Sunteți pe pagina 1din 21

Facultatea de Drept

Și Științe Administrative
Specilizare : Drept
Anul : II
Grupa : I

Drept Internațional Public

AGRESIUNEA

ȘI

NEAGRESIUNEA

Coordonator

Prof. Univ. Dr. Aurora Ciucă

Student

Ciobanu Constantin Adrian

1
1. Principiile Dreptului Internațional Public

Concepţia de principii ale Dreptului Internațional Public conţine regulile de conduită


cele mai generale, a căror respectare este indispensabilă pentru dezvoltarea relaţiilor între
state, pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Aşa cum sunt definite, ele au un mare caracter de generalitate atât din puct de vedere al
substanţei (toate elementele raporturilor care le reglementează DIP), cât şi prin aplicarea or în
raporturile dintre state pe tot mapamondul (universalitate).

Principiile DIP stabilesc cu cea mai mare autoritate drepturile şi obligaţiile cu caracter
universal menite să asigure protecţia acelor valori fundamentale cărora statele le acordă o
importanţă prioritară.

Principiile reprezintă în DIP un fel de instanţă supremă.

Dezvoltând şi precizând conţinutul acestor principii, Declaraţia privind principiile de


DIP referitoare la relaţiile prieteneşti şi de cooperare între state, conform cartei ONU,
adoptată de Adunarea Generală în 1970, prezintă conţinutul a şapte principii:

1. Nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa


2. Reglementarea diferendelor inter-naţiuni prin mijloace paşnice
3. Neintervenţia în treburile interne ale unui stat
4. Cooperarea internaţională
5. Egalitatea în drepturi a populaţiilor şi drepturile acestora de a dispune de ele
însele
6. Egalitatea suverană a statelor
7. Îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate.

Declaraţia privind principiile care guvernează relaţia dintre statele participante la


Consiliul de Securitate al Comunității Europene, adoptată la Helsinki, în 1975, enunţă un
număr de 10 principii, adăugând la cele 7 menţionate în carta ONU încă 3:

8. Inviolabilitatea frontierelor

9. Integritatea teritorială a statelor

2
10. Respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Principiile fundamentale ale DIP prezintă următoarele caracteristici:

 ele prezintă o maximă generalitate, în sensul că normele pe care le cuprind sunt


de maximă generalizare şi abstractizare.
 universalitatea – exprimată prin aplicarea lor conduitei statelor oriunde s-ar
exercita aceasta.
 valoare de jus cogens - adică, un caracter imperativ, de la ele neputându-se
deroga decât pe calea unei norme convenţionale sau cutumiare, care să aibă
aceeaşi valoare de jus cogens.

Din acest punct de vedere, principiile DIP sunt adevărate standarde a conduitei
internaţionale a statelor. Constituie criteriul suprem în aprecierea legalităţii oricărui act
juridic, a oricărei acţiuni sau absenţiuni a statelor în relaţiile internaţionale. Ele determină
caracterul şi conţinutul celorlalte norme şi instituţii ale DI, determină esenţa şi orientarea.
Aplicarea şi respectarea principiilor fundamentale privesc în primul rând statele ca subiecte
primare ale DI.

În virtutea acestor principii, statul promovează, afirmă şi realizează, prin forme şi


mijloace politico – juridice concrete, interesul lor natural.

Până în 1928 dreptul internațional public era un drept al păcii și al războiului. După
1928 devine doar un drept al pacii. Acest principiu a fost consacrat prin Pactul General de
renunțare la război ca instrument al politicii naționale a statelor, semnat la Paris la 27-08-
1928- Pactul General de renuntare la război , Pactul Briand- Kellog.

Experienţa tristă a celui de-al doilea război mondial a determinat naţiunile să confere
o sferă mai largă principiului nerecurgerii la forţă (neagresiunii).

În acest sens, art.2, pct.4 din Charta O.N.U. prevede:

"Toţi membrii organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a


recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale
ori independenţei politice a vreunui stat, fie în oricare alt mod incompatibil cu scopurile
Naţiunilor Unite".

3
2. PRINCIPIUL NERECURGERII LA FORŢĂ SAU LA
AMENINŢAREA CU FORŢA

Conţinutul juridic al acestui principiu a fost precizat şi dezvoltat, prin Declaraţia


referitoare la definirea agresiunii din 1974 a Adunării Generale a O.N.U. ca şi prin Actul
Final de la Helsinki – 1975.

El prevede:

Obligații:
• Nici un considerent nu poate fi invocat drept o justificare pentru a recurge la forță
sau la amenințarea cu forța.
• Statele trebuie să se abțina de la orice act care constituie o amenințare cu forța sau o
folosire a ei direct sau indirect în relațiile cu alt stat.
• Să se abțină de la orice desfășurare de forțe, de la orice manifestare de forță care are
ca obiectiv amenințarea altui stat în scopul de a-i îngrădi suveranitatea.
• Să nu recurga la represalii bazate pe forta.
• Să nu solutioneze diferendele internationale prin forta.

Prin prisma Actului final de la Helsinki din 1975 rezulta ca noţiunea de forţă nu se
limitează la forţa armată, ci vizează şi presiunile economice, politice sau de altă natură
împotriva independenţei sau integrităţii teritoriale ale unui stat, împotriva păcii şi securităţii
internaţionale. Conduita la care sunt obligate statele conform acestui principiu presupune ca
ele să se abţină de la folosirea forţei atât directă, cât şi indirectă.

Constituie forță și actiunile militare terestre, maritime sau aeriene sau propaganda de
razboi folosita impotriva altui stat. Acest principiu se aplica nu numai statului ci si in zone
nesupuse niciunei suveranitati.
Exemplu:
• Marea libera -; Conventia asupra marii, 1982
• Zona internationala a spatiilor submarine, spatiul extraatmosferic si corpurile ceresti -;
Tratatul spatial din 1976 si Acordul privind activitatea statelor pe Luna si pe celelalte corpuri
ceresti din 1979.

