hic conditus est sanctae memoriae Martinus episcopus
Cuius anima in mânu Dei est, sed hic totus est
Praesens manifestus omni gratia virtutum.
[Aici a fost aşezat Martin, episcopul, de sfîntă aducere aminte, al cărui suflet se află
în mîinile lui Dumnezeu, dar el este aici întreg, prezent prin minuni de tot felul]12.
întîlnirea Cerului şi Pămîntului se manifesta chiar şi prin felul în
care contemporanii concepeau şi descriau mormintele sfinţilor.
Pline de candelabre mari, cu fascicule bogate de lumină reflectate
în mozaicul strălucitor şi agăţate de acoperişul aurit, acele memo-
riae* din perioada romană tîrzie aduceau lumina blîndă a Căii
Lactee în cei cîţiva metri ai mormîntului13.
Unui locuitor al bazinului mediteranean, de formaţie tradiţională,
multe din toate acestea i s-ar fi părut lipsite de importanţa şi chiar
de-a dreptul dezgustătoare. Aşa cum Artemidorus din Daldis scria
în secolul al II-lea p. Chr., a visa că eşti tăbăcar era un coşmar,
„pentru că tăbăcarul lucrează cu cadavre şi trăieşte în afara
oraşului"14. Cultul creştin al sfinţilor a apărut în marile cimitire din
afara cetăţilor romane: şi, în ceea ce priveşte trupurile celor
decedaţi, cultul creştin al sfinţilor a ajuns rapid la dezgroparea,
mutarea, dezmembrarea - fără a mai socoti atingerea avidă şi
sărutarea - osemintelor defunctului şi adesea aşezarea acestora în
locuri din care cel mort a fost odinioară exclus. Un element para-
doxal a însoţit întotdeauna breşa creştină pe harta universului. Dar
impactul cultului sfinţilor asupra topografiei cetăţii romane a fost
ipsit de ambiguitate: a acordat o mai mare importanţă zonelor
considerate ca fiind opuse vieţii publice a cetăţii celor vii15; la
sfîrşitul perioadei, graniţa străveche dintre cetatea celor vii şi a
:elor morţi a dispărut prin intrarea moaştelor şi adăpostirea lor
ntre zidurile multor oraşe antice şi gruparea mormintelor obişnuite
n jurul lor16. Chiar şi atunci cînd se limitau la locul lor propriu-zis,
eritoriile celor morii, serviciul divin canonic şi mormintele au fost
acute să coincidă într-un mod şi cu o frecvenţă de care imaginaţia
săgînilor şi evreilor s-a preocupat foarte puţin17.

* memoria, ae, pi. memoriae (lat.) - monument funerar închinat memoriei cuiva;
fîntul Augustin vorbeşte de „memoria beati Cypriani" (Conf., V, ÎS) referindu-se la o
apelă dedicată Sfîntului Cyprian.
CULTUL SFINŢILOR
Doborîrea şi inversarea ocazională a vechilor bariere, presu-
pusă de cultul sfinţilor în antichitatea tîrzie, pare să marcheze
sfîrşitul unui mod de a vedea relaţia dintre cei morţi şi univers şi,
ca o consecinţă imediată, o deplasare a barierelor prin care locuia
torii din bazinul mediteranean au căutat să delimiteze rolul morţilor
şi mai ales al acelor morţi cu care aveau legături strînse de rude-
nie sau loc18. Paralelele cu păgînii şi antecedentele păgîne ne pot
doar ajuta deocamdată în înţelegerea cultului creştin al sfinţilor, în
foarte mare măsură pentru că păgînul s-a pomenit într-o lume
unde reprezentarea familiară ce o avea despre relaţiile dintre om
şi divinitate, dintre vii şi morţi, a suferit o modificare subtilă.
Să luăm un exemplu bine cunoscut: relaţia dintre vechiul cult
al eroilor şi cultul creştin al martirilor 19. Idealizarea morţilor părea
firească în epoca elenistică şi romană. Chiar unele forme de vene-
rare a morţilor, fie în familie, fie ca parte a cultului public în cazul
unor persoane excepţionale, cum ar fi eroii sau împăraţii, reprezen-
tau ceva obişnuit dacă se menţineau în limite strict definite. Astfel,
practica „glorificării", mai ales în cultul privat oferit de familie
defunctului, venerat ca un „erou" în cavouri special construite, a
fost invocată pentru a explica unele probleme arhitecturale şi ar-
tistice ale fenomenului memoria de la începutul creştinismului20.
Dar apoi, chiar analogia cu un cult al eroilor dispare. Deoarece
poziţia eroului a fost delimitată de o configuraţie foarte veche a
graniţelor dintre acele fiinţe care au fost atinse de aripa morţii
omeneşti şi acelea care nu au fost: formele cultului eroilor şi ale
cultului zeilor nemuritori au avut tendinţa de a fi separate 21. Mai
presus de toate, ceea ce pare aproape complet absent din credinţa
păgînă despre rolul eroilor este afirmaţia insistentă a tuturor scrii-
torilor creştini că martirii, tocmai pentru că au murit ca fiinţe umane,
s-au bucurat de o mare intimitate cu Dumnezeu. Apropierea lor de
Dumnezeu a fost condiţia sine qua non a capacităţii lor de a
mijloci şi, astfel, de a proteja muritorii. Martirul era „prietenul lui
Dumnezeu". El era mijlocitor într-un mod în care eroul nu ar fi
putut fi niciodată22.
Astfel, în credinţa creştină, mormîntul, m'emoria defunctului şi
ceremonialul religios care venera această memorie erau plasate
într-o structură complet diferită de relaţii între Dumnezeu, cei morţi
şi cei vii. Explicarea cultului creştin al martirilor ca o continuare
a cultului păgîn al eroilor23 ajută la fel de puţin ca şi refacerea
formei şi funcţiei unei bazilici creştine de la sfîrşitul antichităţii din

17
PETER BROWIN
cele cîteva coloane şi capiteluri luate din clădirile clasice ocazional
încorporate în arcadele sale24.
într-adevăr, antichitatea creştină tîrzie poate fi foarte bine
prezentată ca un revers al lui Hippolit de Euripide. Mesajul dur al
acestei piese a fost că hotarele dintre zei şi oameni trebuie să
rămînă neschimbate. De oricîtă intimitate cu zeiţa Artemis s-ar fi
bucurat Hippolit cînd era în viaţă, atingerea morţii a deschis o
prăpastie între Artemis cea nemuritoare şi Hippolit, omul muritor.
Ea nu se mat putea uita la el:
i\io\ yâp 6i> ăe^iq {pOvrcnx; opăv
ox)8' 5|iuoc xpmveiv eavacriumaiv EKitvoiali;
[N-am îngăduinţă să privesc leşuri,
Nici să mă pîngăresc din răsuflările celor ce stau să moară]*25.
Trebuie doar să comparăm aceste cuvinte cu versetul din Psalmi
pe care îl aplică frecvent scriitorii de expresie latină rolului mar-
tirilor, „Oculi Domini super iustos, et aures eius ad preces eorum"
(33, 16)**26, pentru a măsura distanţa dintre cele două lumi.
Nimic nu poate fi mai înşelător decît presupunerea că, pe la
mijlocul secolului al IV-lea, un flux imperceptibil de sentimente
religioase a eliminat barierele prin care paginii din bazinul medi-
teranean au căutat atîta timp să delimiteze morţii de vii. Nici gînd
de aşa ceva: în această privinţă, apariţia creştinismului în lumea
păgînă a fost întâmpinată cu profundă mînie religioasă. Putem schiţa
cel mai corect modul în care Biserica creştină a dobîndit importanţă
analizînd reacţiile păgîne la cultul martirilor. Deoarece dezvolta-
rea acestui cult a însemnat pentru păgîni o prăbuşire lentă şi cum-
plită a vechilor bariere, care a prevestit răspîndirea finală, din nou,
pe pămînt a acelui „întuneric despre care se vorbeşte în vechile
mituri" în car© toate jaloanele vechi sînt şterse27. Renegînd cultul
sfinţilor, Iulian; Apostatul menţionează cultul ca pe o noutate pentru
care nu existai nici o garanţie în Evanghelii; dar povara aversiunii
sale religioasa apăsa asupra relaţiei dintre cei vii şi trupurile celor
morţi, relaţie presupusă de practica creştină: „Continuaţi să adăugaţi
multe cadavre ale celor recent decedaţi cadavrelor de demult. Aţi
umplut întreaga lume cu morminte şi cavouri"28. El a manifestat

* Traducere de Alexandru Miran (1976).


** Oculi Domini super iustos, et aures eius ad preces eorum (lat.) - Ochii Dom-
nului sînt peste cei fără prihană şi urechile lui iau aminte la strigătele lor.

18 .
CULTUL SFINŢILOR
împotriva cultului practicat la mormintele sfinţiloi toată repulsia
exprimată de profeţii Vechiului Testament faţă de aceia care bîn-
tuiau mormintele şi grotele funerare în scopurile sinistre de a ghici
viitorul şi de a face farmece29. Ca împărat, Iulian putea să-şi exprime^
propriul dezgust profund reaplicînd legislaţia romană tradiţională,
care îi ţinea pe morţi la locul lor. Cum pot oamenii să tolereze
asemenea lucruri ca procesiunile cu relicve?
... Purtarea cadavrelor printr-o mare de oameni, în mijlocul unor mulţimi imense,
tulburînd vederea tuturor cu imaginea de rău augur a morţilor. Ce zi aflată sub
semnul morţii poate fi norocoasă? Cum poate cineva, după ce a fost prezent la
asemenea ceremonii, să se apropie de zei şi de templele lor30?
într-o relatare de la sfîrşitul păgînismului în Egipt, a lui Eu-
napius din Sardes, înţelegem întreaga oroare mortuară a apariţiei
creştinismului:
Căci ei adunau oasele şi craniile criminalilor care au fost ucişi pentru numeroase
crime (...) îi considerau zei şi credeau că vor deveni mai buni dacă se perindă pe
la mormintele lor. Cei morţi erau numiţi „martiri" şi un fel de slujitori şi trimişi ai
zeilor pentru a îndeplini rugăciunile oamenilor31.
La sfîrşitul secolului al IV-lea şi în secolul al V-lea, dezvoltarea
cultului martirilor a provocat o schimbare vizibilă în privinţa
importanţei acordate zonelor destinate celor vii şi zonelor desti-
nate celor morţi în majoritatea oraşelor din antichitatea tîrzie. în
cimitire a apărut rapid arhitectura monumentală. Să luăm doar un
exemplu: la începutul secolului al V-lea, oraşul nord-african Tebessa
a fost flancat de un imens loc de pelerinaj, construit în zona cimi-
tirului, probabil în jurul mormîntului Sfintei Cri? nna. Locul sfînt
era în stilul viguros, public, propriu renaşterii theodosiene. Drumul
pelerinilor, lung de 150 de metri, trecea pe sub arce mari de
triumf şi de-a lungul unor curţi cu arcade, imitînd, printre mor-
mintele din afara Tebessei, porticurile şi străzile unei cetăţi cla-
sice32, în aceiaşi ani, Paulin de Nola se putea felicita că a construit
în> jurul mormîntului Sfîntului Felix, într-o zonă de la periferie încă
numită Cimitile, „cimitirul", un complex atît de impresionant încît
călătorul îl putea lua drept un alt oraş33.
într-adevăr, cînd s-a modificat echilibrul între locuri şi non-
locuri pe harta civilizaţiei omului antic, creştinismul a avut un dar
natural de a atenta cu entuziasm la peisajul din perioada romană
tîrzie. în secolul al IV-lea, dezvoltarea monahismului a demonstrat
PETER BROWN
cît de mult doreau creştinii să patroneze comunităţile care au
optat hotărît pentru opusul vieţii urbane aşezate. în cuvintele mîn-
dre ale lui Atanasie, care scria despre Sfîntul Antonie şi călugării
săi, aceştia „fondaseră un oraş în deşert", adică într-un loc în care
nu trebuia să fie nici un oraş3*. La sfîrşitul secolului al IV-lea şi în
secolul al V-lea, episcopii creştini au scos din deşert problema
oraşului şi non-oraşului şi au adus-o chiar lîngă zidurile cetăţii: ei
fondau acum oraşe în cimitir35.
Ce este şi mai remarcabil e rezultatul acestei schimbări. Epis-
copii din Europa de Apus au orchestrat cultul sfinţilor în aşa fel,
încît să-şi bazeze puterea în vechile cetăţi romane pe aceste noi
„oraşe din afara oraşului". Reşedinţa episcopului şi bazilica lui
principală se află încă între zidurile cetăţii. Totuşi, printr-o relaţie,
savant concepută, cu marile morminte aflate la distanţă de cetate
- al Sfîntului Petru, pe colina Vaticanului, în afara Romei, al Sfîn-
tului Martin, dincolo de zidurile oraşului Tours - episcopii din
fostele cetăţi ale Imperiului Roman şi-au sporit importanţa în Eu-
ropa începutului de ev mediu.
Vom avea frecvent ocazia să observăm că supremaţia episco-
pilor asupra acestor morminte nu trebuie considerată ca sigură:
aşa cum ducele de Wellington spunea despre bătălia de la Water-
loo, victoria a fost „al naibii de strînsă". Dar victoria, o dată cîştigată,
a fost decisivă pentru istoria Bisericii în Europa de Apus. Printr-o
înfloritură retorică, Ieronim 1-a provocat pe un critic al cultului
relicvelor:
[Deci credeţi,] de aceea, că episcopul Romei greşeşte atunci cînd, peste rămăşiţele
lui Petru şi Paul, moaşte sfinte pentru noi, dar pentru dvs. o grămadă de ţarină
obişnuită, aduce jertfe lui Dumnezeu, iar mormintele lor sînt considerate altare ale
lui Cristos36.
Succesul ulterior al papalităţii nu putea decît să demonstreze că
episcopul Romei nu a greşit.
Pentru cucerirea acestui avantaj, trebuia ca alte străvechi
bariere să dispară. Mormîntul şi altarul s-au contopit. Episcopul şi
clericii săi au oficiat slujba bisericească în apropierea defuncţilor,
ceea ce ar fi tulburat profund sentimentele păgîne şi evreieşti. în
plus, o veche barieră între public şi privat, acceptată cu la fel de
multă convingere de o generaţie anterioară de creştini ca şi de
oricare alţi oameni din antichitatea tîrzie, a fost distrusă. Mormîntul
sfîntului a fost declarat proprietate publică, aşa cum nu era mormîn-
tul nici unui alt creştin: a devenit accesibil tuturor şi s-a transfor-
20
CULTUL SFINŢILOR
mat în centru al formelor de ritual comune întregii comunităţi. A
fost utilizat orice element de arhitectură, artă, ceremonial şi lite-
ratură pentru ca mormintele sfinte şi moaştele să devină mai re-
marcabile şi mai accesibile decît erau mormintele de familie ce^
umpleau cimitirele. într-adevăr, dacă pentru toţi oamenii din anti-
chitatea tîrzie mormîntul era „un loc plăcut şi intim", proprietate
îngrijită de familie, mormintele şi rămăşiţele sfinţilor ieşeau mult în
evidenţă: erau „non-morminte".
Contopirea ierarhiei ecleziastice din Europa apuseană cu
mormintele defuncţilor a separat Biserica catolică medievală de
vecinii ei bizantini şi orientali - creştini, evrei şi musulmani. în
Europa occidentală, puterea episcopului a avut tendinţa să se
contopească cu puterea mormîntului. în altă parte, mormîntul a
avut tendinţa să-şi urmeze propriul destin37. Marile morminte
creştine şi locurile de pelerinaj din bazinul mediteranean de răsărit
şi din Orientul Apropiat - chiar Ierusalimul - nu au fost niciodată
utilizate, aşa cum au fost îri Occident, pentru a forma baza struc-
turilor durabile de putere ecleziastică38.
în iudaism, mormintele sfinte şi rabinatul s-au despărţit. Loci*
în care Cerul şi Pămîntul s-au întîlnit, după părerea rabinului Pin-
has ben Hama, erau încă lipsite de impresarios. Nu se nega
existenţa atît de multor morminte ale sfinţilor, nici importanţa lor
pentru comunităţile evreieşti. Dar corifeii educaţiei şi spiritualităţii
iudaice nu au optat pentru dependenţa de morminte, aşa cum air
procedat episcopii creştini, cu rezultatul că acestea şi-au păstrat
o condiţie inferioară. Nu este prea surprinzător, dat fiind modul în
care erau apreciate, că a trebuit să aşteptăm pînă în 1958 ca Joachim
Jeremias să recupereze întreaga, semnificaţie a mormintelor sfinte
iudaice din antichitatea tîrzie39. în islam, situaţia este mai amăgi-
toare. Mormîntul sfint, deşi de o inestimabilă importanţă în toate
regiunile lumii islamice, a existat întotdeauna doar la periferia
ortodoxiei musulmane40. Materialul etnografic viu despre funcţia
mormintelor musulmane modeme, care pare să ne poarte înapoi
în timp, direct în Europa apuseană de la începutul evului mediu,
vine nu din miezul arid al tradiţiei islamice, ci de la periferiile ei
fertile - din munţii Marocului şi din lojele sufite răspîndite între
Indonezia şi Munţii Atlas41. Astfel, mormintele sfinte au existat atît în
iudaism, cît şi în islam. Dar a exista nu era niciodată suficient.

* locus, i, pi. loci (m.), loca (n.) (lat.) - loc; loc de veci, mormînt.
PETER BROWN
Public şi privat, conducerea religioasă tradiţională şi puterea sfinţilor
nu au coincis niciodată, în măsura în care au coincis în Europa de
Vest. Datele pe care le avem reflectă ceva din evoluţia descrisă:
putem reface apariţia cultului sfinţilor în Europa apuseană cu atîta
claritate în mare măsură pentru că, la fel ca într-un binoclu, cele
două seturi de imagini, de la cele două lentile, mormîntul şi con-
ducerea religioasă oficială, se contopesc atit de uşor.
Oricare ar fi fost relaţia lor cu ierarhia ecleziastică, bazinul
mediteranean creştin şi prelungirile sale către est şi nord-vest au
fost marcate de loci clar indicaţi, în care Cerul şi Pămîntul se
întîlneau. Mormîntul conţinînd o groapă sau, mai frecvent, frag-
mente de relicve, era foarte adesea numit simplu „locul de veci":
loca sanctorum, 6 Torcoq42. Era un loc în care legile normale ale
mormîntului nu mai funcţionau. în cazul relicvelor, anonimatul
îngheţat al rămăşiţelor umane putea fi considerat a avea încă
integritatea unei persoane iubite. Aşa cum spunea Grigore de
Nyssa:
Cei care îi văd îmbrăţişează, cum s-ar zice, trupul viu în plină înflorire: pun în
mişcare ochi, gură, urechi, toate simţurile, şi apoi, vărsînd lacrimi de veneraţie şi
pasiune, ei adresează martirului rugăciuni de mijlocire, ca şi cum acesta ar fi prezent43.
Poate fi o prezenţă ameninţătoare. Ieronim scria:
Ori de cîte ori am fost supărat sau am avut gînduri negre sau coşmaruri care mi-au
tulburat somnul, nu am îndrăznit să intru printre mormintele martirilor. Mi-a tremurat
şi trupul şi sufletul44.
Un laic din secolul al Vl-lea scria părintelui său spiritual din Gaza:
Cînd aflu că mă găsesc într-un loc în care sînt moaşte ale sfinţilor martiri, mă
obsedează nevoia de a intra şi a-i preamări. De cîte ori trec prin faţa lor, simt că
ar trebui să-mi plec capul.
Bătrânul a răspuns că un gest de prosternare este suficient sau,
dacă imboldul este foarte puternic, trei. Trebuie să intre, continuă
laicul, ori de cîte ori îl loveşte teama de Dumnezeu?
Nu: nu intra din teamă. Intră doar la momentul potrivit pentru rugăciune. Dar
tocmai cînd să intru, teama de Dumnezeu mă copleşeşte de-a binelea45.
Faptele unor suflete mai puţin delicate ne dezvăluie un peisaj
mediteranean acoperit, în zonele sale mai aşezate, cu o reţea de
morminte sfinte. în jurul anului 600 p. Chr., o bandă de hoţi care
opera în Egiptul de Sus putea începe la mormîntul avei Collouthos,
22
CULTUL SFINŢILOR
în afara localităţii Antinoe, o putea lua spre sud cîteva mile, pînă
la Sfîntul Victor Generalul, putea traversa Nilul la ava Timotei,
pentru a se îndrepta din nou în aval, la căderea nopţii, către
mormîntul avei Claudius, cu o pradă de tăbliţe de argint din altar,
perdele de mătase şi in, chiar cu lanţuri şi cruci de argint deNla
gîtul sfinţilor mumificaţi46.
Oriunde a ajuns creştinismul la începutul evului mediu, a dus
cu sine „prezenţa" sfinţilor. Indiferent că era inimaginabil de de-
parte spre nord, în Scoţia, unde meşterii locali încercau să copieze,
în „mormintele din altar", forma sarcofagelor cu capac înalt din
Galia perioadei romane tîrzii47; sau la marginea deşertului, unde
Roma, Persia şi lumea arabă se întîlneau la mormîntul Sfîntului
Sergius de la Resafa - un mormînt în al cărui tezaur chiar şi regele
păgîn al regilor Persiei, Chosroes II Parviz, a pus o farfurie mare
de argint spunînd că recunoştinţa sa faţă de sfînt este ceva care
face din acest ex voto* ultimul gest al unui monarh din Orientul
Apropiat faţă de o figură supranaturală (unul dintre primele fiind
sculptat sus de tot, pe stînca de la Behistun, de către predecesorul
ahemenid al lui Chosroes, Cirus)48; sau chiar mai spre est, printre
creştinii nestorieni din Irak, Iran şi Asia centrală49, creştinismul din
antichitatea tîrzie, avînd efect asupra lumii din exterior, era mor-
minte şi relicve50.
Acesta este un fapt de viaţă care a avut soarta multor fapte de
viaţă. Se recunoaşte existenţa sa cu o uşoară notă de stinghereală;
şi, chiar şi atunci cînd se recunoaşte, este tratată, în mod obişnuit,
ca fiind „foarte firească", nicidecum ca un subiect asupra căruia
să stărui printr-un studiu minuţios şi de durată. Aş dori să închei
acest capitol prin a sugera de ce lucrurile s-au petrecut aşa şi să
subliniez care sînt, pentru istoricul ce studiază antichitatea tîrzie
din punct de vedere religios şi social, dezavantajele unei abordări
atît de dispreţuitoare a unei forme a vieţii religioase care era evident
importantă pentru statutul Bisericii creştine în societatea antichităţii
tîrzii.
Deoarece mi se pare că interesul nostru a slăbit datorită unui
model anume al naturii sentimentului religios şi unei definiţii logice
a naturii „religiei populare". Am moştenit de la tradiţia noastră
cultă atitudini care nu sînt suficient de sensibile pentru a ne ajuta

* ex voto (lat.) - ofrandă, jertfă adusă zeilor, uneori ca urmare a unui legămînt sacru
(votum, i): expresia completă era ex voto suscepto.
PETER BROWN
să înţelegem procesele gîndirii şi nevoile care au dus la apariţia
şi extinderea cultului sfinţilor în antichitatea tîrzie. Faptul că aseme-
nea modele ne-au intrat în sîngele cultural este demonstrat prin
aceea că, mult timp după ce problema apariţiei cultului sfinţilor a
fost scoasă din cadrul său confesional - în polemicile post-Re-
formă -, cărturarii de toate credinţele şi cei fără nici o credinţă sînt
încă uniţi într-o reticenţă şi lipsă de înţelegere comună faţă de
acest fenomen. Evident, informaţii culturale solide şi aparent rigide
s-au acumulat undeva în acea cameră încăpătoare cu vechituri,
care este subconştientul nostru. Dacă putem identifica şi muta
ceva de acolo, vom fi în stare să abordăm cultul creştin al sfinţilor
dintr-un unghi diferit.
Istoria religioasă a antichităţii tîrzii şi a evului mediu timpuriu
datorează, încă, mai mult decît am crede unor atitudini rezumate
atît de convingător, în anii 1750, de către David Hume, în eseul său
Natural History of Religion (Istoria naturală a religiei). Encyclope-
dia oi Philosophy (Enciclopedia filosofiei) descrie acest eseu, cam
exaltat, ca pe „un exerciţiu amuzant de antropologie de birou din
surse secundare" 31 . Totuşi, ca şi în cazul unor succesori mai
importanţi de acelaşi gen, tocmai calitatea „de birou" a eseului lui
Hume justifică prezenţa subconştientă continuă a ideilor sale prin-
cipale în toată învăţătura ulterioară. Deoarece Hume s-a folosit de
informaţiile aflate la îndemînă în autorii clasici, pe care toţi oamenii
de cultură i-au citit şi aveau să-i citească pînă în zilele noastre. El a
combinat aceste informaţii cu atîta abilitate şi bun-simţ, încît
Natural History of Religion pare a purta greutatea irezistibilă a
unei afirmări clare şi judicioase a evidenţei. A fost greu să se pună
la îndoială soliditatea prezentării de către Hume a funcţionării
spiritului religios în general şi imposibil să se conteste, în parti-
cular, precizia descrierii naturii şi cauzele superstiţiei în lumea
antică, inspirată cum era din autori clasici bine cunoscuţi.
Hume a înfruntat deschis problema originilor şi varietăţii gîndirii
religioase. Oamenii, insista el, în ciuda contemporanilor săi
ortodocşi, nu erau monoteişti în mod natural şi nici nu au fost
vreodată. Ei nu au pierdut, prin păcat, simplitatea originară a
credinţei în Fiinţa Supremă, acordată lui Adam şi patriarhilor. Deşi
teismui a rămas un ideal, el a fost întotdeauna un ideal precar. Şi
aceasta nu din cauza păcatelor omeneşti, ci a limitelor intelectuale
ale gîndirii omului de rînd. Premisele intelectuale şi, implicit, cele
culturale şi sociale ale teismului erau greu de realizat. Deoarece
teismui, după părerea lui Hume, depindea de atingerea unei

24
CULTUL SFINŢILOR
concepţii coerente şi, deci, raţionale, asupra universului, astfel
încît să poată, succesiv, permite minţii luminate să deducă din
ordinea lumii văzute existenţa unei Fiinţe Supreme şi formele d«
veneraţie cuvenite acesteia. De aici rezultă, conchide Hume, rari-
tatea extremă a adevăratului monoteism şi imposibilitatea virtuală
a existenţei sale în perioadele îndepărtate, primitive, ale trecutului,
în plus, eşecul gîndirii în termeni teistici poate fi precis localizat
din punct de vedere social - „vulgul":
Vulgul, adică, într-adevăr, toată omenirea, cu puţine excepţii, fiind ignorant şi nein-
struit, nu îşi înalţă niciodată contemplaţia către ceruri (...) astfel încît să recunoască
o raţiune supremă sau o providenţă originară53.
Hume a insistat asupra faptului că neputinţa aceasta nu se datora
doar limitelor intelectuale ale „vulgului". Aceste limite reflectau un
întreg cadru cultural şi social, ostil raţionalităţii. „Vulgul (...) fiind
ignorant şi neinstruit" a avut tendinţa să fragmenteze acele expe-
rienţe de ordin abstract, pe care se putea baza orice concepţie
coerentă asupra universului. Deoarece omul de rînd se ştie bine
că era slab înzestrat, prin lipsa de instruire, în privinţa principiilor
abstracte generale din mediul său apropiat: şi, în orice caz, în
perioadele cele mai privilegiate şi printre elitele cele mai favori-
zate, incapacitatea naturală a intelectului neinstruit de a gîndi în
termeni abstracţi a crescut prin temeri şi nelinişti, care au făcut ca
oamenii să personalizeze în tot mai mare măsură cauzele ce le
scăpau de sub control şi astfel să. se îndrepte tot mai mult către
modurile politeiste de gîndire. în consecinţă, istoria religioasă a
omenirii nu este, pentru Hume, o simplă istorie a decăderii de la
un monoteism originar; ea este marcată de o tensiune constantă
între modul de gîndire teist şi cel politeist:
Este remarcabil faptul că principiile religiei au avut un flux şi un reflux în mintea
omului şi că oamenii au o tendinţă naturală să se ridice de la idolatrie la teism şi
să coboare din nou de la teism la idolatrie53.
Această apreciere, în chip caracteristic tristă şi echilibrată, a
limitelor gîndirii omului de rînd şi modul în care aceste limite au
fost reflectate într-un „flux şi reflux" constant al gîndirii religioase
le-au asigurat lui Hume şi succesorilor săi un model de premise
culturale şi sociale pentru o schimbare religioasă. Asta deoarece
„fluxul şi refluxul din mintea omului" au avut o dimensiune is-
torică, linele perioade erau, marginal măcar, prin natura lor, mai
puţin politeiste decît altele: erau mai sigure, elitele lor erau mai
25
PETER BROWN
cultivate, poate chiar mai eficiente în a conduce „vulgul" sau măcar
mai puţin permeabile la ideile iraţionale ale acestuia. Alte pe-
rioade nu au putut decît să revină la idolatria de o formă sau alta.
Şi astfel, creşterea şi descreşterea raţionalităţii puteau fi apreciate
în funcţie de relativa putere, în oricare societate dată, a „vulgului"
şi a celor puţini, potenţial luminaţi, şi în funcţie de influenţa rela-
tivă pe care vederile unei părţi o puteau exercita asupra vederilor
celeilalte.
Cea mai mare moştenire imediată pe care a lăsat-o Natural
History of Religion nu a fost, totuşi, un simţ al schimbării: a fost
un respect moderat faţă de puterea inerţiei din spatele practicilor
religioase ale „vulgului". Hume a făcut ca modurile de gîndire
politeiste să pară plauzibile, aproape universale şi, aparent, im-
posibil de dezrădăcinat. Gibbon a profitat imediat de acest aspect
prezent în eseu, care stă la baza coerenţei magistrale a capitolului
28 din Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman; se trece
de la o descriere a naturii şi abolirii religiei păgîne a Imperiului
Roman la apariţia cultului creştin al sfinţilor fără cea mai mică
tulburare, care să marcheze tranziţia de la o formă de religie la
cealaltă: „Dl. Hume (...) observă, ca un filosof, fluxul şi refluxul
natural al politeismului şi teismului"54. Pentru Gibbon, Hume filosoful a
evidenţiat trecerea de la politeism la cultul sfinţilor:
Imaginaţia, care a fost ridicată printr-un efort dureros la contemplarea şi venerarea
Cauzei Universale, a adoptat cu entuziasm asemenea obiecte de adoraţie inferioare,
mai potrivite cu concepţiile sale vulgare şi calităţile imperfecte. Teologia sublimă şi
simplă a creştinilor primitivi a fost treptat viciată; iar DOMNIA Cerului, deja întu-
necată de subtilităţi metafizice, a fost degradată de introducerea unei mitologii
populare care a avut tendinţa să reinstaureze dominaţia politeismului55.
Ceea ce este mai surprinzător e faptul că renaşterea religioasă
din secolul al XTX-lea a fost cea care a îngroşat conturul modelului
oferit de Hume şi a făcut ca o variantă a sa să contribuie la multe
interpretări moderne ale creştinismului de la începutul evului mediu.
Trebuie doar să ne întoarcem la History of Latin Christianity (Is-
toria creştinismului latin) de Dean Milman pentru a vedea cum s-a
putut întîmpla acest lucru. Milman a prezentat răspîndirea cultului
sfinţilor în Europa evului mediu timpuriu cu o notă de entuziasm
romantic. Totuşi, modelul lui Hume făcea în mare măsură parte
din concepţia sa56. Deoarece el a identificat teismul celor puţini şi
luminaţi cu mesajul elevat al Bisericii creştine; în vreme ce coloniştii
barbari din Europa, deşi procesele lor mentale au putut fi descrise
26
CULTUL SFINŢILOR
de Milman - analistul postromantic al lui Vico - ca „poetice" (şi
nu, aşa cum a spus Gibbon mai direct, ca „sălbatice şi igno-
rante"57), au păstrat în întregime calităţile „vulgului" descrise de
Hume. Ele reprezentau moduri de gîndire aflate mult sub nivelul,
celor ale conducătorilor luminaţi ai Bisericii. Milman a adăugat,
pur şi simplu, întreg spaţiul Occidentului barbar la tabloul roman
al lui Gibbon:
Acum a început ceea ce se poate numi, raţional şi justificat, epoca mitică a
creştinismului. Cum creştinismul a coborît la clasele inferioare ale societăţii, cum i-a
primit pe barbarii neciopliţi şi ignoranţi în sînul său, efectul general nu poate fi decît
acela că epoca va coborî religia pînă la nivelul ei, mai degrabă decît acela că
religia va ridica epoca la standardele ei măreţe58.
într-adevăr, fidelitatea reînnoită a minţilor sensibile şi cultivate
faţă de tradiţiile religioase ale trecutului, în anglicanism şi catoli-
cism deopotrivă, a intensificat lipsa de simpatie pentru procesele
de gîndire ale omului de rînd. Fiindcă aceia care doreau să păstreze
adevărurile înalte ale creştinismului tradiţional au fost nevoiţi să
traseze cu şi mai mare severitate graniţele dintre propriile versiuni
de „religie autentică" şi imaginea eronată, obişnuită, pe care o
avea „vulgul" despre acestea.
Apoi, ceea ce are putere să tulbure sufletele pline de sfinţenie şi rafinament are
efect şi asupra mulţimii; iar religia mulţimii este întotdeauna vulgară şi anormală; va
avea întotdeauna o spoială de fanatism şi superstiţie, oamenii fiind ceea ce sînt59.
Nu Hume de data aceasta, ci Cardinalul John Henry Newman. Prin
asemenea faze, un model anume al naturii şi originii sentimentului
religios şi, mai ales, al formelor pe care acest sentiment le ia în
rîndul „vulgului" ca „religie populară", a pătruns în acele mari
tradiţii ale învăţăturii protestante şi catolice, pe care încă ne ba-
zăm pentru obţinerea atîtor informaţii despre istoria religioasă şi
ecleziastică a antichităţii tîrzii şi evului mediu timpuriu.
în învăţătura modernă, aceste atitudini iau forma unui model
„cu două niveluri". Concepţiile celor puţini, potenţial luminaţi, se
consideră a fi supuse unei continue influenţe din partea modurilor
obişnuite de gîndire, răspîndite în rîndul „vulgului". Hume era mult
mai pesimist decît acei teologi victorieni robuşti, pe care tocmai
i-a descris, în privinţa resurselor intelectuale şi religioase ale celor
puţini; dar el nu avea îndoieli despre cei care constituiau „vulgul".
Era violent de deschis în privinţa a ceea ce considera a fi limitele
intelectuale şi culturale ale maselor. „Vulgul" lui Hume a rămas cu
27
PETER BROWN
noi. Să luăm un singur exemplu: munca perseverentă a lui Hip-
polyte Delehaye pentru descoperirea fondului istoric al lucrării
Actele martirilor este marcată de un pesimism similar celui mani-
festat de Hume. Trecerea de la documentele istorice ale începu-
turilor Bisericii la anexele lor legendare ulterioare a însemnat, pentru
acest bollandist* serios, observarea uşurinţei cu care mărturiile
veridice ale „cîtorva minţi luminate" au fost înghiţite de mulţime:
într-adevăr, inteligenţa mulţimii se manifestă peste tot ca extrem de mărginită şi ar
fi greşit să credem că ea suferă, în general, influenţa elitei (...) Cel mai bun termen
de comparaţie pentru a-i demonstra nivelul este inteligenţa copilului60.
Cînd se aplică la natura schimbării religioase de la sfîrşitul
antichităţii, modelul „cu două niveluri" îl încurajează pe istoric să
presupună că o schimbare a evlaviei omului din antichitatea tîrzie,
de tipul celei legate de apariţia cultului sfinţilor, trebuie să fi fost
efectul capitulării elitelor luminate ale Bisericii creştine în faţa
modurilor de gîndire ce erau anterior obişnuite doar în rîndurile
„vulgului". Rezultatul a fost tendinţa de a explica o bună parte din
istoria culturală şi religioasă a antichităţii tîrzii în termenii unor
„alunecări de teren" drastice în relaţia dintre elite şi mase. Mo-
mentele dramatice ale „democratizării culturii" sau ale capitulării
în faţa nevoilor poporului se consideră a fi produs o serie de
„mutaţii" în creştinismul de la sfîrşitul antichităţii şi începutul evu-
lui mediu61. Elitele din lumea romană par a se fi erodat prin criza
din secolul al IlI-lea, deschizînd astfel calea unui torent de temeri
şi practici superstiţioase, introduse de noile clase stăpînitoare ale
Imperiului Creştin62; „convertirile în masă" la creştinism, presupuse
a fi avut loc în urma convertirii lui Constantin şi instaurării
creştinismului ca religie de stat, se spune că ar fi forţat conducă-
torii Bisericii să accepte o mare varietate de practici păgîne, mai
ales în legătură cu cultul sfinţilor; o altă capitulare a elitelor din
lumea bizantină în faţa „ideilor animiste naive ale maselor" se
presupune a fi adus cu sine apariţia cultului icoanelor mai tîrziu,
în secolul al Vl-lea p. Chr.63.
Despre fiecare dintre aceste momente ale „democratizării" este
posibil acum să spunem:
O, niciodată să nu ne îndoim
De ceea ce sigur nu ştim.

* bollandist - iezuit care editează Vieţile sfinţilor; numele provine de la hagiograful


belgian Jean de Bolland (1596-1665) (n.t).

2 8 .'.'.•■■:
CULTUL SFINŢILOR
Aplicat în acest fel, modelul „cu două niveluri" pare a fi inventat
mai multe momente dramatice de cotitură în istoria începuturilor
Bisericii decît a explicat vreodată. ^
Să vedem ce se poate cîştiga prin abandonarea acestui mo-
del. Sugerez că avantajul imediat cel mai mare ar fi acela de a
pune la dispoziţia interpretării istorice ceea ce s-a numit „religia
populară" la sfîrşitul antichităţii şi începutul evului mediu, consi-
derînd-o mai dinamică. Deoarece punctul slab cel mai important
al modelului „cu două niveluri" este acela că explică foarte rar
- dacă o face vreodată - schimbarea religioasă altfel decît în
cadrul elitelor. Religia „vulgului" se presupune a fi uniformă. Este
eternă şi anonimă. Poate provoca schimbări impunîndu-şi modul
de gîndire în faţa elitei; dar ea în sine nu se schimbă.
Acum aproape că nu mai este necesar să se insiste asupra
faptului că, pînă şi în societăţile relativ simple, credinţele împărtăşite
pot fi experimentate şi exploatate în moduri foarte diferite de dife-
ritele categorii ale unei societăţi şi că este posibil ca o categorie
socială să considere comportamentul religios al celorlalte ca de-
fectuos sau ameninţător64. Creştinismul, în special, s-a pomenit
supus unor credinţe complexe, a căror înţelegere deplină şi for-
mulare precisă a presupus întotdeauna un nivel de cultură care se
ştia că nu este acelaşi pentru liderii congregaţiilor creştine şi pentru
majoritatea membrilor acestora65. Totuşi, este remarcabil faptul că
oamenii competenţi în elaborarea dogmelor, cum ar fi natura Trei-
mii, al căror conţinut era greu accesibil celor „ignoranţi", s-au
simţit atît de puţin izolaţi, pentru atît de mult timp, de aceiaşi
„ignoranţi" cînd a fost vorba de practicile religioase împărtăşite
de comunitate şi de presupunerile privind relaţia omului cu fiinţele
supranaturale, pe care aceste practici le exprimau66. în acea parte a
vieţii legată de practica religioasă - o parte incomensurabil mai
mare şi mai intim percepută de antici decît de moderni 67
-diferenţele de clasă şi educaţie nu au jucat un rol semnificativ. Aşa
cum Arnaldo Momigliano a afirmat, cu înţelepciune şi hotărâre
caracteristică:
Astfel, investigaţia făcută de mine asupra credinţelor populare de care amintesc
istoricii din perioada romană tîrzie se încheie cu ideea că nu existau asemenea
credinţe. în secolele al IV-lea şi al V-lea, existau, desigur, o mulţime de credinţe pe
care noi, istoricii din secolul al XX-lea, le-am numi cu plăcere populare, dar istoricii
din secolele al IV-lea şi al V-lea nu au considerat niciodată o credinţă ca fiind
caracteristică maselor şi deci discreditată în cadrul elitei. Conferinţele despre
credinţele populare şi istoricii din perioada romană tîrzie ar trebui să fie sever
descurajate68.
■ - -

29
PETER BROWN
Modelul de „religie populară", oferit în mod obişnuit de savanţii
care studiază antichitatea tîrzie, are dezavantajul de a presupune
că „religia populară" poate fi înţeleasă doar din punctul de vedere
al elitei. „Religia populară" este prezentată ca fiind, într-o anumită
măsură, o simplificare, o concepţie eronată sau o contaminare a
„religiei repopulare"69. Indiferent că este prezentată, direct, ca
„superstiţie populară" sau calificată ca „formă inferioară a
credinţei"70, se presupune că „religia populară" expune moduri de
gîndire şi de cult cel mai bine înţelese ca eşec în a fi altceva.
Deoarece eşecul în a accepta călăuzirea elitei este invariabil con-
siderat ca neavînd nimic de a face cu vreo concordanţă anume
sau cu vreo calitate semnificativă din credinţa „populară": este
atribuit întotdeauna limitelor eterne ale „vulgului". De aceea,
credinţa populară poate apărea doar ca o continuitate lineară. Ea
reprezintă un reziduu neschimbat, inferior, de credinţe obişnuite
la nivelul „celor ignoranţi şi neinstruiţi", adică „al întregii omeniri,
cu cîteva mici excepţii".
Gibbon a remarcat această implicaţie şi a exploatat-o cu talent
literar desăvîrşit, cu intenţia de a introduce problema controver-
sată, încă explozivă, referitoare la cultul catolic al sfinţilor con-
ceput sau nu ca o copie directă a practicii păgîne:
Acelaşi spirit originar, uniform, al superstiţiei poate sugera, în epocile cele mai
îndepărtate, aceleaşi metode de înşelare a credulităţii şi de afectare a raţiunii oa-
menilor71.
Pînă în prezent, este încă normal să presupunem că homo
religiosus de rînd din bazinul mediteranean şi, mai ales, femeia
de rînd, este, ca şi Winnie the Pooh*, „un urs cu foarte puţină
minte"72. Ideile lui sau ale ei se presupune a fi nesofisticate şi
ancorate în practicile străvechi şi concepţiile eronate73. Am adăugat,
cel puţin, cîteva nuanţe mai estompate la dispreţul deschis al ilu-
minismului faţă de „vulg". Am creat o nostalgie romantică pentru
ceea ce dorim, cu tandreţe, să privim ca obiceiuri străvechi ale
ţăranului mediteranean, prin care fiecare practică religioasă „popu-
lară" este văzută ca un avatar al păgînismului clasic 74. Am devenit
interesaţi să descoperim, în păgînism şi creştinism deopotrivă, o
reacţie comună faţă de condiţia umană75. Aceste preocupări mo-

* Winnie the Pooh - personajul titular al unui admirabil roman pentru copii şi nu
numai, scris de umoristul britanic A. A. Milne (1882-1956).

30
CULTUL SFINŢILOR
deme au adus adevărată căldură umană, precizie şi vastă erudiţie
în studiul fondului păgîn al creştinismului „popular" din lumea
antichităţii tîrzii. Conceptul de Antike und Christentum*, prezent
în lucrarea lui Franz Dolger, a fost adoptat definitiv76. Nicăieri nu s-
au utilizat aceste cunoştinţe mai mult decît în studiile despre"
apariţia şi afirmarea cultului creştin al sfinţilor77. Totuşi, încă se
presupune că, oricît de noi ar fi fost concepţiile conducătorilor
Bisericii, studiul „religiei populare" din antichitatea tîrzie trebuie
să fie studiul continuităţii şi nu al schimbării: deoarece se consi-
deră a fi un studiu al substratului stabil din care a izvorît
creştinismul. Atîta timp cît lucrurile stau astfel, nu ne-am îndepăr-
tat de la formulele comode spre care s-a îndreptat odată Gibbon,
cu atîta detaşare studiată, pentru a sugera că, la urma urmei, nu
era nimic foarte surprinzător în apariţia cultului sfinţilor.
Pare a fi momentul să ne punem întrebarea dacă istoricul care
studiază antichitatea tîrzie poate să se mai mulţumească multă
vreme cu un model atît de static şi de potenţial nediferenţiat. Pentru
că se află într-un impas. El ştie că tendinţele politice, sociale şi
economice de la sfîrşitul antichităţii au condus la schimbări pro-
funde şi ^ireversibile în relaţiile dintre oameni, în viaţa lor laică de
zi cu zi. în Europa de Apus, un imperiu a căzut şi, în întreg bazinul
mediteranean, structuri noi, solide, de relaţii sociale le-au înlocuit
pe cele obişnuite din perioada clasică. Aceste schimbări s-au mani-
festat diferit în diferite regiuni; dar au acţionat lent şi profund în
vieţile locuitorilor bazinului mediteranean din toate clasele şi de la
toate nivelurile de cultură, nu doar ale elitelor. Totuşi, istoricul
care studiază viaţa religioasă de la sfîrşitul antichităţii oferă, pen-
tru majoritatea populaţiei din lumea antichităţii tîrzii, o perspectivă
de continuitate aparent neîntreruptă: „cu cît se schimbă mai mult,
cu atît mai neschimbat rămâne" pare încă să fie principiul con-
ducător al unei tradiţii îndelungate şi remarcabile de studii asupra
„religiei populare" de la sfîrşitul antichităţii.
Totuşi, am văzut la începutul acestui capitol că apariţia cultu-
lui sfinţilor a fost percepută de contemporani, într-un mod foarte
precis, ca elementul ce a deschis majoritatea graniţelor imaginare
pe care anticii le-au aşezat între cer şi pămînt, divin şi uman, vii
şi morţi, oraş şi opusul său. Mă întreb dacă este încă posibil să
tratăm dispariţia evidentă a barierelor, legată de apariţia şi afir-

* Antike und Christentum (germ.) - antichitate şi creştinism (n.t.).

31
PETER BROWN
marea publică a cultului sfinţilor, ca nefiind altceva decît spuma
de la suprafaţa oceanului liniştit al „credinţelor populare". Deoarece
cultul sfinţilor a implicat prefaceri uriaşe care par, cel puţin, să
corespundă modelelor în schimbare ale relaţiilor umane din ma-
rea masă a societăţii în antichitatea tîrzie. El a desemnat morţii ca
meritînd o veneraţie desăvîrşită şi a legat aceste figuri nevăzute
de morţi, foarte exact, de locuri văzute, precise, şi, în multe zone,
de reprezentanţi vii, precişi. O asemenea concordanţă sugerează
schimbări mari. Dar, pentru a înţelege o asemenea schimbare, cu
toate ramificaţiile sale, trebuie să lăsăm deoparte modelul „cu
două niveluri". în loc să prezentăm apariţia cultului sfinţilor ca pe
un dialog între doi parteneri, cei puţini şi cei mulţi, să încercăm
să o vedem ca pe un element dintr-un întreg - mersul înainte al
unei părţi tot mai mari din societatea antichităţii tîrzii spre forme
radical noi de veneraţie, manifestate faţă de obiecte noi în locuri
noi, orchestrate de noi conducători şi cîştigîndu-şi forţa din nevoia
de a duce pînă la capăt preocuparea comună a tuturor, a celor
puţini şi a „vulgului" deopotrivă, pentru noi forme de exercitare a
puterii, noi legături de interdependenţă umană, noi speranţe in-
time de protecţie şi dreptate într-o lume aflată în schimbare.

;
■ -

, . - . .,?.

.
CAPITOLUL DOI

,UN LOC PLĂCUT SI INTIM"

Noi toţi am aranjat cele cuvenite într-un mormînt respectabil


Şi pe altarul care marchează locul de îngropăciune aL mamei noastre, Secundula,
Am dorit să punem o placă de piatră,
în jurul căreia puteam sta, amintindu-ne numeroasele ei fapte bune,
Mîncarea şi cupele fiind pe masă şi pernele adunate în jur,
Astfel încît rana adîncă din sufletele noastre să se vindece.
Şi aşa am petrecut orele serii stînd de vorbă
Şi preaslăvind-o pe buna noastră mamă.
Bătrîna doamnă doarme: ea, cea care ne-a hrănit pe toţi,
Se odihneşte în pace acum şi liniştită ca întotdeauna.
La Sfîntul Apostol Petru, înainte de intrarea principală,
la a doua coloană din portic, cum intri din stînga, pe
partea bărbaţilor, Lucillus şi soţia lui, Ianuaria, o
aristocrată.
Cum intri pe sub bolţi, treci printr-o uşă
şi pătrunzi într-un cimitir de forma unui salon şi,
pe partea dreaptă cum intri pe uşă, de-a lungul .
peretelui, vei găsi mormîntul. Am vrut să fie
foarte clar pentru ca, văzîndu-i mormîntul,
să ne amintim tot ce a făcut bine şi
că acesta este locul în care oasele ei zac în dulcele
parfum al sfinţeniei. Şi rog fierbinte pe fiecare
urmaş, măcar în ziua morţii ei, să se ducă
acolo unde zace ea, (...) aşa cum este obiceiul.
Trei pasaje de pe morminte: primul, o inscripţie păgînă, din
Mauritania, de la sfîrşitul secolului al IIMea p. Chr.1; al doilea, o
inscripţie creştină, din bazilica San Pietro din Roma, din secolul
33
PETER BROWN
al V-lea p. Chr. 2 ; al treilea, din Florenţa, de la începutul secolului
al XV-lea p. Chr. - un extras din Ricordi, memorii de familie, ale
lui Giovanni di Pagolo Morelli 3 .
Ele amintesc de statornicia deosebită a interesului faţă de
morţi în bazinul mediteranean. Obiceiurile de înmormîntare se
numără printre aspectele durabile bine cunoscute ale celor mai
multe culturi. Ele sînt şi un element din viaţa religioasă a unei
societăţi care este uluitor de indiferentă faţă de etichetele aplicate,
de obicei, formelor de comportament religios de către tradiţia
istoriei religioase la care m-am referit în capitolul anterior. Ele nu
pot fi catalogate clar ca „păgîne" sau „creştine", „populare" sau
„superstiţioase". Şi aceasta datorită faptului că aceia care au prac-
ticat obiceiurile legate de cultul morţilor au descoperit că ele doar
fac parte integrantă din calitatea de om, indiferent care i-ar părea,
unui savant modern, a fi originile lor. Aşa cum declara o doamnă
egipteană din secolul al Vl-lea, asemenea aranjamente constituiau
datorii pe care ea trebuia să şi le îndeplinească în calitate de fiinţă
umană: TOC âv9pco7t07ipe7ifi \xox> vouiua.4
Ceea ce este la fel de constant ca şi practicile înseşi e rolul
copleşitor al familiei în grija faţă de morţi. Totuşi, aici e posibil să
apară un element de conflict. Deoarece rudele pot exprima interes
faţă de morţi la un grad sau într-un mod care poate intra în conflict
cu nevoile comunităţii întregi. Practicarea excesivă a ceremoniilor
funerare, expresiile exagerate de respect faţă de memoria sau faţă
de mormîntul celui decedat pot deveni un mijloc prin care un grup
accede la speranţa de a se impune printre cei vii, în numele celor
dispăruţi. Mormîntul, tocmai pentru că era „un loc plăcut şi intim",
putea fi un motiv de tensiune între familie şi comunitate. De aici
provine o fluctuaţie, în toate perioadele istoriei din bazinul medi-
teranean, în atitudinea faţă de memoria morţilor, aşa cum aceasta
era exprimată în orice forme tangibile care ajungeau dincolo de
cercul rudelor îndurerate şi al prietenilor - în ceremoniile fune-
rare, în obiceiurile de înmormîntare şi în forma pe care o luau
comemorările periodice. Fluctuaţia trădează hotărîrea unor societăţi
de a reduce importanţa memoriei celor care, fiind morţi, au încetat
să participe activ la viaţa socială şi politică, şi dorinţa altor societăţi
de a permite unora dintre morţi, cel puţin, să-şi păstreze o imagine
deosebită în faţa celor vii şi, de obicei, să permită întreţinerea
acestei imagini, în primă instanţă, de către familia celui decedat.
Astfel, în vreme ce democraţia ateniană s-a arătat cît se poate
de implacabilă în controlul strict al afişării sentimentelor familiale

34
CULTUL SFINŢILOR
la funeralii, patriciatul roman, fără îndoială, a încurajat funeraliile ca
demonstraţii de mîndrie şi continuitate familială3. Mai tîrziu, în
lumea islamică, tensiunea dintre familie şi comunitate este trădată
prin marea varietate de practici musulmane de înmormîntare.
Autoeclipsarea sumbră a înmormîntării ortodoxe, în cadrul căreia"^
înhumarea are loc rapid, în pămînt uscat, neirigat, iar mortul zace
sub o „piatră de identificare" fără nici un epitaf măcar, este ultima
şi cea mai hotărîtă recunoaştere de către musulman şi rudele sale
îndurerate că fac parte dintr-o comunitate în care toţi credincioşii
sînt egali în faţa lui Dumnezeu şi că, între membrii acestei
comunităţi, diferenţele sociale vor fi anulate înainte de ziua învierii.
Totuşi, Vechiul Adam, distinct din punct de vedere social în cadrul
comunităţii de credincioşi, dimpotrivă, supravieţuieşte cu vigoare
mormîntului în casele cu grădini împrejmuite de ziduri din
mausoleele „Cetăţii morţilor" din Cairo, în care familiile unui mare
oraş musulman au sfidat mult timp credinţa ortodoxă riguroasă,
creînd, printre morminte, reproduceri fidele ale deosebirilor sociale
dintre cei vii6. într-un mediu, iarăşi, foarte diferit, nu pot fi găsite
mărturii mai impresionante pentru originile democraţiei americane
decît contrastul dintre mormintele flamboaiante ale clasei de mijloc
din bisericile englezeşti şi pietrele ciobite, sumbre, care umplu
cimitirul de secol XVIII din Cambridge, Massachusetts7.
în toate aceste cazuri, am trecut de la probleme religioase
clare, cum ar fi conţinutul credinţei în viaţa de apoi şi relaţia posibilă
a celor vii cu cei morţi, aşa cum sînt exprimate acestea în obi-
ceiurile de înmormîntare şi pomenire, la chestiunea mai greu de
formulat a relaţiei dintre familie şi comunitate. Deoarece, în perioa-
dele de schimbare, mormîntul şi ceea ce consideră cei vii că pot
face în jurul mormîntului se transformă într-o arenă în care se
înfruntă concepţiile contradictorii despre această relaţie8. în cer-
curile creştine, ca şi mai tîrziu în cele musulmane, tensiunile pri-
vind această problemă se manifestă ca un conflict între doctrina
corectă referitoare la destinul morţilor, pe de o parte, şi, pe de altă
parte, credinţele şi practicile care se consideră că reprezintă
concepţii greşite ale doctrinei „adevărate" şi sînt frecvent stigma-
tizate ca fiind contaminări „superstiţioase", din surse precreştine
sau premusulmane, ale practicii „adevărate". Totuşi, aş sugera că
geneza şi soluţionarea unor asemenea conflicte sînt mai bine
înţelese dacă se ţine seama de tensiunea mai puţin evidentă, cea
dintre familie şi comunitate.

35
PETER BROWN
Acest lucru pare deosebit de adevărat în cazul Bisericii creştine
din lumea de limbă latină de la sfîrşitul secolului al IV-lea şi
începutul secolului al V-lea. Timp de o generaţie, a avut loc o
dezbatere aprinsă despre „superstiţie" în cadrul Bisericii creştine
cu privire la cimitirele din bazinul mediteranean. Prin anii 380,
Ambrozie la Milano9 şi, în anii 390, Augustin la Hippo au încercat
să simplifice, în limitele congregaţiilor lor creştine, anumite obi-
ceiuri funerare, mai ales pe cel al praznicelor de la morminte, fie
la mormintele de familie, fie la memoriae martirilor. După părerea
clară a lui Augustin, aceste practici erau o moştenire dăunătoare
a credinţelor păgîne:
Cînd pacea a coborît asupra bisericii, un grup de păgîni care doreau să treacă la
creştinism au fost respinşi deoarece îşi petreceau zilele de sărbătoare legate de
idoli într-o abundenţă de mîncare şi băutură10.
Acum, aceşti păgîni au intrat în Biserică şi şi-au adus cu ei proas-
tele obiceiuri11.
Un deceniu mai tîrziu, Ieronim s-a văzut obligat să scrie, din
Ţara Sfîntă, în apărarea cultului creştin al moaştelor, împotriva lui
Vigilantius, un preot din Calagurris, de pe valea superioară a rîului
Ebru. în spatele ofensei intenţionate din „această fiţuică dezagrea-
bilă"12, putem întrezări cercuri din sudul Galiei şi nordul Spaniei,
evident deranjate de formele pe care le-a luat cultul moaştelor şi
al martirilor: „Vedem ritualul cultului păgîn introdus în biserici sub
pretextul unor ceremonii religioase"13.
Şi mai tîrziu, în 421, Paulin de Nola a obţinut de la Augustin o
expunere minuţioasă a argumentelor teologice pro şi contra unei
practici pe care Paulin a îngăduit-o: înmormîntarea unui nobil
creştin, Cynegius, la cererea mamei sale, Flora, în apropierea
mormîntului Sfîntului Felix la Nola. Acest caz de depositio ad
sanctos* nu era deloc ceva neobişnuit pe atunci. Paulin şi-a îngro-
pat propriul fiu alături de sfinţii din Alcalâ14. Totuşi, el a considerat că
merită să-i prezinte totul lui Augustin ca pe o problemă; iar
Augustin a considerat că problema a pus semne de întrebare destul
de importante în legătură cu natura înmormîntării creştine, în ge-
neral, şi cultul sfinţilor, în particular, pentru a merita un răspuns
lung şi clar,. De cura gerenda pro mortuis (Despre purtarea de
grijă faţă de cei morţi)15.

* depositio ad sanctos (lat.) - înhumare alături de sfinţi (n.t.). 36


CULTUL SFINŢILOR
De aceea, a avut loc o dezbatere pe tema mormîntului în acei
ani; iar dezbaterea pare să fi acordat importanţă modelului de
istorie religioasă „cu două niveluri", pe care l-am discutat în primul
capitol. Deoarece, în acest caz, conducătorii educaţi ai Biserici^
creştine se pare că au încercat să ia poziţie împotriva practicilor
„precreştine" din cadrul congregaţiilor lor; se mai pare că
importanţa acestor practici a crescut o dată cu convertirea mase-
lor de păgîni la creştinism şi că influenţa modurilor păgîne de
gîndire şi de venerare s-a făcut simţită şi în manifestările rituale şi
în credinţele din jurul noului cult al martirilor. Văzut în felul acesta,
sfîrşitul naşterii cultului a asistat la o victorie â la Pyrrhos pentru
conducătorii Bisericii. Practicile precreştine erau controlate chiar
la mormintele particulare ale laicilor şi cei mai turbulenţi dintre ei
erau complet excluşi de la ceremoniile ce aveau loc la mormintele
martirilor. Totuşi, opinia populară a impus tuturor, cu excepţia
cîtorva nemulţumiţi, acceptarea deschisă a formelor păgîne de
ceremonial şi a concepţiilor potenţial „superstiţioase" despre lo-
calizarea sufletului la mormînt în cazul cultului moaştelor şi al
mormintelor sfinţilor. Astfel, o victorie clar dovedită a „vulgului"
poate fi considerată a sta la baza importanţei dobîndite rapid, la
sfîfşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea, de către
cultul sfinţilor. Amploarea victoriei poate fi măsurată de uimitoarea
carte a lui Augustin, ultima de altfel, Cetatea lui Dumnezeu. în
această carte, o confruntare elevată cu părerile lui Platon, Cicero
şi Porphyrios privind relaţia dintre trup şi suflet şi posibilitatea
învierii trupului se transformă brusc într-o lungă enumerare de
miracole ce au avut loc recent la mormintele Sfîntului Ştefan din
Hippo şi Uzalis16. Schimbarea tonului i-a deranjat aproape invariabil
pe savanţii moderni. Pare să confirme bănuielile lor cele mai
sumbre despre măsura în care credinţele „vulgului" şi-au exer-
citat, timp de cîteva decenii, influenţa asupra celor mai rafinate
minţi ale creştinătăţii:
Asemenea istorioare inepte au fost, fără îndoială, crezute întotdeauna de turmă
[scrie A. H. M. Jones în Later Roman Empire (Imperiul Roman tîrziu)], dar acesta
este un semn al timpurilor, care spune că un om de strălucirea intelectuală a lui
Augustin trebuia să le acorde importanţă17.
Unul dintre punctele forte ale modelului „cu două niveluri"
este acela că, în antichitate, s-au format elite care au cunoscut
variaţiunile religioase din propria lor societate într-un mod ce nu
era perceptibil diferit de acelea prezentate de Hume şi savanţii de
37
PETER BROWN
mai tîrziu: pentru aceste elite, „superstiţia" era, în primul rînd, o
chestiune de credinţă incorectă, iar credinţa incorectă avea un
locus social clar în cadrul „vulgului" - un „vulg" din care toate
femeile erau considerate a face parte automat, ca membre ale
„acelui sex timorat şi pios"18. Astfel, Ieronim pur şi simplu şi-a
declinat orice răspundere faţă de nuanţele „superstiţioase" ale
cultului martirilor, spunînd că asemenea exagerări trebuie să fi
fost datorate „simplităţii laicilor şi, desigur, femeilor credincioase"19.
Ieronim şi colegii săi clerici făceau parte dintr-o generaţie deose-
bit de conştientă de sine şi rigid convenţională. Ei au format noua
elită ecleziastică a Bisericii creştine de la sfîrşitul secolului al
IV-lea. Preoţii cu educaţie ascetică şi înclinaţii intelectuale auster
spiritualiste, Ambrozie, Augustin şi Ieronim, au reacţionat la obi-
ceiurile religioase ale majorităţii confraţilor lor de haut en bas*,
ceea ce pare liniştitor de similar modului în care un savant mo-
dem, care lucrează în tradiţia modelului „cu două niveluri", s-ar fi
aşteptat ca ei să reacţioneze la toate manifestările „religiei popu-
lare"20. Explicaţia oferită deschis de Augustin şi sugerată de răspunsul
într-un fel improvizat al lui Ieronim la criticile lui Vigilantius, pare
atît de satisfăcătoare savantului modern, încît ar fi chiar o negare
a evidenţei dacă s-ar căuta alta.
Totuşi, ceea ce nu se înţelege, în primul rînd, este că referinţa,
făcută explicit de Augustin la extinderea practicilor păgîne în
congregaţia creştină ca fiind provocată de convertirile în masă, a
fost spontană. Ea constituie un exemplu posibil de euhemerism**
clerical. Totuşi, el se referă la practici care, indiferent de originea
lor îndepărtată, au fost acceptate ca autentic creştine de către
toate generaţiile anterioare21. Aceia care practicau obiceiul praznice-
lor la morminte nu era nevoie să fi fost nişte convertiţi semipăgîni.
Este la fel de probabil să fi fost familii creştine respectabile, pe
care Augustin s-a străduit să le facă să accepte cu vinovăţie re-
formele sale, oferind această explicaţie deloc măgulitoare a prac-
ticilor lor. în plus, evidenţa aparentă a observaţiei ne-a determinat
să luăm de bună afirmaţia sa principală. Nu ar trebui să procedăm
aşa: dovada „convertirilor în masă" în secolul al IV-lea şi, într-a-
devăr, în orice perioadă a antichităţii tîrzii, este mult mai puţin

* de haut en bas (fr.) - cu dispreţ (n.t.).


** euhemerism - doctrina lui Euhemeros (sec. IV—III a. Chr.) conform căreia zeii
sînt oameni de seamă divinizaţi (n.t.).

38
CULTUL SFINŢILOR

convingătoare decît am crede 22. Săpăturile arheologice de la


Hippo, în special, par să nu ofere, în prezent, nici un sprijin ima-
ginii oferite de Augustin în legătură cu extinderea congregaţiilor
creştine. Bisericile descoperite pînă acum nu dau impresia că,
vreodată în secolul al IV-lea, congregaţiile creştine ar fi fost mărite^
printr-o „infuzie" de recent convertiţi2^. Acele forme de adaptare
care aveau să fie impuse mai tîrziu ierarhiei catolice din Lumea
Nouă şi misionarilor europeni din Africa şi Asia nu au legătură cu
condiţiile din ultima perioadă a antichităţii: nici „evanghelizarea",
nici „convertirea" nu au ridicat probleme la fel de mari precum
acelea cu care s-au confruntat misiunile creştine de mai tîrziu. în
schimb, avem de a face cu comunităţi creştine surprinzător de
stabile şi introvertite. Ritualurile legate de disciplina creştină tim-
purie a catehezei dinaintea botezului şi citirea solemnă a pomelni-
cului catehumenilor la liturghia de duminică erau practici dintr-o
perioadă cu evoluţie mai lentă, respectate încă, în ciuda influenţei
copleşitoare ce se presupune a fi fost exercitată de mulţime, în
oraşe mediteraneene îndepărtate unul de altul, cum ar fi Arles şi
Antiohia24, în secolul al Vl-lea. Modelul „cu două niveluri" a produs
o invazie care ar fi putut să nu aibă loc niciodată; şi s-a întîmplat
aşa, pentru că doar o pătrundere a „vulgului" în Biserica creştină ar
fi putut da explicaţiile necesare legate de apariţia, în cadrul
Bisericii, a noi forme de sentimente religioase, aparent „populare".
De aceea, este timpul să lăsăm deoparte acest tip de explicaţie
şi să plasăm într-un cadru mai larg conflictele din practica reli-
gioasă, la care se refereau discuţiile despre „superstiţie" de la
sfîrşitul secolului al IV-lea. Trebuie să invocăm mărturii dintr-o
serie mai largă de comunităţi creştine; să luăm în considerare o
serie mai largă de atitudini creştine faţă de cultul morţilor şi al
martirilor; şi să urmărim toată povestea, depăşind acea singură
generaţie foarte cultivată, pînă în momentul în care mormintele
sfinţilor au cîştigat, în fine, importanţă în comunităţile creştine din
Occidentul latin. Astfel, putem ajunge la rădăcinile mai adînci ale
cultului sfinţilor din societatea romană tîrzie şi să ne apropiem
ceva mai mult de energiile dezlănţuite în rîndurile generaţiei re-
marcabile de conducători creştini care au acţionat ca impresarios
ai acestui cult.
în excelenta sa carte despre Household and Lineage in Re-
naissance Florence (Casa şi obîrşia în Florenţa renascentistă),
Francis Kent s-a referit la „semnificaţia tendinţei, omniprezentă în
PETER BROWN
societatea medievală, de a vedea sentimentele şi experienţele prin
lentilele colorate ale familiei"25. Să ne oprim o clipă pentru a privi
Biserica creştină din antichitatea tîrzie prin „lentilele colorate ale
familiei". Istoricul acelei perioade întîlneşte rar un individ izolat.
Religia se practică împreună cu familia şi pentru familie:
Atunci am ajuns la Cana, unde Domnul nostru a luat parte la nuntă [scrie un pelerin]
şi ne-am aşezat pe aceeaşi bancă, unde eu, nevrednic cum sînt, am scris toate
numele rudelor mele26.

