UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

DEPARTAMENTUL DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI
SPECIALIZAREA: PSIHOLOGIE
ANUL UNIVERSITAR: 2016-2017
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: ZI

PSIHOLOGIA FAMILIEI ŞI CUPLULUI

Anul de studiu: II
Titular disciplină: Lect. univ. dr. ELENA-CLAUDIA RUSU

SINTEZĂ DE CURS

Cuprins:
Tema 1. Delimitări conceptuale. Teorii şi abordări în sociopsihologia şi antropologia familiei
Tema 2. Relaţia psihologiei familiei şi a cuplului cu alte ştiinţe
Tema 3. Caracterizarea sistemului familial. Cuplul şi familia ca sistem. Structura sistemului familial
Tema 4. Funcţiile familiei; rolurile în cuplu şi în familie, elemente de psihosexologie
Tema 5. Caracteristicile vieţii de cuplu şi de familie: etapele vieţii familiei, procesele familiale,
dimensiunea afectivă a familiei
Tema 6. Procesul de transmitere transgeneraţională a familiei
Tema 7. Alegerea partenerului marital
Tema 8. Stres şi traume familiale: evenimente stresante şi evenimente traumatizante; evenimente
traumatizante familiale
Tema 9. Trauma psihică. Efectele traumelor
Tema 10. Funcţionarea familiei: familii funcţionale şi familii disfuncţionale. Şcoli terapeutice de
referinţă
Tema 11. Metode şi tehnici de evaluare a cuplului şi familiei
Tema 12. Metode de studiu a familiei:desenul familiei genograma

Tema 1. CLASIFICĂRI CONCEPTUALE: CUPLU, CĂSĂTORIE, FAMILIE

Cuplul este „o structură bipolară, de tip biopsihosocial, bazată pe interdeterminism mutual;

partenerii se satisfac, se stimulează, se dezvoltă şi se realizează ca individualităţi biologice, afective
şi sociale, unul prin intermediul celuilalt” (Mitrofan I., 1998, p.14). În acest sens geneza omului
(procreaţia) cu tot ce conţine ca mister şi sacralitate se bucură de un simbolism universal.
La baza imaginii tipologice stau încă din neolitic toate modelele mitice bazate pe o relaţie
sexuală între un exemplar masculin şi feminin. Aceste exemplare pot fi fiinţe umane, personaje
mitice antropomorfe (ex.Osiris-Isis etc.) zoomorfe sau mixte (Zeus – Leda sau Zeus – Io). Aceste

1
modele nu au nici o conotaţie erotică şi mai ales pornografică deşi adesea sunt reprezentări foarte
îndrăzneţe ca în sculpturile templelor tantrice (Bălăceanu Stolnici C.1997 citat de Rada C.,
Prejbeanu I., 2008 ). Printre ele găsim modelul Adam şi Eva, aflat în mitul biblic al creaţiei lumii şi
al omului, arhetip esenţial pentru religii (iudaismul, creştinismul sau islamul) în care se confruntă
bărbatul şi femeia. Reflectarea in artă a acestui arhetip a căpătat la Brâncuşi aspectul celebrului său
sărut.
Conceptul de păcat originar, încălcarea de către primul cuplu a interdicţiei divine în legătură
cu actul cunoaşterii, i-a făcut pe aceştia să descopere sexualitatea într-o perspectivă negativă, aspect
simbolizat în Geneză prin acoperirea corpului (Enăchescu C. 2003, p. 140, 143) şi ascunderea
organelor genitale devenită ulterior obligatorie. Acoperirea corpului a apărut în paleolitic din cu
totul alte motive.
Condiţii suficiente/insuficiente pentru noţiunea de cuplu
Un cuplu erotic presupune două persoane, de regulă de sexe diferite, sau cu acelaşi sex care au
pentru o vreme:
- sentimente de afecţiune unul pentru celălalt (iubire, ataşament, respect etc.)
- atracţie sexuală care duce (sau nu) la relaţii sexuale
- scopuri comune
- timp petrecut în comun (unul cu celălalt dar şi în sfera socială);
- dorinţa de a fi împreună pe o perioadă mai îndelungată (Vasile D. 2008)
Formarea cuplurilor
Caracteristici comune prieteniei şi dragostei:
- plăcere reciprocă în compania celuilalt
- acceptare reciprocă a celuilalt aşa cum este el
- respect reciproc faţă de deciziile luate de celălalt
- sprijin reciproc acordat în momente dificile
- înţelegere reciprocă a ceea ce este important pentru celălalt
- spontaneitate reciprocă în prezenţa celuilalt
- împărtăşire reciprocă a experienţelor şi sentimentelor.
Pe lângă aceste caracteristici comune, dragostea include o altă categorie de aspecte, legate
de pasiune: fascinaţie, exclusivitate, dorinţă sexuală.
http://www.scribd.com/doc/11656762/PSIHOLOGIA-FAMILIEI2)
Căsătoria
Din perspectivă psihologică, căsătoria este „o relaţie psihologică între doi oameni conştienţi, ea
fiind o construcţie complicată, alcătuită dintr-o serie întreagă de date subiective şi obiective, având
indiscutabil o natură foarte eterogenă" (Jung C.G., 1994).
„un proces interpersonal al devenirii şi maturizării noastre ca personalităţi, de conştientizare,
redirecţionare şi fructificare a tendinţelor, pulsiunilor şi afinităţilor inconştiente, de autocunoaştere
prin intercunoaştere. Scopul ei este creşterea personală prin experienţa conjugalităţii şi
parentalităţii” (Mitrofan I., 1998).
Căsătoria civilă, religioasă, nunta
Căsătoria leagă două neamuri între care în majoritatea societăţilor nu există consangvinitate. De
asemenea în majoritatea cazurilor legătura se realizează prin femeie. Cuplurile maritale, nu se
constituie la întâmplare ci conform cu anumite reguli. Se evidenţiază două reguli de constituire a
cuplurilor maritale: endogamia şi exogamia
Endogamia permite (stabileşte) alegerea partenerului din cadrul aceluiaşi grup, caste, rase,
religii, grup etnic. Exogamia permite (stabileşte) alegerea partenerului din afara nucleului familial,
castei, clanului, tribului, comunităţii locale. Exogamia se bazează pe rudenie şi interzicerea relaţiilor
sexuale între rude de sânge (tabu-ul incestului) (Mihăilescu I.,1993, p. 91-93 citat de Rada C.,
2009a).
De la o societate la alta rudenia de sânge este definită diferit. Uneori sunt considerate rude
persoanele care cu 30 de generaţii în urma au avut un strămoş comun şi nu au voie să se
căsătorească. De obicei incestul este prohibit şi privit cu aversiune. Cu toate că tabuul incestului

2
este o normă culturală universală ea a fost şi este în unele societăţi parţial ignorată. De exemplu
dinastiile egiptene, familiile regale din Hawai, familiile imperiale Inca.
Reglementările juridice contemporane nu consideră relaţie incestuoasă tot ceea ce trece de
relaţia de rudenie de veri primari. Căsătoria între veri primari este premisă în circumstanţe speciale
cu aprobarea autorităţilor. În societăţile tradiţionale regula de constituire a cuplurilor maritale era
homogamia, aceasta fiind strict monitorizată. Căsătoriile între persoane cu caracteristici socio-
culturale sau din spaţii geografice diferite (exogamie) erau o excepţie. Din a doua jumătate a
secolului al XX-lea creşte ponderea căsătoriilor heterogame. Cu toate acestea majoritatea cuplurilor
continuă să se constituie între parteneri care locuiesc în regiuni geografice comune, care au
caracteristici socio-economice şi profesionale similare. De altfel s-a evidenţiat mai mica stabilitate a
căsătoriilor heterogame.
Alegerea partenerului conjugal se face în societatea modernă pe baza opţiunii proprii,
autoritatea părinţilor, căsătoriile aranjate de părinţi sunt din ce în ce mai rare. Motivele principale
fiind că funcţiile familiei instrumental economice au fost devansate de cele expresiv-emoţionale.
Individul îşi doreşte în primul rând confortul psihic, dragostea, afecţiune. Căsătoria a devenit în
special o opţiune individuală nu una impusă de clan, trib, mai ales pentru că funcţiile familiei
economică şi de instruire profesională au diminuat semnificativ.
Totuşi nu se poate vorbi de o alegere întâmplătoare a partenerului. Statistic mariajele
homogamice adică între persoane de vârstă, profesii, clase sociale, etnii, religie similare sunt nu
numai mai frecvente dar şi mai trainice decât cele heterogamice. Piaţa maritală contemporană are o
configuraţie mult modificată pe grupe de vârstă ca urmare a scăderii fertilităţii şi a migraţiei de
lungă durată sau definitive.
Definiţii ale familiei
În cazul familiei preferăm folosirea conceptului de definire în locul celui de definiţie. Definiţiile
oricât de sintetice sau riguroase ar fi, nu acoperă toate tipurile posibile de familie şi deci nu surprind
natura informală a acestui grup social special, fiind doar orientative.
,,Familia este matricea genetică în care se plămădesc modelele primelor relaţii umane, primelor
relaţii cu sexul opus, primelor comunicări şi atitudini fundamentale faţă de semeni şi faţă de viaţă.”
(Mitrofan I., Mitrofan N, 1992, p. 45).
,,Familia este un grup social ai cărui membri sunt legaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie sau
adopţiune şi care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic şi au grijă de copii” (Murdock
G., 1949).
Primele forme de familie
Dovezi uimitoare ale bipediei provin din straturi fosilifere din Tanzania, unde Mary Leakey a
descoperit în 1976 nu doar fosile de hominizi, ca în Hadar, ci şi amprente de paşi ale unor primate
destul de mari. Urmele din Laetoli sunt ale unui Australophitecus afarensis, care s-a dezvoltat la
1609 km de Hadar. Se apreciază că a trăit aproximativ acum 3,7 milioane de ani. Urmele indică un
mers greoi şi încet, cu şoldurile balansându-se la fiecare pas, fiind opus mersului degajat al omului
de azi. Acestea constau din amprente fosilizate ale labei piciorului, paşii fiind ai unui mascul şi ai
unei femele adulte, purtând de mână un copil. Urmele sugerează primele semne de organizare a
familiei (Bălăceanu-Stolnici C., Apăvăloae L., 2006 citat de Rada C., 2009 a).
Procurarea, valorificarea eficientă şi păstrarea hranei timp mai îndelungat a condus la:
stabilitate, împărţirea muncilor între bărbaţi şi femei, implicarea mai mare în relaţiile sociale din
cadrul grupului. Se apreciază că motivele principale ale apariţiei grupului familial uman stabil sunt:
1. Caracteristicile biopsihologice care nu se găsesc la nivelul primatelor cum sunt: limba,
autocontrolul, planificarea în colectiv, capacitatea de a învăţa forme de comportament
elaborate.
2. Realizarea actului sexual în poziţia faţă în faţă care creează o relaţie emoţional-afectivă.
3. Disponibilitate sexuală permanentă ceea ce permite interacţiunea continuă între femei şi
bărbaţi.
4. Raţiunea şi mediul socio-cultural care-i mediază relaţiile.
5. Cerinţele specifice postpartum considerate explicaţia principală a poliginiei.

3
 6. Diviziunea pe gen a muncii se realizează cel mai bine în mariaj şi familie.
7. Necesitatea reducerii competiţiei sexuale, pentru a nu se risipii energia grupului
Valoarea practică şi aplicativă a cercetărilor care studiază familia se evidenţiază prin faptul
că acestea primesc fonduri pentru derulare (deşi insuficiente) chiar şi în ţările cele mai sărace.
Importanţa investigării familiei şi a funcţiilor ei cel puţin următoarele beneficii:
1. Cunoaşterea concepţiei şi comportamentului sexual-reproductiv al grupului familial permite
prognoze şi politici demografice realiste.
2. Familia este cea mai importantă instanţă socializatoare, transmite valori fundamentale,
orientează şcolar şi profesional. Fenomenul de devianţă şi delicvenţă juvenilă, poate fi
preîntâmpinat prin cunoaşterea mediului familial şi a reperelor axiologice ale acesteia.
3. Familia este cel mai important grup de sprijin în cazul unor afecţiuni grave sau
nevindecabile a unora din membrii ei.
4. Cunoaşterea structurii familiei, a constantelor ei de manifestare în timp permite optimizarea
relaţiilor intrafamiliale şi extrafamiliale.
5. Fertilitatea cea mai ridicată şi rata cea mai mare de divorţialitate se înregistrează în primii
ani de căsătorie aşa încât familia tânără, în special, poate beneficia de strategii cu scopul
consolidării şi creşterii eficienţei eforturilor adaptative ale partenerilor.
6. Momentul oportun pentru căsătorie, alegerea partenerului potrivit, reuşita mariajului au
şanse mai mari de realizare dacă individul are un înalt nivel de cultură maritală şi familială
concretizat în cunoaşterea variabilităţii socio-culturale a familiei, a rezultatelor semnificative
statistic privind variabilele care intervin în viaţa de familie.
Teorii şi abordări în sociopsihologia şi antropologia familiei
 Teoria structural-funcţionalistă şi sistemică abordează familia în termeni de intrări-ieşiri. Se
foloseşte analiza de reţea (network analysis) prin metoda grafurilor şi metoda matriceală se
cuantifică configuraţia şi intensitatea raporturilor dintre membrii familiei şi dintre familie şi diferite
entităţi.
 Teoria conflictualistă:
- În varianta puternică de origine marxistă, care nu mai corespunde noilor condiţii ale societăţii
moderne şi postmoderne, susţine că femeia este victimizată, pe de o parte dacă este casnică
munceşte fără să fie plătită, pe de alta dacă lucrează oricum este mai puţin plătită decât bărbaţii
chiar dacă are aceeaşi pregătire.
- Varianta apolitică a teoriei conflictuale apreciază că apariţia tensiunilor între membrii familiei
este inevitabilă. Aspiraţiile, profilurile psihocomportamentale ale membrilor familiei sunt diferite şi
uneori chiar opuse. Abordarea ciclului familiei, fiecare stadiu al ei (constituire, naşterea primului
copil, căsătoria copiilor, pensionarea ş.a.) ridică probleme specifice.
 Teoriile critice radicale explică fenomenele negative din interiorul familiei prin inegalităţi
macrosociale de clasă, de gen, de rasă, de vârstă.
 Teoria sistemului mondial se referă la inegalităţile dintre ţările bogate şi ţările sărace
(,,periferii”) care se regăsesc în nivelul calităţii vieţii.
 Teoria interacţionismului simbolic şi etnometodologia apreciază că emergenţa familiei se
află în interacţiunea actorilor sociali pe baza simbolurilor şi aşteptările de rol.
 Analiza familiei din perspectiva costurilor şi beneficiilor (financiare, culturale, psihologice
etc.). Comportamentul raţional din macroeconomie se aplică şi în familie utilizându-se termenii de
capital, costuri, beneficii. Capitalul informaţional şi capitalul marital specific reprezentat de
elemente cum sunt proprietatea, copiii influenţează deciziile şi acţiunile membrilor familiei, dacă e
să dăm ca exemplu divorţul. Variantă a paradigmei costuri-beneficii este teoria schimbului social,
conform căreia oamenii interacţionează, se asociază după legea reciprocităţii: ,,ţi-am dat” - ,,aştept
să îmi dai”. Derivată din aceasta este ,,teoria echităţii”, conform căreia indivizii judecă relaţia după
aşteptarea lor de a primi atât cât dau. Perceperea unei inechităţi e generatoare de disoluţie în cuplu.
 Teoria sociobiologică apreciază că există un factor înnăscut care determină reproducerea.
Acesta explică de ce oamenii continuă să procreeze chiar şi în situaţii dificile chiar şi dacă
beneficiul economic primit de la societate este foarte mic.

4
 Tema 2. RELAŢIA PSIHOLOGIEI FAMILIEI ŞI A CUPLULUI
CU ALTE ŞTIINŢE

Psihologia familiei: se ocupă de studiul teoretic şi aplicativ al mecanismelor psihologice ale

constituirii, menţinerii şi disoluţiei familiei, precum şi al proceselor şi fenomenelor care au loc în
cadrul unei familii (Vasile D. 2008, p.18).

Psihosexologia: ,,studiază particularităţile comportamentale ale celor două sexe în

stabilirea, funcţionarea şi dezvoltarea relaţiilor interpersonale erotico-sexuale, interactive şi de
intercunoaştere” ( Mitrofan I. 1997, p. 8).
Psihologia generală. Formarea şi modelarea procesele psihice şi a sistemului de
personalitate începe în interiorul familiei.
Psihologia socială. Multe din conceptele utilizate precum şi procesele pe care le studiază
psihologia socială se regăsesc şi în domeniul psihologiei familiei. La nivelul familiei ca grup mic
putem analiza: relaţiile, cunoaşterea interpersonală, comunicarea, conflictele, competiţia,
cooperarea, atracţia interpersonală, formarea coaliţiilor, fenomenul atribuirii, manipularea,
negocierea etc.
Psihologia vârstelor sau a dezvoltării. Cea mai mare parte din viaţă o petrecem într-o
familie, fie ea de origine (cea în care ne-am născut), fie de procreare (cea pe care o formăm). Ca
urmare, evoluţia şi dezvoltarea persoanei de-a lungul etapelor de viaţă, studiate de psihologia
vârstelor sau a dezvoltării, se vor analiza si in ciclurile vieţii de familie.
Psihanaliza. Dinamica dintre instanţele psihicului uman (conştient, inconştient şi
subconştient sau sine, eu şi supraeu) are bazele în copilărie în relaţiile dintre părinţi şi copii. Sunt o
multitudine de concepte ale psihanalizei, ca ştiinţă şi metodă, care dau un sens special domeniilor
psihologiei familiei şi psihosexologie şi anume: refulare, defensă, rezistenţe, traumatism, fixaţie,
regresiune, sublimare, proiecţie, ambivalenţă, identificare, Complexul lui Oedip, transfer, compulsia
la repetare, aparatul psihic, pulsiuni, libido, stadii de dezvoltare, principiul plăcerii şi principiul
realităţii.
Psihoterapia şi consilierea psihologică. Persoanele, cuplurile sau familiile aflate în impas
existenţial pot beneficia de sprijin din partea psihoterapeuţilor şi consilierilor caz în care sunt utile
informaţiile din psihologia familiei şi din psihosexologie.
Neuropsihologia oferă mai ales psihosexologiei informaţii cu privire la mecanismele de
legătură între psihic şi corp, mai ales dintre psihic şi creier
Medicina. Înţelegerea modului de funcţionare a unei familii determină şi înţelegerea
mecanismelor ei de funcţionare fizică, a bolilor şi transmiterea lor transgeneraţională. Sexologia,
obstetrica şi ginecologia sunt o sursă foarte bogată de informaţii, în special pentru psihosexologie.
Antropologia. Familia, căsătoria şi rudenia au constituit un câmp de investigaţie privilegiat
pentru antropologia culturală şi socială, cercetarea în acest domeniu aducând o contribuţie
importantă la dezvoltarea teoriei şi aparatului conceptual al antropologiei familiei. Ca urmare
studiile privind diversele culturi umane, furnizează psihologiei familiei şi psihosexologiei informaţii
cu privire la variabilitatea modalităţilor de exprimare şi realizare a funcţiilor familii în arii
populaţionale diferite (Rada C., Prejbeanu I., 2008).
Sociologia. Sociologia familiei studiază familia ca instituţie socială şi în relaţie cu
societatea. De-a lungul timpului, societatea a stabilit categorii de drepturi şi îndatoriri
comportamentale diferite în raport cu sexul, vârsta, cu situaţii speciale în care se află o persoană
cum ar fi femeia gravidă sau cu copii mici, handicapul ş.a. Prin repere sociale valorice şi
normative, sunt reglate şi devin predictibile acţiunile, conduitele indivizilor (Şchiopu U., Verza E.,
1981). Ca urmare informaţiile de la sociologia familiei oferă şi sprijin în înţelegerea funcţionării
sexuale a persoanei, dacă ţinem cont de practicile sexuale considerate ca fiind acceptabile pentru o
societate dată. De exemplu:

5
- prostituţia, promiscuitatea sexuală şi homosexualitatea nu au fost/nu sunt întotdeauna delicte de
condiţie (de statut sau delicte fără victime). În perioada actuală, în unele societăţi prostituţia este
percepută ilegală, în altele este acceptată oficial sau semi-oficial. Se adoptă măsuri de control
medical şi social;
- adulterul în unele ţări este delict penal, în altele doar probă pentru divorţ;
- homosexualitatea masculină poate fi sancţionată de codul penal sau condamnată moral, sau
legalizată. Este acceptată tacit în unele categorii profesionale (actor, pictor) sau este condamnată
penal şi moral cu interdicţia dreptului de a profesa cum este cazul profesorilor. De cele mai multe
ori, homosexualitatea feminină este acceptată tacit (Banciu D., 1995). Totodată reacţia socială este
discriminatorie pe sexe şi statut social. În general femeile şi persoanele cu condiţie socio-economică
scăzută sunt mai puternic stigmatizate.
Dreptul. În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi şi
obligaţii, care izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopţia), precum şi din alte raporturi
asimilate relaţiilor de familie. Astfel, familia este o realitate juridică prin reglementarea ei de către
lege (Filipescu I., Filipescu A, 2006.).
Dreptul Familiei este reprezentat de totalitatea normelor juridice care reglementează
raporturile personale şi patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, adopţie şi raporturile asimilate de
lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, în scopul ocrotirii şi întăririi familiei.
Raporturile de familie pot fi: - raporturile de căsătorie - raporturi ce rezultă din rudenie - raporturi
ce rezultă din adopţie - alte raporturi, asimilate de lege cu raporturile de familie.
Reglementarea centrală a Dreptului Familiei este constituită din Codul Familiei.
Codul familiei Secţiunea I: Drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor Art. 25
Bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în căsătorie. Art .26 Soţii hotărăsc de comun acord
în tot ce priveşte căsătoria. Art. 27. La încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor declara, în fata
delegatului de stare civilă, numele pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie. Soţii pot să-şi păstreze
numele lor dinaintea căsătoriei, să ia numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor reunite.
Art.28. Soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat. Dacă soţii s-au
învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun şi l-au declarat la încheierea căsătoriei, fiecare
dintre soţi nu va putea cere schimbarea acestui nume, pe cale administrativă, decât cu
consimţământul celuilalt soţ. (http://e-juridic.manager.ro/index.php?pag=a&id=130&s=Codul
familiei&aid=1049)

Tema 3. CARACTERIZAREA SISTEMULUI FAMILIAL.

CUPLUL ŞI FAMILIA CA SISTEM. STRUCTURA SISTEMULUI FAMILAL

Familia este un sistem dar şi un subsistem al sistemului social. În cadrul familiei putem
avea sistemul fraţilor, al părinţilor, copiilor. Orice sistem este guvernat de reguli adică de graniţe.
Apariţia teoriei generale a sistemelor şi a ciberneticii se leagă în mare măsură de Norbert Wiener,
Ludwig von Bertalanffy.
Sistemul este un ansamblu de elemente aflate într-o ordine nonîntâmplătoare, care
funcţionează pe baza unor reguli şi dispune de homeostazie (echilibru).
Un sistem este mai mult decât suma părţilor lui ca urmare, familia este mai mult decât suma
membrilor ei componenţi: apare noţiunea de relaţie. Iată cum în cuplu 1+1= 3.
Interacţiunea dintre membri familiei se realizează după anumite reguli, familia căutând să
îşi menţină homeostazia (un anumit echilibru). Familia poate avea grade diferite de deschidere către
mediul ei exterior; mediul exterior poate fi reprezentat de prieteni, rude, vecini, şcoală, alte
instituţii, etc.
Sistemul închis este un grup de elemente legate funcţional privite ca formând o entitate
colectivă care nu trebuie să interacţioneze cu mediul înconjurător. Sistemul deschis este un set de
elemente legate între ele care schimbă informaţii, energie şi materiale cu mediul înconjurător.