4
Războiul de agresiune este calificat „crimă împotriva umanitatii” care angajează
răspunderea de drept internațional.

De la acest principiu-pe cale de exceptie - dreptul international permite


folosirea fortei in trei situatii:

 pe baza hotararii Consiliului de Securitate, conform capitolului VII din Carta O.N.U.;

 in cazul exercitarii de catre state a dreptului de autoapa-ârare individuala sau colectiva


impotriva unui atac armat(art. 51 din Carta O.N.U.);

 in cazul exercitarii dreptului popoarelor la autodeterminare (Declaratia 2625/1970).

3. Agresiunea

Doctrina definește agresiunea ca fiind un fapt ilicit, comis de un stat și presupune


planificarea , inițierea sau ducerea la îndeplinire de către o persoană aflată într-o poziție care
să îi permită să exercite efectiv control sau să conducă activitatea politicăsau militară a unui
stat, a unui act de agresiune , care prin caracterul, gravitatea și scara la care se produce,
constituie o încălcare vădită a Cartei Națiunilor Unite .
Actul de agresiune înseamnă utilizarea forței armate de către un stat împotriva
suveranității, integrității teritoriale sau independenței politice a altui stat într-o manieră
contradictorie cu Carta Națiunilor Unite.

Prima încercare de definire a agresiunii în D.I.P. a fost intreprinsă în perioada


interbelică și s-a finalizat în 3 convenții .

Convenţiile pentru definirea agresiunii au fost semnate la Londra în data de 3 şi 4 iulie


1933. Prima Convenţie a îmbrăcat forma unui pact regional de neagresiune, fiind semnată la 3
iulie 1933, de reprezentanţii României, URSS, Estoniei, Letoniei, Poloniei, Turciei, Iranului şi
Afganistanului. A doua Convenţie, semnată la 4 iulie de reprezentanţii URSS, Micii înţelegeri
(România, Cehoslovacia şi Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor) şi Turcia, a fost încheiată
sub forma unui pact general de neagresiune, fiind deschisă spre aderare tuturor statelor.
Având conţinut identic şi pornind de la recunoaşterea prevederilor Pactului Briand-Kellog,
care interzicea orice agresiune, Convenţiile stabileau împrejurările considerate ca fiind
agresiune.

5
La 8 august 1945, s-a semnat Acordul de la Londra pentru urmărirea şi pedepsirea
marilor criminali de război, precum şi Carta prin care se înfiinţa Tribunalul Militar
Internaţional pentru pedepsirea criminalilor de război din Extremul Orient, documente care
prevedeau în mod expres crimele contra păcii pe care tribunalele de la Nürenberg şi de la
Tokio urmau să le judece şi să le sancţioneze.

Incriminarea războiului de agresiune a fost ulterior însuşită şi de Adunarea Generală a


O.N.U., odată cu confirmarea principiilor de drept internaţional recunoscute de statutul şi
hotărârea Tribunalului de la Nürenberg, prin Rezoluţia nr. 95 (I) din 1946 şi preluată în
proiectul Codului crimelor contra păcii şi securităţii omenirii, elaborat în cadrul O.N.U. În
contextul analizat nu putem ignora importanţa Cartei Naţiunilor Unite, semnată la San
Francisco, la 26 iunie 1945, act care a avut “marele merit de a fi introdus drepturile omului în
ordinea internaţională” .

A defini agresiunea armată într-o formă care să cuprindă toate actele agresive săvârşite
de către state a constituit şi constituie încă un obiect de preocupare pentru comunitatea
internaţională, în condiţiile în care, deşi Carta O.N.U. interzice în mod expres războiul de
agresiune, aceasta nu include şi o definiţie explicită a agresiunii.

După eforturi intense care au debutat în anul 1953, când Adunarea Generală a O.N.U. a
înfiinţat un Comitet special pentru definirea agresiunii, la 14 decembrie 1974, s-a ajuns la un
acord asupra textului final al definiţiei, care a fost adoptat de Adunarea Generală prin
Rezoluţia nr. 3314 , deci nu printr-un tratat multilateral general, înzestrat cu forţa juridică a
unui asemenea instrument convenţional.

În forma în care a fost adoptată, definiţia agresiunii constituie o formulă de compromis.

Art. 2 al Rezoluţiei nr. 3314 prevede că

„Folosirea forţei armate prin violarea Cartei O.N.U., de câte un stat care a acţionat
primul, constituie dovada suficientă prima facie a unui act de agresiune”.

Prin urmare, fapta unui stat de a acţiona primul prin folosirea forţei armate constituie o
primă dovadă suficientă, pentru a se aprecia că a avut loc un act de agresiune. Aceasta se
justifică prin faptul că statul care atacă primul nu-şi poate susţine nevinovăţia invocând lipsa
intenţiei sale de a săvârşi un act de agresiune, intenţia sa fiind prezumată şi constând în
afectarea, într-un mod sau altul, a suveranităţii, independenţei politice sau integrităţii
teritoriale a altui stat.

6
Art. 5 alin. 1 prevede în mod expres că: „Nici un considerent, de orice natură ar fi el,
politică, economică, militară sau de alt fel, nu poate să justifice o agresiune”.

De asemenea, Rezoluţia nr. 3314 privind definiţia agresiunii stipulează în mod expres că
războiul de agresiune constituie o crimă împotriva păcii, care dă naştere la răspundere
internaţională.

