Sunteți pe pagina 1din 41

Psihologia sănătăţii – suport de curs

An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

ELEMENTE INTRODUCTIVE ALE PSIHOLOGIEI SĂNĂTĂŢII

1.1 Apariţia psihologiei sănătăţii

Psihologia sănătăţii s-a născut în anii ’70 ca reacţie la o serie de factori medicali
economici și sociali. Cel mai semnificativ aspect a fost modificarea treptată a tipurilor de
boli şi modificarea cauzelor morţii, în societăţile industrializate. Anterior epocii
industrializării, cauze ale morţii erau foarte adesea, afecţiunile precum gripa, pneumonia,
tuberculoza, gastroenteritele. Descoperirea vaccinului şi antibioticelor, precum şi
îmbunătăţirea igienei şi îngrijirii medicale, au dus la un declin al importanţei bolilor
infecţioase pentru îmbolnăvire şi moarte. Treptat, a crescut frecvenţa bolilor neinfecţioase şi
anume a celor generate de comportamente dăunătoare sănătăţii. Cu 100 de ani în urmă,
cancerul sau bolile cardiovasculare erau rareori cauza decesului. Astăzi, aceste boli,
determinate şi influenţate mai ales de stilul de viaţă, sunt cele mai comune cauze ale morţii. În
cea de-a doua jumătate a secolului XX, boli precum cancerul, accidentele vasculare, bolile
cardiologice, boala pulmonară obstructivă cronică, ca şi accidentele de circulaţie, au devenit
cauzele principale ale deceselor. Acestea din urmă sunt boli acute sau cronice şi traumatisme
influenţate de stilul de viaţă. În anii ’80, Academia Naţională a Ştiinţelor din SUA, arată ca
jumătate dintre primele 10 cauze de deces sunt puternic influenţate de stilul de viaţă. Alegerile
cu privire la stilul de viaţă, precum fumatul, consumul de alcool, aportul alimentar excesiv şi
sedentarismul determină anual milioane de morţi care ar fi putut fi prevenite. Psihologii din
domeniul sănătăţii au oportunitatea să intervină pentru prevenţia multora dintre aceste decese.
Prevenţia, reabilitarea, schimbarea comportamentală sunt subiecte ale cercetării psihologice şi
nu medicale şi de aceea domeniul psihologiei sănătăţii a primit multă atenţie din interiorul şi
din afara comunităţii ştiinţifice. Odată cu menționarea schimbarii în sfera cauzelor medicale
ale morți, trebuie menționată și creșterea duratei medie de viață. De exemplu, în România
anului 1920, speranța de viață era de 40 de ani, în timp ce în 1990 era de 69 de ani, iar in
2014, crescuse deja la 74 de ani.
Un al doilea factor determinant al apariţiei acestei discipline a fost costul
crescând al asistenţei medicale. A devenit clar faptul că, pe termen lung, societatea nu va
putea să îşi permită îngrijirea medicală bazată pe o tehnologie medicală avansată, costisitoare.
În acelaşi timp, psihologia demonstra eficienţă în proiectarea şi aplicarea intervenţiilor

1
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

comportamentale, care s-au dovedit a fi mult mai puţin costisitoare. Schimbarea stilului de
viaţă al oamenilor pentru a preveni instalarea bolilor este o metodă preferată și pentru că este
mai ieftină decât tratarea bolilor datorate comportamentelor nesănătoase.
Cel de-al treilea element care a contribuit la pariția psihologiei sănătății a fost
noul mod de a înţelege sănătatea şi boala. Modelul biomedical acorda atenţie numai
patologiei, neglijând sursele stării de bine, şi privea mintea şi corpul drept entităţi separate,
ignorând infleunța lor reciprocă. Sănătatea nu mai este văzută doar ca absenţă a bolii, ci, mai
curând, ca prezenţa stării de bine. În interiorul ştiinţelor sociale a avut loc o reformulare și
anume, s-a trecut de la modelul biomedical la modelul biopsihosocial, care priveşte sănătatea
şi boala ca rezultat al interacţiunii determinaţilor biologici, psihologici şi sociali, care implică
imposibilitatea separării minţii şi corpului în procesele legate de sănătate. Sănătatea poate să
fie înţeleasă acum drept un produs dobândit în mod activ şi nu un rezultat al întâmplării.
Psihologia sănătăţii adoptă şi urmează acest nou model şi aplică o metodologie de cercetare
avansată pentru a dezvălui relaţiile complexe inerente acestei paradigme biopsihosociale.
În Statele Unite ale Americii, prima întemeiere formală a psihologiei sănătăţii are loc
în 1978, când se înfiinţează divizia 38 (Health Psychology Division) în Asociaţia Americană
de Psihologie. În 1986 s-a înfiinţat şi în Europa, Societatea Europeană de Psihologia Sănătăţii
(EHPS – European Health Psychology Society), care desfăşoară o activitate de diseminare a
rezultatelor cercetării în domeniu prin conferinţele anuale. Lucrări ştiinţifice în domeniu sunt
publicate în tot mai numeroasele jurnale de specialitate, mai ales cele de limba engleză:
Health Psychology, Psychology and Health, International Journal of Behavioral Medicine,
Journal of Health Psychology, British Journal of Health Psychology, Journal of Occupational
Health Psychology, Journal of Health Communication, Anxiety, Stress, and Coping, Japanese
Health Psychology, Psychology, Health and Medicine.