6
 Familiile închise au puţine relaţii sau chiar deloc cu mediul, au reguli principii proprii, au un
mare grad de rigidizare fiind foarte rezistente la schimbare De exemplu familii cu puţini prieteni,
care nu fac şi nu primesc vizite.
Familiile deschise au multe relaţii de prietenie care presupun vizite reciproce, preocupări
pentru modificarea regulilor şi a concepţiilor prin observarea altor familii.
O familie în care se închid telefoanele la sfârşit de săptămână generează o graniţă în raport
cu exteriorul. Graniţele se pot schimba în funcţie de situaţie, ele rezidă în sisteme funcţionale
normale. Sunt graniţe permisive în limite normale.
Sunt graniţe care pot fi discutate, explicate. De exemplu: nu ai voie să aduci copii în casă
pentru că……
Graniţele care nu produc disconfort sunt cele clare.
Fiind un sistem, în cadrul familiei se generează, mecanismele de feedback (răspuns) pozitiv
sau negativ. Feedback pozitiv este cel de apreciere a comportamentului celuilalt. Feedback-ul
negativ sau de dezvoltare este cel în care se exprimă dezacordul legat de comportamentul celuilalt.
Totuşi feed-back-ul negativ anulează devianţele, asigură echilibrul, conservarea structurii şi formei,
reluarea tuturor proceselor. A certa copilul că nu şi-a făcut temele reprezintă: o pedeapsă, o
modalitate de educare şi un feedback negativ.
Feedback-sandwich este feedbackul care le cuprinde pe cele două deoarece feedback-ul
negativ este deseori mai dificil de primit; pentru a uşura primirea unui feedback negativ, în cadrul
feedbackului sandwich se oferă întâi un feedback pozitiv, apoi feedbackul negativ, apoi încă un
feedback pozitiv.
Acţiunile pe care le întreprind părinţii când copilul începe să meargă la grădiniţă sau la
şcoală pot reprezinta un feedback pozitiv. În funcţie de reacţiile copilului şi caracteristicile
grădiniţei sau şcolii, părinţii îşi vor reorganiza stilul de viaţă: programul zilnic de muncă, timp liber,
timpul dedicat lecţiilor, tipurile de activităţi extraşcolare etc.
Un exemplu de feedback este şi fenomenul autoprofeţiei împlinite. Etichetarea poate opera
sub forma erorii autoprofeţiei împlinite (self-fulfilling profecy). Profesorul poate exercita o anumită
presiune subtilă asupra elevului, determinându-l implicit să joace rolul atribuit de leneş, agresiv,
clown (Mihai V. http://www.scribd.com/doc/6744132/Viorel-Mihpsihologie-ional-i-Elemente-de-
Psihologia-Dezvoltriiptpedagogieidd).
Familia beneficiază de mecanisme de reglare specifice care îi menţin stabilitatea, mecanisme
de feed-back negativ. De exemplu, infidelitatea conjugală este întotdeauna dezaprobată deoarece
ameninţă stabilitatea sistemului.
Feedback-ul pozitiv nu este doar o modalitate de a face oamenii să se simtă mai bine; este
un factor motivator foarte puternic.
Mecanismele de feedback negativ sunt pedepsirea, învinovăţirea, umilirea, cearta,
simptomele, bătaia, folosite pentru a corecta comportamentele greşite ale membrilor.
Feedbackul constructiv. Nu este neapărat pozitiv; un feedback negativ, dar bine realizat
poate fi foarte util şi eficient persoanei în dezvoltare, carieră etc. Un feedback negativ constructiv
este un feedback care se referă la aspecte (comportamente) care pot fi schimbate şi la modul în care
ar putea fi schimbate.
Feedbackul negativ în exces duce la reacţii pasiv-agresive. Consultanţii în resurse umane
spun ca raportul ar trebui sa fie de 3:1 în favoarea feedbackului pozitiv.
Structura sistemului familial
Structura familială este setul invizibil de cerinţe funcţionale ce organizează modurile în care
membrii familiei interacţionează (Minuchin Salvador). Tranzacţiile repetitive construiesc pattern-
uri de funcţionare a respectivei familii si ca urmare apare o unicitate a fiecărei familii. O familie
este un sistem ce operează prin intermediul pattern-urilor tranzacţionale (verbale/nonverbale,
cunoscute/necunoscute).
Tranzacţiile repetate stabilesc pattern-urile legate de - cum, - când, - cine cu cine se
relaţionează. Prin aceste pattern-urilor tranzacţionale este reglat comportamentul membrilor
familiei. Tranzacţiile repetate în familie formează modele de durată. Membrii familiei folosesc doar

7
o parte din gama de comportamente disponibile. Structura familiei este întărită prin aşteptări care se
transformă în reguli.
De exemplu ,,membrii familiei trebuie totdeauna să se protejeze unul pe celălalt” este o
regulă care se va manifesta diferit în funcţie de context şi de cine este implicat.
Structura familiei se evidenţiază atunci când sunt observate interacţiunile dintre membrii
familiei. Cine cu cine interacţionează. Subsistemele se formează în funcţie de generaţie, gen şi
interese comune.
Aceste modele de tranzacţii ( pattern-uri) sunt menţinute prin două tipuri de constrângeri:
- Constrângeri generice reprezentate de regulile universale care guvernează organizarea
familiei. Ex: în cadrul familiei există o ierarhie a puterii şi o complementaritate a funcţiilor; copii nu
au aceleaşi niveluri de autoritate ca părinţii, iar părinţii au nevoie de o interdependenţă pentru a
acţiona ca o echipă.
- Constrângeri idiosincratice, reprezentate de expectaţiile reciproce ale unor membrii
particulari ai familiei.
Aceste expectaţii se construiesc în timpul numeroaselor negocieri, implicite sau explicite,
dintre membrii familiei şi de regulă apar în mici evenimente zilnice.
Subsistemele familiale
Subsistemele sunt unităţi mai mici de familie. Ele se pot forma după criterii precum: generaţia
căreia membrii aparţin, sex, interese, funcţii. Subsistemele familiale sunt reprezentate fie de
indivizii singuri, fie de diade (exemplu mamă – copil, soţ – soţie). Integralitatea şi funcţionalitatea
familiei sunt sprijinite de aceste subsisteme.
Subsistemul adulţilor – uneori acesta este denumit şi subsistemul marital sau al soţilor,
deoarece include, de regulă, diada soţilor.
Intimitatea, angajamentul, complementaritatea şi acomodarea sunt cuvintele cheie pentru
echilibrul familiei. Diferiţi dar egali. Iubire în autonomie.
Acest subsistem poate deveni un refugiu faţă de stresul extern, şi o matrice pentru contactul
cu alte sisteme sociale. El poate stimula învăţarea, creativitatea şi creşterea reciprocă a partenerilor.
Subsistemul parental apare atunci când se naşte primul copil şi de regulă cuprinde părinţii, dar poate
include şi membrii ai familiei extinse (exemplu – bunica). Responsabilitatea lor este mai ales de a
creşte copiii, de a-i ghida, de a stabili limitele şi de a-i disciplina. Menţinerea echilibrului între rolul
conjugal şi rolul parental este un deziderat. Când o mamă se ocupă exclusiv de creşterea copiilor, ea
îşi minimalizează rolurile: conjugal, fratern, afectiv-sexual.
Destabilizarea cuplului marital poate apare prin atragerea unui copil în interiorul acestui
subsistem sau la izolarea copilului de către cuplul marital (mai rar). Deasemenea orice influenţă
exterioară asupra copilului sau modificare în evoluţia acestuia va avea efecte şi asupra acestui
subsistem, chiar şi asupra celui marital.
Subsistemul fratriilor include copiii din familie. Este primul grup social în care toţii
membrii sunt egali. În acest subsistem copiii învaţă negocierea, cooperarea, competiţia,
submisivitatea, suportul reciproc, ataşamentul faţă de prieteni. Copii preiau diferite roluri şi poziţii
în familie şi de multe ori acestea devin semnificative pentru evoluţia lor ulterioară în viaţă. În
familiile cu mulţi copii există o diferenţiere a rolurilor şi mai accentuată.
Graniţele sunt reguli care definesc cine şi cum participă. Rolul graniţelor este de a proteja
diferenţierea subsistemelor familiale. Graniţa este un concept folosit în terapia structurală de familie
pentru a descrie barierele emoţionale care protejează şi intensifică integritatea indivizilor,
subsistemelor şi familiilor (Nichols P. Michael, Schwartz C. Richard, 2005).
Indivizii, subsistemele si familiile întregi sunt demarcate de graniţe interpersonale. Graniţele
sunt bariere invizibile care reglementează contactul cu ceilalţi. Graniţele interpersonale variază de
la rigide la difuze.
Graniţele rigide – interacţiunea şi comunicarea între subsisteme este minimală. Indivizii
sunt izolaţi sau forţaţi să acţioneze autonom Subsistemele (adică indivizii sau diadele) pot deveni
astfel separate de restul familiei.

8
 Graniţe clare – se promovează comunicarea deschisă şi intimitatea subsistemelor, astfel
încât acestea pot opera liber pentru îndeplinirea funcţiilor lor în cadrul familiei.
Graniţe difuze – definirea vagă a funcţiilor şi a rolurilor membrilor care fac parte din
subsisteme. Intimitate minimă şi o interacţiune maximă. Nu este clar cine are responsabilitatea şi
autoritatea; relaţiile dintre membrii sunt suprapuse.
Exemplu: Când copiilor mici li se permite să întrerupă liber conversaţia părinţilor la masă
atunci graniţa dintre părinţi şi copii este erodată.
Deasemenea intervenţia permanentă a părinţilor cu argumente între copii îi împiedică să se
lupte pentru propria lor bătălie.
Graniţele rigide sau restrictive au ca rezultat neimplicarea. Pe latura pozitivă neimplicarea
creşte autonomia, iar pe latura negativă limitează afecţiunea şi sprijinul. Sprijinul reciproc apare în
familiile neimplicate numai ca urmare a unui stres major.
Subsistemele implicate oferă sprijin. Părinţii sunt iubitori, apreciativi, petrec mult timp cu
copii lor însă aceşti copii pot deveni dependenţi.
Lyman Wynne (1923-2007), pionier al terapiei de familie, a avut un interes special pentru
studierea factorilor genetici şi de mediu în etiologia schizofreniei. El susţinea că trei aspecte ale
mediului familial pot fi responsabile în declanşarea schizofreniei:
- Pseudomutualitate. Faptul de a fi împreună este de faţadă. Se ascunde, maschează dezbinările.
Familiile care au frică de despărţire, separare şi care ascund publicului aceste situaţii.
- Pseudoostilitate. Conflictele mascate care reverberează în altă parte a sistemului. De exemplu
soţul o bate iar mama se răzbună pe copil.
- Gardul de cauciuc. Graniţă a familiei care devine permisivă la aranjamente extrafamiliale
obligatorii dar închide graniţa la altele. De exemplu mama este permisivă cu copilul la orice are
legătură cu şcoala, dar închide graniţele privind libertatea la discotecă, vizite ale colegilor etc.
(http://www.nytimes.com/2007/01/27/obituaries/27wynne.html)
Don Jackson a dezvoltat conceptul de homeostaziei a familiei pentru a descrie modul în care
familiile rezistă schimbării şi caută să menţină modele redundante de comportament. Toate
sistemele familiale tind spre echilibru. Chiar simptomul poate echilibra familia. De exemplu
depresia mamei:
- Copilul este mulţumit că mama este depresivă pentru că nu îl întreabă nimic.
- Tatăl este mulţumit că mama este depresivă pentru că deja are o relaţie extraconjugală.
Aceasta presupune necesitatea terapiei de familie pentru a o pregăti sa se împace cu
vindecarea mamei. Nu ne interesează cine a început, cauza ci să schimbam ce este aici şi acum. Nu
ne interesează de ce, cine este vinovat, cine a început. Nu îi lăsăm să facă la terapie ceea ce fac
acasă: cearta, reproşuri etc. ,,În loc să plângi, să te plângi mai bine pregăteşti o cină romantică”.
Concepte-cheie în terapia sistemică de familie sunt: alianţă, coaliţia, triunghiul pervers,
cauzalitatea circulară. Alianţă: o relaţie bună între două persoane fără să dăuneze alteia. Coaliţie:
aranjament cooperativ a 2 persoane îndreptată împotriva a 3-a persoană. Exemplu: Nepoata şi
bunica se înţeleg bine împotriva mamei. Bunica încurajează tot ceea ce interzice mama, mamă care
este nora nedorită. Apare ceea ce în terapie se numeşte triunghi pervers.
Mama plânge pierde interesul vital, Tatăl înşeală,dezinteres pentru copil, stă mai mult la
serviciu. Este o cauzalitate circulară cu cât mama este mai depresivă cu atât tatăl înşeală. Ea spune:
,,îl înşel pentru că bea”. El spune: ,,beau pentru că mă înşeală”.
O homeostazie rigidă poate avea consecinţe negative pentru buna funcţionare a sistemului
social. De exemplu, procesele homeostatice au frânat adesea adaptarea sistemelor educative la noile
contexte demografice şi sociale.
Una din marile probleme ale sistemelor umane este, deci, de a ajunge la o reconciliere
între reproducerea tipurilor de interacţiuni existente şi evoluţia acestora, între permanenţă şi
schimbare. Stabilitatea asigură continuitatea iar flexibilitatea permite adaptarea la împrejurările care
se schimbă.
Pierderea locului de muncă a unui părinte, schimbarea domiciliului, stresul de dezvoltare
cum este cel generat de adolescenţa la copii, de pensionare sunt depăşite fără mari probleme dacă

9
structura familiei este puternică. O familie nu este atât de fragilă aşa încât echilibrul acesteia se va
păstra nu numai prin organizarea de mese festive cu prilejul unor sărbători religioase sau laice, prin
recompensarea copiilor dar şi atunci când partenerii de cuplu se ceartă sau dacă există neînţelegeri
între părinţi şi copii.
Terapeuţii structurali utilizează în diagrame anumite simboluri pentru a arăta relaţiile
dintre membrii familiei care arată unde sunt necesare schimbările.

Tema 4. FUNCŢIILE FAMILIEI ROLURILE ÎN CUPLU ŞI ÎN FAMILIE

4.1. Funcţia economică se realizează prin acumularea unor venituri pentru întreg colectivul familial
şi organizarea unei gospodării pe baza unui buget comun (Voinea M., 1993, 1996).
Totdeauna această funcţie a fost considerată importantă, de realizarea ei depinzând
îndeplinirea celorlalte funcţii ale familiei. Comuniunea soţilor – expresie deopotrivă a iubirii şi a
fidelităţii, dar şi a dobândirii înţelepciunii – se manifestă prin armonie, prin ordine şi prin ceea ce s-
ar putea numi o diviziune familială a muncii.
,,Creşterea economică după anul 2000 reduce sărăcia la valorile de la debutul tranziţiei.
Sărăcia absolută începe din nou să crească în 2009. Ruralul şi zona Nord Est, tradiţional sărace, au
fost mai grav afectate şi mai puţin responsive la evoluţia economică de ansamblu. Deşi în România
în ultimi ani s-a produs o creştere importantă a venitului/consumului, totuşi în anul 2008, consumul
pe cap de locuitor reprezenta doar 29% din consumul mediu european” (Raportul social al
Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii, După 20 de ani: opţiuni pentru România, Institutul de
Cercetare a Calităţii Vieţii, 2010).
Decalajele de dezvoltare economică, tehnologică şi de bunăstare care despart România de
ţările cele mai avansate au la bază şi carenţe culturale şi de educaţie. Nu ne referim la cultură ca
ansamblu naţional al faptelor de creaţie, ci la cultura şi educaţia muncii. Este vorba de capitalul
social ca o componentă a capitalului uman, care permite membrilor unei societăţi să aibă încredere
unul în altul şi să coopereze în alcătuirea de grupuri şi asociaţii.
Fondul de încredere şi abilitatea de a face asociaţii funcţionale este o resursă creatoare de
valori, care se poate dobândi începând din familie. Seriozitatea, corectitudinea, respectarea
înţelegerilor convenite, dorinţa de a face din partener un client permanent se cristalizează începând
din familie (Coleman James S., 1987, p. 1024-1026).
4.2. Funcţia pedagogico-educativă şi morală sau funcţia socializatoare a familiei “vizează
asigurarea educaţiei şi învăţământului copiilor, socializarea primară a acestora”(Stănciulescu E.,
1997).
Socializarea copiilor, “personalitatea de bază a individului, formată ca efect al socializării
primare îşi modifică greu caracteristicile sale fundamentale motiv pentru care, de cele mai multe
ori, procesul de asimilare a unor noi norme şi valori sau a unei alte culturi (socializare secundară)
implică conflicte şi întâmpină o serie de dificultăţi” (Ravi B., Shirali K. A., 1992; Rădulescu S.,
1996).
În măsura în care, prin vieţuirea lor înţeleaptă, au devenit pentru fiii lor jaloane sigure pe
drumul vieţii, dovedind capacitatea discernerii valorilor consistente şi a bunei raportări faţă de
lucruri, a-ţi cinsti părinţii, implică imitarea faptei lor, a modului lor de a fi, aşa cum recomanda
sfântul Pavel (Evrei 13, 7). „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani
mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi-l va da” (Decalogul, Ieşire 20, 12).
Copilul are nevoie de familie, dar nu de orice fel de familie, ci de una înalt educogenă –
slaba autoritate parentală, relaţiile conflictuale între părinţi, modelul negativ al familiei de origine
pot conduce la adoptarea de către tineri a unor comportamente deviante, predelincvente sau
delincvente.
Familia face greu faţă bombardamentului mediatic ce prezintă bărbaţi cuceritori ai unor
femei/obiecte sexuale, în care calităţile morale şi intelectuale nu mai au, practic, nici o semnificaţie.

10
 Se exploatează astfel dorinţa copiilor de afecţiune şi aprobare, fapt pentru care aceştia se
străduiesc să nu iasă din acest tipar ,,cultural” general. În familia modernă şi postmodernă resursele
educative ale părinţilor sunt relativ limitate, ca urmare a ritmului rapid de viaţă, a crizei de timp, a
diminuării legăturii între generaţii etc.
Rolul părintelui este nu doar acela de educator, ci de partener, de asociat al copilului,
impunându-se asocierea acestuia la preocupările familiei, excluzând astfel cele două forme extreme
de atitudini parentale: autoritarismul şi/sau protecţia nelimitată.
Pe de o parte, în buna lor intenţie de educaţie, uneori părinţii îşi împing copii într-o
maturitate timpurie, obligându-i să-şi petreacă tot timpul liber învăţând, joaca fiind considerată
,,pierdere de vreme”. Pe de altă parte în buna lor intenţie de a dispune de resurse materiale, copiii
lor ajung să aibă mai mult prieteni virtuali, trăind în universul jocurilor la PC.
Atât copiii care nu au nevoile materiale bazale satisfăcute, cât şi cei care nu au nevoile
emoţionale bazale satisfăcute, vor avea probleme în viaţa adultă.
Trăirile negative din copilărie – ca urmare a absenţei părinţilor sau a comportamentului
neadecvat al acestora – au consecinţe negative, de felul tulburărilor de ataşament.
4.3. Funcţia de coeziune şi solidaritate familială presupune ajutorul bazat pe sentimente de
dragoste şi respect între părinţi şi copii, între fraţi şi surori, faţă de bătrânii din familie, sau faţă de
bolnavi şi infirmi. Dumnezeu a zis: „nu e bine ca omul sa fie singur” (59 – Geneza 2, 18) şi a creat-
o pe Eva din Adam, ca să-i ferească de singurătate. Căsătoria, ca legătură naturală pe viaţă dintre un
bărbat şi o femeie, se întemeiază pe faptul ca bărbatul şi femeia alcătuiesc numai împreună acea
entitate existenţial-umană completă care este familia (Geană Gh., 2005).
Studiile arată că românii cred in puterea dragostei de a forma cupluri, dar se despart din
cauza violenţei, a alcoolismului şi a infidelităţii. La baza ambelor situaţii se afla inteligenţa
emoţională, suficientă pentru a susţine formarea cuplurilor, dar insuficientă pentru a le putea
menţine în timp.
În perioada contemporană omul ajunge acasă tot mai rar, îşi găseşte satisfacţia profesională
şi socială mai curând la serviciu, sau în cluburi, decât acasă. Locuinţele unor astfel de yuppies parcă
sunt camere de hotel nelocuite, comunicarea reală cu familia este aproape nulă. Ei se căsătoresc şi
fac copii din ce în ce mai târziu pentru că prioritară este cariera. Copiii lor cresc la after-school şi
parcă nu au părinţi. Uneori timpul petrecut cu propriul copil este din ce în ce mai scurt şi nu de
calitate, părinţii au devenit doar furnizori de resurse materiale de creştere.
Experimentele în care s-au separat mâncarea de alinare au concluzionat că cel care a câştigat
a fost confortul. În plus, mama confortabilă de pluş, deşi nu oferea hrană, faţă de cea de sârmă care
oferea hrană, prin faptul că era preferată când apărea un pericol, sugera că oferă o anumită
siguranţă. ,,Mama - bază sigură” dă curajul şi confortul copilului pentru ca ulterior să se aventureze
în explorarea mediului. Factorii de mediu influenţează dezvoltarea emoţională declanşând
mecanisme genetice şi biochimice (Harlow H. F., 1958, p.673–685; Suomi S., 1991). Totuşi
scorurile prea scăzute sau prea înalte ale coeziunii între membrii familiei pot fi la fel de dăunătoare.
Din perspectiva creştină deteriorarea relaţiilor sociale este, o consecinţa imediată a dizolvării
familiei, proces care se petrece atunci când familia nu mai este unificată de aceeaşi credinţă şi nici
însufleţită de iubire (62 – Matei 24, 7, 12; 62 – Marcu 13, 8 şi 12).
4.4. Funcţia sexual-reproductivă. Funcţia biologică şi sanitară a familiei sau funcţia sexuală şi
reproductivă ,,constă în satisfacerea cerinţelor şi necesităţilor sexuale ale partenerilor cuplului
conjugal, procrearea copiilor şi asigurarea necesităţilor igienico-sanitare de dezvoltare biologică
normală a tuturor membrilor familiei”(Voinea, 1993, p. 45).
a) Componenta igienico-sanitară vizează asigurarea stări de sănătate a membrilor familiei,
a igienei alimentaţiei şi locuinţei (instalaţii sanitare, baie, canalizare sau alte forme de colectare a
apelor uzate). b) Componenta sexuală. ,,Spre deosebire de animal, la care nu există o distincţie
clară între actul procreării şi senzaţia de plăcere, la om voluptatea poate constitui un scop în sine al
conduitei sexuale, separat de finalitatea sa biologică’’ (Rădulescu, 1996, p.7).
Abstinenţa voluntară, renunţarea la satisfacţia sexuală nu are consecinţe grave dar
individul capătă unele caracteristici. Are loc o interiorizare a afectivităţii, o redistribuire a energiei

11
spre experimentarea unor diete, spre preocupări uneori exagerate legate de boli, sau au loc sublimări
cum este cazul călugărilor a căror scop existenţial rămâne iubirea de Dumnezeu.
Primul semn al activităţii testiculelor la pubertate sunt poluţiile, eliminări de spermă
nocturne. Poluţiile pot apare şi la persoane adulte care nu au activitate sexuală, după abstinenţa
prelungită, în urma unor visuri erotice ş.a. Practic la sfârşitul pubertăţii după menarhă, organele
genitale permit reproducerea la femeie. Perechea de adolescenţi care nu şi-a început activitatea
sexuală caută să-şi provoace plăcerea sexuală reciprocă printr-o serie de acţiuni excitante, fără
contact sexual, care poartă denumirea de petting ce nu trebuie confundat cu preludiul. Se
evidenţiază o psihologie diferită sexelor privind debutul sexual.
- Băiatul doreşte relaţii sexuale datorită erecţiilor frecvente, curiozităţii, dorinţei de a dovedi
bărbăţia fapt pentru care vrea mai multe partenere sexuale fără implicare sentimentală.
- Fata tinde să-şi înceapă viaţa sexuală când se îndrăgosteşte oferindu-se ca semn al iubiri pentru
partener şi pentru a-i demonstra că este femeie.
Se recomandă fetelor începerea vieţii sexuale în jurul vârstei de 20 de ani deoarece mai
devreme mucoasa colului uterin nu este maturizată, riscul de cancer de col uterin fiind de două ori
mai ridicat. Conceperea unui copil cu partenera soţie este una din cele mai mari bucurii ale omului
dacă are loc la momentul optim din punct biologic şi social.
Riscurile procreării de timpuriu pot fi:
- dezvoltarea insuficientă a fătului ca urmare a dimensiunilor încă reduse ale uterului,
- cancer de col uterin, deoarece mucoasa se maturizează în jurul vârstei de 20 de ani,
- risc de avort şi de naşteri premature,
- educaţie şi creştere inadecvată ca urmare a insuficientei maturizări psihice a fetei şi a
tatălui (în majoritatea cazurilor el însuşi un copil), şi a lipsei veniturilor,
- abandonul şcolar (Rada C., 2009 b).
c) Componenta reproductivă. Deşi nu obligatoriu, locul preponderent al reproducerii este
familia întemeiată pe căsătorie. Maternitatea a fost considerată de sociologi, demografi, medici,
oameni de stat ca o funcţie socială prin protecţia căreia naţiunile îşi asigură puterea numerică şi
valoarea calitativă a descendenţilor.
La greci şi la romani gravidele erau menajate fizic şi psihic, maltratarea unei femei gravide
era pedepsită cu moartea, în cazul în care o femeie gravidă săvârşea o infracţiune, judecarea ei era
amânată după naştere. Încă din antichitate existau instituţii pentru adăpostul gravidelor şi mamelor
cu copii lipsite de mijloace.
În Evul Mediu aceste instituţii s-au dezvoltat. Sunt de remarcat organismele confesionale
ortodoxe, evanghelice, catolice, care au avut meritul de a oferi adăpost şi orienta profesional
mamele aflate în dificultate.
În perioada interbelică se vorbea de profesiunea de mamă, obiectivul fundamental al vieţii
femeii fiind considerat maternitatea, evidenţiindu-se necesitatea pregătirii femeii printr-o adevărată
calificare pentru această menire.
În prezent asistăm la următoarele fenomene:
- scăderea ratei nupţialităţii cu afectarea natalităţii,
- preocuparea partenerilor pentru relaţiile emoţional-afective şi calitatea vieţii de familie,
- scăderea rolului averii, numelui, rangului social la căsătorire şi procreaţie,
- modificarea rolului copiilor, creşterea importanţei acordate calităţii descendenţilor,
- controlul fecundităţii.
S-a trecut de la familia axată pe copii, caracteristică societăţii tradiţionale, la familia axată
pe adulţi, caracteristică societăţii moderne, la modul de viaţă fără copii. Dorinţa de avea urmaşi nu
mai este o motivaţie atât de importantă pentru căsătorie.
Între cele două recensăminte din 1992 şi 2002 a crescut ponderea gospodăriilor cu un copil
şi fără copii şi a scăzut a celor cu 2 sau mai mulţi copii. Gospodăriile cu 3 copii, cu 4 copii şi peste
deţin cea mai mare pondere în mediul rural.
În România, Decretul Lege nr.1/26 decembrie 1989 care permite avortul şi utilizarea
legală a mijloacelor de contracepţie moderne determină o scădere considerabilă a ratei avorturilor şi