În paralel cu definiţia agresiunii, rezoluţia enumeră, ca acte de agresiune, următoarele


fapte săvârşite cu sau fără declaraţie de război:

a) Invadarea sau atacarea teritoriului unui stat de către forţele armate ale altui stat sau
orice ocupaţie militară, chiar temporară, rezultând dintr-o asemenea invazie sau dintr-un
asemenea atac, precum şi orice anexare prin folosirea forţei a teritoriului sau a unei părţi
a teritoriului altui stat;

b) Bombardarea de către forţele armate ale unui stat a teritoriului altui stat sau folosirea
oricăror arme de către un stat împotriva teritoriului altui stat;

c) Blocada porturilor sau a coastelor unui stat de către forţele armate ale altui stat;

d) Atacul efectuat de către forţele armate ale unui stat împotriva forţelor armate terestre,
maritime sau aeriene, ori a marinei şi aviaţiei civile a altui stat;

e) Folosirea forţelor armate ale unui stat, care sunt staţionate pe teritoriul altui stat cu
acordul statului gazdă, contrar condiţiilor stabilite în acord, sau orice extindere a
prezenţei lor pe teritoriul în cauză, după expirarea acordului;

f) Fapta unui stat de a admite ca teritoriul său, pe care l-a pus la dispoziţia altui stat, să
fie utilizat de către acesta din urmă pentru comiterea unui act de agresiune împotriva
unui stat terţ;

g) Trimiterea de către un stat sau în numele lui de bande ori grupuri înarmate, de forţe
neregulate sau de mercenari, care se dedau la acte de forţă armată împotriva unui alt
stat, de o gravitate care echivalează cu cea a actelor enumerate mai sus, sau faptul de a
se angaja în mod substanţial într-o asemenea acţiune.

În lumina principiilor de drept internaţional, în doctrină sunt considerate ca acte de


agresiune, deci crime internaţionale, deşi nu sunt cuprinse în definiţia dată, şi următoarele
fapte:

7
 declaraţia de război, reprezintă actul oficial al unui stat prin intermediul
căruia iau naştere o serie de relaţii speciale (starea de război), care atrag
toate consecinţele prevăzute de dreptul internaţional atât pentru părţile
aflate în conflict, cât şi pentru celelalte state;
 folosirea forţei armate împotriva popoarelor şi naţiunilor care luptă pentru
dreptul lor la autodeterminare, la libertate şi independenţă – prezintă
trăsăturile unui act de agresiune în baza art. 7 al Cartei O.N.U. conform
căruia nimic din cuprinsul acesteia nu va putea să aducă prejudicii
dreptului la autodeterminare, la libertate şi la independenţă al popoarelor
private prin forţă de acest drept, în special al popoarelor care nu sunt
supuse regimurilor politice coloniale sau rasiste sau la alte forme de
dominaţie străină, precum şi dreptul acestor popoare de a lupta în acest
scop şi de a cere şi a primi sprijin din partea altor state, conform
dispoziţiilor Cartei;
 represaliile cu folosirea forţei armate – constituie acte ilegale, calificate ca
atare în importante documente politico-juridice internaţionale.

Propaganda prin care se face apologia războiului sau se îndeamnă la recurgerea la


război, indiferent prin ce mijloace s-ar face aceasta, constituie o crimă împotriva păcii şi
securităţii internaţionale.

Definiţia acestei crime a fost încorporată ca atare în statutul Tribunalului de la


Nürenberg, care, în art. 6, lit. a), incriminează nu numai războiul, ci şi orice acte pregătitoare
în vederea dezlănţuirii unui război de agresiune.

Propaganda în favoarea războiului a primit consacrare şi reglementare ca o infracţiune


internaţională distinctă dată fiind periculozitatea sa deosebită pentru acţiunea comună a
statelor de menţinere a păcii, pentru securitatea fiecărui stat în parte şi pentru securitatea
întregii comunităţi internaţionale, în condiţiile interzicerii internaţionale a războiului de
agresiune.

În cadrul O.N.U., în afara rezoluţiei prin care au fost aprobate statutele şi lucrările
tribunalelor militare internaţionale de la Nürenberg şi Tokio, Adunarea Generală a incriminat
propaganda în favoarea războiului prin Rezoluţia nr. 110 din 3 noiembrie 1947, în care se
pedepseşte propaganda de război în orice formă şi în orice ţară, care are ca scop sau care
poate crea ori mări o ameninţare a păcii, o violare a ei sau un act de agresiune21, precum şi

8
prin Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, din 1968, în care, la art. 20,
se prevede că „ orice propagandă în favoarea războiului este interzisă prin lege”. Act contrar
principiului nerecurgerii la forţă în relaţiile internaţionale, propaganda de război este interzisă
şi prin Declaraţia O.N.U. referitoare la codificarea principiilor relaţiilor paşnice dintre state,
din 1970, în cuprinsul căreia se prevede în mod expres: „Conform scopurilor şi principiilor
Naţiunilor Unite, statele au obligaţia de a se abţine de la orice propagandă în favoarea
războiului de agresiune”.

3.1Războiul de agresiune în D.I.P

Războiul de agresiune este condamnat, în epoca contemporană printr-o serie de norme


internaţionale. Art.2,paragraful 4 din Charta O.N.U., stipulează "Toţi membrii organizaţiei se
vor abţine, în relaţiile internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea
ei".

Până în deceniul cinci al secolului nostru războaiele de eliberare naţională erau


considerate ca o problemă de relaţii între metropolă şi colonii, în afara dreptului internaţional,
pe care metropola o putea reglementa pe bazadreptului său intern. După adoptarea Chartei
O.N.U. şi, mai ales, după Rezoluţia nr.1514 a Adunării Generale a O.N.U. "Declaraţia asupra
acordării independenţei ţărilor şi poparelor coloniale" din 14 decembrie 1960,aceste
războaie "intră în categoria de războaie internaţionale, persoanele care luptă contra guvernelor
colonialiste putând fi considerate ca subiecte de drept internaţional.