Evoluţia comunităţii creştine, care poate părea atît de omogenă la


prima vedere, se dezagregă rapid într-o mulţime laxă de istorii de
familie. Pentru istoricul Sozomen, povestea creştinismului în Asca-
lon şi Gaza a fost povestea familiei lui şi a unei familii vecine:
Primele biserici şi mănăstiri create în acea ţară au fost fondate de membrii acestei
familii şi sprijinite de puterea şi generozitatea lor faţă de străini şi nevoiaşi. Unii
oameni buni din această familie au prosperat chiar şi pe vremea mea; şi în tinereţe,
i-am văzut pe unii dintre ei, dar erau pe atunci foarte bătrini27.
în acelaşi timp, trebuie să reţinem că Biserica creştină a cîştigat
importanţă în mare măsură pentru că principalele sale practici
rituale şi organizarea şi administrarea sa financiară tot mai centra-
lizate au pus în faţa lumii păgîne o comunitate ideală care pretin-
dea că modifică, reorientează şi chiar delimitează legăturile de
sînge28. Biserica era un grup înrudit artificial. Trebuia ca membrii
săi să aducă în noua comunitate un simţ al solidarităţii, al devota-
mentului şi al obligaţiei care era anterior directionat înspre familia
fizică. Nicăieri acest lucru nu a fost mai clar decît în cazul intere-
sului faţă de morţi. La începutul secolului al IlI-lea, comunitatea
romană avea propriul cimitir; iar acest cimitir era destul de impor-
tant pentru ca diaconul Callistus, care îl administra, să dobîn-
dească o influenţă considerabilă în Biserica Romană29. Ocazional,
înmbrmîntarea săracilor şi chiar a necreştinilor evidenţia dispariţia
barierelor familiei30. Mai des, graniţele importante dintre noul grup
înrudit şi cei din afară erau trasate foarte precis: comunitatea îşi va
aminti doar propriii membri, în timp ce necredincioşii, renegaţii şi
excomunicaţii erau excluşi31. Comemorarea martirilor şi episcopi-
lor dădea comunităţii creştine o răspundere perpetuă faţă de
păstrarea amintirii eroilor şi conducătorilor săi32.
Astfel, episcopii din secolul al IV-lea au moştenit o situaţie
potenţial conflictuală. Ei au apărut ca singurii conducători ai unor
comunităţi din oraşe mari33. Practicile liturgice ale Bisericii lor şi
40
1
CULTUL SFINŢILOR
poziţia specială în cadrul acestora a unei categorii privilegiate de
morţi au concentrat mari energii centripete în comunitatea creştină.
Totuşi, acestea erau în mare măsură soluţii rituale: creştinismul nu
a încercat să se atingă de mormîntul obişnuit. Pentru cea mare
parte a congregaţiei creştine, mormîntul de familie a rămas „un
loc plăcut şi intim"; iar clerul creştin, orice şi-ar fi dorit, a rămas
dependent, în ceea ce priveşte sprijinul, de mirenii care aveau
asemenea morminte. Astfel, simţul puternic al comunităţii, păstrat
de ritualul creştin, era doar glazura de pe un tort mare şi tot mai
sfărîmicios al familiilor creştine înstărite34. Ceea ce a devenit clar
de-a lungul secolului a fost faptul că mormîntul de familie şi a
fortiori mormîntul martirului puteau deveni o zonă de conflict între
elementele centripete, care au găsit expresii rituale convingătoare
pentru idealul comunităţii de credincioşi, şi puternicele impulsuri
centrifuge. Evlavia familiei putea duce la o „privatizare" a practicii
religioase, fie prin forme ostentative de comemorare la mormîntul
familiei, fie prin extinderea, la mormintele martirilor, a practicilor
legate de rezistente loialităţi private, de familie.
în multe privinţe, tensiunea dintre privat şi comun a fost cea
care a dus la declanşarea discuţiei despre „superstiţie" pe care
am descris-o şi care a avut loc la sfîrşitul secolului al IV-lea şi
începutul secolului al V-lea. Augustin tratează deschis această
problemă; prima dată, în cazul congregaţiei sale de la Hippo şi
apoi, cînd se confruntă cu practica depositio ad sanctos. însuşi
modul în care Vigilantius a atacat cultul moaştelor indică faptul că
el s-a confruntat cu o problemă similară. El era purtătorul de cuvînt
al concepţiilor unor oameni preocupaţi de modul în care devota-
mentul ostentativ şi specific faţă de sfinţi a scindat comunitatea
ideală de credincioşi36. Practicile au restrîns locul consacrat sfinţilor
la morminte ce nu puteau fi accesibile tuturor, creînd astfel o
topografie religioasă privilegiată a lumii romane din care
comunităţile creştine periferice s-au simţit excluse 36. Neglijarea
bisericii locale în favoarea Ierusalimului şi a locurilor sfinte 37, şi
pericolul că noile zile de comemorare a martirilor pot deprecia
marea zi comună a Paştelui38, erau motive de îngrijorare reale şi
justificate în rîndul clerului local din Galia de Sud şi Spania39.
Asemenea tensiuni vin dintr-o direcţie diferită de cea stabilită
de modelul „cu două niveluri". După cum am văzut, dovada
influenţei „convertirilor în masă" a fost exagerată. Nu există dovezi
nici că locus-ul practicii superstiţioase se afla în mijlocul „vulgu-
lui", într-adevăr, lucrurile stau altfel: ceea ce este clar dovedit e

41
PETER BROWN
tensiunea produsă de modul în care pretenţiile unei noi elite de
mireni creştini înstăriţi se confruntau cu hotărârea unei elite la fel
de noi de episcopi, provenită adesea din aceeaşi clasă, că ei şi
doar ei Jrebuie să fie patroni* comunităţilor creştine constituite
public. în locul unui dialog despre „superstiţie" între „cei puţini"
şi dezaprobatori şi „turma comună", trebuie să începem cu un
conflict mai plauzibil pentru oamenii din ultima perioadă romană
- un conflict între sistemele concurente de patronare.
Asemenea consideraţii pot contribui la stabilirea^unei perspec-
tive mai largi asupra apariţiei cultului martirilor. în consecinţă,
fazele sale pot deveni mai clare. Pentru că e departe de a fi sigur
faptul că tot ceea ce noi numeam, de dragul comodităţii, „apariţia
cultului sfinţilor" la sfîrşitul secolului al IV-lea era mai mult decît
însuşirea hotărâtă a acestui cult de către episcopii şi clasele con-
ducătoare ale Imperiului Roman. Cultul în sine are rădăcini mult
mai adînci. Sentimentele intense faţă de figuri sfinte şi morţi
martirizaţi provin din iudaismul tîrziu: fac parte dintr-un şir impre-
sionant de credinţe40. Ceea ce era departe de a fi sigur, totuşi, era
cine, în comunitatea creştină, trebuia să aibă monopolul exprimării
şi orchestrării acestor credinţe. La începutul secolului al IV-lea,
acest lucru nu era clar. Deoarece patronul influent avea mari avan-
taje. El sau ea putea obţine trupul martirului cu mai multă uşurinţă
şi îl putea păstra mai în siguranţă. Astfel, în 295, aristocrata Pom-
peiana a avut posibilitatea să ia trupul tînărului martir Maximi-
lianus: ea
a obţinut trupul de la magistrat** şi, după ce 1-a dus în camera ei, 1-a transportat în
Cartagina. Acolo, 1-a îngropat la poalele unui deal de lîngă palatul guvernatorului,
alături de trupul martirului Cyprian. După treisprezece zile, femeia a murit şi ea şi
a fost înmormântată în acelaşi loc. Iar Victor, tatăl băiatului, s-a întors acasă cu mare
bucurie41.
Pompeiana a putut obţine trupul de la autorităţi, pe cînd familia nu
a fost în stare, şi 1-a putut duce într-un grup de morminte speciale
din jurul mormîntului Sfîntului Cyprian, unde se află chiar şi mormîn-
tul ei. La Salona, prima memoria creştină cunoscută a fost creată
în 304 de către o doamnă înstărită, Asclepia, deasupra mormîntului

* patronus, i, pi. patroni (lat.) - patron, protector al unui client (plebeu fără drep-
turi depline, dependent de un patrician şi protejat de acesta) (n.t.).
** magistrat - cetăţean ales pentru exercitarea unor importante atribuţii de con-
ducere (n.t.).

42
CULTUL SFINŢILOR
martirului Anastasius, într-o clădire destinată a-i adăposti şi mormîn-
tul ei şi pe cele ale membrilor familiei ei42. Aşadar, pentru laicul
influent, mormîntul, întotdeauna „un loc plăcut şi intim", s-a putut
extinde spre a adăposti un martir şi a scoate astfel un mormînt^
sfînt, fie direct, fie indirect, în afara comunităţii creştine şi a-1 aduce
în sfera unei singure familii43.
Astfel, o „privatizare a sfîntului" de către familii creştine în-
stărite reprezenta o perspectivă foarte reală pentru evoluţia vii-
toare a Bisericii creştine la răscrucea dintre secolul al IlI-lea şi al
IV-lea. Adesea, problema era foarte clară. O aristocrată spaniolă
care locuia în Cartagina, Lucilla, avea posibilitatea de a „aranja"
alegerea propriului servitor în marele scaun episcopal al Cartagi-
nei, în 311-312, prin acţiuni filantropice bine chibzuite44. Ea avea
un os de martir şi obişnuia să-1 sărute înainte de Sfînta împărtăşanie:
conflictul dintre accesul „privatizat" la sfintele moaşte şi partici-
parea întregii comunităţi la ceremoniile legate de acestea a primit
o expresie pur rituală prin gestul Lucillei. Lucilla, potens et fac-
tiosa femina*, nu a uitat niciodată reproşul venit de la diacon într-o
astfel de ocazie46. Totuşi, Lucilla era un semn al vremurilor: instau-
rarea creştinismului de către Constantin a clarificat faptul că, de
la împărat în jos, patronul atotputernic e de neclintit.
Reţinînd asemenea incidente, putem aborda mai eficient lică-
rirea de interes faţă de subiectul mormintelor la sfîrsitul secolului
al IV-lea şi începutul secolului al V-lea. Practica depositio ad
sanctos, de exemplu, ameninţa să dezvăluie influenţa familiei în
jurul mormintelor sfinte. Era un privilegiu pe care, aşa cum spunea
o inscripţie, „mulţi îl doresc şi puţini îl obţin"46. 6 dată obţinut,
stabilea într-un mod ciudat de ostentativ, în funcţie de apropierea
de sfînt, balanţa puterii sociale în comunitatea creştină. Tensiunea
dintre comunitatea mortului şi pretenţiile statutului privat a prezen-
tat întotdeauna paradoxuri cu care se putea jongla:
Aici zac eu la uşă stînd, Aici zac
eu sărac fiind. Plăteşti mai mult,
intri mai mult. Aici zac eu, cald ca
ei sunt."

Dar a ridicat şi o problemă mai serioasă: relaţia dintre interesul


public şi cel privat faţă de sufletele morţilor. Cînd Augustin a scris

potens et factiosa femina (lat.) - femeie puternică şi influentă (n.t.).

43
PETER BROWN

De cura gerenda pro mortuis, aceasta era prima dintre preo-


cupările sale. Iniţiativa privată a Florei de a-şi aşeza fiul mai aproape
decît oricine altcineva de Sfîntul Felix ar părea că slăbeşte inten-
sitatea preocupării publice a Bisericii, pîa mater communis, „mama
devotată şi comună", ca toţi creştinii să se bucure, în ultima zi, de
apropierea sfinţilor48. Se pare că Flora şi-a asumat obţinerea unui
privilegiu pentru fiul ei, ceea ce doar Biserica putea dobîndi, prin
rugăciunile sale, pentru toţi creştinii fără discriminare. în problema
depositio ad sanctos, Augustin, episcopul, exponentul elocvent al
unităţii ideale a Bisericii catolice şi, se poate bănui, om talentat şi
fiu al unui tenuis municeps*, a cărui educaţie şi carieră clericală
ulterioară i-au permis să se îndepărteze puţin de structurile aris-
tocrate ale Occidentului latin, a fost moderat. A acceptat practica;
dar descrie în nuanţe pastel distincte înmormîntările alături de
memoria Sfîntului Felix, pe care Paulin şi prietenii lui aristocraţi
le-au descris cu o paletă atît de bogată de culori timp de mai bine
de o generaţie49.
La fel s-a întîmplat cu reacţia lui Augustin faţă de practica
praznicelor la mormîntul familiei. în ultimă instanţă, „privatizarea"
1-a afectat ca un pericol mai mare decît „superstiţia". Oricare ar fi
fost explicaţia lui privind originea acestor praznice, cînd a trebuit
să hotărească ce e de făcut cu ele, Augustin a fost mai atent la
funcţia lor socială imediată. Praznicele ostentative puteau scinda
societatea50 şi mai ales o comunitate în care clasa superioară era
uniform divizată între catolicism şi donatism**. Forţele centrifuge
ale loialităţilor de familie într-o congregaţie religioasă a cărei
capacitate de scindare era notorie 1-a preocupat mult pe Augustin
în anii aceia31. Astfel, el era dispus să accepte un gen de praznic
atîta timp cît nu avea caracter de competiţie, nu devenea exclusiv
sau prilej pentru familie de a face paradă de numărul servitorilor.
Totuşi, trebuie să ne îndreptăm spre alte regiuni ale lumii
creştine pentru a înţelege că balanţa dintre controlul public şi
sentimentul de familie poate fi diferită şi poate duce la atitudini
foarte diferite. La Roma, de exemplu, Biserica creştină a dobîndit
importanţă, lent, prin patronajul unor laici înstăriţi. Cu înclinaţie

* tenuis municeps (lat.) - cetăţean sărac (n.t).


** donatism - doctrina unei secte creştine apărute în Africa de Nord în anul 311
p. Chr., care susţinea că doar ea reprezintă Biserica întreagă şi unică; de la numele
episcopului eretic Donatus (n.t.).

44
CULTUL SFINŢILOR
spre detalii şi cu mare fineţe de istoric, Charles Pietri a adunat
date pentru sfîrşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-
lea: a fost „la grande epoque de l'evergetisme chretien"* 52. A
fost o grande epoque netulburată nici un moment de menţionarea^
„superstiţiei". Cînd senatorul Pammachius a dat o petrecere săraci-
lor cu ocazia comemorării soţiei sale, a organizat-o chiar în bazi-
lica San Pietro. Paulin a fost încîntat. Dacă toţi senatorii ar avea
manifestări de acest fel, scria el, Roma nu ar trebui să se teamă
de ameninţările Apocalipsei63. Asemenea practici şi aplauzele pe
care le-au stîmit ne duc într-un mediu foarte diferit de cel al lui
Augustin54. Ele indică succesul diplomatic cel mai discret şi decisiv
repurtat vreodată de episcopii Romei în perioada de sfîrşit a
antichităţii. Confruntaţi cu cimitire imense care puteau atît de uşor
să le scape irevocabil de sub control (şi în care s-au întîmplat
lucruri stranii în tot secolul al IV-lea) 55> depinzînd de mireni ai
căror conducători au fost obişnuiţi să menţină prestigiul familiilor
lor prin cheltuieli generoase, papii au reuşit totuşi să armonizeze
propriul sistem de patronare cu acela al laicilor influenţi. Dama-
sus, mare patron al catacombelor, avea toate motivele să fie mîn-
dru de porecla pe care i-au pus-o duşmanii, auriscalpius matro-
narum: măgulitorul auzului nobilelor doamne56. Căci fără eforturi
constante şi discrete din partea episcopilor şi a oligarhiei lor de
diaconi, ale căror prestaţii în acele conversazioni din casele no-
bililor din Roma erau înfierate atît de aspru de Ieronim57, cultul
creştin al sfinţilor nu s-ar fi dezvoltat la Roma cu o asemenea
exuberanţă aparent facilă, orbind prin strălucire contemporanii din
tot Occidentul latin.
Ar trebui să privim acum mai îndeaproape tipurile de iniţiative
pe care le-au avut unii episcopi în patronarea cultului sfinţilor.
Deoarece, evident, avem de a face cu o situaţie diferită de aceea
pe care o bănuiam. Nu ne confruntăm nici cu o adaptare şovăi-
toare sau prudentă la o formă „populară" de religiozitate în dez-
voltare, nici cu măsuri destinate să absoarbă „mase" de păgîni
fără conducători printr-o doză homeopatică de „superstiţie". Mai
degrabă avem de a face cu schimbări în cultul sfinţilor, care in-
dică limpede schimbări ale calităţii conducătorilor din cadrul
comunităţii creştine.

* la grande epoque de l'evergetisme chretien (fr.) - marea epocă a evergetismului


creştin; evergetism - concepţie conform căreia suveranii lagizi (dinastia Lagizilor în
Egiptul elenistic) aveau o natură divină; din e-6epYerr|<; = binefăcător.

45
PETER BROWN___________________________________________________
Cazul lui Ambrozie, aşa cum a fost recent studiat de Ernst
Dassmann, clarifică lucrul acesta58. La Milano, descoperirea relicvelor
Sfinţilor Gervasius şi Protasius, în 385, a reprezentat un eveniment
emoţionant. Dar nu a fost prima oară că s-au descoperit sau primit
relicve la Milano. Cimitirele creştine erau deja presărate cu
memohae destul de mari ale martirilor. Ceea ce s-a dovedit nou
a fost viteza şi siguranţa cu care Ambrozie a adunat relicvele. Le-a
mutat după numai două zile din mormîntul Sfinţilor Felix şi Nabor,
unde au fost dezgropate, în noua bazilică pe care o construise
pentru el însuşi; şi le-a aşezat sub altar, unde urma să stea pro-
priu-i sarcofag. Prin această mutare, Gervasius şi Protasius se legau
inseparabil de liturghia de toate zilele, într-o biserică pe care a
construit-o episcopul, în care episcopul însuşi oficia adesea. Ast-
fel, ei sînt un bun al comunităţii întregi. Ambrozie a făcut o desco-
perire „pentru uzul tuturor" - qui prosint omnibus53.
Ţelul lui Ambrozie era resurrectio martyrum*: cîteva mor-
minte studiat legate de liturghia euharistică episcopală aveau „să
înceapă să iasă în evidenţă" într-un cimitir în care, anterior, au
existat morminte sfinte, dar nu erau puse în valoare atît de clar60,
în acelaşi timp, Ambrozie a restrîns praznicele ocazionale, obişnuite
la alte memohae, deoarece semănau prea bine cu aniversările din
familiile păgîne61. în cîţiva ani, acceptarea unei comunităţi înflori-
toare de laici milanezi s-a făcut simţită prin sarcofagele rafinate şi
foarte festive care au apărut în noul loc sfînt al episcopului. într-unui
dintre acestea se afla Manlia Daedalia „dintr-o familie renumită,
deosebit de bogată, mamă a celor nevoiaşi", sora lui Manlius
Theodorus, nobil, curtean, om de litere, patron al lui Augustin şi
viitor prefect al pretoriului** Italiei62.
Ambrozie nu a „introdus" cultul martirilor în Milano şi încă mai
puţin a acceptat pur şi simplu, pasiv, practicile anterioare. Iniţiativele
sale au fost ferme şi, în multe privinţe, neobişnuite: el era pregătit
şi să mute trupuri, şi să le lege temeinic de altarul unei noi bise-
rici. Mai degrabă, el era ca un electrician care lega la loc firele
unui sistem învechit: mai multă energie putea să treacă prin firele
mai solide, mai bine izolate, către episcopul considerat conducă-
tor al comunităţii. Şi în altă parte episcopii aveau iniţiative similare.

* resurrectio martyrum (lat.) - învierea martirilor (n.t.).


** prefectul pretoriului - comandantul gărzii pretoriene (unitate militară pentru paza
personală a împăratului) (n.t.).

46
CULTUL SFINŢILOR
La Tebessa, în inima noii racle construite de episcopul Alexandru,
„cei drepţi de demult" se bucură acum de „un loc frumos":
Acolo unde odinioară pacea veşnică i-a răpit vederii noastre, ei strălucesc pe un
piedestal cuvenit, iar cununa lor înfloreşte acum în mare bucurie (...) Creştini de*1-
pretutindeni, tineri şi bătrîni, vin spre a-i vedea, fericiţi să treacă pragul sfînt,
preamărindu-i şi primind cu mîinile întinse credinţa creştină63.

Poveştile despre minunile înfăptuite la mormintele Sfîntului Ştefan


din Hippo şi Uzalis indică o hotărîre asemănătoare din partea lui
Augustin şi a confraţilor săi. Vindecările miraculoase de la mor-
minte, care au fost tratate anterior de către cei în cauză cu o
anumită reticenţă ca evenimente personale, strict legate de indi-
vid, se fac acum publice64: se ţine evidenţa lor55, cei vindecaţi se
ridică şi se arată în faţa congregaţiei; la Uzalis, mulţimile încinse,
obosite, sînt răsplătite împărăteşte cu o trecere în revistă a celor
mai ^spectaculoase vindecări66.
în acest proces de „legare la loc a firelor", figura martirului
însuşi se schimbă. Vom vedea, în capitolul următor, legăturile
personale puternice pe care cei ce acţionau ca impresarios ai
cultului le-au stabilit cu prietenii şi protectorii lor nevăzuţi. Este o
poveste complexă şi emoţionantă; dar rezultatul era limpede:
martirul lua un aspect specific, de perioadă romană tîrzie. El era
patronus, echivalentul nevăzut, ceresc, al patronării exercitate
concret pe pămînt de episcop. De aici au provenit schimbările în
modul de a-i celebra praznicul. Praznicele, laetitiae, pe care
Augustin şi Ambrozie erau preocupaţi să le îndepărteze de mormîn-
tul martirului, încă par, în ciuda ostentaţiei explozive şi a caracte-
rului de competiţie care însoţeau practicile de la mormîntul fami-
liei, să fi păstrat ceva din legătura strînsă, directă din cadrul unui
grup familial ideal. în arta creştină timpurie, masa celor morţi este
aproape invariabil reprezentată ca o întîlnire faţă la faţă. Nimeni nu
apare ca prezidînd masa, cu excepţia unui caz - şi acesta este al
aristocratului Iunius Bassus, prefectul urban al Romei67. Nimic nu
este mai impresionant decît fluviul de elocinţă, din tot imperiul, cu
care o nouă generaţie de episcopi descria acum comemorările
martirilor, nu ca laetitiae de familie, ci ca banchete publice, de
mare gală, oferite de patroni nevăzuţi protejaţilor lor de pe pămînt.
Solemnitatea amplă a relaţiilor romane tîrzii, de ocrotire şi genero-
zitate, face ca limbajul lor să fie încărcat de veneraţie68.
Nu toţi episcopii au simţit că trebuie să se oprească la cuvinte.
Paulin de Nola ştia că băutura de sărbătoare oferită la ceremonia
47
PETER BROWN
solemnă a Sfîntului Felix era, probabil, un grăunte trecător de
bucurie curată în vieţile cenuşii ale ţăranilor şi ciobanilor din Munţii
Abruzzi: astfel, într-o încăpere strălucitoare, cu tablouri noi şi
scumpe, ce reprezentau marile fapte ale lui Dumnezeu din vre-
murile trecute69, el i-a lăsat pe aceşti oameni osteniţi, care s-au tîrît
pînă acolo prin frigul iernii, să se aşeze la căldură cu gaudia* lor70.
Obiceiul a continuat. Grigore de Tours va dedica douăzeci de
rînduri de proză rapsodică buchetului miraculos al unui vin servit
la priveghiul unui martir71. Aceasta nu pentru că el şi congregaţia
lui ar fi devenit mai îngăduitori. Mai degrabă episcopul şi-a intrat
cu mai mare siguranţă în rol, ca patronus văzut, inferior unui
patronus nevăzut. O dată ce regulile patronajului sînt clar stabilite
în funcţie de acest unic centru, praznicul poate începe din nou:
Am spus acest cuvînt cu privire la cei săraci; Dumnezeu a instalat episcopul datorită
praznicelor, ca să îi poată înviora la praznice72.
Ce putea provoca schimbarea aceasta? în primul rînd, un nou
gen de episcop, din familii mai obişnuite să joace rolul de grand
seigneur, prelua conducerea comunităţilor creştine73. La vîrsta la
care Augustin se ruga fierbinte să nu fie pedepsit de învăţătorul
dintr-un orăşel, Ambrozie se juca de-a episcopul, primindu-şi pro-
pria mamă cu mîna întinsă pentru a-i fi sărutată: iată un om care
ştia să înfrunte lumea satis episcopaliter**™. în sfera restrânsă a
clerului latin, Ambrozie putea da tonul în toată Italia de Nord, iar
influenţa lui personală a ajuns pînă în locuri îndepărtate ca Hippo
şi Rouen75. „Stilul" lui de a descoperi şi aduna relicvele a devenit
rapid un model pentru Occidentul latin76.
Dar de ce voiau atît de mulţi alţi episcopi, cu diverse pregătiri
şi din multe zone diferite, să urmeze exemplul lui Ambrozie? Aici
nu trebuie să uităm un factor: bogăţia tot mai mare a Bisericii77,
într-o societate în care averea trecea greoi din mînă în mînă, prin
moştenire mai mult decît prin alt mijloc, un secol de acumulări
netulburate de bunuri a asigurat episcopilor din Biserica latină o
bogăţie la care generaţiile anterioare nici nu puteau visa78. Masa
noilor averi şi nu masa de nou convertiţi a fost cea care i-a împovă-

* gaudium, ii, pi. gaudia (lat.) - bucurie (n.t.).


** satis episcopaliter (lat.) - destul de episcopal; de fapt, este un citat din Confe-
siunile (V, 13) Sfîntului Augustin, relatînd prima întîlnire cu episcopul Milanului, Sfîntul
Ambrozie, care s-a bucurat de ea „aşa cum i se cuvine unui episcop".

48
CULTUL SFINŢILOR
rat cel mai mult pe episcopi. Prin 412, Augustin, ca episcop, avea
controlul asupra unor proprietăţi de douăzeci de ori mai mari decît
ale lui proprii79; prin 426, comunitatea sa de clerici practic fără
proprietăţi suferea din cauza faptului că nu avea destule obiecte
pe care să cheltuiască banii la care renunţase în favoarea Biss.-
ricii80. Scutiţi de multe feluri de impozite81 şi nesupuşi pierderilor
financiare periodice care însoţeau o carieră laică, liderii comunităţii
creştine se găseau într-o situaţie dificilă. Aveau toate mijloacele
dominării sociale, dar nici un mijloc de a arăta acest lucru într-o
formă acceptabilă. Deoarece în lumea antică, invidia amară cădea
întotdeauna asupra averilor nedistribuite, iar episcopii puteau fi
făcuţi să simtă acest lucru la fel de mult ca oricare potentes* laici.
Totuşi, lor le lipseau căile normale prin care laicul putea stîmi
invidie cochetînd în mod ostentativ cu falimentul cu ocazia unor
danii publice82. Deoarece tipurile tradiţionale de donaţii creştine
nu mai puteau absorbi atîta avere acumulată. Deşi au rămas
importanţi în calitate de categorii simbolice, săracii, veneticii,
bolnavii şi alte categorii dezavantajate şi-au atins limitele în Occi-
dentul latin în calitate de consumatori ai surplusului de bogăţie.
Pericolul amplificării protestelor populare împotriva resurselor limi-
tate, despre care Evelyne Patlagean a arătat acum atît de strălucit
că se află la originea acelei misere a multor provincii din bazinul
est-mediteranean, nu pare să fi afectat Italia, Africa de Nord sau
Galia83. Puţine oraşe au avut probleme atît de mari, încît să facă
din priorităţile de distribuire a resurselor bisericilor o chestiune
explozivă. în Alexandria, episcopul trebuia să aleagă între cămăşile
pentru săraci şi dorinţa de a construi84; episcopii din Vest, dim-
potrivă, au aflat că sînt nevoiţi să inventeze noi modalităţi de a
cheltui banii.
Construcţiile şi extinderea ritualurilor la noile lăcaşuri de cult
reprezentau singura soluţie. Şi unde era mai bine să facă asta
decît la mormintele martirilor? Problemele practice şi sociale ale
construcţiilor în interiorul oraşului erau astfel evitate85. Doar un
cimitir ar fi putut adăposti morminte de dimensiunile celor pe care
Alexandru le-a plasat în afara Tebessei şi Paulin în afara Nolei 86.
în plus, construcţia şi ritualul la asemenea morminte ar rezolva
mai bine decît oriunde altundeva paradoxul averilor episcopale.

* potens, ntis, pi. potentes (lat.) - puternic, cei puternici (n.t.).

49
PETER BROWN
Deoarece acestea erau „non-averi": nu erau private87. Astfel, s-ar
etala la un „non-mormînt"Adin mijlocul unui mare număr de „locuri
foarte plăcute şi intime". în plus, aceste averi şi ritualuri s-ar etala
în prezenţa nevăzută a unei figuri care a preluat toate trăsăturile
unui patronus din perioada romană tîrzie. Sfîntul era patronus cel
bun: acel patronus ale cărui mijlociri erau încununate de succes,
a cărui avere se afla la dispoziţia tuturor, a cărui potentia* se
exercita fără violenţă şi căruia loialitatea i se putea arăta fără
constrîngeri. Episcopul putea să-1 reprezinte. Clădiri somptuoase,
ceremonii splendide şi chiar praznice la asemenea morminte
compensau realităţile brute care erau acumularea de averi şi patro-
najul, aşa cum se practicau acum în viaţa reală, chiar de către
episcopi, la o mică distanţă, în cetatea celor vii88. Cultul sfinţilor
reprezenta o cauză pentru care averea putea fi cheltuită fără invi-
die, iar patrocinium** exercitat fără constrîngere89. Era o soluţie şi
mai limpede, şi mai sănătoasă decît aproape oricare altă modali-
tate de afişare a bogăţiilor şi puterii, existentă anterior în viaţa
civică din lumea clasică. Nu este surprinzător că, la sfîrşitul seco-
lului al IV-lea, sfinţii au început dintr-o dată „să iasă în evidenţă"
cîştigînd o asemenea importanţă. După cum episcopul Alexandru
spunea în inscripţia sa de la Tebessa:
Aici, unde vedeţi zidurile cu acoperişuri strălucitoare, aici, unde lucesc bolţile înalte
şi unde se află altarele sfinte: toate acestea nu sînt opera nici unui nobil, ci se înalţă
etem spre slava episcopului Alexandru90.
în plus, comunităţile creştine în care episcopii împărţeau cu
atîta generozitate averi pentru cultul sfinţilor aveau motivele lor să
dorească exact un asemenea cult. Deoarece acum, cînd
congregaţia creştină putea începe să se identifice cu majoritatea
locuitorilor fiecărui mare oraş din lumea romană, Biserica creştină
era somată să ofere propria descriere a comunităţii urbane şi să
asigure ritualuri prin care această descriere să se manifeste. Ca-
racterizarea creştină a comunităţii urbane era foarte diferită de
aceea a oraşului clasic. Ea cuprindea două categorii neobişnuite
şi potenţial tulburente, femeile şi săracii. Cultul sfinţilor a oferit o
cale de a uni tocmai aceste două categorii, sub patronajul unui
episcop, în aşa fel încît să asigure o nouă bază pentru solidaritatea
din oraşul perioadei de sfîrşit a antichităţii.

* potentia, ae (lat.) - putere (n.t.). ** patrocinium,


ii (lat.) - patronaj, protecţie (n.t.).

50
CULTUL SFINŢILOR
Să analizăm mai întîi rolul şi poziţia mormîntului însuşi faţă de
comunitatea urbană existentă. După cum am văzut, cimitirele în
care se aflau mormintele sfinţilor erau mult la periferia oraşelor
celor vii91. în venerarea sfinţilor, spune Ieronim, „oraşul şi-a schimbat
adresa", movetur urbs sedîbus SUJS92. Era destul de cîştigat ut-urma
acestui schimb. Creştinii care plecau din oraş în grupuri mari, tot
mai frecvent şi cu ocazii tot mai clar definite pe măsură ce ne
apropiem de sfîrşitul secolului al IV-lea93, trăiau emoţia trecerii, din
fericire scutite de taxe, a unei frontiere nevăzute: părăseau o lume
cu structuri cît se poate de clare, pentru a se îndrepta spre o stare
„liminală". Aşa cum sublinia Victor Tumer, abandonarea
structurilor cunoscute în favoarea unei situaţii din care aceste struc-
turi lipsesc şi declanşarea, în consecinţă, a unui sentiment de
solidaritate, fac parte din farmecul etem al pelerinajului în societăţile
stabile94. Lumea socială obişnuită se vede foarte diferit chiar şi
dintr-o scurtă plimbare în afara oraşului. William Christian a
descris efectul procesiunilor la mormintele sfinţilor din Spania
de Nord:
Ca imagini ale întregului social, procesiunile au o semnificaţie suplimentară. Sătenii,
o dată pe an, văd satul ca pe o unitate socială, excluzînd clădirile şi amplasarea
care fac din el o unitate geografică95.
Tocmai o asemenea scenă 1-a emoţionat pe Prudentius atunci cînd
a scris despre mulţimile care se revărsau la ţară înspre mormîntul
Sfîntului Hippolit. Aici era adevărata Romă: Roma lipsită, timp de
o zi binecuvîntată, de zgomotoasa ei personalitate socială şi to-
pografică:
Credinţa religioasă reuneşte latini şi venetici într-un singur trup (...) Oraşul maiestuos
îşi revarsă locuitorii într-un torent; cu aceeaşi ardoare, patricienii şi mulţimea plebee
se amestecă, umăr la umăr, deoarece credinţa şterge diferenţele de origine96.

Fiind aşezate de-a lungul drumurilor care duc de la oraş la


ţară, pot chiar să reprezinte un punct de întîlnire nu doar pentru
orăşeni între ei, ci şi pentru orăşeni şi străini, ţărani dispreţuiţi pe
ale căror produse alimentare se baza oraşul92. în cazul mormîntului
Sfîntului Felix de la Cimitile, centrul de pelerinaj putea redresa
balanţa dintre oraş şi sat în Campania. A acţionat ca punct de
întîlnire al unei confederaţii libere de sate de deal, a căror
importanţă a crescut în secolul al IV-lea pe socoteala Nolei, cen-
trul urban tradiţional al regiunii98.
51
PETER BROWN
Tot cu asemenea ocazii, s-a construit o punte peste cea mai
mare prăpastie din societatea urbană de la sfîrşitul antichităţii:
timp de o clipă încîntătoare şi periculoasă, separarea sexelor în
public a fost abolită. Dacă nu chiar amestecate cu bărbaţii în
mulţime, femeile puteau fi cu siguranţă privite în public într-un
mod neobişnuit pentru mediul urban din antichitatea tîrzie". De-
spre un sfînt poate spune biograful său că a rămas cast toată viaţa:
şi aceasta cu toate că a participat frecvent la comemorările mar-
tirilor, pe cînd era tînăr100! Dezvăluirile frecvente făcute de preoţi
şocaţi şi povestea unor iubiri celebre începute în asemenea mo-
mente înălţătoare - de la tînărul Augustin din marile bazilici ale
Cartaginei pînă la începutul evului mediu, cînd tineri „filfizoni"
musulmani ieşeau să vadă frumoasele fete creştine din marile
procesiuni ale Duminicii Floriilor în Irakul de Nord şi cînd un emir
din Tunis, prin veacul al Xl-lea, a învăţat, la fel ca Augustin, în
aceleaşi nopţi fierbinţi cu şapte sute de ani înainte, „să iubească,
de dragul tău, sărbătorile creştine şi să savureze muzica melo-
dioasă a psalmilor" - arată că avem de a face cu un elixir ameţitor101.
Indiscreta societas, „sociabilitate haotică"102: deşi legate, de către
moraliştii creştini, de pelerinaje şi comemorări ale sfinţilor, şi in-
variabil condamnate, aceste momente de întîlnire neorganizată
purtau cu ele o speranţă caldă de solidaritate pierdută şi de ridi-
care a unor bariere sociale existente în comunităţile creştine din
lumea mediteraneană103.
Totuşi, aceste momente emoţionante nu apăreau în fiecare zi.
Comemorările sfinţilor aveau întotdeauna de luptat cu tradiţiile
solide ale marilor sărbători seculare care puteau oferi, într-o formă
deja îndătinată, momente similare de eliberare controlată din struc-
turile cunoscute. Ar fi o nebunie să subestimăm vigoarea neîntre-
ruptă şi încărcătura masivă de religiozitate a vieţii rituale necreştine
din oraşul antichităţii tîrzii104. Totuşi, mormintele sfinţilor au preluat
avantajele ce rezultau din amplasamentul lor unic şi din vizitatorii
lor unici.
Pentru femeile din lumea antică, cimitirele au fost întotdeauna
o zonă „de risc redus", în care mişcările şi alegerea companiei
erau mai puţin supuse controlului bărbaţilor şi familiei în gene-
ral105. Noile morminte, cînd nu adunau mulţimea în jurul lor în
zilele de sărbătoare, erau oaze de pace şi frumuseţe, cu apă su-
surătoare, cu copaci foşnitori, în care uguiau porumbei albi 106. La
mormîntul Sfîntului Ştefan de la Uzalis, vedem cum marea linişte

52
CULTUL SFINŢILOR
a mormîntului poate absorbi şi vindeca o femeie, prinsă în rigidităţile
mediului ei urban.
Megetia era o nobilă din Cartagina. Vomitînd violent în a
patra lună de sarcină, ea şi-a dislocat maxilarul într-un chip deo-
potrivă traumatizant şi grotesc: aceasta reprezenta o cauză de.
ruşine permanentă pentru o nobilă ale cărei îndatoriri presupu-
neau vizite oficiale şi îmbrăţişări respectuoase107. în a şaptea lună
de sarcină, copilul i-a murit în pîntece108. Soluţia pe care a găsit-o
Megetia a fost să se retragă dintr-un mediu ce o copleşea cu
ruşine şi dezonoare. Bărbaţii din familie i-au îngăduit ei şi mamei
ei să călătorească pînă în apropiatul Uzalis109. Acolo a stat îmbrăcată
în pînză de sac, întinsă pe cenuşă în faţa mormîntului, fără să se
simtă stînjenită, în ciuda originii sale nobile110. în tot acest timp,
singurele ei însoţitoare şi sfătuitoare erau femei111. Chiar şi atunci
cînd Sfîntul Ştefan i-a apărut în vis, el nu s-a comportat, aşa cum,
inconştient, Megetia se aştepta să se comporte, ridicîndu-i maxi-
larul „spre el pentru a-1 examina, după cum a procedat medicul
ei112. în loc de aceasta, el i-a amintit de un păcat pe care ea nu 1-a
mărturisit. Dezonorarea unei femei desfigurate, care a pierdut o
sarcină, a fost transformată din fericire într-o vină personală, cu
care ea s-a luptat izbîndind113. Fazele vindecării ei sînt marcate de
vizite la morminte - al Sfîntului Ştefan la Uzalis şi al Sfîntului Cy-
prian la Cartagina. într-o societate în care legăturile de sînge aveau
tendinţa să ofere individului protecţie şi control în raport cu o
lume nesigură114, sfinţii, aşa cum sublinia Ambrozie, erau singurele
rubedenii pe care o femeie avea libertatea să şi le aleagă 115.
Mormintele lor ofereau pentru jumătate din locuitorii fiecărui oraş
de la sfîrşitul perioadei romane alinare şi protecţie, pe care aceştia
nu aveau libertatea să le găsească în altă parte116.
Femeilor li se alăturau cei săraci. Sentimentul de solidaritate
şi actele filantropice legate de sărbătorile lor făceau din mor-
mintele sfinţilor locul firesc de adunare al săracilor117. Dar săracii
ar fi putut găsi sprijin la uşile caselor creştinilor din oraş118. Ampla-
sarea periferică a cimitirelor conferea actelor de binefacere o
decenţă suplimentară. Ele ofereau o poziţie avantajoasă, de unde
Biserica creştină putea interveni într-o dezbatere care a atins
punctul culminant la răscrucea dintre secolul al IV-lea şi secolul
al V;lea: Cine era membru plin al comunităţii urbane?
într-un mod mai adecvat, Evelyne Patlagean a arătat că una
dintre principalele schimbări ce marcau trecerea de la o societate
clasică la una postclasică o reprezenta înlocuirea unui model politic
53
PETER BROWN
anume de societate, în care unitatea era oraşul, structura sa fiind
definită în funcţie de cetăţeni şi non-cetăţeni, cu un model eco-
nomic mai cuprinzător, în care întreaga societate, de la oraş ca şi
de la ţară, era împărţită în bogaţi şi săraci, cei bogaţi avînd datoria
să-i sprijine pe cei săraci, ceea ce se exprima în termeni strict
religioşi ca filantropie119. Nicăieri această schimbare nu a acţionat
mai pregnant decît la Roma.
La Roma, vechile structuri urbane şi-au păstrat întreaga forţă
simbolică: în interiorul oraşului, plebs Romana* continua să pri-
mească raţii de mîncare în puncte tradiţionale de distribuire 120 şi
daruri cu ocazia sărbătorilor urbane consacrate, în locurile
obişnuite 121 . Primea asemenea danii pentru că se afla acolo, nu
pentru că era săracă: era plebs Romana. Totuşi, chiar în acea
perioadă, populaţia Romei se menţinea la un nivel înalt, aproape
cu siguranţă prin imigraţia din oraşele mici şi din fermele aflate în
sate năpăstuite, şi era aprovizionată cu hrană tocmai din acele
sate 122 . In consecinţă, membrii acestei plebs Romana, deşi erau
singurii membri plini ai comunităţii romane, se întîlneau cu cer-
şetorii, vagabonzii şi imigranţii în condiţii de egalitate în toate
privinţele, mai puţin ca statut. La prima adiere de foamete, totuşi,
fiecare venetic, indiferent că era vorba de fermierii faliţi de pe
dealuri sau de honestus advena** Ammianus Marcellinus, va fi
alungat din oraş 123 . Conducătorii seculari ai Romei au lăsat loc în
lumea lor doar pentru clienţii tradiţionali, plebs Romana m .
într-o societate în care apartenenţa la comunitate era expri-
mată cel mai convingător prin relaţia patron-client şi în care da-
niile erau simbolul tradiţional al acestei relaţii 125, actele filantropice
legate de cultul sfinţilor reprezentau mult mai mult decît o formă
lăudabilă de ajutorare a săracilor. însemna nu mai puţin decît o
pretenţie a noilor conducători ai Bisericii creştine de a retrasa
graniţele străvechi ale comunităţii urbane. Astfel, pe la mijlocul
secolului al IV-lea, mormîntul Sfîntului Petru de pe colina Vatica-
nului a dobîndit o semnificaţie simbolică, prin antiteză cu Circus
Maximus şi Colosseum, disproporţionată faţă de sumele com-
parativ mai modeste cheltuite acolo cu săracii. în 365, prefectul
urban era Lampadius,

* plebs Romana (lat.) - plebe romană - în Roma antică, reprezenta o categorie


socială de oameni liberi (n.t.).
** honestus advena (lat.) - străin, venetic onorabil (n.t.).

54
CULTUL SFINŢILOR
un om ce se simţea foarte jignit dacă pînă şi felul în cate scuipa nu era preamărit,
în ideea că făcea acest lucru cu mai mare talent decît oricine altcineva (...) Cînd
omul acesta, în timpul preturii sale, oferea publicului jocuri măreţe şi făcea daruri
foarte costisitoare, nefiind în stare să suporte nemulţumirile oamenilor de rînd, care
adesea susţineau că multe lucruri trebuie date celor ce nu sînt demni de ele, pentru
a-şi arăta generozitatea şi dispreţul faţă de gloată, convoca cerşetori din Vatican v
le făcea cadouri de preţ126.
Era tributul dispreţuitor al vechii Rome faţă de noul simţ al comu-
nităţii ce se dezvolta la marginea ei, în jurul mormintelor creştine.
Biserica creştină nu doar a redefmit graniţele comunităţii ac-
ceptînd o întreagă nouă clasă de beneficiari, ea a desemnat şi o
nouă clasă de donatori. Deoarece femeile fuseseră celalalt gol de
pe harta oraşului antic. Se presupunea că filantropia reprezenta un
act politic, nu de milostenie; iar politica era doar pentru bărbaţi.
Dimpotrivă, Biserica creştină, încă de la începuturi, a încurajat
femeile să-şi asume un rol public, conform propriilor drepturi, în
problema săracilor127: dădeau personal de pomană, vizitau bol-
navii, înfiinţau morminte şi fondau aziluri pentru săraci în numele
lor personal şi era normal să fie văzute ca participante la comemo-
rările de la morminte128.
Pe la sfîrşitul secolului al IV-lea, concepţia tradiţională despre
locul femeilor în protipendada romană a suferit unele modificări.
Nucleul rezidenţilor senatoriali* din Roma avea tendinţa să gra-
viteze în jurul averilor acumulate şi al prestigiului vag ai unui mic
grup de moştenitoare senatoriale**. Historia Augusta relatează că
doamnele senatoriale au fondat „un mic senat al femeilor" pentru
a se asigura că nu îşi pierd nobleţea senatorială cînd sînt forţate
de împrejurări să se mărite cu politicieni cu evoluţie ascendentă129.
Totuşi, în ciuda unui rest de statut privat păstrat cu grijă, femeilor
senatoriale ale Romei nu li s-a atribuit nici un rol public. O lege
din 370 pretindea femeilor să plătească pentru jocurile promise de
soţii lor răposaţi în numele fiilor lor; dar aceeaşi lege continua că
este „cam deplasat şi degradant" dacă, în asemenea ocazii, ele
apar în public cu toate însemnele unui pretor130. Apariţia într-o lojă
din circ, învăluit în mătăsuri grele, pentru a primi aclamaţiile acelei
plebs Romana adunate acolo, era un moment solemn rezervat
doar bărbaţilor131; totuşi, doamnele senatoriale aveau clar nevoie să
li se amintească energic care le este locul.

* rezident senatorial - fost senator. ** moştenitoare, doamnă


senatorială - soţie de fost senator.
PETER BROWN
De aceea, este semnificativ faptul că după asediul goţilor şi
jefuirea Romei, care a testat pîhă la limita maximă imaginea
tradiţională a comunităţii urbane132, femeile din familiile creştine de
vază au dobîndit din nou importanţă prin participarea la acţiunile
creştine filantropice şi la construirea de biserici legate de cultul
sfinţilor. Ele erau încurajate să procedeze astfel în propriul lor
nume de către patroni şi sfătuitorii lor, episcopul şi clerul133. De-
metrias era nepoata marelui Petronius Probus, decanul de vîrstă
din gens Anicia*m. în 412, ea a declarat public că se călugăreşte,
îmbrăcînd vălul din mîinile episcopului de Cartagina136. Aceasta se
întîmpla într-o perioadă în care, ca refugiate şi membre ale unei
familii considerate a fi distrus alianţele tradiţionale ale Romei136,
doamnele din familia Anicia se poate să fi fost obligate să salveze
averile familiei printr-o mesalliance politică. După cum spune
Ieronim, în scrisoarea sa de felicitare, Demetrias, ca mireasă a
unui singur bărbat, ar fi fost cunoscută într-o singură provincie;
acum ea se bucură de aclamaţiile orbis terrarum** creştine137.
Restabilită la Roma, Demetrias a construit un mormînt al Sfîntului
Ştefan. Inscripţia şterge orice îndoială: ea o preaslăveşte pe De-
înetrias Amnia virgo***m. Ca protejată devotată a Sfîntului Ştefan,
Demetrias a găsit o cale, în acele vremuri grele, să rămînă în mare
măsură o doamnă din familia Anicia, cu nobleţea intactă. Cultul
sfinţilor i-a garantat un rol public în oraşul creştinat.
Evoluţii cum sînt acestea, bogat documentate pentru Roma,
dar în nici un caz limitate la acest oraş, ne fac să înţelegem cît de
mare era influenţa comunităţii urbane în totalitate, influenţă care a
impus tot mai mult cultul sfinţilor. Departe de a trăda un recidivism
binevoitor faţă de trecutul păgîn, risipa de bogăţii şi ceremonial
de la mormintele sfinţilor este marcată de o atitudine de insistenţă.
Deoarece în acest cult, locuitorii oraşelor din bazinul meditera-
nean de vest au găsit un nou idiom în care să-şi exprime şi con-
troleze situaţia tulburător de nouă în care se găseau la răscrucea
dintre secolele al IV-lea şi al V-lea.
Sper că cititorul mă va ierta că am prezentat o analiză întru-
cîtva schematică şi deliberat grisaille**** a unei evoluţii com-
plexe, bogate în sentimente religioase intime. Dar dacă e să

* gens Anicia (lat.) - familia Anicia (n.t.). ** orbis terrarum


(lat.) - întreaga lume (n.t.). *** Demetrias Amnia virgo (lat.) -
fecioara Demetrias Amnia. **** grisaille (ii.) - cenuşiu, în
tonuri de gri (n.t.).

56
CULTUL SFINŢILOR
renunţăm la modelul „cu două niveluri", trebuie să fim pregătiţi să
oferim o alternativă. Dacă alternativa aceasta are vreun merit, este
acela de a ne îndrepta atenţia spre diferite zone ale scenei din
perioada romană tîrzie. Credinţele, de exemplu, trebuie fixate precis
în contextul lor social, din simplul motiv că, fără o anumită formă-
de orchestrare, credinţe cum sînt acelea legate de mormintele
sfinţilor pot rămîne în anonimat timp de mai multe generaţii. Ceea
ce am constatat nu este dezvoltarea de noi credinţe în cadrul
comunităţilor creştine, ci restructurarea vechilor credinţe în aşa fel
încît să li se permită să poarte o „încărcătură" mai mare de
semnificaţie publică. Mai trebuie să redefinim şi termenul „popu-
lar". Daţi-mi voie să sugerez considerarea sensului său din pe-
rioada romană tîrzie: capacitatea celor puţini de a mobiliza spri-
jinul celor mulţi. Ne aflăm într-o lume în care cei mari sînt rareori
reprezentaţi în artă fără o mulţime care să-i admire139. Una dintre
cele mai interesante trăsături ale antichităţii tîrzii este, într-adevăr,
capacitatea elitelor sale de a prinde rădăcini care să se înfigă mai
adînc în straturile profunde ale maselor decît s-a întîmplat, apa-
rent, în Imperiul Roman clasic. Ceea ce numim „democratizarea
culturii" în antichitatea tîrzie este democratizare de sus în jos 140. în
ultimul rînd, probabil reuşim să apreciem felul în care un model
alternativ ne poate dezvălui minţile şi sufletele unei generaţii
remarcabile. La fel de îndepărtaţi ca Rouen şi Cappadocia, bărbaţii
şi femeile erau gata să pună la dispoziţia cultului sfinţilor toate
resursele culturii înaltei societăţi din lumea romană tîrzie. Deoarece,
departe de a descrie o concesie făcută în silă sau cu prudenţă în
faţa forţei oarbe a obiceiurilor „turmei", am întîlnit un grup de
impresarios, care aveau iniţiative, alegeau şi, astfel, inventau un
limbaj public ce avea să dureze, în toată Europa occidentală, pînă
tîrziu în evul mediu. Sîntem liberi de acum să părăsim mulţimile o
clipă şi să încercăm, în următoarele două capitole, să pătrundem
în mintea celor care, în diferite moduri, au înălţat în jurul mor-
mintelor o nouă structură de relaţii între Cer şi Pămînt.
CAPITOLUL TREI

COMPANIONUL INVIZIBIL

Filosofii şi oratorii au căzut în uitare; masele nici măcar nu cunosc numele împăraţilor
şi ale generalilor lor; dar toată lumea ştie numele martirilor, mai bine decît pe cele
ale prietenilor intimi1.
în aceşti termeni a încercat Teodoret, episcop al Cyrului, să exprime
amploarea triumfului creştinismului: pe la mijlocul secolului al V-lea,
cultul sfinţilor a înconjurat populaţiile din bazinul mediteranean cu
prieteni intimi, nevăzuţi. „Prietenul nevăzut" - âopaxoţ cpiXoq2;
„prietenul intim" - yvncncx; cpi^oq3: aceştia sînt termeni asupra
cărora Teodoret şi contemporanii săi au stăruit cu plăcere, refe-
rindu-se la sfinţi. Ceea ce vom urmări în acest capitol este modul
în care noii companioni nevăzuţi s-au adunat în jurul bărbaţilor şi
femeilor în antichitatea tîrzie şi evul mediu timpuriu. Astfel, vom
atinge problema transformării subtile a credinţelor străvechi de-
spre care era vorba atunci cînd locuitorii bazinului mediteranean,
de la sfîrşitul secolului al IV-lea încoace, s-au îndreptat - cerînd
tot mai clar prietenie, inspiraţie şi protecţie în viaţa aceasta şi în
cea de dincolo de mormînt - către fiinţe nevăzute, care erau se-
meni de ai lor şi pe care puteau să-i investească cu trăsăturile
precise şi concrete ale figurilor iubite şi puternice din propria
societate.
Concepţiile tradiţionale pentru care orice relaţie personală, de
orice fel, cu o figură intermediară nevăzută, fie că era un zeu, un
aaimon , un înger paz nor sau un ni, avea lenamia :e a n întro-
sn a
* daimon, pi. daimones (gr.) - mitologi greacă, geniu zeu, spirit care
în acreştină, mozaic protector,
dirijează destinul unui om; în religiile , mahomedană, spirit al răului,
demon (n.t.).
59
PETER BROWN
dusă în categoria suspectă a „credinţelor populare", nu erau su-
ficient de sensibile la implicaţiile unei asemenea schimbări. Cum
toate aceste relaţii puteau părea că trădează un „reflux uniform al
raţiunii umane" către politeism, diferenţelor dintre ele nu li s-a
acordat atenţia pe care o meritau. Totuşi, a căuta chipul unui
semen acolo unde o generaţie anterioară a dorit să vadă prezenţa
pîlpîitoare a unei puteri imateriale nu reprezintă chiar o schimbare
neînsemnată; şi este o schimbare ce a devenit cu atît mai clară, cu
cît scriitorii, creştini care îşi exprimau relaţiile intime cu noii com-
panioni nevăzuţi, se inspirau încă din vechile idei a căror intensi-
tate persista perceptibil într-un cadru nou. Aceasta ne permite să
urmărim cu oarecare precizie schimbarea lentă a unei epoci.
începem cu o reprezentare străveche a relaţiilor dintre om şi
divinitate. Oamenii din secolul al Il-lea şi secolul al IIMea aveau
un acut simţ al complexităţii sinelui şi al şirului de intermediari
care au ajuns de la sine la Dumnezeu. Plutarh a fost categoric în
această privinţă. Contrar credinţei populare, scria el, sufletul nu
este o substanţă simplă, omogenă: este un compus, format din mai
multe straturi. Deasupra straturilor de care individul este direct
conştient, se află un alt strat, sufletul „adevărat", care este incom-
parabil superior sufletului pe care îl ştim noi, tot la fel cum sufletul
însuşi este superior trupului4. Astfel, şinele reprezintă o ierarhie,
iar culmea sa se află imediat sub divin. Pe acea culme, oamenii
din antichitatea tîrzie plasau protectorul invizibil. Indiferent că
protectorul acesta a fost prezentat ca daimon personal, genius*
sau înger păzitor, rolul său era acelaşi: el era o fiinţă nevăzută,
căreia i s-a dat individul în grijă, într-un mod atît de intim încît nu
mai reprezenta doar companionul permanent al individului, ci era
aproape o prelungire în sus a individului5. Asta deoarece individul
i-a fost încredinţat la naştere şi a rămas sub protecţia sa după
moarte. Identitatea constantă a sinelui consta în păstrarea sa. Nu
era, de aceea, nimic ciudat în eticheta din antichitatea tîrzie în a
te adresa unei persoane, simplu, prin „îngere"6. Aşa cum scria
Ammianus Marcellinus:
Teologii susţin că există anumite divinităţi de acest fel, legate la naştere de toţi
oamenii, ca îndrumători ai comportamentului lor; dar au fost văzuţi de foarte puţini
şi anume de cei ale căror merite multiple i-au ridicat la o stare de înţelegere
excepţională7. '

* genius, ii (lat.) - geniu, spirit divin particular fiecărui om, care îl însoţeşte de la
naştere pînă la moarte (n.t).

60
CULTUL SFINŢILOR
Oamenii de seamă ai secolului al IlI-lea au fost aceia ale căror
viziuni au dovedit că ei se bucură de un mare grad de apropiere
faţă de păzitorii lor nevăzuţi. în 240, tînărul Mani şi-a început cariera
de predicator cu experienţe ale unui contact cu protectorul său, atît
de intim încît a culminat cu fuzionarea identităţii sale^ subiective
cu aceea a sinelui său superior, geamănul său ceresc:
Venind spre mine, spiritul (geamănul ceresc) m-a ales, m-a considerat potrivit pen-
tru el, m-a despărţit de secta în care am crescut (...) L-am făcut să-mi aparţină, ca
al meu propriu8.
în 310, Constantin s-a pregătit atent pentru victoriile sale cu o
viziune a lui Apollo al său: „L-ai văzut şi te-ai recunoscut în el (...)
tînăr şi vesel, aducător de mîntuire şi de frumuseţe infinită"9.
Dar o asemenea grijă intimă nu era rezervată doar celor mari.
Pentru Origene, prezenţe binevoitoare se înghesuiau în jurul
creştinului de rînd: îngerii păzitori puteau fi consideraţi „rude şi
prieteni (...) care-şi făceau intim simţită prezenţa în faţa celor care
li se rugau"10. Ce putea aceasta să însemne este prezentat în lu-
crarea autobiografică a unui elev şi admirator al lui Origene, In
Origenem (Discurs de mulţumire şi preamărire a lui Origene) de
Grigore Taumaturgul din 234. Grigore a avut multe de spus în
viaţa lui. Era un deracine*. El şi familia lui s-au mutat la marginea
administraţiei imperiale din colţul uitat de lume care era ţinutul
Pontului de la ţărmul Mării Negre, în Palestina, trecînd prin şcolile
dreptului roman de la Beirut. El era un tînăr neliniştit şi ambiţios,
cu o educaţie, se pare, creştină, a cărui carieră seamănă mult cu
cea a tînărului Augustin. Cînd a dat peste cercul de studii al lui
Origene, în Cezareea, a simţit că a pătruns, în sfîrşit, într-un port
sigur. Clarificîndu-şi lui însuşi şi altora natura convertirii sale, Gri-
gore a recurs în mod natural la conceptul de înger păzitor:
într-adevăr, nici eu, nici rudele mele nu am putut descoperi ce este mai bine pentru
mine (...) Mult timp, acea prezenţă angelică m-a hrănit, m-a format şi m-a condus
de mînă. Mai ales, m-a ajutat să întîlnesc acel om mare - un om care nu a avut
anterior nici o relaţie cu mine; un om care nu-mi era rudă şi nici vecin; un om care
nu venise din ţinutul meu şi nu cunoştea căminul meu".
Astfel, fie că era în perioade de criză, fie în căutarea zilnică de
protecţie şi inspiraţie, sensibilităţile religioase ale oamenilor din

deracine (fr.) - dezrădăcinat (n.t.).

61
PETER BROWN
antichitatea tîrzie au fost mult timp modelate printr-un dialog in-
tens cu companioni nevăzuţi. La sfîrşitul secolului al IV-lea, Im-
nurile lui Synesios din Cyrene exprimă, într-un limbaj tradiţional,
căldura de care era capabilă o asemenea relaţie:
Şi dă-mi un companion, O, Rege, un partener, un mesager sacru cu putere sacră,
un mesager al rugăciunilor, iluminat de lumina divină, un prieten, un dătător de
daruri nobile, un păzitor al sufletului meu, un păzitor al vieţii mele, un păzitor al
rugăciunilor, un păzitor al faptelor12.
în timp ce Synesios, filosoful, scria aceste rânduri şi altele
similare, Pontius Meropius Paulinus, un nobil care avea moşiile
familiei sale şi ale soţiei împrăştiate între Bordeaux şi Barcelona,
a încheiat un deceniu, în care se retrăsese din lume din ce în ce
mai mult, stabilindu-se ca preot la Nola, unde avea o proprietate
de familie, unde a fost guvernator în 381 şi unde un strămoş a fost
aclamat în oraş ca patronus ex origine*. Prin anul 394, se lepă-
dase de o bună parte din averea familiei şi şocase opinia senatului
ducînd o viaţă de cumpătare ascetică, marcînd astfel sfîrşitul nu-
melui unei mari familii. Comportamentul său din trecut necesita
explicaţii, atît pentru el cît şi pentru alţii: o retragere îngrijorătoare
„în centrul ţării" după asasinarea fratelui său şi ameninţarea cu
sechestrul, în urma înăbuşirii uzurpării tronului împăratului Maxi-
mus, în jurul anului 389; moartea unui fiu nou-născut; hirotonisirea
ca preot impusă de congregaţia de la Barcelona, urmată brusc de
o retragere definitivă la Nola în 39413. Despărţirea lui de societatea
aristocrată galo-romană a fost înregistrată într-un schimb public
de poeme între el şi profesorul lui, Ausonius, avînd, pe atunci,
peste 60 de ani, decanul de vîrstă al claselor educate din Galia de
Sud şi, pentru o fericită clipă, l'eminence grise** a unei curţi
deschise influenţei familiilor tradiţionale de^ proprietari de pămînt,
al căror membru de seamă fusese Paulin14. în toată viaţa lui, Paulin
a rămas un fel de model: Paulinus noster*** obişnuia să-i spună
Augustin, cînd scria despre detaşarea faţă de bogăţie în Cetatea
lui Dumnezeu18.
în afară de Augustin însuşi, puţini scriitori creştini din Occi-
dentul latin erau expuşi unei asemenea presiuni constante pentru

patronus ex origine (lat.) - patron, protector (al cetăţii) din tată în fiu.
l'eminence grise (fr.) - eminenţa cenuşie (n.t.). Paulinus noster (lat.) -
Paulin al nostru (n.t.).