12
generează într-un singur an o scădere a sporului natural la 3‰ pe seama scăderii ratei natalităţii de
la 16‰ la 13,6‰, rata deceselor menţinându-se constantă (10,6‰). Din 1992 sporul natural devine
negativ (-0,2). Până în 2005 sporul natural creşte în valoare negativă. Rata generală de fertilitate
scade în perioada 1989-2004 cu 42,08% (de la 66,3‰ la 38,4‰). Într-o perioada de 16 ani (1989-
2004) ratele de fertilitate scad în medie la toate grupele de vârstă cu 1,72. În structură însă cea mai
mare scădere s-a produs la grupa de vârstă 20-24 ani unde rata fertilităţii a scăzut cu 2,19 (INS,
2010). Cu toate acestea în comparaţie cu spaţiul Vest European, fertilitatea românească rămâne una
timpurie, valorile cele mai mari înregistrându-se la grupele de vârstă 25-29 şi 20-24 ani cu tendinţa
de egalizare a ratei fertilităţii la aceste grupe.
Convenţional mişcarea naturală a populaţiei nu cuprinde numai naşterile şi decesele fiind
incluse de asemenea căsătoriile şi divorţurile având în vedere incidenţa pe care o au acestea asupra
familiei. Am selecţionat ratele de mişcare naturală a populaţiei din perioada 1930-2004 la anii în
care s-au luat măsuri legislative cu influenţă asupra funcţiilor familiei. Supunem analizei variabilele
născuţi vii, decese, spor natural, căsătorii, divorţuri, născuţi morţi, şi analizăm corelaţiile
semnificative statistic între acestea pe cei 31 ani selecţionaţi din perioada 1930-2004. Sporul natural
nu corelează cu numărul total de decese după cum probabil ne-am aştepta. Deci sporul natural este
influenţat de nupţialitate şi natalitate. Numărul de divorţuri corelează negativ semnificativ statistic
(p<0.01) cu născuţii vii, sporul natural şi la un p<0.05 corelează negativ cu născuţi morţi şi decese
sub un an, la 1000 născuţi vii.
Corelaţiile semnificative indică faptul că modelul de mişcare naturală ar putea fi explicat
prin interdependenţa factorilor şi din acest motiv am încercat să determinăm un model explicabil
prin regresie liniară. Astfel considerând variabila dependentă numărul de născuţi vii şi variabile
independente divorţurile şi căsătoriile construim următoarea o ecuaţie de regresie liniară. Pentru
determinarea si validarea coeficienţilor ecuaţiei de regresie am utilizat Programul SPSS şi am
realizat: Analiza de regresie liniară, Testul ANOVA, Metoda bootstrap
Pe scurt ecuaţia modelului rezultat este:
NN = 4,714 + 3,049 x căsătorii – 9,061 x divorţuri
În cazul păstrării contextului şi a tendinţelor de evoluţie a fenomenelor supuse analizei ecuaţia
relevă următoarele: Nupţialitatea are o influenţă pozitivă asupra natalităţii, Divorţialitatea are o
influenţă negativă asupra natalităţii şi este de trei ori mai influentă decât nupţialitatea. Mai mult
putem afirma că un divorţ scade cu ,,9” rata natalităţii spre deosebire de faptul că o căsătorie creşte
rata natalităţii cu ,,3” (Rada, Tarcea, 2010).
Un studiu sociologic făcut în Germania de UNICEF în 2010 pe 1500 de copiii despre
dorinţele, temerile, valorile morale şi atitudinea lor faţă de părinţi a evidenţiat că ,,familia este una
dintre cele mai importante valori pentru copii şi una dintre cele mai importante resurse ale
bunăstării lor” (http://www.dw-world.de/dw/article/0,,6309219,00.html).
4.5 Elemente de psihosexologie
Prin disciplina psihosexologie găsim explicaţii privind: apartenenţa la un anumit sex,
atracţia/absenţa atracţiei sexuale faţă de o persoană, abuzul sexual. Psihosexologia studiază
instinctul sexual şi comportamentele legate de el (Enăchescu C., 2003, p.18). Instinctul sexual este
unul dintre instinctele fundamentale ale omului, el reprezentând un sistem de tendinţe naturale care
determină şi dirijează un tip de comportamente, numite sexuale. Instinctul sexual este asociat la
femei cu maternitatea şi la bărbaţi cu tendinţele agresive.
Primele studii ştiinţifice au fost realizate în secolul XIX, de către Sigmund Freud (1856-
1939). Libidoul a fost explicat de Freud şi considerat că reprezintă energia vieţii. Tot Freud este
acela care a explicat că sexualitatea umană se manifestă chiar de la naştere. Libidoul evoluează şi se
manifestă diferit, în funcţie de vârsta omului. Asta a dus la conturarea a 5 stadii de dezvoltare şi
maturizare a pulsiunii sexuale, în legătură cu modelarea personalităţii umane. Aceste stadii sunt:
oral între 0-1/2 ani (după S. Freud sado-masochismul are originea, în stadiul oral), anal între 1,5- 3
ani, când libidoul este organizat în jurul zonei anale; copilul obţine plăcere prin procesul de
defecare (expulzie vs. retenţie); stadiul falic (3-5 ani); stadiul de latenţă (5/6-11/12 ani); se

13
manifestă complexele (Oedip şi Electra); stadiul genital (11/12-18/20 de ani), când se definitivează
organizarea funcţiilor sexuale. Astfel, persoana devine capabilă de funcţionare sexuală normală.
Alte nume de referinţă care au studiat sexualitatea sunt: Henry Havelock Ellis (1859-1939).
Richard von Krafft Ebing (1840-1902). Magnus Hirschfeld (1868-1935) el însuşi homosexual şi
travestit. În secolul XX, cele mai importante studii sunt cele ale americanilor: Alfred Kinsey,
William Master şi Virginia Johnson. Cam în aceeaşi perioadă, există şi studii întreprinse de
antropologi asupra manifestărilor sexuale în alte culturi. Cei mai importanţi, din acest punct de
vedere, sunt Margaret Mead şi Bronislaw Malinowski. Teoria evoluţionistă cu privire la sexualitatea
umană se referă la selecţia naturală şi instinctul sexual (Vasile D., 2008).
Pentru perspectiva psihologică a sexualităţii sunt importante teoriile emise de: S. Freud cu
perspectiva psihanalitică, Burrhus Frederic Skinner cu conceptul de condiţionare operantă, şi
teoria lui Alfred Bandura prin termenul de învăţare socială. Totodată A. Bandura a oferit explicaţii
privind funcţionarea încrederi în sine ca un puternic prezicător al succesului. Aşadar există şi
o încredere în capacitatea de a atrage sexual.
Dezvoltarea psihosexuală este diferită de-a lungul vârstelor. Diferenţierea sexuală apare la
concepţie şi sub influenţa hormonilor iar erecţia la bărbaţi apare prima dată încă din perioada în care
acesta este făt. Distingem: sexul genetic: cromozomii 46 XY – pentru sexul masculin - şi 46 XX –
pentru sexul feminin; sexul gonadic: structura gonadelor feminine şi masculine; sexul fizic sau
corporal: dat de caracterele sexuale primare – organe sexuale interne şi externe – şi caracterele
sexuale secundare – sâni, musculatură, constituţia corpului, pilozitate, voce etc.;sexul trăit – se
referă la identitatea sexuală pe care persoana simte că o are, la care consideră că aparţine.
Bazele diferenţierii sexuale sunt: Fiziologice – cromozomii diferiţi şi hormonii în cantităţi
diferite pentru cele două sexe, ceea ce determină diferenţierea caracterelor sexuale primare şi
secundare; Psihologice şi sociologice – acestea fiind numeroase şi sunt presupun o analiză valorică
(de exemplu; sexul slab şi sexul tare). Masculinul şi femininul coexistă în structura noastră
psihologică. Despre Animus şi Anima a vorbit în teoria sa Carl Jung, animus reprezentând arhetipul
masculinităţii iar anima cel al feminităţii.
Concepte clasice de bază în psihosexologie
Complexul este un ansamblu organizat de reprezentări şi amintiri intens afective, parţial sau
total inconştiente. Un complex se formează pe baza relaţiilor interpersonale din cursul istoriei
infantile şi el poate structura toate nivelurile psihologice: emoţii, atitudini, comportamente adaptate.
Complex Oedip la băieţi şi Electra la fete apare la copii in jurul vârstei de 3-5 ani şi se
manifestă prin atracţia faţă de părintele de sex opus şi respingerea celui de acelaşi sex. Copilul
afirmă “vreau să mă însor/mărit cu mama/tata”, dorinţa de contact, de a dormi împreună, etc.
Complexele sunt încărcate de gelozie agresivă faţă de părintele de sex opus şi-şi are rădăcinile în
dorinţa de acaparare a afecţiunii totale a acestuia.
- Complexul Oedip reprezintă atracţia sexuală a băiatului către mamă.
- Complexul Electra (Carl Gustav Jung , psihologie neofreudiană) reprezintă fata în concurenţă
psihosexuală cu mama pentru a poseda pe tată. „Decepţia de a nu fi primit un penis de la mamă
o face să se îndepărteze de aceasta; această schimbare a obiectului libidinal o conduce pe fetiţă către
un nou scop: să obţină de la tată ceea ce mama i-a refuzat; fetiţa renunţă la penis şi, caută să obţină
de la tată o despăgubire sub forma aducerii pe lume a unui copil. În raport cu mama, fetiţa dezvoltă
o ură geloasă, foarte încărcată de vinovăţie” (D. Marcelli, 2003, p. 44 citat de Vasile D., 2008).
Rezolvarea acestor complexe se face treptat, prin reorientarea libidoului către alte obiecte de
satisfacţie din grupurile din care face parte copilul (socializare) şi prin investirea proceselor
intelectuale. Identificarea copilului cu părintele de acelaşi sex conduce la rezolvarea acestor
complexe.
- Complexul eului reprezintă: eul feminin şi eul masculin conform sexului biologic.
- Complexul contrasexual se formează prin activarea arhetipurilor feminităţii, numit Anima, şi al
masculinităţii, numit Animus, în timpul experienţelor copilului cu părintele de sex opus. Astfel, fata
va avea un complex contrasexual masculin, format în urma experienţelor sale cu tatăl, iar băiatul va

14
avea un complex contrasexual feminin, construit în urma experienţelor sale cu mama. Acest proces
de formare a complexelor contrasexuale rămâne în mare măsură inconştient.
Complexul castrării sau complexul afirmării de sine, se concretizează în dificultatea
individului în afirmarea personală, responsabilă şi autonomă în plan sexual. De cele mai multe ori
este consecinţa relaţiilor cu părinţii; fetelor li se impune un ideal ireal de puritate şi blândeţe
feminină iar băieţilor înfrânarea manifestărilor de virilitate. Un astfel de părinte se numeşte
castrator.
Actul sexual se mai numeşte coit, intercurs, raport sexual. După F. Macnab (1997), actul
sexual are 6 faze: dorinţa sexuală, trezirea sexuală, excitarea sexuală, orgasmul, satisfacţia,
postludiul. Durata, frecvenţa actului sexual este multifactorial determină una din variabilele cele
mai importante fiind vârsta ca urmare a modificărilor hormonale. Avem în vedere cu precădere
declinul sexual care se înregistrează începând cam de la 55 de ani. Femeia intră la menopauză în
jurul vârstei de 45-55 odată cu oprirea activităţii ovarelor şi deci oprirea definitivă a menstruaţiei.
Andropauza – descrie scăderea progresivă a nivelului de testosteron corelată cu apariţia unor
simptome ca fatigabilitate, astenie, depresie şi disfuncţii sexuale. Testosteron în organismul
masculin, este hormonul responsabil de libidou, formarea şi eliberarea spermei în timpul actului
sexual, precum şi de păstrarea forţei şi tonusului muscular. Controversele care au apărut in jurul
acestei corelaţii se datorează faptului ca nivelul testosteronului scade cu vârsta la majoritatea
bărbaţilor, însă andropauza ca atare nu este resimţită decât de o parte dintre aceştia.
Spre deosebire de femei, la care menopauza este un proces bine delimitat în timp, la bărbaţi,
aceasta scădere progresiva a nivelului testosteronului este cea care împiedică definirea exactă a
andropauzei. Sunt bărbaţi care încă de la 50 de ani resimt o serie de neplăceri de natură fizică şi
psihică, în timp ce alţii sunt capabili să producă sperma chiar şi la 80 de ani.
Sănătatea vieţii sexuale. Tulburările psihosexuale
Sănătatea sexuală se referă la manifestarea firească a ciclului răspunsului sexual, adică
parcurgerea completă a tuturor fazelor actului sexual. De cele mai multe ori, sănătatea sexuală va fi
însoţită şi de sentimentul de împlinire relaţională, tocmai datorită legăturii puternice dintre sfera
emoţională şi cea sexuală. De asemenea, sănătatea sexuală presupune şi o claritate a identităţii
sexuale. La vârstele mici, sănătatea sexuală presupune parcurgerea firească a etapelor de dezvoltare
psihosexuală, fără întârzieri sau perturbări majore (Vasile D., 2008).
Tulburările psihosexuale. DSM-IV-R menţionează următoarele tipuri de tulburări
psihosexuale: disfuncţiile sexuale, tulburările de identitate sexuală, parafiliile şi tulburări sexuale
fără altă specificaţie.
Disfuncţiile sexuale au la origină factori fiziologici şi psihologici. Este greu de stabilit care
este normalitatea la comportamentul sexual. Un comportament sexual poate fi considerat
disfuncţional şi în funcţie de: expectaţii, de comparaţiile cu dinamica sexuală din trecut, cu o altă
parteneră. Iar aşteptările depind de opinia prietenilor, mass-media, a unor medici. Tulburarea este
primară dacă a fost prezentă încă de la începutul activităţii sexuale. Tulburarea este secundară dacă
a debutat după o activitatea sexuală satisfăcătoare (Sadock J. B., Sadock A. V. 2001).
Cele mai frecvente disfuncţii sexuale sunt următoarele:
Disfuncţia sexuală de Femei Bărbaţi
natură psihogenă
Interes sexual Reducerea interesului sexual Reducerea interesului sexual
Activitate sexuală Scăderea activităţii sexuale Tulburare de erecţie
Orgasm Dificultatea orgasmică anorgasmie Ejaculare precoce, întârziata,
absenta
Alte tipuri (durere) Vaginism Ejaculare dureroasa
Dispareunie Dispareunie

Cauze disfuncţiilor sexuale pot fi fiziologice cum sunt boala, diverse tratamente cu medicamente.
Factorii psihologici pot accentua tulburarea şi pot fi:
- Predispozanţi: lipsa de încredere în sine, pubertate întârziată

15
 - Precipitatori: eşec sexual sub influenţa alcoolului
- Care menţin tulburarea: anxietate anticipatorie
Conform DSM-IV-R (2003, p. 566-574) parafiliile sunt:
- Exibiţionismul - impulsul unui individ de a-şi arăta organele genitale în locuri publice. Se
manifestă aproape exclusiv la bărbaţi.
- Fetişismul - ataşamentul erotic faţă de un obiect (de regulă lenjerie intimă feminină, încălţăminte
etc.) sau faţă de una din părţile corpului partenerului. Poate fi extins la parfumuri , bijuterii, etc.
Apare cu precădere la bărbaţi.
- Frotteurismul – atingerea şi frecarea organelor sexuale de o persoană care nu consimte la acest
lucru. În timpul acesta el îşi imaginează o relaţie afectuoasă cu acea persoană.
- Pedofilia - atracţie sexuală manifestă de un adolescent sau adult (peste 16 ani) pentru copii mici
(de regulă sub 13 ani), proprii sau ai altora.
- Sadismul – plăcerea sexuală este produsă de provocarea suferinţei, Sadicul doreşte să realizeze
actul sexual prin forţă, prin brutalizări , pentru că aceste scene corespund cu anomaliile lumii sale
lăuntrice. Sadicul nu resimte excitaţia sexuală decât făcând rău unui partener.
- Masochismul –plăcerea sexuală intervine numai în urma unor dureri fizice, a unor lovituri sau
maltratări sau umiliri.
- Voyerismul – obţinerea satisfacţiei sexuale ca urmare a privirii unei alte persoane dezbrăcate, în
curs de dezbrăcare sau angajată într-o activitate sexuală, dar care nu suspectează nimic.
- Fetişismul transvestic – fanteziile sexuale, pulsiunile sau comportamentele sexuale implică
travestirea unui bărbat în îmbrăcăminte de femeie. „Articolele de îmbrăcăminte feminine sunt
excitante în special ca simboluri ale feminităţii individului şi nu ca fetişuri cu proprietăţi obiective
specifice”. Această tulburare a fost descrisă doar la bărbaţii heterosexuali.
Tulburările de identitate sexuală (DSM-IV-R, 2003, p. 576-577) presupun identificarea
puternică şi persistentă cu sexul opus, adică dorinţa de a fi ori insistenţa subiectului că este de
celălalt sex, asociată cu un disconfort persistent în legătură cu propriul sex atribuit ori cu un
sentiment de inadecvare în rolul genului acelui sex. Identificarea cu celălalt sex trebuie să nu
constea doar dintr-o dorinţă de a avea beneficiile culturale percepute din apartenenţa la sexul opus.
4.6. Rolurile în cuplu şi în familie
Într-o familie de trei persoane mamă, tata si copil sunt următoarele roluri: rolul de soţ; rolul de
soţie; rolul de tată; rolul de mamă; rolul de fiică a mamei; rolul de fiică a tatălui.
Fiecare rol are anumite coordonate emoţionale, afective, inconştiente. Disfuncţia la unul din
roluri afectează celelalte roluri. Prima relaţie care se stabileşte în viaţa fiecărui om este cea mamă-
copil, chiar daca vorbim de figură maternă. Următoarele aspecte sunt importante în îndeplinirea
rolului de mamă: - cum receptează rolul femeia respectivă; - cum simte copilul; - care sunt temerile,
fricile, - cum gândeşte şi care este ideaţia sa cu privire la acest rol.
În contextul realităţii care se referă de exemplu la "scutece, grădiniţe, biberon, manuale de
scoală, îmbrăcăminte, alimentaţia noului născut, etc. mama se raportează doar uneori la copilul din
realitate. Ea se raportează la un ceva care este al ei. Ca urmare mama oferă copilului cele necesare
şi pentru nevoia ei de siguranţă şi stabilitate.
Dacă în plan imaginar mama are temeri exagerate comportamentul ei de îngrijire poate
deveni exagerat creându-se o tensiune între mamă şi copil. De exemplu hrăneşte copilul mai mult
decât are nevoie el pentru a se simţi ea în siguranţa că îşi îndeplineşte rolul de mamă; copilul nu
mănâncă iar mama va crede că acesta are probleme de alimentaţie.
Aşadar o problemă psihologica a mamei generează dificultăţi în relaţia cu copilul.
Distorsiunile de rol, amestecul de roluri conduce la tensiuni în cuplu. De exemplu partenerii
sunt în pat seara şi îşi joacă rolurile conjugale (rolul de soţ şi rolul de soţie) dacă în mintea ei este
copilul care se află în dormitor atunci apare o neconcordanţă. Este ca şi cum ar simţi o insatisfacţie
cu soţul pentru că se gândeşte la copil. Sau: să te gândeşti la cumpărături când faci dragoste. Sau:
observi că relaţia cu soţul nu merge bine dar de fiecare dată când vine el de la serviciu joci rolul
,,femeii nemulţumite”.

16
 Femeile şi bărbaţii nu au aceleaşi roluri, resurse, nevoi şi interese. Femeile şi bărbaţii nu
participă în mod egal la luarea deciziilor. Valorile atribuite “muncii femeilor” şi “muncii bărbaţilor”
nu sunt aceleaşi. Acestea sunt denumite “diferenţe de gen”.
Genul se referă la diferenţele sociale dintre femei şi bărbaţi care sunt învăţate şi care se
schimbă în timp. Genul este un concept cu ajutorul căruia sunt analizate rolurile, responsabilităţile,
constrângerile, şansele şi nevoile bărbaţilor şi femeilor în orice context. Rolurile şi nevoile de gen
sunt influenţate de clasă, vârstă, rasă şi etnie, cultură şi religie şi de mediul geografic, economic şi
politic. În orice context social, rolurile de gen pot fi flexibile sau rigide, asemănătoare sau diferite,
complementare sau în conflict. Termenul de “sex” se referă doar la diferenţele biologice.
Rolul familial reprezintă setul coerent de comportamente pe care membrii familiei îl
aşteaptă de la fiecare celălalt membru în funcţie de poziţia pe care o ocupă în sistemul familial.
Rol - Cunoaşterea de sine şi a partenerului;
- Satisfacerea reciprocă a nevoilor afectiv – sexuale, a intereselor şi aspiraţiilor
conjugal referitoare la viaţa de cuplu;
- Susţinere reciprocă în urmărirea sarcinilor şi funcţiilor familiei;
- Modelarea intimităţii şi a vieţii de cuplu pentru copii;
- Stimularea funcţionării cuplului prin folosirea tuturor resurselor personale.
Rol - Creşterea şi educarea copiilor;
parental - Formarea identităţii sexuale a copiilor;
- Stimularea evoluţiei şi dezvoltării personalităţii la copii.
Rol - Învăţarea traiului alături de egali (prin afecţiune, rivalitate, solidaritate, -
competiţiei, conflict, negociere);
fratern - Completarea identităţii de sine şi a celei sexuale;
- Susţinerea afectivă şi comportamentală în diferite situaţii.

Exemple de exacerbare a rolului familial:

- exagerarea rolului parental: se întâmplă des ca mamele să facă acest lucru, făcând din maternitate
scopul de a exista;
- hipertrofierea rolului fratern apare în situaţiile în care un frate îşi poate îndrepta întreaga atenţie,
grijă şi viaţă spre fraţii săi, ignorând propriile nevoi şi scopuri (de exemplu la copii parentali).
Exemple de minimalizarea rolului familial:
- minimalizarea rolului conjugal şi îndreptarea spre relaţii extraconjugale, activităţi profesionale, rol
parental sau fratern, etc.;
- minimalizarea rolului parental duce la neglijarea copiilor sau privarea acestora de grija, atenţia şi
satisfacerea nevoilor.