Interzicând războiul de agresiune, dreptul internaţional contemporan nu interzice


războiul drept, folosirea forţei armate în anumite cazuri. În afară de războaiele de eliberare
naţională, Charta O.N.U. admite anumite forme de război: războaiele defenisve (prevăzute în
art.51) şi războaiele de securitate colectivă (art.53). Conform art.51/Charta O.N.U. nu se va
aduce atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectivă, în cazul în care se
produce un atac înarmat împotriva unui membru al O.N.U., până când Consiliul de Securitate
va fi luat măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Art.53
abilitează Consiliul de Securitate de a folosi, acolo unde este cazul, metodele şi mijloacele
necesare de constrângere colectivă pentru reprimarea actelor ilegale.

9
Noile războaie implică conexiuni transnaţionale astfel că distincţia dintre agresiuni
(atac din afaragraniţei) şi represiune (anihilarea unui atac din interiorul statului) este greu de
exprimat în mod concludent.

Sintagma "conflict de joasă intensitate" a fost concepută în doctrina S.U.A. pentru a


desemna anumitetipuri de acţiuni militare: războaiele de gherilă, actele de terorism cu
implicaţii majore.

Noile conflicte, izbucnite în diferite zone ale mapamondului, trebuie să fie abordate în
contextul procesului de globalizare (interconectivitate politică, economică, militară şi
culturală). Ele reprezintă consecinţe ale încheierii "războiului rece" şi reflectă vidul de putere
specific perioadelor de tranziţie spre un nou tip de ordine mondială.

Impactul fenomenului globalizării este demonstrat prin implicarea largă a unor categorii
de persoane şi a organizaţiilor internaţionale; grupări ilegale de mercenari; numeroşi reporteri
internaţionali; organizaţia "MÉDECINS SANS FRONTIERES"; organizaţia "SAVE THE
CHILDRENS"; Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru refugiaţi; U.N.I.C.E.F.;
reprezentanţii O.N.U., O.S.C.E. şi ai U.E.

Implicaţiile globalizării asupra viitorului suveranităţii pe baze teritoriale reprezintă, în


prezent, o temă de discuţii contradictorii în planul politicii şi relaţiilor internaţionale. De
regulă, noile tipuri de conflicte apar în contextul eroziunii autonomiei unor stat, iar uneori,
chiar în situaţii de dezintegrare statală.

Crizele statale interne sunt generate de diminuarea monopolului statal în manifestarea


violenţei organizate în condiţiile legitime.

Capacitatea statelor de a folosi, în mod unilateral, forţa armată împotriva altor state s-a
diminuat treptat.

În prezent alianţele militare, comerţul internaţional de armament, variatele forme de


cooperare militară au generat procesul complex de integrare militară globală

3.2 Excepții

Sistemul Cartei Naţiunilor Unite prezintă, la modul conceptual, o regulă prevăzută


de articolul 2, alineatul 4, şi două cazuri în care se admite folosirea forţei:

10
1. exercitarea dreptului la legitimă apărare individuală sau colectivă în cazul unui atac armat
(art. 51) şi, respectiv,
2. în baza hotărârii Consiliului de Securitate al ONU (art. 39-42).

1. Prima şi cea mai importantă excepţie pe care o prevede Carta ONU este aceea din
articolul 51 –

“ Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu aduce atingere dreptului inerent de


autoapărare, indivuduală sau colectivă, în cazul în care se produce un atac armat împotriva
unui membru al Naţiunilor Unite, până când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile
necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”.

Cu alte cuvinte, Carta lasă, prin această derogare, posibilitatea de folosire legală a
forţei ca formă a legitimei apărări, pentru exercitarea dreptului la legitimă apărare individuală
sau colectivă.

Este cunoscut faptul că în toate sistemele juridice, se admite dreptul la legitimă


apărare, el fiind un concept general de drept, iar Carta ONU nu putea să nu reflecte acest
concept.

Dreptul la legitimă apărare este una dintre cele mai reprezentative instituţii
contemporane, fundamentat, din punct de vedere juridic, pe principiul nefolosirii forţei şi
ameninţării cu forţa şi motivat, sub raport politico-militar, pe necesitatea prevenirii şi
descurajării agresiunii şi implicit, a protejării fiinţei naţionale a statelor.

Ca urmare, prin consemnarea în Carta ONU a acestei instituţii, au fost scoase în afara
legii unele practici existente în viaţa internaţională, precum autoprotecţia, represaliile armate,
dreptul de intervenţie, autoapărare preventivă, care confereau statelor dreptul discreţionar de a
recurge la forţa armelor.

Aceasta a reprezentat, totodată, saltul calitativ înregistrat de la dreptul nelimitat al


statelor de a recurge la războiul de agresiune, la interdicţia generală de folosire a forţei şi a
ameninţării cu forţa şi a utilizării licite a forţei în cazuri strict precizate.

Legitima apărare, presupune dreptul unui stat, împotriva caruia a avut loc un atac
efectiv din partea altui stat, de a răspunde agresiunii cu forţele sale armate.

11
Când într-o societate organizată se ripostează împotriva atacului se răspunde, de fapt, la
o agresiune cu o agresiune, săvârşindu-se, astfel, o infracţiune prevazută de dreptul penal
naţional sau internaţional, care interzic acele de răzbunare şi uzul individual de forţă.

Totuşi, potrivit prescripţiilor legale, această faptă nu este săvârşită cu vinovaţie,


deoarece făptuitorul, fie el individ sau stat, nu a acţionat cu voinţa liberă, ci constrâns de
necesitatea apărării valorilor sociale protejate de ordinea juridică şi ameninţate grav prin
agresiunea ilicită. Din acest motiv, în cazul legitimei apărări, legea dispune că vinovaţia
şi caracterul penal al faptei sunt înlăturate atât în cazul indivizilor, cât şi al statelor care
folosesc forţa împotriva unei agresiuni.