1.2 Definirea psihologiei sănătăţii şi relaţiile sale cu alte discipline

Psihologia sănătăţii este domeniul psihologiei dedicat influenţelor psihologice asupra


proceselor legate de sănătate, cum ar fi: cauzele îmbolnăvirii, reacţiile oamenilor la
îmbolnăvire, felul în care se însănătoşesc sau cum învaţă să facă faţă unei boli cronice şi mai
ales, cum îşi păstrează sănătatea. Psihologia sănătăţii se ocupă de aspectele psihologice

2
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

implicate în etiologia şi corelatele sănătăţii şi bolii, în prevenţia şi tratamentul bolilor, în


readaptarea de-a lungul unor boli şi după vindecare şi în promovarea sănătăţii. Prin cercetările
sale, această disciplină caută să afle caracteristici psihologice ale celor are se îmbolnăvesc şi
ale celor care îşi menţin sănătatea în aceleași condiții, ce aspecte psihologice ajută
însănătoșirea celor bolnavi și cum poate fi o boală prevenită şi însănătoşirea stimulată.
Psihologia sănătăţii realizează cercetări asupra originilor şi corelatelor psihologice ale bolilor,
identifică antecedente de personalitate şi de comportament care influenţează patogeneza
anumitor boli, analizează adoptarea şi menţinerea comportamentelor favorabile sănătăţii
precum, exerciţiul fizic, dieta sănătoasă, folosirea prezervativelor, controlul medical periodic
pentru depistarea precoce a afecţiunilor, autoexaminarea regulată a sânilor, igiena dentară şi
explorează pentru a preveni și combate comportamentele de risc cum sunt fumatul, consumul
excesiv de alcool, sedentarismul și dieta nesănătoasă. Promovarea sănătăţii şi prevenţia
îmbolnăvirilor se află în agenda cercetării şi a practicii în ţările dezvoltate, aşa cum este şi
creşterea calităţii serviciilor oferite de sistemul de sănătate.

DEFINIŢIE

După Matarazzo, psihologia sănătăţii este suma contribuţiilor educaţionale, ştiinţifice şi


profesionale ale psihologiei, pentru promovarea şi menţinerea sănătăţii, pentru prevenţia şi
tratamentul bolilor, pentru identificarea corelatelor psihologice, etiologice şi diagnostice ale
sănătăţii şi bolii precum şi pentru îmbunătăţirea îngrijiri medicale şi a politicii de acordare a
îngrijirii în sistemul de sănătate publică.

Psihologia sănătăţii se ocupă de toate aspectele psihologice ale sănătăţii şi bolii de-a
lungul vieţii. În Statele Unite, specialiştii din acest domeniu sunt centraţi pe menţinerea şi
promovarea sănătăţii, dezvoltarea la copii a comportamentelor eficiente în menţinerea
sănătăţii, aspecte precum exerciţiile fizice regulate, dieta sănătoasă etc. O altă preocupare este

3
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

prevenţia şi tratamentul bolilor. Persoanelor cu activităţi profesionale care implică stres


crescut li se prezintă modalităţi prin care să facă faţă eficient, astfel încât stresul să nu le
afecteze sănătatea. Cu pacienţii care sunt deja bolnavi, se urmăreşte adaptarea cât mai bună la
suferinţa pe care o au şi crearea unor bune deprinderi de a urma regimul şi tratamentul
prescris. Nu mai puţin semnificativă este cercetarea etiologiei şi corelatelor psihologice ale
sănătăţii şi disfuncţiilor. Etiologia se referă la originile şi cauzele bolilor, iar psihologia
sănătăţii se interesează cu precădere de factorii psihologici şi sociali care contribuie la
sănătate şi boală. Astfel de factori pot fi obiceiurile cu efecte importante asupra sănătăţii cum
sunt consumul de alcool, fumatul, exerciţiile fizice, modalităţile de coping în condiţii de stres
etc. Un alt rol al psihologiei sănătăţii este analiza şi îmbunătăţirea sistemului de ocrotire
medicală, a politicii din interiorul acestui sistem. De exemplu, este studiat impactul pe care îl
au instituţia, unitatea sanitară, cadrul medical, asupra comportamentului pacientului şi sunt
formulate recomandări pentru îmbunătăţirea ocrotirii medicale.
Shelley Taylor arată că sănătatea implică starea generală a organismului. Psihologia se
ocupă de starea minţii. Mintea şi corpul lucrează împreună pentru a produce sănătatea fizică şi
psihică, astfel că psihologia sănătăţii aduce contribuţii importante deopotrivă ştiinţelor
medicale şi psihologiei. Anterior apariţiei psihologiei sănătăţii, subiecte care astăzi îi aparțin
ei au fost atinse de alte domenii de cercetare. De exemplu, psihologia medicală era principala
branşă însărcinată cu aplicarea cunoştinţelor psihologice în profesiile medicale şi cu evaluarea
psihologică a pacienţilor şi a rezultatelor tratamentelor. Mulţi cercetători au studiat
psihosomatica, o paradigma puternic influenţată de psihanaliză, care încerca să identifice
precursorii psihologici ai bolilor. Acum, psihologia medicală, cu studiul factorilor psihologici
în experienţa bolilor, devine tot mai mult integrată psihologiei sănătăţii. Medicina
comportamentală, care istoric se fundamentează pe teoriile învăţării, a studiat condiţiile care
modifică şi care menţin comportamentele defavorabile sănătăţii. Astăzi, studiul diverselor
fenomene legate de sănătate si boală a devenit obiect al colaborărilor interdisciplinare.
După Ralf Schwarzer, psihologia sănătăţii este doar una dintre disciplinele care
studiază în această direcţie, alături de medicină, farmacologie, epidemiologie, asistenţă
socială, educaţia pentru sănătate, sociologie, sănătate publică etc. Psihologia sănătăţii se
ocupă cu aspectele bio-psiho-sociale ale bolilor fizice şi contribuie la determinarea cauzelor,
la diagnostic, la tratament şi la prevenire.

4
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

IMPORTANT

Psihologia sănătăţii are două direcții principale de interes: stresul şi boala pe de o parte,
comportamentele importante pentru sănătate şi pentru protecţia sănătăţii, pe de altă parte.