62
CULTUL SFINŢILOR
a vorbi despre destinul lor unui public creştin curios. Nici unul nu
a vorbit despre destinul său mai frecvent şi cu mai mare talent
poetic, ca relaţie cu un companion nevăzut, decît Paulin în poe-
mele sale despre Sfîntul Felix, pe care le-a scris după ce s-a
stabilit la Nola, acordînd atenţie mormîntului lui Felix mai întîi
preot, apoi ca episcop de Nola:
Nune ad te, venerande parens, aeterne patrone susceptor meus, et Christo caris-
sime Felix, gratificas verso referam sermone loquellas.
[Acum cu graiu-mi de poet să-ţi dedic versuri de mulţumire ţie, Felix, părinte vene-
rat, patron etem, Felix, păzitorul meu, Felix, prieten prea drag al lui Cristos]16.
Relaţia lui Paulin cu o figură invizibilă a fost comparată, pe
bună dreptate, cu legătura notorie dintre retorul din secolul al II-
lea, Aelius Aristides, şi zeul tămăduirii, Asclepios17. Totuşi, ego-
centrismul şi ipohondria care fac din Hieroi logoi (Povestirile sacre)
ale lui Aristides un document atît de tulburător şi fascinant sînt
absente. „Imensa bunătate"18 a lui Paulin i-a făcut un deserviciu.
Luăm ca sigură relaţia sa cu Sfîntul Felix, aşa cum Aelius Aristides
ne asigura că nu e deloc cazul să luăm ca sigure relaţiile sale cu
Asclepios. în consecinţă, activităţile lui Paulin la Nola au, avut
tendinţa să fie trecute sub tăcere: au fost privite ca idilice, puţin
exagerate şi, mai ales, nu foarte surprinzătoare19; erau considerate
ca nimic mai mult decît ceea ce se putea aştepta de la un aristo-
crat excentric, care a găsit noi modalităţi de a cheltui averile
nemărginite şi timpul clasei senatoriale20 într-o perioadă în care
presupunem că, în orice caz, cultul sfinţilor apărea precum ceaţa
în tot bazinul mediteranean de vest 21. Presupunem că Paulin, care
nu era teolog, ci un poet clasic elegant, a găsit în Felix şi mormîn-
tul lui un loc confortabil unde să se retragă, un nou subiect pentru
versuri şi un avatar al vechilor zei ai cetăţii22.
Totuşi, nu trebuie să uităm niciodată că Paulin a fost contem-
poranul şi prietenul apropiat al lui Sulpicius Severus, autorul lu-
crării clasice, Vita Martini (Viaţa lui Martin)23. Ei au multe în co-
mun: cam la răscrucea dintre secole, ei luptau pentru exprimarea
unor noi tipuri de relaţii între omul de rînd şi protectorii săi sfinţi.
Indiferent dacă aceşti patroni spirituali erau, recent, vii şi văzuţi,
aşa cum a fost Sfîntul Martin, sau erau morţi de mult - sau, mai
degrabă, vii şi nevăzuţi - aşa cum a fost Sfîntul Felix, atît Sulpicius
cît şi Paulin au plasat fiinţele omeneşti hotărît în prim-planul lite-
raturii creştine de expresie latină. Faptul că amîndoi au reuşit să

63
PETER BROWN
îndrepte atitudinile creştine din Apus faţă de sfinţi pe o cale si-
gură, din acea perioadă înainte, nu trebuie să ne determine să
subestimăm noutatea acţiunii lor şi talentul cu care au redistribuit
multe dintre vechile teme ale gîndirii religioase mediteraneene
astfel încît să acorde o nouă importanţă eroilor lor 24. Dacă, aşa
cum spunea Nietzsche, „die Originalen sind zumeist auch die
Namengeber gewesen"* 25 , atunci Paulin, tocmai din cauza
siguranţei aparent nechibzuite cu care găsea numele potrivite
pentru prezenţa obsedantă în viaţa lui a Sfîntului Felix, merită
un loc alături de marele Augustin, ca fondator al pietăţii creştine
latine.
Totuşi, cu Paulin, vedem un peisaj antic schimbîndu-se cu atît
mai evident, cu cît percepem atîtea jaloane vechi dintr-un unghi
diferit. Astfel, cînd Paulin scrie despre relaţia sa cu Sfîntul Felix,
el transferă unui mort, cu pregnanţă şi dragoste, întreg simţul unei
legături intime cu un companion nevăzut, pe care oamenii din
generaţiile anterioare l-au căutat într-o relaţie cu figurile non -umane
de zei, daimones sau îngeri. Tocmai pentru că Paulin ne face să
înţelegem cît din relaţia sa cu Felix urmează o schemă veche,
putem aprecia ce figură intimă goate deveni sfîntul patron pentru
oamenii din antichitatea tîrzie. în acelaşi timp, faptul că relaţia
poate fi exprimată ca una între două fiinţe omeneşti înseamnă că
bogăţia relaţiilor de prietenie şi dependenţă în perioada romană
tîrzie trece acum în lumea nevăzută. Felix are chip uman. Relaţiile
cu el sînt modelate conform speranţelor bazate pe experienţa
umană. Ce este mai important, poate, e că această experienţă
umană avea izul precis al vieţii de zi cu zi de la sfîrşitul secolului
al IV-lea şi începutul secolului al V-lea. Felix nu a fost o figură
atemporală, idealizată: el a reprezentat în foarte mare măsură un
patronus şi un amicus**, căci Paulin şi cititorii săi recunoşteau
asemenea fiinţe, prea bine, în lumea strîns unită a aristocraţiei
romane şi a servitorilor săi.
Să începem, totuşi, cu fondul străvechi, cu modul în care Felix
îşi intră în rolul de companion invizibil. Deoarece Paulin îşi leagă
deliberat identitatea, de relaţia cu Felix şi, astfel, atribuie sfîntului
limbajul utilizat anterior, daimon, genius şi înger păzitor. Importanţa

* Die Originalen sind zumeist auch die Namengeber gewesen (germ.) - Oamenii
originali sînt de cele mai multe ori cei care dau şi nume. ** amicus, i, pi. amici (lat.) -
prieten, amic (n.t.).
i
secolelor de credinţă, care au legat nivelurile sinelui de divinitate
printr-un lanţ solid de intermediari non-umani, îl include pe Felix
în viaţa şi personalitatea lui Paulin. El este mult mai mult decît un
mijlocitor îndepărtat în faţa tronului lui Dumnezeu; el este un pă-
zitor al identităţii lui Paulin şi, uneori, aproape o personificare a
acelei identităţi. Poemele lui Paulin exprimă clar faptul că, pentru
oamenii din antichitatea tîrzie şi evul mediu timpuriu, sfîntul patron
are încă vechea calitate de a fi aproape un nivel inconştient al
sinelui.
Astfel, vedem rareori dispărând lanţul de fiinţe intim legate.
Daimones înşişi aveau parte de zei ca spirite protectoare 26. S-a
acceptat cu tot mai mult entuziasm ideea că şi omul excepţional
se putea bucura de aceleaşi privilegii ca şi un daimon, avînd un
zeu sau pe Dumnezeu ca protector personal, direct27. Omul de
rînd îşi avea propriul daimon sau geniu atribuit lui de Dumnezeu28.
Credinţa astrologică a acordat şi mai multă precizie momentului în
care păzitorul şi individul se întîlneau la naştere: căci horoscopul
dezvăluia calitatea acelui genius care se afla alături de persoană
în acel moment29.
Găsim aceeaşi structură de figuri interdependente în poemele
lui Paulin. Felix, bucurîndu-se de protecţia intimă a lui Cristos în
toată viaţa sa30, s-a apropiat şi mai mult de el după moarte31. Bogăţia
acestei legături strînse în Cer se revarsă pe Pămînt, de la Felix la
Paulin: „Acum să-ţi vorbesc despre tine (...) eu, pe care Cristos
ţi 1-a dat ţie, prietenul lui drag, pentru a fi al tău din primii mei ani
pe pămînt"32. Paulin este un poet al intimităţii: pentru el, „dispreţul
faţă de lume" a fost întotdeauna asociat cu posibilitatea de a fi
absorbit tot mai mult „de compania lui Cristos"33. Printr-o extraor-
dinară combinaţie de imagini, el scrie despre un mort care se
urcă la stele pentru a-şi pune capul pe pieptul lui Cristos34. Dar
limbajul pe care îl foloseşte pentru Felix nu este doar limbajul
prieteniei dintre oameni sau al patronării umane: a păstrat o nuanţă
antică. Paulin simte apropierea de Felix ca pe o legătură inevita-
bilă din senina structură a universului. Deoarece Felix reprezintă
pentru Paulin mai mult decît un proteguitor care şi-a manifestat
grija faţă de el prin acţiuni de mijlocire singulare; aceste acţiuni
dezvăluie o legătură stabilă, ascunsă35. într-un fel, Paulin s-a născut
cu Felix; iar prin botez şi retragere ascetică, a „re-născut" cu
Felix. Sărbătoarea lui Felix, ziua în care Felix, murind, s-a „născut"
de pe pămînt întru Cer, a devenit adevărata zi de naştere a lui
Paulin:
65
PETER BROWN
Am respectat mereu această zi, considerînd-o propria-mi zi de naştere mai degrabă
decît ziua în care m-am născut (...) Nenorocoasă ziua cînd am venit pe lume,
dintr-un neam păcătos spre o viaţă păcătoasă; binecuvîntată ziua cînd protectorul
meu s-a născut în Cer pentru mine36.
Acesta este un paradox ales cu grijă, încărcat de semnificaţii stră-
vechi. Căci doar legarea identităţii de un companion ideal, nevă-
zut, considerată ca o relaţie la fel de strînsă ca şi întîlnirea dintre
genius şi individ la naştere, putea alina tristeţea lui Paulin şi a
prietenilor săi austeri de a se fi născut ca oameni.
Poate că nu este surprinzătoare răspîndirea cultului sfîntului
patron cel mai rapid în cercurile ascetice: deoarece o identitate
plasată la limita inferioară a nesiguranţei prin simţul profund al
păcatului, pe care îl avea ascetul, cerea o fărîmă intimă de stabili-
tate. Portretul lui Felix realizat de Paulin reprezintă în foarte mare
măsură antiteza caldă şi colorată a refuzului lui Paulin de a şi-1
realiza pe al său propriu, prea trist creat după imaginea străveche
a lui Adam pentru a merita să fie copiat37.
Dacă ne îndreptăm atenţia înspre povestea vieţii Macrinei,
scrisă de fratele ei, Grigore de Nyssa, vedem ce putea însemna
acest lucru într-o familie creştină cultivată. Macrina, scrie Grigore,
era doar numele ei public; ea avea un nume adevărat, secret,
revelat printr-o viziune. Deoarece atunci cînd mama ei o năştea, a
visat de trei ori că îşi ţinea copila în braţe în timp ce o figură
maiestuoasă, martira virgină Thecla, i-a dat numele ei. A născut
într-adevăr o a doua Thecla38. Visul respectiv a fost foarte impor-
tant pentru mama Macrinei, o femeie tînără, care s-a căsătorit
împotriva voinţei sale, pur şi simplu pentru a se bucura de protecţia
unui soţ atunci cînd i-au murit părinţii, şi pentru care aceasta a
reprezentat prima experienţă de naştere a unui copil: chinul face-
rii a devenit uşor, iar Macrina s-a născut cu identitatea asigurată.
Tristeţea naşterii fizice a fost compensată. Macrinei îi vor urma
curînd o serie de fraţi extraordinari. Dar cu identitatea consolidată
şi puţin eclipsată de legătura ei misterioasă cu fecioara exemplară
fhecia, Macrina a rămas întotdeauna deosebită. în copilărie, a
trăit „de parcă se mai afla în pîntecele mamei"39; ca stareţă a unei
mănăstiri, viaţa ei a oscilat la graniţa nevăzută dintre omenesc şi
îngeresc40.
Răspîndirea ulterioară a numelor creştine reflectă nevoia de a
lega identitatea individului de un sfînt. lin nume creştin însemna
o nouă identitate legată de o nouă naştere. Căci „re-naşterea"
promisă la botezul creştin şi-a dobîndit întreaga semnificaţie

66
CULTUL SFINŢILOR
dintr-un vechi model de formare a personalităţii. Botezul anula
influenţa stelelor care a format la început personalitatea, dînd
iniţiatului un nou spirit ocrotitor, astfel încît să-1 elibereze de b
personalitate în care calitatea acelui genius originar însuşi
fusese împletită într-o ţesătură complicată prin influenţa
contradictorie a planetelor41. în Siria, de exemplu, putem urmări
numele Sergius răspîndindu-se prin sate şi oraşe pe căi ce
pornesc din baptiste-riile aflate lîngă mormintele sfinţilor42.
Totuşi, aceste figuri protectoare sînt acum fiinţe omeneşti.
Putem vedea ce înseamnă aceasta, dacă ne îndreptăm un
moment atenţia spre arta din secolul al IV-lea. în camera
mortuară de la sfîrsitul secolului al IlI-lea şi începutul secolului al
IV-lea a familiei Vincentia, o vedem pe doamna Vibia condusă
de mînă la sărbătoarea zeilor de către al său angelus bonus*43.
în 396, doamna Veneranda este reprezentată în camera ei
mortuară în spatele mormîntului unui martir, alături de o altă
femeie elegantă din perioada romană tîrzie, sfînta martiră
Petronilla44. Petronilla era fiica Sfîntului Petru. Ea era o sfîntă
întrucîtva improbabilă: la Roma, ea nici măcar nu a supravieţuit
antichităţii tîrzii. Dar la sfîrsitul secolului al IV-lea, ea era foarte
potrivită ca protectoare şi „dublu" al unei doamne care dorea
neapărat să pară o „fiică bună" a Sfîntului Petru şi a Bisericii
Romane.
Rezultatul imediat al schimbării este evident în poezia lui
Paulin. Căci rolul Sfîntului Felix, în calitate de garant al identităţii
lui Paulin şi, oarecum, de moştenitor al geniului, deşi era
important, este un palimpsest antic comparativ cu noul rol al lui
Felix de amicus şi patronus. Pe această temă, cultul sfinţilor a
găsit o sursă nesecată de expresie în Paulin, aristocratul, care s-
a mişcat, de la naştere, într-o lume unită prin religio
amicitiae**4s. Plimbarea prin grădină, mînă în mînă cu un
companion, a fost întotdeauna ideea lui Paulin despre fericire46.
Cu trei zile înainte de a muri, cînd orice speranţă de refacere a
lui a fost abandonată, vizita a doi episcopi din apropiere 1-a
readus la viaţă atît de bine încît s-a ridicat în pat, „uitîn-du-şi
slăbiciunea fizică, şi li s-a arătat vesel şi curat ca un înger" 47.
Totuşi, în poezia lui Paulin se află mai mult decît
solemnitatea etichetei senatoriale din perioada romană tîrzie.
Mai degrabă, este dezvăluită cealaltă parte a acelei etichete: o
clasă care s-a definit

angelus bonus (lat.) - îngerul cel bun (n.t.).


religio amicitiae (lat.) - religia prieteniei (n.t.).

67
PETER BROWN
prin cultura sa era obişnuită să exprime căldura profundă care
apărea întotdeauna la anticii din bazinul mediteranean faţă de fi-
gura dascălului iubit şi-a călăuzitorului spiritual. Astfel, poemele
pe care Paulin i le-a scris lui Ausonius, pentru a justifica despărţirea
sa de lume, aveau subiecte care preocupau serios un Ceistes-
adel*: ele explorează formele concurente de inspiraţie48 şi poartă
întregul pathos al loialităţilor contradictorii faţă de doi dascăli
dragi49:
(...) prius ipsa recedat
corpore vita meo quam vester pectore vultus50.
[mai repede îmi va dispărea viaţa din trup decît chipul vostru din suflet].
Te voi purta cu mine, în fiecare fibră (...)
Te voi vedea, cu mintea te voi cuprinde,
Stăruitor şi prezent, tu, în orice loc51.
Acesta este modelul după care Paulin, în deceniul următor, şi-a
construit noua relaţie cu Sfîntul Felix. El nu şi-a pierdut niciodată
capacitatea de a aduna eroi în jurul său. Chiar înainte de a muri,
a întrebat cu voce limpede dacă „fraţii" săi Ianuarius (San Gen-
naro, episcop de Napoli martirizat) şi Martin (Martin de Tours, pe
atunci mort de treizeci de ani) sînt de faţă. întărit din nou, a ridicat
mîinile cu Psalmul „Levavi oculos meos ad montes"**52.
A vorbi despre un om ca Paulin de parcă ar fi înlocuit doar
cultul vechilor zei cu credinţa faţă de Sfîntul Felix înseamnă a
folosi un model prea inert pentru asemenea schimbare. Membrii
aristocraţiei din perioada romană tîrzie, cum a fost Paulin, au aflat
că îşi pot anula trecutul păgîn pentru că pot adăuga ceva nou:
căldura unei amiciţia senatoriale din perioada romană tîrzie şi
intensitatea loialităţii din aceeaşi perioadă faţă de patroni şi faţă
de dascălii dragi au copleşit stilul lor nou creat de relaţii cu lumea
cealaltă.
în mod caracteristic, Augustin a fost unul dintre primii care au
înţeles implicaţiile acestei schimbări. Augustin a abordat rolul
sfinţilor dintr-un unghi foarte diferit de cel al lui Paulin. Lui însuşi
îi lipsea în mare măsură acel registru afectiv senatorial faţă de
legăturile personalizate de prietenie şi patronaj, care i-au permis
lui Paulin să dea o asemenea expresie viguroasă cursului noii sale

* Geistesadel (germ.) - nobilime spirituală, aristocraţie intelectuală (n.t.). ** Levavi


oculos meos ad montes sau Levabo oculos meos in montes (lat.) începutul
Psalmului 120 (121): „Ridicat-am ochii mei la munţi".

68
CULTUL SFINŢILOR
vieţi ca alumnus* şi famulus ** al Sfîntului Felix. Confesiunile se
încadrează într-o categorie aparte, tocmai pentru că limbajul lui
Augustin este încă tributar vechiului limbaj al Ps^almilor, adică al
unui om care îi vorbeşte direct lui Dumnezeu 53. întrezărim în ele
credinţă creştină; dar în descrierea făcută de Augustin propriei
sale evoluţii, punctele de reper ale lumii lui Paulin sînt în mare
măsură absente: el nu are sfinţi patroni şi surprindem doar cîteva
aluzii neînsemnate la demoni în Confesiuni.
Totuşi, tocmai caracterul abstract al abordării lui Augustin i-a
permis, în jurul anului 416, să scoată clar în evidenţă schimbarea
pe care o puteau implica asemenea legături intense cu cei dispăruţi.
Căci în anii în care el întîmpina şi instituia cultul Sfîntului Ştefan
în Africa de Nord, Augustin începuse să scrie uluitoarea carte a
zecea din Cetatea lui Dumnezeu. Aceasta era o carte destinată
redefinirii naturii adevăraţilor intermediari dintre Dumnezeu şi
oameni. Spre deosebire de îngerii rebeli, aceste fiinţe aveau să-i
lege pe oameni de Dumnezeu fiind în egală măsură slujitorii Lui
şi, astfel însărcinaţi să prezinte dorinţa Lui printre oameni, şi părtaşi
ai lor întru slujire*1. De aceea, cultul martirilor a conţinut înglobat
un paradox, care i-a permis lui Augustin să răstoarne ierarhia
tradiţională a universului. Oamenii care au demonstrat, ca martiri,
că sînt adevăraţi slujitori ai lui Dumnezeu, puteau să-i lege pe
semenii lor de Dumnezeu chiar mai strîns decît puteau s-o facă
îngerii55. Deoarece credinţa în mijlocirea îngerilor, chiar a celor
mai supuşi voinţei lui Dumnezeu, a avut tendinţa să aşeze o ca-
tegorie de fiinţe de ordin diferit de ei înşişi între rasa omenească
şi Dumnezeu66. Acest străvechi simţ al diferenţei era, în lanţul de
mijlociri dintre Dumnezeu şi om, corolarul păcatului care străbătea
universul, despărţind stelele de pămînt. Doar martirii, purtînd
umilinţa morţii omeneşti, puteau şterge acel păcat. Aşa cum spunea
Augustin într-o predică despre Sfîntul Ştefan, rostită pe cînd scria
aceste capitole din Cetatea lui Dumnezeu: atunci cînd, în
Apocalipsă, Ioan Teologul a văzut îngerul, 1-a preamărit; dar îngerul
a spus: „Ridică-te: slăveşte-L pe Domnul: eu sînt părtaş cu tine
întru slujire".
fer conservum beneficia sumamus. [Să ne bucurăm de iubirea lui Dumnezeu prin
el, tovarăşul nostru întru slujire]57.

alumnus, i, pi. alumni (lat.) - discipol, elev (n.t.).


famulus, i, pi. famuli (lat.) - servitor, slujitor, sclav (n.t.).
'ETER BROWN

Soluţia lui Augustin a rezumat o tendinţă a sensibilităţii creştine:


tevoia de intimitate cu un protector cu care te poţi identifica, fiind
inul dintre semenii tăi - iar relaţiile cu acesta putînd fi concepute
"a receptive la nuanţele relaţiilor umane cunoscute dintre patron
şi client - este semnul distinctiv al evlaviei creştine de la sfîrşitul
secolului al IV-lea58. Insesizabil, aceasta a avut tendinţa de a renunţa
La venerarea fiinţelor care, ca zeii sau îngerii, şi-au datorat poziţia
rolului lor de intermediari între oameni şi alte fiinţe decît oamenii
din ierarhia superioară a universului în antichitatea tîrzie59.
Era chiar şi ceva convenabil în cultul martirilor. Predicînd într-un
orăşel, Maximus din Torino a arătat că martirii locali au venit
odată la Torino pentru a propovădui Evanghelia: astfel, ei erau
concetăţeni din Torino60 şi mormintele lor se aflau printre mor-
mintele părinţilor şi bunicilor din congregaţia sa61. La ora la care,
după estimările lui Maximus, nimeni important nu părea să re-
marce orăşelul, iar marii latifundiari vînau primăvara întreagă de-
parte de oraş62 şi lăsau cu indiferenţă regiunea în voia sorţii la
primul zvon de invazie barbară63, legătura intimă dintre comuni-
tatea creştină şi morţii săi umili nu era o chestiune neglijabilă.
O asemenea legătură era deopotrivă intimă şi extrem de inteli-
gibilă. Căci a sublinia natura omenească împărtăşită a unui sfînt
însemna că rolul sfîntului putea fi înţeles cu atît mai clar în funcţie
de acele relaţii dintre oameni, pe care societatea din perioada
romană tîrzie era cel mai bine pregătită să le exprime64. Nimic nu
este mai caracteristic sfîrşitului de secol IV decît viteza cu care
sfîntul patron a dobîndit un profil precis în arta creştină. Anterior,
încrederea în rolul sfinţilor ca mijlocitori fusese puternică: dar a
fost exprimată într-un limbaj străin, strîns legat de o terminologie
a căinţei preluată din Vechiul Testament65. Se întîmpla; dar nu se
putea dovedi că se întîmpla66. Totuşi, arta antichităţii tîrzii a excelat
tocmai în exprimarea relaţiilor dintre figurile remarcabile şi sluji-
torii lor. Voinţa de a prezenta rolul sfîntului în funcţie de tipul de
relaţii sociale pe care arta din secolul al IV-lea a învăţat să le
exprime atît de bine, a dat frîu liber doctrinei privind mijlocirea
sfinţilor şi a permis manifestarea sa clară pe pereţii catacombe-
lor67, în pictura sfîrşitului de secol IV din Coemeterium Maius,
găsim un artist care a ştiut să reprezinte, într-un stil rafinat de un
secol de artă imperială, ce însemna, pentru un cuplu, să înge-
nuncheze, cerînd protecţie, de o parte şi de alta a figurii imobile,
drepte a martirului: famuli care se apropie de al lor patronusm.
70
CULTUL SFINŢILOR
într-adevăr, unul dintre punctele forte neluate în seamă ale
creştinismului la sfîrşitul veacului al IV-lea era sensibilitatea cu
care putea copia, în modelul său de relaţii cu lumea cealaltă,
experienţa socială a Imperiului Roman contemporan. Ceea ce stu-
diem adesea, în detaliu izolat, ca exemple de împrumuturi literare,
juridice şi iconografice din lumea laică, dacă sînt luate împreună,
constituie, în sine, cheia succesului Bisericii creştine: căci creş-
tinismul se putea exprima în termeni care s-au eliberat rapid de
limbajul arhaic al generaţiilor anterioare; şi, astfel, evlavia creştină
a dobîndit avantajul incalculabil de a fi adînc înrădăcinată în
experienţa de zi cu zi69. în poezie, artă şi liturghie, scriitorii creştini
şi patronii de la sfîrşitul secolului al IV-lea au putut introduce
fermentul relaţiilor dintre oameni, specifice perioadei romane tîrzii,
în limbajul religios preluat, prin Vechiul Testament, din practica
de cult a Orientului Apropiat antic. La mijlocul secolului al III-lea,
Cyprian din Cartagina îl prevesteşte clar pe Ambrozie; dar limba-
jul său este încă marcat de rigidităţile limbajului antic; acea bogată
combinaţie de forţă şi intimitate, care este semnul distinctiv al unui
grand seigneur de la sfîrşitul epocii romane, lipseşte.
Insistînd asupra acestui proces de copiere ce avea loc în
Biserica creştină, nu intenţionez să îl banalizez. Scriitorii creştini
nu au creat în mod absurd o oglindă în Cer care să reflecte, în
nuanţe roz, faptele brute ale patronajului şi prepotenza* pe care
le luau de sigure pe pămînt în perioada romană tîrzie. Rolul copierii
în antichitatea tîrzie este subtil diferit: a permis comunităţilor
creştine, proiectînd o structură de relaţii clar definite asupra lumii
nevăzute, să pună întrebări despre calitatea relaţiilor din propria
lor societate. De aceea, cultul sfinţilor în antichitatea tîrzie a făcut
mai mult decît să îmbrace morţii de demult în costumul contem-
poran al înaltei societăţi. Era o formă de evlavie extrem de bine
adaptată pentru a permite oamenilor din antichitatea tîrzie să
exprime şi să faciliteze dezbaterile presante şi confuze despre
natura puterii în propria lor lume, şi să examineze, în lumina scrută-
toare a relaţiilor ideale cu figuri ideale, legătura dintre putere,
milostenie şi dreptate, aşa cum se practicau în jurul lor.
Vom avea multe ocazii, în ultimele două capitole, să urmărim
această temă în comunităţile creştine din secolele al V-lea şi al
Vl-lea. Ceea ce mai trebuie să înţelegem este ce a însemnat ea

prepotenza (it.)- - abuz de putere; aroganţă; samavolnicie (n.t.).

71
PETER BROWN
pentru oameni ca Sulpicius şi Paulin, spre a vedea punctul de
întîlnire dintre ei înşişi şi companionii lor nevăzuţi în funcţie de
intensitatea unei reiaţii patron-client din lumea romană tîrzie.
Deoarece aici se află esenţa schimbării. Companionul invizibil le
poate fi la fel de apropiat şi de statornic, cum era odată îngerul
păzitor; dar relaţia în sine nu mai are inevitabilitatea calmă a ur-
cării treptelor universului. Este marcată acum de simţul riscului,
ca şi de căldura unei relaţii tipic romane tîrzii, de prietenie şi
patronare.
Deoarece impresarios ai cultului sfinţilor erau oameni în mod
premeditat preocupaţi. Sulpicius şi Paulin au fost puternic legaţi,
între anii 394 şi 398, prin faptul că, foarte recent şi cu un mare preţ
de suferinţă şi scandal, au renunţat la identităţile lor sociale ante-
rioare, în scrierile lor, nu avem nici un fel de simţ al jocului literar
liber în jurul unor teme pe care oricine le putea lua de bune.
Gibbon scria că:
Viaţa Sfintului Martin şi Dialogurile despre minunile înfăptuite de el conţin fapte
adaptate la barbaria cea mai grosolană într-un stil deloc nedemn de secolul lui
Augustus70.
Dar nimic din secolul lui Augustus nu se leagă de Sulpicius însuşi:
ca şi Paulin, nu a făcut altceva decît să-şi treacă propria identitate
asupra eroului.
Aş sugera că doar un limbaj încărcat de grandeur et misere*
ale prieteniei şi patronajului poate exprima corect o asemenea
întreprindere potenţial hazardată. Acest aspect este vizibil la multe
niveluri. în primul rînd, într-o lume marcată de un patronaj tot mai
clar, era o realitate a vieţii din perioada romană tîrzie faptul că
pentru toată lumea, de la cei mai umili ţărani din Siria şi Egipt, în
sus, libertatea de mişcare putea fi dobîndită doar opunînd sisteme
de patronaj contradictorii71. Paulin a făcut acest lucru cu mare
succes. El s-a prezentat constant ca tamulus al lui Felix, patronul
lui. Aparţinînd doar lui Felix, Paulin nu mai aparţinea nimănui alt-
cuiva72, în spatele poeziei sale şi al faptelor cunoscute din cariera
sa de la Nola, simţim hotărîrea calmă a aristocratului care stăpînea
arta atît de profitabilă din perioada romană tîrzie de a rămîne un
outsider. în consecinţă, Paulin şi mormîntul patronului său, aflat
puţin în afara Nolei, au devenit punctul de întîlnire al unei întregi
societăţi provinciale73. Apariţia lui Paulin la Nola ca pretins uşier

* grandeur et misere (fr.) - splendoare şi mizerie (n.t).

72
CULTUL SFINŢILOR

umil al Sfîntului Felix în 394, acţionînd apoi ca arbitru imperial în


controversatele alegeri papale din 419, a fost o aventură al cărei
succes nu putea fi garantat74. A fost o aventură a autoafirmării,
pentru care orice om al antichităţii tîrzii ar fi trebuit să se apropie
mult de companionul său invizibil.
Totuşi, Paulin şi contemporanii săi simţeau o nevoie mai pro-
fundă de patronaj. Nu trebuie să uităm viteza cu care, în toate
regiunile lumii mediteraneene, mişcarea ascetică a exprimat şi,
astfel, a amplificat neliniştile creştine legate de păcat şi Judecata
de Apoi. Augustin era departe de a fi singurul om al cărui cer
devenea tot mai acoperit de nori75. Aceasta nu era nici o simplă
victorie a pesimismului. Păcatul şi Judecata de Apoi au dobîndit
atîta importanţă la sfîrşitul secolului al IV-lea nu pentru că se
păcătuia mai mult sau pentru că se aprecia că Judecata de Apoi
se apropie considerabil. Trebuie să ţinem seama de hotărîrea
crescîndă din partea conducătorilor creştini de a prezenta lumea
şi rolul acţiunilor omeneşti din cadrul ei, în funcţie de un singur
principiu explicativ general, drept consecinţe directe ale păcatului
şi dezlegării de păcate76. Norul negru al evlaviei ascetice avea, de
aceea, un înveliş vizibil argintiu, speranţa permanentă de iertare.
Tocmai această speranţă de iertare a adus sfîntul în prim-plan
ca patronus. Căci patronajul şi prietenia şi-au dobîndit farmecul
din capacitatea dovedită de a face maleabile procese aparent
inexorabile şi de a parcurge, cu respiraţia caldă a experienţei
personale, marile distanţe din lumea socială de la sfîrşitul perioa-
dei romane77: într-o lume atît de sever organizată în jurul păcatului
şi dreptăţii, patrocinium şi amiciţia au oferit un limbaj foarte ne-
cesar al iertării.
Acesta este secretul atracţiei lui Martin, aşa cum a fost el
prezentat de Sulpicius. Aline Rousselle scria despre Sulpicius şi
cercul lui, în anii agitaţi care au marcat începuturile carierei lor
ascetice: „Acest mic grup îl consideră pe Martin mai mult mijlo-
citor decît model"78. Minunea prin care Martin ajunge să fie recu-
noscut pentru prima oară în comunitatea sa nu doar ca sfînt, ci şi
ca potens et vere apostolicus*, îşi datorează drama mai puţin
faptului că el a reuşit să readucă la viaţă un catehumen: miracolul
consta în felul tainic în care prietenia şi patronajul lui Martin au
fost considerate capabile să treacă prin groaza anonimă a iadu-

potens et vere apostolicus Gat.) - autoritate apostolică autentică.

73
PETER BROWN

lui79. Lucrurile stau la fel cu Sulpicius însuşi80. Prezentînd o imagine


senină a lui Martin în lucrarea sa, Viaţa lui Martin, Sulpicius s-a
asigurat că acea faţă zîmbitoare îl va linişti în lumea întunecată
care va veni. Praemisi patronum: „Mi-am trimis patronul înainte"
este reacţia lui la vestea morţii lui Martin81.
Se întîmplă la fel cu Ambrozie, care era mai puţin protejat.
Predicînd la înmormîntarea fratelui său Satyrus, el ştia că minunea
din Evanghelie a învierii lui Lazăr (scenă care se poate să fi fost
sculptată pe o latură a sarcofagului în care urma să-şi depună atît
de curînd fratele) nu va avea loc. Dar minunea din perioada ro-
mană tîrzie a commendatio*, prin care Satyrus a devenit com-
mendabilis**, un om care se bucura de favoruri din partea celor
mari, mai putea avea loc la Judecata de Apoi82. Şi era o minune cu
atît mai sigură, cu cît ne puteam imagina că va avea loc într-un stil
idiomatic viu şi omenesc, provenit din convenţiile artei romane
tîrzii. în catacomba lui Hermes de la sfîrşitul secolului al IV-lea,
sufletul mortului stă, cu mîinile ridicate în rugăciune fierbinte, la
picioarele „scaunului temutei judecăţi a lui Cristos", în vreme ce
apostolii stau alături, unul arătînd spre El cu o mişcare liniştitoare
a mîinii drepte83.
în spatele nevoii de a găsi chipul familiar al unei fiinţe umane,
al cărei comportament poate fi făcut inteligibil prin canoanele
subînţelese ale relaţiilor de patronaj din perioada romană tîrzie,
putem simţi o tensiune cauzată de nelinişte. în cercurile ascetice,
începe să se formeze o fisură în imaginea clasică tîrzie a fiinţei
omeneşti. Deoarece credinţa clasică tîrzie a subliniat, mai mult
ca orice, continuitatea calmă dintre sine şi divinitate; şi a fost aşa
prin prezentarea sinelui ca pe ultima verigă dintr-un lanţ neîntre-
rupt de fiinţe intermediare. De aceea, se putea considera că iden-
titatea unei persoane contribuie la ordinea calmă a universului84.
Chiar şi atunci cînd, în faţa morţii fizice, această identitate părea
cel mai puţin sigură, stabilitatea legăturii cu duhul protector se
considera că supravieţuieşte fragmentării trupului. Tertullian putea
spera la trezirea creştinului în altă lume, privind chipul senin al
îngerului său85.

* commendatio, onis (lat.) - recomandare; valoare, calitate deosebită; titlu de


laudă (n.t.).
** commendabilis (lat.) - demn de atenţie, de preţuit; deosebit (n.t.).

74
CULTUL SFINŢILOR

Pe la sfîrşitul secolului al IV-lea, a avut loc o schimbare


profundă. Este important să o caracterizăm cu precizie, pentru a
începe să o explicăm. La anumite explicaţii se poate renunţa.
Ştiind ceea ce ştim despre structura morală a comunităţilor creştine
din secolul al IH-lea, nu e nevoie să ne gîndim că, atunci cînd s-a
ajuns la păcat, deşertăciune lumească şi aderare nesinceră, con-
vertirea lui Constantin a intensificat, într-o oarecare măsură,
activităţile în care contemporanii lui Origene şi Cyprian se arătaseră
deja capabili de un înalt şi complex nivel de performanţă. Ca şi în
cazul ideii de „convertiri în masă" şi al ideii de „corupţie a Bi-
sericii", după întemeierea sa de către Constantin, avem de a face
cu formule simple care ne duc mult mai puţin departe decît am
crede în înţelegerea atitudinii morale exacte de la sfîrşitul secolu-
lui al IV-lea86. "
în plus, cultul sfinţilor s-a sugerat că ar fi rezultatul natural al
existenţei unor oameni care, fie ca nou convertiţi, fie ca membri
ai unei Biserici tot mai laice, au sperat, mărind numărul mijlocito-
rilor, să găsească un drum către ,cer mai uşor decît calea dreaptă
şi îngustă oferită de comunităţile creştine primitive. S-a spus de-
spre noua devoţiune faţă de sfinţii patroni că este „expresia unei
evlavii care, cu mult timp în urmă, a renunţat la efortul de a prelua
asupra sa cerinţele cucerniciei"87.
Totuşi, ar fi posibil să privim schimbarea de atitudine ca pro-
ducîndu-se din alte motive, mai tainice, cu consecinţe mai largi.
Căci impresarios ai noului cult sînt exact aceia care au luat asu-
pra lor povara copleşitoare a cucerniciei pretinse de modul de
viaţă ascetic. Aşa cum am văzut în capitolul anterior, nu erau genul
de oameni care să-şi permită a fi descurajaţi de către membrii de
rînd ai congregaţiei lor; nici nu erau dispuşi să facă vreun fel de
concesii credinţelor „superstiţioase"88.
Ceea ce s-a schimbat cu adevărat în toată lumea creştină este
simţul clasic tîrziu al stabilităţii identităţii. Meditaţia tristă a lui
Augustin pe această temă este doar un exemplu al gîndurilor negre
ale „slujitorilor" ascetici „ai lui Dumnezeu" răspîndiţi în întregul
bazin mediteranean89. Am văzut ce chestiune importantă era aceasta
pentru Sulpicius şi Paulin: ambii s-au ocupat de noii companioni
nevăzuţi ca de personaje-model şi protectori intimi pentru a găsi
o idee de continuitate în vieţile lor. La moarte, fisura s-a lărgit.
Nimeni nu putea fi liniştit în acel moment groaznic. Macrina, stînd
în pat, dreaptă, cu faţa spre apusul de soare, a rostit rugăciunea
lungă, sumbră, a celor aflaţi pe patul de moarte, care adăuga la
75
PETER BROWN
vechile cuvinte un simţ al nesiguranţei primejdioase: „Pune lîngă
mine un înger de lumină, să mă ducă de mînă (...) şi cel potrivnic
să nu-mi stea alături pe drumul meu"90. După un portret al Monicăi
din cartea a noua a Confesiunilor, în care figura întrucîtva ideali-
zată şi ameninţătoare a mamei sale, aşa cum a fost prezentată în
cărţile anterioare, preia nuanţele trupului omenesc, fiind acum
construită din trăsături de penel pline de afecţiune prin poves-
tioare ale unor mici păcate din copilărie91, Augustin utilizează acelaşi
limbaj mohorît al primejdiei: „Nu lăsa pe nimeni să smulgă sufletul
ei de sub paza Ta; nu lăsa ca, prin forţă sau viclenie, leul sau
balaurul să-i închidă drumul"92. Aşa cum discipolul i-a spus avei
Daniel:
„O, părinte, şi tu te temi, tu care ai devenit perfect într-o asemenea măsură?"
„O, fiule, dacă Avram, Isaac şi Iacob ar fi de faţă acum şi ar spune 'drept eşti', eu
tot nu aş crede"93.
Doar sfinţii puteau crede astfel, în numele cuiva; doar ei pu-
teau ajunge dincolo de prăpastia nesiguranţei cu un gest ome-
nesc, cunoscut, de acceptare:
în a douăsprezecea zi a calendelor lui iunie, Petrus a intrat în ghearele morţii. Dar
fie ca martirul Baudelius, în ziua în care şi el şi-a dat sufletul, să încredinţeze
Domnului pe protejatul său drag94.
Avem de a face cu oameni care au întors spatele ordinii măreţe a
universului pentru a căuta liniştea în plasa deasă a relaţiilor cu-
noscute dintre oameni: şi au făcut acest lucru parţial pentru că, în
acest decor străvechi, ei au ales, la bine sau la rău, să se desco-
pere pe ei înşişi.
CAPITOLUL PATRU

MORŢII FOARTE SPECIALI

Unul dintre cele mai emoţionante fragmente de antichitate tîr-


zie este fixat acum pe peretele sălii mediteraneene din Muzeul
Luvru. Este epitaful unei micuţe siciliene, Iulia Florentina, „un copil
scump şi inocent", care a murit la vîrsta de optsprezece luni, după
ce a primit botezul creştin şi a cunoscut un moment de revenire
şi „a mai trăit patru ore, aşa cum a fost înainte".
în timp ce părinţii îi jeleau moartea în fiecare clipă, vocea slavei [lui Dumnezeu] s-a
auzit noaptea, interzicîndu-le să plîngă copilul mort. Trupul i-a fost înmormîntat în
groapa din faţa uşilor mormîntului martirilor1.
Vedem aici o familie din bazinul mediteranean care medita asupra
realităţii de neînţeles care era moartea. Inscripţia lor aminteşte
forţa tensiunilor latente din atitudinile creştine primitive faţă de
moarte şi viaţa de apoi.
Căci, comparativ cu evlavia creştină din perioadele mai tîrzii,
Biserica primitivă a avut tendinţa de a ocoli mormîntul: doliul în-
delungat şi lenta adaptare la marea tristeţe a morţii au avut tendinţa
de a fi înlocuite printr-o credinţă puternică în viaţa de apoi. Vox
maiestatis* în noapte a intervenit pentru a opri plînsul părinţilor
fetiţei. Ceremonia procesiunii funerare a fost prezentată ca o an-
ticipare a certitudinii învierii:
Patet ecce fidelibus ampli via lucida iam paradişi2.
[Vezi acum o cale luminoasă ce se deschide, pentru cei credincioşi, către grădina
imensă a raiului].

* vox maiestatis (lat.) - vocea slavei, maiestăţii (lui Dumnezeu) (n.t.).

77
PETER BROWN
Linţoliile albe strălucitoare, tămîia, controlul strict al manifestărilor
de durere3 aminteau triumfal de biruinţa lui Cristos asupra „morţii
negre"4. Mormintele din cimitirul creştin din perioada romană tîr-
zie de la Pecs au chiar un gard de zăbrele, care identifica mormîn-
tul cu „grădina imensă a raiului"5.
Totuşi, tristeţea mormîntului a dăinuit. Dintre toţi gînditorii de
la sfîrşitui antichităţii, ar fi fost de aşteptat ca Grigore de Nyssa şi
cercul său să fie cei care puteau pregăti, prin gîndirea lor, cel mai
bine omenirea pentru a privi, prin această tristeţe, spre o altă
lume6. Nici vorbă. Cînd a trebuit să îngroape trupul surorii sale
Macrina alături de părinţii săi, în mormîntul familiei, 1-a năpădit o
veche groază faţă de morţi. Teama 1-a copleşit „amintind porunca
divină 'Nu dezveli goliciunea tatălui tău sau a mamei tale'". El nu
a vrut să vadă „goliciunea comună din care vin toate fiinţele
omeneşti". A trebuit ca trupurile părinţilor săi să fie acoperite cu
un linţoliu nou, înainte ca el să se aplece asupra mormîntului
pentru a-şi depune sora peste ei7. în afara oraşului, peisajul aspru
al Anatoliei a fost presărat cu morminte părăsite, al căror conţinut
era parţial expus. Grigore a presupus că, pentru toţi membrii
congregaţiei sale, aceasta nu putea fi decît o imagine urîtă şi
profund tulburătoare8. „Calea luminoasă către paradis" din arta şi
liturghia creştină nu a făcut deloc mai transparentă realitatea morţii
pentru omul de rînd din bazinul mediteranean.
De aici provine forţa emoţională care a conferit importanţă
mormintelor martirilor. Iată, în sfîrşit, locurile de veci ale morţilor
de excepţie. Ei au murit într-un mod deosebit; zac în mormînt
într-un mod deosebit; acest lucru s-a văzut prin felul în care tot ce
a fost mai încîntător şi mai viu în viaţa antică tîrzie se putea con-
sidera a fi concentrat în mormintele lor şi chiar (poate, după cum
vom vedea, mai ales) în fragmentele detaşate din trupurile lor. De
aici consolarea finală a părinţilor Iuliei. Ea, cel puţin, zăcea alături
de acei morţi de excepţie, pentru care jelania era de neconceput.
Cultul martirilor din antichitatea tîrzie reprezintă, de aceea, hotărîrea
consecventă, a imaginarului, de a bloca prezenţa tainică, în cimi-
tirele lumii mediteraneene, a „morţii negre".
Nu trebuie să subestimăm impulsul psihologic din spatele
acestui efort. Credinţa propriu-zisă în viaţa de apoi contribuie prea
puţin la explicarea sa. Ce trebuie să urmărim în acest capitol este
lucrarea unei dialectici imaginative care i-a determinat pe oamenii
din perioada antică tîrzie să-şi exprime, concret şi direct funcţional
printre cei vii, credinţele în viaţa de apoi, concentrîndu-le asupra
78
CULTUL SFINŢILOR
figurii privilegiate a sfîntului. Să începem cu tristeţea
cimitirelor din perioada romană tîrzie. Ele erau foarte mari şi
pline de oameni foarte obişnuiţi. în Polyandrion, „locul de veci
al celor dispăruţi" din afara localităţii Autun, liniştea nopţii era
întreruptă doar de cîteva ecouri misterioase ale psalmilor cîntaţi,
care trădau prezenţa, printre atîtea mii, a „cîtorva morminte ale
sufletelor credincioase, demne de Dumnezeu"9. Nu trebuie să
uităm niciodată acest element bine definit din evlavia creştină a
antichităţii tîrzii, mai ales aşa cum a fost exprimat de acei
conducători ascetici ale căror nelinişti le-am descris în capitolul
anterior. Rezerva mult prea trainică a mormîntului a fost
modificată substanţial de foarte puţini. Căci martirii şi ceilalţi
sfinţi erau cei predestinaţi: Grigore de Tours scrie despre ei ca
despre „mulţimea albă ca neaua a celor aleşi"10. Oamenii
antichităţii tîrzii din Occidentul latin nu au suferit de nelinişti
caracteristice post-Reformei, legate de identitatea celor aleşi.
Aceştia puteau fi identificaţi, măcar postum, cu siguranţă
absolută. Astfel, cultul sfinţilor de la sfîrşitul secolului al IV-lea,
aşa cum era practicat în Africa de Nord şi aiurea, i-a asigurat
lui Augustin baza solidă pe care el şi-a construit doctrina
uluitoare a predestinării. Căci problema lui Augustin în ultimii săi
ani a fost de a-i încadra pe cei nealeşi, adică pe cei damnaţi,
în ţesătura neînţeleasă a înţelepciunii lui Dumnezeu11. Cei aleşi,
dimpotrivă, erau firul cel luminos. Ei nu prezentau nici o
problemă pentru Augustin sau contemporanii săi. Chiar şi în
ultimele tratate care „tulbură raţiunea omului"12 cînd vorbesc de
dreptatea lui Dumnezeu împietrind inimile celor mulţi, cei aleşi
au trăsături liniştitor de familiare. Calităţile lor sînt bine
înrădăcinate în orizontul de aşteptare al evlaviei creştine din
antichitatea tîrzie13. Ei sînt cei care au primit de la Dumnezeu
harul perseverenţei: ei s-au bucurat de
o libertate (...) protejată şi consolidată prin harul perseverenţei potrivit căruia
lumea aceasta trebuie înfrîntă, lumea aceasta cu toate iubirile ei adinei, cu toate
spaimele ei, cu toate posibilităţile ei nenumărate de a rata14.
Şi cine a perseverat pînă la moarte mai măreţ şi mai public
decît martirii?
Se întîmplă la fel şi cu nivelurile mai profunde ale gîndirii
lui Augustin. Cultul martirilor este punctul cert de referinţă al
unora dintre speculaţiile sale aparent cele mai ameţitoare.
Siguranţa neclintită cu care protecţia divină a apărat persoana
lui Cristos a fost extinsă la cei aleşi: „Lasă mîna Ta deasupra
omului din
79
PETER BROWN
dreapta Ta, deasupra Fiului Omului căruia i-ai dat putere în nu-
mele Tău"15. în mod esenţial, eei aleşi erau mădulare ale trupului
Său mistic: „Christus (...) totus, cum membris suiş"16. Pentru Au-
gustin şi contemporanii lui, martirii erau membra Christi* prin
excelenţă17. Mîna lui Dumnezeu care a stăruit în neclintire deasu-
pra lui Cristos, a stat şi deasupra aleşilor Săi: un sicriu cu relicve
din secolul al V-lea arată chiar această mînă a lui Dumnezeu ţinînd
a coroană deasupra martirului, din al cărui trup un fragment se
află în sicriu18. Martirul însuşi şi, mai tîrziu, sfîntul, este adesea
reprezentat în postura Celui Răstignit19. Aceasta îl identifică nu
doar cu suferinţele lui Cristos, ci şi cu stabilitatea statutului său de
aleseşi cu siguranţa triumfului său.
în predicile despre martiri, pe care Augustin le-a ţinut chiar la
sfîrşitul vieţii sale, nu ni se lasă nici o îndoială asupra a ceea ce
a însemnat pentru el donum perseverantiae, harul perseverenţei
pînă la moarte. Sînt extraordinare ca evocări ale intensităţii dra-
gostei de viaţă şi ale atracţiei tainice a trupului omenesc, de care
sufletul se rupe fără voie:
Ei iubeau cu adevărat viaţa aceasta; totuşi, chibzuiau în privinţa ei. Se gîndeau cît
de mult ar trebui să iubească lucrurile eterne, dacă erau capabili de o asemenea
dragoste profundă pentru lucrurile trecătoare20.
Cultul martirilor a restabilit la intervale regulate de-a lungul anului
memoria acelor bărbaţi şi femei cărora li s-a dat harul perseverenţei
şi s-a ştiut că li s-a dat. Dacă învăţăturile lui Pelagius despre libera
voinţă şi posibilitatea perfecţionării aveau în ele ideea de a trans-
forma congregaţiile creştine într-o comunitate de sfinţi21, atunci
doctrina lui Augustin despre predestinare avea avantajul in-
calculabil că putea explica acestor congregaţii cum au produs
odată eroi.
Astfel, dacă cei aleşi erau stelele de pe Cerul lui Dumnezeu,
Dumnezeu a răspîndit o Cale Lactee formată din asemenea stele
deasupra lumii creştine sub chipul mormintelor sfinţilor22: mormîn-
tul Sfîntului Felix din afara Nolei era locul în care acea „stea" a
venit să se odihnească pe pămînt23. Totuşi, nu toată lumea putea
trăi la fel de confortabil în contemplarea acestor cîteva puncte
luminoase, aşa cum puteau impresarios ai cultului martirilor.
Deoarece desfiinţînd vechea barieră dintre Cer şi Pămînt, cultul
I
* membra Christi (lat.) - mădularele lui Cristos (n.t.). 80
CULTUL SFINŢILOR
sfinţilor se afla în pericolul de a înfiinţa o barieră la fel de solidă
pe pămînt: diferenţa dintre mormintele lor şi miile de morminte
obişnuite care le înconjurau putea părea la fel de imuabilă ca şiN
străvechea falie dintre pămînt şi strălucirea de neatins a Căii
Lactee. Lumina lor pură servea doar la adîncirea întunericului din
jur şi sporea atît de imperceptibil obscuritatea eternă a morţii
obişnuite.
Lucrările lui Grigore de Tours, de exemplu, ne arată un om
pentru care simţămîntul ravagiilor universale ale păcatului a lăsat
intacte doar mormintele sfinţilor. Iată felul în care Grigore şi con-
temporanii săi şi-au amintit invazia lui Attila în Galia:
Ei spun că, înainte de venirea acelor duşmani ai credinţei, un om cucernic a avut
o viziune în care i s-a arătat diaconul binecuvîntat Ştefan stînd de vorbă cu sfinţii
apostoli Petru şi Paul şi spunînd astfel: „Vă rog, preafericiţilor, să preîntîmpinaţi prin
mijlocirile voastre arderea oraşului Metz..." Şi ei i-au răspuns: „Mergi în pace, frate
drag, doar capela ta nu o va arde focul. Dar în privinţa oraşului, nu putem face
nimic, pentru că hotărârea voinţei Domnului a fost deja luată"24.
în numeroasele oraşe distruse din Galia evului mediu timpuriu,
contemporanii au observat că doar mormintele sfinţilor au rămas
intacte23.
Nu era o perspectivă liniştitoare. Dacă o epocă are parte de
ereziile pe care le merită, ca formulări în termeni mai consecvenţi
şi mai radicali ale presupunerilor neexprimate şi tensiunilor
credinţei contemporane, atunci Grigore a avut parte de erezia pe
care a meritat-o - un preot care se îndoia de învierea morţilor.
Cristos a înviat, spunea el; dar de ce să extindem acest privilegiu
la oamenii căzuţi? Mormintele martirilor, care au atras atenţia
episcopului său, erau prea puţine şi prea departe unele de altele
comparativ cu apăsarea cumplită a morţii asupra majorităţii celor
dispăruţi. Desigur, „hotărârea voinţei Domnului" care a doborît
oraşul Metz a doborît întreaga rasă umană de la căderea lui Adam:
Căci pămînt eşti şi în pămînt te vei întoarce.
Că vînt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său26.
Pe acest fond ostil trebuie să plasăm apariţia poeziei, artei şi
tămăduirilor prin care oamenii din antichitatea tîrzie au încercat să
anihileze asemenea gînduri negre legate de mormintele martirilor.
în impresionantul studiu al pietrelor tombale din Noua Anglie
puritană, Allan Ludwig citează poeziile religioase personale ale lui
Edward Taylor:
81
PETER BROWN
Pentru tine, [Cristos] a Luminat a Morţii sumbră, sumbră-nfăţişare Şi
a făcut ca vîrful degetelor Reci să picure-ndurare.
La aceasta, el adaugă următorul comentariu:
După cîte se pare, înţelegerea noastră nu mai este suficient de dialectică pentru a
cuprinde viaţa şi moartea într-un singur simbol. Nici o grupare de simboluri din
Noua Anglie nu a stîmit mai multe controverse decît acele simboluri ale schimbării
care pretind că transformă moartea sumbră în graţie caldă sub ochii noştri27.
Citez acestea parţial pentru a măsura distanţa dintre atitudinile
creştine faţă de moarte de la începutul perioadei modeme şi cele
aplicate cultului martirilor în antichitatea tîrzie. Martirii au triumfat
asupra morţii; iconografia sfinţilor din antichitatea tîrzie nu a făcut
nici o încercare de a cuprinde „moartea sumbră" şi „graţia caldă"
într-un singur simbol. După cum scria Andre Grabar, „Imaginile
relicvelor martirilor nu au fost niciodată, în nici un caz, imagini ale
unui memento mori; mai degrabă, au încercat, prin toate mijloacele
pe care le aveau la dispoziţie, să proclame suprimarea realităţii
morţii"28. Este limpede că, într-un asemenea loc, „a Morţii sumbră,
sumbră-nfăţişare" a fost deja „Luminată".
Totuşi, aş sugera că dialectica a continuat la un nivel mai
profund al imaginarului. Este greu de explicat forţa de gheizer cu
care credinţa în vindecări miraculoase la morminte sau legate de
osemintele martirilor a explodat în toată lumea mediteraneană,
dacă nu reţinem influenţa pe care o asemenea dialectică a avut-o.
Luînd în considerare aceste influenţe şi nu doar afirmaţiile pe
deplin ortodoxe despre viaţa de apoi şi învierea morţilor cu care
Grigore a răspuns preotului său tulburat de îndoieli, ne apropiem
de capacitatea caldă a congregaţiilor creştine de a se identifica cu
aceste stele potenţial de neatins, martirii, şi de a face acest lucru
mai ales în apropierea rămăşiţelor lor pămînteşti.
Dialectica noastră începe, aşa cum Grigore de Tours ar fi dorit
să înceapă, cu luarea în considerare a doctrinei învierii morţilor şi
a naturii odihnei sufletelor sfinţilor înainte de această înviere29. Aşa
cum spunea Gibbon:
Indiferent care era condiţia sufletelor de rînd în lungul interval dintre moartea şi
învierea trupurilor, era evident că spiritele superioare ale sfinţilor şi martirilor nu îşi
consumă acea parte din existenţa lor într-un somn tăcut şi lipsit de glorie30.
Lăsaţi martirii să ne facă să înţelegem [spunea Maximus din Torino] în ce măsură
Dumnezeu îi întăreşte pe cei morţi31.

82
CULTUL SFINŢILOR
Atît de multe dintre minunile legate de mormintele sfinţilor sînt
minuni care au pus în evidenţă puterea nevăzută a sfinţilor; sînt
imaginile creştinismului primitiv despre paradis în acţiune. Sum-
bru în observaţiile legate de natura umană, aşa cum se făceau în
jurul său în Galia secolului al Vl-lea, Grigore este de acord cu
poeţii creştini de la sfîrsitul secolului al IV-lea ce caută în toată
lumea locuri din care oamenii pot întrezări raiul. Opera lui hagio-
grafică abundă în muzică discretă şi parfumuri misterioase, care
aduceau în bazilicile din Galia o fărîmă de paradis32. Căci raiul era
un munte acoperit cu pomi în floare, iar aerul era „înmiresmat şi
plin de muzică"33.
Să luăm pomii care înfloresc la mormintele sfinţilor. Un analist
modern al „religiei populare" ar putea vedea în ei avataruri ne-
schimbate ale acelor copaci sfinţi pe care Sfîntul Martin i-a doborît
energic34. Totuşi, este expresia unei continuităţi prea egale şi deci
prea nesigure să apreciezi semnificaţiile exacte pe care aceşti
copaci le aveau pentru un om ca Grigore. El insistă asupra unui
aspect al lor: înfloresc în fiecare an. Preluînd imaginea poetică a
lui Prudentius, Grigore subliniază că tocmai felul în care ei se
împodobesc cu petale ca penele porumbeilor determină florile
bogate din paradis să coboare în curţile cimitirelor33. Vegetaţia în
floare evidenţiază vigoarea unui suflet binecuvîntat: la mormîntul
lui Severus, crinii uscaţi renasc în fiecare an, ca o imagine a
modului în care omul din mormînt „înfloreşte asemenea unui pal-
mier în paradis"36.
Totuşi, în miezul acestei poezii, nu sîntem niciodată departe
de a „Morţii sumbră, sumbră-nfăţişare". Cînd Grigore a vizitat
mormîntul unui martir, „fiecare dintre ai noştri şi-a umplut nările cu
parfumul crinilor şi trandafirilor"37. Totuşi, cînd un preot din Cler-
mont a fost închis de episcopul său într-un mormînt din marmură
de Păros, Grigore scrie: „Mulţi ani după aceea, el obişnuia să
descrie mirosul fetid care plutea deasupra osemintelor
defuncţilor"38.
Raclele morţilor de excepţie erau scutite de realităţile morţii.
Nu numai pentru că sufletele ocupanţilor sînt în rai: liniştea pro-
fundă a somnului lor înainte de înviere se vădeşte în moaştele lor.
Odihna trupului Sfîntului Felix îl emoţionează pe Paulin atît de
mult. Praful care cădea din sarcofag 1-a făcut să se teamă că un
animal a deranjat osemintele lui Felix; dar, ridicînd capacul, le-a
văzut pentru prima oară zăcînd într-o nemişcare înspăimîntătoare39.
83
PETER BROWN
La alţi scriitori, învierea se poate apropia şi mai mult. în poe-
mul său funerar, Prudentius descrie culoarea ce revine în trupul
reîntors la viaţă. Aceasta ne aminteşte cît de mult iubeau cei din
antichitatea tîrzie un ten sănătos:
Aceşti obraji care sînt acum palizi şi albi din cauza morţii vor avea o piele frumoasă,
îmbujorată, mai încîntătoare decît orice floare40.
Un asemenea gust, ca al lui Vergiliu, era puţin art nouveau. Să
vedem ce spune strămoşul lui Grigore de Tours, Grigore de
Langres:
Faţa ii era atît de luminoasă, încît arăta ca un trandafir. Era de un trandafiriu închis,
iar restul trupului strălucea alb ca un crin. Ai fi zis că era pregătit chiar de acum
pentru gloria învierii*1.
Tocmai această aducere în prezent a puterii lui Dumnezeu de
a reface trupul omenesc la înviere s-a impus în faţa lui Augustin
cînd scria şi predica la bătrâneţe despre mormintele sfinţilor. Re-
latarea minunilor de la mormîntul Sfîntului Ştefan, în ultima carte a
Cetăţii lui Dumnezeu, era departe de a fi o capitulare în faţa
„istorioarelor inepte" care circulau în mod obişnuit în cadrul
„turmei"42. Pentru Augustin sînt mai degrabă supranaturale decît
„inepte". Trădează efortul cu care Augustin, format în curentul cel
mai auster imaterialist din gîndirea neo-platonică aflată la dispoziţia
unui om educat de vîrsta lui, a ajuns să creeze conceptul de
neconceput al unei viitoare integrări a trupului şi spiritului. Vinde-
cările miraculoase înregistrate la morminte indică puterea lui
Dumnezeu şi grija sa permanentă pentru trup. Iar această putere,
crede Augustin, este arătată cel mai bine în locurile în care se
odihnesc acei morţi care, potrivit credinţei în milostenia inimagi-
nabilă a învierii, au fost pregătiţi să-şi piardă trupurile strîns unite
prin prietenie43. Minunile care odată l-au frapat pe Augustin, con-
templativul, ca avînd semnificaţie redusă, ca lumini eclipsate de
soarele ordinii armonioase a lui Dumnezeu, dobîndesc acum o
căldură şi o strălucire proprie după cum Augustin acordă mai
multă atenţie temerilor instinctive şi dorinţelor arzătoare ale trupu-
lui odată neglijat44:
Ştiu că vrei să mai trăieşti. Nu vrei să mori. Şi vrei să treci de la această viaţă la alta
în aşa fel încît să nu te scoli ca mort, ci complet viu şi schimbat. Asta este ceea ce
doreşti. Ăsta este sentimentul omenesc cel mai profund; în mod misterios, sufletul
însuşi vrea şi instinctiv doreşte acest lucru45.

84
CULTUL SFINŢILOR
Evoluţia lui Augustin a fost singulară, deoarece numai el putea
să o aibă, şi a fost studiată atît de atent pe cît merită46. Aminteşte
faptul că o realizare intelectuală de prim ordin stă la baza a ceea
ce se prezintă prea des ca o concesie tardivă în faţa ponderii
necugetate a „credinţei populare".
**
Totuşi, formularea de către Augustin a concepţiilor sale ulte-
rioare şi decizia de a adăuga noi informaţii despre cazuri locale
de vindecări la canonada sa finală împotriva tuturor presupuneri-
lor incontestabile ale concepţiei internaţionale filosofice păgîne,
sînt doar cazuri speciale în elaborarea dialecticii imaginative legate
de morţii foarte speciali. Rezultatul acestei dialectici a fost nu doar
schiţarea asociaţiei negative dintre moartea fizică şi toate resursele
unei imagistici a raiului, ci şi înălţarea rămăşiţelor pămînteşti ale
sfinţilor deasupra legăturilor normale cu un anumit loc şi timp. La
mormintele lor, veşnicia raiului şi primul semn al învierii au ajuns
în prezent. După cum spunea Victricius de Rouen: din aceste tru-
puri, fiecare fragment este „legat de eternitate"47.
Cu o asemenea observaţie, putem atinge, probabil, cîteva dintre
motivele devierii rapide şi flagrante de la practica păgînă şi iuda-
ică implicată în transferul creştin al relicvelor. Relicva este un
fragment desprins dintr-un trup întreg: după cum spunea Victri-
cius, „Voi vedeţi relicve infime, o mică picătură de sînge"48. Dar
tocmai desprinderea relicvei din mediul său fizic a rezumat cel
mai convingător dialectica imaginativă pe care am descris-o. Căci,
cum este mai bine să suprimi realitatea morţii decît îndepărtînd un
fragment al trupului din contextul său originar, care e mormîntul
mult prea învălmăşit? Cum este mai bine să simbolizezi abolirea
timpului în cazul unor asemenea morţi decît adăugind la aceasta
o nedeterminare de loc? în plus, cum este mai bine să exprimi
paradoxul legăturii dintre Cer şi Pămînt decît cu ajutorul unui
efect al „mărimilor inversate", prin care obiectul în jurul căruia
s-au adunat semni1" .aţii nenumărate trebuie să fie mic şi compact?
Fragmente desprinse din trupul sfinţilor aflate în casete de aur şi
argint sau în raclele lor de marmură în miniatură au ceva din
calitatea incomensurabilă a unui object trouve*i9. Micul tub delicat
de aur în care Paulin a închis o aşchie din Sfînta Cruce a sporit,
prin contrastul ameţitor al dimensiunilor, semnificaţiile
copleşitoare ale acelei cruci, pe care odată „Domnul Slavei a f jst

* objet trouve (fr.) - obiect găsit (n.t.).

85
PETER BROWN
răstignit, iar universul întreg tremura în faţa Lui" 50. Neconcor-
danţa dimensiunilor a accentuat şi mai mult măreţia milosteniei
lui Dumnezeu, care cade în mici picături limpezi, „ca rouă lină
din cer"51.
Totuşi, salvînd relicvele de legătura directă cu moartea fizică,
dialectica imaginarului s-a intensificat. Căci ceea ce s-a adus au
fost mici fragmente în jurul cărora se puteau aduna liber
semnificaţiile imaginative ale unui tip foarte special de moarte. Iar
acest tip foarte special de moarte era aproape invariabil neplăcut.
„Ceea ce ai în faţă", insista Victricius, „este sînge şi ţărînă"52.
La baza fiecărei vindecări miraculoase la mormîntul unui martir
din antichitatea tîrzie se afla o durere miraculoasă:
Să nu lăsăm să treacă nici o zi, fraţilor [îndemna Victricius congregaţia la noul său
mormînt], fără să ne oprim asupra acestor istorii. „Acest martir nu a pălit sub tortură;
acel martir a grăbit lucrarea lentă a călăului; acesta a sorbit cu nerăbdare flăcările;
celălalt a fost mutilat, dar totuşi a rămas în picioare nemişcat"53.
Căci suferinţele martirilor erau minuni în sine. Relatarea morţilor
lor, în Passiones (Patimi) şi Cesta martyrum (Actele martirilor), a
fost doar un element din*-un lung şir de manifestări ale puterii lui
Dumnezeu din vieţile lor, continuate pînă în prezent la mormintele
lor. Aşa cum spunea Deere turn Celasianum:
Trebuie să prezentăm spre lectură publică atît faptele sfinţilor în care se vede că
au triumfat în ciuda nenumăratelor forme de tortură ce le-au îndurat, cît şi minunata
lor mărturisire a credinţei. Căci care catolic se va îndoi că ei au suferit mai mult
decît poate îndura o fiinţă omenească şi că nu au suportat toate acestea prin pro-
priile puteri, ci prin graţia şi ajutorul lui Dumnezeu54?
Eroismul martirilor a fost întotdeauna considerat ca o formă de
posesiune, strict disociat de curajul omenesc normal. Cînd Feli-
citas a suportat durerile facerii în închisoare,
unul dintre ajutoarele gardienilor închisorii i-a spus: „Suferi atît de mult acum - ce
vei face cînd vei fi aruncată la fiaie?" „Ceea ce sufăr acum", a răspuns ea, „sufăr
singură. Dar atunci Acela va fi cu mine şi va suferi pentru mine, căci eu voi suferi
pentru El"55.
De aici rezultă cruzimea cu care cîrmuitorii creştini au respins
manifestările de curaj fizic sau moral ale unui rival: căci curajul
exemplar al martirilor şi apostolilor a fost scos de Dumnezeu din
sfera simplei suferinţe omeneşti fizice şi a simplei rezistenţe
omeneşti morale56.
CULTUL SFINŢILOR
Astfel, moartea originară a martirului şi chiar agonia lungă,
nesfîrşită a mărturisitorului şi ascetului vibrau din cauza suprimării
miraculoase a suferinţei. Amintirile despre acestea au creat un
vârtej al imaginarului în minţile celor care se îmbulzeau la mormînt.
A fost cu atît mai puternic, cu cit o bună parte din exprimarea
deschisă a acestor suferinţe a fost blocată. Imaginea clară a mar-
tirului era a unei persoane care se bucura de liniştea raiului şi al
cărei trup era chiar şi acum atins de libertatea finală a învierii.
Totuşi, în spatele figurii acum liniştite a martirului, se află amintirile
puternice ale unui proces prin care unui trup zguduit de o durere
nesfîrşită i-a fost îngăduit odată, prin puterea lui Dumnezeu, să-şi
păstreze integritatea".
în lumea antică, vindecarea bolii era frecvent asociată cu
fantezii puternice de dezmembrare violentă şi reîntregire. Aelius
Aristides scria:
Cred că a visat că Zeul [Asclepios], împreună cu Telesphorus, i-a spus, în ceea ce
mă priveşte, că este necesar să mi se îndepărteze oasele şi să mi se pună nervi,
pentru că cei existenţi au slăbit (...) dar zeul a [mai] spus, drept consolare şi
învăţătură, nu direct, să se scoată oasele şi să se taie nervii existenţi, dar că trebuie
să aibă loc, cum ar veni, o anumită schimbare a celor existenţi şi astfel era nevoie
de o mare şi ciudată corecţie58.
Din acest unghi, probabil, vom putea aborda cu folos genul pas-
sio*, povestea suferinţelor sfinţilor. Ele au atins un nivel al
semnificaţiilor din mintea publicului creştin care a facilitat „marea
şi ciudata corecţie" a vindecării.
Ca documente istorice, passiones reprezintă o lectură depri-
mantă:
Nu a fost nevoie deci de mai multe secole, cum ne-ar plăcea să ne imaginăm, pentru
a trece prăpastia ce desparte poveştile emoţionante, create în focul persecuţiei, de
literatura insipidă şi pretenţioasă care a făcut prea adesea ca ele să fie uitate59.
Respinse în acest fel, ca o altă dovadă a victoriei triste a gusturilor
„turmei", passiones care au supravieţuit din antichitatea tîrzie au
fost rareori studiate după cum meritau60. „Insipide şi pretenţioase"
ar putea părea unui cărturar serios care studiază istoria Bisericii
primitive: dar tocmai acea calitate a repetitivităţii şi melodramei
dădea citirii lor, la marile sărbători ale sfinţilor, un avînt care imita
ritmurile tămăduirii printre ascultători.