Tema 5. CARACTERISTICILE VIEŢII DE CUPLU ŞI DE FAMILIE:

ETAPELE VIEŢII FAMILIEI, PROCESELE FAMILIALE,
DIMENSIUNEA AFECTIVĂ A FAMILIEI
5.1 Etapele ciclului de viaţă familială
Etapa Ciclului de Procesele Emoţionale ale Schimbări de ordinul-doi în Statusul
Viaţă Tranziţiei: Familial, necesare pentru Dezvoltarea
Familială Principiile Cheie Familiei
1. Părăsirea casei Acceptarea a. diferenţierea sinelui faţă de familia de
părinteşti:adulţii tineri responsabilităţii origine; b. dezvoltarea relaţiilor intime şi
celibatari emoţionale şi financiare amicale; c. stabilirea/construirea de sine
pentru sine / propria prin muncă şi independenţă financiară.
persoană

17
 2. Alăturarea familiilor Angajamentul faţă de noul a. formarea sistemului marital/conjugal;
prin căsătorie:Noul sistem b. realinierea relaţiilor cu familiile extinse
Cuplu şi cu prietenii pentru a-l include pe
partener
3. Familiile cu copii mici Acceptarea de noi membrii a. ajustarea sistemului conjugal pentru a
în familie face loc copilului/copiilor; b. angajarea în
sarcinile de creşterea copiilor, în
obligaţiile financiare şi menţinerea
gospodăriei; c. realinierea relaţiilor cu
familiile extinse pentru a include roluri de
paternitate ale părinţilor cât şi ale
bunicilor
4. Familiile cu adolescenţi Creşterea a. schimbarea relaţiilor dintre părinţi şi
flexibilităţii graniţelor copii pentru a permite mişcarea
familiei pentru a include adolescentului înăuntru şi în afara
independenţa copiilor şi sistemului; b. refocalizarea pe relaţia
slăbiciunile bunicilor maritală de la mijlocul vieţii şi pe aspecte
profesionale. Începerea schimbărilor
îndreptate către îngrijirea generaţiei în
vârstă.
5. Lansarea copiilor de Acceptarea unei multitudini a. renegocierea sistemului marital ca o
acasă şi deplasarea de intrări şi intrări în diadă; b. dezvoltarea relaţiilor de la adult
familiei mai departe sistemul familial la adult între copii acum mari şi părinţii
lor; c. realinierea relaţiilor pentru a
include rudele prin alianţă şi pe nepoţi;
d. încercarea de a se descurca cu
dizabilităţi şi cu moartea
bunicilor/părinţilor
6. Familiile în viaţa Acceptarea a. menţinerea funcţionării personale
lor ulterioară schimbării de roluri şi/sau a cuplului precum şi a intereselor
generaţionale acestora în faţa declinului psihologi b;
explorarea de noi opţiuni de roluri
familiale şi sociale. sprijin pentru un rol
mai central/centrat al generaţiei de
mijloc; c. încercarea de a face loc în
sistem pentru înţelepciunea şi experienţa
celor mai în vârstă şi sprijinirea lor fără
însă a funcţiona numai pentru ei (în
surplus); d. încercarea de a se descurca
cu pierderea partenerului, a rudelor, şi a
altor prieteni şi pregătirea pentru propria
moarte. Revizuirea întregii vieţi şi
integrarea.

Ciclurile vieţii gospodăriei din punctul de vedere al veniturilor au beneficiat de studii în

special din partea sociologilor care au abordat cu precădere riscul pentru intrarea în sărăcie în
anumite stadii ale familiei. De asemenea economiştii au abordat ciclurile vieţii gospodăriei
focalizându-se pe variaţia comportamentului de consum în funcţie de acestea (Voicu M.
www.iccv.ro). Se evidenţiază trei perioade cu risc pentru sărăcie: copilăria, creşterea copiilor şi

18
bătrâneţea Schimbarea componenţei familiei, cupluri fără copii, cupluri cu un copil, cupluri cu doi
sau mai mulţi copii generează de asemenea modificări în economia familiei.
În funcţie de criteriile utilizate, cum ar fi dezvoltarea psihică, statusul biologic, viaţa socială
şi profesională, limitele de vârstă a etapelor (ciclurilor de viaţă) diferă. Schiopu U. și Verza E.
disting următoarele cicluri şi stadii de dezvoltare psihica:
- ciclul de creştere şi dezvoltare din primii 20-24 de ani de viaţă cu etapele ei specifice: copilăria (cu
substadiile ei), pubertatea şi adolescenţa;
- ciclul adult, care prelungeşte dezvoltarea psihologică ce se extinde pana la 65 de ani;
- ciclul vârstelor de regresie, al bătrâneţii, de la 65 de ani pana la moarte (Schiopu U., Verza E.,
1981).
1. Familia tânără. Bună înţelegere, stimă şi sprijinul reciproc se situează în opinia tinerilor
pe primul loc pentru un climat familial pozitiv, iar copii sunt consideraţi un factor coeziv al
cuplului.
Un factor de predicţie a căsătoriilor reuşite este absenţa conflictelor grave şi persistente cu
părinţii, educatorii şi în interrelaţionările din copilărie şi adolescenţă. Despărţirile din primul an de
căsnicie reflectă incapacitatea de adaptare. Vârfuri ale divorţurilor se înregistrează în primii 5-6 ani
de căsătorie şi după 10-11 ani, care de fapt indică o criză a familiei.
De obicei femeia manifestă o dorinţă mai mare pentru a avea un copil decât bărbatul. Cu
toate acestea atât primiparele, cat si multiparele manifesta disconfort fizic care generează tendinţe
impulsive, stări depresive, anxietate de fond. De asemenea s-a evidenţiat o stare tensionala generata
de teama actului naşterii, de a nu reuşii sa se identifice cu rolul de mama, de a pierde afecţiunea
celor din jur si a soţului. In aceste circumstanţe rolul soţului devine unul esenţial, cu atât mai mult
cat se remarca o reacţie de distanţare sexuală din parte femeii.
2. Familia in perioada vârstei adulte. In perioada 35-45 de ani creste conţinutul subidentităţii
de părinte şi are loc modificarea vieţii de familie ca urmare a intrării copilului la scoală. Viata de
familie devine mai echilibrata. Familia este mai calmă si mai puţin neliniştită în raport cu educarea
copiilor pentru că a achiziţionat experienţă pedagogică. Familia se poate confrunta cu decesul
părinţilor sau al bunicilor. Se remarca implicarea activa in viata profesionala, randament, capacitate
de muncă ridicate, maturitate acţională şi emoţională.
3. În perioada 45-55 de ani se dezvoltă identitatea profesională, au loc avansări în ierarhia
profesională cu creşterea veniturilor, ceea ce permite un confort mai bun, planuri mai complexe
pentru concediu. Ca urmare a relaţiei independente a copiilor care nu mai necesită o atenţionare
permanentă, se diminuează uşor identitatea de părinte. Menopauza cu substratul biologic-hormonal
marchează cu indispoziţii şi anxietăţi femeia şi, ca urmare, pot apărea tensiuni între soţi şi tulburări
de dinamică sexuală.
4. Familia în perioada 55-65 de ani. Încep să se diminueze identităţile profesionale şi social-
cetăţeneşti. Începe procesul de denuclearizare a familiei prin căsătoria copiilor. Se remarca tendinţa,
mai pregnantă în ţările Vest europene, ca familia de origine să fie părăsita de copii mai devreme
decât momentul căsătoriei, odată cu câştigarea independenţei materiale. Apariţia nepoţilor reîncarcă
cu intimitate în alt context identitatea maritală şi parentală. Pensionarea (de obicei femeia mai întâi)
modifică bugetul familiei, orarul familiei, preocupările, relaţiile sociale.
5. Familia după 65 de ani. Vârste fragile şi de involuţie, etapele după 65 de ani au cele mai
mari probleme de ordin medical şi social-economic ca urmare a pensionării.
Bătrâneţea ridică cel puţin trei aspecte: 1) creşterea longevităţii reale şi potenţiale care
necesită protecţie sociala, 2) folosirea experienţei profesionale şi sociale a bătrânilor 3) profilaxia
bătrâneţii împotriva degenerescenţei.
Îmbătrânirea diferă în funcţie de factorii bio-climatici de la o arie geografică la alta, în
funcţie de terenul biologic personal, de calitatea vieţii înţelegând prin aceasta nu numai nivelul de
trai, cât şi comportamentele sănătoase.
Problemele cele mai pregnante ale bătrâneţii sunt regresia biologică, psihologică, boala si
sărăcia. Persoanele şi cuplurile pensionate înregistrează un declin al veniturilor. Statutul de bunic
menţine sentimentul utilităţii şi un anumit activism. Odată cu vârsta creşte gradul de dependenţă.

19
Majoritatea cuplurilor care au copii beneficiază la bătrâneţe de un relativ sprijin, dar sunt şi situaţii
în care copiii ori nu pot ori îşi abandonează familia de provenienţă. Cum speranţa de viaţă este mai
ridicată la femei (2002-2004, în România speranţa de viaţă a fost de 67,74 de ani la bărbaţi şi de
75,06 la femei), văduva este de obicei cea mai afectată (Anuarul Statistic al României 2005, INS,
2006).
Pentru cuplurile stabile s-au evidenţiat, în funcţie de etapa cronologică în care se afla cuplul,
forme diferite ale curbelor cooperării, competiţiei şi conflictualităţi după cum urmează:
- Între 0-5 ani predomină interacţiunea de tip competitiv, este perioada acomodării intramaritale;
intensitatea, durata, consecinţele disputelor sunt mici, semnificativă fiind în mai mare măsura
frecvenţa lor;
- Între 6-10 ani se înlocuieşte treptat rivalitatea cu interacţiunea de tip cooperant, ceea ce aduce
echilibru cuplului;
- Între 11-15 ani cooperarea atinge maximul;
- Între 16-60,65 ani perioada de preclimacteriu şi climacteriu readuce modelul interacţional
competitiv. După depăşirea perioadei de criză reapare modelul cooperării însoţit relativ de
sentimentul de rutină şi inerţie, de tendinţa evaziunii din cămin, preferinţa loisir-ului individual.
5.2 Procesele familiale
Intercunoaşterea. Alături de comunicare, acest proces de intercunoaştere stă la baza formării şi
evoluţiei cuplului şi familiei. Cei doi parteneri se întâlnesc, se plac, se îndrăgostesc (de cele mai
multe ori) şi hotărăsc să se cunoască. După ce consideră că se cunosc suficient, dacă există şi
dorinţa de a forma un cuplu stabil, de a rămâne împreună, de regulă se căsătoresc.
Dar procesul intercunoaşterii nu s-a încheiat, ci dimpotrivă, abia acum se manifestă plenar.
O dată ce partenerii încep să locuiască împreună, să realizeze sarcinile casnice împreună, să facă
faţă influenţelor externe, ei se cunosc din ce în ce mai mult, pe diverse faţete ale personalităţii.
Barajele intercunoaşterii:
- Teama de a nu lăsa pe celălalt să afle presupusele defectele proprii;
- Teama de respingere sau pierdere care ar putea urma (în mod real sau doar fantasmat) dacă celălalt
cunoaşte ceea ce tu apreciezi ca fiind urât, nepotrivit, defect, etc.;
- Tendinţa de a judeca propria dezvăluire sau ceea ce dezvăluie partenerul(a);
- Tendinţa de a te arăta superior partenerului (ceea ce falsifică intercunoaşterea);
- Mitul conform căruia „partenerul trebuie să îşi dea seama cum eşti, dacă te iubeşte suficient de
mult”;
- Deprinderi greşite de comunicare
Autodezvăluirea şi dezvăluirea reciprocă ajută foarte mult la stabilirea intimităţii în cuplu şi familie,
facilitează intercunoaşterea este autocunoaşterea şi încrederea în sine (Vasile D.,2008).
Comunicarea. Studierea poziţiilor de viaţă din Analiza Tranzacţională a celor patru afirmaţii
despre sine şi despre ceilalţi relevă că fereastra Eu sunt OK, Tu eşti OK implică ,,a te înţelege cu....”
(Harris Th., 2011). Este deosebit de utilă conştientizarea faptului că şi celălalt (ceilalţi ) este (sunt)
la fel de important (importanţi). Astfel creşte şansa unei comunicări autentice şi sănătoase. Cei 4 A
ai Comunicării sunt: Apreciere - creşte stima de sine; motivator puternic. Şeful “recunoscator” –
cel mai eficient lider organizaţional. Aprobare - exprimarea aprecierii pentru fiecare realizare.
Recunoştinţa pentru orice idee sau sugestie bună. Admiraţie - creşte respectul de sine; creează
dedicare. Face complimente oamenilor pentru calităţile lor. Atenţie - ascultarea eficientă a
membrilor echipei; ascultare fără întrerupere. Receptarea ideilor şi sugestiilor conlocutorilor (Şolcă
O., 2011).
Blocajele comunicării în cuplu şi familie sunt:
- Deprinderile greşite de comunicare: lipsa ascultării, întreruperea discursului celuilalt,
realizarea unor alte activităţi în timpul discuţiei cu partenerul, aşezarea pe o poziţie
superioară cum ar fi: „ştiam asta”, „exact asta voiam să spun şi eu”, „eu ştiu mai bine, nu
trebuie să îmi spui tu”, ignorarea a ceea ce spune partenerul sau copilul, atitudinile de
autoritate de genul „eu ştiu cel mai bine ce e bine pentru tine” etc.;
- Timiditatea, jena de a spune, de a exprima propriile opinii;

20
 - Teama de a se exprima, de reacţiile partenerului, părintelui sau copilului;
- Miturile – de exemplu „nu e frumos să vorbeşti despre sex/despre defectele celuilalt”, „nu
trebuie să îţi spun asta; ar trebui să îţi dai singur(ă) seama dacă stai cu mine şi spui că mă
iubeşti”, „dacă ne simţim bine în pat nu mai trebuie să şi vorbim” etc.
Şcoala de la Pallo Alto s-a ocupat de comunicare care pentru ei este comportament
(Bateson G. 1979) Ei afirmă două aspecte de bază. 1. Nu există noncomunicare, şi tăcerea spune
ceva. 2. Orice mesaj are 2 funcţii: - De raport, ce constă in conţinutul mesajului; - De comandă, ce
defineşte relaţia.
Comunicarea despre comunicare este metacomunicare. Exemplu: ,,mamă Tudor m-a lovit”
Comanda este ,,mamă fă ceva”, fapt care clarifică mesajul. Exemplu: un soţ citeşte ziarul; Soţia:
Dragă tu nu eşti atent la mine !; continuând să citească ziarul negă şi spune ,,da iubita mea ai toată
atenţia”
Aşadar este o discordantă între raport (conţinutul mesajului) şi comandă (definirea relaţiei)
Exemplu. Soţia spune: ,,pe mine nu mă mai iubeşte nimeni” este conţinutul mesajului; ,,ia-mă în
braţe” este definirea relaţiei.
La schizofrenii nu se sesizează discrepanţa dintre mesaje. Este double bond=legătura dublă.
Pacientul primeşte două mesaje dar la nivele diferite, două mesaje contradictorii. Exemplu: - du-te
şi de joacă - dar nu deranja nimic în casă. Exemplu: Spune-mi adevărul dragul mamei; iar când
spune adevărul îl bate mama. Se apreciază că astfel de mesaje contradictorii, (legătură dublă)
conduc la o scindare.
Adaptabilitatea şi coeziunea familiei măsurate prin scala Modelul Circumplex
(Olson, D. H., Sprenkle, O. H., and Russell, C. S. 1979, 18, p. 3-28; Sprenkle, D., Olson, D. H.
1978, 4, p. 59-74).
Scala II de evaluare a adaptabilităţii şi coeziunii familiei Family Adaptability and Cohesiveness
Evaluation Scale II The FACES II cuprinde 30 de itemi, 16 care evaluează coeziunea şi 14 care
evaluează adaptabilitatea.
Dimensiunea coeziune se evaluează prin câte doi itemi corespunzători următoarelor 8
concepte: legătura emoţională, legătura de familie, coaliţii, petrecerea timpului, spaţiul, prieteni,
luarea deciziilor şi interesele (recrearea, hobby-urile).
Dimensiunea adaptabilitate (flexibilitate) se evaluează prin 2 sau 3 itemi corespunzători
următoarelor concepte: asertivitate, conducere, disciplină, negociere, reguli şi roluri.
Scorurile obţinute la coeziune şi adaptabilitate pot fi reprezentate pe un model circumplex
care va indica tipul de model al sistemului conjugal şi familial.
Dimensiunea coeziune de la scăzut la ridicat se exprimă prin următoarele 4 categorii de
sisteme conjugale-familiale: - destrămat, - separat, - legat, - dependent.
Dimensiunea adaptabilitate de la scăzut la ridicat se exprimă prin următoarele 4 categorii de
sisteme conjugale-familiale: - rigid, - structurat, - flexibil - haotic.
Din combinaţia acestor 8 categorii rezultă 16 modele de sistem conjugal de la centru către
periferie, care se pot restrânge în 3 tipuri.
I. Tipul de sistem conjugal şi familial Echilibrat (4 modele)
II. Tipul de sistem conjugal şi familial Mediu ( 8 modelele)
III. Tipul de sistem conjugal şi familial Dezechilibrat (4 modele)
Scorurile extreme foarte scăzute sau foarte ridicate indică o familie disfuncţională, scorurile
moderate indică familii funcţionale. Scala şi-a dovedit utilitatea în distingerea familiilor problemă
fată de cele asimptomatice fiind un important sprijin empiric în predicţii legate de familie.
5.3. Dimensiunea afectivă a familiei
Intimitatea este „o relaţie personală apropiată, familială şi de regulă afectuoasă sau de dragoste
cu o altă persoană care presupune o cunoaştere detaliată sau o înţelegere profundă a celeilalte
persoane, precum şi o exprimare activă a gândurilor şi sentimentelor ce oferă o bază pentru
familiaritate” ;
„un proces interactiv care conţine o serie de componente bine structurate şi interrelaţionate” în
centrul acestora stau „cunoaşterea, înţelegerea, acceptarea celuilalt şi aprecierea modului unic al

21
partenerului de a vedea lumea” (Dicţionarul Random House al limbii engleze, citat de Bagarozzi
D., 2001).
Intimitatea este o nevoie umană de bază, ce derivă din nevoia fundamentală de
supravieţuire, de ataşament. Din punctul de vedere al dezvoltării, intimitatea este o manifestare mai
matură, mai diferenţiată şi mai avansată a nevoii biologice universale de apropiere, de contact cu o
altă fiinţă umană. D. Bagarozzi vorbeşte de nouă componente ale intimităţii: - intimitate emoţională
- intimitate psihologică, - intimitate intelectuală, - intimitate sexuală, - intimitate fizică (non-
sexuală), - intimitate spirituală, - intimitate estetică, - intimitate socială şi recreaţională
- intimitate temporală (Bagarozzi D.,2001, p. 6-14)
Iubirea este sentimentul puternic de afecţiune, atracţie şi unire a celor doi parteneri care formează
cuplul (marital sau nu). Actualmente iubirea este principala motivaţie pentru transformarea
cuplurilor erotice în cupluri conjugale (căsătorie).
Iubirea imatură se caracterizează printr-o intensitate mare, printr-un amestec de dependenţe
şi deci de aşteptări ca partenerul să satisfacă mult din nevoile personale; este de fapt dragostea
fuzionară, despre care vorbeşte M. Bowen şi D. Schnarck, cel care a aplicat concepţia boweniană la
relaţiile erotice sexuale ale cuplurilor. Astfel, dragostea imatură este specifică adolescenţilor şi
tinerilor. O dată cu maturizarea emoţională, cu dezvăluirea reciprocă a partenerilor şi dezvoltarea
încrederii în sine şi în partener, apare şi dragostea matură.
Epithumia - se referă la dorinţa fizică puternică, reciproc exprimată prin dragoste sexuală
plină de satisfacţie (E. Wheat, 1980, apud I. Mitrofan, 1997, p. 177)
Dragostea matură este mai puţin intensă (nu îţi „dă fluturi în stomac”), dar este mult mai
profundă; implică încredere, respect şi acceptarea partenerului aşa cum este el (fără tendinţe de a-l
schimba, a-l controla sau manipula); presupune a te bizui pe partener, în orice situaţie, indiferent
dacă este sau nu de acord cu tine, dacă îi place sau nu; ştii că este acolo şi te va ajuta în ceea ce faci;
presupune şi admiraţie şi valorizarea partenerului aşa cum este el. Iubirea matură a partenerului nu
înseamnă: a-l influenţa subtil să devină o persoană mai bună ci iubire de sine, respect, valorizare.
Psihologul John Lee a comparat tipurile de dragoste cu o roată a culorilor. Aşa cum există
trei culori primare, autorul sugerează trei tipuri de dragoste fundamentale: Eros (iubirea unei
persoane ideale), Ludos (dragostea ca un joc) şi Storge (dragostea ca prietenie). Aşa cum cele trei
culori de baza pot fi combinate rezultând mai multe variante complementare tot aşa cele trei tipuri
elementare de dragoste se pot amesteca dând naştere la alte nouă tipuri secundare de dragoste (Lee
JA 1973). De exemplu din combinarea tipurilor de dragoste Ludos şi Storge rezultă tipul Pragma
care înseamnă dragoste realistă şi practică.
Robert Sternberg, care s-a ocupat cu precădere de studiul inteligenţei, descrie un model al
dragostei format din 3 elemente aflate la vârfurile unui triunghi: intimitatea, pasiunea si
angajamentul. Din combinaţia acestora apar diferite tipuri de dragoste. Autorul apreciază că
dragostea perfectă conţine toate aceste trei elemente. Relaţiile construite pe doua sau mai multe
componente sunt mai durabile decât cele bazate pe o una singura (Wilks Frances, 2003
www.curteaveche.ro)
Ceea ce ajută însă la transformarea iubirii imature în iubire matură, după Fromm sunt:
- Disciplina – adică angajarea responsabilă a timpului şi eu-lui personal;
- Concentrarea – asupra partenerului, pentru a-l putea cunoaşte şi înţelege;
- Răbdarea – e nevoie de exerciţiu, în timp şi treptat, pentru a învăţa să iubeşti;
- Sensibilitatea – legată mult de conştientizarea propriilor erori, fluctuaţii de sentimente şi
auto-control;
- Depăşirea narcisismului – ieşirea din propriul eu, din propriile plăceri, din egocentrism şi
egoism şi a manifesta modestie şi disponibilitate în relaţie (Vasile D., 2008).

