Senzori şi traductoare Curs 007 - Măsurarea debitului

MĂSURAREA DEBITULUI

7.1. Generalităţii
Debitul este una din principalele mărimi caracteristice ale fluidelor în mişcare. Prin
definiţie, debitul unui fluid printr-o suprafaţă dată S reprezintă mărimea fizică numeric egală cu
cantitatea de fluid ce trece în unitatea de timp prin această suprafaţă [1]. În funcţie de modul de
exprimare a cantităţii de fluid debitele sunt: masice, volumice şi de greutate.
Debitul masic qm este mărimea fizică numeric egală cu masa de fluid ce trece în unitatea
de timp prin suprafaţa S.
dm ⎡ kg ⎤
qm = (7.1)
dt ⎢⎣ s ⎥⎦
Debitul volumic qv este mărimea fizică numeric egală cu volumul de fluid ce trece în
unitatea de timp prin suprafaţa S.
dV ⎡ m 3 ⎤
qV = ⎢ ⎥ (7.2)
dt ⎣ s ⎦
Debitul de greutate qG reprezintă greutatea de fluid care trece în unitatea de timp prin
suprafaţa S.
dG dm dV ⎡ kg ⋅ m ⎤
qG = = g⋅ =γ ⋅ (7.3)
dt dt dt ⎢⎣ s 3 ⎥⎦
Pentru măsurarea debitelor se utilizează în mod curent următoarele principii fizice:
¾ variaţia presiunii fluidelor prin ştrangulări (diafragme, ajutaje Venturi, tuburi Venturi)
intercalate în conducte;
¾ variaţia presiunii dinamice a fluidelor în mişcare prin conducte;
¾ variaţia vitezei medii de deplasare a fluidelor în conducte;
¾ variaţia temperaturii fluidelor în mişcare prin conducte;
¾ principiul inducţiei electromagnetice;
¾ principiul ionizării fluidelor;
¾ propagarea undelor ultrasonice în fluide.

7.2. Diafragmele
Diafragmele sunt dispozitive de ştrangulare care se montează pe conducte cu scopul de a
crea o îngustare locală (figura 7.1) [1]. Această îngustare produce o cădere de presiune. Diferenţa
de presiune dintre amontele şi avalul ştrangulării se măsoară cu un manometru diferenţial,
permiţând astfel determinarea debitului volumic al fluidului.
Relaţia de calcul a debitului este:
p1 − p 2
qv = k ⋅ h = k ⋅ (7.4)
γ
k – constantă care depinde de parametrii fizici ai fluidului (greutatea specifică, presiunea,
temperatura), de natura (forma şi rugozitatea orificiului) şi dimensiunile orificiului.
h – diferenţa de nivel a coloanei de lichid din manometru diferenţial.
În practică, pentru calculul debitului volumic se utilizează una din relaţiile:
2
q v = 0,01252 ⋅ α ⋅ ε ⋅ d 02 ⋅ ⋅ (p1 − p 2 ) (7.5)
ρ
2
q v = 0,01252 ⋅ α ⋅ ε ⋅ n ⋅ D 2 ⋅ ⋅ (p1 − p 2 ) (7.6)
ρ

@2017 1/7
Senzori şi traductoare Curs 007 - Măsurarea debitului

α - coeficient de debit;
ε - coeficient de expansiune (depinde de variaţia greutăţii specifice a fluidului la trecerea
prin diafragmă);
d0 - diametrul minim al diafragmei la temperatura de lucru;
D - diametrul conductei la temperatura de lucru;
2
⎛ d0 ⎞
n = ⎜ ⎟ - raportul de deschidere.
⎝D⎠

Fig. 7.1. Metoda diafragmei

7.3. Tubul Venturi

Tubul Venturi este un tub convergent – divergent intercalat pe o porţiune rectilinie a
conductei de măsură (figura 7.2). Tubul Venturi este prevăzut cu prizele de presiune care se
racordează la un manometru diferenţial. Considerăm S1 şi S2 cele două secţiuni ale tubului, v1 şi
v2 vitezele medii ale fluidului în cele două secţiuni [1].