* passio, onis, pi. passiones ( lat.) - pătimire, suferinţă; povestirea patimilor (n.t.).

87
PETER BROWN
în primul rînd, passio a abolit timpul. Faptele martirului sau
mărturisitorului au adus faptele măreţe ale lui Dumnezeu din Vechiul
Testament şi Evanghelii în vremea sa. Citirea faptelor sfîntului a
străpuns din nou peretele de hîrtie dintre trecut şi prezent61. După
cum a evidenţiat un studiu al iconografiei adoptate de Paulin în
mormintele de la Nola şi Fundi, timpul se comprima la mormînt:
„In ihren 'geschichtliche' Darstellung, Zustandsbild und Zukunfts-
vision ineinander ubergehen"*62.
De aici derivă la scriitorii preocupaţi, asemenea lui Paulin, de
tema mormintelor, insistenţa asupra faptului că, spre deosebire de
poeţii clasici care prezentau figuri imaginare din trecutul îndepăr-
tat, ei descriau fapte reale din prezent63. Aceasta a însemnat mai
mult decît o validare printr-o propagandă cu procedee literare
standard, care a solicitat foarte mult credulitatea cititorului64. Căci
hagiograful înregistra momentele în care trecutul aparent apus şi
viitorul inimaginabil de îndepărtat s-au precipitat în prezent. De
aici rezultă o precizie plină de afecţiune şi o credinţă, unică la
autorii antici, că poţi dovedi orice prin statistică. Poemele lui Paulin
despre minunile de la mormîntul Sfîntului Felix au ceva din vigoa-
rea îndrăzneaţă a acelor sculpturi din perioada romană tîrzie legate
de arte plebeia** a începutului de secol IV, în care decorul mito-
logic clasic era înlocuit prin mici viniete realiste de vînătoare,
comerţ sau, la Arcul lui Constantin, de război şi exercitare paşnică
a puterii65. Spre ce ne putem îndrepta dacă nu spre lucrările ha-
giografice ale lui Grigore de Tours, pentru a afla aspecte cu
adevărat importante despre Galia merovingiană: dimensiunile
Lacului Leman şi calitatea superioară a păstrăvilor săi66, tentaţiile
tocanei de iepure în Postul Mare67, prima menţionare a celebrei
omelette â la provengale*** 68? Natura foarte „concretă şi
pretenţioasă" a acestui gen îl indispune pe critic şi îl încîntă pe
istoricul social în căutare de frînturi de „culoare locală": trădează
perseverenţa cu care oameni ca Paulin şi Grigore au încercat să
schiţeze întîlnirea dintre trecut şi viitor în vremea lor. Căci, aşa
cum Grigore repetă adesea, dacă vindecările şi milostenia nu au

* In ihren 'geschichtliche' Darstellung, Zustandsbild und Zukunftsvision inein-


ander ubergehen (germ.) - în reprezentarea sa 'istorică', imaginea stării prezente şi
imaginea viitorului trec una într-alta.
** arte plebeia (flbl. sg. de la ars plebeia) (lat.) - artă plebee, de rînd. >
*** omelette â la provengale (fr.) - omletă provensală (n.t.).
CULTUL SFINŢILOR
existat în zilele lui, cine ar crede că au existat vreodată sau că vor
exista vreodată din nou69?
Astfel, passio a adus trecutul în prezent. Coincizînd aşa cum
a coincis cu punctul culminant al sărbătorii sfîntului, citirea acestei
passio a dat o înfăţişare vie, trecătoare, acelei praesentia* nevă-
zute a sfîntului. Cînd se citea passio, sfîntul era „cu adevărat"
acolo: un miros dulce umplea bazilica70, orbii, ologii şi demonizaţii
începeau să strige că acum îi simt puterea vindecătoare71, iar cei
care l-au jignit în trecut aveau motive să tremure72. Vom vedea
cum ceremonia sărbătoririi sfîntului, mai ales în Galia secolului al
Vl-lea, scotea în evidenţă emoţia legată de praesentia sa şi ampli-
fica speranţa că potentia** sa va apărea imediat: căci puterea
sfîntului era cu atît mai eficientă cu cît, asemenea tuturor marilor
oameni din antichitatea tîrzie, sfîntul ştia să-i amplifice la maximum
impactul prin inaccesibilitate prelungită. Deşi aceste passiones
ne-ar putea părea „insipide şi pretenţioase", ca şi predecesoarele
lor laice, la fel de hulite, panegiricele, prezentarea lor era un
moment consacrat dintr-un ritual al puterii73. Fără o passio, prae-
sentia sfîntului era lipsită de greutate. Să luăm exemplul Sfîntului
Patroclus de Troyes:
Oamenii din acel loc au acordat puţină veneraţie acestui martir, deoarece povestea
suferinţelor sale nu era cunoscută. Este obiceiul ca omul de pe stradă să venereze
mai atent pe acei sfinţi ai lui Dumnezeu ale căror fapte sînt citite cu voce tare74.
Totuşi, doar a vorbi în termeni emoţionali nu ajunge. Mi se
pare că citirea în public a unei passio era, în sine, o psycho-
drame*** care mobiliza în ascultător acele puternice închipuiri de
dezmtegrare şi reîntregire ce se ascundeau în subconştientul
anticilor. Astfel, dintre patimile copte ale martirilor, acelea care
relatează cu cele mai cumplite detalii dezmembrarea şi reîntre-
girea miraculoasă a trupului martirului sînt tocmai cele legate de
bine cunoscutele racle tămăduitoare75.
Să ne întoarcem la unii autori creştini de expresie latină.
Există deja un element puternic de psychodrame în Peristepha-
non (Despre coroanele martirilor) a lui Prudentius. Poemele sale
insistă asupra dezintegrării trupurilor martirilor şi asupra păstrării

* praescnVa. ae (lat.) - prezenţă (n.t). ** pottntrn. ae


(lat.) - putere, forţă, influenţă (n.t.).
*** psychodrame (fr.) - reprezentare teatrală terapeutică, în care pacientul joacă el
însuşi un rti potrivit situaţiei sale (n.t.).
PETER BROWN
finale a integrităţii lor. Slăbiciunile trupului sînt dezvăluite cu pre-
cizie macabră76. Prudentius a dorit ca toţi cititorii săi să resimtă
dezintegrarea începută o dată cu Căderea în păcat acţionînd în
fiecare clipă, în fiecare fibră a lor: „Membra morbis exedenda,
texta venis languidis"*77. Suferinţele martirilor completează descom-
punerea „acestui mădular jupuit de came, pe care boala stăruie la
nesfîrşit".
Porneşte, atunci, călăule, să arzi şi să tai,
Despică părţile acestui lut compact, Uşor
e să distrugi un trup aşa firav™.
Ajungînd să simtă groaza faţă de trupul în dezintegrare, cititorul
este liniştit de triumful integrităţii asupra dezintegrării. Căci, în
vreme ce trupul e „zugrăvit cu şuvoi peste şuvoi de sînge", esenţa
sa, sufletul, rămîne întreg79.
Pentru Prudentius, integritatea constă în primul rînd în
supravieţuirea sufletului neatins. Autorul de mai tîrziu al unei pas-
sio a Sfintei Eulalia merge mai departe: trupul însuşi a devenit
simbol al triumfului martirului asupra dezintegrării. Cu cicatricele
acoperite de zăpadă albă, strălucitoare, trupul Sfintei Eulalia a
atîmat pe eşafod timp de trei zile, „întreg şi neatins".
O, venerabilă martiră, care ai oferit un asemenea spectacol superb [tam gratissi-
mum expectaculum] concetăţenilor tăi, învingînd slăbiciunea din trecut, întărind
prezentul, îrtvăţînd vremurile viitoare80.
Gratissimum expectaculum al suferinţei prelungite a Eulaliei a
dat o formă generoasă proceselor prin care durerea distrugătoare
putea fi alinată şi trupul putea recîştiga o stabilitate şi o puritate
desăvîrşită.
în relatarea lui Grigore despre relaţiile lui cu acele morminte,
la care suferinţele sfinţilor erau reprezentate public în passio şi
reamintite de discipolii lor, putem descoperi o dialectică imagina-
tivă în acţiune la nivelul său cel mai profund. Atît de multe dintre
vindecările pe care le-a experimentat el însuşi s-au desfăşurat în
locuri legate de un moment perfect corespunzător al suferinţei
martirului. Tocmai intimitatea legăturii emoţionale dintre credin-
cios şi companionii săi invizibili, de care ne-am ocupat în capitolul

* Membra morbis exedenda, texta venis languidis (lat.) - Mădulare ce urmează să


fie roase de boli, întreţesute cu vene ostenite.

90

CULTUL SFINŢILOR
anterior, a făcut ca identificarea aceasta să pară destul de naturală.
Grigore, peculiaris alumnus* al Sfîntului Iulian de Brioude81, a fost
vindecat de o durere de cap violentă provocată de insolaţie prin
scufundarea capului în fîntîna Sfîntului Iulian, adică în izvorul în
care capul martirului însuşi a fost spălat după durerea zdrobitoare
a decapitării82. Adesea depăşim identificarea, trecînd spre o formă
de răsturnare emoţională. „A Morţii sumbră, sumbră-nfăţişare" este
atît de iluminată de către martir, încît o tortură care a provocat
odată suferinţă intensă este acum mijlocul cel mai potrivit pentru
alinare. Inelele de piatră în care au fost fixate cu plumb topit
picioarele Sfîntului Benignus reprezintă acum un loc unde se adună
apă diafană, ale cărei picături l-au vindecat pe Grigore de durerea
cumplită provocată de o infecţie oculară83.
Inversarea emoţională a suferinţei era o temă care a reuşit
întotdeauna să scoată la lumină tot entuziasmul poeţilor creştini de
expresie latină. Călătorind prin oraşele din Galia, versurile lui
Venantius Fortunatus despre mormintele sfinţilor martiri excelează
în asemenea inversări:
Et corpus lacerum corpora multa fovet**.
El, a cărui sănătate luă sfîrşit cu-o moarte sumbră,
Acum dă viaţă multora păstrîndu-şi-o şi pe a sa84.
Grigore şi Venantius sînt ultimii autori de expresie latină de care
se ocupă studiul acesta. Ambii rezumă sensibilitatea unei întregi
epoci. Este ceva normal să se facă o delimitare netă între ei, ca
şi cum ar reprezenta trecerea de la o eră la alta, să se alăture
rigurozitatea protomedievală a lui Grigore, episcop de Tours, şi
acea dulcedo*** clasică a lui Venantius, italianul rătăcitor. Helen
Waddell scria odată:
Şi în lumea sumbră, deşi cu haz, a lui Grigore de Tours, brutală şi desfrînată, ale
sale [ale lui Venantius] apergus**** de lucruri frumoase, un papagal verde pe o
tapiserie, violete şi primule pe altar la Paşti, lumina lunii pe o podea de biserică,
sînt dovada că simţul frumosului persista85.

* peculiaris alumnus (lat.) - discipol, elev special, excepţional (n.t.). ** Et corpus


lacerum corpora multa fovet (lat.) - Şi trupul sfîrtecat [al martirului] tămăduieşte trupuri
multe.
*** dulcedo, inis (lat.) - dulceaţă, farmec (n.t.). ****
apergu (fi.) - expunere, relatare, descriere (n.t.).

91
PETER BROWN
Ceea ce am văzut noi, însă, este opusul unei „persistenţe" a
frumuseţii trecătoare a lumii clasice. Ni s-a oferit în schimb un
crescendo, atent întreţinut, de frumuseţe în poezie, ceremonial şi
arte plastice pe o temă nouă şi obsedantă. Grigore şi Fortunatus
iau parte la realizarea emoţională extraordinară care este apariţia
cultului sfinţilor în antichitatea lîrzie. Amîndoi au transformat sum-
mum malum* al morţii fizice, precedate de suferinţă, într-o temă în
care a putut fi condensat tot ce a fost mai frumos şi mai rafinat în
epoca lor. Fără această realizare, „elenismul veşnic" legat de
frumuseţea chipurilor sfinţilor din rai, care se uitau în jos la Ve-
nantius ce creştea la Ravenna, oraş a cărui graţie clasică obse-
dează încă vizitatorul, s-ar putea să fi avut mai puţine motive să
persiste în Apus.
summum malum (lat.) - răul cel mai mare, culmea nenorocirii (n.t.).
CAPITOLUL CI#CI

PRAESENTIA

Intr-un moment caracteristic de dezaprobare pătrunzătoare,


Hegel a scris despre evlavia din evul mediu:
Sfîntul ca lucru poartă caracterul exteriorităţii, pretîndu-se astfel la a trece în posesia
unui altuia contra mea, poate să se afle în mînă străină, deoarece procesul nu se
petrece în spirit, ci este mijlocit prin însăşi starea lucrurilor. Bunul suprem al omului
se găseşte în alte mîini1.
Hegel vorbea de rolul clerului ca păzitor al Euharistiei în evul
mediu. Dar şi în cultul relicvelor, evlavia de la sfîrşitul antichităţii
şi începutul evului mediu a trăit cu entuziasm în concordanţă cu
criticile sale. Acest cult a excelat în precizie. Hic locus est: „Aici
este locul" sau, pur şi simplu, hic este un refren care apare în
toate inscripţiile mormintelor martirilor de la începuturi în Africa
de Nord2. Sfîntul era disponibil într-un singur loc şi în fiecare
asemenea loc era accesibil unui grup într-un mod în care nu putea
fi accesibil oricui altcuiva aflat în altă parte.
Localizînd sfîntul în acest fel, creştinismul din antichitatea tîr-
zie se putea hrăni cu lucrurile de la distanţă şi cu bucuriile din
apropiere. Această distanţă putea fi o distanţă fizică. Pentru
aceasta, pelerinajul era remediul. După cum a spus Alphonse
Dupront atît de succint, pelerinajul a fost „une therapie par
l'espace"*3. Pelerinul s-a angajat în „terapia prin spaţiu" recunos-
cînd că ceea ce şi-a dorit nu se putea obţine din mediul apropiat4.

une therapie par l'espace (fr.) - o terapie prin spaţiu, o spaţio-terapie (n.t.).

93
PETER BROWN
Distanţa putea simboliza nevoi nesatisfăcute, astfel încît, continuă
Dupront, „le pelerinage demeure essentiellement depart": peleri-
najul rămîne în esenţă plecare5. Dar distanţa urmează a fi depăşită;
experienţa pelerinajului activează o dorinţă aprinsă de apropiere
intimă. Căci pelerinii care ajungeau la destinaţie, după „spaţio-
terapia" evidentă pe care o presupunea o călătorie lungă, se pome-
neau supuşi aceleiaşi terapţji prin natura mormîntului însuşi. Efectul
„mărimilor inversate" acutiza sentimentul distanţei şi dorinţa prin
refacerea în mic a lungilor întîrzieri ale pelerinajului. Căci arta
mormîntului în antichitatea tîrzie este o artă a suprafeţelor închise,
în spatele acestor suprafeţe, zăcea sfîntul, fie complet ascuns, fie
întrezărit prin deschideri înguste. Opacitatea suprafeţelor sporea
conştiinţa inaccesibilităţii ultime în această viaţă a persoanei pen-
tru a cărei atingere au străbătut asemenea lungi distanţe6.
La Tebessa, drumul spre mormînt, trecînd peste ziduri înalte,
şerpuind pe sub arce, traversînd curţi şi, în final, coborînd într-o
încăpere mică, pe jumătate îngropată, reprezenta un microcosmos
al lungii călătorii a însuşi pelerinajului7. La mormîntul Sfîntului
Laurentiu din Roma, primul semn al patronajului de către un împărat
creştin a presupus o sporire a efectului distanţei; Constantin a
instalat şiruri de trepte care urcau şi coborau de la mormînt şi „a
închis" mormîntul propriu-zis cu un grilaj din argint solid cîntărînd
o mie de livre, încă ţinînd astfel groapa lui Laurentiu la o mică
distanţă de pelerini8. La mormîntul Sfîntului Petru, se desfăşura un
întreg ritual de acces:
Oricine vrea să se roage acolo [scrie Grigore de Tours] trebuie să descuie porţile
care înconjoară locul, să treacă deasupra mormîntului şi, deschizînd o mică fereas-
tră, să iasă cu capul prin ea şi acolo să-şi facă rugăciunea de care are trebuinţă9.
Cheile de aur pentru deschiderea acestor porţi erau relicve din
timpul pelerinajului la Roma, venerate şi potenţial făcătoare de
minuni10, la fel ca şi micile pînze, brandea*, pe care pelerinii le
coborau spre mormîntul de dedesubt, trăgîndu-le înapoi după bi-
necuvîntarea Sfîntului Petru11. Atunci cînd tînărul prinţ Iustinian a
scris de la Constantinopol cerînd un fragment din trupul nepreţuit
al Sfîntului Petru însuşi, a fost refuzat categoric şi i s-a trimis în
schimb o asemenea pînză, introdusă printr-o fereastră specială12.

* brandeum, i, pi. brandea (lat.) - banderole de in sau mătase învăluind ca nişte


centuri relicvele sacre, moaştele sfinţilor (V. Sf. Grigore cel Mare, Ep., III, 30).

94
CULTUL SFINŢILOR
O dorinţă de apropiere, ţinută atît de atent în suspensie, a explo-
dat din cînd în cînd. Aristocrata Megetia din Cartagina, după cum
am văzut, s-a dedicat „spaţio-terapiei" plecînd de lîngă familia sa
la mormîntul Sfîntului Ştefan în apropiatul Uzalis13. Dar nu putea
rămîne doar la atît:
în timp ce ea se ruga acolo unde era mormîntul cu sfintele moaşte, bătea la poartă,
nu numai cu dorinţele inimii ei, ci şi cu întreg trupul, încît micul grilaj din faţa
relicvelor s-a deschis în urma impactului; iar ea, luînd cu asalt Regatul Cerului, şi-a
întins capul înăuntru şi 1-a culcat pe sfintele moaşte care zăceau acolo, udîndu-le cu
lacrimile ei14.
Tensiunea atent întreţinută între distanţă şi apropiere a asigu-
rat un lucru: praesentia, prezenţa fizică a sfîntului, fie în mijlocul
unei comunităţi, fie în posesia unor indivizi, era cea mai mare
binecuvîntare de care se putea bucura un creştin al antichităţii
tîrzii. Căci, aşa cum am văzut în capitolele anterioare, praesentia
asupra căreia se concentra un entuziasm atît de impetuos era
prezenţa unei persoane nevăzute. Credincioşii care ieşeau în masă
din Roma şi se îndreptau spre mormîntul Sfîntului Laurenţiu, pen-
tru a-i cere ajutorul sau a-şi îngropa morţii lîngă mormîntul lui, nu
mergeau pur şi simplu la un loc de veci; mergeau într-un loc să
întîlnească o persoană - ad dominum Laurentium*16. Am mai re-
marcat cum persoana nevăzută poate fi prezentă cu totul acolo
unde se află doar un fragment din rămăşiţele sale pămînteşti şi
chiar obiecte, cum ar fi brandea Sfîntului Petru, care doar au fost
în contact cu respectivele rămăşiţe16. în consecinţă, lumea creştină a
ajuns să fie acoperită cu mici fragmente din relicvele originale şi
cu „relicve de contact" considerate, ca şi în cazul Sfîntului Petru, ca
fiind încărcate de praesentia lui, asemenea oricăror rămăşiţe
pămînteşti17. Transferările - mutările relicvelor la oameni - şi nu
pelerinajele - deplasările oamenilor la relicve - au predominat în
antichitatea tîrzie şi evul mediu timpuriu. Un comerţ intens cu
relicve, însoţit de furturi frecvente ale acestora, se numără printre
aspectele cele mai dramatice, ca să nu spunem picareşti, ale
creştinătăţii apusene din evul mediu18. Doar comparativ recent au
reuşit medieviştii să explice acest comportament uimitor19.
Să analizăm un moment natura şi consecinţele imediate ale
credinţelor care au încurajat mai întîi transferul relicvelor la sfîrşitul
secolului al IV-lea. Dacă relicvele puteau călători, atunci distanţa

ad dominum Laurentium (lat.) - la Sfîntul Laurenţiu (n.t.).

95
PETER BROWN
dintre credincios şi locul în care putea fi găsit sfîntul înceta să mai
fie o distanţă fixă, fizică. A preluat calitatea schimbătoare a relaţiilor
sociale din perioada romană tîrzie: distanţele dintre grupuri şi
persoane erau străbătute prin gesturi de milostenie şi ajutor 20, iar
lungimile periculoase ale sistemului imperial de comunicaţii erau
depăşite printr-o ideologie, întreţinută cu efort, de unanimitate şi
bună înţelegere21. Cei la care se afla sfîntul, sub forma unor relicve
portabile, puteau demonstra gratia* împărţind aceste lucruri minu-
nate cu alţii şi aducîndu-le din locurile în care au fost, odată,
exclusiv la dispoziţia comunităţilor răspîndite în lumea romană. în
spatele fiecărei relicve recent depuse în racla sa din bazinul medi-
teranean, trebuia să stea un gest precis de bunăvoinţă şi solida-
ritate. Inscripţia de pe un mormînt african demonstrează pur şi
simplu realitatea distanţei străbătute: „O bucată din lemnul Crucii,
din Ţara Făgăduinţei, unde s-a născut Cristos"22. Dar Paulin, scri-
ind inscripţii pentru prietenul său Sulpicius Severus, nu lasă nici
o îndoială asupra nuanţei liniştitoare de prietenie umană din spatele
„momentului de emoţie intensă şi teribilă"23 al sosirii unui asemenea
fragment la Nola:
Hoc Melani sanctae delatum munere Nolam
Summum Hierosolymae venit ab urbe bonum.
[Adus ca dar Nolei de către Sfînta Melania,
acesta, cel mai important dintre toate lucrurile, a venit din cetatea Ierusalimului]24.
în consecinţă, transferul relicvelor, mai ales din Ţara Sfîntă în
comunităţile creştine din bazinul mediteranean de vest, poate servi
istoricului ca „indiciu" sigur care să îi permită radiografierea siste-
melor complicate de patronaj, alianţe şi danii care legau elitele
laice şi cele clericale din Răsărit şi Apus în Imperiul Roman tîrziu.
Recent, tema pelerinajelor însemnate şi a transferurilor de relicve
a trecut din domeniul obiectiv al studiului hagiografic al antichităţii
la o serie de lucrări elegante pe tema patronajului şi politicii în
rîndul claselor conducătoare creştine de la sfîrşitul secolului al
IV-lea şi începutul secolului al V-lea - mă refer mai ales la
opera lui David Hunt în Anglia şi Ken Holum de la University of
Maryland25.
Aş dori să punctez cîteva dintre implicaţiile acestei evoluţii.
Dorinţa de pelerinaj şi „spaţio-terapia", legate de faptul neutru că
un peisaj anume se află la o distanţă constantă de alte centre, au

* gratia, ae (lat.) - graţie, recunoştinţă, îndurare, milostenie; prietenie (n.t.).

96
CULTUL SFINŢILOR
fost desprinse dintr-un cadru pur geografic: sfîntul putea fi adus
tot mai aproape prin gesturi de bună înţelegere şi danie, pe care
oamenii din antichitatea tîrzie şi evul mediu timpuriu le-au preţuit
ca pe un liant al lumii lor sociale. O reţea de „acţiuni interperso-
nale", care purtau toate conotaţiile relaţiilor de generozitate,
dependenţă şi solidaritate din perioada romană tîrzie, a ajuns, într-o
generaţie, să lege coasta Atlanticului de Ţara Sfîntă; şi, astfel,
aceste „acţiuni interpersonale" au facilitat şi au amplificat tendinţa
de a transforma depărtarea la care se afla sfîntul într-o bucurie
profundă a apropierii.
Fără o reţea puternică şi cuprinzătoare de relaţii de amiciţia
şi unanimitas* între impresarios ai cultului sfinţilor de la sfîrşitul
secolului al IV-lea, relicvele nu ar fi călătorit la fel de departe, de
rapid sau cu la fel de multă autoritate necontestată. Dacă lucrul
acesta nu s-ar fi întîmplat, dacă transferul de relicve nu ar fi cu-
cerit un loc major în evlavia creştină, peisajul spiritual al lumii
mediteraneene creştine ar fi fost foarte diferit. Ar fi semănat cu cel
al lumii islamice de mai tîrziu: sfîntul s-ar fi aflat mereu doar în
cîteva zone privilegiate, cum era Ţara Sfîntă, şi în „cetăţi ale
sfinţilor", ca Roma. Ar fi existat o Mecca de tip creştin sau o
Kerbela creştină, dar nu ar fi avut loc răspîndirea hotărîtoare a
cultului marilor sfinţi, ca Petru şi Paul, dincolo de vechile frontiere
ale lumii romane, cum s-a întîmplat în Europa evului mediu timpu-
riu. Oriunde altundeva, sfîntul ar fi fost legat de particularitatea
mormintelor locale, care au avut un prestigiu mic sau nu au avut
deloc în afara regiunii lor26. Pe la începutul secolului al V-lea, harta
strict „geografică" a disponibilităţii sfinţilor, care a legat praesen-
tia acestora de accidentele de loc şi istorie zonală, a fost irever-
sibil modificată printr-o reţea de noi locuri de cult, stabilite prin
transferurile de relicve, care au reflectat dependenţa comunităţilor
răspîndite în toată Italia, Galia, Spania şi Africa de spiritul între-
prinzător şi de generozitatea unei generaţii remarcabile de prie-
teni la distanţă.
Studii recente ale contextului social şi politic al transferurilor
de relicve au dezvăluit, cu detalii atît de încîntătoare şi chiar
periculoase, relaţiile şi mobilurile principalilor participanţi, încît
nu trebuie să uităm sursa primordială a lucrurilor bune, care,
considerau oamenii din antichitatea tîrzie, se află la baza poveştii

unanimitas, atis (lat.) - acord deplin, armonie desăvîrşită, unanimitate (n.t.).

97
PETER BROWN
agitate a descoperirii, transferului, acaparării - chiar, uneori, a
furtului făţiş - al sfinţilor. Dumnezeu a dat relicvele: în primă instanţă,
permiţînd descoperirea lor şi apoi, permiţînd transferul lor. După
cum spunea Augustin într-o predică despre Sfîntul Ştefan: „Trupul
său a stat ascuns atîta timp. A ieşit la vedere cînd a vrut Dumnezeu.
A adus lumină în toate ţinuturile, a făcut atîtea minuni"27. Nicăieri
nu a strălucit mai limpede aura de argint a iertării lui Dumnezeu
din spatele norului negru al simţului păcatului din antichitatea tîr-
zie decît în relatările despre descoperirea şi transferul relicvelor.
Căci aceste relatări dovedesc un simţămînt al miraculoasei graţii
divine, care permite ca un lucru atît de nepreţuit cum evapraesentia
sfîntului să devină accesibil congregaţiilor creştine la ele acasă şi
în timpurile lor.
în spatele limbii latine stîngace din relatarea făcută de preotul
Lucianus descoperirii trupului Sfîntului Ştefan pe un cîmp din afara
satului Caphargamala, în 415, sesizăm speranţele şi temerile vor-
bitorilor de aramaică din zonă28. Lucianus a fost sfătuit să anunţe
vestea cea bună episcopului Ierusalimului:
Căci este deosebit de nimerit să fim edificaţi în timpul preoţiei tale (...) Căci lumea
este în pericol din cauza atîtor păcate în care cade zilnic29.
Cînd sicriul Sfîntului Ştefan şi-a făcut, în fine, apariţia, atingerea
harului divin a fost copleşitoare:
în acea clipă, pămîntul s-a cutremurat şi din acel loc a ieşit un parfum îmbătător,
cum nimeni n-a cunoscut vreodată, atît de abundent încît am crezut că ne aflăm în
grădina minunată a raiului. Şi chiar la acel ceas, din mireasma acelui parfum, şaptezeci
şi trei de persoane s-au vindecat30.
Această graţie a fost şi mai clar confirmată de o aversă de ploaie,
care a pus capăt secetei cumplite a iernii:
Şi pămîntul a băut pe săturate şi toţi cei de faţă L-au preamărit pe Domnul, datorită
lui Ştefan cel Sfînt şi pentru că Domnul nostru Isus Cristos a binevoit să deschidă
acestei lumi aflate în pericol comoara Sa cerească de îndurare şi bunătate31.
De aceea, descoperirea unor relicve era mai mult decît un act de
arheologie pioasă, iar transferul lor, mult mai mult decît o nouă
formă ciudată de cunoaştere creştină: ambele acţiuni au evidenţiat,
într-un moment şi într-un loc anume, imensitatea milostivirii lui
Dumnezeu. Ele au anunţat momente de clemenţă. Au adus în
prezent un simţ al mîntuirii şi iertării.
Ele au concentrat încrederea publică. Astfel, nu este nimic
ciudat în hotărirea istoricului Bisericii, Sozomen, de a-şi încheia
98
I istoria cu povestea descoperirii şi transferului la Constantinopol
al relicvelor profetului Zaharia. Un asemenea eveniment a
evidenţiat, mai bine chiar decît a făcut-o încetarea invaziei
barbare şi a războaielor civile, starea de încredere publică cu
care scriitorul a considerat înţelept să încheie o relatare despre
prosperitatea de care se bucura Imperiul de Răsărit sub
Theodosiu II. Dumnezeu şi-a manifestat aprobarea faţă de
domnia lui Theodosiu II făcînd accesibilă locuitorilor imperiului
său praesentia mortului demult îngropat32.
Un sentiment al graţiei divine stă la baza descoperirii, trans-
ferului şi instalării relicvelor. în acest fel, relicvele propriu-zise
s-ar putea să nu fi fost la fel de importante ca şi gestul invizibil
al iertării dumnezeieşti care le-a făcut accesibile, în primul rînd;
şi astfel, puterea lor în comunitate a fost în mare măsură
concentrarea hotărîrii acelei comunităţi de a crede că Dumnezeu
a considerat că ea merită praesentia sfîntului. în această lumină
putem vedea cel mai bine scurgerea continuă de relicve spre
noua capitală, Constantinopol33. Evenimentele precise ale
descoperirii relicvelor şi ceremoniile legate de sosirea şi
instalarea lor au contat mai mult decît simplul fapt al prezenţei
lor în oraş. Multe relicve au căzut în uitare după sosirea lor. Ce
avea importanţă era sosirea propriu-zisă. Acesta a fost un indiciu
clar al capacităţii eteme a lui Dumnezeu de a-i ierta pe locuitorii
încercatului oraş, aflat în plină dezvoltare34. Ca recunoaştere de
către Dumnezeu a „destinului evident" al noii capitale şi a
dreptului său la supravieţuire, transferurile de relicve au fost
atent amintite în artă şi liturghie, pe picior de egalitate cu
acele momente binecuvîntate în care Dumnezeu a oprit
huruitul îngrozitor al trepidaţiilor pămîntului35.
De aceea, descoperirea şi instalarea relicvelor au fost
însoţite de un simţămînt al iertării şi o îmbunătăţire a stării
morale. Tocmai din cauza aceasta, oamenii din perioada romană
tîrzie s-au simţit liberi să caute, în ceremoniile legate de cultul
sfinţilor, o copie perfectă a relaţiilor sociale care îi preocupau
atît de mult. Căci ravagiile păcatului în relaţiile sociale şi
personale din antichitatea tîrzie erau întrerupte în acele momente
înălţătoare, cînd persoanele nevăzute îşi preluau locul în
comunitate: praesentia sfîntului putea fi asociată cu evenimentele
vădit „pozitive dintr-o lume mult prea răvăşită de evenimente
negative. în consecinţă, ceremonia şi literatura legate de sosirea,
instalarea şi celebrarea anuală a cultului unui sfînt patron în
bazinu mediteranean de vest, de la sfîrşitul secolului al IV-lea pînă în
l secolul al Vl-lea, au construit un model
99
PETER BROWN
de relaţii ideale. Acest model a ajutat locuitorii oraşelor să înţeleagă
realităţile triste şi ambivalenţe ale vieţii din provinciile occidentale
în ultimul secol al Imperiului de Apus şi în primul secol al domniei
barbare. Dacă, aşa cum scria odată Ortega y Gasset, „Virtuţile
care contează cel mai mult pentru noi sînt cele pe care nu le
avem", atunci cultul sfinţilor, din secolul al IV-lea încolo, a evidenţiat
virtuţile ce lipseau oamenilor din perioada romană tîrzie şi pe care
ei le doreau cel mai mult: buna înţelegere şi exercitarea morală a
puterii. Să examinăm modul în care cultul sfinţilor a exprimat aceste
două teme în viaţa publică a comunităţilor creştine. Mai întîi, tema
bunei înţelegeri.
în primul rînd, transferul relicvelor a simbolizat solidaritatea
nou dobîndită a unei clase din întreg imperiul. Sfîrşitul secolului al
IV-lea a asistat la formarea unei noi elite creştine de episcopi şi
nobili pelerini. Aşa cum sofiştii din secolul al II-lea p. Chr. au aflat
că patronajul împăraţilor romani şi alianţa cu familiile romane
conducătoare i-au înălţat brusc de pe poziţii de importanţă pur
locală pînă la nivelul unui rol în imperiul luat în ansamblu, rol
„remarcabil şi copleşitor"36, tot astfel şi episcopii şi pelerinii din
înalta societate a secolului al IV-lea s-au pomenit din ce în ce mai
dedicaţi lumii largi şi periculoase a noului imperiu creştin. După
cum Macrina obişnuia să-i amintească fratelui său:
Tatăl tău s-a bucurat de o reputaţie considerabilă în vremea sa, pentru cultura sa;
dar faima lui nu a depăşit tribunalul din zonă. Mai tîrziu, a devenit cunoscut ca
profesor de retorică în întreg ţinutul Pontului. Dar tot ce şi-a dorit a fost faima între
graniţele propriei patrii. Tu ai, totuşi, un nume răsunător în oraşe, la popoare şi
provincii îndepărtate37.
Noii membri ai acestei elite creştine se aflau într-o situaţie extrem
de favorabilă pentru a încuraja descoperirea şi transferul de relicve.
Călătoriile lor la mare depărtare şi prestigiul lor social incontes-
tabil le-au facilitat însuşirea şi aplicarea unei amprente de autori-
tate fragmentelor de relicve sfinte. Au existat, totuşi, şi motive mai
serioase: cultul sfinţilor, aşa cum l-am descris în capitolul trei38, a
făcut extrem de inteligibilă poziţia socială a acestor figuri fără
odihnă. Ca şi cei devotaţi retragerii ascetice permanente, cum era
Paulin de Nola, străinii cu poziţii înalte aveau nevoie de prezenţa
constantă a unor companioni nevăzuţi în călătoriile lor, atît pentru
protecţie cît şi ca prelungiri supranaturale ale propriului prestigiu
imens. Membri ai unei clase unite, la modul ideal, prin legături
strînse de prietenie, ei au făcut să prospere schimbul frecvent de

100
CULTUL SFINŢILOR

simboluri vizibile ale unanimitas39. Relicvele ofereau o cale de


exprimare atît a protecţiei cît şi a solidarităţii. Descoperirea şi
transferul lor au făcut tangibilă, aşa cum simplul sentiment de
ocrotire de către un înger păzitor nu ar fi putut să o facă, relaţia
distinctă de proprietate pe care trebuia întotdeauna ca oamenii
singuri şi întreprinzători să o stabilească cu păzitorii lor invizibili40.
Astfel, trecerea relicvelor de la o comunitate la alta sau descope-
rirea lor au îmbunătăţit statutul special al membrilor elitei creştine,
făcînd din ei intermediari privilegiaţi, implicaţi personal în adminis-
trarea bunătăţii lui Dumnezeu. După cum Ambrozie spunea despre
rolul său în descoperirea trupurilor lui Gervasius şi Protasius:
Deşi acesta este un dar de la Dumnezeu, nu pot nega harul şi protecţia pe care
Domnul Isus le-a revărsat asupra preoţiei mele; căci, dacă nu am dobîndit statutul
de martir, am rostuit măcar pentru voi aceşti martiri41.
Mai tîrziu, în epoca lui Sidonius Apollinaris şi a colegilor săi 42 şi a
lui Grigore de Tours, îi vedem pe episcopii din Galia, în frecventele
descoperiri şi transferuri de relicve, avansînd discret în lumina
recent descoperitei praesentia a sfinţilor. Prin merita* lor, prin
poziţia lor personală importantă faţă de Dumnezeu, au cîştigat
binecuvântarea noilor protectori pentru comunitatea lor43.
Gaudentius de Brescia este un exemplu al noului gen de
călător. Om bogat, cu înclinaţii ascetice şi antipatie puternică faţă
de concepţiile ariene ce dominau pe atunci în Italia de Nord,
Gaudentius a hotărât să călătorească în Ţara Sfîntă. în Cappadocia,
a primit de la călugăriţele din Cezareea relicve ale celor patruzeci
de martiri din Sebaste, pe care le dobîndiseră de la nimeni alt-
cineva decît de la Sfîntul Vasile44. Comunitatea a „binevoit să i le
dăruiască" drept „companioni credincioşi" ai călătoriei sale45: darul,
în îndepărtata Cappadocie, era un gest de acceptare şi solidari-
tate46. Gaudentius a răsplătit gestul la întoarcere. A denumit biserica
din Brescia, în care a depus aceste relicve şi altele, „Adunarea
Sfinţilor", concilium sanctorumia'. Predicînd el acolo în jurul anului
387, într-o vreme în care doar cîţiva dintre colegii săi putuseră să
călătorească la Brescia de teama unei invazii barbare iminente48,
„Biserica Adunării Sfinţilor" s-a conturat, pentru Gaudentius, ca un
monument al unor zile mai fericite de solidaritate ideală într-o
lume mai puţin dezorganizată.

meritum, i, pi. merita (lat.) - merit, valoare, calitate (n.t.).

101
PETER BROWN
S-a ^întâmplat la fel, un deceniu mai tîrziu, cu Victricius de
Rouen. îl întîlnim prima oară într-un mic cerc de asceţi: Paulin,
Sfîntul Martin; şi o dată s-a nimerit să fie la Vienne49. Dar lumea lui
Victricius a devenit în curînd periculos de largă. Ca episcop de
Rouen, a trăit la graniţa Imperiului Roman - permanentă zonă de
conflict - printre barbarii şi piraţii din estuarul Senei50. De-a lungul
Canalului Mînecii, unitatea administrativă pe care se baza solidari-
tatea clasei lui Victricius a dispărut rapid51. In toată Galia de Nord,
bazinul mediteranean părea foarte îndepărtat52. Totuşi, în acei ani,
Victricius şi-a continuat corespondenţa cu Paulin, stabilit acum la
Nola, a vizitat Roma în jurul anului 40363, i-a scris Papei Inocenţiu
cerîndu-i exemple de obiceiuri ale Bisericii Romane ce se puteau
aplica în dioceza lui54, şi chiar a vizitat Britannia în jurul anului 394
pentru a restabili înţelegerea dintre Biserici55. Solidarităţile accen-
tuate din mediul relativ sigur în care Gaudentius a obţinut şi insta-
lat relicvele în Brescia aveau nevoie acum de dovezi şi mai clare
de bună înţelegere ideală şi protecţie supranaturală. Victricius a
călătorit în Britannia cu relicve ce au ajuns la el din Nordul Italiei56:
„habeo vestrarum praesentiam majestatum"*57. într-o lume mai puţin
sigură decît drumurile de pelerinaj bine păzite din Asia Mică şi
Orientul Apropiat, Victricius se putea „bucura de compania aces-
tor prezenţe măreţe". Sigur pe propria-i relaţie strînsă cu compa-
nionii săi nevăzuţi, Victricius a pus acum protecţia pe care aceştia
i-au oferit-o lui la dispoziţia întregii congregaţii creştine58. A fost
un gest liniştitor, de scurtare a distanţelor, faţă de o comunitate
aflată în pericol de a deveni o regiune sub-romană izolată. Căci,
prin efectul „mărimilor inversate" care, aşa cum am văzut, 1-a
impresionat atît de mult pe prietenul său Paulin, Victricius a putut
aduce la Rouen mici fragmente care concentrau solidaritatea în-
tregii lumi creştine: „O mulţime atît de mare de cetăţeni ai Cerului
(...) o unitate atît de misterioasă a puterii cereşti"S9. în predica sa
De laude sanctotvm (Despre elogiul sfinţilor), Victricius a prezentat
intenţionat instalarea relicvelor ca pe un eveniment încărcat de
paradox: fragmentele de os şi picăturile de sînge erau misterios
legate de o unitate nevăzută, imensă, care cuprindea locurile de
cult din întreg bazinul mediteranean. A fost o ocazie, pentru
congregaţia îndepărtată din Rouen, să stăruie asupra unui ideal de
„bună înţelegere perfectă şi totală"60.

* Habeo vestrarum praesentiam majestatum (lat.) - Am [parte de] prezenţa


maiestăţilor voastre.

102
Preocuparea din perioada romană tîrzie faţă de buna înţelegere
este vizibilă la fiecare nivel al vieţii publice. Predicile lui Gauden-
tius şi Victricius ne permit să îi percepem importanţa la scara
întregului imperiu. Căci fragmentele de relicve adunate într-un
singur loc au rezumat unitatea ideală a Bisericii creştine, aşa cum
a fost ea unificată pentru prima oară de către Duhul Sfînt la Rusalii,
şi au putut fi descrise într-un limbaj încărcat cu idealuri laice de
sfîrşit de perioadă romană, idealuri de bună înţelegere şi solidari-
tate între prieteni depărtaţi şi regiuni îndepărtate61. Totuşi, relicvele
subliniau şi buna înţelegere la nivelul comunităţii locale. Unitatea
micilor fragmente, unele chiar imposibil de distins de altele62,
rezuma buna înţelegere ideală a comunităţii în care se odihneau.
Este interesant de observat cît de frecvent subliniau comunităţile
creştine de la sfîrşitul perioadei romane faptul că au mai mulţi
sfinţi în mijlocul lor. în vreme ce secolele ulterioare par a se fi
mulţumit să aibă un singur sfînt ca protector, multe comunităţi din
perioada romană tîrzie au preferat, în schimb, să opteze pentru
perechi: Petru şi Paul la Roma, Felix şi Fortunatus în Aquileia63.
Ceea ce ştim despre semnificaţiile cultului lui Petru şi Paul la
Roma ne face să bănuim că o asemenea accentuare era delibe-
rată: sărbătoarea unei perechi de sfinţi era o sărbătoare a bunei
înţelegeri într-un oraş potenţial puternic divizat64. Sărbătoarea unei
perechi de sfinţi a repus în scenă un „mit fundamental" foarte
pertinent pentru comunitatea creştină. Accentua minunea speci-
fică perioadei romane tîrzii, prin care doi fraţi - chiar doi clerici!
- au reuşit să-şi încheie viaţa în perfectă armonie. Aşa cum spunea
Chromatius de Aquileia, în predica sa despre Sfinţii Felix şi For-
tunatus: ei „au împodobit propria noastră unitate cu un martiriu
magnific"66. Asemenea sărbători au dat o explicaţie limpede, cle-
ricală, izbucnirilor spontane şi foarte necumpănite de simpatie de
la mormintele sfinţilor66.
Dacă privim ceremonialul sfinţilor din secolele ulterioare, găsim
acelaşi model. Lumea lui Grigore de Tours este plină de rânduri
strînse de sfinţi. Căci mormintele sfinţilor individuali sînt lăsate
rareori singulare în zona lor. Nu fiecare oraş avea un singur sfînt
patron67. Mai degrabă, episcopii au creat în jurul fiecărui mormînt o
reţea de colegi nevăzuţi, care au apreciat cum se cuvine senti-
mentul durabil de solidaritate al episcopatului senatorial din Galia.
Amintiri vechi de secole ale armoniei senatoriale şi imperiale au
ieşit la iveală cu ocazia sărbătorilor sfinţilor. La mormîntul Sfîntului
Iulian de la Brioude, o zonă uşor rămasă în urmă faţă de oraşe şi

103
PETER BROWN

tocmai de aceea un punct de întîlnire pentru întreaga regiune


Auvergne, demonizaţii strigau: „De ce aduceţi aici străini de acest
loc? Aţi adunat un întreg conciliu de sfinţi"^8. Adgregasti conci-
lium*: este o imagine a puterii unite, ca şi aceea la care Gauden-
tius a apelat cu peste un secol înainte în fondarea bisericii sale din
Brescia. într-o Galie unde vechile dorinţe de concordia** în rîn-
durile celor mari nu şi-au pierdut din relevanţă 69, martirii păstrau
ceva dintr-un simţămînt de impresionantă solidaritate, căci ei lu-
crau împreună „în suita triumfală a lui Cristos"70.
în lumina acestei duble preocupări faţă de buna înţelegere şi
exercitarea puterii, ar trebui să abordăm ceremonialul care mai
întîi a întîmpinat sfîntul în comunitate şi apoi a reluat în fiecare an,
la sărbătoarea respectivă, sosirea acestuia în mijlocul poporului
său. De laude sanctorum a lui Victricius de Rouen şi dovezi ulte-
rioare evidenţiază faptul că asemenea ceremonii erau conştiincios
modelate după ceremonialul de adventus al împăratului sau de
„sosire cu mare pompă" într-un oraş 71. De aceea, pentru a le
înţelege întregul conţinut, trebuie să privim o clipă semnificaţiile
şi funcţia acelei ceremonii de bază. Căci este uşor să fi indus în
eroare de ceremonialul din perioada romană tîrzie. A fost atît de
des prezentat exclusiv ca un mijloc prin care li s-a arătat supuşilor
slava împăratului şi prin care persoana sa a fost prezentată ca
inaccesibilă şi redutabilă. Totuşi, o tratare mai diferenţiată a cere-
monialului imperial a evidenţiat faptul că asemenea ceremonii nu
se organizau doar pentru a-i ului şi a-i impresiona pe supuşii
împăratului: ele erau subtil orchestrate atît pentru a atrage, cît şi
pentru a înregistra participarea comunităţilor urbane la adventus
imperial. Astfel, departe de a fi solemnităţi limitate doar la curte şi
dedicate exclusiv glorificării persoanei împăratului, ceremoniile
de adventus imperial au însemnat întotdeauna la fel de mult pen-
tru comunitatea care îl întîmpina pe împărat ca şi pentru împăratul
însuşi şi pentru anturajul său. Ele înregistrau un moment de armo-
nie ideală. Căci toate grupurile din comunitate se puteau uni pentru
a aclama prezenţa împăratului în mijlocul lor72. Fiecare categorie
separată din oraş - tineri şi bătrîni, bărbaţi şi femei, neguţători şi
nobili, venetici şi localnici - îşi aveau locul cuvenit în ceremonia
de bun venit73. De aceea, se considera că praesentia împăratului
cuprinde comunitatea întreagă, nedivizată74.

* Adgregasti concilium (lat.) - Ai strîns la un loc un conciliu.


** concordia, ae (lat.) - înţelegere, armonie (n.t.).

104
CULTUL SFINŢILOR
Acest aspect al ceremoniei de adventus ca moment de
înţelegere ideală între componentele separate ale unui oraş mic
se evidenţiază cel mai clar în predica lui Victricius şi din practica
Bisericii Galiei în veacurile V şi VI. Victricius a folosit ocazia so-
lemnă a sosirii relicvelor pentru a plasa noi categorii sociale pe
harta comunităţii creştine din Rouen. Căci Victricius nu era doar
episcop. El era un admirator al Sfîntului Martin şi patron al noii
mişcări ascetice, frecvent suspectate7s. Considerând sosirea relicve-
lor analoagă cu aceea a unui împărat, el nu sublinia doar măreţia
lor nevăzută; el se asigura că sosirea lor este o ocazie pentru
creştinii din. Rouen de a găsi spaţiu, în concepţia lor despre pro-
pria comunitate, pentru o altă categorie. Un cortegiu solemn de
călugări şi fecioare, care cîntau, defilau acum în preajma rîndurilor
tradiţionale de clerici76.
Astfel, comemorarea sfinţilor a fost utilizată în Galia atît pentru
a diferenţia, cît şi pentru a lărgi comunitatea creştină. Sărbătorile
sfinţilor au reprezentat ocazii în care trebuia găsit loc pentru toate
categoriile de creştini catolici, noi şi vechi deopotrivă. La cîteva
generaţii după ce Victricius a predicat în Rouen, noilor coruri de
călugări li s-au alăturat venetici la fel de inoportuni - conţii franci
din oraş, înconjuraţi de garda lor formată din străini77. Fără viaţa
rituală, premeditat atotcuprinzătoare, destinată sărbătoririi sfinţilor,
ar fi fost greu să se găsească un loc pentru aceşti nou veniţi în
existenţa micilor oraşe din Galia de Sud în secolul al Vl-lea, a
căror capacitate de a purta o ranchiună profundă a fost descrisă
atît de bine şi de des de către Grigore de Tours. Catolicismul
francilor a însemnat, mai ales, dreptul lor de a lua parte la marile
ceremonii ale consensului urban78. Patronînd bazilicile sfinţilor şi
apărînd la sărbătorile lor, de exemplu, Willithruta din Paris, o blondă
provocatoare, dintr-o familie războinică din neamul francilor, fami-
lie de o ferocitate tribală exemplară, a reuşit să fie acceptată în
comunitatea ei ca „romană prin credinţă, chiar dacă era barbară
prin naştere"79.
De aceea, solemnităţile de adventus, care au fost continuate
de cultul sfinţilor, au putut lărgi graniţele comunităţii creştine ur-
bane, acordînd cîte un loc fiecărui grup din cadrul ei. Ar fi putut
face mai mult de atît. Căci sărbătoarea unui sfînt era considerată
ca un moment de consens ideal la un nivel mai profund. A evidenţiat
acceptarea de către Dumnezeu a comunităţii în totalitate: milos-
tivirea Sa i-a adoptat pe toţi membrii izolaţi ai comunităţii şi i-a
putut reintegra pe toţi cei care au stat în afară cu un an înainte. De
105
PETER BROWN
1
aici insistenţa ca toţi creştinii catolici să poată participa din plin la
sărbătoarea sfîntului. Groaza de boală, orbire, demonizare sau
închisoare consta în teama că, în acel moment înălţător de solida-
ritate, se va considera că păcătosul a fost scos, prin „infirmitatea"
sa, în afara comunităţii:
„Oh, vai mie", a strigat o femeie nevăzătoare Sfîntului Martin, „căci, orbită prin
păcatele mele, nu merit să iau parte la sărbătoarea asta împreună cu ceilalţi
oameni"80.
Astfel, minunile pe care Grigore de Tours le-a înregistrat la sărbă-
toarea Sfîntului Martin erau reintegrări miraculoase în comunitate.
Barierele care ţineau individul departe de consensus omnium* au
fost îndepărtate. „Cu privirile tuturor aţintite asupra lor", ologii se
duc să primească Euharistia81. Prizonierii din închisoare ţipă în cor
că vor să li se permită participarea la procesiune, iar ruperea
bruscă a lanţurilor pune în lumină iertarea sfîntului82. Demonii desfac
cătuşele prin care îi ţineau la distanţă de semenii lor pe cei paralizaţi
şi pe cei demonizaţi83. în acel moment, iertarea prin prezenţa sfîn-
tului a fost proclamată în modul cel mai uimitor pentru oamenii din
perioada romană tîrzie: comunitatea creştină a devenit, timp de o
clipă binecuvîntată, din nou unită84.
Transferul relicvelor a evidenţiat prin gesturi rituale, clare şi
durabile, structurile patronajului şi alianţele care au unit elitele
creştine din Imperiul Roman de Apus în ultimul său veac. Ceremo-
nia instalării lor şi comemorarea lor anuală au subliniat şi mai mult
nevoia urgentă de înţelegere la nivel local. Dar praesentia sfîntu-
lui s-a mai referit, în congregaţia creştină, la o altă problemă ur-
gentă; natura exercitării puterii în cadrul acesteia: şi totul într-un
mod tributar dialecticii imaginative despre care am discutat în
capitolul anterior.
Nu trebuie să uităm că, în vreme ce relicvele erau descope-
rite, transferate, instalate şi amintirea sfîntului comemorată anual
într-o atmosferă de sărbătoare înălţătoare, legată de evenimente
vădit pozitive, relicvele propriu-zise mai purtau cu ele umbrele
întunecate ale originii lor: persoana invizibilă, a cărei praesentia
în mijlocul comunităţii creştine era acum o dovadă a milostivirii
curate a lui Dumnezeu, nu numai că a murit o dată de moarte
nedreaptă; dar această moarte nedreaptă a fost provocată de un

* consensus omnium (lat.) - acord unanim, consensul tuturor (n.t.).

106
CULTUL SFINŢILOR

act de putere injust85. Martirii au fost executaţi de persecutori sau,


în cazul Sfîntului Martin, viaţa sa ca mărturisitor a fost punctată de
conflicte dramatice cu autorităţi nedrepte şi trufaşe86. De aceea,
moartea lor a implicat mai mult decît un triumf asupra suferinţei
fizice; vibra şi de amintirea unui dialog cu puterea injustă şi de un
triumf asupra acesteia. Dacă o passio a sfîntului avea aceeaşi
funcţie rituală în înregistrarea nevăzutului adventus al sfîntului pe
care o avea panegiricul cu ocazia „sosirii cu pompă" a împăra-
tului, atunci avem într-adevăr de a face cu un panegiric foarte
ciudat: căci, o dată cu citirea acelei passio, umbra unui act de
putere nedreaptă, descris dramatic, trece peste ceremonia lumi-
noasă a sosirii sfîntului în măreţie imperială. Tot aşa cum realitatea
unei morţi crude este suprimată prin imaginea sfîntului în rai şi
amintirea acestei morţi devine cu atît mai intensă prin excludere,
în De laude sanctorum a lui Victricius, amintirea ceremoniei so-
sirii unui împărat, cu care este acum identificat sfîntul, este însoţită
de amintirea unei scene a judecăţii şi execuţiei care străluceşte
acum cu atît mai tare prin absenţă:
Nu vedem acum nici un călău în acest loc, nici o sabie scoasă din teacă. Ne
apropiem de altarele autorităţilor divine; nu e prezent nici un duşman însetat de
sînge (...) nici un torţionar nu ameninţă din umbră87.

Nu trebuie să subestimăm plăcerea cu care comunităţile


creştine din bazinul mediteranean de vest au transformat come-
morarea martirilor într-un scenariu liniştitor prin care forţa evident
pozitivă, împreună cu iertarea lui Dumnezeu şi cu praesentia
martirului, depăşeau prezenţa mereu ascunsă a forţei negative88.
Sărbătorile martirilor şi citirea de passiones cu acea ocazie au
făcut mai mult decît să permită indivizilor să trăiască un eveniment
al vindecării durerii şi bolii; comunitatea locală în totalitate putea
trăi, la sărbătoarea martirului, un moment tensionat în care ima-
ginile vii ale puterii „curate" şi „necurate" se confruntau.
Interogaţiile nesfîrşite, schimbul de glume sinistre şi descrie-
rile înspăimîntătoare de torturi, care sînt o caracteristică atît de
importună a poemelor lui Prudentius despre martiri, oferă mai
mult decît spectacolul triumfului asupra durerii: descriu, în tonuri
sumbre, preluate din ororile cunoscute ale practicii judiciare din
perioada romană tîrzie, partea întunecată a forţei ideale „curate",
legate acum de praesentia sfinţilor89.

107
PETER BROWN
Vindecarea bolilor cîrmuirii a preocupat sincer mulţimile care
se adunau la morminte, aproape la fel de mult cît le-a preocupat
vindecarea bolilor trupului. Preotul care predica mulţimilor de
pelerini adunaţi din Cartagina şi împrejurimi la mormîntul Sfîntului
Ştefan din Uzalis s-a înfierbîntat rapid vorbind despre aceste su-
biecte: căci ele au înregistrat impactul puterii sfîntului într-un ca-
dru public90. Florentius era un om cunoscut comunităţii. în calitate
de contabil municipal al Cartaginei, el a fost acuzat de delapidare.
Tîrît în faţa proconsulului, „autoritatea furioasă s-a ridicat cu o
voce înspăimîntătoare". A fost un moment cumplit: „Dintr-o dată,
fiori reci au trecut prin inimile tuturor celor prezenţi"91. Florentius a
fost pus pe roata de tortură pentru interogatoriu. Cu acea bună
dispoziţie de zile mari obişnuită în rîndul reprezentanţilor legii în
cele mai dureroase acţiuni, torţionarul 1-a înghiontit în coaste într-un
asemenea moment şi i-a spus: „Acum e timpul să te rogi Sfîntului
Ştefan". Ridicîndu-şi ochii către proconsul, el a văzut banca pe
care stăteau asistenţii şi prietenii proconsulului, atît ca jurisconsulţi
ai săi cît şi ca patroni ai comunităţii grupate în jurul reprezentan-
tului împăratului. în locul feţei respingătoare a unuia dintre aceştia,
„urîtă şi zbîrcită din cauza vârstei", a văzut un tînăr cu un chip
strălucitor: Ştefan a devenit patronus şi suffragator* al lui Floren-
tius pe lîngă proconsul şi gesticula înspre el cu mîna dreaptă să
nu se îngrijoreze. Proconsulul s-a calmat, astfel încît Florentius nu
a mai văzut în el „un judecător, ci un părinte"92.
A fost o poveste care evident nu şi-a pierdut tîlcul. Ce este
revelator e modul în care, prin intervenţia Sfîntului Ştefan, exerci-
tarea puterii într-o situaţie în care opinia locală era pregătită să-1
favorizeze pe acuzat, a „ieşit basma curată" spre satisfacţia tutu-
ror: Florentius a fost, foarte literal, „scos din încurcătură"; sistemul
de patronaj al judecătoriilor romane din perioada tîrzie a fost pus
în funcţiune prin înlocuirea bătrînului slut cu Sfîntul Ştefan; iar
proconsulul a putut reveni la rolul său ideal de părinte al oraşului93.
Cartagina era, la ora aceea, un oraş încă bine guvernat.
Experienţa neplăcută a lui Florentius a reprezentat doar o mică
parte dintr-o serie de epurări brutale: se pare că Sfîntul Ştefan a
făcut prea puţin în acei ani pentru a-1 proteja pe Marcellinus,
prietenul lui Augustin, de execuţia sumară94. Intervenţia lui Ştefan
doar a scos basma curată, într-un caz ambiguu, acţiunile imper-

* suffragator, oris (lat.) - sprijinitor, susţinător (n.t.).

108
CULTUL SFINŢILOR
turbabile ale puternicei guvernări imperiale. Alte regiuni, plutind
mai în derivă, s-au pomenit curînd fără un guvern central „de scos
basma curată". Aici sfîntul a intervenit într-o situaţie creată de
sistemele de patronaj concurentiale. în comunităţile în care puterea
socială de facto era frecvent exercitată de grupuri tot mai puţin
acceptate de congregaţiile catolice, fie ca necatolice, fie ca bar-
bare, sfîntul izbutea să ocrotească, cu puterea sa „curată", proce-
sul, frecvent necruţător, prin care autoritatea episcopului catolic,
sprijinit de congregaţia sa, încerca să echilibreze sau să menţină
sub control formele de putere „necurată", create de structura
guvernării laice95.
Aceasta era situaţia, precipitată de sosirea relicvelor Sfîntului
Ştefan la Mahon în Minorca în 41796. Acea parte a insulei a fost
multă vreme dominată de familii evreieşti bine înrădăcinate97. Pentru
creştini, aceasta a creat o situaţie ambivalenţă. în opinia lor, sub
un imperiu creştin, puterea „curată" trebuia exercitată de episcop
sau măcar de nobilii catolici. De fapt, structurile laice ale imperiu-
lui au desemnat foarte clar un evreu învăţat într-ale legii şi părinte
în sinagogă, Theodorus, ca lider necontestat al comunităţii: el a
fost scutit de sarcinile municipale, a acţionat ca defensor* al
oraşului şi era acum patronus al acestuia98. Theodorus şi rudele
sale au stat în fruntea unei comunităţi în care evreii şi creştinii au
învăţat să coexiste, împărtăşind, de exemplu, aceeaşi frumuseţe
fascinantă a Psalmilor cîntaţi99. Totuşi, în perioada invaziei vanda-
lilor în Spania, structurile laice ale imperiului care acordaseră puteri
şi privilegii incontestabile lui Theodorus şi rudelor sale păreau
departe de Insulele Baleare. Sosirea relicvelor Sfîntului Ştefan, co-
incizînd aşa cum a coincis cu o şedere temporară a lui Theodorus
în Mallorca, a oferit ocazia de a pune capăt poziţiei sale ambigue
în insulă. Ştefan era patronus adevărat, „curat", care putea înlocui
puterea pătată şi ambivalenţă a unui patronus evreu100.
O mare parte din ceea ce a urmat a fost violent şi foarte
neplăcut; cititorul trebuie să fie îngăduitor cu mine dacă, descriind
o afacere extrem de nedemnă, în care violenţa şi teama de o
violenţă şi mai mare au jucat un rol decisiv, mă limitez la perspec-
tiva episcopului Severus, singura noastră sursă, şi vorbesc de pa-
tronajul Sfîntului Ştefan ca de o putere „curată"101. Sesizăm, ca în
cîteva texte antice, izbucnirea oribilă de violenţă religioasă colec-

defensor, oris (lat.) - apărător (n.t.).

109
PETER BROWN
tivă, căci evreii şi creştinii au încetat, brusc şi ameninţător, să se
mai salute pe stradă10^. Sinagoga a fost distrusă103 şi familiile de
evrei gonite pentru o vreme pe coastele dealurilor pustii104. Totuşi, a
fost ceva marginal, mai decent decît un pogrom. Episcopul
Severus are grijă să prezinte aceste evenimente, cel puţin retro-
spectiv, ca element al apariţiei lui Ştefan în calitate de adevărat
patronus al oraşului, capabil, aşa cum a fost Theodorus, să cu-
prindă atît evreii cît şi creştinii în ceea ce era acum exercitarea
„curată", neambivalentă a puterii. Această subliniere a impus
restricţii subtile, dacă nu asupra a ceea ce s-a întîmplat, măcar
asupra modului în care comunitatea creştină a hotărît să-şi
amintească o schimbare altfel brutală. Căci, de vreme ce Ştefan
era un patronus ideal, sosirea sa pe insulă nu era considerată ca
o ocazie de a „epura" insula de evrei103. Mai degrabă a fost con-
siderată ca o încercare de a stabili consensul într-o comunitate
divizată, pe baze noi, „curate". în cîteva săptămîni, Theodorus şi
rudele sale au făcut pace cu episcopul. Deşi au devenit creştini,
şi-au păstrat statutul social neschimbat în propria comunitate, supuşi
acum înaltului patrocinium al Sfînţului Ştefan, şi au stat alături de
episcopul creştin ca patroni creştini106. Astfel, departe de a fi era-
dicată, puterea „necurată" a familiilor de evrei cu tradiţie a fost
„scoasă basma curată" prin integrarea în comunitatea creştină sub
patronajul Sfintului Ştefan. Iar Sfîntul Ştefan era un patronus versat
în arta consensului. El şi-a jucat rolul oferind minuni evreilor buni.
Evreicele îl văd ca pe un glob de foc107; răspîndeşte mană dulce pe
dealuri108; la atingerea sa, apă proaspătă izvorăşte dintr-o
peşteră109. La Uzalis, ca şi în Minorca, Ştefan, rezolvînd tensiunile
dintre structurile de putere conjugate şi cele potenţial contradic-
torii, a apărut ca patronus communis, „patron al tuturor"110.
Astfel, comunităţile mici pentru care structurile Imperiului
Roman fie că au însemnat puţin, fie că au încetat să existe, s-au
luptat cu acţiunile puterii locale dintr-o lume aflată în schimbare.
Praesentia sfinţilor le-a fost oferită prin gesturi care concentrau
dorinţa arzătoare de bună înţelegere şi solidaritate în rîndul elite-
lor din provinciile apusene în ultimul secol al imperiului; totuşi, o
dată accesibilă, dialectica imaginativă care înconjura persoana
sfintului a garantat că mormîntul va fi mai mult decît ceva care să
amintească unitatea ideală a unei epoci trecute: mormîntul a de-
venit un punct fix, în care solemna şi necesara piesă a „puterii
curate" - potentia exercitată aşa cum ar trebui - putea fi jucată
prin lucrări de vindecare, exorcism şi justiţie sumară.
110
CAPITOLUL SASE

POTENTIA

Vizitarea unui mormînt creştin din antichitatea tîrzie putea fi o


experienţă tumultuoasă şi înspăimîntătoare. Ieronim a scris despre
primul impact al mormîntului profeţilor din Ţara Sfîntă asupra Paulei,
plecată din Roma ei în pelerinaj:
Ea s-a înfiorat asistînd la atîtea întîmplări extraordinare. Căci acolo a fost întîmpinată
de ţipetele demonilor supuşi la diferite cazne şi, în faţa mormintelor sfinţilor, a
întîlnit oameni ce urlau ca lupii, muşcau asemenea cîinilor, răgeau ca leii, sîsîiau ca
şerpii, mugeau ca taurii; unii îşi răsuceau capetele ca să atingă pămîntul, arcuindu-şi
trupurile pe spate; femeile stăteau spînzurate în aer cu picioarele în sus şi totuşi
fustele nu le cădeau în cap1.
Europa catolică, aşa cum se prezenta unui nou-venit la sfîrşitul
secolului al Vl-lea, avea o hartă trasată în funcţie de punctele unde
se întîmplau asemenea lucruri. Căci demonizarea şi exorcismul
erau considerate în marile bazilici din Galia catolică semnul in-
contestabil al prezenţei sfinţilor. Astfel, Nicetius din Trier i-a scris
Chlodoswinthei, soţia regelui longobard Alboin, recent sosit în
Italia de la Dunăre şi cochetînd cu erezia ariană a precedesorilor
lui ostrogoţi:
Lasă-l să-şi trimită oamenii la Sfîntul Martin, în ziua sărbătorii sale, pe unsprezece
noiembrie (...) Şi ce pot să spun despre Sfîntul Germanus, Sfîntul Hilarius sau Sfîntul
Lupus, la ale căror morminte se întîmplă atît de multe lucruri minunate încît cu greu
găsesc cuvinte să le exprim: cînd demonizaţii, adică aceia care au demoni în ei,
plutesc în aer şi demonii sînt supuşi caznelor pentru a mărturisi că sfinţii aceştia sînt
cu adevărat „sfinţii" de care vorbesc eu. Se întîmplă acestea în bisericile arienilor?
în nici un caz; căci nu se simte că Dumnezeu şi sfinţii ar fi prezenţi acolo. Căci
demonii nu pot contesta locul în care stau sfinţii2.