Tema 7. PROCESUL DE TRANSMITERE TRANSGENERAŢIONALĂ

A FAMILIEI

22
 Ca să înţelegem mai bine caracteristicile relaţiilor dintre copii şi părinţi este necesară
studierea următoarelor teorii de referinţă: teoria lui E. Erikson, teoria lui S. Freud, teoria lui A.
Bandura, teoria lui M. Bowen.
Numele central al abordărilor transgeneraţionale este cel al lui Murray Bowen - teoria şi
terapia boweniană. Esenţa teoriei boweniene este sistemul emoţional alcătuit din opt concepte
fundamentale interrelaţionate (Bowen, 1975, p. 380).
1. Diferenţierea sinelui. În contextul unui sistem emoţional, diferenţierea sinelui reprezintă
gradul relativ de autonomie pe care un individ îl păstrează, în timp ce rămâne în relaţie
semnificativă cu ceilalţi. Aceşti indivizi pot transcede nu doar propriile emoţii, ci şi cele ale
sistemului lor familial. Diferenţierea sinelui presupune: manifestarea autonomiei în timp ce se
păstrează relaţii semnificative cu alţii precum şi maturitate emoţională.
Indivizii cu nivele scăzute de diferenţiere tind să fie mult mai rigizi şi mai dependenţi
emoţional de alţii, comportamentul fiind direcţionat mai degrabă de emoţii. Ei sunt ghidaţi
preponderent de pseudo-eul („pseudo-self”) lor. Acesta este un concept de eu care este negociabil
cu alţii, sensibil la emoţii şi mai puţin la judecăţile raţionale. Murray Bowen apreciază că o
persoană cu un eu nediferenţiat este imatură şi dependentă de alte persoane.
Persoanele care părăsesc familia de origine cu un pseudo-eu sau cele care sunt fuzionate cu
familiile lor de origine tind să se căsătorească cu persoane cu care vor putea, de asemenea, să
fuzioneze. Două persoane nediferenţiate tind să se găsească unele pe altele. Rezultatul va fi
separarea emoţională de familia de origine şi fuzionarea soţilor.
În felul acesta, „procesele familiale neproductive trec de la o generaţie la următoarea prin
astfel de mariaje” (Becvar, D.S., Becvar, R.J., 1996).
2. Procesul emoţional familial nuclear. Acest concept descrie gama de pattern-uri
relaţionale emoţionale din sisteme, dintre părinţi şi copii. Există patru mecanisme utilizate de
familie pentru a face faţă anxietăţii când aceasta devine prea intensă în familia nucleu. Toate cele
patru mecanisme pot fi folosite, dar, de regulă, o familie, mai ales dacă este fuzională, utilizează în
mod predominant unul sau mai multe:
a. Distanţa emoţională. Într-un sistem familial fuzional cu nivele înalte de anxietate, un membru al
familiei poate mări distanţa interpersonală atunci când nu mai poate face faţă reactivităţii
emoţionale.
b. Conflictul marital. Cantitatea de conflict într-un mariaj este o funcţie a gradului de fuziune din
relaţie şi a intensităţii anxietăţii corespunzătoare.
c. Transmiterea sau proiecţia problemei către copil.
Exemplu: mama îşi concentrează o mare parte din energia sa emoţională pe un copil (ajungându-se
chiar la fenomenul de fuziune simbiotică între mamă copil), în timp ce tatăl se distanţează şi este
evitat în acelaşi timp. Copilul este cel mai vulnerabil la dezvoltarea unor simptome.
d. Disfuncţia într-un soţ. În cazul unui cuplu cu un membru inadecvat sau disfuncţional, iar celălalt
în mod deschis adecvat cu scopul de a compensa (în cazul unei maladii cronice fizice sau mentale).
3. Triunghiurile sau triangularea. Când anxietatea într-o diadă atinge un nivel mai ridicat,
o a treia persoană va fi atrasă în câmpul emoţional al celor doi. De exemplu, naşterea primului
copil determină apariţia unui triunghi format din cei doi părinţi şi copil. Sau, atunci când există un
conflict între soţi, soţia poate apela la mama sa pentru a-şi reduce anxietatea, implicând-o şi pe
aceasta în conflictele cu soţul. Triunghiurile într-o familie pot fi latente (nu se manifestă în mod
deschis). Triunghiurile pot fi activate în timpul perioadelor de stres.
4. Procesul proiectiv al familiei. Nivelul de diferenţiere al părţilor trece mai departe la unul
sau mai mulţi dintre copiii lor. În mod obişnuit, un copil dintr-o familie va avea o implicare
emoţională crescută cu unul dintre părinţi. Această supraimplicare poate varia de la părintele care e
în mod excesiv îngrijorat de ce se întâmplă cu copilul până la părintele care este extrem de ostil
acţiunilor copilului. Dinamica aceasta deteriorează capacitatea copilului de a funcţiona eficient în
contexte sociale.
5. Întreruperea (distanţarea) emoţională. În încercarea de a face faţă fuziunii şi absenţei
diferenţierii în relaţiile lor interne, membrii familiei sau segmente ale sistemului extins se pot

23
distanţa unul de altul şi pot deveni separaţi emoţional (Hall M., 1981). Individul care întrerupe
poate părea că face faţă relaţiei cu familia dar rămâne mai vulnerabil la alte relaţii intense. Scade
anxietatea asociată cu contactul familial dar izolează indivizii care ar putea beneficia de contact.
Disfuncţia consecventă se poate manifesta şi în alte moduri, cum ar fi relaţii superficiale, boală
fizică, depresie şi comportamente impulsive (Walsh W., 1980).
6. Procesul de transmitere multigeneraţională. Tendinţa puternică de a repeta pattern-urile
disfuncţionale ale conduitei emoţionale în generaţii succesive culminează cu nivele scăzute de
diferenţiere a eului pentru anumiţi membri ai generaţiilor mai tinere (Hall M., 1981).
7. Poziţia de frate sau soră. Vârsta şi distribuţia pe sexe între fraţi în aceleaşi generaţii au o
puternică influenţă asupra comportamentului. Pattern-urile interactive dintre cuplurile maritale pot
fi legate de rolurile indivizilor din familiile lor de origine.
8. Procesul emoţional al societăţii (regresia socială). Anxietatea crescută şi stresul
continuu cauzate de crimă, şomaj şi poluare determină, o tendinţă socială către reactivitate
emoţională şi o probabilitate scăzută a individului de a-şi utiliza eficient procesele emoţionale.

Tema 6. ALEGEREA PARTENERULUI MARITAL

În societatea modernă, alegerea partenerului fiind considerată relativ liberă, fiecare din
membrii cuplului îl alege pe celalalt după ce îl consideră potrivit pentru a-i satisface anumite
necesităţi. În decursul timpului, aceste necesităţi se pot modifica adesea iar aşteptările pot deveni
mai complexe decât ceea ce este oferit. Aşteptările partenerilor pot fi convergente sau divergente.
Esenţială pentru menţinerea unor relaţii de cuplu armonioase este capacitatea partenerilor de a
evolua de la orientarea înspre nevoile şi scopurile proprii la orientarea înspre scopurile familiei.
Factori de atracţie: - stima şi afecţiunea reciprocă; - dorinţa celor doi de a duce o viaţă în
comun; - existenţa unei locuinţe proprii; - armonia sexuală; - nivelul de instruire, venit şi ocupaţie al
fiecăruia să fie satisfăcător pentru celălalt.
Atracţia interpersonală
Diada amoroasă are la bază influenţe: - de ordin psihologic (simpatie); - de ordin moral
(principiile morale pe care dorim să le găsim la celălalt). Aceste „forţe psihomorale” sunt
1. de atracţie: simpatie, dorinţă, interes, iubire, care intervin mai ales în constituirea cuplului;
2. de menţinere: susţinere reciprocă, încredere, acceptare, toleranţă, implicate de dezvoltarea
intimităţii cuplului (Enăchescu C., 1996, 2003).
Atracţia interpersonală are trei componente: - cognitivă, - afectivă, - comportamentală.
Componenta cognitivă presupune percepţia competenţei persoanei faţă de care suntem atraşi,
aprecierea faptului că avem credinţe similare sau evaluarea capacităţii sale de a ne recompensa.
Componenta afectivă se referă la valoarea acordată calităţilor partenerului, la plăcerea provocată de
recompensele primite şi la „dragostea la prima vedere”. Componenta comportamentală include setul
nostru de reacţii (voluntare şi involuntare) faţă de respectiva persoană, dorinţa de a o sprijini şi
cuvintele pe care le folosim când suntem puşi în situaţia de a o descrie cuiva (Turliuc M. N., 2004)..
Elemente care susţin atracţia pentru o persoană
- Recompensa primită prin diverse forme: susţinere, atenţie, trăsături plăcute (frumuseţe,
inteligenţă, umor), bani, statut, informaţii (Lott A. J., Lott B. E., 1974, p. 171-192; Lott B., Lott, A.
J., 1985, p. 109-135).
- Întărirea afectului. Atracţia pentru o persoană apare şi prin contrast cu o alta cu care am
avut experienţe neplăcute chiar şi în absenţa recompensei. Suntem atraşi în special de cei cu
atitudini similare cu ale noastre (Turliuc, 2004).
- Consistenţa echilibrul dintre gândurile, sentimentele şi relaţiile lor sociale (Heider, F.
1958) Schimbul de recompense echilibrat este perceput atractiv.
- Proximitatea fizică. Aici există o dublă contribuţie. Pe de o parte schimbările pozitive la
întâlnire întăresc dorinţa revederii. Pe de altă parte aşteptarea întâlniri creşte probabilitatea simpatiei
pentru persoana respectivă.

24
 - Calităţile fizice ale persoanei stimul. Un rol important îl are simetria facială şi corporală
(Hatfield, E., Sprecher, S.,1986, Hatfield, E., Rapson, R.L., 2000, p.1203-1205).
- Similaritatea. Teoria homogamică susţine că formarea cuplului şi a căsătoriei are loc între
doi parteneri cu trăsături asemănătoare (caracteristici socio-culturale: originea socială, nivelul de
educaţie, apartenenţa etnică şi religioasă, principii morale). „Cuplurilor asortate” sunt mai durabile
comparativ cu cele heterogamice. În plus este luată în considerare tendinţa de a ne plăcea aceleaşi
lucruri. Căsătoriile bazate pe similaritatea au o tendinţă mai mare spre aplatizare devitalizare.
- Complementaritatea (heterogamia). Conform acestor teorii fiecare partener este atras de
celălalt în măsura în care acesta are o nevoie complementară cu a sa (Winch,1958, citat de Leming
Michael R., Sociological theory: a social science approace to the family,
http://www.stolaf.edu/people/leming/soc371res/theory.html). Cuplurile maritale formate prin
complementaritate psihologică sunt mai dinamice în evoluţie.
Formarea cuplului este procesuală în timp, au loc atât evaluări afective, cât şi decizii
raţionale. Motivaţiile iniţiale ale opţiunii maritale atât cele socioculturale, cât şi cele afectiv-
senzitive necesită transformarea în motive ale coexistenţei de tip familial. Ele pot fi surse de
regenerare a capacităţilor de acţiune şi de devenire maritală (Mitrofan I. 1989, Mitrofan I.,
Mitrofan, N.,1994).
Fiecare utilizează o serie de filtre prin care evaluează dacă partenerul îndeplineşte
caracteristicile dorite. Unele din aceste caracteristici sunt diferite în funcţie de gen. Ca urmare este
important să ştim care sunt aşteptările bărbaţilor de la femei şi invers. Cei care nu posedă
caracteristicile dorite de celălalt sex, riscă să rămână în afara dansului împerecherii.
Odată realizarea atragerii perechii mai este necesară păstrarea acestuia aspect poate chiar
mai important dacă este să ne gândim numai la durata în timp mai mică a efortului alegerii faţă de
dezideratul de a ne păstra cât mai mult în timp partenerul marital.

Tema 8. STRES ŞI TRAUME FAMILIALE:

EVENIMENTE STRESANTE ŞI EVENIMENTE TRAUMATIZANTE;
EVENIMENTE TRAUMATIZANTE FAMILIALE

Stresori periferici sunt dificultăţi trecătoare, cum ar fi: vremea urâta, aglomeraţia, blocajele
rutiere, etc. Stresori centrali sunt cei regăsiţi în problemele importante ce pot provoca perturbări în
viaţa unei persoane. O familie poate fi supusă unor factori de stres interni sau externi cum ar fi:
- condiţii profesionale speciale,
- situaţii de separare fortuită pe perioade lungi
- naveta pe distanţe mari,
- situaţii de îmbolnăviri grave ale unuia din membrii grupului familial, în special copii,
- condiţii de război
-catastrofe naturale (cutremure, inundaţii etc.)
(http://articole.famouswhy.ro/comportamentul_grupului_familial/#ixzz1GTb5SXfv )
Stresul este o “relaţie particulară între persoană şi mediu, în care persoana evaluează mediul
ca impunând solicitări care exced resursele proprii şi ameninţă starea sa de bine, evaluare ce
determină declanşarea unor procese de coping, respectiv răspunsuri cognitive, afective şi
comportamentale la feed-back-urile primite” (Lazarus R.S., Folkman S.,1984). Stresul cu rezonanţă
afectivă pozitivă (eustres) şi negativă (distres) reprezintă o solicitare asupra psihicului cu rezonanţă
asupra tuturor organelor (Iamandescu I-B, 1993, 2002).
Agenţii stresori pot fi factori fizici, chimici, emoţionali şi biologici. Aceştia produc tensiune
corporală sau mintală. Deosebit de importantă este relaţia persoană-agent stressor. ,,Efortul cognitiv

25
şi comportamental de a reduce, stăpâni sau tolera solicitările interne sau externe care depăşesc
resursele personale se numeşte coping ” (Lazarus R.S., Folkman S., 1984).
Agenţii stresori sunt în mare parte inevitabili. Pentru a face faţă stresului există diferite
mecanisme, tehnici. Perspectiva cognitivă şi psihanalitică privesc mecanismele de coping diferit.
Paradigma cognitivistă porneşte de la cel puţin două premise esenţiale:
1. copingul presupune efort conştient, îndreptat asupra modului în care situaţia stresantă este
percepută, prelucrată, stocată;
2. copingul presupune o anumită procesualitate, etapizare, ce se concretizează în:
a) anticiparea situaţiei (evaluarea costului confruntării);
b) confruntarea propriu-zisă şi redefinirea situaţiei prin prisma confruntării;
c) analiza semnificaţiei personale a situaţiei post-confruntare (Popa Velea O., 1999,
http://healthpsy.home.ro/files/Mecanisme_de_coping.doc).
Conform clasificări clasice se delimitează copingul centrat pe problemă şi coping centrat pe
emoţie (Lazarus R.S., Folkman S, 1984; Lazarus, R.S., Folkman, S., 1987, p.141-169).
Perspectiva psihanalitică (Popa Velea O., 1999,
http://healthpsy.home.ro/files/Mecanisme_de_coping.doc )
Tradiţia psihanalitică asupra mecanismelor de apărare situează conflictul id (sine)  ego,
ca tip de conflict primar, sursă a majorităţii mecanismelor defensive. Ego-ul, supus “principiului
realităţii”, încearcă compromisul optim, reconcilierea între tendinţele de sens contrar ale sinelui şi
supra-ego-ului, supuse exclusiv “principiului plăcerii”, respectiv “datoriei”. Această reconciliere se
poate realiza într-o manieră mai mult sau mai puţin adaptativă, funcţie şi de gradul de maturizare a
mecanismelor defensive.
Mecanismele defensive ,,imature”, blochează energia instinctuală, creând implicit premizele
pentru acumularea tensiunii interne (ca de ex. negarea, represia). Mecanismele defensive ,,mature”
se află la celălalt pol (de ex. intelectualizarea şi sublimarea).
MECANISME CONŢINUTUL MECANISMULUI
DEFENSIVE http://healthpsy.home.ro/files/Mecanisme_de_coping.doc )
INCONŞTIENTE
1 NEGAREA Desprinderea, din caracteristicile potenţial nocive ale unor
agenţi stresori, a celor acceptabile sau mai uşor
contracarabile ; unei dorinţe inconştiente i se refuză, cu
ajutorul negării, intrarea în câmpul conştiinţei subiectului
(nu o recunoaşte ca aparţinându-i, sau o recunoaşte într-o
formă deghizată).
2 PROIECŢIA Subiectul atribuie altcuiva – dorinţe, tendinţe pe care nu le
recunoaşte ca fiind ale sale; alte forme de manifestare:
asimilarea de către subiect a unei persoane cu o alta (ex.
:transferul din psihanaliză), identificarea subiectului cu alte
persoane sau cu creaţia sa.
3 COMUTAREA Energia subiectului este deturnata de la scopuri intangibile,
reprobabile, antisociale, spre scopuri tangibile (± cu utilitate
sociala: sublimare.
4 REFULAREA Trimiterea şi menţinerea în inconştient de gânduri, imagini,
amintiri, trăiri reprobabile, penibile, antisociale,
psihotraumatizante; are caracter de apărare temporară,
deoarece conţinuturile refulate exercita o presiune
permanentă asupra conştiinţei, tinzând să iasă la suprafaţă
într-o maniera simbolică (vise, acte ratate, lapsusuri, sau
(patologic) – ca simptome psihice).

26
5 REGRESIA Reîntoarcerea la etape anterioare ale dezvoltării subiectului
(etape legate de experienţe mai agreabile si satisfacţii mai
mari), produsă mai ales în condiţii de frustrare reală sau
imaginară.
6 FORMAŢIA Investirea în diferite obiecte – de sentimente de sens opus
REACŢIONALĂ unei dorinţe refulate, şi comportamente inverse celor care
corespund dorinţei refulate.
7 INTELECTUALIZAREA Epuizarea, în procesul analitic, al conţinutului
psihotraumatizant al unei situaţii de viaţă.

În faţa stresului familia se află în dublă ipostază: reactor la stres şi agent de focalizare a
resurselor interioare pentru adaptare, combatere si depăşire a stresului. A nu te întâlni cu prietenii
sau rudele, pentru a nu plânge sau evitarea membrilor familiei să vorbească despre ceea ce s-a
întâmplat nu rezolvă impactul stresului. Sunt recomandate ca strategii de adaptare a familiei la stres
petrecerea timpului împreună şi apelul la sprijin specializat (medic, psiholog, profesor).
Se dezvoltă, strategii de adaptare şi apărare la stres cum ar fi: creşterea coeziunii
intrafamiliale, creşterea tranzacţiilor şi legăturilor cu comunitatea (Burr W. R., 1973).
Se pune întrebarea ce tip de familie ,,face faţă mai bine” pentru a depăşi agenţii stresori cele
unite sau cele conflictuale ? După depăşirea stresului multe familii conflictuale se recuperează bine,
devin mai puternice, altele deşi coezive rămân cu unele distorsiuni.
Una din discrepanţele dintre observaţiile făcute asupra comportamentelor membrilor
familiei în condiţii de stres şi literatura despre teoria stresului familiei rezultă din tendinţa de a
sublinia adaptarea la stres ca un proces intrafamilial.
Analiza a trei studii de coping şi adaptare în faţa separărilor familie relevă faptul că familia
este chemată atât să reacţioneze cât şi să folosească în mod activ comportamente de adaptare în
cadrul sistemului de familie şi în relaţie cu comunitatea (McCubbin H., 1979, p. 237-244).
Bengtson V.L. şi Roberts R.E. L. emit o teorie privind solidaritatea între părinţi şi copii, în
cursul vieţii de familie la vârstă adultă. Au fost intervievate 363 de perechi de părinţii în vârstă şi
copii lor de vârstă mijlocie adultă. S-au identificat şase dimensiuni ale coeziunii intergeneraţionale a
familiei: întovărăşirea (legarea, asocierea), afecţiunea, consensul, împărţirea resurselor, puterea
normelor familiei, şi structura optimă pentru interacţiune. Prima constatare majoră se referă la
găsirea de interdependenţe între integrarea normativă, afecţiune, şi întovărăşire.
O menţionare mai mare a normelor familiale primare de către părinţi şi copii a fost asociată
cu evaluări mai înalte ale afecţiuni între generaţii. Afecţiunea mai mare a fost corelată cu o mai
frecventă întovărăşire atunci când oportunitatea pentru interacţiune a fost controlată (Bengtson V.
L., Roberts R. E. L. 1991, p. 856-870).
S. Minuchin (1974) consideră că există patru surse de stres pentru sistemul familial:
1. Contactul stresant al unui membru al familiei cu forţe extraconjugale.
2. Contactul stresant al întregii familii cu forţe extrafamiliale.
3. Stresul în perioada de tranziţie din familie.
4. Stresul cauzat de o problemă idiosincratică (citat de Vasile D., 2008).
Funcţionarea familiei poate fi afectată de:
1. patologia graniţelor;
2. patologia alianţelor – relaţii intrafamiliale care pot sa nu aibă un interes comun; exista doua tipuri
de patologie a alianţelor:
a. deturnarea conflictului sau găsirea “ţapului ispăşitor”;
b. coaliţiile crosgeneraţionale neadaptative;
3. patologia triadelor – aranjamentele intrafamiliale instabile ce se pot forma între un membru ce se
coalizează cu un altul împotriva unui al treilea membru;
4. patologia ierarhiei – copii au mai multă putere decizională decât părintele (Walsh W. M., A.
McGraw J., 2002).

27
 Disfuncţiile care apar la nivelul cuplului, împiedică realizarea adecvată a funcţiilor specifice
familiei şi pot genera conjugopatii:
1. Conjugopatii biologice (incompetenţa sexuală) sau psihologice (alcoolism, violenţa).
2. Conjugopatii absolute sau relative putând fi descrise forme clinice precum:
- conjugopatia psihosindromul în doi,
- conjugopatii decompensate în adversitate,
- conjugopatii etilice cu evoluţie caracteriopată sau psihotică,
- conjugopatie delirantă sau conflictuală (Astărăstoae V., Scripcaru Gh., Boişteanu P., et.al., 2002).
În 1968 T.H. Holmes si R.H. Rahe, profesori la Universitatea din Washington au identificat
şi clasificat agenţii stresori centrali. S-au pus în evidenţă 43 de agenţi stresori clasificaţi de subiecţii
investigaţi, cu ajutorul unei scale. Ierarhizarea primelor 10 evenimente de viaţă percepute ca agenţi
stresori centrali şi punctajul lor este următoarea: 1. Decesul unuia dintre soţi (100); 2. Divorţ (73);
3. Separarea conjugala (65); 4. Timp petrecut in închisoare (63); 5. Moartea unei rude apropiate
(63); 6. Îmbolnăviri sau accidente (53); 7. Căsătorie (50); 8. Concediere (47); 9. Reluarea vieţii
conjugale (45); 10. Pensionarea (45). (Zorlentan T., Burdus E.,.Căprărescu G, 1995).

Tema 9. TRAUMA PSIHICĂ, EFECTELE TRAUMELOR

Trauma: definiţie, clasificări, manifestări

(DSM- IV- TRTM, 2003; ICD-10 1992; Fischer G., Riedesser P., 2007; Glen Gabbard, 2007;
http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/Trauma-si-psihotraumatologia33591.php )
Trauma nu este acelaşi lucru cu stresul. Stresul este o manifestare cotidiană caracteristică
fiecărei persoane. Trauma se referă la o leziune (rană) sufletească. Trauma are o conotaţie de
suferinţă sau boală. ,,Evenimente care se află în afara orizontului normal de aşteptare şi astfel
reprezintă pentru aproape toţi oamenii un stres sever se numesc evenimente traumatice”
(DSM-IV).
Trauma psihică este o emoţie foarte intensă, chiar violentă ce determină o modificare
permanentă în planul psihic al individului, modificare tradusă prin sensibilizarea excesivă a
individului la emoţiile ulterioare. Trauma psihică este o dezorganizare a vieţii psihice, generând
efecte patogene durabile. Astfel principalele diferenţe dintre evenimentele stresante şi cele
traumatizante constau în intensitate şi efecte.
Evenimentele traumatizante:
- sunt mult mai intens resimţite de persoană şi familii;
- persistă mult în timp, poate pentru totdeauna şi produc schimbări de structură a familiei, care nu
întotdeauna pot fi refăcute.
Simptomele generale ale reacţiei traumatice sunt: - stare de absorbire, - stări amnestice,
- simptome generale de depersonalizare (dedublare, detaşare), - simptome de derealizare (detaşare
de realitate).
Persoanele traumatizate au tendinţa de a generaliza experienţa pe care au trăit-o la toate
situaţiile ulterioare prin care trec.
În funcţie de gradul de determinare distingem:
- afectare directa, atunci când cel traumatizat este chiar victima.
- afectare secundara (trauma indirecta), atunci când afectaţi sunt cei din anturajul victimei.
- afectare terţiară, atunci când sunt afectate generaţiile viitoare.
- afectarea vicariantă îi traumatizează pe cei care îi ajuta pe cei afectaţi (pompieri, poliţişti etc.).
În funcţie de criteriul relaţiei făptaş – victima distingem:
- situaţii traumatice simple (necunoaşterea victimei de către făptaş).
- situaţii traumatice complexe (făptaşul este persoana apropiată victimei).
Reacţiile faţă de trauma ale individului diferă foarte mult pentru ca există stiluri de apărare
diferite (coping-uri). Acestea sunt:

28
 - coping-ul instrumental, este un concept de apărare declanşat de individ atunci când vrea sa
rezolve problema.
- coping-ul expresiv este încercarea individului de a comunica sentimentele pe care le simte
fata de trauma respectivă
- coping-ul bazat pe restructurare cognitivă care poate fi pozitiv (încercarea persoanei de a
înţelege mai exact ce s-a întâmplat, de a explica cauza, pe baza explicaţiei încercând sa
depăşească situaţia) şi negativ (negare sau fragmentare).
- coping-ul rezilient, capacitatea de a para evenimentul respectiv
(http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/Trauma-si-psihotraumatologia33591.php
Trauma si psihotraumatologia).
Cele şase traume centrale pe care o persoană le poate experimenta în viaţă, aşa cum au fost
formulate ele de Francis Macnab (Macnab, F., 2000, p. 27 – 31 citat de Vasile D. 2008) sunt:
- Ameninţarea la adresa vieţii persoanei şi a pattern-urilor de trai. Războaiele, dezastrele naturale,
violenţa, tâlhăriile.
- Ameninţarea integrităţii şi coerenţei eului. Apare clar în situaţii de invazie sexuală, viol, abuz.
- Pierderea unei relaţii semnificative. Se produce în situaţii de deces, divorţ, separare şi alienare.
- Întreruperea funcţionării normale a persoanei. Se întâlneşte foarte des la supravieţuitorii
accidentelor rutiere, casnice şi de muncă.
- Pierderea viziunii asupra vieţii. Apare des la refugiaţi, care au trecut prin evenimente
traumatizante grave şi pe o perioadă mai lungă de timp.
- Perturbarea expansivităţii sufletului în contextul vieţii. Se întâlneşte la persoanele traumatizate
sever care se simt alienate de propriul sistem de credinţe, de tot ce credeau despre ele că sunt.
Efectele traumelor familiale
- Alterarea relaţiilor dintre membrii familiei
- Alterarea ierarhiilor sistemului familial
- Patologizarea graniţelor familiale
- Patologizarea alianţelor dintre membrii familiei
- Blocarea procesului evolutiv al familiei.
- Dezmembrarea sistemului familial.
- Perturbarea relaţiilor familiei cu mediul exterior (Vasile D., 2008).
Evenimente care destructurează familiile şi indivizii sunt:
- Abuzurile: fizic, emoţional,sexual;
- Delicvenţa unui membru, în special părinte;
- Separarea membrilor (prin părăsire, divorţ);
- Sărăcie;
- Şomaj;
- Boala gravă a unui membru;
- Decesul unui membru.
9.1. Abuzurile: fizic, emoţional, sexual
Vorbim de o persoană, fie adult, fie copil, că este victima unui abuz fizic, dacă acea
persoană suferă o durere fizică (însoţită de cele mai multe ori şi de suferinţă emoţională) în urma
unor acţiuni provocatoare de răni fizice cum ar fi: bătăile, trasul de păr, arderea pielii cu ţigara sau
legatul de mâini etc. Suprasolicitarea şcolară şi exploatarea prin muncă intră tot în categoria de abuz
fizic (Vasile D., 2008).
Abuzul fizic cauzează leziuni/răniri ale corpului, cum ar fi tăieturi, vânătăi, arsuri, fracturi
osoase, înţepături sau afectări ale organelor interne. Abuzul fizic mai constă de asemenea în rănirea
unui făt, ca de exemplu atunci când o femeie însărcinată are probleme legate de abuzul de substanţe
sau este rănită în urma violenţei domestice (http://www.sfatulmedicului.ro/Arta-de-a-fi-
parinte/maltratarea-agresarea-fizica-si-psihica-a-copilului_13 ).
Abuzul emoţional constă în a provoca persoanei cu care suntem în relaţie sentimente
puternice de teamă, nesiguranţă, vinovăţie, nelinişte, ruşine, umilinţă, inutilitate, incapacitate, furie
etc. Pe scurt, înseamnă ca victima să trăiască mult timp sub acţiunea unor emoţii negative, care au

29
efecte puternic destructive asupra personalităţii ei. Formele sub care apare cel mai des abuzul
emoţional este critica, autoritatea, ameninţarea, neîncrederea, respingerea, neglijenţa (Vasile D.,
2008).
Abuzul psihologic este un pattern de acţiuni sau lipsa unor acţiuni intenţionale, verbale sau
comportamentale, care transmit unui copil mesajul ca ea sau el este lipsit de valoare, slab, neiubit,
nedorit, în pericol sau ca este valoros doar fiindcă îndeplineşte nevoile altcuiva. Refuzul de a oferi
suportul emoţional, izolarea sau terorizarea unui copil sunt forme ale abuzului psihologic. Violenţa
domestică la care un copil este martor este de asemenea considerată o forma de abuz psihologic.
Neglijare este atunci când părintele sau persoana de îngrijire nu asigură sănătatea şi starea
generală de bine a copilului. Neglijare poate fi considerată neasigurarea pentru copil a unui adăpost
adecvat, a şcolarizării, a îmbrăcămintei, a îngrijirilor medicale sau a protecţiei împotriva riscurilor.
Neglijarea copilului este la fel de serioasă ca şi abuzarea lui si este mai frecventă decât abuzul.
Totuşi, nu este neobişnuit pentru o victimă sa fie atât neglijată, cât şi abuzată Centrul Naţional
pentru Abuz şi Neglijarea Copilului din SUA defineşte abuzul sexual ca reprezentând contacte şi
interacţiuni între un copil şi o persoană adultă, în care copilul este folosit pentru stimularea
sexuală a acelui adult sau a altei persoane. Abuzul sexual poate fi comis şi de o persoană sub
vârsta de 18 ani, dacă acea persoană este, fie semnificativ mai mare decât victima (cu cel puţin 5
ani), fie într-o poziţie care-i oferă putere şi control asupra copilului (Vasile D., 2008).
Abuzul sexual este orice activitate sexuală pe care copilul nu o înţelege sau la care nu
consimte sau care este împotriva legii. Exhibiţionismul, voyeurismul sau expunerea unui copil la
pornografie sunt tipuri de abuz sexual. Abuzatorii sexuali pot fi tineri sau vârstnici, bărbaţi sau
femei şi de obicei sunt membri ai familiei (incest) sau cunoştinţe din mediul copilului. Abuzul
sexual realizat de un străin este relativ rar.
Jocul sexual este un comportament normal între copii în perioada de dinainte de adolescenţă
(la pubertate) între care există o diferenţă de vârstă mai mică de 4 ani şi în care nu a fost folosit nici
un tip de putere, de forţă sau de constrângere. Jocul sexual este atunci când copiii îşi privesc sau îşi
ating reciproc organele genitale.
Consecinţele principale ale abuzului sunt: - anxietatea, depresia, - tulburarea de personalitate
borderline, - tulburare de stres posttraumatica, - suicid sau idei suicidale, - disociere, - tulburări de
alimentaţie, - scăderea stimei de sine, - mânie, ostilitate, sfidare, tendinţe antisociale sau
comportament criminal, - negativitate, - abuz de substanţe, cum ar fi folosirea de droguri ilegale sau
consumul excesiv de alcool, - detaşare emoţională, - impulsivitate, - probleme sexuale.
Persoanele care au fost la rândul lor abuzate prezintă riscul să devină abuzatori cu scopul de
se simţi puternici, în control, de a se răzbuna într-un fel.
9.2 Delicvenţa unui membru în special a unui părinte (Rădulescu S., Banciu D., 1996).
Devianţa reprezintă orice act prin care se încalcă norme scrise şi nescrise ale unei organizări
sociale sau grup ce satisfac nevoile, aspiraţiile şi interesele intr-un cadru normativ social. Devianţa
este nonconformismul deliberat sau nedeliberat al oamenilor faţă de normele şi valorile unei
organizări sociale formale, dar şi a unui grup particular (informal) cum ar fi prieteni, familie,
prieteni de familie. Delincvenţa este un fenomen social constând în săvârşirea de delicte.
Delincvenţa reprezintă. totalitatea delictelor şi crimelor considerate pe plan social; criminalitate,
infracţionism. Comportament delincvent are următoarele caracteristici:
1 are o serie de consecinţe negative prin faptul ca prejudiciază interesele întregii societăţi
2 face obiectul unor interdicţii sau constrângeri formulate de legea penală
3 prezintă o intenţie deliberată, urmărind un scop distructiv
4 cuprinde fuzionarea intenţiei cu acţiunea culpabilă
5 fapta este probată juridic şi sancţionată ca atare.
Copiii părinţilor delicvenţi au sentimente de jenă socială, de inferioritate, anxietate crescută,
dificultăţi de adaptare şcolară şi socială, labilitate şi regresie emoţională, fragilitate morală, tendinţe
exagerate spre izolare socială sau violenţă etc. Copiii care au trăit în familii în care s-a manifestat
delincvenţa au un risc mai mare spre comportamente deviante sau delincvente.
9.3. Separarea membrilor prin părăsire sau divorţ

30
 Experienţa de divorţ şase dimensiuni: emoţională, legală, economică, parentală, comunitară
şi psihologică (Parkinson L., 1993).
În majoritatea cazurilor disoluţia legală a cuplului este precedată de două etape: eroziunea
concretizată în exprimarea insatisfacţiei, şi separarea care nu totdeauna se soldează cu divorţul.
Ulterior divorţului, foştii soţi au nevoie de o perioadă de acomodare la noile condiţii de viaţă.
Limitarea sau încurajarea divorţului e un fenomen ambivalent având efecte negative şi
pozitive. Dincolo de aspectul juridic al divorţului, acesta marchează viaţa partenerilor, având
consecinţe psihologice-stres emoţional, materiale-împărţirea bunurilor, de obicei scăderea
veniturilor şi consecinţe asupra creşterii şi educării copiilor. De cele mai multe ori copii sunt cei
mai afectaţi de divorţul părinţilor.
Divorţul poate însă avea şi efecte pozitive: înlătură conflictele, diminuează traumatizarea
copiilor datorată certurilor dintre părinţi. Neacordarea divorţului, limitează numărul cuplurilor care
vor să divorţeze pentru motive minore, însă poate agrava situaţia unor cupluri realmente
compromise, împiedicând formarea unor cupluri posibil funcţionale. O mamă singură va dezvolta
cu fiica sa unică: mai degrabă o relaţie de parteneriat cu graniţă difuză.
Prin divorţ se desfiinţează căsătoria ceea ce presupune pierderea calităţii de soţ sau soţie dar
nu şi aceea de tată sau mamă pentru copil. Este bine ca după divorţ părinţii să rămână angajaţi şi să
presteze cât se poate de egal în creşterea şi educaţia copilului. Majoritatea copiilor cu părinţi
divorţaţi prezintă riscul să dezvolte unele probleme de adaptare. Desigur vârsta copilului la divorţul
părinţilor influenţează măsura efectelor negative.
Cu 100 de ani în urmă, când o persoană spunea “Da” la primărie sau biserică, era un fapt
socotit că se săvârşea până la moartea uneia dintre părţi. Actualmente se pun în evidenţă
următoarele fenomene:
- relaţiile maritale care se încheie cu divorţ au sporit faţă de cele care se termină prin părăsire
(abandon care predomina în trecut) pentru că multe familii erau incapabile să facă faţă costurilor
unui divorţ legal;
- s-a schimbat ideologia despre viaţa de familie, bărbatul şi femeia intrând în căsătorie cu mari
expectaţii de a-şi găsi fericirea şi împlinirea în relaţia lor, mariajul devenind însă cadrul pentru
multe dezamăgiri;
- “divorţul sporeşte divorţul”; copii care au avut părinţi divorţaţi vor fi de două ori mai vulnerabili
la divorţ decât cei cu familii intacte;
- declinul stigmatului divorţului şi facilitatea legilor divorţului au făcut ca iniţial rata divorţului să
crească şi apoi să se menţină constantă (Parkinson L., 1993).
Cele mai frecvente cauze invocate pentru desfacerea căsătoriei sunt: infidelitatea conjugală,
alcoolismul, violenţa, implicarea defectuoasă în educarea copiilor, administrarea defectuoasă a
bugetului, neîndeplinirea corespunzătoare a sarcinilor domestice.
Decizia de a divorţa presupune o serie de procese emoţionale şi tranziţii atitudinale două
fiind deosebit de importante prin ambivalenta resimţită:
- acceptarea inabilităţii de a rezolva tensiunile maritale aşa încât relaţia să poată fi continuată
- acceptarea propriei „contribuţii”, părţi în eşecul căsătoriei
9.4. Sărăcie, şomaj
Acestea se află pe lista factorilor stresori severi deoarece, de cele mai multe ori, ele se află
în afara controlului membrilor familiei, ei ţinând mai mult de organizarea economică şi socială a
societăţii din care face parte familia respectivă. Ele ameninţă chiar integritatea fizică a membrilor
datorită lipsei de mâncare, apă sau adăpost şi a mijloacelor financiare şi materiale de a face rost de
ele. Ei se asociază cel mai frecvent cu bolile grave, astfel că se creează rapid un cerc vicios din care,
o dată prinsă, persoana nu mai poate ieşi (Vasile D., 2008, Rada C. 2010 a, b).
9.5. Boala gravă a unui membru al familiei (Jompan Afilon, 1997,
http://www.medfam.ro/mf/mf/mf16/fam16.html )
Unele din bolile care au cele mai puternice efecte negative asupra sistemului familial sunt:
paraliziile, handicapurile fizice şi mentale severe, bolile psihice severe, cancerul, SIDA .
Impactul bolii asupra familiei se manifesta la mai multe nivele.

31
1. Impactul financiar: adică posibilitatea familiei de acoperi cheltuielile materiale ce implica
îngrijirea bolnavului.
2. Impact habitual; familia sa se poată organiza, astfel încât sa acorde spaţiul necesar separat celui
în suferinţa, cu asigurarea nevoilor fundamentale: căldura, lumina, aerisire adecvata etc. Spaţiul
acordat celui bolnav poate necesita rearanjări fata de distribuirea anterioara si sa fie în contradicţie
cu necesităţile sau scopurile altor membrii de familie.
3. Impactul psihic. Ca urmare a stresului psihic apar dificultăţi în perceperea cauzelor şi realităţii
bolii; supărarea unor membrii de familie se poate manifesta prin acuze la adresa altor membrii de
familie pe care îi consideră vinovaţi de îmbolnăvire sau la adresa medicului de familie ce nu ştie,
sau nu se implică suficient pentru a vindeca boala.
4. Impactul structural. al bolii asupra familiei e firesc pentru perioade mai scurte (în boli acute) sau
mai lungi de timp (în bolile cronice infirmizante). Sarcinile celui în suferinţă sunt preluate de alt
membru.
Impactul bolii asupra familiei poate fi diminuat prin:
- o bună comunicare a celor implicaţi (membrii familiei, bolnav, medic)
- o adaptare compensatorie la nevoile familiei
- o coeziune familială solidă preexistentă bolii
Reacţiile familiei la boală pot fi:
- Negarea bolii
- Neîncrederea în precizia diagnosticului şi speranţa unor investigaţii suplimentare
- Furia şi revolta
- Tristeţea, anxietatea sau chiar depresia
Fazele terminale ale unei boli pot produce familiei emoţii si reacţii deosebite la gândul de a
pierde pentru totdeauna pe cineva drag din familie. În tradiţia poporului român îngrijirea bolnavului
terminal în mediul familial este o opţiune preferata. "Doresc să mor în patul meu", "În casa mea”.
Boala în faza terminală are de obicei repercusiuni psihice şi psihosomatice asupra membrilor de
familie cum ar fi: anxietate, panică, depresie, suicid, ulcer peptic, hipertensiune etc. (Jompan
Afilon, 1997, http://www.medfam.ro/mf/mf/mf16/fam16.html )
9.6. Decesul unui membru
Pentru a analiza semnificaţia morţi şi a reacţiilor la doliu a persoanelor şi a familiilor se iau
în considerare următoarele aspecte: apartenenţa religioasă, tipul de cultură generală sau
profesională, nivelul de educaţie, contextul în care aceasta survine.
După pierderea unei persoane dragi/semnificative, persoana sau familia pot trece prin
următoarele stadii: negare şi izolare, furie, construcţie şi târguire, depresie, acceptare. Trecerea în
ordine prin aceste etape nu este obligatorie, uneori persoana revine la stadiile anterioare, alteori sare
peste unele. O căsătorie care nu se termină prin divorţ, se va sfârşi prin moartea unuia din parteneri,
eveniment considerat cel mai stresant pe scala de stres. Ca urmare apar probleme emoţionale,
depresie, scăderea rezistenţei organismului la diverşi agenţi patologici. De aici rezultă un nivel înalt
de mortalitate la persoanele văduve (Vasile D., 2008, Rada C., 2009. a).

Tema 10. FUNCŢIONAREA FAMILIEI: FAMILII FUNCŢIONALE

ŞI FAMILII DISFUNCŢIONALE

Cunoaşterea principalelor orientări terapeutice privind familia permite determinarea a ceea ce

este funcţional şi disfuncţional în cadrul acesteia. De exemplu, după Minuchin o familie este
funcţională dacă: părinţii încurajează autonomia copiilor şi există o intimitate. O familie va fi considerată
disfuncţională dacă: părinţii îşi exagerează rolul parental, graniţele dintre subsistemul adulţilor si
cel parental sunt rigide, un copil are manifestări agresive şi dacă un părinte este absent.
Prezentăm în continuare câteva orientări terapeutice de referinţă:
Şcoala comunicaţionistă şi şcoala strategică (Nichols P. M., Schwartz C. R., 2005; Vasile,
D., 2008; Zamoşteanu A., 2008).

32
 Don Jackson consideră că pe baza schemelor de interacţiune repetitive din familie se pot
identifica regulile familiale. Familia este un sistem care tinde spre homeostazie (echilibru). Don
Jackson împreună cu Jay Haley fac trecerea de la abordarea directă comunicaţionistă la abordarea
strategică. Tehnica este ca terapeutul să se depărteze de conţinutul comunicării şi să se focalizeze pe
proces. Jay Haley, introduce conceptul de putere, apreciind că dezechilibrul din familie este
consecinţa conflictului de putere. Toate procesele de comunicare fac parte din lupta pentru putere.
Paul Watzlawick, Janet Beavin, Don Jackson dezvoltă teoria comunicării. Noi nu putem să
nu comunicam. Chiar şi atunci când tăcem ,,spunem ceva”; de fapt spunem că nu dorim să
comunicăm. Prin comunicare informăm şi comandăm, acestea două fiind funcţiile comunicării.
De exemplu: Soţia către soţ „îmi place ordinea”.
Pe de o parte aduce o informaţie pe de altă parte comandă soţului să fie ordonat. În plus dacă
este exprimat mesajul cu iritare ni se dezvăluie relaţia între cei doi, aceasta fiind comunicare despre
comunicare (meta-comunicare). Când între nivelul informativ şi nivelul de comandă al comunicării
nu există congruenţă apar probleme de comunicare prin confuzie şi paradox.
Un alt aspect important al teoriei comunicării în familie este acela că natura relaţiei depinde
de punctuaţia secvenţelor comunicării. Aici nu mai este o relaţie lineară de tip cauza efect ci de o
cauzalitate circulară. Între începutul şi sfârşitul comunicării există o secvenţă.
De exemplu un cuplu tânăr la care dinamica sexuală este afectată. Soţul lucrează la serviciu
până la ora 19. Soţia este în concediu postnatal, fetiţa pe care o alăptează având 2 luni. Soţul vine
de la serviciu iar soţia îi spune: „Sunt obosită am avut o zi foarte grea.” Soţul dând drumul la
televizor cere de mâncare. Între cei doi apare o dispută bazată pe desconsiderarea pe care o percepe
fiecare din cauza reacţiei/ lipsei de reacţie a celuilalt. Urmare: avansurile sexuale ale soţului sunt
refuzate de soţie iar starea de frustrare acelor doi parteneri creează o stare de agitaţie bebeluşului
care începe să plângă.
Aşadar comportamentul fiecărui membru influenţează comportamentul celorlalţi membrii ai
familiei şi invers iar dificultăţile de comunicare, disfuncţiile apar ca urmare a diferenţelor de
punctuaţie între situaţii.
Schimburile de comunicare pot fi simetrice sau complementare.
1. Când schimburile de comunicare sunt bazate pe relaţii simetrice, relaţiile se bazează pe
egalitate, partenerii adoptă comportament în oglindă, interacţiunea este dispusă pe orizontală, se
minimizează diferenţele. Riscul apare atunci când unul din parteneri vrea să fie mai presus decât
celălalt. Elementul esenţial în abordarea strategică este analiza regulilor care ghidează punctuaţia
secvenţelor (studiul meta-comunicării).
2. Când schimburile de comunicare sunt bazate pe complementaritate, fiecare partener
completează comportamentul celuilalt, relaţiile se bazează pe un maxim de diferenţe, interacţiunea
este dispusă pe verticală. Un partener ocupă o poziţie superioară celălalt o poziţie inferioară poziţii
cu care partenerii sunt de acord. Riscul unei prea mari complementarităţi este rigiditatea,
dependenţa.
În funcţie de stadiul în care se află în cadrul ciclului vieţii partenerii pot trece da la simetrie
la complementaritate şi invers.
Şcoala structurală
Salvator Minuchin, reprezentant şi iniţiator al Şcolii structurale de terapie a familiei
apreciază că familia deţine o structură. Regulile care determină când, cum şi cu cine se intră in
relaţie formează modele de interacţiune invariabile. Aceste scheme de interacţiune familială
invariabile formează structură de organizare bine definită cu roluri, funcţii şi o repartiţie a puterii.
Dacă regulile din familie sunt absente sau ineficiente atunci familia este haotică.
Dacă în familie sunt prea multe reguli sau exigente atunci familia este rigidă.
În cadrul sistemului familial se disting subsistemele: conjugal, parental, fraternal.
Deasemenea între membrii sistemului familial pot apare alianţe, coaliţii. Diferenţierea în interiorul
sistemului este asigurată de graniţe (frontiere).
Dacă graniţele sunt prea rigide familia este de tip dezangajat.
Dacă graniţele sunt prea laxe familia este de tip înlănţuit.

33
 Numim aspectele comune şi diferite ale orientărilor strategice şi sistemice aşa cum sunt ele
sintetizate de Alina Zamoşteanu:
,,Note comune:
▪ considerarea persoanelor şi a interacţiunilor acestora într-un context care îi influenţează şi care
este el însuşi afectat de actele lor;
▪ în definirea diagnosticului şi alegerea strategiei terapeutice se acordă o importanţă capitală ciclului
de viaţă al familiei şi stadiilor de dezvoltare;
▪ simptomul este considerat ca fiind menţinut şi la rândul său menţine sistemul, asigurând echilibrul
acestuia. Din acest motiv, schimbarea terapeutică trebuie să aibă loc la toate nivelurile familiei, nu
la nivel de persoană;
▪ în schimbarea sistemului familial se pune accent mai mult pe prezent decât pe trecut (acesta
interesând numai în ceea ce priveşte influenţa sa asupra prezentului);
▪ se prescriu sarcini comportamentale pentru a opri dezvoltarea simptomului”.
,,Note diferite:
▪ în orientarea structurală, simptomul semnifică o structură disfuncţională. Organizarea ierarhică
disfuncţională din cadrul sistemului familial este cea care duce la apariţia simptomului, de aceea se
prescriu sarcini care să modifice ierarhia sistemului;
▪ în orientarea strategică, se acordă importanţă simptomului „aici şi acum”, secvenţei
comunicaţionale (când, cum a apărut). Simptomul exprimă conflictul de putere. Se prescriu sarcini
pentru a bloca apariţia simptomului”.
Dislocările din Ciclul de viaţă al familiei care necesită paşi adiţionali pentru restabilizarea şi
avansarea pe Axa Dezvoltării (Muraru A., Petrescu C., 2008 )
Procese Emoţionale ale Tranziţiei
Etapa Condiţii Esenţiale Atitudinale Aspecte de Dezvoltare
Divorţ
1. Decizia de a Acceptarea inabilităţii de a Acceptarea propriei „contribuţii”
divorţa rezolva tensiunile maritale aşa părţi în eşecul căsătoriei
încât relaţia să poată fi
continuată

2. Planificarea Sprijinirea unor aranjamente a. Lucrul cooperant asupra

dezbinării viabile pentru toate părţile problemelor de custodie, vizite şi
sistemului sistemului finanţe. b. Confruntarea familiei
extinse în legătură cu divorţul
3. Separarea a. Dorinţa de a comunica a. Doliul/plângerea faptului de a fi
relaţii de cooperare într-o pierdut familia intactă; b.
relaţie co-părintească şi de a Restructurarea relaţiilor maritale
acorda un sprijin financiar dintre părinţi-copii, a finanţării lor;
comun pentru copii b. Lucrul adaptarea şi obişnuirea cu traiul
asupra rezoluţiei separat. Realinierea relaţiilor cu
ataşamentului faţă de soţ familia extinsă; menţinerea legăturii
cu familia extinsă a partenerului
4. Divorţul Foarte multă muncă asupra a. Doliul/plângerea faptului de a fi
divorţului emoţional: pierdut familia intactă: renunţarea la
depăşirea suferinţei, furiei, fanteziile şi visurile de reunire; b.
culpei, etc. Retragerea speranţelor, visurilor,
aşteptărilor investite în căsătorie; c.
Rămânerea în contact cu familiile
extinse

34
 Procese Emoţionale ale Aspecte de Dezvoltare
Etapa Tranziţiei Condiţii Esenţiale
Familia după divorţ Atitudinale
1. Părintele singur Dorinţa de a menţine a. Stabilirea aranjamentelor flexibile
(cu drept de responsabilităţile financiare, pentru vizitarea fostului partener şi a
custodie/rezidenţa dacă continuă contactul familiei acestuia; b. Reconstruirea
de bază parental cu fostul soţ, şi de a propriilor resurse financiare; c.
sprijini contactul copiilor cu Reconstruirea propriei reţele sociale
fostul-soţ şi cu familia acestuia

Părintele singur (fără Dorinţa de a menţine contactul a. Găsirea unor modalităţi de

custodie) parental cu fostul partener şi
sprijinul relaţiei cu părintele
custodia şi cu copii
comunicare a unei relaţii parentale
eficiente cu copii; b. Menţinerea
responsabilităţilor financiare faţă de
fostul partener şi copii; c.
Reconstruirea propriei reţele sociale