Fig. 7.2. Tubul Venturi

Conform ecuaţiei de continuitate:

q v = v1 ⋅ S1 = v 2 ⋅ S 2 (7.7)
Ecuaţia lui Bernoulli pentru cele două secţiuni este:

@2017 2/7
Senzori şi traductoare Curs 007 - Măsurarea debitului

p1 v12 p v2
+ = 2 + 2 (7.8)
γ 2g γ 2g
Din cele două relaţii se obţine relaţia de calcul a debitului prin conductă:
2 ⋅ ( p1 − p 2 )
qV = (7.9)
⎛ 1 1 ⎞
ρ ⋅ ⎜⎜ 2 − 2 ⎟⎟
⎝ S 2 S1 ⎠
p1, p2 – presiunile fluidului în secţiunile S1 şi S2;
ρ - densitatea fluidului.
Tubul Venturi se folosesc pentru conducte cu diametre cuprinse între 100 mm şi
1200 mm.
7.4. Rotametrul
Rotametrele sunt aparate cu secţiunea variabilă, în care un plutitor se deplasează într-un
tub tronconic dispus vertical (figura 7.3). Poziţia plutitorului este dată de mărimea debitului de
fluid care trece prin aparat [2].

w2 p2 w2
2 2

Plutitor
1 1
p1
Tub
w1 tronconic

Fig. 7.3. Schema de principiu a rotametrului

Fluidul curge prin orificiul inelar format între plutitor şi pereţii tubului tronconic, debitul
fiind determinat de viteza de curgere a acestuia şi de valoarea secţiunii inelare libere.
Avantaje: Dezavantaje:
¾ construcţie simplă şi ieftină; ¾ nu suportă presiuni şi temperaturi ridicate, fragile
¾ cădere de presiune mică; (cele din sticlă);
¾ utilizabil cu lichide şi gaze agresive ¾ contraindicate pentru debite mari.
¾ poate măsura debite foarte mici.
Tuburile tronconice se construiesc din materiale rezistente la temperatură, presiune şi
coroziune. În numeroase cazuri se foloseşte sticla, caz în care fluidul nu poate depăşi
temperatura 120°C. Pentru condiţii de lucru la temperaturi mai ridicate se folosesc şi metalele
fiind necesar instalarea unui modul traducere – transmitere a semnalului la un aparat indicator.
Materialele utilizate în general pentru construcţia plutitorului sunt: oţel inoxidabil,
aluminiu, bronz, materiale plastice, ebonită, porţelan, etc [2].
Forma şi materialul plutitorului se aleg în funcţie de proprietăţile mediului măsurat şi
valorile de debit pe care trebuie să le indice aparatul. Greutatea plutitorului (materialul din care
este construit) determină limita superioară de măsurare a aparatului.
Plutitoarele se execută pline sau goale în interior şi sunt prevăzute la partea superioară cu
canale înclinate cu scopul realizării unei mişcări de rotaţie a lor, astfel încât acestea să nu atingă
peretele tubului.

@2017 3/7
Senzori şi traductoare Curs 007 - Măsurarea debitului

Debitul volumic efectiv care trece prin orificiu inelar este:

Vp ρp ⎡ m3 ⎤
q v = α ⋅ A0 ⋅ 2 g ⋅ ⋅ −1 ⎢ ⎥ (7.10)
Ap ρf ⎣ s ⎦
Vp – volumul plutitorului;
Ap – secţiunea maximă transversală a plutitorului;
ρp – densitatea plutitorului;
ρf – densitatea fluidului, considerată constantă pe zona corespunzătoare înălţimii
plutitorului;
A0 – secţiunea inelară care apare între plutitor şi pereţii tubului în dreptul secţiunii
maxime a plutitorului;
α - coeficient real de debit care ţine seama de pierderea locală de presiune pe plutitor,
contracţia fluidului la trecerea prin secţiunea inelară şi neuniformitatea vitezelor de curgere în
secţiunile 1 şi 2;
μ⋅ ψ
α= (7.11)
2
⎛A ⎞
k 2 + ξ − k1 ⋅ μ 2 ⋅ ⎜⎜ 0 ⎟⎟
⎝ A1 ⎠
μ - coeficient de contracţie al curentului de fluid;
ψ - coeficient de perturbaţie al presiunii statice;
ξ - coeficient de pierdere locală de presiune;
k1, k2 – coeficienţi de neuniformitate ai vitezelor;
A1 – secţiunea în amonte de plutitor.
Înălţimea de ridicare al plutitorului este:
1 ⎡ 4 ⋅ (A 0 + A p ) ⎤
h= ⎢ − d in ⎥ (7.12)
ϕ⎢ π ⎥
2 ⋅ tg ⎣ ⎦
2
ϕ - unghiul de conicitate al rotametrului;
din – diametrul tubului la intrarea fluidului în aparat şi corespunde indicaţiei zero.
Erorile de măsurare se înscriu în domeniul de 2,5% la debite maxime, respectiv de 5%
pentru valori minime ale debitelor.

7.5. Debitmetre cu ultrasunete

O aplicaţie a utilizării ultrasunetelor, care sunt oscilaţii cu frecvenţa mai mare de 20 kHz,
o constituie determinarea vitezei de curgere a fluidelor şi implicit (elaborarea unor metode şi
aparate pentru) determinarea debitelor.
Pe pereţii tronsonului de măsură se amplasează un emiţător - receptor de unde ultrasonice
care lansează un semnal către un alt dispozitiv de receptor - emiţător (figura 7.4), situat la o
anumită distanţă.

D a
wf
θ

Fig. 7.4. Schema de principiu a debitmetrului de tranziţie

@2017 4/7
Senzori şi traductoare Curs 007 - Măsurarea debitului

Undele ultrasonice se deplasează în mediul fluid cu viteza a, iar fluidul curge cu

viteza wf. Timpul necesar undei de a parcurge distanţa dintre cele două traductoare, în sensul
curgerii, este:
D
τ1 = (7.13)
cos θ ⋅ (a + w f ⋅ cos θ )
iar timpul necesar de a parcurge aceeaşi distanţă în sensul invers al curgerii fluidului este:
D
τ2 = (7.14)
cos θ ⋅ (a − w f ⋅ cos θ )
Diferenţa dintre cele două durate, ţinând cont că wf<<a, se poate exprima suficient de
exact prin relaţia:
2⋅ wf ⋅ D a 2 ⋅ Δτ
Δτ = τ 2 − τ1 = ⇒ w f = (7.15)
a2 2⋅D
rezultând viteza medie de curgere a fluidului şi ca urmare debitul volumic:
πD 2 a 2 ⋅ Δτ π ⋅ D ⋅ a 2 ⋅ Δτ
qv = A ⋅ wf = ⋅ = (7.16)
4 2⋅D 8
Problema esenţială în cadrul acestei metode constă în a determina diferenţa de timp Δτ,
existând în principal două metode:
¾ măsurarea diferenţei frecvenţelor de repetare, cu impulsuri scurte, în sensul şi contra
curentului, fiecare grup fiind excitat de precedentul (debitmetru ultrasonic de frecvenţă);
¾ măsurarea defazării celor două semnale, în regim de emisie continuă (debitmetru
ultrasonic de fază).

@2017 5/7
Senzori şi traductoare Curs 007 - Măsurarea debitului

Fig. 7.1. Metoda diafragmei

Fig. 7.2. Tubul Venturi

@2017 6/7
Senzori şi traductoare Curs 007 - Măsurarea debitului

wf2 p2 wf2
2 2

Plutitor
1 1
p1
Tub
wf1 tronconic

Fig. 7.3. Schema de principiu a rotametrului

D a
w
θ

Fig. 7.4. Schema de principiu a debitmetrului

@2017 7/7