1.3. Modelul biopsihosocial

George Engel (1913-1999), părintele medicinei psihosomatice moderne, elaborează în


1977 modelul biopsihosocial, pentru studiul interacţiunii dintre minte şi corp. Engel a fost
unul dintre cei mai însemnaţi specialişti ai disciplinelor aflate la interfaţa dintre ştiinţele
medicale şi cele comportamentale (Fava, 2000). Acest model postulează că orice stare de
boală sau de sănătate este consecinţă a interacţiunii factorilor biologici, psihologici şi sociali.
În medicina contemporană, modelul biomedical este din păcate încă predominant. El a
influenţat gândirea în practica medicală de sute de ani şi susţine că orice boală se explică doar
prin procese somatice aberante, precum dezechilibre biochimice, anomalii neurofiziologice.
Factorii psihologici şi sociali sunt consideraţi independenţi de acest proces al bolii. Modelul
biomedical este reducţionist deoarece: 1.se focalizează exclusiv asupra proceselor organice
implicate în boală, 2. consideră mintea şi corpul entităţi distincte şi 3. ia în considerare mai
mult boala decât sănătatea. Există factori psihologici şi sociali care explică de ce, de exemplu,
din şase oameni predispuşi la anumite boli, numai doi fac boala, iar modelul biomedical nu
acordă atenţie factorilor psihologici şi sociali care influenţează tratamentul şi vindecarea.
Relaţia medic-pacient este de asemenea neglijată de modelul biomedical, deşi această relaţie
conduce adesea la rezultate diferite în condiţiile aceluiaşi tratament medical competent.
Factorii psihologici şi sociali sunt consideraţi macroscopici, iar cei biologici
microscopici. Pentru a înţelege cum interacţionează aceşti factori, cercetările utilizează teoria
sistemelor, care arată că toate nivelele organizării într-o entitate sunt legate ierarhic unul de
altul şi că o schimbare la un anumit nivel determină o schimbare la toate celelalte nivele.
Aceasta înseamnă că procesele la nivel microscopic, precum modificările celulare, au efect la

5
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

nivel macroscopic şi viceversa (Taylor, 1998). În activitatea clinică există câteva implicaţii
ale modelului biopsihosocial.
Modelul bio-psiho-social arată că diagnosticul ar trebui pus ţinându-se cont de
interacţiunea tuturor factorilor în producerea stării de sănătate sau boală. Prescripţia pentru
tratament ar trebui, de asemenea, să ţină cont de cele trei seturi de factori. Pentru aceasta,
lucrul în echipă este extrem de important. Modelul biopsihosocial abordează explicit relaţia
medic-pacient, care poate îmbunătăţi mult şi utilizarea de către pacient a serviciilor medicale,
eficacitatea tratamentului şi timpul de vindecare.
Putem înţelege obiceiurile, comportamentele sănătoase ori nocive numai în contextul
lor psihologic şi social. De exemplu, în cazul unui om de afaceri de 40 de ani care a suferit un
infarct miocardic, modelul clasic biomedical ar aborda problema stabilind tratamentul
medicamentos adecvat. Modelul biopsihosocial s-ar interesa de obiceiurile şi practicile acestui
om, care au contribuit la instalarea infarctului de miocard. Tratamentul s-ar focaliza pe
exerciţii fizice, reabilitare, training în tehnici pentru reducerea stresului şi recomandarea unui
program care să îl ajute să se lase de fumat. În plus, o astfel de evaluare poate privi şi către
mediul său social. S-ar putea descoperi, de exemplu, că petrece prea puţine momente alături
de cei semnificativi pentru el, cum ar fi membrii familiei sale şi i s-ar recomanda să
intensifice interacţiunile sociale pozitive ca scop adiţional în reabilitarea lui.

1.4. Stresul - o noțiune centrală în psihologia sănătății

Stresul, adesea un concept imprecis al limbajului uzual, poate fi conceput fie ca o


influenţă dăunătoare a mediului înconjurător (un atac violent, o infecţie, un val de căldură, un
divorţ, pierderea locului de muncă sau ratarea unui examen etc.), fie ca o reacţie a
organismului la diverse tensiuni (de exemplu, reacţiile de alarmă, rezistenţă şi epuizare în
cadrul sindromului general de adaptare, descrise de Hans Selye), fie ca o interacţiune între
organism şi mediu. Toate cele trei perspective sunt larg răspândite şi nici una nu este
incorectă sau falsă, însă nici lipsită de imperfecțiuni. Cea care s-a impus în ultima perioadă
este mai ales perspectiva tranzacţională, la baza căreia se află o interacţiune între situaţie şi
persoană. Richard Lazarus mută accentul de la studiile biologice asupra stresului la studiile
psihologice, conturând ceea ce numim astăzi teoria tranzacţională asupra stresului.