Legitima apărare are conotaţii specifice atât în legea internă, cât şi în cea
internaţională, cu trăsături distincte în cazul apărării individuale, al securităţii colective ori în
operaţiunile de sprijinire a păcii.

În dreptul internaţional, legitima apărare se referă la subiectele ordinii legale mondiale


şi este un principiu juridic care dă dreptul unui stat de a reacţiona imediat şi spontan, cu
forţele armate, în cazul unei agresiuni, fiind consacrat în articolul 51 al Cartei Naţiunilor
Unite.

Specificul dreptului internaţional de a crea o ordine juridică de tip orizontal, fară


existenţa unor autorităţi mondiale supranaţionale, superioare statelor suverane, face ca
războiul purtat în legitimă apărare să fie întotdeauna legitim şi legal în urmatoarele condiţii şi
limitări obiectiv determinate :

a) Existenţa unui act de agresiune cu folosirea forţei armate.

Stabilirea cu precizie a existenţei unui act de agresiune prezintă o mare importanţă,


atât teoretică dar mai ales practică, însă şi o evidentă dificultate. Importantă, pentru că
marchează momentul când, din punct de vedere juridic, se naşte dreptul la autoapărare, iar
dificultatea rezidă în faptul că nu orice folosire a forţei armate este un act de agresiune, cum
nici riposta la o asemenea folosire a forţei nu este un act de autoapărare

b)Anterioritatea actului de agresiune în raport cu apărarea.

Apariţia dreptului de autoapărare este condiţionată de preexistenţa unui atac armat.


Consacrând “dreptul inerent la autoapărare”, articolul 51 din Carta ONU face din
anterioritatea atacului armat o condiţie sine qua non a naşterii acestui drept. Principiul
anteriorităţii, adică primul recurs la folosirea ilicită a forţei armate, este indisolubil legat de
12
intenţie – element unic al laturii subiective a infracţiunii – şi constituie criteriul determinant
de calificare a unei fapte drept agresiune

c) Gravitatea actului de agresiune

Întrucât exercitarea dreptului la autoapărare constutie un remediu şi nu un pretext de


recurgere la forţă, definiţia agresiunii se referă la actele comise cu intenţie şi care prezintă o
anumită gravitate.

Anumite fapte de importanţă minoră, cum ar fi provocările, simplele incidente de


frontieră care, deşi, implică ameninţarea cu forţa sau folosirea ilegală a acesteia, fiind
incriminate de dreptul internaţional, nu justifică folosirea forţelor armate de către statele
lezate în baza dreptului de autoapărare, deci nu constituie agresiune şi pot antrena, eventual,
doar contramăsuri proporţionale. Recurgerea la forţa armată în exercitarea dreptului la
autoapărare trebuie să fie proporţională cu atacul şi să fie necesară pentru respingerea
agresorului.

În dreptul internaţional nu este permis ceea ce în practică şi în doctrină s-a numit


“atacul preventiv”, îndreptat împotriva unei posibile agresiuni sau a unei ameninţări.

2.A doua excepţie reglementată expres de Carta Naţiunilor Unite este reprezentată de
folosirea forţei cu autorizarea Consiliului de Securitate. Astfel, articolul 39 din Cartă cuprinde
o prevedere cu caracter general care conferă Consiliului de Securitate competenţa de a califica
o acţiune ca fiind o ameninţare contra păcii, o încălcare a păcii sau un act de agresiune.

În conformitate cu acelaşi text, Consiliul va face recomandări sau va decide măsurile


care trebuie adoptate în conformitate cu art. 41 şi 42, pentru restabilirea păcii şi
securităţii. Principalele probleme care se ridică în aplicarea celor două articole menţionate
sunt legate de întrebarea dacă autorizarea Consiliului de Securitate, în conformitate
cu prevederile articolului 42, trebuie să fie expresă sau poate fi şi implicită.

Un exemplu de folosire a forţei a fost reprezentat de operaţiunea Furtună în Deşert,


ca răspuns faţă de invadarea Kuweit-ului de către Irak, în 1990. Operaţiunea a fost considerată
un punct de cotitură în dreptul internaţional. Secretarul General ONU preciza, în acest

13
context, că invazia Irakului în Kuweit a fost primul caz de la fondarea organizaţiei când unul
din statele membre a încercat să anexeze în mod complet un alt stat, şi, datorită acestui lucru,
măsurile adpotate constutuie expresia practică a modului în care pacea şi securitatea ar trebui
menţinute pe plan internaţional.

Astfel, prin Rezoluţia nr. 660/1990, Consiliul de Securitate califică invadarea


Kuweitului de către Irak ca reprezentând o încălcare a păcii şi cere imediat Irakului încetarea
acţiunii. Autorizarea folosirii forţei este realizată printr-o Rezoluţie subsecventă, respectiv
Rezoluţia nr. 678/1990 prin care se autorizează “statele care cooperează cu guvernul
kuweitian să adopte toate măsurile necesare” pentru a asigura retragerea imediată şi
necondiţionată a trupelor irakiene din Kuweit şi pentru a restabili pacea şi securitatea în zonă.

Cazul Irak –1990- a fost singular, în sensul că autorizările privind folosirea forţei,
ulterioare acestei date, nu au mai vizat înlăturarea unei acţiuni a unui stat împotriva altuia, ci
în majoritatea cazurilor fie statul pe teritoriul căruia se desfăşurau operaţiunile a consimţit la
acestea, fie că operaţiunile se desfăşurau contra unui grup implicat într-un conflict intern care
nu a respectat unele condiţii de încetare a focului aprobate de ONU.