Tema 11. METODE ŞI TEHNICI DE EVALUARE A CUPLULUI ŞI FAMILIEI

11.1. Metode şi tehnici generale de evaluare (măsurare, psihodiagnostic) utilizate atât

individual cât şi pentru familie (Minulescu, M., 2003; Tudose Fl., 2003; David D., 2008)
În evaluarea familiei urmărim realizarea, modul de manifestare a următoarelor elemente
principale: - Structura familiei, subsistemele, graniţele dintre ele; - Funcţiile familiei şi rolurile
familiale; - Structura de autoritate şi putere; - Regulile „oficiale” şi cele „nespuse”, dar aşteptate; -
Climatul afectiv; - Diferenţierea sinelui a membrilor familiei; - Comunicarea, conţinutul
comunicării, interacţiunile, tranzacţiile; - Mecanismele de coping ale familiei.
Anamneza. Prin aceasta se pot obţine informaţii cu privire la subiectul intrat în procesul de
diagnosticare în scopul reconstituirii biografiei celui testat şi analizei condiţionării social-educative
a personalităţii. Analiza modului concret de viaţă, a condiţiilor de lucru şi a situaţiei familiale, a
modalităţii de debut şi evoluţiei în timp a tulburărilor psihice, aprofundarea problematicii cauza-
efect arată importanţa anamnezei în psihodiagnoza etiologică.
Interviul convorbirea (copii, adulţi). Convorbirea dinamică se poate realiza printr-un
proces de proiectare cu dezvăluirea atitudinilor, conflictelor, sentimentelor, la baza stând ideea
deblocării complexelor şi barajelor psihice. În funcţie de numărul participanţilor există convorbire
individuală şi convorbire de grup. Prin intermediul convorbirilor individuale subiectul se poate
debloca punându-se astfel in evidenta momentele şi factorii ce au determinat o limitare individuală
a activităţii. Tipurile de convorbire sunt: -convorbire liberă; -convorbire semi-dirijată; -convorbiri
dinamice; -convorbire reflexă; -convorbire dirijată
Metoda observării constă în contemplarea metodică şi intenţionată a unui subiect uman a
unui proces sau a unor manifestări ale subiectului aflat în atenţia cercetătorului. Observaţia nu este
numai o simplă privire, nu este o observaţie ocazională ci o urmărire atentă şi sistematică a
manifestărilor psihice pentru a le fixa cât mai adecvat. În funcţie de obiectul observaţiei putem
vorbi despre o observaţie directă şi una indirectă. Cea directă este realizată de cercetător prin

35
constatarea şi observarea fenomenelor observate graţie unor mijloace de investigare simple sau cu
ajutorul unor aparate ce amplifică capacităţile simţurilor noastre. Observarea indirectă are în
obiectiv caracteristici şi trăsături psihice ce nu pot fi analizate prin exprimarea lor directă şi care
constituie sfera variabilelor dependente specific procesualităţii personalităţii umane. Standardele
depind de grupa de vârstă. Prin intermediul observaţiei vom obţine date referitoare la:
- ansamblul condiţiilor de mediu şi a anturajului in care trăieşte şi se manifesta subiectul considerat
- incidentele critice ale condiţiilor de mediu
- modalitatea de comunicare a subiectului
- efectele experienţei trecute si influenta lor asupra prezentului
- modificările somatice obiective
- produsele activităţii subiectului
Observaţia constituie o latură de bază a psihodiagnozei întrucât permite psihologului să
plaseze observaţiile obţinute şi să le compare cu ansamblul informaţiilor şi experienţei
psihodiagnostice de care dispune să confrunte datele observaţiile cu anumite etaloane.
La fel de importante şi utile pentru evaluare şi psihodiagnostic sunt următoarele instrumente
şi tehnici: scalele şi chestionarele; tehnicile proiective: desenul familiei şi ale variate forme: desenul
cuplului marital, al fratriei, modelajul şi sculptura familială etc.; Tehnicile dramatice: jocul de rol,
dramaterapia, psihodrama; Genograma; Harta cronologică a evenimentelor familiale.
În cadrul terapiei integrative se utilizează elemente din surse diferite: psihodramă,
psihoterapia experienţială, psihologia cognitivă, terapia familială structurală şi psihoterapia
comportamentală.
În terapia de familie, experienţialişti folosesc un număr mare de tehnici care au în comun
spiritul psihodramei:
- Sculptura familiala (Duhl, Kantor, 1973, Virginia Satir şi Baldwin, 1983)
- Interviul cu păpuşile familiale (Irwin şi Mallory, 1975)
- Art-terapia familială (Geddes şi Medway, 1977)
- Desenul familiei conjugale (Bing, 1970)
- Tehnicile gestalt-terapeutice (Kempler, 1973)
Sculptura familială (Forrester A.M., 2000, p. 235-243; Mitrofan I., Vasile D., 2001)
Membrii familiei primesc solicitarea din partea terapeutului să se aşeze într-un grup statuar
cu sens. Fiecare membru trebuie să-i aşeze pe ceilalţi într-un tablou care are o semnificaţie si un
sens pentru el. Tehnica sculpturii familiei permite conştientizarea tipurilor de relaţii între membrii
familiei cu avantajele şi dezavantajele lor. Metafora posturală permite înţelegerea mai bine a
poziţiilor relaţionale şi emoţionale, deficientele de comunicare, limitările.
Pentru a ajunge într-o postură mai confortabilă, mai liberă familia poate să modifice poziţia
în mod spontan. În acest fel poate începe modificarea raporturilor familiale la mai sănătos şi plăcut.
11.2. Metode şi tehnici specifice de evaluare (măsurare, psihodiagnostic)
Tehnica ,,Psihosinteza familiei”, prin care se urmăresc următoarele aspecte (Muraru A.,
Petrescu C., 2008):
1. EROI: Pe cine consideră a fi erou familia dumneavoastră acum? Pe cine admiraţi mai
mult? Cine erau oamenii pe care generaţiile anterioare îi considerau eroi? Mergeţi înapoi de-a
lungul generaţiilor şi vedeţi dacă sunt poveşti despre eroi în familia dumneavoastră. Cum s-ar
comporta un erou în familia dumneavoastră acum? Cum înfruntă un erou adversităţile
(problemele)?
2. CĂRŢI ŞI MITURI: Care sunt poveştile, poemele, cărţile, miturile, cărţile favorite ale
familiei dumneavoastră? Este o poveste sau un mit favorit care a fost transmis de-a lungul
generaţiilor? Ce face această poveste sau mit importante pentru familia dumneavoastră? Sunt părţi
în aceste poveşti care v-au făcut să râdeţi sau să plângeţi sau care v-au ajutat să vă amintiţi ce
înseamnă curajul?
3. ARTE: Familia dumneavoastră are tablouri sau sculpturi favorite? Monumente sau clădiri
favorite? O melodie favorită? A fost o melodie pe care mama, tatăl sau bunicul o cântau? Care a

36
fost tabloul sau muzica lor favorită? Ar fi o clădire, pictură sau muzică preferată care ar putea
descrie familia dumneavoastră?
4. SPORT ŞI JOCURI: Familia ta practică împreună un sport sau joacă vreun joc (poate fi
de cărţi, video sau orice sport)? Ce vă place la acest sport sau la acest joc? Ce sport sau joc erau
practicate de părinţi sau bunici? Vreunul din aceste jocuri sau sporturi învaţă familia dumneavoastră
să facă faţă urgenţelor?
5. BANI: Cum se administrează banii în familie? Dacă aţi avea mulţi bani ce aţi face cu ei?
Dacă aţi avea foarte puţini, ce aţi face? Ce au făcut părinţii, bunicii sau alte generaţii cu banii? Care
au fost tehnicile lor de supravieţuire? Au reuşit?
6. PRIETENIE: Ce înseamnă prietenia pentru familia ta? Cum îşi face familia ta prieteni?
Aveţi prieteni pe perioade lungi sau pentru scurt timp? Vă vedeţi des? Care sunt caracteristicile pe
care le admiraţi la prieteni? Aveţi şi voi aceste caracteristici? Ce puteţi spune despre prietenii
părinţilor sau ai bunicilor? Ce aţi admirat la prietenii lor?
7. PERIOADE DIFICILE: Prin ce evenimente dificile a trecut familia dumneavoastră? Dar
pentru părinţi şi bunici? Cum s-au descurcat în timpul evenimentelor şi după? Ce au învăţat pe
parcursul acestor evenimente? Ce a învăţat familia ta din aceste perioade dificile? Când îi vezi pe
ceilalţi că au perioade dificile ce faci? Care este semnificaţia lor în viaţa ta? Sunt metode pe care le
ştii şi care te-ar ajuta să faci faţă mai bine?
8. PERIOADE BUNE: Ce evenimente din familie v-au adus bucurie şi fericire? Care au fost
evenimentele fericite pentru părinţii şi bunicii tăi? Cum aţi reacţionat atunci şi după aceste
evenimente? Îţi aminteşti râsul şi sentimentele plăcute? Poţi să vizualizezi familia şi pe tine în acele
perioade bune? Ce ai învăţat pe parcursul acestor evenimente? Ce a învăţat familia ta din aceste
perioade bune? Dacă ar fi un singur cuvânt sau o singură imagine pentru acest eveniment fericit din
familie, care ar fi acela? Cum te simţi când îi vezi pe ceilalţi fericiţi şi care este semnificaţia lor în
viaţa ta?
9. TRADIŢII: Care sunt tradiţiile în familia ta în preajma sărbătorilor sau a zilelor de
naştere? Cum erau ele celebrate în familia părinţilor sau a bunicilor? Ce alte tradiţii erau respectate
în familie sau în familia bunicilor? Care este cea mai veche tradiţie transmisă familiei tale? Dacă ai
putea avea o singură celebrare care ar simboliza familia ta, care ar fi aceea? Care e tradiţia pe care
v-ar place să o aibă familia?
10. OCUPAŢII: Pentru copii – ce fel de persoană vrei să fii când vei fi mare? Ce fel de
muncă vrei să faci? Pentru părinţi - când erai copil, ce fel de muncă voiai să ai şi ce fel de persoană
voiai să fii când ai să creşti? Pentru ambii – ce era important la munca aceea sau la persoana care
voiaţi să deveniţi? Cum te-ar fi ajutat această ocupaţie sau persoană să te exprimi? Ce ocupaţii erau
importante pentru părinţi, bunici sau străbunici?
11. STUDII-HOBBIES: Ce studii, activităţi, şi / sau hobbie îţi place să faci? Îţi place să
mergi la şcoală / la muncă? Ce îţi place şi ce nu-ţi place la studii sau la hobby? Ce te ajută în cadrul
studiilor, a muncii sau a activităţilor să te exprimi? Care sunt hobby-urile, activităţile şi slujbele în
familia ta sau ale generaţiilor trecute? Este educaţia importantă pentru ei?
12. SPIRITUALITATE: Ce valoare are spiritul în familia ta? Credeţi în Putere Supremă,
Realitate Spirituală, Minte Universală, Dumnezeu, Buddha, Allah, etc.? Participaţi la vreun serviciu
religios? Care erau credinţele părinţilor sau ale bunicilor? Dacă sunteţi în criză, pericol, sunteţi
speriat sau aveţi probleme, unde mergeţi? Către cine vă îndreptaţi în astfel de situaţii? Credinţele vă
ajută?
13.SCOP: Care este scopul în a avea o familie? Care este Scopul acestei familii? Ce vedeau
părinţii sau bunicii ca nefiind scopul lor în viaţă? Dacă te uiţi de-a lungul generaţiilor, unde au trăit,
au avut familii, s-au mutat, ce i-a ţinut împreună şi ce i-a separat? Ce au vrut pentru ei ca scop în
viaţă şi ce au vrut pentru generaţiile viitoare? Ce Scop vrea fiecare cuplu, individ sau familie să
transmită către lume?
14. VIITORUL: Ce vezi că se v-a întâmpla în această familie luna viitoare? Anul viitor? Ce
ţi-ar place să vezi că se întâmplă în această familie? Ce ţi-ar place să vezi că s-ar întâmpla în
comunitatea ta sau în lume în anul viitor? Spune o propoziţie pe care această familie să îi placă să o

37
spună la anul ca şi scop ce ai în lume. Plănuieşte să spui această propoziţie în fiecare zi pentru anul
următor.
15. CALITĂŢI: Ce calităţi aţi primit din partea familiei? (răbdare, pace, compasiune,
cooperare, sentiment fratern, curaj, credinţă, libertate, umor, bucurie, lumină, disciplină, graţie,
voinţă, putere, vitalitate, etc.). Ce calităţi apreciază familia ta? Pe care le exprimă şi le apreciază?
Ce calităţi încerci tu să dezvolţi? Care sunt calităţile importante pentru generaţiile trecute?
16. PUTERE / VOINŢĂ: Care este forţa dominantă a acestei familii? Ce faceţi în perioada
de criză sau în timpul schimbărilor pentru a rămâne puternici? Ce făceau părinţii sau bunicii pentru
a fi puternici? A fost o „voinţă puternică” în trecut şi cum a fost ea exprimată? Cum îşi foloseşte
familia voinţa? Această familie exprimă bunăvoinţă sau îşi folosesc voinţa bine? Poţi să spui că au
fost perioade când familia ta şi-a folosit voinţa bine?
17. SUFLET: Care consideri că este sufletul acestei familii? Care este cadoul unic pe care
această familie l-a oferit de-a lungul generaţiilor? Cum a ajutat această familie ca lumea să devină
un loc mai bun? E vreun „motto” care exprimă acest „dar” oferit lumii atât pentru generaţiile trecute
cât şi pentru generaţiile viitoare? Ce ar însemna acest motto pentru lume şi cum ar exprima şi
influenţa familia?
18. VISURI: Ce visuri are familia ta? Care erau visurile generaţiilor trecute? Se spune că
visurile fac umanitatea unică şi importantă pentru Univers. Ce vis ai tu ca persoană care te-a
schimbat şi a ajutat universul? Ce visuri importante a avut familia ta? Cum v-au ajutat visurile să vă
identificaţi Scopul?
Ghidul de evaluare familială cuprinde următoarele 10 aspecte:
 Cartografierea familiei, care presupune determinarea:
1. Tipului de familie
2. Genogramei (prenume, vârstă, statut, date relevante, membrii prezenţi şi absenţi etc.)
3. Caracteristicilor sociale ale familiei
4. Reţelei sociale a familiei
5. Tipului de raport care există între reţeaua socială precizată anterior şi familie
 Condiţii materiale obiective. Astfel, se au în vedere:
1. Spaţiu fizic
2. Loc de muncă
3. Starea de sănătate psihică şi fizică a membrilor familiei
4. Relaţii între condiţiile materiale obiective şi interrelaţiile familiale
 Ciclul vieţii familiale, urmărindu-se:
1. Căsătoria – formarea cuplului
2. Educaţia copiilor: naştere, copilărie, adolescenţă
3. Plecarea copiilor
4. Pensionarea
 Tipuri de sub-sisteme familiale
1. Subsistem marital: soţ-soţie, numai soţ, numai soţie, altele
2. Subsistem parental: mamă-tată, mamă-bunică etc.
3. Subsistem fraternal
 Tipuri de frontiere între subsisteme: 1. Clare; 2. Difuze; 3. Rigide; 4. Conflictuale;
5. Alianţe-coaliţii
 Roluri familiale formale: definire, percepţie, aşteptări, distribuţie
 Roluri familiale informale (modalităţi tranzacţionale specifice familiei): se caută
identificarea unor posibile roluri cum ar fi: ţap ispăşitor (depozitarul sentimentelor negative şi a
tensiunilor în cadrul familiei); agent de legătură (mediatorul) cel care are mereu de suferit;
marginalizatul (delincventul, nebunul etc.) rezonabilul (care trebuie să accepte şi să înţeleagă
tot).
 Reguli în familie (ceea ce este permis sau nu )
- Care sunt regulile familiei? , - Cine le-a definit? - Cum sunt regulile: implicite, explicite,
incitative, ambigue - Sunt adaptate nevoilor membrilor? - La ce servesc? (al cui interes îl deservesc)
38
- Cum se face aplicarea regulilor: rigid, flexibil, laissez-faire, haotic
 Gradul de angajare afectivă şi modul de relaţionare intra-familială
Se pot identifica: absenţa angajamentului, interes, fără angajament emotiv, angajament empatic
angajament narcisic (în funcţie de propriile sale nevoi), angajament simbiotic etc.
 Pattern-urile de comunicare
1. Conţinutul comunicării (cu conţinut afectiv, cu un conţinut instrumental, altele)
2. Procesul comunicării (verbală sau non-verbală? Ce nu este tolerat în limbaj, ce este considerat
tabu?
3. Modul de rezolvare a conflictelor: - negare; - retragere; - proiecţie / agresivitate; - entuziasm; -
laissez-faire; - negociere sau combinaţii ale acestora.
Psihodiagnosticul familiei presupune reconstituirea, identificarea, de obicei pe trei generaţii,
a persoanelor, a obiceiurilor, a relaţiilor care există în familie şi a evenimentelor uneori
traumatizante sau importante care s-au petrecut în această familie. În acest sens un instrument util
de evaluare este psihogenograma.

Tema 12. METODE DE STUDIU A FAMILIEI:DESENUL FAMILIEI GENOGRAMA

Genograma (psihogenograma)
Un program (soft) de generare a unei genograme precum şi informaţii utile despre acest
instrument se găsesc la link-ul http://www.genopro.com/ Scopul genogramei este: de a identifica
gradul de fuziune al membrilor unii cu alţii, ce pattern-uri de comportament se repetă din generaţie
în generaţie, ce emoţii se transmit inconştient de la o generaţie la alta.
Genograma utilizată în terapie este o versiune a arborelui genealogic sau a spiţei de neam.
Organizarea genogramei şi utilizarea simbolurilor standard uşor de mânuit permit terapeutului şi
pacientului să identifice rapid şi să a înţeleagă modelele din istoria familiei respective (Rada C,
2009 b).
În genogramă sunt trecute informaţii importante despre membrii familiei cum ar fi anii:
căsătoriei, naşterii copiilor, pensionării, plecării de acasă a unor membrii de familie etc.
Prin anumite simboluri convenţionale în genogramă pot fi reprezentate bine modelele de
interacţionare familiale cum ar fi relaţii: foarte apropiate, conflictuale, distanţate, apropiate şi
conflictuale, de control, de gelozie, de manipulare, violente şi înstrăinarea sau ruperea relaţiei. De
asemenea în genogramă se pot consemna anumite situaţii evenimente cu potenţial patogen asupra
individului sau cuplului cum ar fi: abuz fizic, incest, viol, abuz de alcool, droguri.
În construirea genogramei sunt următoarele reguli de bază:
1. Persoanele de sex masculin sunt notate cu un pătrat şi cele de sex feminin cu un cerc.
2. Întotdeauna persoanele de sex masculin sunt în partea stângă şi persoanele de sex feminin
sunt în partea dreaptă a familiei.
3. Familie este simbolizată de o linie orizontală care leagă cele două persoane. Simbolul
,,relaţia de familie” descrie unirea a două persoane. Aceasta denumire poate fi înlocuită cu
căsătorie (heterosexuală sau homosexuală) atât timp cât acesta se diferenţiază de
următoarele alte tipuri de relaţii: divorţ, separare, coabitare, angajament etc.
4. Un soţ trebuie să fie întotdeauna mai aproape primul partener a lui / al ei decât de al doilea,
al treilea şi aşa mai departe sunt trecuţi în ordine partenerii.
5. Fată de părinţii săi copiii sunt amplasaţi sub linia de familie de la cel mai bătrân (primul
născut) la cel mai tânăr, de la stânga la dreapta.
Spiţa de neam, genealogii sociale (Rada C., 2003; Ciobanu M., 1994; Costa-Foru C.
Xenia, 1945).
Spiţa de neam. ,,Spiţa de neam este o încercare de redare grafică a tuturor rudeniilor care
leagă laolaltă un grup de oameni, descendenţi din aceeaşi bătrâni. O spiţă de neam, ca să fie
completă, ar trebui deci să cuprindă pe toţi membrii unui aceluiaşi grup familial, adică să ţie seamă
în egală măsură de rudele dinspre femei ca şi de acele dinspre bărbaţi. Până acum în cercetările
noastre s-a dovedit a fi mai de folos să se întrebuinţeze spiţele de neam care ţin seamă numai de

39
descendenţa prin bărbaţi, deoarece organizarea noastră actuală prevede că fetele măritate sunt
,,ieşite din neam”. Era un mijloc de a calcula uşor cota parte ce se datoreşte fiecăruia. Ţăranii îşi
ţineau cu sfinţenie asemenea spiţe de neam, pe bază de mărturie, fără reprezentare grafică” . ,,Spiţa
de neam şi istoricul neamului, pe lângă faptul că ne dau informaţii cu privire la toate problemele
familiei şi ne dau o reprezentare grafică ce ne ajută foarte mult la clarificarea relaţiilor care există
între diferiţi membri ai aceleiaşi familii, mai pot fi şi prilejul unei cercetări speciale a spiritului
neamului” (Costa-Foru, 1945, p. 62, p.67).
După cum remarca H.H.Stahl, conştiinţa genealogiei creşte solidaritatea socială, ajută la
conservarea tradiţiei şi consolidează poziţia ascendenţilor faţă de descendenţi.
Începutul genealogiilor sociale se găseşte în cadrul monografiilor privind familia
românească din perioada interbelică, ce au fost realizate de reprezentanţii Şcolii Sociologice de la
Bucureşti: H.H.Stahl, Traian Herseni, Xenia Costa-Foru, care au efectuat istorii de familii. O
genealogie socială cuprinde date privind traiectoriile şcolare, profesionale, familiale, migratorii,
despre grupul familial pe cel puţin trei generaţii, extinzându-se şi la colaterali unchi, mătuşi, soţi şi
ascendenţii lor.
Într-o familie se pun în evidenţă o succesiune de statusuri sociale care formează traiectoria
socială a familiei, familia de origine influenţând traiectoria socială a individului. La 30 de ani de la
naştere, generaţia copiilor înlocuieşte generaţia părinţilor, într-un nou context socio-profesional şi a
unei noi structuri sociale. Profesia tatălui şi a mamei, climatul moral din familie sunt variabile care
influenţează itinerariul social al copilului. Acest ,,câmp de posibilităţi” pentru originea socială are
dimensiuni temporale, istorice în sensul că este valabil pentru un moment istoric, pentru o generaţie
dată. Informal copii aparţin mai mult sau mai puţin ramurii materne sau paterne, rivalitatea dintre
bunicii materni sau paterni influenţând traiectoria de viaţă.
Cercetarea privind mobilitatea familială, percepţia corectă asupra modului în care normele
culturale şi condiţiile istorice îşi pun amprenta asupra ciclului de viaţă familial necesită clarificarea
noţiunilor de tranziţie, tranziţie normativă şi de moment de criza (Ciobanu, 1994, p. 520).
Din această perspectivă tranziţia poate fi privită ca mişcare în timp a indivizilor, ca o formă
a construcţiei sociale. Tranziţia normativă e reprezentată de evenimente cruciale din viaţa
profesională şi de familie cum ar fi: căsătoria, primul loc de muncă. Momentele de criză pot fi
pierderea serviciului, decesul unui membru al familiei, un eveniment istoric.
O tranziţie poate fi percepută ca fiind: devreme, în timp, târziu, în funcţie de condiţiile
istorice, deoarece ceea ce e normativ într-o societate e considerat tranziţie critică într-o alta. De
exemplu vârsta la care o femeie necăsătorită e considerată ,,fata bătrână” a crescut.
Genealogia socială, vizează mobilitatea socială pe termen lung; astfel se evidenţiază modul
în care condiţiile istorice şi de procesele istorice modelează şi condiţionează experienţele sociale si
tranziţia unei cohorte (Ciobanu, 1994, p. 521). Istoriile de familie, genealogia socială comentată şi
comparată, ca instrument de cercetare, relevă: contextele locale şi istoria comunităţii respective,
fenomenele demografice cum ar fi fertilitatea, variaţia taliei familiei, migraţia în funcţie de mediul
de rezidenţă, mediul social, de epocă precum şi fenomenele economice cum sunt strategiile de
acumulare şi dezvoltare a patrimoniului.
În trecut, în societăţile “primitive”, tradiţionale era de mare importanţă constituirea arborelui
genealogic pentru că grupul de descendenţă, raportarea le neam reglementa viaţa individuală şi a
comunităţii având funcţie de prestigiu social, de selecţie maritală, politico-militară, religioasă etc.
Numeroase cercetări au evidenţiat existenţa în arborele genealogic al familiei a naşilor.
Năşia este o altă instituţie creştină de prestigiu, naşii având un statut şi un rol deosebit pentru
familie. Naşii şi moşii se moşteneau din tată în fiu pe linie paternă, uneori moşul şi moaşa copilului
boteza copii. Primul copil era totdeauna botezat de naşii de cununie. Dacă boala, moartea îi
împiedicau să cunune sau să boteze atunci obligaţia era transmisă copiilor. Prin botez se crea o
relaţie de rudenie duhovnicească, aşa încât era interzisă căsătoria copiilor finilor cu cei ai naşilor.
De asemenea, selecţia maritală se restrângea şi mai mult prin interdicţia căsătoriei între băieţi şi fete
botezaţi în aceeaşi apă, pentru că erau „fraţi de botez”.