6
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

Mulţi dintre noi au avut experienţe intense pe care le-au putut considera stresante (ex.
pierderea cuiva apropiat, graba la culoarea roşie a semaforului, examenul când nu eşti tocmai
bine pregătit sau când nu ai studiat ce trebuia, pierderea trenului, o zi foarte ploioasă când
aveai o întâlnire foarte importantă, etc.).
Unii dintre cercetătorii stresului s-au focalizat pe modificările fiziologice produse de
stres. Fenomenele fiziologice generate de starea de stres, când organismul intră într-o stare de
intensă activare, le sunt multor oameni bine cunoscute: gura devine uscată, inima bate repede,
mâinile tremură puţin, transpiraţia devine mai abundentă etc. Alţi cercetători s-au orientat spre
studiul evenimentelor stresante denumite agenţi stresori. Printre agenţii stresori se numără
zgomotul, aglomeraţia, o relaţie care merge rău, o inspecţie sau un control la locul de muncă,
schimbarea locului de muncă. Studiul agenţilor stresori a ajutat la definirea unor condiţii care
sunt mai susceptibile de a produce stres decât altele, dar cercetarea exclusivă a agenţilor
stresori nu poate explica pe deplin experienţa stresului. Oricare dintre experienţele mai sus
menţionate poate fi stresantă pentru unele persoane, dar nu şi pentru altele. Pentru cineva,
muzica tare la un vecin poate fi un zgomot stresant, în timp ce pentru altcineva un prilej de a
fredona relaxat ceea ce se întâmplă să asculte; pierderea serviciului ar fi o tragedie pentru
unii, în timp ce alţii ar fi bucuroşi de oportunitatea de a merge în căutarea unei slujbe mai
satisfăcătoare.
Modul în care o persoană percepe un anumit agent cu potenţial stresant face ca stresul
să fie sau să nu fie experimentat, trăit. De aceea, în definirea stresului se pune accent pe
interacţiunea dintre persoană şi mediu. Stresul este consecinţa procesului de evaluare pe care
îl face persoana: evaluarea faptului dacă resursele personale sunt suficiente pentru a face faţă
cerinţelor mediului. După Lazarus şi Folkman (1984, conf. Taylor 1998), stresul este o funcţie
a gradului de adecvare între persoană şi mediul său. Atunci când persoana consideră că
resursele sale sunt mai mult decât adecvate pentru a face faţă situaţiilor dificile, stresul
resimţit este foarte scăzut. Când consideră resursele sale suficiente pentru a face faţă, dar cu
un mare efort, atunci ar putea resimţi stresul la un nivel moderat. Când persoana consideră
propriile resurse insuficiente pentru a face faţă situaţiei, stresul va fi considerabil mai mare.

7
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

DEFINIŢIE

Stresul este o experiență emoțională negativă, acompaniată de schimbări predictibile


biochimice, fiziologice, cognitive și comportamentale, orientate fie către modificarea
evenimentului stresant, fie către acomodarea cu efectele lui (Baum, 1990).

Agenţii stresori cu conotaţie afectivă pozitivă generează eustresul în timp ce stresul


negativ (engl. distress) este determinat de agenţi stresori cu conotaţie negativă. Eustresul,
stresul pozitiv, apare atunci când agenţii stresori au semnificaţie favorabilă pentru individ,
declanşând stări afective pozitive: bucurie, extaz, râsul în hohot, fapt cu repercursiuni pozitive
asupra tuturor organelor şi aparatelor. O apreciere aproape unanimă este aceea că eustresul
este o premisă a longevităţii mai ales prin creşterea imunităţii antiinfecţioase şi antitumorale.
Cel mai important precursor al teoriei stresului a fost americanul Wlater Bradford
Cannon, expert în fiziologie experimentală. El a folosit termenul de stres în legatură cu reacția
de urgență a organismului, cunoscută sub numele de reacție de fugă sau luptă (engl. fight of
flight). Tot el a arătat că mecanismele homeostatice de natură enzimatică, endocrină și
nervoasă protejează organismul împotriva agenților perturbatori. Homeostazia menține la
niveluri constante temperatura corpului, aciditatea mediului intern, concentrația sanguină de
glucide, lipide, proteine, minerale, în condițiile modificărilor factorilor externi. Cannon are
meritul de a fi dovedit experimental implicarea sistemului simpato-adrenal și al mediatorilor
medulo-suprarenali în adaparea organismului la stimulii din mediu.

Investigând mecanismele fiziologice ale stresului, Hans Selye demonstrează că stresul


implică atât adaptare şi stimulare cât şi uzura organismului. Pentru a realiza această distincţie
Selye introduce termenii de eustres şi stres negativ (engl. distres). A. Băban prezintă în
lucrarea sa, Stres şi personalitate, o sintetizare a accepţiunilor noţiunilor de eustres şi stres
negativ, indicând că eustresul presupune o stimulare optimă, menținerea echilibrului fizic și
psihic, efecte stimulante de antrenare și adaptare, presupune o reacție acută și nu cronică, o
activare fazică de scurtă durată. (reluăm sinteza sa în tabelul de mai jos). Dimpotrivă, stresul

8
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

negativ este însoțit de o solictare intensă, prelungită, el induce modificări fiziologice şi


fiziopatologice, are efecte de încordare şi tensionare, de dezadaptare, generează o reacţie
cronică o activare tonică de lungă durată. Băban arată că deşi la nivel conceptual aceşti doi
termeni introduc ideea unui stres pozitiv necesar şi respectiv a unui stres negativ, nociv, la
nivel practic distincţia este inoperantă atât timp cât evaluarea graniţei dintre cele două rămâne
destul de imprecisă.
În tabelul de mai jos prezentăm (după Iamandescu, 1997) unele distincţii între eustres
şi stresul negativ din punctul de vedere al agenţilor stresori, al reacţiilor în plan
comportamental, somatic, emoţional.