Intervenţia militară din martie 2003 în IRAK, unde S.U.A. şi Marea Britanie au fost
principalii actori, este considerată de majoritatea juriştilor occidentali ca o acţiune ilegală. În
planul politicii internaţionale s-a înregistrat un fiasco diplomatic iar O.N.U. nu a reuşit să se
impună în rezolvarea acestei crize irakiene. A apărut pentru prima dată o falie între statele
occidentale, în modul de abordare politico-juridică a acestei crize internaţionale. S.U.A. a
aplicat un sistem progresiv de drept internaţional, asemănător sistemului juridic "Dreptul
ginţilor" utilizat de Imperiul Roman în antichitate. Faptul că S.U.A. s-a substituit O.N.U. este
un procedeu extrem de periculos. Se impun, cu acuitate, modificări ale normelor din Charta
O.N.U., o reformă instituţională care să asigure un grad ridicat de reacţie şi acţiune efectivă în
rezolvarea crizelor majore care se manifestă în diferitele zone de pe mapamond. S.U.A. au
invocat, ca argument forte al intervenţiei în IRAK, nerespectarea de către guvernul condus de
SADAM HUSEIN a rezoluţiilor emise de C.S./O.N.U. după primul război din GOLF - anul
1991. După anul 1991, pe durata a 12 ani, Consiliul de securitate a elaborat 16 rezoluţii pentru
asigurarea punerii în aplicare a "Planului de pace" stabilit după războiul din Golf. Populaţia
şiită din sudul Irakului a fost supusă unui genocid uman. Americanii au considerat că n-a fost
un război împotriva poporului irakian, ci au acţionat pentru înlocuirea unui regim represiv, că
S.U.A. sprijină respectarea libertăţii şi a drepturilor fundamentale în oricare regiune a lumii.

14
Pentru S.U.A., forţa militară dominantă în lume, principiile respectării drepturilor omului
prevalează faţă de celelalte principii inserate în Charta O.N.U.

4. Neagresiunea

4.1 Mijloace pașnice de rezolvare a diferendelor internaționale fără caracter


jurisdicțional

TRATATIVELE

Epoca modernă poate fi caracterizată ca o eră a negocierilor. Tendinţa de a aborda


problemele complexe ale lumii şi diferendele dintre state prin contacte şi discuţii tinde să
dobândească un caracter permanent şi cuprinzător, care corespunde unei necesităţi obiective.
Tratativele directe între state au dobândit un caracter permanent în domeniul cooperării
internaţionale pe măsura accentuării progresului tehnic şi ştiinţific, corespunzător exigenţelor
oamenilor şi popoarelor. Explicaţia recurgerii cu precădere la tratative constă în avantajele pe
care le oferă părţilor într-un diferend internaţional: - posibilitatea de a exprima direct, fără
rezervele şi formalismul pe care le comportă o procedură juridică sau arbitrară, punctele de
vedere şi revendicările părţilor; - supleţea şi lipsa de rigiditate a procedurii tratativelor; -
posibilitatea de a ajunge rapid la un rezultat, dacă momentul oportun este sesizat; - permit
părţilor să-i modifice poziţiile, manifestă o oarecare mobilitate (maleabilitate). Potrivit
Principiului anteriorităţii tratativelor, statele între care apare un diferend au obligaţia de a
folosi, în primul rând, tratativele şi, numai după ce au epuizat această cale, pot recurge la alte
mijloace, inclusiv la mijloace jurisdicţionale.

BUNELE OFICII ŞI MEDIIEREA

Bunele oficii şi medierea reprezintă acţiuni întreprinse de un stat terţ în scopul de a


aplana un conflict apărut între alte state. Acestea pot fi oferite de state, de organizaţiile
internaţionale, sau anumite persoane oficiale. Ele pot fi acordate la cererea părţilor în litigiu
sau din propria iniţiativă a celor care le oferă. Soluţiile propuse în aceste situaţii au valoarea
unui aviz care nu este obligatoriu.

15
ANCHETĂ INTERNAŢIONALĂ

Pentru rezolvarea unui diferend internaţional are o mare importanţă stabilirea exactă a
faptelor care au dat naştere divergenţelor dintre părţi. Ţinând seama de aceasta, în practica
internaţională a apărut ancheta realizată de comisii speciale, create în acest scop. Sarcinile
comisiilor de anchetă constau în stabilirea faptelor şi lămurirea împrejurărilor care au
provocat diferendul, putând aborda cu acest prilej şi probleme juridice, având menirea sa
creează condiţiile pentru tratativele diplomatice ulteriore. Părţile contractante, care nu s-au
putut pune de acord pe căi diplomatice, vor institui, în măsura în care împrejurările o permit, o
comisie internaţională de anchetă. După efectuarea anchetei comisia deliberează în secret şi
adoptă decizii cu majoritatea membrilor comisiei. Rezultatul se consemnează într-un raport
care este supus părţilor în diferend. Raportul se limitează la constatarea faptelor şi nu are
valoare obligatorie pentru părţi, care sunt libere să aprecieze dacă îi vor da sau nu urmare.

CONCILIEREA INTERNAŢIONALĂ

Se constituie ca ultim mijloc diplomatic de reglementare paşnică a diferendelor


internaţionale, îmbinând atunci când este cazul şi elemente de anchetă internaţională.
Procedura comisiilor de conciliere se desfăşoară în două faze: - cea de anchetă, care constă în
examinarea faptelor şi administrarea de probe; - concilierea propriu-zisă, care se desfăşoară în
contradictoriu cu ascultarea părţilor. Concilierea adoptă, de regulă, cu majoritatea de voturi,
recomandări sau avize care nu au valoare obligatorie pentru părţile în litigiu. Caracterul suplu
al concilierii, faptul că organul care o efectuează nu pronunţă o hotărâre obligatorie, explică
atitudinea favorabilă a statelor faţă de acest mijloc de rezolvare paşnică a diferedelor.