40
 Arborele genealogic (spiţa de neam) realizează redarea grafică a tuturor rudeniilor care
leagă laolaltă un grup de oameni, descendenţi din aceeaşi bătrâni). Paşii de întocmire ai unui arbore
genealogic şi simbolurile utilizate sunt:
- se porneşte de la cel mai vechi membru cunoscut (informaţiile se iau din: amintirea oamenilor,
însemnările făcute de un membru bătrân, pietre de mormânt, foi de zestre etc.)
- membrii aceleiaşi generaţii se dispun pe aceeaşi linie;
- se dă un număr de ordine diferit, fiecărei generaţii; de exemplu generaţia a II-a;
se pot folosi A B C D etc.; pentru generaţia a III-a se pot folosii I, II, III: pentru alte generaţii se pot
folosi litere mici de tipar, litere greceşti etc.; fiecare individ va avea astfel un număr convenţional;
- se trage o linie punctată (linia morţii) prin care despărţim pe cei morţi de cei vii;
- dacă în grupul celor vii se găseşte un mort, acesta va fi încercuit cu un cerc punctat,
- se încercuiesc cu o linie plină cei care locuiesc în aceeaşi gospodărie;
- se vor nota cu un semn distinct cei plecaţi în alt sat sau oraş;
- bărbaţii se încadrează în dreptunghi, femeile se încadrează în triunghi.
Soţul, soţia vor face spiţe de neam separate, grafic sau prin enumerare pe listă.
Un caracter care este observat pe linie verticală, cu indivizi de sex masculin sau feminin care
prezintă acelaşi caracter, este mai mult ca sigur autozomal dominant. Un caracter care este observat
pe linie orizontală, printre fraţii şi surorile care apar în urma unei căsătorii consangvine, este posibil
a fi autozomal recesiv. Un caracter observat numai la indivizi de sex masculin, care provin din
părinţi normali, sugerează o ereditate X-linkat recesivă. În cazul unui caracter izolat este dificil de
stabilit modul de transmitere mai ales dacă acel caracter este rar, iar indivizii mor înainte de
maturitatea sexuală. Studiile familiale se utilizează şi în analiza segregării caracterelor. Studiile
familiale reprezintă cea mai veche metodă de investigare în genetica umană, pentru că la om nu se
pot face încrucişări experimentale. Se analizează transmiterea genealogică a caracterului (Severin E,
1996). În cadrul anchetei familiale se pleacă de la cazul primar probantul. Se analizează toţi
membrii familiei:
- în linie directă verticală: bunici, părinţi, copii, nepoţi;
- în linie colaterală orizontală: fraţii şi surorile probantului, fratria părinţilor, fratria bunicilor
şi descendenţii acestora realizându-se arborele genealogic.
Arborele genealogic este reprezentarea grafică, folosind semne convenţionale, a datelor
obţinute prin ancheta familială, care oferă date despre ereditatea caracterului şi modul său de
transmitere.
Constelaţia genealogică (familială) are rol determinat în derularea vieţii individului ca
purtător al zestrei bio-psiho-sociale a neamului din care se trage. L. Szondi demonstrează că
drumul în viaţă nu are exclusiv o destinaţie de tip fatalist, ci se realizează prin alegerea în:
- iubire (instituţionalizată în căsătorie),
- prietenie (idealul social care uneşte un grup, o asociaţie, societate etc.),
- profesie (vocaţia care va sta la baza unei cariere),
- boală (electivitatea pentru o categorie de afecţiuni somatice sau psihice),
- moarte (un anume mod de a muri: lent, violent, brusc).
Aceste mari domenii de alegere cu valoare de destin sunt motivate atât de educaţie, cât şi de
moştenirea sa în posibilităţi de existenţă şi pot fi cunoscute prin analiza arborelui genealogic.
Szondi propune un test bazat pe mecanismul alegerii simpatetice şi un instrument
„diagnosticul experimental al pulsiunilor” şi ajunge la următoarea concluzie.
Alegerea parteneriatului marital, amical, vocaţional, morbid şi tanatic este mai puţin
determinată de configuraţia astrelor în momentul naşterii şi mai mult de structura posibilităţilor sale
de relaţie interumană:
- intimă (cu sine însuşi, intrapersonală),
- de proximitate (interpersonală) şi
- socială (cu grupul şi cu societatea în general = conştiinţa socială).
El sugera că omul posedă de la naştere un echipament genetic pulsional pe care îl
actualizează în decursul vieţii sale printr-o suită de alegeri existenţiale care îi marchează şi îi

41
construiesc destinul. Aceste alegeri se referă la opţiunile conştiente şi inconştiente privind
principalele domenii ale vieţii: iubire, prietenie, profesie, boală şi moarte. Aşadar, destinul
individului este cumva determinat de un stoc de gene ancestrale, transmise prin arborele său
genealogic prin ascendenţa sa familială.
Szondi observă anumite similitudini „destinologice” pe care membrii unei aceleiaşi familii
le manifestă plecând de la acest echipament genetic comun, care circumscrie ceea ce el denumeşte
„inconştientul familial” ca de exemplu: mai mulţi membri ai aceleiaşi familii, care suferă sau au
suferit de o anumită boală mentală sau care îşi aleg profesii similare cu cele ale ascendenţilor lor,
sau care manifestă un acelaşi tip de relaţie erotică sau care, pe ansamblu, sunt ghidaţi spre destine
simetrice cu cele ale strămoşilor (Ivana D., 1996; Deri S., 2000; Dumitraşcu N., 2005).
Desenul familiei
Testele de desenare s-au dovedit utile, pentru că, aşa cum afirma J. Verdine "mâna este
creierul exterior al omului". Editura PROFEX comercializează, versiuni în limba română pentru
unele din cele mai frecvent utilizate teste psihologice, cu un accent deosebit pe testele proiective.
(www.profex.com.ro)
Desenul (testul familiei) se aplică de la 5 la14 ani. Uneori se poate aplica şi peste această
vârstă. Se cere copilului să deseneze persoanele care fac parte din familie. Consemne de
administrare sunt următoarele. Coala de hârtie trebuie prezentată subiectului orizontal.
Examinatorul pune la dispoziţie creioane colorate, creioane simple. Se notează timpul de execuţie.
Consemnul trebuie formulat după cum urmează: “Desenează o familie”. În funcţie de obiectivele
administrării, acest consemn poate fi modificat sau completat astfel: ”Desenează familia ta”. În
timpul administrării examinatorul trebuie să noteze:
- ordinea în care sunt desenate elementele.
- dacă subiectul este dreptaci sau stângaci,
- ordinea mişcării grafice (în sensul scrisului, de sus in jos).
- observaţiile asupra mimicii, gesticii, verbalizărilor subiectului precum
- faptele care sunt sau nu legate în mod manifest de desen.
Când desenul este terminat sa va solicita persoanei să dea un nume familiei desenate, şi să scrie pe
desen, deasupra fiecărui personaj, numele, vârsta, sexul acestuia, precum şi legătura cu restul
familiei. Examinatorul cere la sfârşit subiectului să arate cu ce personaj se identifică, ce personaj i-
ar plăcea să fie el. Această întrebare rămâne valabilă chiar dacă subiectul declară singur că a
desenat propria familie. Când este vorba de un copil, i se pot pune şi întrebări pentru clarificare.
Prin desenul familiei se pot identifica aspecte cum sunt
- relaţiile cu membrii familiei şi organizarea acesteia;
- tipul de relaţii intra-familiale, în special în cazul copiilor cu părinţi separaţi, recăsătoriţi sau al
copiilor care au pierdut un părinte;
- elementele de identificare cu membrii familiei;
- tendinţe de valorizare/devalorizare;
- organizarea personalităţii şi în special a spaţiului psihic;
- angoasele, conflictele interne, fantasmele, introiecţiile identificatoare, imago-urile Supra-eului,
obiectele interne bune sau rele;
- aspecte nevrotice ale personalităţii cum ar fi sadismul, agorafobia, nevroza obsesionala;
- trăsături psihotice precum ar fi tendinţele depresive sau cele maniacale, schizofrenia;
Elemente de analiza specifice desenului familiei:
- Numărul personajelor desenului in comparaţie cu numărul de personaje al familiei reale. Ei au
acordat importanţă şi personajelor uitate sau respinse;
- Structura interna a desenului, după ordinea de realizare şi legăturile dintre personaje;
- Raportul figura-fond;
- Aspectul dinamic al fiecărui personaj.
Desenul familiei este un instrument psihodiagnostic proiectiv şi o modalitate de evaluare
familială. Analiza desenului familiei se va face după: dimensiunea desenului, culorile folosite,

42
grosimea liniilor personajelor, expresiile faciale ale personajelor. Dacă în desenul familiei mama
apare desenată cel mai mare, asta înseamnă că mama este cea mai valorizată persoană din familie.
Orice desen al familiei surprinde: caracteristicile relaţiilor dintre membrii unei familii,
graniţele dintre subsistemele parental si cel al fratriilor, relaţiile afective dintre părinţi şi copii,
identificările sexuale cu unul sau altul dintre părinţi.
Dacă un membru al familiei lipseşte din desen, atunci facem ipoteza că: acel membru
lipseşte din familie, acel membru se poartă urât cu cel care a desenat, cel care a desenat are
sentimente negative faţă de acel membru.
În afara anamnezei pentru a elabora un psihodiagnostic, psihologul trebuie sa recurgă la
diferite instrumente. Chiar dacă grila de cotare este riguroasa, nu se recomandă utilizarea unui
singur desen. Utilizarea datelor provenind din desenul familiei trebuie amplasată în cadrul
examenului psihologic.

BIBLIOGRAFIE

1. Astărăstoae, Vasile, Scripcaru, Gheorghe, Boişteanu, Petru, et.al. (2002) Psihiatrie

medico-legală, Iaşi, Editura Polirom,
2. Bagarozzi, Dennis A., (2001), Enhancing Intimacy in Marriage: A Clinician's Guide. New
York: Brunner-Routledge.
3. Banciu, Dan, (1995), Sociologie juridică, Ed.Hyperion XXI, Bucureşti.
4. Bateson, Gregory, (1979), Mind and Nature: A Necessary Unity (Advances in Systems
Theory, Complexity, and the Human Sciences). Hampton Press.
5. Becvar, D.S., Becvar, R.J., (1996), Family Therapy. A Systemic Integration, Allyn &
Bacon, Boston.
6. Bengtson, Vern L., Roberts, Robert E., L. (1991), Intergenerational Solidarity in Aging
Families: An Example of Formal Theory Construction, Journal of Marriage and Family,
Vol. 53, No. 4, Nov., p. 856-870.
7. Benoit, Joe-Ann. (2009). Aşchia nu sare departe de trunchi. Eliberaţi-vă de scenariile
familiale negative cu ajutorul psihogenealogiei. Bucureşti: Editura Ascendent.
8. Bowen, Murray, (1975), Family therapy after 25 years. În S. Arieti (Ed), American
handbook of psychiatry, Vol. 5, Basic Books, New York.
9. Burr, Wesley, R, (1973), The effects of premarital factors on mariagge in Theory
construction and the sociology of the family New York, Wiley.
10. Ciobanu, Monica, (1994), Studiul mobilităţii familiale cu ajutorul genealogiei sociale, în
rev. Sociologie Românească, serie nouă, Anul V, nr. 5, Bucureşti, Ed. Academiei.
11. Coleman, James S., (1987), Individual Interests and Collective Action, The American
Journal of Sociology, The University of Chicago Press, Vol. 92, No. 4, Jan., p. 1024-1026.
12. Costa-Foru, C. Xenia, (1945), Cercetarea Monografică a Familiei, Contribuţie
Metodologică, Bucureşti, Biblioteca de Sociologie, Etică şi Politică condusă de D.Gusti,
Fundaţia Regele Mihai.
13. David, Daniel, (2008), Psihologie clinica si psihoterapie. Fundamente, Iaşi, Editura
Polirom.
14. Deri, Susan, (2000), Introducere în testul Szondi, Bucureşti, Edit. Paideia.
15. Dumitraşcu, Nicolae, (2005), Tehnici proiective în evaluarea personalităţii, Bucureşti,
Edit. Trei.
16. Enăchescu Constatin, (1996), Tratat de igienă mintală, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică.
17. Enăchescu Constatin, (2003), Tratat de psihosexologie, Iaşi, Editura Polirom, 2003.

43
18. Filipescu I., Filipescu A, (2006), Tratat de dreptul familiei Ediţia a VIII, Bucureşti
Editura Universul Juridic.
19. Fischer Gottfried, Riedesser Peter, (2007), Tratat de psihotraumatologie. Ediţia a II-a
îmbunătăţită şi adăugită, Titlu original: Lehrbuch der Psychotraumatologie 1998,
Bucureşti, Editura Trei.
20. Forrester, A.M., (2000), Role-playing and dramatic improvisation as an assessment tool.
The Arts in Psychotherapy. Volume 27, Issue 4, 2000, p. 235-243.
21. Geană, Gheorghiţă, (2005), Antropologie culturală, Un profil epistemologic, Bucureşti,
Criterion Publishing,.
22. Glen, Gabbard, [2005] (2007), Tratat de psihiatrie psihodinamică, Titlul original:
Psychodinamic Psychiatry in Clinical Practice, Bucureşti, Editura Trei.
23. Hall, Margaret, (1981), Bowen Family Theory and Its Uses, New York: Jason Aronson.
24. Harlow, Harry F., (1958), The Nature of Love, in American Psychologist, 13, , p.673–
685;
25. Harris, Thomas, (2011), Eu sunt OK tu eşti OK, Bucureşti, Editura Trei.
26. Hatfield, E., Rapson, R.L., (2000), Physical attractiveness, The Corsini encyclopedia of
psychology and behavioral science, 3, New York: John Willey & Sons, 1203-1205.
27. Hatfield, E., Sprecher, S.,(1986), Mirror, mirror: The importance of looks in everyday life,
Albany, State University of New York Press
28. Heider, F. , (1958), The psychology of interpersonal relations. New York: John Wiley &
Sons
29. Hellinger, Bert. (2010). Fericirea care durează. Bucureşti: Editura Cartea Daath.
30. Iamandescu, Ioan-Bradu, (1993), Stresul psihic şi bolile interne, Bucureşti, Editura ALL.
31. Iamandescu. Ioan-Bradu, (2002), Stresul Psihic din perspectivă psihologică şi
psihosomatică, Bucureşti, Editura Infomedica.
32. Ivana, Dumitru, (1996), Euristica Hermeneutică în Aplicarea Clinică a Testului Szondi,
comunicare la Congresul Szondi, Cracovia.
33. Jompan, Afilon, (1997), Familia şi boala, Medicina Familiei, nr.16, aprilie
http://www.medfam.ro/mf/mf/mf16/fam16.html
34. Jung C.G., (1994), Puterea sufletului – Antologie, Bucureşti, Editura Anima.
35. Lazarus, R.S., Folkman, S., (1984), Stress, Appraisal and Coping, New York, Springer
Publishing Company.
36. Lazarus, R.S., Folkman, S., (1987), Transactional Theory and Research on emotions and
coping, European Journal of Personality, 1, 141-169.
37. Lee JA (1973), Colours of love: an exploration of the ways of loving. Toronto: New Press.
38. Lott Bernice, Lott, A. J., (1985), Learning theory in contemporary social psychology in G.
Lindzerry & E Aronson (Eds) Handbook of social psychology 3rd ed. Vol. 1, New York:
Random House, p. 109-135.
39. Lott, A. J., Lott, B. E., (1974), The role of reward in the formation of positive
interpersonal attitudes. In T. L. Huston (Ed.), Foundations of interpersonal attraction,
Academic Press London, p. 171-192.
40. McCubbin, Hamilton, (1979), Integrating Coping Behavior in Family Stress Theory,
Journal of Marriage and Family, Vol. 41, No. 2, p. 237-244.
41. Mihai, Viorel, Psihologie educaţională şi elemente de psihologia dezvoltării,
http://www.scribd.com/doc/6744132/Viorel-Mihpsihologie-ional-i-Elemente-de-
Psihologia-Dezvoltriiptpedagogieidd). Accesat ianuarie 2011
42. Minulescu, Mihaela, (2003), Teorie şi practică în psihodiagnoză, Bucureşti, Ed. Fundaţiei
,,România de Mâine”.
43. Mitrofan, I., Mitrofan, N., (1992), Comunicarea un mod de autodefinire a familiei, în rev.
Dialog Familial, În colecţia Psihologia şi viaţa cotidiană, Cabinet de psihologie, nr. 2, Ed.
Academiei Române, Buc, p. 45, coord.: Ceauşu Valeriu, Pitariu Horia, Toma Mircea.

44
44. Mitrofan, I., Mitrofan, N.,(1994), Elemente de psihologie a cuplului, Bucureşti, Casa de
Editură şi Presă “Şansa” S.R.L.
45. Mitrofan, Iolanda, (1989), Cuplul conjugal. Armonie şi dizarmonie, Bucureşti, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică.
46. Mitrofan, Iolanda, Vasile, Diana, (2001), Terapii de familie, București, Edit. SPER,
Colecţia Alma Mater.
47. Muraru Andreea, Petrescu Cristian, (2008), Terapia Sistemică Cuplu – Copil – Familie,
suport de curs, nepublicat.
48. Murdock, George Peter, (1949), Social Structure. New York: The MacMillan Company.
49. Nichols P. Michael, Schwartz C. Richard, [2004](2005), Terapia de familie, concepte şi
metode, Ediţia în limba română publicată de Asociaţia de terapie familială.
50. Nuţă, Adrian. (2009). Psihologia relaţiei de cuplu şi a familiei, Universitatea din
Bucureşti-Editura CREDIS, Bucureşti; http://cristinamoraru10.ro/wp-
content/uploads/2014/05/Psihologia-Relatiei-de-Cuplu-si-a-Familiei-Adrian-Nuta.pdf
51. Olson, D. H., Sprenkle, O. H., and Russell, C. S., (1979), Circumplex model of marital
and family systems. Fam. Proc. 18: 3-28.
52. Parkinson L., (1993), Separarea, divorţul şi familia, Bucureşti, Editura Alternative.
53. Popa Velea Ovidiu, (1999), Mecanisme adaptative (de coping) şi implicaţii în practica
medicală, Elemente de psihosomatică generală şi aplicată, București, Infomedica,
http://healthpsy.home.ro/files/Mecanisme_de_coping.doc ).
54. Rada, Cornelia; Pănescu, Oana Madlen, (2016), Psihologia, psihoterapia familiei şi a
cuplului, Bucureşti, Editura Universitară.
55. Ravi, Bhushan, Shirali K. A., (1992), Family Types and Communication with Parents: A
Comparison of Youth at Different Identity Levels, in: Journal of Youth and Adolescence,
Volume 21, Number 6/December.
56. Rădulescu, Sorin M., (1996), Sociologia şi istoria comportamentului sexual “deviant.
Bucureşti, Editura Nemira.
57. Rădulescu, Sorin, Banciu, Dan. Sociologia crimei şi criminalităţii. – Bucureşti: Ed. Şansa,
1996.
58. Sadock J., Benjamin, Sadock A. Virginia, (2001), Manual de buzunar de psihiatrie
clinică Kaplan & Sadock – ediţia a treia, Editura Medicală, Bucureşti
59. Severin, Emilia, (1996), Genetica umană, Ereditatea caracterelor, elemente de curs,
Bucureşti, Edit. Scripta.
60. Sprenkle, D., Olson, D. H. (1978), Circumplex model of marital systems IV: Empirical
study of clinic and non-clinic couples. J. Man. Fam. Counsel 4: 59-74).
61. Stănciulescu Elisabeta, (1997), Sociologia educaţiei, Iaşi, Editura Polirom.
62. Suomi S. (1991), Primate Separation Models of Affective Disorder, in J. I. V. Madden
(editor), eurobiology of learning, emotion, and effect, New York, Raven Press.
63. Şchiopu, Ursula., Verza, Emil, (1981), Psihologia Vârstelor, Bucureşti, Ed. Didactică şi
Pedagogică.
64. Şolcă Oana, (2011), Managementul Comunicării, Fondul Social European, Programul
Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, Programe postdoctorale, Institutul
Naţinal de Medicină Legală, Bucureşti, februarie, suport de curs nepublicat.
65. Tudose, Florin, (2003), Fundamente în psihologia medicală. Psihologie clinică şi
medicală în practica psihologului, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine.
66. Turliuc, M. N., (2004), Psihologia cuplului şi a familiei, Iași, Editura Performantica.
67. Vasile, Diana, Lucia (2008), Introducere în psihologia familiei şi psihosexologie,
Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine.
68. Veleanovici, Armand; Dumitriu, Gabriela. (2015). Evaluare, expertiză, intervenţie
psihologică în situaţii de divorţ. Bucureşti: Editura Expert Psy.
69. Voicu, Malina, Ciclurile vieți gospodăreşti, www.iccv.ro). Accesat ianuarie 2011

45
 70. Voinea, Maria, (1993), Sociologia familiei, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de
Sociologie-Psihologie-Pedagogie.
71. Voinea, Maria, (1996), Psiho-sociologia familiei, Bucureşti, Editura Universităţii din
Bucureşti.
72. Walsh, William M, (1980), A primer in family therapy, Thomas, Springfield, Ill.
73. Walsh, William M., McGraw, James, A, (2002), Essentials of Family Therapy: A
Structured Summary of Nine Approaches. 2nd ed. Denver: Love Publishing Co.
74. Wilks, Frances, (2003),Transformarea sentimentelor - o conditie a succesului, Editura
Curtea veche, Bucuresti:, www.curteaveche.ro
75. Winch,1958, citat de Leming Michael R., Sociological theory: a social science approace
to the family, http://www.stolaf.edu/people/leming/soc371res/theory.html). Accesat
ianuarie 2011
76. Wynne Lyman, http://www.nytimes.com/2007/01/27/obituaries/27wynne.html Accesat
august 2010
77. Zamoşteanu, Alina, (2008), Psihoterapie familială şi intervenţii sistemice, Timişoara,
Editura Eurobit.
78. Zorin, K.V. (2011). Enigmele eredităţii. Păcatele strămoşilor şi genele urmaşilor.
Bucureşti: Editura Sophia.
79. Zorlentan T., Burdus E.,.Căprărescu G, (1995), Managementul organizaţiei, Bucureşti,
Ed. Holding Reporter.

*** Anuarul Statistic al României 2005, București, INS, 2006.

***DSM- IV- TRTM, Manual de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale, ediţia a patra, Text
revizuit, (2003), Coord. Romilă Aurel, Traducere Stancu Marin, Titlul original Diagnostic and
Statistical Manual of Mental Desorders, Bucureşti, Editura Asociaţiei Psihiatrilor Liberi din
România.
***ICD-10 International Statistical Classification of Disease and Related Health Problems
elaborată de OMS şi publicată în 1992
*** Raportul social al Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii, După 20 de ani: opţiuni pentru
România, (2010), Academia Româna, Institutul Naţional de Cercetări Economice, Institutul de
Cercetare a Calităţii Vieţii, Coord.: Cătălin Zamfir, Iulian Stănescu, Simona Ilie, Bucureşti, 2010.
***http://articole.famouswhy.ro/comportamentul_grupului_familial/#ixzz1GTb5SXfv Accesat
ianuarie 2011
***http://e-juridic.manager.ro/index.php?pag=a&id=130&s=Codul familiei&aid=1049 Accesat
septembrie 2010
***http://www.dw-world.de/dw/article/0,,6309219,00.html Accesat decembrie 2010
***http://www.scribd.com/doc/11656762/PSIHOLOGIA-FAMILIEI2 Accesat august 2010
***http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/Trauma-si-psihotraumatologia33591.php
Accesat septembrie 2010
***http://www.sfatulmedicului.ro/Arta-de-a-fi-parinte/maltratarea-agresarea-fizica-si-psihica-a-
copilului_13 ) Accesat august 2010
***http://www.genopro.com/ Accesat august 2010
***http://www.profex.com.ro Accesat august 2010

46