Distincţii între stresul pozitiv (eustres) şi stresul negativ


STRES NEGATIV EUSTRES
Calitatea agenţilor stresori Neplăcuţi, ameninţători, Plăcuţi, solicitare moderată
solicitanţi într-un climat afectiv pozitiv
Tipuri de reacţii Furie, ruşine, tristeţe, lipsă de Bucurie, extaz, râs
speranţă, nesiguranţă
Tipuri de situaţii Suprasolicitare, frustrare, Câştiguri morale, financiare,
pierderi majore surse de umor, situaţii
provocatoare în care persoana
are siguranţa asupra
controlului, etc.
Sistem imun Inhibiţie Imunostimulare
Aparat cardiovascular Creşteri ale tensiunii arteriale Vasodilataţie
(vasoconstricţie)
Sistem endocrin Creşterea secreţiei de Creşterea secreţiei
cotecolamine şi cortizol endorfinelor

Hans Selye, începând cu anii ’50 ai secolului trecut, aduce importante contribuţii în
domeniul stresului, din perspectivă fiziologică. El a studiat iniţial efectele hormonilor sexuali
asupra funcţionării fiziologice, iar treptat a devenit interesat de efectele situaţiilor stresante. A
expus şobolani la variaţi agenţi stresori, timp îndelungat (ex. frig sau căldură intensă) şi a
observat reacţia lor fiziologică. În 1956, Hans Selye dezvoltă conceptul său de sindrom
general de adaptare. Atunci când organismul se confruntă cu un agent stresor el se
mobilizează pentru acţiune. Acest efect de mobilizare este datorat glandelor secretoare de
adrenalină, hormon cu efect stimulator asupra sistemului nervos simpatic. Acest răspuns este
nespecific în legătură cu agentul stresor, adică oricare ar fi primejdia, individul va răspunde

9
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

cu acelaşi tip de reacție fiziologică. Dacă expunerea la agentul stresor este prelungită,
repetată, atunci se produce o uzură a sistemului. Sindromul de adaptare generală constă în
tiparul de răspuns fiziologic produs invariabil și nediferențiat de orice agent stresor, indiferent
de natura lui: 1. lărgirea zonei corticale responsabile de secreţia adrenalinei, 2. micşorarea
glandelor cu rol în apărarea organismului și 3. ulceraţii la nivelul stomacului şi duodenului.

Fazele sindromului de adaptare generală descris de Hans Selye

În prima etapă, organismul intră într-o stare de alarmă, se mobilizează pentru


întâmpinarea situaţiei problematice (intensificarea activităţii sistemului nervos vegetativ
simpatic; eliminarea masivă de hormoni corticosuprarenali, în special cortizol; rezistenţa
generală a organismului scade sub medie; se produc hemoragii gastrointestinale, involuţia
timusului, creşterea permeabilităţii membranelor celulare, reducerea tonusului muscular,
creşterea presiunii arteriale, a frecvenţei cardiace, hipotermie, hipoglicemie, inhibiţia
sistemului nervos central, predomină fenomene de catabolism). Apoi, în faza de rezistenţă,
organismul face eforturi pentru a face faţă situaţiei (ex., prin confruntare sau, dimpotrivă, prin
evitare). Adaptarea atinge nivel optim și predomină procese anabolice, de sinteză în glanda
cortocosuprarenală. În faza de epuizare, organismul nu mai reuşeşte să facă faţă situaţiei
deoarece şi-a consumat resursele fiziologice (rezistenţa scade din nou sub medie, funcţiile

10
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

corticoadrenale se reduc iar cele meduloadrenale se intensifică, prevalează fenomenele de


uzură şi distrofie, echivalente în parte cu cele din senescenţă; poate surveni colapsul sau
moartea).
Modelul lui Selye a primit ulterior şi o serie de critici (conf. Taylor, 1998) pentru că:
1. Atribuie un rol limitat factorilor psihologici, iar cercetători actuali consideră că estimarea,
aprecierea făcută de subiect asupra agentului stresant este determinantă în apariţia stresului; 2.
Consideră că răspunsul la stres este uniform, iar studii recente arată că agenţi stresori diferiţi
determină răspunsuri endocrine diferite. În plus, răspunsul este influenţat de personalitatea,
percepţia, particularităţile constituţiei biologice ale individului și 3. Selye considera stresul
doar ca pe un efect, ca pe un rezultat, astfel că stresul era evident doar atunci când sindromul
de adaptare generală era în funcţie şi astfel, modelul confundă experienţa stresului cu
rezultatele ei.
Henry și Stephans (1977) dovedesc specificitatea răspunsului endocrin la stres în
funcție de clasificarea animalelor în tipul dominant agresiv și tipul subordonat pasiv. Prima
categorie adoptă reacția de tip fugi sau luptă, cu descărcări cotecolaminice, iar cei pasivi,
subordonați, adoptă comportament de supunere și sporesc secreția de corticosteroizi. Pentru
tipul subordonat efectele negative asupra sănătății au fost mai accentuate. Henry (1980)
dovedește complexitatea modulării tipului de reacție și prin includerea factorului situational
(ex. mediu securizant, deprivare maternă, ambianță nouă, lipsa posibilităților de control).
Potențialul de nocivitate asupra organismului a reacției fiziologice produsă de perceperea
lipsei controlului și de atitudinea subordonată este confirmată și de studiile lui Seligman și
conceptualizat în noțiunea de neajutorare învățată.

1.5. Teoria tranzacţională a stresului

Această teorie a fost formulată de Lazarus în anul 1966 în lucrarea Psychological


Stress and the Coping Process şi a fost prezentată în limba română de Adriana Baban în 1998.
Prin tranzacţie se exprimă faptul că stresul nu se limitează la input sau output, ci el reflectă o
legătură între o situaţie schimbătoare şi o persoană raţională, simţitoare şi activă. Stresul
psihologic se bazează pe evaluarea pe care o realizează persoana cu privire la relaţia dintre ea
însăşi şi mediul înconjurător; această relaţie este fie provocatoare, fie ameninţătoare sau

11
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

dăunătoare. Evaluarea cognitivă (engl. appraisal) devine astfel partea determinantă centrală a
stresului.

DEFINIŢIE

Stresul este procesul de evaluare primară a evenimentelor ca fiind dificile, periculoase,


provocatoare etc., procesul de evaluare secundară, anume evaluarea potenţialului răspuns şi
procesul de răspuns propriu zis la aceste evenimente; răspunsurile pot include modificări
fiziologice, cognitive, emoţionale, comportamentale.