. 111
PETER BROWN
Pentru un om din perioada romană tîrzie, reprezentaţia de exor-
cism era singura demonstraţie a puterii lui Dumnezeu care avea o
autoritate incontestabilă. în vindecarea demonizaţilor, praesentia
sfîntului se considera a fi înregistrată cu o precizie constantă, iar
puterea lor ideală, potentia lor, se manifesta cel mai complet şi
cel mai liniştitor. Căci evoluţia solemnă şi dramatică a demonizării
şi exorcismului era pe măsura speranţelor de exercitare a puterii
„curate" care, după cum am văzut, se acumula în jurul mormintelor
sfinte. Oamenii din antichitatea tîrzie şi evul mediu timpuriu nu erau
doar impresionaţi de aspectele melodramatice ale exorcismului:
ei simţeau că, într-o astfel de reprezentaţie, asistă, mai clar şi cu
mai mare precizie, la modul în care Dumnezeu, prin sfinţii săi,
îşi putea întinde pînă în mijlocul lor mîna dreaptă a puterii Sale
tămăduitoare. Această medicabilis divinae potentiae dextera3, din
a cărei atingere ieşeau toate minunile, se vădea sub aspectul său
cel mai „misterios şi înspăimîntător" în strigătele demonilor care
vorbeau prin cei posedaţi, la mormintele sfinţilor4.
Să începem, din acest motiv, prin a urmări atent ritmul unei
vindecări prin exorcism la un mormînt şi, după ce am pătruns
acest ritm, să examinăm implicaţia - pentru societatea romană
tîrzie şi timpuriu medievală în totalitate - a deciziei Bisericii creştine
de a accepta o asemenea vindecare ca paradigmă a exercitării
puterii sfinţilor.
Nu este prea surprinzător că, atunci cînd s-au aflat în faţa unui
asemenea fenomen tumultuos şi tulburător, cărturarii moderni, la
fel ca şi Paula cea crescută în puf, au pălit din cauza scenelor
jucate în jurul mormintelor din antichitatea tîrzie. Istoricii serioşi ai
Bisericii creştine au declarat că asemenea fenomene, cum ar fi
comemorările zgomotoase cu ocazia sărbătorilor sfinţilor, „repre-
zintă mai mult probleme de psihologie â mulţimii decît de evlavie
creştină"5. Astfel, ei au declarat studiul exorcismului - probabil
cea mai bine cotată activitate a Bisericii creştine primitive - drept
un domeniu istoriografie no-go (fără ieşire). Totuşi, chiar şi „psi-
hologia mulţimii" are surprizele ei: lucrarea scrisă de Natalie Z.
Davis, de exemplu, despre ororile violenţei religioase din Franţa
secolului al XVI-lea şi despre carnavalurile gălăgioase din oraşele
post-Reformă, a demonstrat cum istoricii, pregătiţi să studieze
asemenea fenomene cu vioiciune şi curaj, au posibilitatea să afle
că pot prinde, în spatele a ceea ce îi şochează prima dată ca o
cacofonie de violenţă întîmplătoare sau exuberanţă, accentele unei
muzici străine 6. Se întîmplă la fel cu exorcismul. Existenţa unui
112
CULTUL SFINŢILOR
material antropologic bogat a făcut extrem de inteligibil fenome-
nul demonizării în societăţile vii care au fost studiate7. Combinate
cu tratări exhaustive ale temei exorcismului şi demonicului din
lumea antică8, aceste studii au pus în evidenţă faptul că nu avem
de a face cu vreo aberaţie rară a religiei „populare", ci cu verbele
regulate dintr-o gramatică stabilă a introducerii supranaturalului în
societate, proces care se întinde de la Noul Testament pînă tîrziu
în evul mediu.
Să examinăm unele aspecte ale ritmului posedării şi exor-
cizării, pentru că acestea au contribuit la construirea unui model
al acţiunii puterii şi prezenţei sfinţilor în societatea antică tîrzie.
Mai importante decît orice pentru un om din antichitatea tîrzie au
fost conotaţiile pronunţat judiciare ale procesului de exorcism de
la morminte. Exorcizarea a luat întotdeauna forma unui dialog, în
care autoritatea invizibilă din spatele intermediarului uman putea
fi văzută cum se luptă cu puterea demonilor care vorbeau prin
omul posedat şi suferind9. Ceea ce se exprima cu claritate deose-
bită la un mormînt din perioada romană tîrzie era că dialogul
acesta reprezenta o anchetă judiciară. Ororile unui tribunal din
aceeaşi perioadă, care includeau aplicarea torturilor pe toată durata
interogatoriului, quaestio*, erau aduse din nou în scenă, cu mare
plăcere, în formă nevăzută, prin dialogul dintre sfînt şi demonii din
cei posedaţi.
Nimic nu a dat un aspect mai palpabil unei praesentia nevă-
zute a sfîntului decît crizele cumplite ale demonizaţilor. După cum
spunea Grigore de Tours despre explozia de urlete a demonizaţilor
la mormîntul Sfîntului Iulian de la Brioude:
în acest fel, ei conving raţiunea omenească de prezenţa sfinţilor lui Dumnezeu,
o conving că nu trebuie să existe nici o îndoială că sfinţii sînt prezenţi la mor-
mintele lor10.
Dar aceste urlete erau atît de convingătoare pentru spectatorii din
perioada romană tîrzie deoarece se credea că nu sînt strigăte
întîmplătoare: reprezentau partea audibilă şi vizibilă a unei an-
chete judiciare inaudibile şi invizibile. Praesentia sfîntului se face
simţită pentru că este praesentia unui judecător activ din perioada
romană tîrzie, care foloseşte metode de interogare din aceeaşi
perioadă.

cpiaestio, onis (lat.) - cercetare, anchetă, interogatoriu (n.t.).

113
PETER BROWN
Dialectica imaginativă, la care m-am referit în cele două capi-
tole anterioare, s-a consumat complet într-o asemenea scenă. Actul
originar al puterii „necurate", prin care martirul a fost torturat şi
condamnat, este transformat în reversul său. Acum martirul este
judecătorul; iar zeii păgîni, demonii care au stat în spatele prigo-
nitorilor săi, sînt acuzaţii aflaţi la interogatoriu11. Aşa cum a evidenţiat
Victricius de Rouen, puterea „curată" nu se putea înfăţişa într-un
mod mai convingător. La altarul de unde umbra amintirii torturilor
fizice şi a execuţiei a fost intenţionat alungată, o quaestio nevăzută
putea fi acum din nou reprezentată:
Un torţionar se apleacă deasupra spiritului necurat,- (dar rui e văzut. Acum nu sînt
lanţuri aici şi totuşi fiinţa care suferă e legată. Mînia lui Dumnezeu are alte instru-
mente pentru a sfîşia trupul şi altă roată pe care să întindă mădularele invizibile12.
Trebuie să ne amintim că în quaestio romană tîrzie, tortura nu era
scop în sine: se aplica doar pentru a obţine adevărul. Dialogul
dramatic dintre judecător şi acuzat avea o sinceritate pe care doar
durerea o putea garanta13. De aceea, demonii din cei posedaţi nu
erau pedepsiţi prin tortură: ei mărturiseau adevărul sub tortură14.
Recunoaşterea de către ei a puterii sfîntului era cu atît mai deci-
sivă cu cît a fost obţinută în acest mod. Pe cînd trăia Sfîntul Martin,
autoritatea sa a făcut, în strigătele agonizante ale demonizaţilor
adunaţi în jurul său, un apel nominal al zeilor antici: aceasta a
Însemnat o recunoaştere definitivă de către demoni, care purtau
lumele zeilor, a unei potentia superioare, a lui Martin şi a
Dumnezeului său15.
într-adevăr, precizia eliberatoare a exorcizării a fost ceea ce
i plăcut atît de mult oamenilor din antichitatea tîrzie. A reprezentat
m spectacol extrem de liniştitor pentru oamenii îngrijoraţi din
:auza lor şi a societăţii în care trăiau. Căci adevărul din spatele
situaţiilor deconcertante şi complexe putea fi văzut cum trans-)
are prin chestionarea invizibilă a sfîntului. Oroarea demonicului
:onsta chiar în anonimatul său. Demonii „îşi făceau treburile în
ntuneric", în sensul că ei reprezentau nuanţele emoţionale intan-
gibile ale situaţiilor ambigue şi mobilurile nesigure ale indivizilor
efractari16. Prestigiul imens al Sfîntului Martin provenea din faptul
:ă, în calitate de exorcist, el putea concretiza şi, astfel, din fericire,
lelimita şi controla momentele tensionate, fiind capabil să per-:
eapă şi să izoleze demonul ascuns. Tot aşa cum se bucura de
onversaţia încurajatoare a îngerilor, „şi diavolul era clar vizibil
chilor săi - conspicabilem et subjectum oculis"17. Conflictul său
14
cu refractarul Brictio a devenit explicabil prin capacitatea lui Martin
de a descoperi în Brictio demonii posaci ai adversităţii18; teroarea
cauzată de un zvon al înaintării barbarilor către oraşul Trier a fost
„dezamorsată" prin modul în care Martin a exorcizat, dintr-un
posedat, demonul care a răspîndit o stare contagioasă de panică 19.
De aceea, nu trebuie să subestimăm puternicele conotaţii
„confesionale" ale scenariului exorcizării. într-o perioadă în care
sistemul de pocăinţă publică al Bisericii latine suferea de tensiu-
nile impuse de mecanismele sale antice, vechiul ideal de penitenţă
publică şi iertare putea fi materializat sporadic în dialogul drama-
tic al exorcizării20. Prin secolul al Vll-lea, apelul nominal al zeilor
învinşi pe care Martin 1-a făcut odată s-a transformat într-o listă
mai plicticoasă, dar la fel de precisă, a păcatelor care au favorizat
demonizarea fiecărui osîndit:
Fiecare dintre ei şi-a mărturisit greşeala individuală: unul că a băut un pahar cu apă
fără să-şi facă semnul crucii; altul că s-a lăsat pradă lăcomiei; altul că a jurat strîmb,
altul că a furat, altul că a ucis21.
în toate cazurile, avea de a face cu un fenomen care, sub formele
sale flamboaiante de exprimare, încă a funcţionat după ritmurile
regulate ale justiţiei romane şi a păstrat valorile canonului de
penitenţă al creştinismului primitiv.
Demonizarea şi exorcismul nu erau doar o psychodrame, pe
care comunitatea creştină a găsit-o deosebit de potrivită cu preo-
cuparea sa faţă de putere şi dreptate: era o reprezentaţie în care
individul putea avea un bun motiv de a fi implicat, ca victimă
„demonizată". Este departe de a fi sigur că toţi cei care veneau la
mormînt veneau pentru că erau demonizaţi; unii, măcar, veneau
pentni a fi demonizaţi22: şi, astfel, îşi puteau pune datele reale ale
cazului în faţa prezenţei sfîntului mai degrabă decît să se expună
justiţiei necruţătoare a semenilor. Dovezile din Galia secolului al
Vl-lea sugerează că nu toţi demonizatii veneau .la morminte deja
într-o stare de extremă frămîntare. Graniţa dintre demonizarea
voluntară şi cea involuntară era la fel de imprecisă în antichitatea
tîrzie ca şi în alte societăţi. în consecinţă, posedaţii au devenit
parte integrantă din viaţa mormîntului. Erau un grup recunoscut.
Erau binecuvînfaţi zilnic. Li se dădea de mîncare. Erau gata să
frece podeaua bazilicii23. La mormîntul Sfîntului Martin, se întîl-
neau cu cealaltă categorie, cerşetorii, pentru a face totul ca să
apere onoarea sfîntului lor24. Ocazional, scoteau castanele din foc
spunînd adevărul în public: unii puteau fi plătiţi ca să atace un
115
PETER BROWN
episcop25; altul, după ce a preamărit un episcop şi a atacat un
rege, a dispărut discret26. Evident, o quaestio nevăzută a sfîntului
putea fi o ocazie pentru a vorbi mult şi deschis în mijlocul
comunităţii creştine. Motivul de bază pentru o asemenea claritate
era că exercitarea puterii sfîntului se deosebea de exercitarea
puterii „necurate": nu numai că acea quaestio era, din fericire,
intangibilă; scopul său era reintegrarea în comunitate a individului
prin afirmarea mobilităţii eterne a naturii umane în faţa demo-
nicului.
Povara violenţei era dirijată dinspre victima umană asupra
demonicului. Căci posedatul era considerat întotdeauna ca fiind
total divizat. Cel care acţiona cum acţiona, zvîrcolindu-se şi sărind
în vreme ce ţipa de durere şi furie la interogaţia sfîntului, era
demonul din fiinţa umană şi nu fiinţa umană însăşi: „Clamantes
propria aliena per ora daemones" [Demonii îşi strigă propriile
dureri prin gura altora]27. Astfel, scena exorcizării nu era doar
scena autorităţii: era scena reintegrării. Fiinţa umană care a fost
dată la o parte din comunitatea oamenilor era solemn repusă în
drepturi printre semenii săi. Procesul putea începe, aşa cum a
văzut Paula, cu oroarea prăbuşirii categoriilor ce defineau fiinţa
umană28. Demonizatul putea urla ca un animal29 sau se putea zbate în
văzduh, în zona non-umană a demonicului30. Se încheia, după ce
demonul a fost cercetat, judecat şi alungat, cu recuperarea
întregii personalităţi umane: „Iam totus vel solus homo in sua jura
reversus" [Acum omul singur a revenit complet la locul său de
drept]31. De aici rezultă importanţa imaginativă a marilor rugăciuni
ale exorcizării, care întreţineau şi exprimau, în formă liturgică,
speranţele grupului de la mormînt. Acestea accentuau ordonarea
solemnă a universului cu ocazia Facerii, condiţia victimei de tem-
plu al lui Dumnezeu şi revenirea maiestuoasă a lui Dumnezeu în
templu32. Erau afirmări impresionante ale ordinii adevărate şi
apartenenţei legitime într-o lume dură şi dezorganizată. Aceste
rugăciuni erau oglindite în copleşitoarea imagine vizuală a marilor
bazilici înseşi: cu şirurile lor armonioase de coloane, cu mozaicu-
rile lor strălucitoare şi cu tavanele lor aurite în care soarele părea
ferecat pentru totdeauna, cu jocul subtil al luminii şi umbrei în
jurul marilor candelabre33, mormintele captau un ecou al bucuriei
solemne din prima dimineaţă a Facerii omului:
Căci Cel Care-a fixat hotarele dintre lumină şi-ntuneric E
Cel Ce-alungă negrul haos de la mormintele martirilor34.

116
CULTUL SFINŢILOR
Recîştigarea armoniei creaţiei originare a lui Dumnezeu implica
recîştigarea pentru individ a unui loc în rîndul semenilor săi.
Graniţele rigide ale grupului au fost nevoite să se deschidă pentru
a face loc fiinţei umane care, într-un mod atît de concret, a fost
eliberată prin potentia sfîntului de demonul care a ţinut-o deoparte.
La mormîntul lui Gervasius şi Protasius, scrie Augustin, hoţii care
îşi mărturiseau faptele într-o stare de demonizare îşi puteau ispăşi
păcatul de a fi furat35. Comparativ cu răzbunarea pretinsă de lumea
din afară, dreptatea sfîntului era aşa cum trebuia să fie dreptatea
- evidentă, rapidă şi remarcabil de îngăduitoare 36.
Potentia sfîntului a fost pusă în evidenţă şi printr-o altă
consecinţă. Aflăm frecvent din opera lui Grigore de Tours că aceia
care au fost vindecaţi la mormînt dobîndesc, prin această vinde-
care, o schimbare a statutului social. Sclavii sînt eliberaţi de foştii
lor stăpîni şi devin membri în familia sfîntului, fie la mormîntul
propriu-zis, fie pe moşiile Sfîntului Martin37. Acest lucru nu în-
semna neapărat un progres important. Atunci cînd, în secolul al
VIIMea, găsim călugării dintr-o mare mănăstire din Egiptul de Sus
recrutînd pentru moşiile lor copii care au fost vindecaţi la mor-
mîntul sfîntului mănăstirii, avem de a face cu o altă metodă dură
prin care marii proprietari de pămînt îşi mobilizau forţa de muncă.
Un tînăr ce a fost de faţă atunci cînd familia sa discuta cu stareţul
condiţiile muncii la care 1-a obligat vindecarea de la mormînt,
nu a auzit nimic care să-i fie pe plac: a fugit, a luat o barcă spre
Cairo şi nu a mai fost văzut niciodată în sat38. Cel vindecat devenea
proprietatea „stăpînului" nevăzut, excluzîndu-i pe toţi ceilalţi
stăpîni.
Ceea ce fiecare fază a procesului de exorcizare şi, mai gene-
ral, de vindecare, a demonstrat unui om din antichitatea tîrzie a
fost că vindecarea şi eliberarea de consecinţele păcatului trebuia
să treacă printr-o serie precisă de relaţii interpersonale. Rareori
s-a întins „puterea mîinii drepte vindecătoare a lui Dumnezeu"
către omenire atît de concret şi de exclusiv prin legături între
oameni care au păstrat întreaga panoplie a sistemului judiciar din
perioada romană tîrzie şi implicaţiile complete ale formelor de
dependenţă din perioada romană tîrzie. Se amintea chiar de un
taur care s-a apropiat de mormîntul Sfîntului Iulian, „nu lovind cu
coarnele, ci plin de teamă, de parcă apărea în faţa tribunalului
unui judecător"39.
Trebuie doar să privim în afara comunităţilor creştine pentru
a înţelege cît de distinctivă putea fi această subliniere deosebită

117
PETER BROWN
a relaţiei interpersonale ca bază a tuturor actelor de vindecare. Să
ne îndreptăm spre lucrarea unui contemporan - cu precizie aproape
- şi compatriot al Sfîntului Martin de Tours, spre De medicamentis
(Despre medicamente) a doctorului Marcellus din Bordeaux40. A
compara tămăduirile miraculoase, şi mai ales exorcizările efec-
tuate de Martin, cu reţetele de leacuri din lucrarea lui Marcellus,
înseamnă a intra în altă lume. Trebuie, totuşi, să avem grijă să
definim clar în ce fel se deosebeau cele două lumi. Căci se supra-
puneau evident în multe privinţe. Mijlocirile lui Martin aveau adesea
loc în conacele sau cu permisiunea categorică a aceloraşi latifun-
diari senatoriali pentru care scria Marcellus41. Ar fi greşit să cre-
dem că exorcismul atrăgea doar un segment „al claselor infe-
rioare" din populaţiile Galiei. Dimpotrivă, Marcellus este cel care
include în cartea sa „leacurile simple şi eficiente ale ţăranilor
obişnuiţi"42 şi dă numele celtice ale multor plante medicinale, in-
clusiv al trifoiului alb43, cel care ne aduce mult mai aproape de
practica populară galică decît de ritualurile drastice şi ceremo-
nioase ale exorcizării executate de Martin în palate şi oraşe.
Şi nici nu trebuie să estompăm diferenţele dintre cei doi oa-
meni şi cele două lumi, pe care le dezvăluie atitudinile lor faţă de
vindecare. Dacă facem acest lucru, este pentru că „modelul cu
două niveluri" a fost rareori mai rezistent decît în studiul medicinei
din antichitatea tîrzie. Dacă îi judecăm pe cei doi după standardele
medicinei raţionale moderne, Marcellus, furnizorul de reţete exo-
tice şi leacuri populare, şi Martin, exorcistul, cad la fel de mult
sub un nivel acceptabil de respectabilitate intelectuală. Diferenţele
dintre cei doi şi implicaţiile acestor diferenţe sînt ascunse în pîcla
dezaprobării moderne. Este ceva obişnuit să se citească De me-
dicamentis de la un capăt la altul cu surpriză, observînd straturile
3ogate de folclor şi superstiţie care se află sub spoiala de empi-
rism hipocratic44.
Dacă ar fi să înţelegem implicaţiile modelului creştin de vin-
decare şi semnificaţia importanţei pe care a dobîndit-o, ca para-
digmă a vindecării la principalele morminte din Galia creştină,
xebuie să deviem de la atitudinile moderne. Medicina şi vindeca-
rea din antichitatea tîrzie nu pot fi apreciate doar în funcţie de
aptul că practicile lor se ridică sau nu pînă la nivelul imaginii
loastre despre ştiinţa raţională. Trebuie să acceptăm pluralismul
nedical al unei societăţi antice. Aşa cum Vincent Crapanzano a
■emarcat în Marocul modern: „în Maroc, nu există nici un sistem
erapeutic autorizat din punct de vedere social, unic, cu putere
.18
CULTUL SFINŢILOR
absolută"45. în antichitatea tîrzie, ca şi în Marocul modern, individul
s-a pomenit în faţa unei varietăţi de sisteme terapeutice 46, şi, alegînd,
pacientul utiliza criterii ce reflectau un mediu social anume. Căci
pacientul se baza pe un „grup de sprijin", format din rude şk
cunoştinţe, pentru a se informa despre vindecare şi, în general, se
inspira din atitudinile împărtăşite şi de alţii care desemnau un
sistem terapeutic mai degrabă decît pe altul ca potrivit pentru acel
caz. Cînd nici un sistem terapeutic nu are putere absolută, aşa
cum este în unele regiuni din Marocul modern şi a fost cu siguranţă
în societatea din Galia perioadei romane tîrzii, se face frecvent
alegerea pe baza unor criterii sociale şi culturale:
Dimineaţa am hotărît să mă duc la fqih*. Soţul meu a spus: „Nu, e nevoie să mergi
la spital". Eu am răspuns: „Nu, nu e o boală pentru spital, e o boală pentru fqih (...)
Şi eu ştiam că e o boală pentru fqih şi pentru sfînt. Cînd un copil se îmbolnăveşte
şi are febră şi respiră greu, e o boală pentru fqih. Dar cînd un copil mănîncă şi
vomită, cînd are ceva la intestine, atunci e o boală pentru spital. De asemenea, dacă
se sufocă atunci cînd vomită, este tot o boală pentru spital. Am învăţat de la vecini
să le deosebesc"47.
Oamenii din perioada romană tîrzie şi-au trecut sistemele terapeu-
tice printr-un proces similar de analiză indirectă.
Ceea ce merită atenţie în contrastul dintre sistemul terapeutic
de la mormintele creştine, „autorizat din punct de vedere social",
şi sistemul la care făcea apel Marcellus, este absenţa intenţionată
din sistemul terapeutic al lui Marcellus a unui ansamblu impunător
de relaţii de dependenţă. Cei ce se inspirau din tradiţiile utilizate
de Marcellus şi adoptau metodele recomandate de el, trăiau evi-
dent într-o lume în care exercitarea puterii şi dependenţa individu-
lui de un dominus** şi patronus clar desemnat, nu erau elemente
din lumea lor socială care să joace un rol în procesul de vinde-
care. Alegerea între Martin şi Marcellus era o alegere între tipurile
de relaţii umane, care să fie considerate oportune pentru a fi
antrenate şi copiate în procesul de vindecare. Dependenţa seri-
oasă de potentia altcuiva este tacit exclusă, în lucrarea lui Marcel-
lus, printr-o „autarhie" din partea pacientului. Aşa cum scria Aline
Rousselle, în stilul ei insolit, cititorul lui Marcellus trebuie să se
salveze singur, cu mijloacele puse la dispoziţia sa în carte:

* fqih (ar.) - preot. ** dominus, i, pi. domini (lat.) -


stăpîn, domn (n.t.).
PETER BROWN
El devine subiect activ al vindecării proprii. Bolnavul ştie că de concentrarea sa
voluntară depinde eficienţa formulelor şi amuletelor. Beneficiază, deci, la nivelul
practicii, de o terapie globală. Omul este angajat, trup şi suflet, în propria vin-
decare48.
Există cîteva motive evidente ale acestei perspective distincte.
De medicamentos este scris, în primul rînd, pentru a-i învăţa pe
oameni să se descurce fără doctori şi, mai ales, fără chirurgie49.
Cel mai mare cîştig pe care Marcellus îl promite în prefaţă este
că această carte va ajuta cititorul să se vindece singur, sine me-
dici intercessione*50. Ca atare, De medicamentos se încadrează
într-o lungă tradiţie de manuale de medicină pentru amatori, care
au fost întotdeauna deosebit de apreciate de marii moşieri care
călătoreau mult şi care se aflau departe de serviciile medicale
urbane, pe moşiile lor51. Manualele medicale ale primelor colonii
din America sînt descendentele directe ale acestui genre**: „Toată
hrana să fie uşoară şi cumpătată; şi băutura, bere preparată cu
frunze de măcriş, vîrfuri de pin, rădăcini de frasin şi puţin fier
vechi"52. Asemenea manuale vehiculează o imagine a corpului care
presupune că pacientul poate evita dependenţa de un sistem tera-
peutic sever şi costisitor: ingredientele simple, autocontrolul şi un
sentiment cuviincios al binefacerilor mediului îi pot asigura o mare
autarhie în îngrijirea sănătăţii.
Cerul fie lăudat, există puţine motive să spui ceva despre piatra de la vezica urinară,
fiind cazuri rare în această colonie. în clasa de mijloc, vinul de Madeira, care nu
conţine decît puţin tartru, şi berea din melasă, care este slabă şi dezinfectantă, sînt
metode benefice de apărare împotriva flagelului luxurei şi trindăviei53.
Chiar în spatele celui mai banal remediu, putem sesiza hotărârea
tacită a unei mici societăţi de a alege resursele specifice, sociale
şi morale, ca şi strict medicale, pe care le poate utiliza împotriva
bolii şi de care se poate lipsi. Căci Marcellus îşi face cititorul
independent, ajutîndu-1 să se bazeze pe altceva decît pe medicul
său. Legăturile de dependenţă trec, de aceea, în mod subtil, de la
o persoană precis desemnată spre o tradiţie difuză, la care bolna-
vul poate avea uşor acces în condiţiile dorite de el.
Aici îl întîlnim pe Marcellus, descendentul „aristocraţiei reli-
gioase" din Galia54. De la începutul timpurilor, scrie el, zeii au

sine medici intercessione (lat.) - fără intervenţia medicului (n.t).


genre (fr.) - gen (n.t.).

120
CULTUL SFINŢILOR
făcut cunoscute oamenilor calităţile plantelor şi combinaţiile corecte
de descîntece şi leacuri55. Un sentiment profund al generozităţii
nelimitate a naturii şi al intenţiei constante şi bine intenţionate a
zeilor de a pune proprietăţile ei benefice la dispoziţia oamenilor
străbate lucrarea De medicamentis56. Acest sentiment justifică
tonul exclusiv păgîn al unei cărţi al cărei autor era probabil un
creştin ce scria pentru o clasă de sus, în mare măsură creştinată.
Căci păgînismul lui Marcellus face parte din sistemul său terapeu-
tic: dacă vindecarea era la îndemîna tuturor, independent de mono-
polul stabilit de experienţa medicală, aceasta se datora faptului
că, pentru orice doctor învăţat din antichitatea tîrzie, cum era Mar-
cellus, disponibilitatea vindecării implica o concepţie asupra
tradiţiei medicale, ale cărei rădăcini mergeau pînă la acele zile
cînd muritorii erau în relaţii strînse cu zeii57. Se întîmplă la fel cu
încorporarea de către Marcellus a materialului local. De medica-
mentis a permis savanţilor să exploreze lumea galică din ultimul
secol al păgînismului, adunînd fragmente de limbă galică şi ecouri
ale descîntecelor celtice de mult uitate 58. Aceasta nu pentru că
Marcellus, medic din Bordeaux - care s-ar putea să-1 fi îngrijit pe
Athaulf şi să fi vorbit cu formidabilul Ieronim în timpul pelerinajului
din Ţara Sfîntă - este ultimul dintre druizi59; ci pentru că genero-
zitatea zeilor a revărsat asupra oamenilor atît tradiţiile culte ale
unei elite educate ale cărei lucrări şi medicamente s-au răspîndit
în bazinul mediteranean antic60, cît şi înţelepciunea străveche din
ţările lor de baştină61.
Legăturile lui Marcellus cu religia şi rădăcinile religioase pre-
cise ale multora dintre leacurile sale rămîn vagi. Ceea ce apare,
totuşi, clar este modul hotărît în care atît acest genre al cărţii
propriu-zise, cît şi presupunerile care l-au făcut pe Marcellus să
scrie o asemenea carte, oferă un model de dependenţă directă şi
nemijlocită a individului de mediul său. Cartea rezumă înţelepciunea
latentă în acel mediu: „ca şi muzica pe o stradă din Italia", este la
dispoziţia tuturor; iar Marcellus consideră că este un act de cari-
tate să ie-o spună62. Acest mediu este prezentat, în cele mai multe
descîntece şi leacuri, ca parte a unei lumi mai largi de empatii
magice care pot fi abordate cu uşurinţă naturală de către pacient.
Nici o psychodrame de dependenţă şi autoritate nu a trebuit ju-
cată vreodată63. O rugăciune la vederea primei rîndunici şi spălarea
ochilor în apă de izvor ajung pentru a preîntîmpina bolile de ochi
pe tot anul64. Te gîndeşti, prin contrast, la semnificaţia impre-
sionantă a durerii transformate în măreţie pe care Grigore de

121
PETER BROWN
Tours a văzut-o în spatele alifiei pentru ochi, la fel de banală,
oferită de Sfîntul Benignus65. Aşa cum spune Aline Rousselle de-
spre sanctuarele tămăduitoare din Galia celtică: „Contactul dintre
pacient şi divinitate se face în parte direct" 66. Deşi sanctuarele
păgîne din Galia secolului al IV-lea erau încă impresionante, vizi-
tarea lor şi contactul cu zeii prin intermediul tămăduitor al apei
sau somnului se considera că ajung67. Aceste metode antice par a
nu fi fost atinse de limbajul dur care era la modă în perioada
romană tîrzie, al unei potentia exercitate de persoane pe care
contemporanii le-au asociat cu mormintele creştine. Ele aveau în
spatele lor forţa mută a naturii înseşi.
Potentia sfîntului la mormînt presupunea un model „vertical"
de dependenţă. Puterea sfîntului ţinea individul într-o relaţie
strînsă de obligaţie personală care putea începe, la multe zile de
călătorie grea, prin nevoia de a vizita praesentia sfîntului în sin-
gurul loc unde putea fi găsită; putea face pacientul să treacă prin
reprezentaţia unei scene de curte din perioada romană tîrzie şi
putea chiar să se sfîrşească printr-un act concret şi ireversibil de
dependenţă socială, prin care cel vindecat devenea sclavul bise-
ricii unde se afla nevăzutul său dominus. Dimpotrivă, Marcellus
prezintă o lume pentru care este încă dominant un model „ori-
zontal": pacientul e legat direct printr-o plasă de fire liliputane
de tradiţiile difuze şi aparent nelimitate ale propriului mediu. Un
asemenea model a exclus tacit, dar ferm, intervenţia din afară a
unei potentia care putea alunga individul din mediul în care el se
simţea încă sigur integrat. Văzută în această lumină, ceea ce nu-
mim răspîndirea creştinismului în Galia, aşa cum a început de la
acele mari morminte unde praesentia sfinţilor era dramatic dez-
văluită prin acte de putere, ajunge la un conflict a două modele de
tămăduire, fiecare abundînd în presupuneri despre poziţia omului
în societate şi mediu. Spre acest conflict trebuie să ne îndreptăm
acum atenţia.
Căci acesta este conflictul care stîrneşte interesul lui Grigore
de Tours. Se rezumă pentru el în două cuvinte: reverentia* şi
opusul său, rusticitas**. Reverentia presupunea o dorinţă de a
concentra credinţa asupra unor persoane precise, nevăzute, asu-
pra lui Cristos şi a prietenilor Lui, sfinţii - amici dominici™ - astfel

* reverentia, ae (lat.) - respect, consideraţie (n.t.) ** rusticitas, atis (lat.) -


obiceiuri de la ţară; simplitate, grosolănie, stîngăcie (n.t.)

122
încît să impună credinciosului nişte ritmuri precise în viaţa sa
(cum ar fi respectarea zilelor de sărbătoare ale sfinţilor), să-i în-
drepte atenţia către locuri şi obiecte anume (mormintele şi relicvele,
sfinţilor), să reacţioneze la boală şi la pericol prin dependenţa de
aceste persoane nevăzute şi să rămînă mereu conştient, în jocul
acţiunilor umane din jurul său, că norocul şi ghinionul sînt direct
legate de bunele sau proastele relaţii cu aceste persoane invizi-
bile. De aceea, reverentia presupunea un înalt grad de pregătire
socială şi culturală. Nu era un „subarboret" luxuriant de creduli-
tate sau neopăgînism. A presupus învăţarea unei etichete faţă de
supranatural, ale cărei gesturi au fost, fiecare, atent stabilite. De
aici rezultă importanţa, pentru Grigore, a antitezei acesteia, rustici-
tas, care se traduce cel mai bine cu „bădărănie, mojicie", „negli-
jenţă" - eşecul sau refuzul categoric de a da vieţii o structură în
funcţie de relaţiile ceremonioase cu anumite persoane invizibile69.
Folosirea de către Grigore a cuvântului rusticitas clarifică poziţia
creştinismului în unele zone ale Galiei şi, indirect, în Europa apu-
seană în totalitate, la sfîrşitul antichităţii tîrzii. Este o situaţie care
necesită fineţe de interpretare. Căci o dihotomie radicală între
„oraş" şi „sat", „creştin" şi „păgîn" nu poate nuanţa corect. Rus-
ticitas, după cum Grigore i-a evidenţiat efectele distrugătoare, se
suprapunea considerabil cu obiceiurile populaţiei rurale; dar nu
se limita nicidecum exclusiv la acestea. Rusticitas putea fi a
majorităţii oamenilor în majoritatea zilelor - şi mai ales duminica,
aşa cum s-a întîmplat atunci cînd locuitorii din Arles, indiferent de
clasă şi cultură, au atras asupra lor avertismentele grave ale epis-
copului, Caesarius, pentru că s-au purtat ca rustici* făcînd dra-
goste cu soţiile lor în Ziua Domnului70. Şi mai puţin poate fi iden-
tificată cu „păgînismul rural". Căci ceea ce am văzut este că, deşi
sistemele terapeutice cum ar fi cele presupuse de Marcellus de-
pindeau de cunoştinţele moştenite de la trecutul păgîn, ele formau
o enclavă nesupusă de rusticitas mai puţin pentru că erau strîns
legate de vreo formă precisă de venerare păgînă, cît pentru că
negau tacit orice ritm de vindecare ce implica o dependenţă clară
de potentia unei fiinţe omeneşti nevăzute: rudele, vecinii, mai ales
oamenii pricepuţi din localitate se considera că pot oferi tot ceea
ce suferindul avea nevoie71. Atunci cînd membri ai anturajului lui
Grigore însuşi, călătorind spre Brioude pentru a fugi de ciumă, au

* rusticus, i, pi. rustici (lat.) - ţăran; grosolan, necioplit, prost (n.t.)

123
ETER BROWN
icurs la folosirea de amulete aplicate de ghicitorii locali pentru
1 vindeca pe unul dintre tovarăşii lor, ceea ce 1-a înfuriat nu a fost
i s-au purtat ca păgînii, ci că şi-au pierdut sentimentul de re-
irentia faţă de sfinţi. Aceasta i-a provocat o izbucnire carac-
ristică:
Quaerat patrocinium martyrum (...) postolel adiutoria confessorum, qui merito amici
sunt dominici nuncupati.
[Patronajul martirilor să fie ceea ce suferindul caută (...) Să se roage pentru ajutorul
oferit de mărturisitori, care sînt numiţi pe bună dreptate prieteni ai Domnului]72.
itfel, în orice loc în care se afla la îndemînă un mormînt creştin,
sursele difuze din apropiere, folosite sub formă de amulete şi
vinaţie, întîlneau o imagine clar conturată a relaţiilor ideale din-
Î oameni, schiţate de episcopi precum Grigore cu o siguranţă
re trăda îndelungata pregătire a societăţii aristocrate din pe-
>ada romană tîrzie.
De aceea, putem sesiza, într-un conflict al modelelor de tămă-
lire, impactul apariţiei creştinismului. în toată lumea meditera-
ană, fie că e o capelă mică de lemn pe o moşie din Limousin73, a
cum o descrie Grigore, fie că e vorba de o „curăţare" hotărîtă
terenului" de către episcopul Teodoret al Cyrului în satele
ctante din centrul Siriei de Nord, aşezate pe creste de munte,
asupra vieţii disciplinate a cîmpiilor dintr-o regiune în care,
a cum observa un călător din secolul al XVIII-lea, „vedem des-
tismul extinzîndu-se peste toată zona de şes şi progresia lui
rindu-se înspre munţi, la prima stîncă, la primul defileu, care
te uşor de apărat"74, înaintarea creştinismului dincolo de oraşe i
înaintarea prezenţei sfinţilor75. în această carte, am văzut cum
isemenea praesentia, sub forma unor relicve şi a mormîntului
;, era încărcată de semnificaţii specifice, care implicau
eracţiunea omului cu o fiinţă umană ideală, nevăzută, deţinătoare
mei potentia ideale.
Foarte frecvent în antichitatea tîrzie, praesentia sfîntului la ţară
nsfinţea prefacerile organice care avuseseră loc timp de secole.
ci este vorba de „o schimbare calmă, mult mai mare decît apariţia
iericii creştine. în Galia şi Spania, răspîndirea latinei în detri-
sntul dialectelor celtice locale şi apariţia, în consecinţă, a lim-
Dr romanice, trădează moartea finală a culturilor care existaseră
i preistorie. Biserica creştină a moştenit rezultatele acestei schim-
ri76. Prin secolul al Vl-lea, singura civilizaţie stabilă majoră care
îăstrat un păgînism ce provenea, fără întrerupere, din lumea
CULTUL SFINŢILOR
preclasică, la vest de India şi la est de Irlanda, era cultura zo-
roastriană din Iranul Sasanizilor: în altă parte, în Egipt, Mesopo-
tamia, Anatolia şi Europa de Vest, străvechea lume preclasică
ajunsese definitiv la sfîrşit77. A fost o năruire nezgomotoasă, mai
radicală decît declinul şi căderea Imperiului Roman şi mai ireversi-
bilă decît dispariţia zeilor urbani ai păgînismului greco-roman. în
satele şi oraşele Galiei şi Spaniei, praesentia sfinţilor a cules roa-
dele unui triumf întîrziat şi inconştient al romanizării. Căci răspîn-
direa acelei reverenda creştine a pus capăt proceselor prin care
culturile indigene din bazinul mediteranean de vest au fost imper-
ceptibil erodate printr-o influenţă lentă, dar sigură, de sus, exerci-
tată prin reţeaua de relaţii de administrare şi patronaj care, în
decursul secolelor, a ajuns tot mai în afara oraşelor şi conacelor
de la ţară ale celor mari78. La un secol după sfîrşitul Imperiului
Roman, Grigore şi contemporanii săi puteau fi siguri de acum că,
dacă nu toate drumurile mai duceau la Roma, în Touraine, cel
puţin, toate duceau la Tours, ad dominum Martinum: un fir de praf
din mormîntul său valora mai mult decît toată dibăcia imemorială
a tămăduitorilor din sate79.
Căci, aşa cum am văzut în această carte, reverenda pe care
Grigore o dorea îşi dobîndea forţa dintr-un proces continuu, deşi
discret, de „socializare", ce avea loc într-o lume care aştepta
supranaturalul cu dragoste şi cu o anumită perseverenţă, de la
actele de putere şi protecţie observate în cadrul aristocraţiei din
perioada romană tîrzie într-un mediu preponderent urban. Limba-
jul cultului sfinţilor respira această atmosferă caracteristică; iar
ritmurile şi preocupările care o susţineau erau reprezentate cel
mai convingător fie la mormintele din oraşe, sub patronajul epis-
copilor aristocraţi, fie, aşa cum era mormîntul Sfîntului Iulian de
Brioude, într-o zonă rurală dominată de o aristocraţie cu legături
ramificate în oraşe80. Cînd această reverenda ajungea în zone în
care „socializarea" era mai puţin modestă, o întîmpina rezistenţa
tăcută a stilurilor de viaţă mai puţin supuse rafinamentului urban
şi aristocratic. în toată perioada antică tîrzie şi medievală timpurie,
procesul de creştinare a fost stagnat de hotărîrea mută a grupu-
rilor de oameni care nu voiau să schimbe şabloanele străvechi ale
vieţii lor practice pentru a acorda veneraţie sfinţilor81, nici să-şi
modifice obiceiurile spre a face plăcere altei clase de domini8^.
Zone de „rusticitate brută" înconjurau lumea ceremonioasă a lui
Grigore83.
125
PETER BROWN
Totuşi, ocazional, noua praesentia a sfîntului putea fi utilizată
pentru a concentra şi clarifica ambiguităţile din comunităţile agrare
dispersate, ai căror membri se simţeau prinşi în plasa reţelelor
contradictorii de obligaţii84. Opera hagiografică a lui Grigore este
punctată de incidente care ne permit să sesizăm indispoziţia unei
lumi a satelor confruntată cu forme derutante sau opresive de
putere. Căci praesentia sfîntului a dezlănţuit adesea un entuziasm
impetuos, legat de sosirea unei puteri noi, „curate", în zone în
care, pînă atunci, sătenii nu au avut de ales decît forme de
dependenţă „necurată". Atunci cînd relicvele Sfîntului Iulian au
traversat cîmpiile din Champagne la o oră la care acestea erau
pline de lucrători plătiţi din satele dimprejur, trecerea lor a fost
marcată prin scene la fel de dramatice şi de ameninţătoare ca
orice năzuinţă ulterioară către millenium-ul* lui Cristos:
Uitaţi-vă la mult binecuvântatul Iulian, care se apropie de noi! Vedeţi-i puterea!
Vedeţi-i gloria! Fugiţi, flăcăilor, lăsaţi-vă plugurile şi boii; să-1 urmăm cu toţii85!
Praesentia trecătoare a sfîntului le-a adus acestor oameni
obosiţi o undă de ideală dependenţă care îi putea elibera, chiar
dacă numai pentru o clipă, de pretenţiile dure ale proprietăţii fun-
ciare galo-romane dintr-o zonă de creştere intensivă a cereale-
lor86. Mulţi dintre indivizii năpăstuiţi care s-au eliberat de stăpînii
lor87 sau care şi-au abandonat familiile pentru a afla tămăduirea la
mormintele sfinţilor, veneau din regiuni periferice88. Confruntaţi cu
ambiguităţile sistemului de patronaj în care erau prinşi, cei fără
altă apărare - adesea femeile - au optat în mod dramatic pentru
dependenţa de un dominus ideal aflat în mormîntul său îndepărtat,
mai degrabă decît pentru dependenţa de foarte realii deţinători ai
puterii din localitatea lor89.
Grigore a înregistrat cu îngăduinţă acest aflux de oameni
dezrădăcinaţi: căci demonii sînt cei care vorbesc în ei, recunos-
cînd, în mod ireproşabil, potentia tot mai extinsă a sfinţilor90. Ceea
ce îl supără profund, totuşi, este orice încercare din partea
populaţiei de a ocoli cerinţele acelei reverentia, creînd pentru ei
înşişi mici zone indigene de praesentia care scăpau de sub con-
trolul episcopului. Totuşi, liipri historiarum** ale sale şi alte surse

* millenium, ii (lat. mediev.) - împărăţia lui Dumnezeu împreună cu cei drepţi,


fixată uneori în mod necanonic la o durată de o mie de ani (milenarism) după a doua
venire a lui Cristos.
** libri historiarum (lat.) - cărţi de istorii (n.t).

126
ulterioare abundă în incidente care dezvăluie situaţia explozivă
creată de influenţa sfinţilor din oraşele Galiei. Ori de cîte ori
comunităţile erau confruntate cu ameninţări pe care sistemele te-
rapeutice obişnuite nu le puteau birui, cum a fost cazul recru-
descenţelor frecvente ale ciumei după 543, reacţia lor imediată
faţă de situaţie a fost o reafirmare a modelului „orizontal" de vin-
decare, deşi acum într-o formă nouă, creştină91. Prezicătorii păreau a
vehicula, autorizaţi de viziunile sfinţilor, noi tipuri de leacuri şi a
vesti noi ritualuri de ispăşire92. Ghicitorii stabileau ritualuri de
pocăinţă, pe baza capacităţii lor de a descoperi hoţii, de a recu-
pera bunurile furate şi de a citi gîndurile 93. Acestea toate trădau o
nevoie stringentă de a aduce exact în mijlocul comunităţii locale
praesentia sfinţilor, adesea a acelora dintre ei care se bucurau de
cea mai mare autoritate şi care se aflau inimaginabil de departe,
cum ar fi Petru şi Paul. Iar ei susţineau că fac acest lucru fără
pretenţiile zdrobitoare ale acelei reverenda faţă de mormîntul din
oraş şi faţă de episcopul său94. Chiar Grigore şi-a găsit adversari
pe măsură în aceşti oameni:
[După un an prost, în 587] a apărut la Tours un om pe care îl chema Desiderius şi
care s-a proclamat ieşit din comun, susţinînd că are puterea de a face multe minuni.
S-a lăudat, printre altele, că între el şi apostolii Petru şi Paul circulă mesageri. Cum
eu lipseam, ţăranii s-au adunat în jurul lui, aducînd cu ei orbii şi schilozii, pe care
a căutat să-i amăgească mai degrabă cu falsele învăţături ale meşteşugurilor drăceşti
decît să-i vindece cu puterea sfinţeniei95.
Pe Grigore 1-a îngrijorat faptul că acesta nu era un caz izolat96.
Asemenea incidente au avut loc de la începutul secolului al Vl-lea
pînă tîrziu în evul mediu97. Vedem în ele reacţia oamenilor împinşi în
mod tragic deoparte prin apariţia Bisericii creştine şi prin extin-
derea structurilor sale la ţară. Religia în plenitudinea ei şi partici-
parea deplină a sfinţilor la operele de binefacere s-au manifestat
în altă parte, în oraşe98.
Căci acesta a fost paradoxul creştinismului în antichitatea tîr-
zie, aşa cum s-a cristalizat el în cultul sfinţilor. Religie universală
şi exclusivă, creştinismul pretindea că s-a răspîndit în toate regiu-
nile lumii cunoscute99. De fapt, răspîndindu-se, se afla în jurul mor-
mintelor sfinţilor asemenea unor ochiuri de apă pe o suprafaţă
uscată. Căci doar în anumite locuri şi în anumite medii sociale
precis delimitate, putea limbajul acelei praesentia şi potentia a
sfinţilor să răspundă satisfăcător celor mai profunde dorinţe ale
comunităţilor creştine. în afara zonelor în care reverentia putea fi
127
PETER BROWN
descrisă cu o întreagă paletă de semnificaţii din perioada romană
tîrzie, existau regiuni întinse în care creştinismul putea fi prezentat
doar în tonuri de gri, într-o lume a satelor unde numeroase nuanţe
ale păgînismului indigen păliseră cu mult timp înainte100. Este o
perspectivă tristă: reverenda creştină a creat o situaţie pe care
elitele lumii greco-romane nu au înfruntat-o niciodată sub o formă
atît de clară101; populaţia era acum împărţită între cei care puteau,
dacă voiau, să fie participanţi deplini la pregătirea unei religii
universale şi, respectiv, marile zone şi clase condamnate, prin
distanţa fizică şi absenţa „socializării", la o variantă substandard a
aceleiaşi religii102. Moartea păgînismului în societatea apuseană şi
apariţia cultului sfinţilor, cu formele sale clar aristocrate şi urbane,
a garantat faptul că, începînd din antichitatea tîrzie, cultura cla-'
selor superioare din Europa se va măsura întotdeauna cu sălbă-
ticia unei rusticitas, la a cărei apariţie a jucat ea însăşi un rol
însemnat103.
Privim de asemenea către o natură care a devenit pasivă,
lipsită fiind de puterea zeilor. Mi se pare că trăsătura cea mai
pronunţată a apariţiei Bisericii creştine în Europa apuseană era
impunerea unor structuri administrative umane şi a unei potentia
ideale legate de fiinţe omeneşti nevăzute şi de reprezentanţii lor
văzuţi, episcopii din oraşe, cu preţul unor tradiţii care păreau să
aparţină structurii peisajului însuşi104. Sfîntul Martin a atacat acele
puncte în care se considera că naturalul şi divinul se întîlnesc 105: a
tăiat copacii sacri106 şi a împrăştiat procesiunile care urmau liniile
de demarcaţie străvechi dintre terenurile arabile şi cele neara-
bile107. Succesorii săi s-au manifestat împotriva copacilor şi fîntî-
nilor şi împotriva formelor de divinaţie prin observarea atentă a
ciudăţeniilor din viaţa animalelor şi a plantelor108. Ei au impus
ritmuri de lucru şi de odihnă care ignorau rotirea lentă a soarelui,
lunii şi planetelor pe cer şi care reflectau, în schimb, un timp pur
omenesc, legat de morţile indivizilor importanţi109. Ce se află în
spatele repetărilor plictisite de polemici antipăgîne şi al admonestă-
rilor sinoadelor din Galia şi Spania secolului al Vl-lea nu este
nimic altceva decît un conflict de vederi asupra relaţiei dintre om
şi natură.
Alphonse Dupront a exprimat clar acest lucru, atunci cînd a
vorbit despre natura locului de pelerinaj creştin:
Locul în deplinătatea sensului este realitate cosmică, oricare ar fi accidentul fizic pe
care îl consfinţeşte în fiecare caz. Şi toată istoria pelerinajului creştin ţinteşte la

128
CULTUL SFINŢILOR
botezarea păgînului - adică la antropomorfizarea cosmicului (...) Ecranul uman sau
„hominizarea" sînt elemente legate indisolubil de orice abordare creştină a locului
de pelerinaj110.
Aceasta era, desigur, părerea episcopului de Javols din secolul al
V-lea, ale cărui activităţi au fost amintite de Grigore. Pe cînd pro-
povăduia creştinismul în Auvergne, i-a găsit pe ţărani ţinînd o
sărbătoare de trei zile, cu jertfe pe marginea unei mlaştini formate
în craterul vulcanic de pe un vîrf de munte. „Nulla est religio in
stagno", spunea el:
Nu poate fi religie într-o mlaştină. Dar mai degrabă recunoaşteţi-L pe Dumnezeu şi
veneraţi-i pe prietenii Lui. Preamăriţi-1 pe Sfîntul Hilarius, episcopul lui Dumnezeu,
ale cărui moaşte se află aici. El poate fi mijlocitorul vostru întru milostivirea lui
Dumnezeu111.
Ce se întîmplă mai tîrziu poate să nu pară o schimbare esenţială.
Pelerinajul pe vîrful muntelui a continuat112. Dar religio* a dispărut
cu adevărat din mlaştină. în schimb, avem ceva făcut de om - o
clădire din piatră; praesentia unei fiinţe omeneşti - relicvele Sfîn-
tului Hilarius; iar puterea Sfîntului Hilarius se presupune că
acţionează prin relaţiile esenţial umane de prietenie şi mijlocire.
Locul însuşi este încorporat într-o structură administrativă depen-
dentă de autoritatea fiinţelor omeneşti care locuiesc într-un oraş
foarte îndepărtat de comunităţile însemnate din peisajul ce a fost
odată sfînt: a devenit o biserică în dioceza episcopilor de Javols.
Văzută în acest fel, apariţia creştinismului în Europa apuseană este
un capitol al „hominizării" naturii113.
Acesta este un triumf pe care cărturarul modern nu trebuie
să-1 privească cu acelaşi entuziasm ca şi Grigore de Tours. Con-
fruntată cu măreţia vîrfurilor de munte şi cu înţelepciunea străveche,
domoală, a Europei precreştine, reverentia lui Grigore pare fragilă
şi nu puţin abrazivă: ea reflectă dezvoltarea comparativ rapidă a
unei instituţii închise în sine, preocupate pînă la obsesie de nevoia
de a înţelege relaţiile cu cei nevăzuţi într-un limbaj de interacţiune
umană creat între limitele înguste ale societăţii urbane şi aristo-
crate din perioada romană tîrzie114. Oriunde ne uităm, în primele
secole ale cultului sfinţilor, vedem victoria unui limbaj provenit din
relaţiile dintre oameni asupra certitudinilor mai puţin clare şi mai
greu de exprimat dintr-o epocă anterioară.

religio, onis (lat.) - religie (n.t.)

129
PETER BROWN
Totuşi, trebuie să apreciem cum se cuvine şi fermitatea celor
patru generaţii remarcabile, care au început cu decizia lui Paulin
de a se stabili la Nola şi s-au încheiat cu sfîrşitul guvernării ro-
mane în Europa de Vest şi cu amintirile din copilărie ale lui Gri-
gore de Tours. Vechea lume avea limitele ei: aşa cum Sir James
Frazer spunea în Creanga de aur: „Dumnezeu poate ierta păcatul,
dar Natura nu"1Is. Dumnezeu şi prietenii Săi au iertat păcatul. Pentru
oamenii pe care i-am întîlnit în aceste capitole, a opta atît de
obsesiv pentru un gen de căutare a supranaturalului care să re-
flecte relaţiile curente de dependenţă a însemnat întotdeauna mai
mult decît a opta pentru un limbaj încărcat cu semnificaţii ale
exercitării puterii şi patronajului. în condiţiile din perioada romană
tîrzie, potentia avea un revers mai blînd. Patronajul şi dependenţa,
chiar exigenţele unei amiciţia aristocrate, nouă ne pot părea relaţii
dure, apăsătoare; dar prin acestea, oamenii din antichitatea tîrzie
au sperat să-şi cîştige libertatea de acţiune din care putea apărea
miracolul dreptăţii, milosteniei şi un sentiment de solidaritate cu
semenii lor. Noi, cei ce trăim într-o lume în care dreptatea, milos-
tenia şi acceptarea majorităţii semenilor noştri reprezintă o sus-
pendare la fel de neobişnuită şi de fragilă a legilor respectate ale
societăţii ca şi momentul binecuvîntat al iertării legate de prae-
sentia sfinţilor într-o comunitate romană tîrzie, trebuie să învăţăm
să privim cu mai multă simpatie şi, deci, cu mai multă atenţie
erudită interesul tenace al creştinilor din antichitatea tîrzie pentru
existenţa, în lumea lor, a unor locuri în care oamenii să poată sta
drept în prezenţa scrutătoare şi milostivă a unui semen.
NOTE
N.B. Dintre autorii originali pe care i-am citat, aproape toţi scriitorii
laici şi mulţi dintre cei ecleziastici sînt disponibili în ediţiile bilingve din
colecţia „Loeb Classical Library", Heinemann, London; Putnam, New York
şi Harvard University Press, Cambridge. Subdiviziunile fiecărui text la
care fac referire sînt cele utilizate în această ediţie şi în alte ediţii stan-
dard. Citez frecvent volumul şi numerele de coloană din Patrologia La-
tina (P.L.) şi Patrologia Graeca (P.G.) ale lui J. P. Migne, Patrologiae
cursus completus, Paris, 1844 ş.u., pentru facilitarea trimiterii la pasajele
menţionate. Am utilizat următoarele ediţii ale lucrărilor următorilor autori,
citîndu-le pe unele dintre ele în această carte sub formă abreviată:
Augustin, De cura gerenda pro mortuis
Col. Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum, 41, Tempsky,
Wien, 1890;
Augustin, De Civitate Dei: Cetatea lui Dumnezeu
Col. Corpus Christianorum, 47 şi 48, Brepols, Turnhout, 1955.
Grigore de Tours
Greg. Tur., LH: Gregorii episcopi Turonensis, Libri historiarum, ed. B.
Krusch, W. Levison, Col. Monumenta Germaniae Historica. Scrip-
tores Rerum Merovingicarum, 1, 1, Hahn, Hannover, 1951.
Următoarele cinci lucrări se găsesc în Gregorii episcopi Turonensis,
Miracula et opera minora, ed. B. Krusch, Monumenta Germaniae
Historica. Scriptores Rerum Merovingicarum, 1, 2, Hahn, Hannover,
1885.
Greg. Tur., GM: Liber in gloria martyrum;
Greg. Tur., VJ: Liber de passione et virtutibus sancti Iuliani mar-
tyris;
Greg. Tur., VM: Libri I-IV de virtutibus sancti Martini episcopi;
Greg. Tur., VP: Liber vitae patrum; Greg. Tur., GC: Liber in
gloria confessorum.
131
3
ETER BROWN
Paulin, Carmina
Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum, 30, 2, Tempsky,
Wien, 1894.
Venantius Fortunatus, Carmina
Ed. F. Leo şi B. Krusch, Monumenta Germaniae Historica. Auctores
Antiquissimi, 4, Hahn, Hannover, 1881.
ÎLCV
E. Diehl, Inscriptiones latinae christianae veteres, voi. I—II, Weidmann,
Ziirich, 1925, 1961.
Cititorul poate considera utile următoarele traduceri ale textelor utilizate
pentru argumentaţia acestei cărţi:
Augustin, De cura gerenda pro mortuis
The Care to Be Taken for the Dead, în Saint Augustine. Treatises
on Marriage and Other Subjects, trans. J. Lacy, Fathers of the Church,
New York, 1955 (col. „The Fathers of the Church", 27).
Grigore de Tours, Libri historiarum
The History of the Franks, trans. O. M. Dalton, Clarendon Press,
Oxford, 1927 şi Lewis Thrope, Penguin, Harmondsworth, 1974.
Grigore de Tours, Miracula
M. L. Brodin, Livres des miracles, în Societe de l'histoire de la
France, voi. 88, 103, J. Renouard, Paris, 1857, 1860.
Aşteptăm traduceri ale Miracles of Saint Julian şi Miracles of Saint
Martin de la John Corbett de la Scarborough College, University of
Toronto, în colecţia „Pontifical Institute for Medieval Studies Series".
Ieronim, Contra Vigilantium
St. Jerome. Letters and Select Works, trans. W. H. Fremantle, în
A Select Library of Nicene and Post-Nicene Fathers, ed. P. Schaff
and H. Wace, Christian Literature, New York, 1893.
Paulin, Carmina
P. G. Walsh, The Poems of St. Paulinus ofNola, Newman Press, New
York, 1975 (col. „Ancient Christian Writers", 40).
Paulin, Epistulae
P. G. Walsh, Letters of St. Paulinus of Nola, Newman Press, New
York, 1966, 1967 (col. „Ancient Christian Writers", 35, 36).
Prudentius, Cathemerinon şi Peristephanon
Prudentius, ed. and trans. H. H. Thomson, Heinemann, London, 1961;
Harvard University Press, Cambridge, 1969 (col. „Loeb Classical Li-
brary");

132
CULTUL SFINŢILOR
Prudentius. „Hymns for Every Day" and „The Martyrs' Crowns",
trans. M. C. Eagan, Catholic University of America Press, Washing-
ton, 1962 (col. „The Fathers of the Church", 43).
Sulpicius Severus, Vita Martini şi Dialogi
Trans. B. M. Peebles, Niceta of Remesiana, Sulpicius Severus, Vin-
cent ofLerins and Prosper of Aquitaine, Fathers of the Church, New
York, 1949 (col. „The Fathers of the Church", 7); The Works of
Sulpicius Severus, trans. A. Roberts, în A Select Li-brary ofNicene
and Post-Nicene Fathers, 2nd series, voi. XI, Cush-ing, Ann Arbor,
Michigan, 1964.
Victricius de Rouen, De laude sanctorum
R. Herval, Origines chretiennes, de la IIe Lyonnaise gallo-romaine
a la Normandie ducale (IVe-XIe siecles). Avec le texte complet et
traduction du „De laude sanctorum" de saint Victrice (396), Picard,
Paris, 1966.

PREFAŢĂ

1. F. W. Maitland, Domesday Book and Beyond, Cambridge Univer-


sity Press, Cambridge, 1897, p. 596.

CAPITOLUL INTII

1. Peter Brown, The Making of Late Antiquity, Harvard


University
Press, Cambridge, 1978, pp. 16-18.
1. Augustin, Sermones, 18, 1.
1. F. Cumont, Astrology and Religion among the Greeks and
Ro-
mans, Constable, London, 1912; ed. nouă, Dover Books, New
York, 1960,
pp. 92-110.
1. ILCV, 391, 3-6: „Mens videt astra, quies tumuli complectitur
artus"
(Mintea vede astrele, liniştea mormîntului îmbrăţişează
mădularele). Vezi
Lidia Storoni Mazzolani, Sul mare della vita, Rizzoli, Milano,
1969, pentru
un comentariu sensibil al acestor inscripţii. Vezi şi E. Nordstrom,
Raven-
nastudien, Almqvist & Wiksell, Uppsala, 1953, p. 31, despre
semnificaţia
domului presărat cu stele al mausoleului Gallei Placidia.
1. Plutarh, Romulus, 28, 6.
1. Prudentius, Cathemerinon, 10, 29. Vezi Richmond
Lattimore,
Themes in Creek and Latin Epitaphs, University of Illinois
Press, Ur
bana, 1962, pp. 311-313, despre soliditatea unor asemenea
concepţii.