4.2 Soluționarea diferendelor prin intermediul metodelor colective de


constrângere

Dacă în relaţiile sale internaţionale un stat comite acţiuni neamicale, încalcă normele
dreptului internaţional ori drepturile altor state şi diferendul astfel ivit nu se rezolvă pe cale
paşnică, se admite ca statele lezate să recurgă la anumite măsuri limitate, cu caracter de
constrângere, împotriva statului care a săvârşit asemenea acţiuni.

Măsurile de constrângere pot avea forme diferite în raport cu conduita statului căruia i
se aplică. Ele pot servi fie la restabilirea legalităţii internaţionale încălcate, fie la înlăturarea

16
actelor neamicale sau la restabilirea drepturilor unui stat care au fost încălcate sau pentru
obţinerea reparării prejudiciului cauzat.

După scopul lor, măsurile de constrângere urmăresc să determine statul împotriva căruia
sunt luate să pună capăt acţiunilor ilicite:

 a) Ţinând seama de obligaţia de rezolvare paşnică a diferendelor internaţionale,


statele nu pot aplica măsuri de constrângere decât în cazuri cu totul excepţionale, când există
motive extrem de serioase ca diferendul să nu poată fi rezolvat pe cale paşnică;

 b) Conform principiului nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa ca şi a


dreptului statului de a recurge la forţa armată numai în vederea autoapărării împotriva unui
atac, se interzice aplicarea oricăror măsuri de constrângere cu folosirea forţei armate;

 c) Aplicarea tuturor măsurilor de contrângere, cu sau fără folosirea forţei armate este
încredinţată, în general, Consiliului de Securitate al O.N.U. conform art.41,42 din Charta
O.N.U.;

 d) Măsurile de folosire a forţei armate pot fi aplicate exclusiv de către Consiliul de


Securitate cu excepţia dreptului la autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac
armat, în conformitate cu art.51 din charta O.N.U. şi în condiţiile specificate de acest articol;

 e) Consiliul de Securitate poate aplica şi măsuri fără folosirea forţei armate (ruperea
relaţiilor diplomatice, întreruperea relaţiilor economice etc.).

Referitor la agresiunile de ordin economic, se pot face o serie de exemplificări:

 luarea, împotriva unui alt stat, de măsuri având caracterul de presiuni economice care
îi încalcă suveranitatea şi independenţa economică şi ameninţă bazele vieţii sale economice;

 luarea, împotriva unui alt stat, de măsuri care îl împiedică de la exploatarea bogăţiilor
sale naturale

 supunerea unui stat la blocada economică.

Privind agresiunea ideologică se pot da ca exemple de fapte:

 încurajarea propagandei de război;

 încurajarea propagandei pentru folosirea armelor de nimicire în masă;

 promovarea propagandei pentru folosirea armelor de nimicire în masă;

17
 promovarea propagării conceptelor fasciste, de exclusivism rasial sau naţional, de ura
şi dispreţ faţă de alte state.

Privind exercitarea dreptului de autoapărare împotriva unui atac armat, Charta O.N.U.,
în art.51, a prevăzut următoarele:

"Nici o dispoziţie din prezenta Chartă nu va aduce atingere dreptului inerent de


autoapărare individuală sau colectivă, în cazul producerii unui atac armat împotriva unui stat
membru al Organizaţiei până când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru
menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale.

Consiliul de Securitate, conform art.39 din Chartă, constatând existenţa unei


ameninţări împotriva păcii, a unui act de agresiune, va face recomandări sau va hotărâ ce
măsuri să fie luate pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale. În baza
acestor fundamente juridice, O.N.U. efectuează operaţiuni de menţinere a păcii, care au
caracterul de sancţiuni aplicabile statelor care ameninţă pacea şi securitatea internaţională.

Pot fi date ca exemplu o serie de operaţiuni desfăşurate până în prezent: • Cipru, în


1964; • Orientul Mijlociu (Sinai şi Golan) în 1974; • Liban, 1978; • Irak şi Iran, 1988 (grup de
observatori); • Cambodgia în 1991; • Irak – 1991, 2003 ; • Ex. Iugoslavia, începând cu 1992.

Principale măsuri de constrângere, atât cele admise încă în dreptul internaţional, cât şi
cele care, frecvent aplicate în trecut, apar în prezent ca ilicite, sunt:

RETORSIUNEA

Constă în măsuri de retaliere luate de un stat faţă de actele neprieteneşti, contrare


uzanţelor internaţionale, săvârşite de un alt stat. Actul prin care se răspunde la retorsiune nu
este un act ilegal, care să încalce principiile dreptului intrnaţional sau clauzele unui tratat.
Desigur că atât actele care provoacă retorsiunea, cât şi recurgerea la această măsură împiedică
desfăşurarea unor relaţii normale între state.

Ca exemple de acte inamicale care pot determina recurgerea la retorsiune, pot fi


menţionate măsurile luate de statul împotriva căruia aceasta este folosită: • sporirea taxelor
vamale înscrise în tariful general şi alte măsuri privind comerţul internaţional; • interzicerea
accesului în porturile unui stat a cetăţenilor şi navelor unui alt stat. •

REPRESALIILE

18
Constau în măsuri de constrângere luate, de un stat împotriva altui stat, în scopul de a
obţine repararea daunei decurgând din acte sau omisiuni ilicite din punctul de vedere al
dreptului internaţional, săvârşite de acel stat, sau de a preveni repetarea unor asemenea acte.
Represaliile se deosebesc de retorsiune deoarece ele se adoptă ca răspuns la acte ilicite şi nu
faţă de acţiuni neamicale. Represaliile pot fi pozitive, atunci când constau în săvârşirea unei
acţiuni ca reacţie la acţiunea ilegală a unui stat, sau negative, când răspunsul constă în refuzul
de a executa o obligaţie contractuală faţă de acel stat sau prin împiedicarea acestuia de a-şi
exercita drepturi care-i aparţin.