Două faţete ale acestui proces cognitiv apar aproape simultan: evaluarea primară, în
care se verifică dificultatea sau gravitatea situaţiei, şi evaluarea secundară, în care se
cercetează posibilităţile de a stăpâni, a ţine sub control, a rezolva sau a face faţă situaţiei
apărute. Rezultatul evaluării primare poate fi clasificat în provocare, ameninţare şi
pagubă/pierdere. Deşi nu este exclus să apară simultan mai multe evenimente, cel puţin una
dintre aceste cogniţii va fi dominantă. Un examen, de exemplu, poate fi considerat ca
ameninţător, însă şi ca provocator, deoarece posibilitatea unui succes sau câştig se află
aproape. Evaluarea privind paguba/pierderea se orientează după un eveniment din trecut şi
conduce la cu totul alte emoţii şi modele de stăpânire (Jerusalem & Schwarzer, 1992). La baza
evaluărilor cognitive se află condiţii obiective, însă hotărâtor rămâne modul în care subiectul
vede şi interpretează, şi nu pericolele efective ale mediului înconjurător. Aşadar, nu
caracteristicile propriu-zise ale unei persoane reprezintă experienţa stresului, ci perspectiva
personală, poate deformată, asupra acelor caracteristici. Evaluarea primară se referă
preponderent la mediul înconjurător, la evenimentele nedorite, solicitările zilnice (inclusiv
cele impuse personal) sau la oportunităţi care exercită o anumită atracţie, în timp ce evaluarea
secundară se bazează mai ales pe caracteristici ale persoanei, pe competenţele acesteia, pe
reprezentările privind valoarea personală, pe scopuri, pe convingeri etc. O resursă foarte
importantă în procesul evaluării secundare este considerată expectanţa privind autoeficacitatea
personală (engl. self-efficacy). Vulnerabilitatea înseamnă, dimpotrivă, un deficit de resurse

12
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

obiective sau subiective, pentru a stăpâni o situaţie stresantă. Persoanele care se simt
vulnerabile vor resimţi mai mult stres şi vor rezolva mai puţin constructiv şi perseverent
problemele care apar.
În funcţie de felul evaluărilor, rezultă apoi diferite forme de coping. În general,
Lazarus face deosebirea între o funcţie a copingului orientat către rezolvarea problemei şi una
orientată către controlul emoţional sau catre reducerea consecinţelor emoţionale negative. În
primul caz, comportamentul tinde spre rezolvarea problemei, în cel de-al doilea spre
ameliorarea încărcăturii emoţionale generate de eveniment. Ambele pot fi mai mult sau mai
puţin potrivite în diverse situaţii.

Agenţii stresori psihologici sunt descrişi de S. Taylor (1998) ca aparţinând la trei categorii:

1. Prima categorie cuprinde agenţii stresori care determină frustrarea, starea emoţională
experimentată de o persoană atunci când aceasta este împiedicată să îşi atingă un obiectiv, să
realizeze un scop (ex. frustrare minoră – prestaţia slabă la un examen, frustrare majoră –
exmatricularea, pierderea serviciului etc.).
2. A doua categorie sunt agenţii stresori care generează tensiunea emoţională, starea dată
de confruntarea cu responsabilităţi care solicită propriile abilităţi (ex. un astfel de agent
stresor explică faptul că o echipă este mai susceptibilă să piardă „acasă” într-un meci decisiv
decât în deplasare).
3. A treia categorie de agenţi stresori psihologici cuprinde situaţiile generatoare de
conflict intern, atunci când o persoană are de ales între două sau mai multe variante. Kurt
Lewin identifica trei tipuri de conflict:
- Apropiere-apropiere – când trebuie să alegem între două situaţii, ambele dezirabile,
favorabile (ex. femeile care menţin timp îndelungat opţiunile pentru familie şi carieră);
- Evitare-evitare – când trebuie să alegem între două situaţii, ambele nefavorabile (ex.
când ai de ales să mergi la stomatolog sau să rămâi cu durerea de dinţi);
- Apropiere-evitare – când simţim simultan atracţie şi respingere faţă de aceeaşi situaţie
(ex. cei care ţin o dietă pot fi atraşi de un desert apetisant şi pot simţi simultan repulsie
faţă de acelaşi lucru la gândul că acesta i-ar îngrăşa).