133
PETER BROWN
1. G. Sanders, Licht en Duisternis in de christelijke
Grafschriften,
voi. I, Vlaamse Akademie voor Letteren, Bruxelles, 1956, pp.
502-513 şi
Les chretiens face â l'epigraphie funeraire latine, m
Assimilation et
resistance â la culture greco-romaine dans le monde ancien.
Travaux
du V7e Congres International d'Etudes Classigues, ed. D. M.
Pippidi,
Editura Academiei, Bucureşti; Les Belles Lettres, Paris, 1976, pp.
283-299.
1. ILCV, 1070, 5.
1. Midraş la Ps. 16, 2: H. L. Strack, P. Billerbeck, Kommentar zum
Neuen Testament aus Talmud und Midrasch, voi. I, C. M. Beck,
Miinchen,
1926, p. 892.
1. Această evoluţie a fost studiată cu referire specială la Galia:
J. Hubert, Evolution de la topographie et de l'aspect des
villes de la
Gaule du N* au Xe siecle, în „Settimane di Studio del Centro
Italiano di
Studi sull 'Alto Medio Evo", 16, Centro di Studi sull 'Alto
Medio Evo,
Spoleto, 1959, pp. 529-558; P. A. Feyrier, Permanence et
heritages de
l'antiquite dans les villes de l'Occident, în „Settimane di
Studio", 21,
1974, pp. 41-138; M. Vieillard-Tro'iekouroff, Les monuments de
la Caule
d'apres les oeuvres de Gregoire de Tours, Champion, Paris,
1976.
1. Greg. Tur., VM, II, 50, 194.
1. E. Le Blant, Les inscriptions chretiennes de la Gaule, voi. I,
Imprimerie Imperiale, Paris, 1856, p. 240.
13. Venantius Fortunatus, Carm., III, 7, 41 şi 46:
Fulgorem astrorum meditantur tecta metallo
Et terram stellas credit habere suas.
(Acoperişurile din metal [preţios] sînt asociate în gînd cu strălu-
cirea aştrilor (...) Şi crede că pămîntul are stelele sale).
14. Artemidorus, Oneirocriticon, 1, 51.
1. Cari Andresen, Einfuhrung in die christliche Archaologie, Vanden-
hoeck & Ruprecht, Gottingen, 1971, pp. 27-28 trece în revistă
o vastă
literatură.
1. B. Kotting, Der fruhchristliche Reliquienkult und die bestattung
im Kirchengebaude, Westdeutsche Verlag, Koln, 1965. J. Guyon,
La vente
des tombes â travers l'epigraphie de la Rome chretienne, în
„Melanges
d'archeologie et d'histoire. Antiquite", 86, 1974, p. 594: „La
levee de
l'interdit religieux sur la sepulture intra muros, vieux d'un
millenaire (...)
est le signe d'une veritable mutation historique" (Ridicarea
interdicţiei
religioase asupra mormîntului /ntra muros veche de un mileniu
(...) este
semnul unei adevărate mutaţii istorice). G. Dagron, Le
christianisme dans
la viile byzantine, în „Dumbarton Oaks Papers", 31, 1977, pp.
11-19.
1. T. Klauser, Christliche Martyrerkult, heidnischer Heroenkult und
spătjudische Heiligenverehrung, în Gesammelte Arbeiten, ed.
E. Dass-
mann, Aschendorff, Miinster in Westfalen, 1974, pp. 221-229.
1. Aş insista asupra acestui lucru. Nu vreau să sugerez că Roma şi
Grecia antică erau marcate de un sentiment automat de
repulsie faţă de
134
CULTUL SFINŢILOR
morţi sau că, brusc, creştinismul a înlăturat acest sentiment. Morţii altora
ridicau probleme: propriii morţi sau cei ai propriului oraş, dacă erau
suficient de bine acceptaţi prin obicei îndătinat, nu reprezentau un motivy
de dezgust sau o sursă de pericol supranatural.
1. F. Pfister, Der Rehquienkult im Altertum, 2 Bande, Topelmann,
Giessen, 1909-1912.
1. A rămas un subiect mult dezbătut: E. Dyggve, Dedekult, Kej-
serkult og basilika, P. Branner, Kobenhavn, 1943; A. Grabar,
Martyrium,
College de France, Paris, 1946; T. Klauser, Von Heroon zur
Mărtyrer-
basilika, în Gesammelte Arbeiten, pp. 275-291; J. B. Ward-
Perkins, Me
moria, Martyr's Tomb and Martyr's Church, în „Journal of
Theological
Studies", 17, 1966, pp. 20-38, cu răspunsul lui Grabar în
„Cahiers
archeologiques", 18, 1968, pp. 239-244.
1. Dar vezi nuanţele la A. D. Nock, The Cult ofHeroes, în „Harvard
Theological Review", 37, 1944, pp. 141-174 şi în Essays in
Religion and
the Ancient World, voi. II, ed. Zeph Stewart, Clarendon Press,
Oxford,
1972, pp. 575-602.
1. L. Gernet, Le genie grec dans la religion, Albin Mieriei, Paris,
1932, p. 264: „II est frappant que Ies heros ne soient pas concus
comme
intercesseurs. Avec la divinite proprement dite ils n'ont pas de
rapports
directs" (Este uluitor că eroii nu sînt concepuţi ca mijlocitori. Cu
divini
tatea propriu-zisă, ei nu au legături directe).
1. Aceasta mi se pare a fi deficienţa esenţială a încercării clasice
de a deriva majoritatea trăsăturilor cultului sfinţilor din practicile
păgîne:
Ernst Lucius, Die Anfange des Heiligenkultes in der christlichen
Kirche,
Mohr, Tiibingen, 1904, pp. 14-48. Cînd autorii creştini vorbesc
despre
martiri ca despre „eroi", aceasta este o figură de stil care are la
fel de
puţine semnificaţii rituale precise ca şi utilizarea cuvîntului de
către noi.
1. F. W. Deichmann, Die Spolien in der spătantiken Architektur, în
„Sitzungsberichte der bayerischen Akademie der Wissenschaften,
Phiîol-
Hist. Klasse", 1975, no. 6.
1. Euripide, Hippolit, 1437-1438. A se compara cu Paulin de Nola
care vorbeşte despre preotul Clarus, îngropat lîngă un altar, Ep.,
32, 25:
„Divinis sacris animae iungentur odores" (Sfintelor ceremonii
sacramen
tale li se adaugă [bunele] miresme ale sufletului).
1. Salvian, De gubernatione Dei, II, 1, 3; Greg. Tur., VJ, 1, 113.
1. Eunapius din Sardes, Vieţile sofiştilor, X 472.
1. Iulian, Contra Galilaeos, 335C.
1. Iulian, op. cit, 339E, unde se citează Isaia 65, 4.
1. Iulian, Epistulae et leges, ed. J. Bidez, F. Cumont, Les Belles
Lettres, Paris, 1922, pp. 194-195; vezi A. D. Nock, Essays in
Religion,
voi. II, p. 530: „Dorea mai mult decît supunere, vroia să creeze un
spirit".
Locuitorii din Gaza l-au atacat pe episcop, deoarece a adus
trupul unui
diacon „martirizat" prin faptul că a fost bătut în oraş; „martirul" a
salvat
situaţia, revenindu-şi în simţiri şi atacînd mulţimea cu o bîtă!
Marc le

135
PETER BROWN
Diacre. Vie de Porphyre, 25, ed. H. Gregoire, M. Kugener, Les Belles
Lettres, Paris, 1930, p. 22.
1. Eunapius din Sardes, op. cit, 472.
1. Jiirgen Christern, Das fruhchristliche Pilgerheiligtum von
Tebessa, F. Steiner, Wiesbaden, 1976, pp. 221-260.
1. Paulin, Carm., 28, 177; R. C. Goldschmidt, Paulinus'Churches at
Nola. Texts, Translation and Commentary, North Holland,
Amsterdam,
1940; A. Weis, Die Verteilung der Bildzyklen des Paulinus von
Nola in
den Kirchen von Cimitile (Campanien), în „Romische
Qiiartalschrift", 52,
1957, pp. 129-150.
1. Atanasie, Viaţa lui Antonie, 14: T| epT]p.cx; knokioQx\ bnb uovaxcăv
(deşertul a fost orăşenizat de monahi); Heliodor, Aethiopica,
I, 5, 3,
pentru un simţ similar, deliberat, al paradoxului legat de un
adăpost al
tîlharilor din zona mlăştinoasă: 'Ev ST] tovrotg oaov Aiyojm'cov
^ŢioipiKov
noXite-oexm. (Orice tîlhar dintre ai egiptenilor trăieşte ca un
cetăţean în
aceste locuri).
1. Ca monah, Paulin a trăit cu adevărat împreună cu comunitatea sa
în clădirile din cimitir: Joseph T. Lienhard, Paulinus of Nola
and Early
Western Monasticism, Peter Hanstein, Koln, 1977 (col.
„Theophaneia",
28), pp. 65, 70-72.
1. Ieronim, Contra Vigilantium, 8, în P.L. 23, col. 346.
1. Preotul care îngrijea mormîntul Sfintei Thecla de la Meriamlik
din afara oraşului Seleucia (Selefke) s-a erijat în reprezentant al
sfintei şi
registrator al minunilor ei şi a trăit sub ameninţarea
permanentă de ex
comunicare din partea unui episcop la care se referă ca la o
„haimana"
şi pe al cărui succesor îl numeşte „arhi-porc": G. Dagron,
L'auteur des
J
Actes' et des 'Miracles' de Sainte Thecle, în „Analecta
Bollandiana", 92,
1974, pp. 5-11 şi ediţia aceluiaşi autor Vie et miracles de sainte
Thecle,
no. 12, în „Subsidia Hagiographica", 62, Societe des
Bollandistes, Bru
xelles, 1978, pp. 314-322, 410.
1. Despre dificultatea cu care episcopii Ierusalimului au creat un
patriarhat separat pentru ei înşişi pe baza relaţiei lor cu
locurile sfinte,
vezi H. E. Chadwick, Faith and Order at the Council of Nicaea,
în „Har-
vard Theological Review", 53, 1960, pp. 180-186.
1. Joachim Jeremias, Heiligengraber in Jesu Umwelt, Vandenhoek
& Ruprecht, Gottingen, 1958.
1. I. Goldziher, Veneration of Saints in Islam, în Muslim Studies,
ed. S. M. Stem, trans. C. R. Barker, S. M. Stern, Allen and Unwin,
London,
1971, pp. 255-341.
1. E. Gellner, Saints of the Atlas, Weindenfeld, London, 1969 şi
M. Gilsenan, Saint and Sufi in Modern Egypt, Clarendon Press,
Oxford,
1973 - ambilor autori le datorez profundă recunoştinţă pentru
sfaturile lor
generoase şi inspiraţie inepuizabilă; V. Crapanzano, The
Hamadsha. A
Study in Moroccan Ethnopsychiatry, University of California
Press, Ber-
keley, Los Angeles, 1973; D. Eickelman, Moroccan Islam.
Tradition and
136
CULTUL SFINŢILOR
Society in a Pilgrimage Center, University of Texas Press, Austin, 1976r
Vezi şi Victor Tumer, Pilgrimages as Social Processes, în Dramas, Fields
and Metaphors, Corneli University Press, Iţhaca, 1978, pp. 166-230 şi
Victor Turner, Edith Tumer, Image and Pilgrimage in Christian Culture,
Columbia University Press, New York, 1978. Deşi datorez mult lucrărilor
lui Victor Turner, trebuie să menţionez că materialul pe care îşi funda-
mentează analizele se referă la pelerinajele mariane către morminte
îndepărtate. Deşi este deosebit de revelator în mîinile autorului, materia-
lul prezintă mai puţine analogii cu antichitatea tîrzie decît mormintele din
Africa de Nord musulmană.
1. H. Delehaye, Loca sanctorum, în „Analecta Bollandiana", 48, 1930,
pp. 5-64. Pentru o descriere vie şi dezaprobatoare a apariţiei
rapide a
mormintelor în Egipt, vezi predica tradusă în L. Th. Lefort, La
chasse aux
reliques des martyres en Egypte au IVe siecle, în „La Nouvelle
Clio", 6,
1954, pp. 225-230.
1. Grigore de Nyssa, Elogiul Sfîntului Teodor, înP.C. 46, col. 740B.
1. Ieronim, Contra Vigilantium, 12, în P.L. 23, col. 364C.
1. Barsanuphe et Jean. Correspondance, 433, trad. L. Regnault,
P. Lemaire, Abbaye de Solesmes, Solesmes, 1971, pp. 297-298.
1. J. Drescher, Apa Claudius and the Thieves, în „Bulletin de la
Societe d'archeologie copte", 8, 1942, pp. 63-86.
1. J. Romilly AUen, The Early Christian Monuments of Scotland,
Society of Antiquaries of Scotland, Edinburgh, 1903, pp. 330,
351-353.
1. J. Sauvaget, Les Ghassanides et Sergiopolis, în „Byzantion", 14,
1939, pp. 116-130; P. Peeters, L'ex voto de Khusro Aparwez â
Sergio
polis, în „Analecta Bollandiana", 65, 1947, pp. 5-56.
1. D. Oates, Studies in the Ancient History of Northern Iraq, British
Academy, London, 1968, pp. 106-117, despre un mormînt
nestorian ca
replică a celui de la Sergiopolis, la Qasr-Serîj.
1. Pentru o schiţă a dezvoltării ulterioare a cultului, vezi Nicole
Hermann-Mascard, Les reliques des saints. Formation
coutumiere d'un
droit, Klincksieck, Paris, 1975; Patrick J. Geary, Furta Sacra.
Thefts of
Relics in the Central Middle Ages, Princeton University Press,
Princeton,
1978; Sofia Boesch Gajano, Agiografia altomedioevale, Mulino,
Bologna,
1976, pp. 261-300, o bibliografie excepţională.
1. The Encyclopedia of Philosophy, voi. IV, Macmillan, New York,
1967, p. 89.
1. David Hume, The Natural History of Religion, în Essays. Moral,
Political and Literary, voi. II, Longman, Green, London, 1875,
p. 334.
1. Hume, op. cit, p. 334.
1. Edward Gibbon, The Decline and Fall of the Roman Empire, voi.
III, ed. J. B. Bury, Methuen, London, 1909, p. 225. (în limba
română avem
doar traducerea selectivă Edward Gibbon, Istoria declinului şi a
prăbuşirii
Imperiului Roman, voi. I—III, trad. Dan Hurmuzescu, Editura
Minerva,
Bucureşti, 1976).
137
PETER BROWN
1. Gibbon, op. cit., voi. III, p. 225.
1. Duncan Forbes, The Liberal Anglican Idea of History, Cam-
bridge University Press, Cambridge, 1952, p. 81.
1. Gibbon, op. cit, voi. IV, p. 136.
1. H. Milman, A History of Latin Christianity, voi. III, Armstrong,
New York, 1903, p. 417. Atitudinea a rămas neschimbată: Ronald
C. Finu-
cane, Miracles and Pilgrims. Popular Beliefs in Medieval
England, Dent,
London, 1977, pp. 23-24.
1. J. H. Newman, Difficulties ofAnglicans, Duffy, Dublin, 1857, pp.
80-81.
1. H. Delehaye, Les legendes hagiographiques, Societe des Bol-
landistes, Bruxelles, 1955, p. 16. Această concepţie şi altele
similare sînt
atent prezentate şi criticate de F. Graus, Volk, Herrscher und
Heiliger im
Reich de Merowinger, Ceskoslovenskâ Akademia Ved, Praha,
1965, pp.
31-32.
1. A. Mirgeler, Mutations of Western Christianity, Bums and Oates,
London, 1964, pp. 44-65.
1. Ramsay MacMullen, Sfiducia nell'intelletto nel quarto secolo, în
„Rivista storica italiana", 84, 1972, pp. 5-16.
1. E. Kitzinger, The Cult of Images in the Age before Iconoclasm,
în „Dumbarton Oaks Papers", 7, 1954, pp. 119-120, 146.
1. Patrick J. Geary, L'humiliation des saints, în „Annales", 34, 1979,
pp. 27-42 demonstrează foarte elegant cum acelaşi ritual putea
avea o
semnificaţie diferită pentru fiecare grup diferit de participanţi.
1. Tertullian, Adversus Praxean, 3, 1. Dar nu trebuie să uităm că, în
comparaţie cu Tertullian, aproape oricare alt creştin ar părea
„ignorant"
şi că „ignorant" - idiotae - nu însemna altceva decît a nu
cunoaşte un
limbaj specific şi termenii „tehnici" ai acestuia (în cazul de faţă,
termenul
grecesc oikonomia): nu avea neapărat conotaţiile ulterioare de
lipsă de
cultură, în general, sau de inteligenţă; vezi H. Grundmann,
Literatus-
illiteratus, în „Archiv fur Kulturgeschichte", 40, 1958, pp. 1—65.
1. Josef Engemann, Magische Ubelabwehr in der Spătantike, în
„Jahrbuch fur Antike und Christentum", 18, 1975, pp. 22-48.
Alexander
Murray, Reason and Society in the Middle Ages, Clarendon
Press, Ox
ford, 1978, pp. 15-17; Geary, L'humiliation des saints, p. 28.
1. P. Brown, The Making of Late Antiquity, pp. 9-10.
1. A. D. Momigliano, Popular Religious Beliefs and Late Roman
Historians, în Studies in Church History, voi. VIII, Cambridge
University
Press, Cambridge, 1971, p. 18 şi în Essays in Ancient and
Modern His-
toriography, Blackwell, Oxford,' 1977, p. 156.
1. Pentru o prezentare şi o critică pătrunzătoare a acestei concepţii,
vezi Natalie Z. Davis, Some Tasks and Themes in the Study of
Popular
Religion, în The Pursuit of Holiness in Late Medieval and
Renaissance
Religion, ed. Charles Trinkaus, Heiko A. Oberman, Brill, Leiden,
1974, pp.
307-336 şi Dario Rei, Note sul concetto di 'religione popolare', în
„Lares",

138
40, 1974, pp. 262-280. R. C. Trexler, în „Speculum", 52, 1977, pp.
1019-1022, prezintă o expunere succintă şi convingătoare.
1. Ca şi în M. P. Nilsson, Geschichte der griechischen Religion,
voi. II, C. H.Beck, Miinchen, 1950, pp. 498-516.
1. Gibbon, op. cit, voi. III, p. 226.
1. E. O. James, The Influence of Folklore on the History of Reli
gion, în „Numen", 1, 1962, p. 3: „Ţăranul, ca şi primitivul, este o
persoană
simplă, nesofisticată".
1. Louis Ginzberg, The Legends of the Jews, voi. V, Jewish Publi-
cation Society of America, Philadelphia, 1925, p. VIII: „Una
dintre carac
teristicile remarcabile ale 'minţii populare' este
conservatorismul său şi
devotamentul'ifaţă de vechile forme". Pentru o critică profund
umană şi
subtilă a unor asemenea concepţii în istoria religiei din
antichitatea tîrzie,
vezi P. A. Fevrier, Le culte des morts dans Ies communautes
chreti-
ennes durant le III e siecle, în Atti del IX° congresso
internazionale di
archeologia cristiana, voi. I, Roma, 1977, p. 245: „Nous sommes
devenus
sensibles d'une part â la longue duree necessaire d'une
histoire des
mentalites (...) mais aussi aux mutations qui peuvent s'accomplir
parfois
relativement brutalement" (Am devenit sensibili, pe de o parte,
la durata
lungă, necesară unei evoluţii a mentalităţilor (...) dar şi la
mutaţiile care
uneori pot avea loc relativ brusc).
1. Despre începuturile acestei mode, A. D. Momigliano, La risco-
perta della Sicilia antica da T. Fazello a P. Orsi, în „Studi
Urbinati di
storia, filosofia e letteratura", 52, 1978, p. 16; J. C. Lawson,
Modern Creek
Folklore andAncient Greek Religion, Cambridge University
Press, Cam-
bridge, 1910, p. 63: „Ţăranul de astăzi, în concepţia lui despre
puterile
cereşti şi în întreaga sa atitudine faţă de acestea, rămîne
politeist şi
păgîn". Studiile recente de folclor grec sînt sensibil mai
prudente: Ri-
chard and Eva Blum, The Dangerous Hour. The Lore of
Crisis and
Mysteryin Rural Greece, Chatto and Windus, London, 1970, pp.
263-352
şi Margaret Alexiou, The Ritual Lament in Greek Tradition,
Cambridge
University Press, Cambridge, 1974.
•75. A. D. Nock, The Study of the History of Religion, în Essays in
Religion, p. 331: „în ciuda tuturor diferenţelor de rasă şi ţară, sufletul
omului are multe caracteristici curios repetabile".
76. F. Dolger, Der Exorzismus im altchhstlichen Taufritual, Scho-
ningh, Paderborn, 1909, p. VI: „Etwas Gutes haben alle diese Studien
aber doch: sie lassen entgegen der friiheren Auffassung auch die irdi-
schen Erscheinungsform des Christentums mehr zur Geltung kommen
und machen dadurch fur den religios gestimmten Menschen den gb'ttli-
chen Gehalt nur um so liebenswiirdiger. Den berechtigten Gedanken
spricht A. Dufourcq aus: 'II est vrai de dire que, en un sens, le chris-
tianisme est sorti de terre'" (Toate aceste studii au, pînă la urmă, o parte
bună: contrar concepţiilor mai vechi, ele permit o mai puternică evidenţiere
a formelor de manifestare pămînteşti ale creştinismului şi astfel conţinutul

139
PETER BROWN ~

divin apare cu atît mai atrăgător pentru omul cu înclinaţii religioase.


Ideea îndreptăţită o exprimă A. Dufourcq: 'Este adevărat să zici că, într-
un anumit sens, creştinismul a ieşit din părtunt').
77. Pentru o tratare savantă şi echilibrată a problemelor legate de
sincretismul păgîn-creştin, este greu să-1 depăşeşti pe Johannes Geffcken,
The Last Days of Graeco-Roman Paganism, trans. Sabine MacCormack,
North Holland, Amsterdam, 1978, pp. 281-304.

CAPITOLUL DOI

1. ILCV, 1570.
1. ILCV, 2127.
1. Giovanni di Pagolo Morelli, Ricordi, ed.V. Brânca, F. Le Monnier,
Firenze, 1956, pp. 182-183.
1. E. F. Bruck, Totenteil und Seelengerăt, C. H. Beck, Miinchen,
1926, pp. 302-304.
1. L. Gemet, Le genie grec dans la religion, Albin Michel, Paris,
1932, p. 160; O. C. Crawford, Laudatio funebris, în „Classical
Journal", 37,
1941, pp. 17-19.
1. L. Massignon, La cite des morts au Caire, în Opera Minora, voi.
III, Dar al-Maaref, Beirut, 1963, pp. 233-285.
1. Allan I. Ludwig, Graven Images. New England Stonecarving and
Its Symbols, Wesleyan University Press, Middletown, 1966, pp.
57-58.
1. Pentru controlul sever al funeraliilor în Florenţa: Lauro Martines,
The Social World of the Florentine Humanists, Princeton University
Press,
Princeton, 1963, pp. 239-245; şi efectele fluctuaţiilor controlului: J.
Coolidge,
Further Obseryations on Masaccio's Trinity, în „Art Bulletin", 48,
1966,
pp. 382-384; „în anii 1420, aclamarea celor recent decedaţi a
devenit o
trăsătură pregnantă a vieţii publice. Acest mijloc competitiv,
extravagant
şi perturbator din punct de vedere social, de exprimare a
sentimentelor
politice, a asigurat o serie de şanse majore pentru patronajul
artistic".
Datorez această referinţă bunăvoinţei domnului profesor Gene
Brucker.
1. Augustin, Confesiuni, VI, 2, 2 (Vezi în româneşte Fericitul Augus-
tin, Scrieri alese, partea întîi: Confessiones - Mărturisiri, trad. N.
Barbu,
Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 1985 (col. „Părinţi şi
scriitori
bisericeşti", 64), pp. 132-133).
1. Augustin, Ep., 29, 9.
1. J. Quasten, 'Vetus superstitio et nova religio'. The Problem of
Refrigerium in the Ancient Church ofNorth Africa, în „Harvard
Theologi-
cal Review", 33, 1940, pp. 253-266 şi Bruck, Totenteil und
Seelengerăt,
p. 290 acceptă această explicaţie.
1. J. N. D. Kelly, Jerome, Duckworth, London, 1975, p. 290.
1. Ieronim, Contra Vigilantium, 4, în P.L. 23, col. 357B.

140
CULTUL SFINŢILOR
14. Paulin, Carm., 31, 109-110:
Ut de vicino sanctorum sanguine ducat
quo nostras illo spargat in igne animas.
(Ca să atragă [spre sine ceva] din sîngele apropiat al sfinţilor,
Prin care să se reverse în sufletele noastre acea flacără [a
sfinţeniei]).
1. în legătură cu împrejurările în care s-a scris scrisoarea, vezi P.
Courcelle, Les Confessions de saint Augustin dans Ia tradition
litteraire,
Etudes augustiniennes, Paris, 1963, pp. 595-600.
1. Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, XXII, 8.
1. A. H. M. Jones, The Later Roman Empire, voi. II, Blackwell,
Oxford, 1964, p. 963.
1. David Hume, The Natural History of Religion, în Essays. Moral,
Political and Literar/, voi. II, Longman, Green, London,
1875, p. 319:
„Care vîrstă sau perioadă a vieţii este mai înclinată spre
superstiţie? Cea
mai slabă şi cea mai timidă. Care sex? Trebuie dat acelaşi
răspuns".
1. Ierbnim, C. Vigilant., 7, 361A şi 9, 363B.
1. Mai ales Augustin, pe cînd era laic creştin şi preot ce polemiza
cu maniheiştii şi paginii cultivaţi: Ep., 7 şi De moribus ecclesiae
catholi-
cae, I, 34, 75: „Nolite consectari turbas imperitorum, qui vel in
ipsa vera
religione superstiţioşi sunt" (Nu căutaţi să vă ţineţi după
mulţimile de
necunoscători, ce sînt superstiţioşi în chiar inima religiei
adevărate). Vezi
P. Brown, Augustine of Hippo, University of California Press,
Berkeley,
Los Angeles, 1967, p. 415.
1. Vezi acum analiza pătrunzătoare şi originală a dovezilor, oferită
de P. A. Fevrier, Le culte des morts dans Ies communautes
chretiennes
durant le Ille siecle, înAtti del IX0 congresso internazionale di
archeolo-
gia cristiana, voi. I, Roma, 1977, pp. 212-274.
1. Pentru Africa, vezi P. Brown, Christianity and Local Culture in
Roman North Africa, în „Journal of Roman Studies", 68, 1968,
republicat
în Religion and Society in the Age of Saint Augustine, Faber,
London,
1972, p. 288. Johannes Geffcken, The Last Days of Craeco-
Roman Paga-
nism, trans. Sabine MacCormack, pp. 225-239, este încă studiul
cel mai
bun a ceea ce rămîne o evoluţie obscură.
1. E. Maree, Les monuments chretiens d'Hippone, Arts et Metiers
graphiques, Paris, 1958, p. 43; H. I. Marrou, La basilique
chretienne
d'Hippone, în „Revue des etudes augustiniennes", 6, 1960, pp.
125-128 şi
mPatristique et Humanisme, Seuil, Paris, 1976 (col. „Patristica
Sorbonen-
sia", 9), pp. 200-204.
1. The Sixth Book of the Select Letters of Severus, 1, 60, voi. II, ed.
and trans. E. W. Brooks, Clarendon Press, Oxford, 1903, p.
187, despre
citirea numelor catehumenilor; Caesarius de Arles, Sermones,
204, 3, ed.
G. Morin, în Corpus Christianorum, 104, Brepols, Turnhout,
1953, p. 821,
despre spălarea picioarelor lor.

141
PETER BROWN
1. F. W. Kent, Household and Lineage in Renaissance Florence,
Princeton University Press, Princeton, 1977, p. VIII.
1. Antoninus Placentinus, 4, în Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum
Latinorum, 39, p. 161.
1. Sozomen, Historia Ecclesiastica, 5, 15.
1. P. Brown, The Making of Late Antiquity, Harvard University Press,
Cambridge, 1978, pp. 77-78.
1. J. Stuiber, Heidnische und christliche Gedăchtniskalendar, în
„Jahrbuch fur Antike und Christentum", 3, 1960, pp. 24-33.
1. Cyprian, Ad Demetrianum, 10; Eusebius, Historia Ecclesiastica,
7, 22; Iulian, Ep., 22 - dar acesta din urmă a fost un caz unic: A.
Harnack,
Mission und Âusbreitung des Christentums, Hinrichs, Leipzig,
1906, pp.
143-145. Paul Veyne, Le pain et le cirque, Seuil, Paris, 1976, pp.
291-292
vede clar semnificaţia gestului de asigurare a îngropăciunii.
1. Cyprian, Ep., 1, 2.
1. Cyprian, Ep., 12, 2 şi 39, 3.
1. La jumătatea secolului al IlI-lea, Biserica Romană avea un staff
de 155 de membri ai clerului şi ajuta 1 500 de văduve şi săraci:
Eusebius,
Hist. Eccles., 6, 43. Dacă reţinem că asociaţiile cele mai
mari de
meşteşugari din Roma aveau 1 200-1 500 de membri, în vreme ce
majori
tatea erau considerabil mai mici, comunitatea creştină pare a fi
devenit
deja un organism periculos de greoi: R. Duncan-Jones, The
Economy of
the Roman Empire, Cambridge University Press,
Cambridge, 1974,
p. 283. Pentru Alexandria: H. I. Marrou, L'Arianisme comme
phenomene
alexandrin, în Comptes rendus de l'Academie des Inscriptions
et Belles
Lettres, 1973, pp. 535-538 şi în Patristique et Humanisme, pp.
323-326.
1. Fevrier, Le culte des morts, p. 254: „On ne peut s'empecher de
retrouver une transposition, par delâ de la mort, d'oppositions de
classes"
(Nu poţi să nu regăseşti o transpunere, dincolo de moarte, a
antago
nismelor de clasă) - referitor la catacombele de la sfîrşitul
secolului al
IlI-lea.
1. G. Kretschmar, Die Theologie der Heiligen in derfruhen Kirche,
în Aspekte fruhchristlicher Heiligenverehrung, Zantner-Busch
Stiftung,
Erlangen, 1977 (col. „Oikonomia. Quellen und Studien zur
orthodoxen
Theologie", 6), p. 111 evidenţiază acest lucru pentru liturghia de
la Ieru
salim: „Jedenfalls losst sich bei diesem Wachstum des
Heiligenkultes
und mit ihrer immer stărkeren Umformung zu fiirbittenden
Patronen des
einzelnen, einzelner Familîen und anderer Sozialgebilde die
urspriing-
lich fur Jerusalem so charakteristische ekklesiologische
Verankerung"
(Prin această creştere a cultului sfinţilor şi o dată cu
transformarea tot
mai accentuată a lor în protectori meniţi a reprezenta interesele
indivi
dului, ale unor familii şi ale altor formaţiuni sociale, slăbeşte
ancorarea
ecleziologică atît de caracteristică Ierusalimului). Este tocmai
preocu
parea lui Vigilantius.
1. Ieronim, C. Vigilant., 6, 359A.
142
CULTUL SFINŢILOR
1. Ieronim, op. cit, 13, 349C.
1. Ieronim, op. cit, 9, 347C.
1. Despre această zonă, vezi J. Fontaine, Societe et culture chre-
tiennes sur l'aire circumpyreneenne, în „Bulletin de litterature
ecclesi-
astique", 75, 1974, pp. 241-282; J. F. Matthews, Western
Aristocracies
and Imperial Court, A. D. 364-425, Clarendon Press, Oxford,
1975, pp.
146-153.
1. A. Goldberg, Der Heilige und die Heiligen. Voriiberlegungen
zur Theologie des heiligen Menschen im rabbinischen
Judentum, în
Aspekte friihchristlicher Heiligenverehrung, p. 29 şi
Kretschmar, Die
Theologie der Heiligen, ibid., p. 89.
1. Acta Maximiliani, 3, 4, ed., trans. H. Musurillo, în The Acts ofthe
Christian Martyrs, Clarendon Press, Oxford, 1972, p. 248.
1. E. Dyggve, History of Salonitan Christianity, Aschenhoug, Oslo,
1951, p. 78.
1. Fevrier, Le culte des morts, p. 269, care citează din ILCV, 2071,
unde părinţii martirilor africani sînt cei care fac inscripţia în
anul 329 p.
Chr.
1. Gesta apud Zenophilum, anexă la Optatus de Milevis, De schis-
mate Donatistarum, în Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum
Latinorum,
7, Tempsky, Wien, 1893, p. 194; Augustin, Ad Catholicos
epistula, 25, 73.
1. Optatus de Milevis, De schism. Don., 1, 16.
1. ILCV, 2148; mulţi au făcut paradă din faptul că nu l-au dorit,
ILCV, 1194, 5: „Nil iuvat, immo gravat, tumulis haerere piorum
sanctorum
meritis optima vita prope est" (Nu ajută cu nimic, ba chiar
împovărează,
să te ataşezi de mormintele sfinţilor pioşi [pe motiv că] cea
mai bună
viaţă pentru dobîndirea de merite se găseşte în preajma lor).
Totuşi,
inscripţia provine din chiar preajma mormîntului Sfîntului
Laurenţiu!
1. Ludwig, Graven Images, p. 57.
1. Augustin, De cura gerenda pro mortuis, 4, 6. Inscripţia lui Cy-
negius clarifică problemele, ILCV, 3482, 6: „Sic tutus erit
iuvenis sub
iudice Christo" (Astfel tînărul va fi în siguranţă la Judecata lui
Cristos).
Despre legăturile de familie ale Florei, vezi Matthews, Western
Aristo
cracies, p. 144.
1. Augustin, De cura ger., 18, 22; Courcelle, op. cit, p. 699.
1. Augustin, Ep., 22, 6.
1. Brown, Augustine of Hippo, pp. 226-227.
1. Ch. Pietri, Roma christiana, voi. I, Boccard, Paris, 1976 (col.
„Bibliotheque de l'Ecole Francaise d'Athenes et Rome", 224),
p. 581.
1. Paulin, Ep., 13, 15. Asemenea petreceri erau strîns legate de pro
paganda papală: Ch. Pietri, 'Concordia apostolorum et
renovatio urbis'
(Culte des martyrs et propagande pontificale), în „Mc anges
d'archeologie
et d'histoire", 73, 1961, pp. 275-322, uşor modificat în Ch.
Pietri, Roma
christiana, p. 605, n. 1. P. A. Fevrier, Natale Petri cathedra, în
Comptes
rendus de TAcademie d'Inscriptions et ^elles Lettres, 1977, pp.
514-531.

143
PETER BROWN
1. Aşa cum Augustin ştia, Ep., 29, 10: în mod caracteristic, el a
explicat practicile acestea prin dificultatea de a impune controlul
episco
pal. Dacă măcar l-ar fi citit pe profesorul Pietri!
1. Pentru o discuţie strălucită pe tema importanţei şi ambivalenţei
bazilicii Sfîntului Laurenţiu din imensul cimitir şi a cimitirelor în
general:
R. Krautheimer, Metisa, coemeterium, martyrium, în „Cahiers
archeolo-
giques", 11, 1960, pp. 15-40 şi în Studies in Early Christian,
Medieval
and Renaissance Art, New York University Press, New York,
1969, pp. 35-
58; de remarcat incidentul extraordinar prin care o sectă
eretică cu pa
tronaj aristocratic îşi putea „însuşi" mormîntul unui martir:
Praedestina-
tus, De haeresibus, 1, 86, în P.L. 53, col. 616.
1. Collectio Avellana, 1, 9, în Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum
Latinorum, 35, Tempsky, Wien, 1895, p. 4.
1. Ieronim, Ep., 22, 28.
1. E. Dassmann, Ambrosius und die Martyrer, în „Jahrbuch fur Antike
und Christenrum", 18, 1975, pp. 49-68.
1. Ambrozie, Ep., 22, 10; Dassmann, op. cit, pp. 54-55.
1. Ambrozie, Ep., 22, 9.
1. Augustin, Confesiuni, VI, 2, 2.
1. ILCV, 1700; P. Courcelle, Quelques syrnboles funeraires du neo-
platonisme latin, în „Revue des etudes anciennes", 46, 1944,
pp. 65-73.
1. ILCV, 1825, 6-9; 11-13.
1. Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, XXII, 8: el a fost „foarte supărat"
cînd a auzit că beneficiara unei vindecări, o doamnă influentă
din Carta-
gina, nu a întreprins nimic pentru a face cunoscut acest lucru
în oraş.
1. H. Delehaye, Les premiers 'libelli miraculorum', în „Analecta
Bollandiana", 29, 1910, pp. 427-434.
1. Miracula sancti Stephani, 1, 14; 2, 1, în P.L. 40, col. 841-842.
1. N. Himmelmann-Wildschutz, Typologische Untersuchungen an
romischen Sarkophagreliefs des 3. und 4. Jahrhunderts,
Zabem, Mainz,
1973, pp. 24-28; Fevrier, Le culte des morts, pp. 245-251 şi Â
propos du
culte funeraire. Culte et sociabilite, în „Cahiers
archeologiques", 26,
1977, pp. 29-45.
68. Augustin, Sermones, 310, 2; Ioan Gură de Aur, In sanctum mar-
tyrem Ignatium, 1, în P.G. 50, col. 587; Maximus din Torino, Sermones,
3, 2, ed. A. Mutzenbecher, în Corpus Christianorum, 23, Brepols, Turn-
hout, 1962, p. 11. Pentru organizarea unui banchet de către un patronus:
S. Lancel, Le populus Thuburbusitanus et les gymnases de Quintus
Flavius Lappianus, în „Karthago", 6, 1958, pp. 142-157; S. Mrozek, MuniScentia
privata in den Stădten Italiens der spătromischen Zeit, în „Historia", 27,
1978, pp. 355-368.
1. Paulin, Carm., 27, 511-536.
1. Paulin, op. cit, 542-567.
1. Greg. Tur., VJ, 36, 129.

144
CULTUL SFINŢILOR
1. Pseudo-Atanasie, Canon 16, citat de E. Wipszicka, Les ressources
et les activites economiques des eglises en Egypte,
Fondation egyp-
tologique Reine Elizabeth, Bruxelles, 1972 (col. „Papyrologica
Bruxel-
lensia", 10), p. 110. ^
1. Aline Rouselle, Aspects sociaux du recrutement ecclesiastique
au We siecle, în „Melanges d'archeologie et d'hiştoire.
Antiquite", 89,
1977, pp. 333-370. Pentru un exemplu ceva mai tîrziu, vezi
activitatea de
constructor a episcopului Rusticus şi a susţinătorilor săi: ILCV,
1806, cu
H. I. Marrbu, Le dossier epigraphique de l'eveque Rusticus
de Nar-
bonne, în „Rivista di archeologia cristiana", 46, 1970, pp.
331-349 şi
Matthews, Western Aristocracies, pp. 341-342.
1. Paulin de Milano, Vita Ambrosii, 4; Augustin, Confesiuni, V,
13, 23.
1. N. Gussone, Adventus-Zeremoniell und Translation von Reli-
quien. Victricius von Rouen 'De laude sanctorum', în
„Friihmittelalterli-
che Studien", 10, 1976, pp. 126-127.
1. Sidonius Apollinaris, Ep., VII, 1, 7.
1. Jones, Later Roman Empire, voi. II, pp. 894-910; W. Zeisel, Jr., An
Economic Survey of the Early Byzantine Church, Ph. D. Diss.,
Rutgers
University, 1975; R. M. Grant, Early Christianity and Society,
Harper and
Row, New York, 1977; R. Staats, Deposita pietatis - Die Alte
Kirche und
ihr Geld, în „Zeitschrift fur Theologie und Kirche", 76, 1979,
pp. 1-29.
1. Ramsay MacMullen, Roman Social Relations, Yale University
Press, New Haven, 1974, pp. 101-102. De aici sensibilitatea
extremă a
observatorilor de secol IV faţă de vînătoarea de moşteniri a
clerului:
Ammianus Marcellinus, XXVII, 3, 14 (Vezi în româneşte
Ammianus Mar-
cellinus, Istorie romana, trad. David Popescu, Editura Ştiinţifică
şi Enci
clopedică, Bucureşti, 1982, p. 443); Collectio Avellana, 1, 9; Codex
fheodo-
sianus, XVI, 2, 20.'
1. Augustin, Ep., 126, 7.
1. Astfel, Augustin 1-a sfătuit pe preotul bogat Leporius să con
struiască un xenodochium (o casă de oaspeţi) şi un mormînt
pentru cei
Opt Martiri, în timp ce Heraclius, succesorul său, a construit
mormîntul
Sfîntului Ştefan: Sermones, 356, 7 şi 9.
1. J. Gaudemet, L'eglise dans l'Empire romain, Sirey, Paris, 1958,
pp. 311-315; Grant, Early Christianity, pp. 55-65. Vezi Atanasie,
Historia
Arianorum, 78, 1: Oamenii au devenit episcopi „din motivele
josnice ale
scutirii de impozite şi pentru a patrona" - nu existau motive
mai bune
pentru un om din perioada romană tîrzie, dar nici mai
producătoare de
invidie.
1. Despre clădirea publică episcopală ca formă de autoprotectie în
Imperiul de Răsărit: Teodoret al Cyrului, Ep., 68 şi 81. Episcopii şi
chiar şi
fiii lor nu aveau voie să ofere publicului jocuri: Breviarum
hipponense, li,
ed. C. Munier; Concilia Africae, A. 345-A.525; Corpus
Christianorum, 259,
Brepols, Tumhout, 1974, p. 37 şi Inocenţiu I, Ep., 2, 2, în P.L. 20,
col. 478A
145
PETER BROWN
1. E. Patlagean, Pauvrete economique et pauvrete sociale â By-
zance, 4e-7e siecles, Mouton, Paris, 1977, pp. 181-195; 426-427.
1. Palladius, Dialogus de vita Johannis, 6, în P.G. 47, col. 22.
1. Oficialităţile păgîne erau foarte fericite să-i dea în judecată pe
clericii care construiau lîngă zidurile oraşului sau lîngă temple:
Symma-
chus, Relatio, 22 şi anonim, Carmen adversus paganos, 39.
1. Nici chiar acest lucru nu s-a întîmplat fără tensiuni cu autorităţile
urbane: Paulin, Carm., 21, 655-717 - o ciocnire cu oraşul Nola
legată de
alimentarea cu apă la mormîntul lui Felix.
1. Prudentius, Pehstephanon, 2, 137-184, despre scena în care se
presupune că diaconul Laurentiu îi arăta prefectului Romei o
mulţime de
cerşetori şi ologi, spunînd că aceştia sînt singura „avere" a
Bisericii: un
cititor din secolul al V-lea, care îşi avea dubiile sale, nu putea fi
păcălit.
Augustin, Ep., 126, 7 se străduieşte să pună în evidenţă faptul
că, deşi
averea bisericii din Hippo era mai mare decît ar fi putut el visa,
totuşi nu
îi aparţinea lui personal ut dominus (ca stăpîn).
1. Trăsătura cu adevărat negativă a relatării lui Ammianus Marcel-
linus despre episcopii Romei este faptul că el a luat de bună
rivalitatea
pentru această funcţie, iar bogăţia şi influenţa papilor ca simplu
exemplu,
printre atîtea altele, de ostentatio (...) rerum urbanarum
(ostentaţie (...)
în chestiunile cetăţii): Amm. Marc, XXVII, 3, 12 (trad. rom. cit.,
p. 442).
Prefectul Praetextatus putea glumi cu Papa Damasus: „Fă-mă
episcop al
cetăţii Romei şi devin imediat creştin!": Ieronim, Contra
Johannem Hiero-
solymitanum, în P. L. 23, col. 361. Era necesar acum să se spună
despre
un diacon roman: „non illum sublimis honor non extulit ordo"
(Nici înal-
:ele onoruri nu l-au făcut să iasă din ordinea [cuvenită]): ILCV,
1195, 7.
1. Despre episcop ca patronus în calitatea sa de succesor al sfîn-
ului patron: A. B. Orselli, L'idea e ii culto del santo patrono
cittadino
tella letteratura latina cristiana, Zanichelli, Bologna, 1965, pp.
97-119,
epublicat în Sofia Boesch Gajano, Agiografia altomedioevale,
Mulino,
3ologna, 1976, pp. 85-104; Peter Brown, Relics and Social
Status in the
\ge of Gregory of Tours, University of Reading Press,
Reading, 1977
col. „Stenton Lectures"), pp. 15-19. Pentru o relatare despre
modul în
:are un mizwar (altar, loc de închinăciune) al unui mormînt
marocan
:reează o „diferenţă de funcţie" între şinele său de fiecare zi şi
poziţia
ia în fruntea unui „sistem ideal de schimb" legat de daniile de la
mormînt:
I. Crapanzano, The Hamadsha. A Study in Moroccan
Ethnopsychiatry,
Jniversity of California Press, Berkeley, Los Angeles, 1973, pp.
117-123.
1. ILCV, 1825, 1-4.
1. Vezi supra, cap. 1, pp. 18-20 şi Krautheimer, Mensa, coeme-
erium, martyrium, pp. 42-48.
1. Ieronim, Ep., 107, 1.
93. Pietri, Roma christiana, pp. 127-129; principalele privegheri
ădeau în nopţile calde de vară.

46
CULTUL SFINŢILOR
1. Victor Tumer, Pilgnmages as Social Processes, în Dramas, Fields
and Metaphors, Corneli University Press, Ithaca, 1974, pp.
166-230.
1. William A. Christian, Jr., Person and Cod in a Spanish Valley,
Seminar Press, New York, 1972, p. 70.
1. Prudenţius, Peristephanon, 11, 191-192; 199-202. Acest aspect al
rolului sărbătorilor creştine la Roma a fost excelent descris
de către
Matthews, Western Aristocracies, pp. 368-369.
1. Prudenţius, op. cit, 11, 203-209. Despre influenţa oamenilor de
la munte asupra oraşelor mediteraneene: F. Braudel, The
Mediterranean
and the Mediterranean World in the Age of Philip II, trans. S.
Reynolds,
Collins, London, 1972, pp. 44-47, care îl citează pe Stendhal,
Prome-
nades dans Rome: „Coborau din munţii lor pentru a celebra
ziua de
sărbătoare la bazilica San Pietro şi pentru a asista la la
funzione (mesă)
(...) ochii lor sălbatici mijeau din părul negru, dezordonat
(...) Aceşti
ţărani sînt însoţiţi de familiile lor, cu acelaşi aspect sălbatic".
Legile
imperiale controlau tîlhăriile din zonă: Cod. fheod., K, 30, 1-5
şi 31, 1;
MacMullen, Roman Social Relations, pp. 30-40 şi notele
de la pp.
156-161 înregistrează cuprinzător şi deprimant de amănunţit atît
dispreţul
oraşului faţă de ţăran cît şi exploatarea acestuia.
'98. Paulin, Carm., 13,'25-59; 18, 105-108; 21, 655-711 şi 816-818.
99. Femeile din înalta societate din Antiohia ieşeau doar călare pe
catîri: Ioan Gură de Aur, De virginitate, 66, 1, în P.G. 48, col. 583 şi Horn.
7 in Matth. 5, în P.G. 57, col. 80 (Vezi în româneşte Sf. Ioan Gură de Aur,
Scrieri, partea a treia, trad. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic, Bucureşti,
1994 (col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti", 23), p. 97); ca şi la Roma:
Ieronim, Ep., 66, 13.'
1. Teodoret al Cyrului, Historia religiosa, 20, în P.G. 82, col. 1429.
1. Ieronim, C. Vigilant, 9, 363B; Ep., 107, 9: o fată creştină nu
trebuia să se clintească de lîngă mama ei la sărbătorile
sfinţilor; Ioan
Gură de Aur, Homilia in Martyres, fa P.G. 50, col. 663;
Schenute de
Atripe, în A. Zoega, Catalogus Codicum Copticorum, Hinrichs,
Leipzig,
1903, p. 423; Augustin, Confesiuni, III, 3, 5; Miracula sanctae
Theclae, 14,
în P.G. 85, col. 597AB; Vie et miracles de sainte Ţhecle, no.
33, ed. G.
Dagron, în „Subsidia Hagiographica", 62, Societe des
Bollandistes,
Bruxelles, 1978, p. 378: o acostare dezastruoasă - doamna s-a
dovedit a
fi demon; Hamza b. Abf Salăma, Masâlik al-Ahşar, 313-316
citat în H.
Puţman, L'eglise et l'Islam sous Timothee I (780-823), Dar el-
Mashreq,
Beirut, 1975, p. 122; H. Idris, Fetes chretiennes en Ifriqiya, în
„Revue
africaine",, 98, 1954, p. 273.
1. In mod caracteristic, Ieronim, Ep., 54, 13 despre o doamnă din
Roma plecată în pelerinaj. Aceleaşi rezerve în Grigore de
Nyssa, Ep., 2,
în P.G. 46, col. 1012B.
1. Turner, Pilgrimages, p. 208: „Astfel, diferenţele sociale şi cul
turale nu dispar (...) dispare doar efectul lor de dezbinare". Cf.
Â. Du-
pront, Pelerinages et lieux sacres, în Melanges F. Braudel, voi. II,
Privat,

147
PETER BROWN
Toulouse, 1973, p. 201: „La societe de pelerinage est une societe confon-
due, donc eminement une societe d'union, oii âges, sexes, hierarchies,
et meme clercs et laics participent dans une communion indistincte"
(Societatea pelerinajului este o societate amestecată, deci o societate
eminamente unită, în care vârstele, sexele, ierarhiile şi chiar clericii şi
laicii coexistă într-o comuniune eterogenă).
1. Vezi mai ales M. Meslin, La fete des kalendes de janvier dans
l'empire romain, Collection Latomus, Bruxelles, 1970. Libanius,
Oration.,
9, 10 spune că, dacă dispoziţia de la calende ar dura tot anul,
oamenii
nu ar mai trebui să tînjească după Insulele Fericiţilor.
Ceremoniile ur
bane laice din antichitatea tîrzie nu au fost încă studiate pe
măsura
importanţei şi interesului sociologic pe care îl prezintă. Vezi
observaţiile
pertinente ale lui James W. Halporn, Saint Augustine 'Sermon
104' and
the Epulae Venerales, în „Jahrbuch fur Antike und Christentum",
19, 1976,
pp. 82-108. Vezi şi O. Pasquati, Cli spettacoli in Gioyanni
Crisostomo.
Paganesimo e cristianesimo ad Antiochia e Constantinopoli,
Pontificium
[nstitutum Orientalium Studiorum, Roma, 1976 şi Y. M. Duval, Des
Luper-
?ales de Constantinople aux Lupercales de Rome, în „Revue
des etudes
jrecques", 55, 1977, pp. 222.-270.
1. De aici suspiciunea universală cu care erau privite vizitele fe-
neilor în cimitire: Sinodul din Elvira (306 p. Chr.) canon 35:
„Placuit
arohibere, ne foeminae in coemeterio pervigilent, eo quod
saepe sub
jbtentu orationis latenter scelera committunt" (S-a hotărît să se
interzică
aptul ca femeile să privegheze în cimitir, fiindcă adesea, sub
acoperămîn-
ul rugăciunii, sînt comise pe ascuns nelegiuiri). Califul al-
Hakim din
Uairo (1101 p. Chr.) era de aceeaşi părere: „Femeile nu aveau
voie să
iziteze morminte şi nici o femeie nu era văzută, de acum
înainte, în
:imitire la sărbătorile publice". Bernard Lewis, Islam, voi. I, Harper
Torch-
)ooks, New York, 1974, p. 55.
1. Mirac. Theclae, 8, 577B şi 10, 581B; Vie, no. 24, 26, ed. Dagron,
>p. 350, 356; tinerii sperau să cunoască fete la picnicurile de sub
copaci:
9, 600B: Vie, no. 34, ed. Dagron, p. 380. Cf. Procopius, De
Aedificiis, I,
, 6, despre mormîntul Fecioarei de la Pege: „în acel loc, este o
pădurice
leasă de chiparoşi şi o pajişte plină de flori într-un ţinut liniştit,
un parc
ilin de arbuşti frumoşi şi un pîrîu care spumegă în tăcere cu un
şuvoi lin
le apa dulce - şi mai ales potrivit pentru un sanctuar". Fatima
Mernissi,
Vomen, Saints and Sanctuaries, în „Signs", 3, 1977, pp. 101-112
face o
escriere vie şi pătrunzătoare a femeilor de la un mormînt
musulman din
irica de Nord.
1. Miracula Sancti Stephani, II, 2, 1, în P.L 40, col. 843.
1. Ibid., II, 2, 1; 844.
1. Ibid., II, 2, 5; 846.
1. Ibid., II, 2, 7; 847.
1. Ibid., II, 2, 5; 846; II, 2, 6; 847; II, 2, 9; 848.
112. Ibid., II, 2, 6; 847.
CULTUL SFINŢILOR
1. Ibid., II, 2, 6; 846-847.
1. Patlagean, Pauvrete, pp. 114-128.
1. Ambrozie, De viduis, 11, 54, în P.L. 16, col. 250.
v
1. Tumer, Pilgritnages, p. 177: „Pelerinajele reprezintă, ca să spu
nem aşa, un simbol la scară largă al dilemei opţiune vs.
obligaţie într-o
ordine socială unde statutul prevalează".
1. Greg. Tur., V], 9, 118; 12, 119; VM, I, 31, 153; I, 40, 154.
1. Ieronim, Ep., 66, 5 şi 79, 2 şi Brown, The Making of Late Anti-
quity, p. 79 şi p. 128 n. 98.
1. Patlagean, Pauvrete, pp. 17-35; Veyne, Le pain et le cirque, pp.
45-66.
1. A. Chastagnol, La prefecture urbaine â Rome sous le bas-
empire, Presses Universitaires, Paris, 1960, pp. 312-334; J. M.
Carrie, Les
distributions alimentaires dans les cites de l'empire romain
tardif, în
„Melanges d'archeologie et d'histoire. Antiquite", 87, 1975, pp.
995-1101.
1. A. Alfoldi, Die Kontorniaten, Harrassowitz, Leipzig, 1943; H. Stem,
Le calendher de 354, Geuthner, Paris, 1953.
1. S. Mazzarino, Aspetti sociali del quarto secolo, Bretschneider,
Roma, 1951, pp. 217-269; L. Ruggini, Economia e societâ
neW 'Italia
annonaria', A. Giuffre, Milano, 1961, pp. 116-176.
1. Ambrozie, De officiis, 3, 45-51; Ammianus Marcellinus, XIV, 6,
17 (trad. rom. cit., p. 59); H. P. Kohns, Versorgungskrisen und
Hunger-
revolte im spătantiken Rom, Habelt, Bonn, 1971; L. Cracco-
Ruggini, 'Fame
laborasse Haham'. Una nuova testimonianza della carestia del
383, în
„Athenaeum", fascicolo speciale, 1976, Tipografia del Libro,
Pavia, 1976,
pp. 83-98.
1. Matthews, Western Aristocracies, pp. 18-21.
1. Veyne, Le pain et le cirque, pp. 682-701.
1. Ammianus Marcellinus, XXVII, 3, 5-6 (trad. rom. cit., p. 441).
1. Hamack, Mission und Ausbreitung, pp. 59-67. Rolul femeilor
din Roma ca binefăcătoare şi ca „senat" de culise al Bisericii îi
era deja
clar, la sfîrşitul secolului al IIMea, păgînului Porphyrios: Porphyrios,
Gegen
die Christen, no. 94, ed. A. Harnack, în Abhandlungen der
preussischen
Akademie der Wissenschaften. Philos.-Hist. Kl., voi. I, 1916, p.
104; J.-M.
Demarolle, Les femmes chrâtiennes vues par Porphyre, în
„Jahrbuch fur
Antike und Christentum", 13, 1970, pp. 42-47.
1. Acest lucru este bine documentat pentru Constantinopolul con
temporan: Kenneth G. Holum, Pulcheria's Crusade A. D. 421-422
and the
Ideology of Imperial Victory, în „Greek, Roman and Byzantine
Studies",
18, 1977, pp. 153-172; va reprezenta o temă importantă a cărţii
sale în
curs de apariţie, Theodosian Empresses. Women and Imperial
Domi
nion in Late Ăntiquity.
1. S. Mazzarino, The End of the Ancient World, trans. G. Holmes,
Faber, London, 1966, pp. 131-132.
1. Cod. Theod., VI, 4, 17.

149
3
ETER BROWN
1. Vezi dipticul familiei Lampadia: R. Delbrueck, Die Consulardip-
ychen, Gruyter, Berlin, 1929, pp. 218-221.
1. Peter Brown, Pelagius and his Supporters, în „Journal of Theo-
ogical Studies", n. s. 19, 1968, pp. 98-100, republicat în
Religion and
lociety, pp. 189-192; Matthews, Imperial Aristocracies, pp. 289-
291. A.
)emandt, G. Brummer, Der Prozess gegen Serena im Jahre 408 n.
Chr.,
n „Historia", 26, 1977, pp. 479-503.
1. Matthews, Imperial Aristocracies, p. 366.
1. A. H. M. Jones, J. R. Martindale, J. Morris, The Prosopography
>f the Later Roman Empire, Cambridge University Press,
Cambridge,
971, stemma no. 7, p. 1133.
1. Augustin, Ep., 150; Pelagius, Ep. ad Demetriadem, 14, în P.L.
0, col. 30B; Ieronim, Ep., 130, 3. Toţi prezintă gestul ca depăşind
presti-
iul bărbaţilor din familie.
1. Zosimus, Historia nova, 6, 7.
1. Ieronim, Ep., 130, 6.
1. Liber pontificalis, voi. I, ed. L. Duchesne, Boccard, Paris, 1886,
p. 238, 531.
1. Katherine M. D. Dunbabin, The Mosaics of Roman North Africa,
tudies in Iconography and Patronage, Clarendon Press,
Oxford, 1978,
. 70.
1. Ramsay MacMullen, Enemies of the Roman Order, Harvard
niversity Press, Cambridge, 1967, pp. 170-179; Alan Cameron,
Circus
actions, Clarendon Press, Oxford, 1976, pp. 157-192; Veyne, Le
pain et
• cirque, pp. 682-701.

CAPITOLUL TREI

1. Teodoret, Curatio affectionum graecarum, 8, 67, în P.C. 83, col.


I33A.
1. Grigore de Nyssa, Elogiul Sfîntului Teodor, în P.C. 46, col. 745D.
1. Miracula sancti Demetrii, 1, 14, în P.G. 116, col. 1213A.
1. Plutarh, De facies lunae, 28, 943A; Peter Brown, The Making
of
Ue Antiquity, Harvard University Press, Cambridge, 1978, pp.
68-72.
1. Plotin, Enneade, III, 4, 3 evidenţiază acest lucru.
1. Brown, The Making of Late Antiquity, p. 72 şi p. 121 n. 64.
1. Ammianus Marcellinus, XXI, 14, 3 (trad. rom. cit., p. 280); M. Riley,
ie Purpose and Unity of Plutarch's De genio Socratis, în
„Greek,
iman and Byzantine Studies", 18, 1977, p. 257: „Plutarh vrea să
arate
m funcţionează călăuzirea şi cum poate fi străbătută distanţa
dintre cel
re gîndeşte şi cel care acţionează".

I
1. A. Henrichs, L. Koenen, Der Kolner Mani-Kodex, în „Zeitschrift
fur
Papyrologie und Epigraphik", 19, 1975, p. 23; The Cologne
Mani Codex.
'Concerning the Origin of his Body', ed. and trans. Ron
Cameron and
Arthur J. Dewey, Scholars Press, Missoula, Mont., 1979, pp. 20-
v
21.
1. Panegyrici Latini, VII, 21, 4. A se compara cu Cologne Mani Codex,
pp. 18-19.
1. Origene, Contra Celsum, 8, 34 (Vezi în româneşte Origen, Scrieri
alese, partea a patra, trad. T. Bodogae, Editura Institutului Biblic,
Bucureşti,
1984 (col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti", 9), p. 532).
1. Grigore Taumaturgul, In Origenem, 4, în P.G. 10, col. 1064A.
Identitatea lui Grigore a fost subdivizată: P. Nautin, Origene.
Sa vie et
son oeuvre, Beauchesne, Paris, 1977, pp. 82-86. Datorez această
rectifi
care amabilităţii lui Raymond Van Dam.
1. Synesios, Hymn 4, 264, trans. A. Fitzgerald, în The Essays andHymns
of Synesius of Cyrene, voi. II, Clarendon Press, Oxford, 1930,
p. 386.
1. W. H. C. Frend, Paulinus of Nola and the Last Century of the
Western Empire, în „Joumal of Roman Studies", 59, 1969, pp. 1-
11; Jo-
seph T. Lienhard, Paulinus of Nola and Early Western
Monasticism,
Peter Hanstein, Koln, 1977 (col. „Theophaneia", 28), pp. 24-29.
1. J. F. Matthews, Western Aristocracies and Imperial Court A. D.
364-425, Clarendon Press, Oxford, 1975, pp. 77-87.
1. Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, I, 10; Sulpicius Severus, Vita
Martini, 25: „Praestantissimum exemplum" (cel mai concludent
exemplu
[de comportament]); Ambrozie, Ep., 58, 1-3; Lienhard, Paulinus
of Nola,
p. 29.
1. Paulin, Carm., 21, 344-346.
1. E. Luduş, Die Anfănge des Heiligenkultes in der christlichen
Kirche, Mohr, Tubingen, 1904, p. 302.
1. Helen Waddell, Wandering Scholars, Constable, London, 1927,
p. 12.
1. Lienhard, Paulinus of Nola, p. 141: „Scrierile lui sugerează, mult
mai bine decît ale lui Augustin sau Ieronim, simplitatea relativă,
aproape
de naivitate, a primilor călugări din Apus". Deşi autorul are
dreptate să
sublinieze angajarea specific monastică a lui Paulin, l'oeil naif
nu este
ceea ce am învăţat să aşteptăm de la călugării din Apus: vezi
acum
studiul excelent al lui Philip Rousseau, Ascetics, Authority and the
Church
in the Age ofjerome and Cassian, Clarendon Press, Oxford,
1978, cf. A.
Michel, In hymnis et canticis. Culture et beaute dans
l'hymnique chre-
tienne latine, Publications Universitaires, Louvain, 1976, p. 50:
„Dans Ies
Psaumes, Ies chretiens de ce temps trouvent le langage d'une
conver-
sion radicale, en meme temps gue l'accomplissement tres
simple d'une
culture tres subtile" (în Psalmi, creştinii acestei epoci găsesc
limbajul
unei schimbări radicale ca şi împlinirea foarte simplă a unei
culturi foarte
rafinate).

151
PETER BROWN
1. J. Fontaine, Valeurs antiques et valeurs chretiennes dans la
jpiritualite des grands proprietaires ternens du IV* siecle
occidental,
n Epektasis. Melanges patristiques offerts au cardinal Jean
Danielou,
îeauchesne, Paris, 1972, pp. 571-695.
1. Lienhard, Paulinus oi Nola, p. 151: „El acceptă cu inocenţă şi
r
eselie dezvoltarea cultului sfinţilor". G. Boissier, La fin du
paganisme,
vi II, Hachette, Paris, 1891, pp. 105-117.
1. A, Michel, In hymnis et canticis, p. 50: „Pour le doux Paulin, ce
i'est pas le desert qui se trouve au bout de la route, mais la
campagne,
i nature, et encore Vergile" (Pentru blîndul Paulin, nu pustiul se
găseşte
i capătul drumului, ci cîmpia, natura şi din nou Vergiliu).
23. Aline Rousselle, Deux exemples d'evangelisation en Gaule a la
n du IV siecle: Paulin de Nole et Sulpice Severe, în Beziers et le
iterrois, 43° Congres de la Federation historique du Languedoc medi-
srraneen et du Rousillon, Montpellier, 1971, pp. 91-98; Rousseau, As-
etics, Authority and the Church, pp. 143-165. Paulin 1-a întîlnit pe Martin
L Vienne: Paulin, Ep., 8, 9; a fost vindecat de o boală de ochi de către
lartin: Sulpicius Severus, Vita Martini, 19, 3; şi 1-a cunoscut pe Sulpicius
a Martini beatissimi frequentator (un vizitator frecvent al preafericitului
tartin), Paulin, Ep., 11, 13. Atunci cînd Melania cea Bătrînă 1-a vizitat pe
aulin, el îi citeşte Sulpicius, Vita: Paulin, Ep., 29, 14: „Martinum illum
DStrum illi studiosissimae talium historiarum recitavi" (Ei [Melaniei],
arte preocupată de asemenea istorii, i-am citit cu glas tare din acel
[artin al nostru).
1. Rousseau, op. cit, p. 94: „Ceea ce trebuie subliniat este faptul că
ît nevoia de modele, cît şi literatura în care modelele au fost
prezentate,
iracterizează viaţa ascetică proprie Apusului".
1. F. Nietzsche, Die frohliche Wissenschaft, 3, 261, Alfred Krb'ner,
uttgart, 1956, pp. 175-176.
1. Plotin, Enneade, III, 4, 3.
1. Porphyrios, Viaţa lui Plotin, 10; Brown, The Making of Late An-
ruity, p. 69 şi p. 120 n. 54.
1. Marcus Aurelius, Meditaţii, 5, 27 (Vezi în româneşte Marcus
irelius, Către sine, trad. M. Peucescu, D. Burtea, Editura
Minerva,
icureşti, 1977, p. 131).
1. Horaţiu, Ep., II, 2, 183; Firmicus Maternus, Mathesis, II, 19, 12.
1. Paulin, Carm., 15, 188: „Cui iam sociatus in omnia Christus"
ristos, de-acum, s-a asociat acestuia în toate).
1. De aceea, este posibil ca Isus Cristos să apară într-o viziune cu
săturile Sfîntului Felix: Paulin, Ep., 49, 3.
1. Paulin, Carm., 21, 355-357; cf. Carm., 15, 5-6.
1. Paulin, Ep., 5, 4.
1. Paulin, Carm., 22, 80.
1. Paulin, Carm., 23, 214: „Ergo veni, Felix animaeque
perenne
:ronus" (Aşadar am venit, o, tu, Felix (=fericit) şi de-a pururi
patron al
2. CULTUL
SFINŢILOR
sufletului [meu]). Chiar înainte de convertire, Paulin a preferat să oficieze
ceremonia romană tradiţională de depositio barbae (depunerea solemnă
a primei bărbi) la mormînt: Carm., 21, 377-378; Lienhard, Paulinus of^
Nola, p. 26 n. 56. Vezi în general E. Cesareo, II Cârme Natalizio nella
poesia latina, Societâ tipografica „Orfani di Guerra", Palermo, 1929, pp.
169-179.
1. Paulin, Carm., 21, 175-177; 183-186; 448-459 şi Carm., 27,
146-147: „Cui privato specialius astro ista dies tantum peperit
sine fine
patronum" (Lui, în chip mai osebit, prin steaua-i personală,
această zi
i-a dobîndit atare sfînt patron, pînă în veac).
1. Paulin, Ep., 30, 2: „Pauper ego et dolens, qui adhuc terrenae
imaginis squalore concretus sum, et plus de primo quam de
secundo
Adam camis sensibus et terrenis actibus refero, quomodo tibi
audebo
me pingere" (După cum voi îndrăzni să mă descriu ţie, sărman
sînt şi
îndurerat, eu care încă am fost plămădit din mizeria întruchipării
lumeşti
şi mă asemăn mai mult cu întîiul Adam decît cu cel de-al doilea
(=Isus
Cristos) prin simţirile cărnii şi făptuirile pămînteşti). Cf.
Porphyrios, Viaţa
lui Plotin, 1: „El a manifestat o reţinere prea greu de înfrînt pentru
a poza
unui pictor sau sculptor: (...) Nu e destul că trebuie să cărăm
cu noi
această imagine în care ne-a închis natura? Chiar crezi că este
cazul să
consimt să las, ca un spectacol plăcut pentru posteritate, o
imagine a
imaginii?"; şi Arte of John, 29, trans. M. R. James, în The
Apocryphal New
Testament, Clarendon Press, Oxford, 1924, p. 234: „Ai desenat o
înfăţişare
moartă a celui mort".
1. Grigore de Nyssa, Vita Macrinae, în P.G. 46, col. 961B; vezi
Gregoire de Nysse. Vie de sainte Macrine, ed., trad. P. Maraval,
Cerf,
Paris, 1971 (col. „Sources chretiennes", 178), pp. 146-147.
Asemănarea
este atît de mare, încît o femeie o recunoaşte pe Sfînta Thecla
pentru că
seamănă cu fiica sa, pe nume Thecla! Vie et miracles de sainte
Thecle,
11, ed. G. Dagron, în „Subsidia Hagiographica", 62, Societe des
Bollan-
distes, Bruxelles, 1978, p. 314.
1. Grigore de Nyssa, Vita Macrinae, 964D.
1. Grigore de Nyssa, op. cit, 969CD.
1. Brown, The Making of Late Rntiquity, pp. 73-76. Cf. noua iden
titate independentă de astre realizată de împărat la urcarea sa
pe tron,
considerată ca natalis (zi de naştere): H. Stern, Le calendrier
de 354,
Geuthner, Paris, 1953, p. 74; Sabine MacCormack, Roma,
Constantino-
polis, the Emperor and His Genius, în „Classical Quarterly", 25,
1975,
pp. 137-138.
1. A. Poidebard, R. Mouterde, Â propos de saint Serge, în „Analec-
ta Bollandiana", 67, 1949, p. 114.
1. J. Wilpert, Die Malereien der Katakomben Roms, Herder, Freiburg
im Breisgau, 1903, p. 392, pi. 132, 2; F. Cumont, Recherches sur le
symbo-
lisme funeraire des romains, Geuthner, Paris, 1942, p. 29; B.
Andreae, Stu-
dien zur romischen Grabkunst, F. H. Kerle, Heidelberg, 1963, pp.
30-39.