Un stat are dreptul să recurgă la represalii numai dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii: • dacă există o acţiune contrară dreptului internaţional din partea statului împotriva
căruia se aplică; • dacă este el însuşi lezat de actul celuilalt stat şi numai dacă represaliile au
fost precedate de o cerere de reparare a daunei care nu a fost rezolvată şi trebuie să înceteze
dacă s-a realizat o reparare deplină a prejudiciului; • se păstrează o proporţie între gravitatea
actului comis de celălalt stat şi acţiunile de represalii (principiul proporţionalităţii
represaliilor), excesul de represalii antrenând contra represalii; • represaliile sunt îndreptate
numai împotriva statului care a comis actul ilicit şi nu împotriva unui stat terţ; • nu se recurg,e
sub nici o formă, la forţa armată.

 Represalii licite, fără folosirea forţei armate, pot consta în: • sechestrarea de bunuri
aparţinând resortisanţilor unui alt stat; • întreruperea relaţiilor comerciale, poştale şi
telegrafice; • expulzarea resortisanţilor unui alt stat.

EMBARGOUL

Constituie o formă a represaliilor, prin care un stat reţine navele comerciale ale unui alt
stat, în porturile sau în marea sa teritorială, împreună cu încărcătura lor, în scopul de a-l
determina să pună capăt unei încălcări a dreptului internaţional, săvârşite de el şi să repare
prejudiciul astfel cauzat. Prin extensie, termenul embargo se foloseşte şi pentru reţinerea
bunurilor de orice fel destinate statului împotriva căruia se aplică. Un embargo este contrar
dreptului internaţional întrucât nu constituie un răspuns la un act în măsură a justifica
aplicarea unor represalii, şi afectează interesele dezvoltării cooperării internaţionale,
destinderii şi păcii. În realitate, un asemenea embargo este folosit ca o măsură de presiune
economică, considerată de dreptul internaţional contemporan ca fiind contrară principiului
interzicerii folosirii forţei. În prezent numai C.S./O.N.U. poate hotărî utilizarea acestei
sancţiuni – embargoul.

19
BOICOTUL

Este măsura de constrângere constând în întreruperea relaţiilor comerciale dintre state,


ca şi întreruperea comunicaţiilor feroviare maritime, poştale, prin telegraf, radio şi alte
mijloace de comunicare, ca măsură de constrângere împotriva unui stat care a comis un act de
ameninţare a păcii, de violare a ei sau de agresiune (art.41 din Chartă). Asemenea măsuri de
boicot au fost hotărâte de Adunarea Generală şi de consiliul de Securitate împotriva
Republicii Sud-Africane pentru a o determina să pună capăt politicii de apartheit.

BLOCADA MARITIMĂ PAŞNICĂ

Semnifică împiedicarea de către un stat, cu forţele sale navale militare, a oricăror


comunicaţii cu porturile şi litoralul unui stat fără a se afla în stare de război cu acesta. Deşi s-a
recurs la blocada maritimă iniţial numai în timp de război, ulterior ea a fost utilizată şi în timp
de pace.

Prima blocadă în timp de pace a fost declarată de Anglia, Franţa şi Rusia în 1827 când
au fost declarate blocate ţărmurile Greciei ocupate de turci. În 1850, Anglia a declarat o
blocadă împotriva Greciei din cauza atacului săvârşit de cetăţeni greci împotriva unui cetăţean
englez în Gibraltar. În 1937, statele fasciste au declarat blocada împotriva Spaniei, în cursul
războiului civil.

După al doilea război mondial s-a folosit blocada maritimă împotriva Chinei (1951) şi
Cubei(1962). Astfel, blocada maritimă paşnică a fost definită ca act de agresiune în
Convenţiile de la Londra pentru definirea agresiunii din 1933 şi în definiţia agresiunii
adoptată prin rezoluţia 3314 a adunării Generale O.N.U. - 1974.

Potrivit art.42 din Chartă, numai Consiliul de Securitate poate recurge la blocadă cu
forţele navale ale statelor membre, în cadrul aplicării măsurilor de constrângere cu folosirea
forţei armate, în condiţiile prevăzute de cap.VII din Carthă.

RUPEREA RELAŢIILOR DIPLOMATICE

Poate avea caracterul de represalii împotriva unui stat a cetăţenilor săi în scopul de a-l
constrânge să pună capăt actelor ilegale, prelungindu-se pe perioade destul de îndelungate.
Această măsură poate fi decisă şi de organizaţii internaţionale, de exemplu O.N.U., împreună
sau separat cu măsurile de boicot enumerate anterior. Măsurile de constrângere pentru

20
rezolvarea unor diferende dintre state pot fi decise, prin procedurile statuare, numai de către
Consiliul de Securitate/O.N.U.

Bibliografie

1. Iordache, Constantin – Drept Operațional, Ed. Universițății Naționale de Apărare,


București, 2003
2. Miga-Beșteliu, Raluca – Drept internațional public, ed. Ch.Beck, București, 2008
3. Răduică, Sorina – Folosirea forței și a amenințării cu forța. Derogări de la principiile
Cartei O.N.U., Asociția Română de Drept Umanitar Prahova, articol site.
4. Sava, Antoaneta Laura- Între război și pace, coordonate ale protecției juridice a
demnității naționale si umanității, Arhivele Olteniei, Craiova, 2009.

21