13
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

1.6. Măsurarea stresului


Este o formulare adecvată să întrebăm oamenii cât de împovăraţi de greutaţi se simt
sau cu ce mari dificultăți au fost confruntaţi de-a lungul vieţii lor, sau chiar cât de stresați s-au
simțit în ultima vreme. Totuşi trebuie să avem în vedere faptul că în general, oamenii nu au o
noţiune clară asupra stresului şi nici nu ştiu să facă diferenţa între cele trei paradigme ale
cercetării (stresul ca eveniment extern, ca reacţie a organismului şi ca interacţiune între agenţi
stresori şi organism). Drept urmare, pentru cineva, stres mult poate însemna faptul de a nu
avea un loc de muncă, iar pentru altcineva faptul de a dormi prost. Există numeroase scale
psihometrice care s-au dovedit relativ obiective şi de încredere, însă a căror validitate nu este
incontestabilă.
O scală este Scala Stresului Perceput - Perceived Stress Scale (PSS) a lui Cohen,
Kamarck şi Mermelstein (1983, apud Taylor, 1998). Scala conţine 14 afirmaţii cu privire la
faptul de a te simţi stresat sau nepregătit pentru cerinţe. De aici rezultă o valoare însumată
care trebuie să indice gradul stresului resimţit. Deşi aceasta este, cu siguranţă, una dintre
scalele cel mai des utilizate, ea rămâne totuşi fără teorie şi nediferenţiată. Această scală nu ia
în calcul faptul că oamenii atribuie diverselor evenimente o importanţă deosebită pentru
domenii diferite ale vieţii, că şi provocările, ameninţările sau paguba/pierderea pot reprezenta
un stres intens şi că tipul încercărilor anterioare şi actuale pentru a face faţă exercită o anumită
influenţă asupra trăirii acute a stresului. Cu cât scalele care măsoară stresul ţin cont şi de
simptome cum ar fi depresia sau diverse dureri fizice, cu atât mai mult acestea amestecă
trăirea stresului cu urmările şi cu fenomenele lui secundare.
O modalitate mult mai obiectivă pentru măsurarea stresului constă în înregistrarea
evenimentelor dificile sau chiar tragice ale vieţii. Pierderea membrilor familiei, accidentele,
sarcinile, pierderile locului de muncă, divorţurile, schimbarea şcolii sau îmbolnăvirile pot fi
marcate de experienţa stresului intens şi pot influenţa în mod dramatic cursul vieţii. Thomas
Holmes şi Richard Rahe (1967) au dezvoltat un procedeu pe bază de chestionar, Scala de
Evaluare a Readaptării Sociale - Social Readjustment Rating Scale (SRRS), care cuprinde o
listă de 43 de astfel de evenimente. Au cerut pacienţilor cu diferite boli somatice să enumere
evenimente pozitive şi negative din ultimele luni de dinainte de îmbolnăvire. În felul acesta,
au elaborat o listă cu 43 de tipuri de evenimente generatoare de schimbări în viaţa oamenilor
în general. Subiecţi ai altui lot au avut ca sarcină evaluarea, pe o scală cu 100 de puncte (Life
Change Unit = LCU), a nivelului schimbării sau al adaptării sociale pentru fiecare dintre cele

14
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

43 de evenimente de viaţă. Astfel, fiecărui eveniment i s-a atribuit o valoare fixă de evaluare
care poate fi utilizată ca indicator de stres.
Cel mai înalt rang a fost atribuit morţii unui partener de viaţă (LCU = 100), apoi au
urmat divorţul (LCU = 73), despărţirile conjugale (LCU = 65), pedeapsa prin arest (LCU =
63) etc. Pe poziţiile 40, 41, 42 şi 43 se află schimbarea obişnuinţelor privind alimentaţia
(LCU = 15), concediul (LCU = 13), Crăciunul (LCU = 12) şi mici încălcări ale legii (LCU =
11). Scala conţine şi evenimente pozitive, ca de exemplu căsătoria (LCU = 50), deoarece
autorii nu urmăresc doar evenimentele negative, ci „cheltuiala” necesară pentru readaptarea la
modificarea survenită în viaţă. Scala include deopotrivă evenimente negative (pierderea
averii) şi pozitive (sărbătorile de iarnă). Nota totală este suma scorurilor evenimentelor de
viaţă la o anumită persoană într-o anumită perioadă de timp; de regulă, se evaluează pe ultimii
doi ani sau pentru ultimul an. Holmes şi Rahe au găsit că oamenii care obţin scoruri totale mai
mari decât 300 de puncte pentru anul precedent au un risc de cel puţin două ori mai mare de a
se îmbolnăvi decât cei care obţin scoruri mai mici decât media înainte de instalarea bolii.
Cu toate acestea, metoda este criticată deoarece însăşi persoana ar trebui să decidă cât
de important sau cât de mult îi schimbă viaţa un eveniment care a survenit. În acest sens,
Sarason, Johnson şi Siegel (1978) au dezvoltat o scală a evenimentelor care solicită evaluări
subiective. Persoanele indică frecvenţa cu care a apărut fiecare eveniment din listă în decursul
ultimelor 6 (sau 12) luni şi evaluează în final intensitatea experienţei subiective legată de acel
eveniment. Instrumente de acest fel au apărut între timp în număr mare. Deşi această metodă a
măsurării stresului este legată de conceptul discutabil privind senzorii de stres, totuşi ea îşi va
păstra cu siguranţă şi în viitor importanţa pentru cercetare pentru că aici sunt făcute
compromisuri acceptabile între obiectivitate şi subiectivitate. Dacă, de exemplu, aflăm că
persoane care au fost cândva victimele unor fapte criminale se prezintă mai des la medic şi
lipsesc mai mult de la locul de muncă, atunci aceste elemente reprezintă indicatori puternici
pentru raportul complicat existent între stres şi boală, care necesită alte lămuriri. Corelaţia
empirică între scalele de tip evenimente de viaţă şi indicatorii bolilor, se situează de la circa
0,20 până la 0,30.

15
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

STRESUL ȘI BOLILE

2.1. Unele aspecte legate de influența stresului asupra sănătății

În cercetarea Anitei DeLongis și colab. (1982), 100 participanți cu vârsta cuprinsă între
45 și 60 de ani au completat scale care operaționalizau tracasările cotidiene (engl. daily
hassles), evenimentele pozitive, evenimentele stresante din ultima perioadă și starea de
sănătate generală. Rezultatele arată că prezența tracasărilor cotidiene (daily hassles) are
efecte mai nefavorabile asupra sănătății decât evenimentele de tip criză, care au solicitat un
efort de adaptare. McEwen si Stellar (1993) arată în baza unei analize a literaturii folosind
baza de date MEDLINE că homeostazia nu poate explica mecanismele prin care stresul cronic
afectează sănătatea. Pentru a răspunde solicitărilor mediului, sistemele fiziologice produc
fluctuații, fenomen numit alostazie. Încărcătura alostatică este uzura cumulativă realizată
prin răspunsuri biologice (neuronale, neuroendocrine), care rezultă din expunerea repetată sau
cronică a individului la un mediu stresant.