153
'ETER BROWN
1. P. Styger, Romische Mărtyrergriifte, voi. I, Verlag fur Kunst-
vissenschaft, Berlin, 1935, p. 168.
1. Matthews, Western Aristocracies, p. 5; P. Fabre, Saint Paulin de
\fo7e et l'amitie chretienne, Boccard, Paris, 1949.
1. Paulin, Carm., 27, 346-348.
1. Uranius, De obitu sancti Paulini, 2, în P.L. 53, col. 860A.
1. Paulin, Carm., 10, 21-22 şi 29; C. Witke, Numen Litterarum, Brill,
jeiden, 1971, pp. 44-46 şi 80-83.'
1. Paulin, Carm., 10, 148-152.
1. Paulin, Carm., 11, 47-48.
1. Paulin, Carm., 10, 54-56, trans. Waddell, în Wandering Scholars,
?. 11.
1. Uranius, De obitu, 3, 861A.
1. G. N. Knauer, Psalmenzitate in Augustins Konfessionen, Vanden-
ioeck & Ruprecht, Gottingen, 1955. Deşi limbajul Psalmilor este
predomi-
aant la Paulin, nu este utilizat în acelaşi fel: P. G. Walsh, The
Poems of
Paulinus ofNola, Newman Press, New York, 1975 (col. „Ancient
Christian
Writers", 40), pp. 18-19 şi Lienhard, Paulinus of Nola, pp. 129-
130.
54. Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, X, 1, 3, 7 şi 20.
56. Augustin, op. cit, VIII, 27.
1. Augustin, op. cit, X, 16.
1. Augustin, Sermones, 319, 8, 7.
1. G. Dix, The Shape of the Liturgy, Dacre Press; A. and C. Black,
London, 1945, pp. 380-382; E. Nordstrom, Ravennastudien,
Almqvist &
Wiksell, Uppsala, 1953, pp. 21-24; G. E. M. de Ste Croix,
Suffragium.
From Vote to Patronage, în „British Journal of Sociology", 5,
1954, p. 46;
G. Gagov, 77 cu7fo de77e reliquie neU'antichita riflesso nei due
termini
'patrocinia' e 'pignora', în „Miscellanea Franciscana", 58,
1958, pp.
484-512; A. B. Orselli, L'idea e ii culto del santo patrono
cittadino nella
letteratura latina, Zanichelli, Bologna, 1945, pp. 40-61.
1. Despre dispariţia definitivă a semnificaţiei arhanghelilor din arta
italiană medievală, pe măsură ce aceştia sînt înlocuiţi cu
mijlocitori-oa-
meni, cum ar fi Sfînta Fecioară: C. Lamy-Lassalle, Les
archanges en
costume imperial dans la peinture murale italienne, în
Synthronon. Art
et archeologie, de la fin de l'antiquite et du moyen âge. Recueil
d'etudes
par Andre Grabar et un groupe de ses disciples,
Klincksieck, Paris,
1968, pp. 189-198. îngerii erau purtătorii unor semnificaţii ale
domniei
absolute a lui Dumnezeu, înconjurat de slujitori şi nedeschis
manipulărilor
prin patronaj: E. Peterson, The Angels and the Liturgy, Herder
and Her-
der, New York, 1964, p. 25. Importanţa lor neîntreruptă în lumea
bizantină
era datorată, în parte, faptului că Imperiul de Răsărit ce a
supravieţuit
reprezenta o societate în care patronajul, deşi era ceva
obişnuit, nu a
apărut niciodată, la fel de clar ca şi în Apus, ca singura alternativă
viabilă
la guvernarea absolută printr-o ierarhie birocratică de clase
stabile,
într-o legendă coptă, arhanghelul Mihail primeşte chiar
diploma de că-

154
CULTUL SFINŢILOR
petenie de la Dumnezeu, în stilul corect de la curtea bizantină: C. Detlef,
G. Muller, Die Engellehre ofer koptischen Kirche, Harrassowitz, Wies-
baden, 1959, p. 16. Vezi R. Remondon, Les contradictions de la societe
egyptienne â l'epoque byzantine, în „Journal of Juristic Papyrology", 13,
1974, pp. 17-22. ^
1. Maximus din Torino, Sermones, 12, 1, ed. A. Mutzenbecher, în
Corpus Christianorum, 23, Brepols, Turnhout, 1962, p. 41.
1. Maximus din Torino, op. cit, 12, 2, pp. 41-42.
1. Maximus din Torino, op. cit, 36, 2, p. 141.
1. Maximus din Torino, op. cit, 83, 2, p. 336.
1. R. C. Trexler, Ritual Behaviour in Renaissance Florence, în „Me-
dievalia et Humanistica", n.s. 4, 1973, n. 59: „Formalitatea
creatoare a
ritualurilor personale atrage după sine un comportament
formalizat al
patronului ca şi al clientului".
1. Origene, In Num. Horn., 10, 2; W. Rordorf, La 'diaconie' des
martyrs selon Origene, în Epektasis, pp. 395-402.
1. E. Dassmann, Sundenvergebung durch Taufe, Busse und
Mărtyrerfiirbitte in den Zeugnissen fruchristlicher
Frommigkeit und
Kunst, Aschendorff, Miinster in Westfalen, 1973, p. 438 este intrigat
pentru
că, în primele secole, o credinţă în mijlocirea sfinţilor nu era
reflectată în
arta catacombelor. De fapt, un asemenea hiatus între ceea ce
crede un
grup şi modalităţile vizuale pe care le-a dezvoltat pentru a
exprima acest
lucru este întotdeauna posibil.
1. Clifford Geertz, Art as a Cultural System, în „Modern Language
Notes", 91, 1976, p. 1478, despre formele artistice: „Ele
materializează un
mod de a simţi, aduc un gen anume de raţiune în lumea
obiectelor, unde
omul îl poate privi".
1. E. Joşi, // 'coemeterium maius', în „Rivista di archeologia cris
tiana", 10, 1933, pp. 11-13, fig. 6.
1. Nordstrom, Ravennastudien, pp. 42-45; 80-81 şi 83-87. A Grabar,
Christian Iconography. A Study ofits Origins, Princeton University
Press,
Princeton, 1968, pp. 31-54; Ch. Pietri, Roma christiana, voi. II,
Boccard,
Paris, 1976 (col. „Bibliotheque de l'Ecole Francaise d'Athenes et
Rome",
224), pp. 1413-1654.
1. Gibbon, The Decline and Fall of the Roman Empire, voi. III, ed.
J. B. Bury, Methuen, London, 1909, p. 164 (trad. rom. cit.). El
adaugă:
„Este atît de naturală armonia dintre bunul gust şi bunul simţ,
încît sînt
întotdeauna uluit de contrast". El nu este ultimul comentator
uluit al lu
crării Vita Martini.
1. R. Remondon, La crise de l'empire romain, Presses Universi-
taires de France, Paris, 1964, p. 304; „Ils opposent Ies
patronages aux
patronages en jouant sur les conflits entre categories sociales
(militaires,
cunales, clercs, par exemple)" (Ei opun patronaje la patronaje,
profitînd
de conflictele între categorii sociale (militare, parohiale,
clericale, de
exemplu)); P. Brown, The Rise and Function of the Holy Man
in Late

155
PETER BROWN
Antiquity, în „Journal of Roman Studies", 61, 1971, pp. 85-87; iar despre
relaţia dintre femei şi sfinţi, vezi supra, cap. 2, p. 52-53.
1. Identificarea era deosebit de intimă. După cum îl descrie Paulin,
Sfîntul Felix era un outsider; ca şi Avraam, el şi-a avut
mormîntul într-o
ţară străină: Carm., 15, 61 ş.u. Este tocmai ceea ce un scriitor
contempo
ran a spus despre Paulin: Pseudo-Ieronim, Ep., 2: Ad Geruntii
filias, 7, în
P.L. 30, col. SOA. Pierzîndu-şi moştenirea în favoarea fratelui său -
Carm.,
15, 76 - Felix a oferit un model de renunţare la avere: Carm.,
21, 530:
„Homo quondam ex divite pauper" (Un om oarecare ajuns
din bogat
sărac). Identificarea cu Felix, sărac şi torturat de persecutori,
explică
exemplarul curaj şi detaşarea lui Paulin pe toată durata invaziei
goţilor
din 410-411: Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, I, 10.
1. Vezi supra, cap. 2, p. 51-52.
1. Frend, Paulinus of Nola, pp. 6-8.
1. P. Brown, Augustine of Hippo, University of California Press,
Berkeley, Los Angeles, 1967, pp. 146-157 şi The Making of
Late An
tiquity, pp. 98-99.
1. P. Brown, The World of Late Antiquity, Harcourt Brace, New
York, 1972, pp. 107-108 şi Relics and Social Status in the Age of
Gregory
of Tours, University of Reading Press, Reading, 1977 (col.
„Stenton Lec-
tures"), p. 10; Averii Cameron, Agathias, Clarendon Press,
Oxford, 1970,
pp. 53-56; L. Cracco-Ruggini, The Ecclesiastical History and
the Pagan
Historiography. Providence and Miracles, în „Athenaeum", 55,
1977, pp.
107-126.
1. W. Liebeschuetz, Did the Pelagian Movement Have Social Aims?,
în „Historia", 12, 1963, pp. 228-232; Matthews, Western
Aristocracies, pp.
7-31; F. Pedersen, Ou Professional Qualifications for Public
Posts in
Late Antiquity, în „Classica et Medievalia", 31, 1975, p. 180.
1. Rouselle, Deux exemples d'evangelisation en Gaule, p. 96.
1. Sulpicius Severus, Vita Martini, 7, 7.
1. Sulpicius Severus, Ep., 2, în P.L. 20, col. 178-179.
1. Ibid., 179C.
1. Ambrozie, De excessu Satyri, 1, 29; R. I. Frank, Commendahilis
in Aiunuanus Marcellinus, în „American Journal of Philology",
88, 1967,
pp. 309-318.
1. J. Wilpert, Die Malereien der Katakomben Roms, p. 394, pi. 247.
1. P. Brown, The Making of Late Antiquity, pp. 99-100; G. M. H. Hanf-
mar.r. The Season Sarcophagus in Dumbarton Oaks, voi. I, Harvard
Univer
sity Press, Cambridge, 1951, pp. 237-238: „Elementul cel nou care
apare în
secolul al IIMea este preocuparea serioasă pentru sufletul
individului şi
conştiinţa legăturii sale cu ordinea cosmică eternă". Prin secolul al
IV-lea,
această conştiinţă este înlocuită, pe sarcofagele creştine, cu
imagini de
dependenţă personală: sufletul, reprezentat anterior deja singur în
paradis,
este flancat acum de şiruri de protectori impozanţi: F. Gerke, Die
christli-
chen Sarkophage der vorkonstantinischen Zeit, Gruyter, Berlin,
1940, p. 60.

156
1. Tertullian, De anima, 53, 6.
1. P. Nautin, L'evolution des ministeres au Ile et au JIIS siecle, în
„Revue de droit canonique", 23, 1973, p. 57: „La conversion de
Con
stantin et l'entree des eveques â la cour imperiale n'ont pas modifie
la^
vie de l'eglise aussi profondement que l'on l'a cru. On entend
souvent
dire, lorsqu'on trouve dans l'eglise des manieres d'etre et d'agir
qui
heurtent Ies aspirations modernes, qu'elles sont la consequence de
ce
qu'on apelle le 'cesaro-papisme' (...) II faut savoir que c'est lâ une
vue
apologetique qui ne correspond pas â l'histoire. Non, la faute n'est
pas
â Constantin. Les structures, Ies mentalites et Ies comportements
que
nous avons evoques sont tous anterieurs au IVe siecle" (Convertirea
lui
Constantin şi intrarea episcopilor la curtea imperială nu au
modificat
viaţa Bisericii atît de profund pe cît s-a crezut. Se aude adesea,
atunci
cînd se văd în Biserică moduri de a fi şi de a acţiona care
contrariază
aspiraţiile moderne, că ele sînt consecinţa a ceea ce se numeşte
'cezaro-
papism' (...) Trebuie să se ştie că este vorba de o concepţie
apologetică
ce nu corespunde istoriei. Nu, greşeala nu este a lui Constantin.
Struc
turile, mentalităţile şi comportamentele pe care le-am evocat sînt
ante
rioare secolului al IV-lea). Acest eveniment clar nu poate fi
niciodată
repetat suficient de des în faţa celor care studiază antichitatea
tîrzie şi
Biserica primitivă.
1. C. Andresen, Die Kirchen der alten Christenheit, Kohlhammer,
Stuttgart, 1971, p. 401.
1. Vezi supra, cap. 2, p. 35-38.
1. P. Brown, Augustine of Hippo, pp. 177-179 şi The Making of
Late Antiquity, pp. 89-94.
1. Grigore de Nyssa, Vita Macrinae, 984B; vezi Gregoire de Nysse.
Vie de sainte Macrine, ed. P. Maraval, pp. 74-77. J. Ntedika,
L'evocation
de I'au-delâ dans Ia priere pour Ies morts, Nauwelaerts, Louvain,
1971,
p. 259, remarcă o teamă crescîndă că diavolul va fura sufletul în
clipa
morţii.
1. P. Brown, Augustine of Hippo, pp. 29-30.
1. Augustin, Confesiuni, IX, 13, 36.
1. I. Guidi, Vita di Daniele, în „Revue de l'Orient chretien", 5, 1900,
p. 563.
1. E. Le Blant, Les inscriptions chretiennes de ia Gaule, voi. II,
Imprimerie Imperiale, Paris, 1856, no. 708.

2. CAPITOLUL PATRU

1. ILCV, 1549.
1. Prudentius, Cathemerinon, 10,
161-162.

157
PETER BROWN
1. Prudentius, op. cit, 10, 45. Cf. Augustin, Confesiuni, K, 12, 29-
33
despre efectul paralizant al durerii ţinute sub control de către
întregul
grup de creştini la funeraliile mamei sale. Trebuie doar să
comparăm
relatarea lui Ambrozie despre Măria la Cruce - De obitu
Valentiniani, 39:
„Stantem illam lego, flentem non lego" (O evoc pe aceea stînd
neclintită,
[ci] nu o evoc plîngînd), cu imaginea medievală tîrzie a acelei
Mater
Dolorosa, pentru a măsura distanţa dintre noi înşine şi lumea
creştină
primitivă: Miliard Meiss, Painting in Florence and Siena after
the Black
Death, Princeton University Press, Princeton, 1951, pp. 128-130.
Despre
suprimarea strictă a jelaniei la funeraliile creştine: Ernesto de
Martino,
Morte e pianto rituale nel mondo antico, Einaudi, Torino,
1958, pp.
334-336; Gregoire de Nysse. Vie de sainte Macrine, ed.,
trad. P.
Maraval, Cerf, Paris, 1971 (col. „Sources chretiennes", 178), pp.
77-89.
1. Prudentius, Cathemerinon, 10, 158: „Quibus atra e morte
trium-
phans" (Pentru aceştia triumfînd asupra negrei morţi).
1. A. Mocsy, Pannonia and Upper Moesia, Routledge, London,
1974,
pp. 334-335, pi. 40c.
1. A. Mossay, La mort et l'au-delâ dans saint Gregoire de Nazianze,
Publications Universitaires, Louvain, 1960; Robert C. Gregg,
Consolation
Philosophy, Philadelphia Patristic Foundation, Cambridge,
Mass., 1975.
în afară de studiul elegant redactat al lui Jaroslav Pelikan, The
Shape of
Death. Life, Death and Immortality in the Early Fathers,
Abingdon Press,
New York, 1962, ne lipsesc scrierile despre semnificaţia morţii
în lumea
creştină timpurile şi expresia ei în practicile de înmormîntare şi
atitudi
nile faţă de jelanie: P. A. Fevrier, Le culte des morts dans Ies
commu-
nautes chretiennes durant le IIIe siecle, în Atti del LX°
congresso inter-
nazionale di archeologia cristiana, voi. I, Roma, 1977, p.
265: „II est
curieux, en effet, que l'on ne dispose d'aucune etude recente sur
la mort,
ni sur l'idee de mort" (Este curios, într-adevăr, că nu avem nici
un studiu
recent asupra morţii şi nici asupra ideii de moarte).
1. Grigore de Nyssa, Vita Macrinae, în P.G. 46, col. 996A.
1. Grigore de Nyssa, Elogiul Sfîntului Teodor, în P.G. 46, col. 737C.
1. Greg. Tur., GC, 72, 341.
1. Greg. Tur., VP, 1 praef., 213.
1. P. Brown, Augustine of Hippo, University of California Press,
Berkeley, Los Angeles, 1967, pp. 403-407.
1. J. Chene, Les origines de la controverse semipelagienne, în
„Annee theologique augustinienne", 13, 1953, p. 90.
1. P. Brown, Augustine of Hippo, p. 407.
1. Augustin, De corruptione et gratia, 12, 35.
1. Augustin, De dono perseverantiae, 7, 14.
1. R. Bernard, La predestination du Christ total chez saint Augus
tin, Etudes augustiniennes, Paris, 1965.
1. J. Gage, Membra Christi et la deposition des reliques sous
l'autel, în „Revue archeologique", 5, ser. 9, 1929, pp. 137-153.
158
1. A. Grabar, Martyrium, voi. II, College de France, Paris, 1946, p.
57, pi. 56, 2: „On ne saurait imaginer une association plus
complete de
l'iconographie du Christ et du martyr" (Nu s-ar putea imagina o
asociere
mai completă între iconografia lui Cristos şi cea a martirului).
N.
1. H. J. W. Drijvers, Spătantike Parallelen zur altchhstlichen Heili-
genverehrung unter besonderer Beriicksichtigung des
syrischen Sty-
litenkultes, în Aspekte friihchristlicher Heiligenverehrung,
Zantner-Busch
Stiftung, Erlangen, 1977 (col. „Oikonomia. Quellen und Studien
zur ortho-
doxen Theologie") pp. 71-72.
1. Augustin, Sermones, 344, 4.
1. P. Brown, Pelagius and His Supporters, în „Journal of Theologi-
cal Studies", n. s. 19, 1968, pp. 108-114 şi în Religion and
Society in the
Age of Saint Augustine, Faber, London, 1972, pp. 193-207.
1. Paulin, Carm., 19, 18.
1. Paulin, op. cit, 15: „Martyr stella loci simul et medecina colen-
tum" (Martirul [este] steaua locului şi deopotrivă tămăduire
pentru cei ce-
1 venerează).
1. Greg. Tur., LH, II, 6, 47.
1. Greg. Tur., LH, VIII, 33, 402-403. El dezvăluie că toate celelalte
case erau din lemn, dar omite să insiste asupra acestui lucru!
1. Facerea 3, 19 şi Psalmul 102 (103), 16, citat de preot; Greg. Tur.,
LH, X, 13, 496.
1. Allan I. Ludwig, Graven Images. New England Stone Carving
and Its Symbols, Wesleyan University Press, Middletown, 1966,
p. 17.
1. Grabar, Martyrium, voi. II, p. 3£.
1. Greg. Tur., LH, 10, 13.
1. Edward Gibbon, The Decline and Fall of the Roman Empire, voi.
III, ed. J. B. Bury, Methuen, London, 1909, p. 223 (trad. rom.
cit).
1. Maximus din Torino, Sermones, 14, 2, ed. A. Mutzenbecher, în
Corpus Christianorum, 23, Brepols, Turnhout, 1962, p. 55.
1. Greg. Tur., LH, II, 16, 64; II, 31, 77; GC, 94, 359.
1. Robert Murray, Symbols of Church and Kingdom. A Study in the
Early Syriac Tradition, Cambridge University Press, Cambridge,
1975, p.
261.
1. Sulpicius Severus, Vita Martini, 13, 1-2; dar vezi Sulpice Severe.
Vie de saint Martin, ed., trad. J. Fontaine, voi. II, Cerf, Paris,
1968 (col.
„Sources chretiennes", 134), p. 741; E. Mâle, La fin du
paganisme en
Gaule, Flammarion, Paris, 1950; F. Graus, Volk, Herrscher und
Heiliger
im Reich der Merowinger, Ceskoslovenskâ Akademie Ved, Praha,
1965,
pp. 186-188.
1. Greg. Tur., GM, 90, 98.
1. Greg. Tur., GC, 50, 328. Ar fi bine dacă mormîntul acesta al unui
„Severus" ar fi mormîntul lui Sulpicius Severus.
1. Greg. Tur., GC, 40, 323.
1. Greg. Tur., LH, IV, 12, 143.

159
PETER BROWN
1. Paulin, Carm., 21, 633-63S: „unde piis stat gratia viva sepulchris/
quae probat in Christo functos sine morte sepultos/ad tempus
placido
sopiri corpora somno" (din pioasele morminte unde stă harul
viu care
dovedeşte că morţii îngropaţi întru Cristos fără de moarte, pînă la
împlini
rea vremii, îşi odihnesc trupurile în somn liniştit).
1. Prudentius, Cathemerinon, 10, 97-100.
1. Greg. Tur., VP, VII, 3, 328.
1. A. H. M. Jones, The Later Roman Empire, voi. II, Blackwell,
Oxford, 1964, pp. 963-964.
1. Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, XXII, 9.
1. P. Brown, Augustine of Hippo, pp. 415-418.
1. Augustin, Sermones, 344, 4.
1. H. I. Marrou, The Resurrection and Saint Augustine's Theology
of Human Values, Villanova University Press, Villanova, Pa., 1966;
în ver
siune franceză, Le dogme de la resurrection des corps et la
theologie
des valeurs humaines selon l'enseignement de saint Augustin,
în „Re-
vue des etudes augustiniennes", 12, 1966, pp. 111-136 şi în
Patristique et
Humanisme, Seuil, Paris, 1976 (col. „Patristica Sorbonensia", 9),
pp. 429-
455 - lucrarea unui maestru. M. R. Miles, Augustine on the
Body, Scho-
lars Press, Missoula, Mont., 1979 (col. „American Academy of
Religion
Dissertation Series", 31).
1. Victricius de Rouen, De laude sanctorum, 11, în P.L. 20, col.
454B.
1. Ibid., 10, col. 453A.
1. H. Buschhausen, Die spatromischen Metallscrinia uns friihchrist-
lichen Reliquiare, Bohlau, Wien, 1971.
1. Paulin, Ep., 31, 1.
1. Paulin, Carm., 19, 358-362; Greg. Tur., GM, 12, 46. Ase compara
cu Grigore de Nazianz, Oratio, IV, 664; P.C. 35, col. 589C.
1. Victricius de Rouen, De laude sanctorum, 10, 452B.
1. Ibid., 12, 456CD.
1. Decretum Gelasianum, în P.L. 59, col. 171; M. Ferotin, Le liber
Mozarabicus Sacramentorum, Firmin-Didot, Paris, 1912, p.
394, despre
martiriul Sfîntului Laurenţiu: „Nam quis crederet corpus fragile
compage
glutinatum tantis sine te sufficere conflictibus potuisse?" (Căci
oare cine
ar crede că un trup fragil, legat la încheieturi, a putut să reziste
la atîtea
lovituri fără Tine?).
1. Passio Perpetuae et Felicitatis, 15, 5-6, ed., trans. H. Musurillo.
The Acts of the Christian Martyrs, Clarendon Press, Oxford,
1972, pp.
123-125.
1. Augustin, Gesta cum Felice, 1, 12.
1. Grabar, Martyrium, 2, 14: o medalie simplă prezintă martiriul
Sfîntului Laurenţiu pe zăbrelele cu foc, sufletul său în rai, pe o
parte, şi,
pe cealaltă, mormîntul său.

160
CULTUL SFINŢILOR
1. Aelius Aristides, Sacred Tales, 3, 15, trans. C. A. Behr, Hakkert,
Amsterdam, 1968, p. 244.
1. H. Delehaye, Les Passions et Ies genres litteraires, Societe des
Bollandistes, Bruxelles, 1921, p. 313. v
1. B. de Gaiffier, La lecture des Actes des martyrs dans la priere
liturgique en Occident, în „Analecta Bollandiana", 72, 1954, pp.
134-166.
1. Greg. Tur., VM, II, 43, 174.
1. Joseph Engemann, Zu der Apsis-Tituli des Paulinus von Nola, în
„Jahrbuch fur Antike und Christentum", 17, 1974, p. 33.
1. Paulin, Carm., 20, 28-32. C. Witke, Numen Litterarum, Brill,
Leiden, 1971, pp. 80-90.
1. Eusebius, Vita Constantini, 1,10 (Vezi în româneşte Eusebiu de
Cezareea, Scrieri, partea a doua, trad. Radu Alexandrescu,
Editura Insti
tutului Biblic, Bucureşti, 1991 (col. „P. S. B.", 14), p. 67);
Scriptores His-
toriae Augustae. Quadriga Tyrranorum, 1, 2, autorul nu va fi
Marius
Maximus, „qui et mythistoricis se voluminibus implicavit" (care
s-a im
plicat şi în cărţi cu legende). Astăzi ştim mai bine şi nu
trebuie să-1
credem pe cuvînt: R. Syme, Ammianus and the Historia Augusta,
Claren-
don Press, Oxford, 1968, pp. 2-3.
1. G. Rodenwaldt, Eine spatantike Kunststromung in Rom, în „R6-
mische Mitteilungen", 36/37, 1921/1922, pp. 67-83.
1. Greg. Tur., GM, 75, 89.
1. Greg. Tur., LH, V, 4, 200.
1. Greg. Tur., GM, 79, 92. Această calitate este clar prezentată de
către Emil H. Walter, Hagiographisches in Gregors
Frankengeschichte,
în „Archiv fur Kulturgeschichte", 48, 1966, pp. 298-303.
1. Greg. Tur., VM, 1 praef., 135; GC, 6, 302.
1. Greg. Tur., GC, 94, 359.
1. Greg. Tur., VM, II, 14, 163; II, 29, 170; II, 49, 176.
1. Greg. Tur., VJ, 16, 121.
1. Sabine G. MacCormack, Latin Prose Panegyrics, în „Revue des
etudes augustiniennes", 22, 1976, pp. 41-54.
1. Greg. Tur., GM, 63, 81.
1. T. Baumeister, Martyr Invictus, Regensberg, Miinster, 1972, p.
169.
1. R. W. Gaston, Prudentius and Sixteenth-Century Antiquarian
Scholarship, în „Medievalia et Humanistica", n. s. 4, 1973, p. 169:
„realism
visceral, aproape obscen".
1. Prudentius, Peristephanon, 1, 26.
1. Prudentius, op. cit, 3, 91-93.
1. Prudentius, op. cit, 3, 144.
1. Angel Fâbrega Grâu, Pasionario hispânico, voi. II, Instituto P.
Enrique Florez, Barcelona, 1955, pp. 76-77. Este presupusă
participarea
congregaţiei la liturghia spaniolă: M. Ferotin, Liber Mozarabicus,
p. 482:
„Ut in conversatione gestorum populi fidelis intentio, dum
admonetur

161

: f
PETER BROWN
celebrare quod creditur, videatur sibi exspectare quod legitur" (Ca o
intenţie a poporului credincios la relatarea faptelor de seamă, pe cînd
[acesta] este atenţionat să celebreze ceea ce se crede, el se gîndeşte să
aştepte ceea ce se citeşte) şi p. 484: „Hanc plebem Martyrum agonibus
congaudentem intende clemens; et da singulis quod poscunt, qui sanctis
tribuisti de hoste triumphare" (Îndreaptă-Ţi milostiv privirea spre această
mulţime de martiri bucurîndu-se laolaltă în lupte; şi dă-le tuturor ce îţi
cer, Tu Care le-ai acordat [puterea] de a triumfa asupra vrăjmaşului).
1. Venantius Fortunatus, Carm., V, 3, 11.
1. Greg. Tur., V], 25, 125.
1. Greg. Tur., GM, 50, 73.
1. Venantius Fortunatus, Carm., II, 7, 38 şi 41-42.
1. Helen Waddell, Wandering Scholars, Constable, London,
1927, p. 30.

CAPITOLUL CINCI

1. G. W. F. Hegel, The Philosophy of History, trans. J. Shibree, Wiley


Book Co., New York, 1944, p. 377 (Citat după Hegel, Prelegeri
de filo
zofie a istoriei, trad. P. Drăghici, R. Stoichiţă, Editura Academiei,
Bucureşti,
1968, p. 356).
1. ILCV, 1831; Y. M. Duval, Ch. Pietri, Membra Christi. Culte
des
martyrs et theologie de l'Eucharistie, în „Revue des etudes
augusti-
niennes", 21, 1975, pp. 289-301.
1. A. Dupront, Pelerinages et Iieux sacres, în Melanges F.
Braudel,
voi. II, Privat, Toulouse, 1973, p. 190.
1. Victor Turner, Edith Tumer, Image and Pilgrimage in Christian
Culture. Columbia University Press, New York, 1978, p. 15: „Un
pelerin
este cei ce renunţă la aspectele lumeşti ale religiei - care fac
parte din
practica religioasă pe plan local - pentru a se confrunta, într-
un mediu
special, 'îndepărtat', cu componentele şi structurile de bază ale
credinţei
sale în strălucirea lor nemijlocită, pură".
1. A. Dupront, Pelerinages, p. 191. De aici, reluarea constantă a
temei
în scrisori de edificare: este mai bine să mergi la Ierusalim sau
să găseşti
adevărata religie acasă? în favoarea călătoriei la Ierusalim:
Epistola 'Hono-
rificentiae tuae', 2, ed. C. P. Caspari, în Briefe,
Abhandlungen und
Predigten, Mallingsche Buchdruck, Christiania, 1890, p. 8: „Et
ego me,
cum in patria consisterem, Dei aestimabam esse cultorem et
placebam
mihi" (Şi eu, pe cînd stăteam în ţara mea, socoteam^ că sînt
un [bun]
închinător al lui Dumnezeu şi eram mulţumit de mine). împotrivă:
Grigore
de Nyssa, Ep., 2, în P.G. 46, col. 1012C; Ieronim, Ep., 58, 3 -
totuşi scrisă
din Ţara Sfîntă. Dezbaterea a continuat: G. Constable,
Opposition to Pil
grimage in the Middle Ages, în „Studia Gratiana", 19, 1976, pp.
123-146.

162
1. Urs Peschow, Fragmente eines Heiligensarkophags in Myra,
în
„Istanbuler Mitteilungen", 24, 1974, pp. 225-231: marginea
dreaptă de
marmură are orificii pentru ca mirul tămăduitor să se poată
scurge în
afară.
1. J. Christern, Das fruhchristliche Pilgerheiligtum von Tebessa,
F.
Steiner, Wiesbaden, 1976, pp. 245-246; Dupront, Pelerinages, p.
204: „Au
terme du voyage, de marcher encore" (La capătul călătoriei, era
încă de
mers).
1. Charles Pietri, Roma christiana, Boccard, Paris, 1976, pp. 39-
40.
1. Greg. Tur., GM, 27, 54.
1. Greg. Tur., GM, 27, 54.
1. Greg. Tur., GM, 27, 54.
1. Collectio Âvellana, 218, în Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum
Latinorum, 36, Tempsky, Wien, 1895, pp. 678-679.
1. Vezi supra, cap. 2, p. 52-53.
1. Miracula sandi Stephani, 2, 6, în P.L. 41, col. 847.
1. ILCV, 2129: un mormînt cumpărat „ad domnu Laurentium" (lîngă
Sfîntul Laurenţiu).
1. Vezi supra, cap. 4, pp. 85-86; J. M. McCulloh, The Cult of Relics
in the Letters and Dialogues of Pope Gregory the Great. A
Lexico-
graphical Study, în „Tradiţio", 32, 1975, pp. 158-161.
1. F. Prinz, Stadtromisch-italische Mărtyrer und frănkis'che Reichs-
adel im Maas-Mosel-Raum, în „Historische Jahrbuch", 87, 1967,
pp. 1-25
este un bun exemplu pentru modul în care o regiune anterior
periferică
a contribuit cum se cuvine la creşterea importanţei sale
istorice prin
aducerea de relicve din Italia. Povestea este aceeaşi pentru
Anglia anglo-
saxonă şi Europa Centrală.
1. F. Pfister, Der Reliquienkult im Altertum, voi. II, Topelmann,
Giessen, 1912, p. 614 evidenţiază faptul că este vorba de un
aspect al
cultului relicvelor în mare măsură absent din lumea antică
păgînă.
1. Patrick J. Geary, Furta Sacra. Thefts of Relics in the Central
Middle Ages, Princeton University Press, Princeton, 1978.
1. W. Liebeschuetz, Did the Pelagian Movement Have Social
Aims?, în „Historia", 12, 1963, pp. 228-238; J. F. Matthews,
Western
Aristocracies and Imperial Court, A. D. 364-425,
Clarendon Press,
Oxford, 1974, pp. 7-31; Paulin, Ep„ 31, 1: „Sed quia non
habuimus
huius muneris copiam et iile se spem eiusdem gratiae
habere dixit a
sancta Silvia" (Dar fiindcă nu am avut suma de bani
[suficientă] pen
tru acel dar şi el a spus că are nădejdea aceluiaşi favor de
la Sfinta
Silvia), despre promisiunea unor relicve; Greg. Tur., GM, 5,
41: „Unde
ei tanta ibidem fuisset gratia, ut meruisset" (De unde a
avut el de
asemenea atît de mare trecere încît a izbîndit?), prima
întrebare a
unui episcop suspicios adresată purtătorului relicvelor;
răspunsul
fiind liniştitor: „Quando, inquit, Hierosolymis abii, Futen
abbatem rep-
peri, qui magnam cum Sophia augusta gratiam habuit" (Cînr 1
am ple-

..-...••■ 163
PETER BROWN
cat din Ierusalim, zise, l-am aflat pe abatele Futen, care a avut mare
trecere pe lîngă Augusta Sofia).
1. Santo Mazzarino, Stilicone e la crisi imperiale dopo Teodosio,
Signorelli, Roma, 1942, pp. 78-91; G. Dagron, La naissance
d'une capi
tale. Constantinople et ses institutions de 330 â 451, Presses
Universi-
taires de France, Paris, 1974, p. 72; S. G. MacCormack, Roma,
Constan-
tinopolis, the Emperor and his Genius, în „Classical Quarterly",
25, 1975,
p. 148.
1. ILCV, 2068.
1. Helen Waddell, Wandering Scholars, Constable, London, 1927,
p. 28.
1. Paulin, Ep., 32, 3.
1. E. D. Hunt, Saint Silvia of Aquitaine. The Role of a Theodosian
Pilgrim in the Society of East and West, în „Journal of
Theological Stu-
dies", n. s. 23, 1972, pp. 357-373; Kenneth G. Holum, Pulcheria's
Crusade
A. D. 421-422 and the Ideology of Imperial Victory, în „Greek,
Roman
and Byzantine Studies", 18, 1977, pp. 153-172; Kenneth G.
Holum, Gary
Vikan, The Trier Ivory, Advenius Ceremonial and the Relics ofS.
Stephen,
în „Dumbarton Oaks Papers", 33.
1. Victor Turner, Edith Turner, Image and Pilgrimage, p. 233.
1. Augustin, Sermones, 319, 6, 6.
1. P. Peeters, Le trefonds oriental de l'hagiographie byzantine,
Societe des Bollandistes, Bruxelles, 1950, p. 56, despre
fragmentele în
aramaică din scrisoarea lui Lucianus.
1. Epistula Luciani, 2, în P.L. 41, col. 809.
1. Ibid., 8, col. 815.
1. Ibid., 9, col. 815.
1. Sozomen, Historia Ecclesiastica, 9, 17; Glenn F. Chesnut, The
First Christian Historians, Beauchesne, Paris, 1977, pp. 167-
200.
1. N. H. Baynes, The Supernatural Defenders of Constantinople, în
Byzantine Studies and Other Essays, Athlone Press, London,
1960, pp.
248-260; P. J. Alexander, The Strenght of the Empire and
Capital as
Seen through Byzantine Eyes, în „Speculum", 37, 1962, pp.
349-357.
1. Pentru starea extraordinară dezvăluită într-un incident relatat de
Augustin, vezi Sermo de urbis excidio, 9.
1. Dagron, Formation d'une capitale, p. 102 n. 7; Holum, Vikan, The
Trier Ivory, despre calitatea comemorativă a reliefului de
fildeş ce
reprezenta sosirea relicvelor Sfîntului Ştefan. Nu trebuie să
uităm nicio
dată disponibilitatea ritualurilor laice, de substrat păgîn, pentru
salvarea
oraşului: cetăţenii se adunau la picioarele statuii de porfir a lui
Constan
tin, „cu jertfe, arzînd luminări şi tămîie, cu implorări pentru a
preîntîmpina
catastrofele": Philostorgius, Historia Ecclesiastica, 2, 7; Dagron,
Forma
tion d'une capitale, pp. 307-309, pentru alte exemple ale
unui mit în
totalitate necreştin al cetăţii şi protejării sale.
164
CULTUL SFINŢILOR
1. G. W. Bowersock, Greek Sophists in the Roman Empire, Claren-
don Press, Oxford,, 1969, p. 58.
1. Grigore de Nyssa, Vita Macrinae, în P.G. 46, col. 981B.
1. Vezi supra, cap. 3, pp. 72-73.
1. Paulin Ep., 31, 1: „Accipite ergo ab unanimis fratribus in omni^
bono vestrum sibi consortium cupientibus" (Primiţi aşadar
[acestea] de
la fraţii ce-şi doresc în deplină armonie comunitatea
[desăvîrşită] de
bunuri cu voi).
1. Vezi scrisoarea notabilităţilor din Hermoupolis Magna către un
filosof care le reprezenta interesele la curtea lui Gallienus; ei
se rugau
ca „Hermes, zeul oraşului nostru de baştină, să fie mereu cu
tine":
G. Meautis, Hermoupolis la Grande, Universite de Neuchâtel,
Lausanne,
1918, p. 175. Paulin s-a bucurat întotdeauna de protecţia lui Felix
în călă
toriile sale: Carm., 12, 25 şi 13; el spera ca Sulpicius Severus să
păstreze
un fragment din Sfînta Cruce ca s-o poarte cu sine, „ad
cotidianam tu
telam atque medecinam" (spre zilnică pază şi tămăduire): Ep., 32,
7; cînd
a fost deportat în nord ca ostatic, tatăl lui Grigore de Tours a
luat cu el
un medalion de aur cu relicve ale căror nume îi erau
necunoscute: Greg.
Tur., GM, 83, 94; aceste relicve i-au oferit aceeaşi protecţie ca
şi alte
amulete: de exemplu, Codex Bonnensis, 218 (66a) în J.
Tambornino, De
Antiquorum Daemonismo, Topelmann, Giessen, 1909, p. 26;
Grigore însuşi
călătorea cu relicve ale Sfîntului Martin în jurul gîtului, „licet
temerario
ordine" (e îngăduit pentru situaţii neprevăzute): Greg. Tur., VM,
III, 17,
187; ]. Engemann, Magische Ubelabwehr in der Spătantike, în
„Jahrbuch
fur Antike und Christentum", 18, 1975, pp. 22-48.
1. Ambrozie, Ep., 22, 12 (Vezi în româneşte Ambrozie, Scrieri, partea
a doua, trad. David Popescu, Editura Institutului Biblic,
Bucureşti, 1994
(col. „P. S. B.", 53), p. 127); Papa Damasus a fost şi el implicat
personal
în descoperirea şi consfinţirea mormintelor martirilor în
catacombele din
Roma, într-un mod care a subliniat relaţia lui personală cu acestea:
ILCV,
1981, 7; 1993, 9-10.
1. Sidonius Apollinaris, Ep., VII, 1, 7.
1. P. Brown, Relics and Social Status in the Age of Gregory of
Tours, University of Reading Press, Reading, 1977 (col.
„Stenton Lec-
tures"), p. 15.
1. Gaudentius de Brescia, Sermones, 17, în P.L. 20, col. 965A.
1. Ibid., col. 964A.
1. Ibid., col. 965A: „Idoneos veneratores tanti nos esse muneris
approbantes" (Admiţînd că noi sîntem nişte adoratori potriviţi ai
unui dar
atît de însemnat).
1. Ibid., col. 97IA.
1. Ibid., col. 960A.
1. Paulin, Ep., 18, 9.
1. Ibid., 18, 4.
165
PETER BROWN
1. E. Demougeot, La Gaule nord-orientale a la veille de l'invasion
germanique, în „Revue historique", 236, 1966, pp. 17-46.
1. Soţia unui prefect din Galia a fost adusă înapoi din Trier la Pavia
pentru a fi înmormîntată: E. Gabba, G. Tibiletti, Una signora di
Treveri
sepolta a Pavia, în „Athenaeum", n. s. 38, 1960, pp. 253-262.
1. Paulin, Ep., 18, 5.
1. Inocenţiu, Ep., 2, în P.L. 20, col. 469B.
1. Victricius de Rouen, De laude sanctorum, 1, în P.L. 20, col. 443B.
1. H. Delehaye, Les origines du culte des martyrs, Societe des
Bollandistes, Bruxelles, 1912, p. 65.
1. Victricius, De laude, 1, 444B.
1. Victricius, op. cit, 2, 445A.
1. Victricius, op. cit., 6, 448B; cf. Paulin, Ep., 32, 17: „Hic simul
unum pium complectitur arca coetum et capit exiguo nomina
tanta sinu"
(El a strîns laolaltă în relicvar o unică mulţime pioasă şi într-un
pliu îngust
a cuprins atîtea nume).
1. Victricius, op. cit, 7, 449E.
1. Victricius, op. cit, 1, 444A; J. Gage, Membra Christietla depo-
sition des reliques sous l'autel, în „Revue archeologique", 5, ser.
9, 1929,
pp. 137-153.
1. Relicvele celor patruzeci de martiri din Sebaste, fiind cenuşă,
erau literalmente imposibil de distins şi reprezentau deci
imaginea per
fectă a unui grup indisolubil legat: Gaudentius, Sermones, 17,
97IA.
1. A. P. Billanovich, Appunti di agiografia aquileiense, în „Rivista di
storia della chiesa in Italia", 30, 1976, pp. 5-24.
1. Ch. Pietri, Concordia Apostolorum et Renovatio Urbis (Culte
des martyrs et propagande pontificale), în „Melanges
d'archeologie et
d'histoire", 73, 1961, pp. 275-322 şi Roma christiana, voi. I,
Boccard,
Paris, 1976 (col. „Bibliotheque de l'Ecole Francaise d'Athenes et
Rome",
224), pp. 350-351: şi Petru, ca şi Moise, este un simbol al bunei
înţelegeri
într-o comunitate rebelă. P. A. Fevrier, Natale Petri de
cathedra, în
Comptes rendus de l'Academie d'lnscriptions et Belles-
Lettres, 1977,
pp. 514-531.
1. Chromace d'Aquilee. Sermons, ed. J. Lemarie, Cerf, Paris, 1969
(col. „Sources chretiennes", 154), p. 182.
1. Vezi supra, cap. 2.
1. I. N. Wood, Early Merovingian Devotion in Town and Country,
în The Church in Town and Countryside, ed. D. Baker,
Blackwell, Ox
ford, 1979 (col. „Studies in Church History", 16), p. 72.
1. Greg. Tur., VJ, 30, 126-127; despre Brioude ca punct de întîlnire
al unor oraşe separate, Wood, Early Merovingian Devotion, p.
74; cf.
Victor Turner, Edith Turner, Image and Pilgrimage, pp. 200-201,
pentru
un rol analog în timpurile moderne al oraşului Le Puy:
„despărţit de
marile centre administrative".
166
CULTUL SFINŢILOR
1. Greg. Tur., LH, IX, 20, 438: la încheierea tratatului de la Andelot
din 588 p. Chr., regii şi-au promis reciproc „pura et simplex (...)
in Dei
nomine concordia" (concordie curată şi simplă în numele lui
Dumnezeu).
Buna înţelegere a francilor a fost un mit transmis Bizanţului,
în mod
posibil prin ambasadori: Agathias, Historiae, 1, 2. Nevoia de
bună ■
înţelegere se poate să fi influenţat atitudinile episcopatului şi
aristocraţiei
galo-romane şi să fi garantat ca împărţirea puterii între regii
merovingieni
să se facă pe criterii teritoriale: I. N. Wood, Kings, Kingdoms
and Con-
sent, în Early Medieval Kingship, ed. P. H. Sawyer, I. N.
Wood, The
School of History, University of Leeds, Leeds, 1977, pp. 6-29 -
un nou
început pentru un subiect vechi. Pentru propriile dorinţe
sincere ale lui
Grigore: Greg. Tur., LH, 5 praef. Despre solidaritatea
ecleziastică mani
festată în sinoadele frecvente: Sinodul de la Orleans (541 p.
Chr.), canon
38, ed. C. de Clercq, în Concilia Galliae, în Corpus
Christianorum,. 148A,
Brepols, Turnhout, 1963, p. 142: „Ut per unitatem antestitum
ecclesiastica
fulgeat disciplina et inconvulsa maneat constitutio sacerdotum"
(Pentru
ca prin unitatea înaintestătătorilor să strălucească disciplina
bisericească
şi organizarea preoţilor să rămînă neclintită).
1. Greg. Tur., V], 50, 133.
1. Sabine G. MacCormack, Change and Continuity in Late Anti-
quity. The Ceremony of Adventus, în „Historia", 21, 1972, pp.
721-752;
N. Gussone, Rdventus-Zeremoniell und Translation von
Reliquien. Vic-
tricius von Rouen De laude sanctorum, în „Friihmittelalterliche
Studien",
10, 1976, pp. 125-133; pentru o sculptură din secolul al Vl-lea
reprezentînd
un transfer la Vienne: „Bulletin de la Societe des amis de
Vienne", 67,
1971, p. 31, fig. 2; ceremonia a supravieţuit în formele ei laice în
Galia:
Greg. Tur., LH, VI, 11, 281; VIII, 1, 370.
1. Sabine G. MacCormack, Rrt and Ceremonial in the Later Ro
man Empire, University of California Press, Los Angeles, Berkeley,
1980.
1. Victricius, De laude, 12, 454D-455A; Venantius Fortunatus, Carm.,
V, 3, 3; Greg. Tur., LH, VIII, 1, 370: Parada pentru întîmpinarea
regelui
cuprindea evrei şi sirieni, care cîntau în ebraică şi siriacă. A se
compara
cu Grigore de Nazianz, Oratio, XXI, 29; P.G. 35,'col. 1116B.
1. Victricius, De laude, 2, 446B: „Hinc denique totius populi circa
maiestatem vestram unus affectus" (De aici, în sfîrşit, afecţiunea
unică a
poporului întreg în jurul majestăţii voastre).
1. P. Andrieu-Guitrancourt, La vie ascetique â Rouen au temps
de saint Victrice, în „Recherches de science religieuse", 40,
1952, pp.
90-106.
1. Victricius, De laude, 3, 445C.
1. Contele Becco a venit la mormîntul Sfîntului Iulian de la Brioude,
în ţinută de gală, urmat de suită. Nu s-a întîmplat nimic de bine
cu acea
ocazie; dar s-a intenţionat a fi o prezenţă anuală la sărbătoare:
Greg.
Tur., V], 16, 121.

167
PETER BROWN
1. Mi se pare greu să nu leg acest lucru de formele uluitoare ale
ceremoniei primirii de către Clovis a însemnelor de consul la
Tours în
507 p. Chr. Ceremonialul se leagă în fiecare punct de drumul
procesiunii
ce făcea parte din cultul Sfîntului Martin: Greg. Tur., LH, II, 38,
89.
1. Venantius Fortunatus, Carm., IV, 26, 14-17; cf. Carm., II, 8, 23-27,
despre Launebodis şi soţia sa Bercthruda, care au construit
biserica
Sfîntului Severinus, ceea ce nici un roman nu a făcut, în vreme ce
Bercthruda
făcea danii personal: despre integrarea femeilor prin acţiuni
caritabile,
vezi supra, cap. 2. pp. 54-56.
1. Greg. Tur., VM, II, 28, 169. Aceasta se întîmpla în preajma Paştelui,
cînd membrilor de vază ai comunităţii li se ordona să nu stea în
vilele lor,
ci să vină la ceremonii pentru a primi binecuvîntarea
episcopului: Sino
dul de la Orleans, canon 25, în Concilia Galliae, p. 11;
Concilium Epao-
nense, 35, 33; Clermont, 15, 109.
1. Greg. Tur., VM, II, 14, 163.
1. Greg. Tur., VM, I, 11, 145.
1. Greg. Tur., VJ, 9, 118: „Visum est ei quasi multitudo catenarum
ab eis membris solo decidere" (I s-a părut ca o mulţime de
lanţuri căzînd
pe pămînt [de la sine] din jurul membrelor sale); Greg. Tur., GC,
86, 354;
93, 357.
1. P. Brown, Relics and Social Status, pp. 19-21, pentru efectul
acestei ceremonii asupra poziţiei episcopului. Alegerea sa a
fost un re
zultat al unui consensus al comunităţii în favoarea sa, astfel
încît acel
consensus al sărbătorii sfîntului era o reinterpretare şi o
revalidare a
respectivei alegeri. Vezi V. Crapanzano, The Hamadsha. A
Study in
Moroccan Ethnopsychiatry, University of California Press, Los
Angeles,
Berkeley, 1973, pp. 116-117, pentru o demonstraţie analoagă de
consens
la „sosirea" altarului (mizwar) la mormîntul sfîntului. Episcopul
ideal era
cel care menţinea un nivel ridicat de bună înţelegere: Venantius
Fortu
natus, Carm., III, 4, 25-26, despre Leontius de Bordeaux:
„Nam suos
cives placida sic voce monebat, / confiteris ut hune ad sua
membra
loqui" (Căci îi sfătuia cu glas aşa blînd pe cetăţenii săi / încît
ai fi dat
mărturie că acesta vorbeşte cu propriile-i membre). A rămas
un ideal
îndepărtat: P. Brown, Relics and Social Status, pp. 17-20.
1. Despre cei executaţi cu violenţă: A. D. Nock, Sallustius. Con-
cerning the Gods and the Universe, Cambridge University
Press, Cam-
bridge, 1926, p. XCII n. 219 şi Tertullian and the Ahori, în
„Vigiliae
Christianae", 4, 1950, pp. 129-141 şi în Essays in Religion and
the An-
cient World, voi. II, ed. 2. Stewart, Clarendon Press, Oxford,
1972, pp.
712-719. Sfîntul Martin a trebuit să hotărască dacă un mormînt
era al unui
martir sau al unui tîlhar executat: Sulpicius Severus, Vita
Martini, 11.
1. Sulpicius Severus, Vita Martini, 20; Dialogi, 2, 3; 2, 5; 3, 4; 3, 8;
3, 11-13.
1. Victricius, De laude, 1, 443A.

168
CULTUL SFINŢILOR
1. Aceasta era o tendinţă mult mai răspîndită decît am crede.
Comunităţile creştine erau gata să venereze ca martir pe
oricine consi
derau ele că a fost executat pe nedrept de către autorităţile laice
romane.
Vezi extraordinara Scrisoare 1 a lui Ieronim: De muliere^septies
percus-
sa despre un incident din acea perioadă de la Vercelli. împăratul
Valen-
tinian I a fost împiedicat să execute membrii consiliilor
municipale din
trei cetăţi din Panonia de teama că vor fi veneraţi ca martiri,
aşa cum
s-a întîmplat cu curtenii executaţi la Milano: Ammianus Marcellinus,
XXVII,
7, 5-6 (trad. rom. cit., pp. 451-452); H. I. Marrou, Ammien
Marcellin etles
'Innocents' de Milan, în „Recherches de science religieuse",
40, 1952,
pp. 179-190.
1. Vezi Prudentius, Peristephanon, 2, 313-488, despre martiriul
însufleţit şi vorbăreţ al Sfintului Laurenţiu. Totuşi, într-o vreme
în care
averea Bisericii Romane era notorie şi se credea că preoţii au
fost supuşi
abia de curînd la torturi judiciare de către un prefect păgîn al
oraşului,
întreg poemul este deosebit de actual: Symmachus, Relatio,
21.
1. Miracula sancti Stephani, II, 5, 851.
1. Ibid., II, 5, 852.
1. Ibid., II, 5, 852.
1. Activităţile proconsulilor de Cartagina erau supuse judecăţii
poporului, sub forma aclamaţiilor sau fluierăturilor cînd numele
le erau
citite de pe o listă: Pseudo-Prosper de Aquitania
(Quodvultdeus), Liber
de promissionibus et praedictionibus Dei, 5, 14-15, în P.L. 51,
col. 855.
1. P. Brown, Augustine ofHippo, University of California Press, Los
Angeles, Berkeley, 1967, pp. 336-337.
1. Aşa cum s-a întîmplat în relaţiile dintre conţii franci din Auvergne
şi mormîntul Sfintului Iulian de la Brioude: Greg. fur., V}, 16,
121, cazul
contelui Becco; ibid., 43, 131, puterea unei fîşii de mătase care
atîrnă din
mormmt tămăduieşte „et potestas iudicum, quotienscumque in
eo loco
superflue egit, confusa discessit" (şi ori de cîte ori puterea
judecătorilor
a acţionat în acest loc peste măsură, a răspîndit confuzii
(tulburări)).
1. Epistula Severi ad omnem ecclesiam, în P.L. 41, col. 821-832.
1. Ibid., 2, 822.
1. Ibid., 4, 823.
1. Ibid., 10, 825. îşi povestesc chiar unii altora visele în această
perioadă de criză: ibid., 8, 824.
1. Ibid., 4, 823: „Christiani autem ut corde, ita etiam „et viribus
humiles (...) patroni Stephani patrocinium deprecabantur"
(însă după
cum creştinii din [toată] inima, tot astfel şi oamenii simpli
cu [toate]
puterile [lor], implorau protecţia patronului Ştefan).
1. Ibid., 5-6, 823, despre ambele părţi se vorbeşte ca despre „ar
mate"; ibid., 9, 824: sînt înarmaţi cu bîte, pietre şi funii,
făcînd o
demonstraţie de forţă pe care legea romană o permitea doar
împotriva
tîlharilor; unii evrei convertiţi erau violent de sinceri: ibid., 14,
829: „Ego
igitur vitae meae periculo consulens ad ecclesiam iam pergam,
ut necem
169
PETER BROWN
quae mihi paratur effugiam" (Eu aflînd aşadar de primejduirea vieţii mele,
mă îndrept acum către Biserică, spre a scăpa de uciderea ce mi se
pregăteşte).
102.' Ibid., 3, 823.
1. Ibid., 10, 825.
1. Ibid., 11, 826; 13, 827-828.
1. Deşi Severus este încîntat că nu erau evrei stabiliţi în Iammona,
nu există nici o dovadă că el sau susţinătorii lui intenţionau să-
i alunge
pe evrei de pe insulă sau că aveau căderea să o facă: ibid.,
2, 822.
1. Ibid., 12, 826; 14, 829; 17, 831; 18, 832: viniete deosebite cu
statutul şi legăturile dintre familiile de evrei. După cum un
membru mai
tînăr al unei familii i-a spus lui Theodorus: „Quid times,
domine Theo-
dore? Si vis certe securus et honoratus et dives esse, in
Christum crede,
sicut et ego credidi. Modo tu stas, et ego cum episcopis
sedeo" pe ce
te temi, stăpîne Theodorus? Dacă vrei într-adevăr să fii în
siguranţă şi
onorat şi bogat, crede în Cristos, după cum şi eu am crezut.
Acum tu stai
în picioare şi eu şed cu episcopii). Despre semnificaţia
patronilor laici
care şedeau alături de episcop în calitate de colideri ai
comunităţii, vezi
Iulian,' Ep., 18, 450C.
1. Ibid., 15, 830. La început, au crezut că este un înger.
1. Ibid., 15, 830.
1. Ibid., 17, 831.
1. Miracula sancti Stephani, II, 1, 843.

CAPITOLUL ŞASE

1. Ieronim, Ep., 103, 13.


1. J. D. Mansi, Sacrorum conciliorum nova et amplissima
collectio,
voi. K, Venezia, 1776, 771B.
1. Greg. Tur., VP, XV, 3, 272.
1. Augustin, Ep., 78, 3: „Ubi mirabiliter et terribiliter daemones
con-
fitentur" (Unde se destăinuiesc demonii în chip misterios şi
înfricoşător).
1. J. Stuiber, Heidnische und christliche Gedăchtniskalendar, în
„Jahr-
buch fur Antike und Christentum", 3, 1960, p. 30.
1. N. Z. Davis, The Reasons of Misrule şi The Rites of Violence,
în
Society and Culture in Early Modern France, Stanford
University Press,
Stanford, 1975, pp. 97-123; 152-187.
1. Am găsit cel mai mult material în S. M. Shirokogoroff, The
Psy-
cho-Mental Complex of the Tungus, Routledge, Peking and
London,
1935; M. Leiris, La possession et ses aspects theâtraux chez
Ies Ethio-
piens de Gondar, Pion, Paris, 1958; Spirit Mediumship and
Society in
Africa, ed. J. Beattie, J. Middleton, Routledge, London, 1969;
I. Lewis,
Ecstatic Religion, Penguin, Harmondsworth, 1971.

170
CULTUL SFINŢILOR
1. Exorzismus, în Reallexikon fur Antike und Christentum, voi.
VII,
Hiersemann, Stuttgart, 1969, pp. 44-117; Geister, ibid., voi.
IX, 1975,
pp. 546-797.
1. P. Brown, The Rise and Function of the Holy Man in Late An-
tiquity, în „Journal of Roman Studies", 61, 1971, pp. 88-89.
1. Greg. Tur., VJ, 30, 127.
1. Paulin, Carm., 14, 35: „...latet ultor, poena videtur" (pedepsitorul
stă ascuns, pedeapsa e vădită).
1. Victricius de Rouen, De laude sanctorum, 11, în P.L. 20,
col. 453D-454A.
1. T. Mommsen, Romischer Strafrecht, Dunckner & Humboldt,
Leipzig, 1899, pp. 405-408.
1. Sulpicius Severus, Dialogi, 3, 6, în P.L. 20, col. 215C: „Videres
sine interrogatione vexatos et sua crimina confitentes" (I-
ai vedea
zgîlţîindu-se fără interogatoriu şi mărturisindu-şi crimele).
1. Ibid.
1. Vita sancti Severi Viennensis presbyteri, în „Analecta Bollan-
diana", 5, 1886, p. 422: „Cum se daemonia nullis fantasiae
figmentis ab
eo possent ullatenus expedire, qui nulla quiverit locali visibilitate
conspi-
cari, sed negotîum magis perambulans in tenebris" (în nici
un fel nu
puteau să alunge demonii cu plăsmuiri ale închipuirii, din
acest om,
[avînd în vedere] că el nu s-a potolit sub ochii localnicilor [ce-1
ţineau
sub observaţie] ci mai mult şi-a făcut mendrele bîntuind la
adăpostul
tenebrelor).
1. Sulpicius Severus, Vita Martini, 21, 1.
1. Sulpicius Severus, Dialogi, II (III), 15, 220-221.
1. Sulpicius Severus, Vita Martini, 18, 2.
1. K. K. Kirk, The Vision of God, Longman, London, 1931,
pp. 275-279.
1. Vita Rusticulae, 13, în Monumenta Germaniae Historica. Scrip-
tores Rerum Merovingicarum, 4, Hahn, Hannover, 1892, p. 346.
1. Demonizările aveau loc mai frecvent la mormîntul Sfîntului Felix,
pe măsură ce se apropia sărbătoarea acestuia: Paulin, Carm.,
23, 58.
Paulin era pe deplin conştient de asemănarea dintre
comportamentul
demonizaţilor şi stările de transă din cadrul bacanalelor: Carm.,
19, 276:
„sacrorum memores veterum..." (amintindu-şi de străvechile
ritualuri
sacre). Dar el a perceput inducerea şi vindecarea demonizării
ca pe o
anchetă judiciară efectuată de sfînt.
1. Stătuta ecclesiae antiqua, 62 şi 64, ed. G. Morin, în Sancti Cae-
sarii Arelatensis Opera Varia, voi. II, Maredsous, 1942, pp. 94-
95.
1. Greg. Tur., LH, VIII, 29, 349.
1. Ibid., IV, 11, 142.
1. Greg. Tur., VP, XVII, 2, 279.
1. Paulin, Carm., 14, 34.
1. Ibid., 26, 307-318.

171
PETER BROWN
1. Ieronim, Ep., 108, 13.
1. Paulin, Carm., 23, 66-68; 88-94.
1. Ibid., 26, 352.
1. F. Dolger, Exorzismus im altchristlichen Taufritual, F. Schoningh,
Paderborn, 1909, pp. 56-62; 75-76.
1. Paulin, Carm., 23, 124-125; Venantius Fortunatus, Carm., I, 1, 1:
„emicat aula potens solido perfecta metallo / quo sine nocte
manet con
tinuata dies / invitat locus ipse deum sub luce perenni"
(desăvîrşită din
metal masiv, se înalţă puternică bazilica / unde ziua neîntreruptă
stăruie
fără de noapte / [şi] locul însuşi îl invită pe Dumnezeu sub lumina
perenă).
1. ILCV, 1769A.
1. Augustin, Ep., 78, 3.
1. Venantius Fortunatus, Carm., II, 16, 30, despre un hoţ al viilor
Sfîntului Medard: „Te praesente tamen non licet esse reum"
(Cînd tu eşti
prezent, nu se cuvine totuşi să existe vreun vinovat).
1. Greg. Tur., VM, II, 4, 161; II, 57, 178; II, 58, 178; II, 59, 179; III, 46,
193; IV, 46, 211; GC, 67, 338.
1. W. C. Till, Die koptischen Rechtsurkunden aus Theben, în
Sitzungsberichte der osterreichischen Akademie der
Wissenschaften,
244, 3, Wien, 1964, p. 173; L. S. B. MacCoull, Child
Donations and
Child Saints in Coptic Egypt, în „East European Quarterly",
13, 1979,
pp. 409-415.
1. Greg. Tur., VJ, 31, 127. Pătrunderea unui animal potenţial peri
culos în mulţime cu ocazia unei sărbători este un motiv antic: L.
Robert,
în „Hellenica", 11-12, 1960, p. 543, despre un bou aflat în
procesiunea lui
Zeus Panamaros la Stratoniceea. (Minunea, desigur, este aceea
că boul
a plecat fără a fi sacrificat şi mîncat: „Ce brave boeuf sociable a
d'ailleurs
eu de la chance" (Acest bou de treabă şi sociabil a avut, de
altfel, no
roc)). Dar în acest caz, comportarea bună a boului nu s-a
considerat că
reflectă „prezenţa" judiciară a zeului, ci că oglindeşte
atitudinea religi
oasă impecabilă a preotului care oficia.
1. Marcellus Burdigalensis, De medicamentos, hrsg. M. Niedermann,
iib. J. Kollesch, D. Niebel, 2 Bande, Akademie Verlag, Berlin,
1968 (col.
„Corpus Medicorum Latinorum", 5); Aline Rousselle, Du
sanctuaire au
thaumaturae. La guerison en Gaule au We siecle, în „Annales",
31, 1976,
pp. 1085-1107.
1. J. F. Matthews, Western Aristocracies and Imperial Court, Claren-
don Press, Oxford, 1974, pp. 155-156; 159-160.
1. Marcellus, De medicamentis, praef. 2, 2.
1. J. Grimm, Ober Marcellus Burdigalensis, în Kleinere Schriften,
F. Dummler, Berlin, 1865, pp. 121-125.
44. [H. J. Rose], Superstition, în The Oxford Classical Dictionary,
2nd ed., Clarendon Press, Oxford, 1970, p. 1024: „Amestecul extraordinar
de leacuri tradiţionale şi magie care a ajuns pînă la noi de la Marcellus
din Bordeaux".

172
1. V. Crapanzano, The Hamadsha. A Study in Moroccan Ethno-
psychiatry, University of California Press, Berkeley, Los
Angeles, 1973,
p. 133. Loring M. Danforth, The Role of Dance in the Ritual
Therapy
of the Anastenaria, în „Byzantine and Modern Greek Studies",
5, 1979^
pp. 144-148.
1. Miracula sanctae Theclae, 2, în P.G. 85, col. 568C, Vie et mira-
cles de sainte Thecle, no. 18, ed. C. Dagron, în „Subsidia
Hagiogra-
phica", 62, Societe des Bollandistes, Bruxelles, 1978, p. 338.
„Femeia Ava
era încă păgînă. Dar ea nu îi ura pe evrei, nici nu îi ocolea pe
creştini.
Se oprea la toate persoanele şi riturile". O fată vindecată la
mormîntul
Sfîntului Martin de la Tours a revenit la păgînism după ce s-a
întors în
satul ei: Greg. Tur., VM, I, 2, 137.
1. Crapanzano, The Hamadsha, p. 179.
1. Rousselle, Du sanctuaire au thaumaturge, p. 1095.
1. Despre ororile chirurgiei, vezi Augustin, Cetatea lui Dumnezeu,
XXII, 8, 106-119, despre spaima unui om care aştepta să fie
operat.
1. Marcellus, De medicamentis, praef. 3, 2.
1. Pliniu cel Tînăr, Ad amicos de medicina, citat de Marcellus, op.
cit, p. 34; Oribasius, Liber ad Eunapium, Teubner, Leipzig,
1926 (col.
„Corpus Medicorum Graecorum", 6, 3), pp. 317-318.
1. Every Man His Own Doctor; or The Poor Planter's Physician
(1734), Printing and Post Office, Williamsburg, Va., 1971. Datorez
această
referinţă şi un exemplar al acestui manual încîntător bunăvoinţei
lui Guy
Lytle.
1. Ibid., p. 45.
1. A. Rousselle, Du sanctuaire au thaumaturge, p. 1092.
1. Marcellus, Carmen de speciebus, 1-4, 624.
1. Ibid., 20-21, 624: „Quae quis natura bonis terraque marique /
Edidit, illa suiş altrix simul atque creatrix" (Natura a dat la
iveală celor
buni atîtea lucruri şi pe pămînt şi pe mare / Ea deopotrivă
hrănitoare şi
creatoare pentru ai săi).
1. Despre doctori ca „fii ai lui Asclepios": Glen Bowersock,
Greek Sophists in the Roman Empire, Clarendon Press, Oxford,
1969,
pp. 69-70.
1. J. Grimm, Ober die marcellischen Formeln, în Kleinere Schrif-
ten, pp. 152-172.
1. J. F. Matthews, Gallic Supporters of Theodosius, în „Latomus",
30, 1971, pp. 1083-1087.
1. De aici, materialul bogat extras din cărţi, din care un cititor al
secolului al V-lea putea afla, de exemplu, formula pastei de dinţi
utilizate
de Octavia, sora lui Augustus: Marcellus, De medicamentis, XIII,
1, 2 şi
leacurile pentru coşuri şi hipertensiune ale Liviei Augusta: ibid.,
XV, 6,
248; XXXV, 6, 588. Se presupune că ingredientele veneau din toată
lumea
cunoscută: Marcellus, Carmen de speciebus, 41-67.
1. Marcellus, De medicamentis, praef. 2, 2.

173
PETER BROWN
1. Ibid., 4, 2.
1. De aici, reţinerea extremă cu care mulţi păgîni acceptau exor
cismul ca formă de tămăduire. Ceea ce le repugna nu era
credinţa în
demoni sau posibilitatea demonizării ca atare, ci acea
psychodrame de
autoritate şi dependenţă pe care o presupunea vindecarea:
Plotin,
Enneade, II, 9, 14: „Această pretenţie le poate spori importanţa
în ochii
norodului care căsca gura la puterile vrăjitorilor". Este exact
ceea ce se
presupunea că făcea mulţimea la un mormînt creştin: Paulin,
Carm., 14,
40: „...concurrit hiantum turba tremens hominum" (s-a adunat
în fugă o
ceată de oameni tremurînd cu gura căscată).
1. Marcellus, De medicamentis, VIII, 30, 122.
1. Greg. Tur., CM, SO, 73; vezi supra, cap. 4.
1. Rousselle, Du sanctuaire au thaumaturge, p. 1095.
1. Popasul îndelungat nu pare a fi fost practicat la mormintele
creştine din Galia, cu tot ce implică el: P. Brown, Eastern and
Western
Chhstendom in Late Antiquity. A Parting of the Ways, în The
Orthodox
Churches and the West, ed. D. Baker, Blackwell, Oxford,
1976 (col.
„Studies in Church History", 13), pp. 18-19.
1. Greg. Tur., VJ, 46, 132.
1. P. Brown, Relics and Social Status in the Age of Cregory of
Tours, University of Reading Press, Reading, 1977 (col. „Stenton
Lectures"),
pp. 8-9.
1. Caesarius de Arles, Sermones, 44, 7, ed. G. Morin, în Corpus
Christianorum, 103, Brepols, Turnhout, 1953, p. 199.
1. Greg. Tur., VM, I, 26, 151: un vânător ce suferea tie panică iste
rică în pădurile Franciei a fost mai întîi tratat de rude „Ut mos
rusticorum
habet, sortilegis et hariolis ligamenta ei potiones deferebant"
(După cum
este obiceiul ţăranilor, îi aduceau bandaje, băuturi de leac de la
vraci şi
ghicitoare).
1. Greg. Tur., VJ, 46, 132.
1. Greg. Tur., CM, 100, 105.
1. Memoirs of the Baron de Tott on the Turks and Tartars, voi. I,
London, 1785, citat în F. Braudel, The Mediterranean and the
Mediterra-
nean World in the Age of Philip II, trans. S. Reynolds, Collins,
London,
1972, p. 40.
1. Teodoret al Cyrului, Historia religiosa, în P.C. 82, col. 1444BC.
Aici, sfinţii sînt numiţi suficient de clar „protectori ai oraşelor".
1. Sebastian Mariner, La difusion del cristianismo como factor de
latinizicion, în Assimilation et resistance a la culture greco-
romaine
dans le monde ancien. Travaux du VIe Congres International
d'Etudes
Classiques, Madrid, 1974, Editura Academiei, Bucureşti; Les Belles
Lettres,
Paris, 1976, pp. 271-282; J. Whatmough, The Dialectics of
Ancienţ Gaul,
Harvard University Press, Cambridge, 1970; P. Brown,
Christianity and
Local Culture in Late Roman Africa, în „Joumal of Roman
Studies", 58,
1968, republicat în Religion and Society in the Age of Saint
Augustine,

174
CULTUL SFINŢILOR
Faber, London, 1972, pp. 289-290; J. Ropert, Mentalite religieuse etregres-
sion culturelle dans la Gaule du 7T/6 au VIIIe siecle, în „Les Cahiers de
Tunisie", 24, 1976, pp. 45-68.
1. j. Geîfcken, The Last Days of Graeco-Roman Paganism, transă
Sabine MacCormack, North Holland, Amsterdam, 1978, pp.
25-29, cu
trimiteri bibliografice aduse la zi de către traducătoare, la
notele de
subsol, pp. 85-87. E. Wightman, II y avait en Gaule deux
sortes de
Gaulois, în Assimilation et resistance, pp. 407-420, subliniază
corect
rolul categoriilor preexistente în societatea celtică, mai
degrabă decît
impactul romanilor, în procesul de despărţire de trecut în
Galia.
1. F. Dolger, Christliche Grundbesitzer und heidnische Land-
arbeiter, în „Antike und Christentum", 6, 1958, pp. 297-320.
1. Greg. Tur., VM, I, 27, 151; C. E. Stancliffe, From Town to Coun-
try. The Christianisation of the Touraine, în The Church in
Town and
Countryside, ed. D. Baker, Blackwell, Oxford, 1979 (col. „Studies in
Church
History", 16), pp. 43-51 este un studiu serios.
80 1 N. Wood, Early Merovingian Devotion in Town and Country,
în Thr Church in Town and Countryside, p. 72.
81'. Greg. Tur., VP, 80, 349: un ţăran refuză să se oprească din lucru
pentru praznicul unui sfint: „Melius est enim opus necessarium in domo
exercere, quam talem sanctum excolere" (Căci este mai bine să-ţi faci
munca trebuincioasă în casă decît să venerezi asemenea sfînt).
1. în ţinutul sălbatic Estremadura, ţăranii pur şi simplu au masacrat
un om sfînt instalat recent: „Melius est nobis mori quam tali
domino
servire" (Mai bine este pentru noi să murim, decît să slujim unui
aseme
nea stăpîn): The Vitas Patrum Emeritensium, 3, 8, ed., trans. J. N.
Garvin,
Catholic University of America, Washington, D. C, 1940, p. 158.
1. Greg. Tur., VP, 80, 349: „O cruda rusticitas, quae semper ii Deum
et eius amicos murmuras" (O, necoaptă rusticitate, care mereu :
.armuri
împotriva lui Dumnezeu şi a prietenilor Acestuia).
1. Pentru o posibilă analogie în privinţa apariţiei cultelor tămă
duitoare printre populaţiile aflate la periferia influenţei greceşti în
Tracia
în secolul al IV-lea şi al IlI-lea a. Chr.: I. Chirassi-Colombo,
Acculturation
et cultes therapeutiques, în Les syncretismes dans les
religions de
l'antiquite, ed. F. Dunand, P. Leveque, Brill, Leiden, 1975, pp.
96-111:
Apollo, zeul grec, aducînd atît boala cît şi vindecarea, aduce şi
aculturaţia.
1. Greg. Tur., VJ, 27, 127.
1. M. Renard, Technique et agriculture en pays trevire et remois,
în „Latomus", 18, 1959, pp. 321-333; J. Kolendo, La
moissonneuse an-
tique, în „Annales", 15, 1960, pp. 1099-1114.
1. Greg. Tur., VM, I, 40, 150: „Ut putaris eum denuo fuisse renatum"
(După cum ai socotit că acesta iarăşi a renăscut).
1. Greg. Tur., VM, I, 25, 151: „Oblitisque parentibus, in eo loco
usque hodie beneficio accepto deservit" (Uitîndu-şi părinţii [şi
rudele
apropiate], a slujit în acest loc pînă azi pentru binefacerea
primită).

175
PETER BROWN
1. Greg. Tur., VM, III, 46, 193: o femeie de la ţară din zona Poitiers
a paralizat din nou cînd stăpînii ei au chemat-o înapoi; VM, II,
59, 179: o
femeie care şi-a dobîndit libertatea, dar s-a aflat în pericol de a fi
vîndută
ca sclavă barbarilor de către fiii stăpînului ei, a paralizat,
„virtute sancti,
quo facilius defensaretur" (prin puterea sfîntului, ca să fie mai
uşor pro
tejată). Despre felul în care mormintele ofereau protecţie
femeilor, vezi
supra, cap. 2, pp. 52-53.
1. Greg. Tur., VJ, 45, 131.
1. J. Biraben, Les hommes et la peste en France et dans Ies pays
europeens et mediterraneens, voi. I, Mouton, Paris, 1976, pp.
25-48.
1. Greg. Tur., VP, XI, 2, 254: apariţia Sfîntului Martin într-o viziune
a femeii Leubella care aducea oblationes (jertfe de ispăşire) în
timpul
ciumei din 571.
1. Greg. Tur., LH, VII, 44, 365, în timpul foametei.
1. Greg. Tur., LH, IX, 6, 418.
1. Ibid., 417: „Ut iuniorem sibi beatum Martinum esse diceret, se
vero apostolis coaequaret" (Deşi zicea că este mai mic decît
fericitul
Martin, în realitate se socotea egal cu apostolii).
1. Ibid., 420: „Mulţi enim sunt qui has seductiones exercentes po-
pulum rusticum in errore ponere non desistunt" (Mulţi sînt
aşadar cei
care, profesînd atari amăgiri, nu încetează să azvârle în greşeală
poporul
de la ţară).
1. Cînd Sfîntul Bonifaciu a încercat să-1 suprime pe predicatorul
nomad Aldebertus, poporul a protestat, „quod eis sanctissimum
aposto-
lum abstulerim, patronum et oratorem virtutumque factorem et
signorum
ostensorem abstraxerim" (dacă l-am răpit de la ei pe preasfîntul
apostol
[înseamnă că în acelaşi timp] l-am despărţit de ei pe
patronul şi pe
oratorul [lor] şi pe făptuitorul virtuţilor şi pe văditorul semnelor):
Conci-
Uum romanum ab annum 745, în Monumenta Germaniae
Historica. Con
cilia, 2, Hahn, Hannover, 1908, pp. 39-43. Lui Aldebertus i-au
fost dedi
cate capele şi se înălţau rugăciuni în numele lui. Se întreba de
ce oame
nii trebuie să se ducă în pelerinaj la Roma. A amplasat cruci şi
capele
pe cîmp şi în preajma fîntînilor. Ierta păcatele, pe care le vedea
fără să
[ie mărturisite. îşi împărţea propriul păr şi propriile unghii
împreună cu
relicvele Sfîntului Petru.
1. Severus Endelechius, Carmen bucolicum de virtute signi Cru-
:is, 105, în P.L. 19, col. 798: „Signum quod perhibent esse
Cruciş Dei /
Tiagnis qui colitur solus in urbibus" (Semnul ce [ei] îl înfăţişează
ca fiind
îl Crucii Domnului / care e venerată doar în marile oraşe).
1. Leo [Magnus], Sermones, 82, 1, în P.L. 54, col. 422-423; anoni
mii De vocatione omnium gentium, 2, 16, în P.L. 51, col. 704A;
Patrick,
Zonfessio, 16, în P.L. 53, col. 809; Martin de Braga, In
Basilica, ed.
2. W. Barlow, în Martini Bracarensis opera omnia, American
Academy
it Rome, New Haven, Conn., 1950, p. 282 (Vezi în româneşte
Sf. Mar-
inus de Bracara, Opere morale, trad. Gh. I. Şerban, Editura
„Alter Ego

176
CULTUL SFINŢILOR
Cristian", Galaţi, 1995, p. 82), care-1 copiază exact pe Sidonius Apolli-
naris, Carm., 5, 7 ş. u. despre triburile adunate să-1 slujească pe împăratul
Maiorianus.
1. Impresia pe care o creează regiunea Touraine este că locurile,
sfinte celtice, mai mari, nu au fost sub ocupaţie în perioada romana
şi nu
au fost înlocuite prin nici un cult sau nici o clădire romanizată: J.
Bous-
şard, Le peuplement de Ia Touraine du Ier au VIIIe siecle, în „Le
Moyen
Âge", 60, 1954, pp. 261-291; în secolul al V-lea şi al Vl-lea,
populaţia a
fost şi mai mult împrăştiată din centrele ei anterioare: Stancliffe,
From
Town to Country, pp. 45-46.
1. J. Fontaine, Seance de cloture, în Assimilation et resistance,
p. 549: „Mais le modele devant lequel nous nous trouvons aux
temps de
la pax Romana, c'est celui de la coexistence" (Dar modelul în faţa
căruia
ne aflăm în timpul păcii romane (pax Romana) este cel al
coexistenţei).
Cu privire la asprirea atitudinilor, prin care necreştinii şi ereticii
erau
trataţi ca „barbari": P. Brown, Approaches to the Religious Crisis of
the
Third Century, în „English Historical Review", 83, 1968, republicat
în
Religion and Society, pp. 90-91.
1. Pentru o conştientizare a interdependenţei intime între un sen
timent al naturii obligatorii a ritualului şi o formă specifică de
structură
socială, sînt profund îndatorat lucrării: Mary Douglas, Natural
Symbols,
Vintage Books, New York, 1973.
1. J. Le Goff, Paysans et monde rural dans la litterature du haut
moyen-âge, în „Settimane di Studi del Centro Italiano di Studi
sull'Alto
Medio Evo", 13, Centro di Studi sull'Alto Medio Evo, Spoleto,
1966,
pp. 723-741 şi Culture clericale et tradition folklorique dans la
civilisa-
tion merovingienne, în „Annales", 26, 1971, pp. 587-603 şi în Pour
un
autre moyen-âge, Gallimard, Paris, 1977, pp. 131-144. O reintrare a
folclo
rului în înalta societate (laică) are loc doar în secolul al Xll-lea: J. Le
Goff,
Melusine maternelle et defricheuse, în „Annales", 26, 1971, pp. 587-
603
şi în Pour un autre moyen-âge, pp. 307-334; o „renaştere" similară a
avut
loc în Europa Centrală la sfirşitul evului mediu: F. Graus, Volk,
Herr-
scher und Heiliger im Reich der Merowinger, Ceskoslovenskâ
Akade-
mie Ved, Praha, 1965, pp. 195-196.
1. I. N. Wood, Early Merovingian Devotion in Town and Country,
în The Church in Town and Countryside, p. 76: „Erezia sau
rusticitas
puteau să apară foarte uşor şi, împotriva lor, oraşul era un bastion
de
religie adevărată". Situaţia din antichitatea tîrzie este analoagă
celei a
islamului în Maroc: Ernest Gellner, Saints of the Atlas, Weibenfeld,
Lon-
don, 1969, pp. 1-8, cu diferenţa vitală că, în Maroc, cultul sfinţilor este
cel
ce are un iz de rusticitas.
1. William A. Christian, Jr., Person and God in a Spanish Valley,
Seminar Press, New York, 1972, p. 181: „Grupul mai vechi de divinităţi
nu
reprezintă atît mijlocitori între om şi Dumnezeu, cît mijlocitori între
om şi
natură (...) Ei marchează graniţele dintre sate şi graniţele dintre
terenul
2. 177
PETER BROWN
cultivat şi cel necultivat. în toată Spania, ei marchează punctele critice
din ecosistem - punctele .de contact cu alte lumi".
1. Sulpicius Severus, Vita Martini, 13.
1. Sulpicius Severus, op. cit., 12: în mod caracteristic, ca fost militar
şi orăşean, Martin a confundat convoiul funerar cu o
asemenea cere
monie.
1. Martin de Braga, De correctione rusticorum, 8, 10, 12, 16, ed.
C. W. Barlow, p. 198 (trad. rom. cit., pp. 86-92); S. MacKenna,
Paganism
and Pagan Survivals in Spain up to the Fall of the Visigothic
Kingdom,
Catholic University of America, Washington, D. C, 1938; M.
Meslin, La
fete des kalendes de janvier dans l'empire romain, Collection
Latomus,
Bruxelles, 1970, pp. 119-123.
1. Graus, Volk, Herrscher und Heiliger, pp. 481-484.
1. A. Dupront, Pelerinages et lieux sacres, în Melanges F. Brau-
del, voi. II, Privat, Toulouse, 1973, pp. 190-191; Rousselle, Du
santuaire
au thaumaturge, p. 1104: „Mais ce qui fait la grande difference
(...) c'est
la substitution de l'homme au lieu" (Dar ceea ce constituie marea
diferenţă
(...) este substituirea locului prin om).
1. Greg. Tur., VP, 2, 300.
1. Acest lucru nu este surprinzător în sine, căci funcţia sa ca punct
de întîlnire pentru întreaga regiune nu s-a schimbat: Victor
Turner, Edith
Tumer, Image and Pilgrimage in Chhstian Culture, Columbia
University
Press, New York, 1978, p. 33: „Oriunde communitas
(comunitatea) s-a
manifestat des şi pe scară largă, există posibilitatea renaşterii ei,
chiar şi
atunci cînd este legată de un sistem religios diferit".
1. Greg. Tur., VP, 2, 300. Legenda de bază a mormîntului Sfîntului
Iulian de la Brioude spune acelaşi lucru: mormîntul a concurat
pentru ex
voto cu un templu păgîn învecinat, la care avea loc o sărbătoare
obişnuită;
dar acea communitas al cărei centru a rămas Brioude era
legată într-o
reţea de relaţii de patronaj aristocratic care, în povestea de
bază, se
întindea deja din Spania pînă la Trier. Greg. Tur., VJ, 4r-7, 116-
117.
1. P. Brown, The Making of Late Antiquity, Harvard University
Press, Cambridge, 1978, pp. 99-100.
1. Sir James George Frazer, The Golden Bough, 2nd part, voi.
III,
MacMillan, New York, 1935, p. 218.
2. CULTUL SFINŢILOR

INDEX

Actele martirilor (Delehaye), 28 despre predestinare, 79-80


Adventus, 104-105 Alexandria despre sfinţi ca mijlocitori, 69-70
(oraş), 49 Alexandru, Sfîntiil, 49, despre sursa relicvelor, 98
50 Alexiou, Margaret, 139 n. 74 despre teama de moarte, 75-76
Alfoldi, A., 149 n. 121 Allen, J. Ausonius, 62, 68
Romilly, 137 n. 47 Ambrozie, Autarhie, 120
Sfintul, 53, 71, 74
despre obiceiurile de înmormîn-
tare, 36, 38
transferul relicvelor de către ~, Baker, D., 174 n. 67
46, 48, 101 Barlow, C. W., 176 n. 99, 178 n. 108
Ammianus Marcellinus, 60 Baumeister, T., 161 n. 75
Andreae, B., 153 n. 43 Andresen, Baynes, N. H., 164 n. 33
Cari, 134 n. 15, 157 n. 87 Andrieu- Beattie, J., 170 n. 7
Guitrancourt, P., 167 n. 75 Antike Ben Hama, Pinhas, 15, 21
und Christentum Bernard, R., 158 n. 16
(Dolger), 31 Antonie, Sfintul, 20 Billanovich, A. P., 166 n. 63
Aristides, Aelius, 63, 87 Artă Billerbeck, P., 134 n. 9
creştină, 67, 71, 74 Artemidorus Biraben, J., 176 n. 91
din Daldis, 16 Ascetism, 65-66, „Biserica Adunării Sfinţilor", 101
73-75, 79, 105 Astrologie, 65, 67 Biserica bizantină, 21
Atanasie, 20 Attila, 81 Augustin, Biserica creştină,
Sfintul, 49, 62, 64, 73 averea ~, problema distribu-
despre demonizare, 117 irii, 48-50
despre minuni, 37, 47, 84-85 copierea relaţiilor sociale de
despre obiceiurile de înmormîn- către ~, 70-71
tare, 36, 41, 43-44 „corupţia" ~ după Constan-
tin, 75 '
formarea elitei din cadrul ~,
100-101
~ şi păgînismul, 17-19, 122-129
redefinirea comunităţii urbane
de către ~, 50-56

179
PETER BROWN
solidaritatea ~ ameninţată de Cimitire,
sentimentul de familie, 39-45 amplasare în afara oraşelor, 16,
Blum, Richard şi Eva, 139 n. 74 19-20, 51 jelanie la ~, 78 (Vezi
Botez, 65, 66-67 şi Morminte).
Boussard, J., 177 n. 100 Ciumă, 123, 127
Bowersock, G. W., 165 n. 36 Clercq, C. de, 167 n. 69
Brandea, 94-95 Coemeterium Maius, 70
Braudel, F., 147 n. 97, 174 n. 74 Confesiuni (Augustin), 69, 76
Brown, Peter, 133 n. 1, 138 n. 67, Constable, G., 162 n. 5
141 nn. 20, 22, 142 n. 28, 150 nn. Constantin, 61, 75, 94
132, 6, 153 n. 41, 155 n. 71, 156 Constantinopol, 99
nn. 75, 76, 84, 157 nn. 89, 91, 158 Coolidge, J., 140 n. 8
nn. 11, 13, 159 n. 21, 160 n. 44, Coroanele martirilor, Despre
165 n. 43, 168 n. 84, 169 n. 94, (Prudentius), 89-90
171 n. 9, 174 nn. 69, 76, 177 n. Courcelle, P., 141 n. 15, 144 n. 62
101, 178 n. 114 Cracco-Ruggini, L., 149 n. 123
Bruck, E. F., 140 n. 4 Crapanzano, Vincent, 118, 136 n. 41,
Bury, J. B., 155 n. 70, 159 n. 30 168 n. 84, 173 nn. 45, 47
Buschhausen, H., 160 n. 49 Creanga de aur (Frazer), 130
Credinţă religioasă,
antică, modelul de univers în ~,
Cappadocia, 101 14-15 {Vezi şi Intermediari);
„populară", analiza ~, 23-32
Cartagina, 108-109 (Vezi şi Modelul cu două nive-
Caspari, C. P., 162 n. 5 luri).
Ceremonie, 99 Creştinism,
de adventus, 103-105 convertiri în masă la ~, 28, 37,
simbolizînd puterea „curată" a 38-39, 41
sfintului, 106-110 Cesareo, E., ~ şi credinţa în învierea mor-
152 n. 35 Cetatea lui Dumnezeu ţilor, 14-15 cultul sfinţilor, 23
(Augustin), Crispina, Sfînta, 19
37, 62, 69, 84 Cetăţi din Cristos,
perioada romană tîrzie, învierea lui ~, 14 martir
impactul cultului sfinţilor asu- identificat cu ~, 80 ca
pra ~, 16, 19-20 protector prin sfîntul patron,
trecerea la cetatea postclasică, 53 65
Chadwick, H. E., 136 n. 38 Cumont, F., 133 n. 3
Chastagnol, A., 149 n. 120 Cura gerenda pro mortuis, De
Chesnut, Glenn F., 164 n. 32 (Despre purtarea de grijă faţă
Chene, J., 158 n. 12 Chirassi- de cei morţi) (Augustin), 36,
Colombo, I., 175 n. 84 Chosroes ÎI 43-44
Parviz, 23 Christern, Jiirgen, 136 n. Cyprian din Cartagina, Sfîntul, 42,
32, 163 n. 7 Christian, William, 51, 53, 71
177 n. 105 Cimitile, 19, 51

180
CULTUL SFINŢILOR

Dagron, G., 134 n. 16, 136 n. 37, 147 Eickelman, D., 136 n. 41
n. 101, 148 n. 106, 153 n. 38, 164 Encyclopedia of Philosophy (En-
n. 35, 173 n. 46 Daimones, 59- ciclopedia filosofiei), 24
60 (Pesi şi Sfîntul ca Engemann, Josef, 138 n. 66, 161 n>
prieten şi patron) 62, 165 n. 40
Damasus, 45 Episcopi,
Danforth, Loring M., 173 n. 45 ca lideri ai cultului sfinţilor, 20-
Danie, donaţie, 49, 53-56 21, 40-42, 128
Dassmann, Emst, 46, 155 n. 66 transferurile de relicve de către
Davis, Natalie Z., 112, 138 n. 69, ~, 99-102 {Vezi fi Biserica
170 n. 6 creştină; Creştinism)
Decretum Celasianum, 86 Eroi, cultul ~, 17
Deichmann, F. W., 135 n. 24 Eunapius din Sardes, 19
Delbrueck, R., 150 n. 131 Euripide, 18
Delehaye, Hippolyte, 28, 137 n. 42, Exorcism, 111-117 (Vezi şi Vinde-
144-n. 65, 161 n. 59, 166 n. 56 care)
Demandt, A., 150 n. 132
Demetrias, 56
Demonizare. Vezi Exorcism; Pose- Familie, grija faţă de morţi a ~, 34-
dare 35, 39-41
Demougeot, E., 166 n. 51 Felicitas, 86
Depositio ad sanctos, 36, 41, 43, Felix, Sfîntul, 44
44 {Vezi şi Obiceiuri de în- mormîntul, 51, 83, 88 {Vezi şi
mormîntare) Desiderius, 127 Paulin de Nola, Sfîntul)
Detlef, C, 154 n. 59 Dix, G., 154 Femei,
n. 58 Dolger, Franz, 31, 139 n. 76, atrase la morminte, 52-53
172 n. ~ şi religia „populară", 30, 38
32, 175 n. 78 rolul public al ~, 55-56
Donatism, 44 ~ şi „sociabilitatea haotică", 52
Douglas, Mary, 177 n. 102 Ferotin, M., 160 n. 54, 161 n. 80
Drescher, J., 137 n. 46 Drijvers, H. Fevrier, P. A., 134 n. 10, 139 n. 73,
J. W., 159 n. 19 Duchesne, L., 150 141 n. 21, 143 nn. 43, 53, 158 n.
n. 138 Dunand, F., 175 n. 84 6, 166 n. 64
Dunbabin, Katherine M. D., 150 n. Filantropie, act filantropic.
139 Vezi Danie.
Duncan-Jones, R., 142 n. 33 Finucane, Ronald C, 138 n. 58
Dupront, Alphonse, 93, 128, 147 n. Flora, 44
103, 162 nn. 3, 5, 178 n. 110 Florentius, 108
Duval, Y. M., 148 n. 104, 162 n. 2 Fontaine, J., 143 n. 39, 152 n. 20,
Dyggve, E., 135 n. 20, 143 n. 42 159 n. 34
Forbes, Duncan, 138 n. 56
Franci, convertirea ~, 105
181
PETER BROWN
Frazer, Sir James George, 130 Gregg, Robert C., 158 n. 6
Frend, W. H. C, 151 n. 13 Grigore de Langres, 84 Grigore
de Nazianz, 167 n. 73 Grigore de
Nyssa, 22, 66, 78 Grigore de Tours,
48, 79, 88-89, 94, 101, 103, 105
Gage, }., 158 n. 17, 166 n. 61 despre demonizare, 113, 117
Gagov, G., 154 n. 58 Gaiffier, B. despre învierea morţilor, 82-83
de, 161 n. 60 Gajano, Sofia Boesch, despre minuni, 90-9 i, 106 despre
137 n. 50, 146 modalităţile de vindecare, 122-
n. 89 127 passim despre predestinare,
Galia, 23, 62, 83, 88, 91, 97, 104, 105
exorcism în ~, 111, 115, 118 81 Grigore Taumaturgul, 61
invazia ~, 81 Grimm, J., 172 n. 43, 173 n. 58
romanizarea ~, 124-125, 128 Guidi, I., 157 n. 93 Guyon, }., 134
transferul relicvelor în ~, 101, n. 16
102
vindecări în ~, 118-119, 122, H
123, 124 125 Halporn, James W., 148 n. 104
Garvin', J. N., 175 n. 82 Gaston, R. Harnack, A., 149 n. 127
W., 161 n. 76 Gaudemet, ]., 145 n. Harul perseverenţei, 79-80
81 Gaudentius de Brescia, 101, Hegel, Georg Wilhelm Friedrich, 93
102, Henrichs, A., 151 n. 8
103 Geary, Patrick J., 137 n. 50, Hermann-Mascard, Nicole, 137 n. 50
138 n. Hilarius, Sfîntul, 129
64, 163 n. 19 Himmelmann-Wildschutz, N., 144
Geertz, Clifford, 155 n. 67 n. 67
Geffcken, Johannes, 140 n. 77, 141 Hippo (oraş), 36, 37, 39, 47 {Vezişi
n. 22, 175 n. 77 Augustin, Sfîntul)
Gellner, Emest, 136 n. 41, 177 n. 104 Hippolit (Euripide), 18
Genius, 60 (Vezi şi Sfintul ca prie- Hippolit, Sfîntul,
ten şi patron) Serite, F., 156 n. 84 mormîntul ~, 51
3ernet, L., 135 n. 22, 140 n. 5 Historia Augusta, 55
3ervasius, Sfintul, 46, 101, 117 History of Latin Christianity (Isto-
Gesta martyrum (Actele martirilor), ria creştinismului latin) (Mil-
86 man), 26-27
3ibbon, Edward, 26, 27, 30, 72, 82 Holurh, Kenneth G., 96, 149 n. 128,
Silsenan, M., 136 n. 41 3inzberg, 164 n. 25
Louis, 139 n. 73 îoldberg, A., 143 Hoţi, 22-23
n. 40 îoldschmidt, R. C., 136 n.
33 îoldziher, I., 136 n. 40 îrabar, Household and Lineage in Re-
Andre, 82, 155 n. 69, 159 n. naissance Florence (Casa şi
18, 160 n. 57 îrau, Angel obîrşia în Florenţa renascentistă)
Fâbrega, 161 n. 80 (Kent), 39-40
CULTUL SFINŢILOR
Hubert, J., 134 n. 10
Hume, David, 24-26, 27, 28, 37 îngeri, îngeri păzitori, 59-62, 64, 101
Hunt, David, 96 ca intermediari, 69-70 {Vezi şi
Hunt, E. D., 164 n. 25 Sfintul ca prieten şi patron).
învierea morţilor, 14, 37 {Vezi şi
Moarte).

Ieronim, Sfintul, 45, 51, 56, 121


apărarea cultului sfinţilor de James, E. O., 139 n. 72
către ~, 20, 22, 36, 38 despre James, M. R., 153 n. 37
demonizare, 111 Javols, 129
Iertare, speranţă de ~, 73 (Vezi şi Jeremias, Joachim, 21, 136 n. 39
Ascetism; Sfintul ca prieten şi Jones, A. H. M., 37, 145 n. 77, 150 n.
patron). 134, 160 n. 42
Ierusalim, 21 Joşi, E., 155 n. 68
Judecata de Apoi, 73 (Vezi şi As-
Imnuri (Synesios din Cyrene), 62 cetism).
In Origenem (Discurs de mulţumi- Judiciar, sistem ~ în perioada ro-
re şi preamărire a lui Origene), mană tîrzie, 113-114
61 Intermediari,
în concepţia antică despre suflet, K
60-74 Kelly, J. N. D., 140 n. 12 Kent,
îngeri ca ~, 69-70 (Vezi şi Sfin- Francis, 39 Kirk, K. K., 171 n. 20
tul ca prieten şi patron). Klauser, T., 134 n. 17, 135 n. 20
Inversarea emoţională a sufe- Knauer, G. N., 154 n. 53 Koenen,
rinţei, 91 L., 151 n. 8 Kohns, H. P., 149 n.
Ioan Teologul, 69 123 Kotting, B., 134 n. 16
Islam, Krautheimer, R., 144 n. 55
Kretschmar, G., 142 n. 35
localizarea sfîntului în ~, 97
rolul mormintelor în ~, 21-22
Istoria declinului şi a prăbuşirii
Imperiului Roman (Gibbon), Lampadius, 54 Lamy-Lassalle, C,
26 154 n. 59 Later Roman Empire
Iudaism, (Imperiul Roman tîrziu) (Jones),
în Minorca, 109-110 37 Lattimore, Richmond, 133 n. 6
Laude sanctorum, De (Despre
moartea în ~, 14, 16 elogiul sfinţilor) (Victricius de
rolul mormintelor în ~, 21-22 Rouen), 102, 104, 107 Laurenţiu,
Iulian Apostatul, 18-19 Sfintul,
Iulian de Brioude, Sfintul, 91, 113,
117, 125-126
Iustinian, 94

183
PETER BROWN
mormîntul ~, 94, 95 Lawson, J. ~ şi vindecarea creştină, 117-118
C, 139 n. 74 Le Blant, E., 134 n. Martindale, J. R., 150 n. 134
12, 157 n. 94 Lefort, L. Th., 137 n. Martines, Lauro, 140 n. 8
42 Le Goff, J., 177 n. 103 Leiris, Martino, Ernesto de, 158 n. 3
M., 170 n. 7 Leveque, P., 175 n. 84 Martiriu,
Lewis, Bernard, 148 n. 105 Lewis, ca durere miraculoasă, 86
L, 170 n. 7 Libri historiarum (Cărţi inversarea ~ în exorcism, 114
de istorii) {Vezi şi Sfinţi).
(Grigore de Tours),126 Massignon, L., 140 n. 6
Liebeschuetz, W., 156 n. 77, 163 n. 20 Matthews, J. F., 143 nn. 39, 48, 149
Lienhard, Joseph T., 136 n. 35, 151 n. 124, 150 n. 133, 154 n. 45, 156
nn. 13, 19, 152 nn. 21, 35 n. 77, 163 n. 20, 172 n. 41, 173 n. 59
Localizarea sfîntului, 93-95 (Vezi şi Maximus din Torino, 70
Sfinţi). Mazzarino, Santo, 149 nn. 122, 129,
Lucianus, 98 164 n. 21
Lucilla, 43 „Mărimi inversate", 85, 94, 102
Lucius, Ernst, 135 n. 23 Ludwig, Meautis, G., 165 n. 40
Allan, 81, 140 n. 7, 143 n. 47 Medicamentis, De (Despre medi-
camente) (Marcellus din Bor-
M deaux), 118, 120, 121
Medicină. Vezi Vindecare.
MacCormack, Sabine, 153 n. 41, 161 Megetia, 53, 95
n. 73, 167 nn. 71, 72 Meiss, Miliard, 158 n. 3
MacKenna, S., 178 n. 108 Memissi, Fatima, 148 n. 106
MacMullen, Ramsay, 138 n. 62, 145 Meslin, M., 148 n. 104, 178 n. 108
n. 78, 147 n. 97, 150 n. 140 Metz (oraş), distrugerea ~, 81
Macrina, Sfînta, 66, 75-76, 78, 100 Middleton, ]., 170 n. 7
Maitland, F. W., 133 n. 1 Vlâle, E., Michel, A., 151 n. 19
159 n. 34 Mani, 61 Mijlocire, 70 (Vezi şi Sfintul ca
Mansi, J. D., 170 n. 2 Vlaraval, P. prieten şi patron).
158 n. 3 Marcellus din Bordeaux,
sistemul Miles, M. R., 160 n. 46
terapeutic al lui ~, 117-123 Milman, Dean, 26-27
Maree, E., 141 n. 23 Mariner, Milman, H., 138 n. 58
Sebastian, 174 n. 76 Maroc, 21, Milostenie. Vezi Danie.
118-119 Vlarrou, H. I., 141 n. 23, Minorca, 109-110
142 n. 33, Minuni, miracole,
160 n. 46, 169 n. 88 tfartin de mijlocirile sfinţilor ca ~, 73-74
Braga, 176 n. 99, 178 n. 108 vlartin suferinţele martirilor ca ~, 86
de Tours, Sfintul, 15-16, 63, vindecări miraculoase, 37, 47, 82,
68, 72, 107 84-85,90-91 {Vezi şi Vindecare).
exorcizări de către ~, 111,114-115 Mirgeler, A., 138 n. 61
mormîntul ~, 115 Moarte,
atitudini antice faţă de ~, 14-15,
16-19, 77-78
~ şi predestinare, 78-82

84
CULTUL SFINŢILOR
suprimarea ~ în martiriu, 81-87, Nilsson, M. P., 139 n. 70
89-91 {Vezi şi Obiceiuri de în- Nock, A. D, 135 nn. 21, 30, 139 n.
mormîntare). 75, 168 n. 85 Nola (oraş), 62
Modelul cu două niveluri, 27-32 al {Vezi şi Paulin de
medicinei antice, 118 practicile Nola, Sfîntul).
de înmormîntare precreştine şi Nordstrom, E., 154 n. 58
~, 37-39, 56-57 Nume creştine, 66
Momigliano,' Amaldo, 29, 138 n. 68,
139 n. 74
Mommsen, T., 171 n. 13 Oates, D., 137 n. 49 Oberman,
Monahism, 19 Heiko A., 138 n. 69 Obiceiuri
Morelli, Giovanni di Pagolo, 34 de înmormîntare,
Morin, G., 171 n. 23, 174 n. 70 expresia sentimentelor de familie
Morminte, în ~, 34-35 ca relicvă păgînă, 35-
arhitectura ~, 16, 19, 20-21, 116 39 tensiunea dintre privat şi
localizarea sfintului la ~, 93-95, comun, 40-45 Origene, 61
96-98 Orselli, A. B., 146 n. 89, 154 n. 58
proliferare în bazinul meditera- Ortega y Gasset, Jose, 100
nean, 22-23
simbolismul vieţii de apoi la ~,
83
utilizarea averii Bisericii pentru Pammachius, 45
construcţia ~, 49-50 Papalitate, 20, 45 {Vezi şi Epis-
vindecarea la ~, 90-91 (Vezi şi copi).
Vindecare). Paradis, viziunea despre ~, 78, 83
Morris, J., 150 n. 134 Pasquati, O., 148 n. 104
Mossay, A., 158 n. 6 Passiones, 86, 87-90, 107
Mouterde, R., 153 n. 42 Patlagean, Evelyne, 49, 53, 146 n.
Munier, C, 145 n. 82 83, 149 n. 114
Miiller, G., 154 n. 59 Patroclus de Troyes, Sfîntul, 89
Murray, Robert, 159 n. 33 Patronaj, sisteme de ~ în perioada
Musurillo, H., 160 n. 55 romană tîrzie, 41-44, 72, 96 {Vezi
Mutzenbecher, A., 144 n. 68, 155 şi Sfîntul ca prieten şi patron).
n. 60, 159 n. 31 Paul, Sfîntul, 103, 127
Paulin de Nola, Sfîntul, 85, 88, 100,
N 102
Natural History of Religion, The y şi obiceiurile de înmormîn-
(Istoria naturală a religiei) tare, 36, 45, 47-48 viaţa şi
(Hume), 24-26 Nautin, P., crearea cultului Sfintului Felix,
157 n., 86 Newman, John 19, 49, 62-66, 67-69, 72-73, 75
Henry, 27 Nicetius din Trier, Păcat, 73 {Vezi şi Ascetism).
111 Niedermann, M., 172 n.
40 Nietzsche, Friedrich, 64

185
PETER BROWN
Păgînism, despre odihna martirilor, 83-84
~şi apariţia creştinismului, 18-19, despre pelerinaje, 51
124-125, 127-128 cultul eroilor în Psalmi, 18, 68-69
~, 17 ~ şi rusticitas, 122-124 în Puritani, 81
sistemul terapeutic al lui Mar-
cellus din Bordeaux, 121 {Vezi
f/Politeism). Peeters, P., 164 n. 28
Pelagius, 80 Quaestio, 113-116
Pelerinaje, 51, 93-94, 95, 96-97 Ouasten, J., 140 n. 11
Pelerini, clasa de elită a ~, 100-102
Pelikan, Jaroslav, 158 n. 6 Persia,
23
Peschow, Urs, 163 n. 6 Rai. Vezi Paradis.
D
eterson, E., 154 n. 59 Rei, Dario, 138 n. 69
D
etronilla, 67 3etru, Sfîntul, Relaţii între oameni în perioada
103, 127 romană tîrzie,
mormîntul ~, 54, 67, 94-95 'fister, reflectate în conceptul de sfînt
F., 135 n. 19, 163 n. 18 'ietri, patron, 63-65, 68-69, 70-73
Charles, 45, 146 n. 93, 155 n. 69, reflectate în transferurile de
162 n. 2, 163 n. 8, 166 n. 64 elicve, 95-96
'ippidi, D. M., 134 n. 7 'lutarh, 14, reflectate în vindecarea
60 'oidebard, A., 153 n. 42 creştină, 117, 119, 122-124
'oliteism, 25-27, 60 (Vezişi Mode- Relicve, rămăşiţe, oseminte, moaşte,
lul cu două niveluri; Păgînism). simbolismul ~, 85 transferul
olyandrion, 79 omană. Vezi Danie, ~, 95-101 {Vezi şi Ceremonie;
ompeiana, 42 osedare. Vezi Morminte; Sfinţi).
Exorcism, osesiune, martiriul ca Remondon, R., 155 n. 71
~, 86 'ovestiri sacre (Aelius Renard, M., 175 n. 86
Aristides), Reverentia, 122-129 {Vezi şi Vin-
63 decare).
raznice la morminte, 46, 47-48, 50 Rodenwaldt, G., 161 n. 65
Augustin despre ~, 36, 44 {Vezi Roma,
şi Obiceiuri de înmormîntare). retrasarea în creştinism a gra-
edestinare, 79-81 {Vezişi Moarte), niţelor comunităţii în ~, 53-56
inz, F., 163 n. 17 ivatizarea sistem de patronaj în ~, 44-45
practicii religioase, 41-45 {Vezişi Biserica creştină; Creş-
(Vezi şi Obiceiuri de în- tinism; Patronaj).
mormîntare). Romulus, 14
otasius, Sfîntul, 46, 101, 117 Ropert, ]., 174 n. 76
udentius, despre învierea Rordorf, W., 155 n. 65
trupului, 14-15 Rose, H. }., UZ n. 44
Rouen (oraş), 102
Rousselle, Aline, 73, 119, 122, 145
n. 73, 172 n. 40, 174 n. 66
Ruggini, L., 148 n. 122
CULTUL SFINŢILOR
Rusticitas, 122-129 (Vezi şi Vin- Stern, H., 149 n. 121, 153 n. 41 v
decare). Strack, H. L., 134 n. 9
Stuiber, J., 142 n. 29, 170 n. 5
Styger, P., 154 n. 44
Salona (oraş), 42 Suflet,
Sanders, G., 134 n. 7 complexitatea ~, 60, 64-65
Sauvaget, ]., 137 n. 48 despărţirea ~ de trup, 14
Sawyer, P. H., 167 n. 69 supravieţuirea ~ prin martiriu, 90
Săraci, Sulpicius Severus, 63, 72, 73-74, 75,
ca beneficiari ai averii Bisericii, 83, 96
49 Superstiţie. Vezi Credinţă religioa-
în comunitatea creştină, 53-5S să; Obiceiuri de înmormîntare.
Sclavie, 117, 122 Syme, R., 161 n. 64
Scoţia, 23
Senatorială, clasa romană, 55-56, 63 Synesios din Cyrene, 62
(Vezişi Paulin de Nola, Sfintul).
Sfinţi,
perechi de ~, 103 Ştefan Sfîntul, 69, 98
prezenţa ~ în morminte şi mormintele ~, 37, 53, 56, 84,
relicve,' 15-16, 22, 89, 95 108-109, 109-110
Sfinţi, exercitarea puterii „curate"
de către ~,
în exorcism, 112,114,115-116 (Vezi
şi Exorcism). Tambornino, J., 165 n. 40 Taylor,
simbolizată în ceremonia de Edward, 81-82 Tămăduire. Vezi
adventus, 106-110 Vindecare. Tebessa (oraş), 19, 47,
Sfîntul ca prieten şi patron, 49, 50, 94 Teism, 25-27 (Vezi şi
Modelul cu
~ şi doctrinele antice despre su- două niveluri). Teodoret al
flet şi identitate personală, 64-66 Cyrului, 59, 124 „Terapie prin
mijlocire de către ~, 68-71 ~ şi spaţiu", „spaţio-te-
speranţa de iertare, 73-76 rapie" („therapie par l'espace"),
relaţiile sociale din perioada 93-94, 96-97
romană tîrzie reflectate în ~, 64, Tertullian, 74 Thecla,
67-69, 71-72 66 Theodorus, 109-
Shirokogoroff, S. M., 170 n. 7 110 Theodosiu II, 99
Sidonius Apollinaris, 101 Till, W. C, 172 n. 38
Siria, 124 Torino (oraş), 70
Sofişti, 100 Tortură, 113', 114
Sozomen, 40, 98-99 Trexler, R. C, 138 n. 69, 155 n. 64
Spania, 51, 97, 124, 128 Trinkaus, Charles, 138 n. 69
Turner, Edith, 136 n. 41, 162 n. 4,
Stancliffe, C. E., 175 n. 79 164 n. 26, 166 n. 68, 178 n. 112
Ste Croix, G. E. M. de, 154 n. 58

187
PETER BROWN
Turner, Victor, 51, 136 n. 41, 147 n.
103, 162 n. 4, 164 n. 26, 166 n. Zaharia, 99
68, 178 n. 112 Zei păgîni, exorcizarea 114-115
{Vezi şi Păgînism).
V Zoega, A., 147 n. 101
Univers, modelul antic de ~, 13-14
Uzalis (oraş), 37, 47, 53

Vechiul Testament, 70-71


Venantius Fortunatus, 91-92, 103
Victricius de Rouen,
despre ceremonia de adventus,
104, 105, 107
despre exorcism, 114
despre moartea martirilor, 85, 86
transferurile de relicve de către ~,
102-103
Vigilantius, 36, 38 Wkan, Gary,
164 n. 25 Vindecare, 87, 117-124
Vita Martini (Viaţa lui Martin)
(Sulpicius Severus), 63, 74
.Vulgară", credinţă. {Vezi Credinţă
religioasă;
Modelul cu două niveluri).
V
Vaddell, Helen, 91, 151 n. 18, 164
n. 23
Valsh, P. G., 154 n. 53 iTalter,
Emil H., 161 n. 68 ifard-Perkins, J.
B., 135 n. 20 Jeis, A., 136 n. 33
/hatmough, J., 174 n. 76
fightman, E, 175 n. 77 fillithruta
din Paris, 105 rilpert, J., 156 n. 83
r
itke, C, 154 n. 48 rood, I. N.,
166 n. 67, 167 n. 69,
177 n. 104

18
POSTFAŢĂ

Cultul sfinţilor: iată o sintagmă care, deşi intrată în uz, la noi


cel puţin, e de natură să nedumerească pînă la un punct. Cultul i
se cuvine doar lui Dumnezeu, înţelegînd prin cult ansamblul de-
mersurilor prin care omul exprimă relaţiile pe care vrea să le aibă
cu Divinitatea. Această posibilă definiţie îi scoate însă din cauză
pe aceia pe care îi numim sfinţi.
Biserica însăşi a simţit nevoia să facă distincţie între „cult" şi
„cult". Unul este cultul datorat lui Dumnezeu, altul Maicii Domnu-
lui, altul sfinţilor. Există însă un punct comun: certitudinea
posibilităţii unei relaţii care implică credinţa în înviere. Practic
vorbind, „cultul" este foarte strîns legat de liturghie: sfinţii sînt
aduşi pe altar, li se adresează rugăciuni, dar totuşi nu ne rugăm
lor ca şi lui Dumnezeu. în definitiv, cuvîntul „cult" nu este singurul
care prezintă ambiguităţi: ce înseamnă, la urma urmelor, cuvîntul
„sfînt"?
în principiu şi în sensul deplin al cuvîntului, singur Dumnezeu
este sfînt: El este Altceva, cu totul diferit, transcendent. A spune
„sfînt" e un alt fel de a spune Dumnezeu; este sfînt ceea ce aparţine
doar lui Dumnezeu. Dar cum se poate distinge în Dumnezeu ceea
ce este, de ceea ce are? Dumnezeu este ceea ce are şi are ceea
ce este.
Evident, cugetarea creştină a încercat să atribuie lui Dumnezeu
„calităţi" şi „perfecţiuni". Ele sînt concepute pornind de la calităţile
şi perfecţiunile pe care le găsim în creaţia omenească, doar că le
împingem spre un grad infinit de desăvîrşire, de „exces". Se spune
bunăoară că Dumnezeu este Binele, Dreptatea, Dragostea prin
excelenţă. Astfel, noţiunea de sfinţenie, la rîndul ei, se încarcă de
conotaţii morale: ea nu înseamnă doar „Acela care este de altă
189
PETER BROWN
natură decît noi", ci înseamnă pe deasupra „Acela care este per-
fect, fără greş şi fără cusur".
Prin urmare, a da un sens moral sfinţeniei lui Dumnezeu este
o întreprindere primejdioasă: ea ne duce la a spune prea multe
lucruri despre Cel negrăit. Şi totuşi este inevitabil: Hristos însuşi
ne cheamă să fim desăvîrşiţi, precum Tatăl este desăvîrşit. Din-
colo însă de orice imagine a perfecţiunii pe care o putem inventa
- imagine care ne poate duce la orice fel de intoleranţă -, Evan-
ghelia vorbeşte despre desăvîrşirea lui Dumnezeu ca despre
desăvîrşirea iubirii. Iar iubirea se arată desăvîrşită atunci cînd se
extinde şi asupra celor care n-o merită. Aceasta este „iubirea"
absolut gratuită despre care vorbeşte Sf. Apostol Pavel: „Dumnezeu
învederează dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi,
Hristos a murit cînd noi eram încă păcătoşi" (Romani 5, 8).
Aceasta este sfinţenia lui Dumnezeu. Cum stau însă lucrurile
cu sfinţii, pe care îi „venerează" creştinii? Hagiografii le laudă
calităţile, le calculează virtuţile, le preamăresc isprăvile. Iată cum
ajung cititorii vieţilor de sfinţi să situeze sfinţenia în registrul moral,
adică pe terenul performanţei. De fapt, toţi sfinţii bărbaţi şi femei
n-ar fi ajuns să fie declaraţi sfinţi dacă n-ar fi ieşit din obişnuit,
dacă viaţa lor nu i-ar fi marcat pe contemporani. Participînd astfel
la aspectul moral al sfinţeniei despre care tocmai am vorbit, ei au
ştiut să-L „imite pe Dumnezeu", pînă ce au devenit într-o oarecare
măsură chipul Lui.
înseamnă aceasta că sfinţii „sînt desăvîrşiţi, precum este
desăvîrşit Tatăl?" Exceptînd pe Hristos, nici un om nu poate pre-
tinde că a atins desăvîrşirea iubirii. De ce Evangheliile vorbesc
despre slăbiciunile Apostolilor, dacă nu pentru a ne face să
înţelegem că puterea lui Dumnezeu se vădeşte în slăbiciune? Se
găsesc în relatările despre existenţa şi faptele sfinţilor destule
limite, vederi înguste, concepţii teologice inacceptabile, carenţe
psihologice, analize discutabile. Operele şi scrierile lăsate de unii
ne pot aduce lumină şi sprijin, dar nu sînt cuvintele Evangheliei.
„Nimeni nu este bun decît numai Unul Dumnezeu" (Matei 19,
17), unul singur este sfînt, unul singur este desăvîrşit. Sfinţii sînt
fiinţe omeneşti precum voi şi eu, care au încercat cu posibilităţile
lor, mai multe sau mai reduse, să facă bine cît mai mult posibil.
Sau mai degrabă L-au căutat pe Dumnezeu.
Aceste observaţii nu trebuie să ne determine să respingem
cultul sfinţilor. Dincolo de descrierile care ni-i prezintă pe sfinţi

190
CULTUL SFINŢILOR
doar sub latura pozitivă, nu trebuie să ne temem de a-i „umaniza".
Aceasta nu va face altceva decît să ni-i apropie.
Expresia folosită în domeniul liturgic cînd e vorba de sfinţi
este aceea de a le cinsti memoria. începînd cu secolul al II-lea>
creştinii se adunau împrejurul mormîntului martirilor. Aici oficiau
ei Euharistia. Credincioşii nu voiau să-i uite pe aceia care şi-au
mărturisit credinţa cu preţul vieţii lor. Dar a-şi vărsa sîngele n-a
fost singura modalitate de a-şi da viaţa. Mărturisirea lui Hristos
putea îmbrăca şi alte forme. Practica cinstirii tuturor acestora s-a
extins deci la bărbaţii şi femeile a căror viaţă şi fapte au marcat
poporul dreptcredincios.
Nu era vorba de ceva nou. Sfînta Scriptură, bunăoară, nu-i uită
pe Avraam, Isaac, Iacob, Moise etc. Cele mai multe locuri sau
lăcaşuri de cult amintite în Biblie se referă la un eveniment care
a marcat viaţa evreilor. Capitolul 11 al Epistolei către evrei este un
elogiu cronologic al credinţei „Părinţilor". Totuşi de niciunde nu
rezultă că aceşti oameni ar fi făcut obiectul unui cult liturgic.
Sensul cultului sfinţilor la creştini este acela de a ne reaminti
că descoperirea lui Dumnezeu şi a lucrării Sale în folosul oame-
nilor se face prin şi în istorie. De-a lungul vieţii concrete a oame-
nilor, bărbaţi şi femei, Dumnezeu ne conduce spre sfîrşitul vieţii
noastre. Iar „organul" istoriei, dacă ne putem exprima astfel, este
aducerea aminte care ne înrădăcinează în credinţa noastră. De
aceea Sfînta Scriptură, în primul rînd Noul Testament, este mai
presus de orice o istorisire, o istorisire a edificării unui popor, a
omenirii celei una. Iar colectivitatea aceasta mare se hrăneşte din
ceea ce îi oferă părţile formate din sfinţi. în Noul Testament, prin
„sfinţi" se înţelege „credincioşii", cei care cred în Iisus Hristos.
înţelegem astfel cum, în perspectivă creştină, existenţa indivizilor
nu este concepută izolat. Relaţia lor cu Dumnezeu nu este con-
cepută ca interesîndu-i pe ei singuri, ci totdeauna ca fiind ceva ce
îi interesează pe toţi la un loc. De aici cultul colectiv adus întru
pomenirea lor: viaţa şi faptele lor sînt moştenirea de care benefi-
ciem toţi. Prin viaţa şi învăţătura lor, se perpetuează comunitatea
noastră.
Insistînd însă asupra vieţii exemplare a sfinţilor şi asupra
eficacităţii faptelor lor, nu minimalizăm cumva pe sfinţii luaţi aparte?
Nu adăugăm noi ceva la valoarea unică a jertfei mînruitoare a lui
Hristos? De la atari întrebări a pornit îndoiala unor creştini în ce
priveşte cultul sfinţilor, teama lor că se alunecă spre superstiţie ori
chiar spre un fel de politeism.
191
PETER BROWN
Revenind la problema ce ne interesează, constatăm că ne
bucurăm de existenţa sfinţilor şi apelăm la ei ca la nişte mijlocitori.
Chiar dacă ştim că există un singur mijlocitor, care este Hristos,
să nu uităm că precum toţi participăm la Hristos, la fel participă şi
sfinţii, şi într-o măsură încă mai mare. Să mergem totuşi direct la
sursă şi să arătăm modul în care intervenţia lui Dumnezeu, harul
Său, poate acţiona asupra omului. Harul lui Dumnezeu nu este un
fel de amnistie: ca şi cum Dumnezeu s-ar mulţumi să ne „uite"
greşelile, păcatele. Noi nu putem crede că iertarea lui Dumnezeu
funcţionează asemenea unui decret. Dimpotrivă, Dumnezeu ne
schimbă în interior transmiţîndu-ne Duhul. Nu ca un oaspete străin
care vine să locuiască în noi, ci ca o putere ce devine parte din
noi, care ne transformă în măsura în care noi acceptăm aceasta.
Prăznuind deci pe sfinţi e ca şi cum am prăznui biruinţa lui
Dumnezeu într-o fiinţă omenească. Această „reuşită" a lui
Dumnezeu este în acelaşi timp o reuşită a omului şi pentru om,
pentru toţi oamenii. Hristos nu este singur, nici în împlinirea totală
a umanităţii sale, nici în accesul „de-a dreapta lui Dumnezeu". El
este capul unui trup destinat să umple universul. Astfel judecind,
sfinţenia este aceea care aparţine doar lui Dumnezeu. Sfinţii însă
sînt fiinţe umane care s-au lăsat asumate de Dumnezeu pînă să
devină bunul Său; precum Israel, poporul sfînt, este poporul pe
care şi 1-a dobîndit Dumnezeu. La fel, precum Israel este poporul
lui Dumnezeu în vederea adoptării tuturor popoarelor, la fel sfinţii
nu sînt sfinţi pentru ei înşişi, ci pentru toţi. în fond, dacă le acordăm
un cult, e pentru a preamări transformarea pe care Dumnezeu o
operează în noi toţi, renaşterea, noua nadtere despre care vorbeşte
Noul Testament. împreunarea dintre libertatea dumnezeiască şi
libertatea omenească. Plenitudinea alianţei dată în Iisus Hristos.
Ducînd mai departe analiza noastră, vom spune că deşertul îşi
are măreţia lui, dar ce trist ar fi dacă pămîntul n-ar fi decît deşert!
Ce monotonă ar fi lumea, dacă ar fi toată numai grădini! Deşertul
este acela care pune în valoare oaza. Astfel avem o varietate de
peisaje, varietate de vegetale, varietate de animale. De asemenea
avem o varietate de oameni. Dumnezeu este cel care a creat
varietatea, iar Unica Frumuseţe se prezintă într-o infinitate de forme
şi culori.
Aşa se petrec lucrurile şi cu sfinţii. Nu este decît un Duh, o
singură iubire care se răspîndeşte într-o multitudine de daruri sau
„haruri". Ce diferenţă între Vasile cel Mare, fratele să» Grigorie al
Nişei şi prietenul său Grigorie din Nazianz, care toţi trei erau din

192
CULTUL SFINŢILOR
Capadocia. Fiecare dintre sfinţi ilustrează în felul său nesfîrşita
bogăţie a lui Dumnezeu. Avem nevoie de această varietate, pentru
a nu aluneca în servitutea unui model unic. Doar toţi împreună*"
formăm trupul cel unul. Ceea ce spune Sf. Apostol Pavel despre
feluritele funcţii ale mădularelor Trupului (I Corinteni 12), se ve-
rifică în multiplele „harisme" ale sfinţilor. Unitatea se hrăneşte din
diversitate şi moare din cauza uniformităţii. Diferenţele dintre sfinţi
nu provin doar din varietatea darurilor, ci şi din diferenţele de
temperament, de caracter, de psihologie. Nu toţi sfinţii sînt la fel
de inteligenţi, nici la fel de energici. Nu toţi au un caracter plăcut.
Deja Sfînta Scriptură ne-a obişnuit cu această diversitate. Dumnezeu
ne-a vorbit prin istorici, prin înţelepţi, prin poeţi... Sfinţii ne
obişnuiesc cu varietatea locurilor şi a timpurilor.
Pentru noi este evident că sfinţii nu pot să ne dea nimic de la
ei. Nu există decît un singur izvor al harului şi acesta este
Dumnezeu. Singurul lucru pe care un credincios li-1 poate cere
este să se roage Tatălui Ceresc pentru ei. Mulţi dintre noi sfîrşim
prin a ni-L reprezenta pe Dumnezeu ca pe un zgîrcit foarte depăr-
tat de noi, astfel încît rugăciunile ce I le adresăm nici nu le bagă
în seamă. Aşa stînd lucrurile, nu găsim oare o fiinţă omenească
mai aptă să înţeleagă nevoile noastre pămînteşti? Şi, în definitiv,
cine sîntem noi de îndrăznim să-i cerem ceva lui Dumnezeu? Sfîn-
tul, în schimb, este mai în drept să-L determine pe Tatăl Ceresc
să se milostivească spre noi. Dacă sfinţii sînt mai aproape de noi,
apoi acest lucru este tocmai urmarea faptului că sînt „în Dumnezeu".
Ei sînt prezenţi alături de noi, tocmai pentru că îl au prezent pe
Dumnezeu în ei. Dacă sfinţii sînt milostivi, iubitori, accesibili, este
pentru că Dumnezeu este milostiv, iubitor, accesibil. Paradoxal,
noi nu putem să ne apreciem sfinţii decît trecînd prin Dumnezeu,
căci doar în El sîntem noi una. Dumnezeu este acela care ne este
„mai aproape decît noi înşine".
Rolul lui Dumnezeu în favoarea noastră constă în a ne face să
existăm, ţesînd relaţii între noi, relaţii vitale. Darul vine şi se duce
de la unui la altul. Harul circulă dintr-o parte în alta, ca într-un trup
viu, harul care se întrupează într-o multitudine de actualizări, tot
atît de felurite şi neaşteptate precum „minunile naturii". Sfinţii sînt
culoarea harului şi reflexul multicolor al măririi. „Avînd împrejurul
nostru atîta nor de mărturii... să alergăm cu stăruinţă în lupta care
ne stă înainte cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi pli-
nitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit cru-
cea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului

193
PETER BROWN
lui Dumnezeu" (Evrei 12, 1-2). Acest nor de mărturii ne susţin în
alergarea noastră. E un întreg popor care merge spre „tronul lui
Dumnezeu".
Credinţa creştină ne smulge din singurătatea care este un alt
nume al morţii. Ea este prin excelenţă potrivnică individualismului,
căci individualismul este distrugătorul personalităţii noastre, o
personalitate care nu se construieşte decît comparîndu-se cu alta.
Nu există un cult al sfinţilor decît în contextul comuniunii sfinţilor.
Iată-ne, deci, integraţi în această comuniune. La drept vorbind,
comuniunea şi sfinţenia sînt sinonime, căci noi nu ni-L apropiem
pe Dumnezeu în ceea ce are propriu decît prin această dragoste
care, înainte de a fi o virtute ce trebuie practicată, este pecetea lui
Dumnezeu însuşi în noi. Această pecete ne identifică exact ca pe
nişte copii şi, în consecinţă, ca fraţi, şi nu devine efectivă decît
prin frăţietatea noastră trăită.
E tocmai ceea ce vrea să exprime cultul. Nu este un cult al
Bisericii însăşi: nu este oficiat în nici o sărbătoare anume. Biserica
se sărbătoreşte ea însăşi, o sărbătoreşte „poporul lui Dumnezeu",
prin intermediul sărbătoririi sfinţilor. în cele din urmă, Hristos este
Cel pe care ea îl sărbătoreşte: Hristos în trupul Său, într-o întru-
pare care, pornind de la trupul lui Iisus din Nazaret, se revarsă
pînă cînd umple întreg universul.
Atare perspectivă transformă pe fiecare dintre noi într-un sfînt,
în însăşi sfinţenia lui Hristos. De ce nu? Ne ştim păcătoşi? Tot aşa
sfinţii autentificaţi de Biserică. Ei n-au fost niciodată conştienţi de
sfinţenia lor. Ne vine să zicem: „ferice de ei", căci scopul lor
n-a fost acela de „a urca pe altar". Sfinţenia este un dar care ni se
dă tuturor, nu o performanţă a unora. Altarul cultului sfinţilor nu
este un podium al învingătorilor. Cu păcătoşii care sîntem,
Dumnezeu construieşte sfinţi după chipul Său. Dorinţa noastră nu
este de a ne recunoaşte într-o zi sfinţi, ci de a ne împreuna cu
Dumnezeu, de a renaşte în Acela care este originea noastră.
Cultul sfinţilor este cultul adus poporului lui Dumnezeu ca
„trup al lui Dumnezeu". De aceea Sf. Apostol Pavel putea scrie:
„Voi sînteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu,
zidiţi fiind pe temelia Apostolilor şi a Proorocilor, piatra cea din
capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos. întru El, orice zidire bine
alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfînt în Domnul, în Care
împreună sînteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh"
(Efeseni 2, 19-22).

194
CULTUL SFINŢILOR
Iată o serie de consideraţii comune Bisericii noastre şi nu
numai, pe care le găsim şi în cartea dedicată cultului sfinţilor
alcătuită de Peter Brown, carte ce merită să fie citită şi aprofun-
dată. De altfel autorul, care este profesor la Universitatea Prince-
ton - U.S:A., a alcătuit şi multe alte valoroase studii, dintre care
amintim pe cel închinat Fericitului Augustin din Hippo şi „Făurirea
antichităţii tîrzii". Chiar dacă studiind cultul sfinţilor autorul are în
vedere cu osebire creştinătatea apuseană sau, cum zice el, „la-
tină", referinţele sale privesc religia creştină în ansamblul ei. Astfel
stînd lucrurile, volumul „Cultul sfinţilor" alcătuit de Peter Brown se
impune tuturor doritorilor de a cunoaşte mai îndeaproape unul din
capitolele importante ale pietăţii creştine.

f Nicolae Mitropolitul
Banatului