Impactul negativ al stresului precum şi modalităţile de coping cu stresul şi bolile sunt


astăzi tot mai bine documentate. Există opinii care susţin că unele persoane sunt mai
predispuse decât altele să dezvolte diferite afecțiuni. Instalarea anumitor boli precum cancerul
sau bolile coronariene este determinată de un număr de factori printre care şi predispoziţia
genetică. În absenţa predictorilor majori precum prezenţa unei astfel de boli la predecesori,
caracteristicile personalităţii au un rol deosebit de important. Howard Friedman demonstrează
că strategiile maladaptative de coping în confruntarea cu stresul, exprimarea cronică a
emoţiilor negative şi sărăcia relaţiilor sociale joacă un rol important în dezvoltarea bolilor şi
îngreunarea însănătoşirii după boli. Depresia, ostilitatea, furia şi dispreţul s-au dovedit
asociate cu o morbiditate mai crescută. Trebuie însă reținut faptul că emoţiile negative sunt nu
doar precursori ai bolilor, ci şi consecinţe ale acestora. Asocierea dintre cancer şi depresie nu
este o surpriză pentru nimeni, având în vedere că probabil orice om devine deprimat când află
că are cancer. Cu toate acestea, studiile prospective au stabilit că persoane stresate, deprimate
sau neajutorate au un grad mai mare de risc decât persoanele vesele, entuziaste. Aceste

16
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

asocieri se explică prin faptul că cele dintâi tind să dezvolte un sistem imunitar compromis
care nu poate face faţă bine agenţilor infecţioşi şi celulelor tumorale.
Cercetările asupra cancerului arată că personalităţile care nu exprimă emoţiile, care
sunt defensive, reprimate, evitante de conflict (tipul C e comportament) pot avea în mod
special riscul de a face cancer. Unii cercetători au avansat ipoteza că, de exemplu, fumatul, în
interacţiune cu factori de personalitate predispozanţi, are efectele nocive asupra plămânilor,
adică nu fumatul singur conduce la cancerul de plămâni dacă individul nu este predispus la
această boală şi prin personalitatea sa. Acesta este un subiect controversat, dar există dovezi
în sprijinul acestei asocieri între cancer şi aşa-numitul tip C de comportament, caracterizat
prin trăsăturile deja enumerate (Temoshok & Heller, 1981). Nevoia crescută de relaţii sociale
armonioase şi tendinţa de a nu exprima emoţiile pot favoriza în decenii instalarea unor tumori.
Un studiu realizat în Spania la sfârşitul anilor ‘90 compara femei sănătoase cu cele cu cancer
de sân. Cele sănătoase tind să aibă scoruri mai scăzute la anti-emoţionalitate şi nevoia de
armonie. Fiind un studiu corelațional, el nu arată o relaţie de tip cauză-efect. Nu este exclus ca
dispoziţiile de personalitate cercetate să fie secundare instalării boli, mai curând decât să îi
premeargă. Cu toate acestea, este de reţinut că unele paciente au fost interogate înainte de
aflarea diagnosticului, astfel că scorurile înalte la anti-emoţionalitate nu pot fi considerate mai
mult o reacţie instalată după aflarea diagnosticului nefavorabil.
O altă cale spre boală şi deces este atitudinea favorizantă pentru instalarea bolilor
coronariene. S-a depistat devreme în anii ‘70 că cei ambiţioşi, grăbiţi, competitivi, ostili,
nerăbdători, agresivi - tip A de comportament – sunt mai predispuşi la infarct miocardic
decât cei lipsiţi de aceste caracteristici, tipul B de comportament. Studii longitudinale
realizate în Statele Unite ale Americii cu mii de participanţi probează faptul că cei cu tip A de
comportament sunt de două ori mai susceptibili la îmbolnăviri coronariene decât cei cu tip B.
În studiile acestea au fost controlate variabilele vârstă, presiune arterială, nivele ale
colesterolului şi fumatul. Aceste rezultate au marcat un început în istoria medicală, deoarece
au determinat, în 1981, recunoaşterea de către Institutul Naţional al Inimii, Plămânilor şi
Sângelui (National Heart, Lung, and Blood Institute), a asocierii dintre tipul A de
comportament şi bolile coronariene.
Cercetări recente asupra consecinţelor stresului cronic au impus în literatură un nou
concept, şi anume sindromul de extenuare (burn-out) caracterizat prin epuizarea
emoţională, fizică şi mentală, exprimată în aplatizare afectivă, depersonalizare (detaşare

17
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

excesivă faţă de alţii, iniţial cu scopul autoprotejării dar treptat ducând până la dezumanizare)
şi scăderea realizărilor personale ca urmare a sentimentelor de incompetenţă şi de eşec.

A. Băban (1998), evocând pe Ronald Burke şi Esther Greenglass ca fiind unii dintre autorii
care au impus în literatură conceptul de burn-out, arată că acest sindrom rezultă dintr-o
implicare de lungă durată în activităţi profesionale cu oamenii şi este în general specific
cadrelor didactice, medicale şi a celor din domeniul legislativ.

Expunerea cronică la agenţi stresori menţine starea de alarmă a sistemului nervos.


Activarea repetată a reacţiei de „fugă sau luptă” a organismului poate genera sau agrava boli
precum astmul bronşic, migrena, diabetul, ulcerul gastric, artrita reumatoidă, colita ulceroasă,
hipertensiunea arterială, bolile coronariene. Aceste boli erau numite tradiţional boli
psihosomatice şi exista asumpţia că ele sunt cauzate sau agravate de factori emoţionali, de
exemplu de conflicte refulate. Bolile coronariene sunt cauzate de ateroscleroză care este dată
de depunerea de colesterol pe pereţii interiori ai arterelor. Sunt studii care au dovedit că, în
situaţii stresante, concentraţia colesterolului în sânge creşte.
Psihoneuroimunologia este domeniul interdisciplinar care studiază relaţia dintre
factorii psihologici şi boală, în special prin efectul factorilor psihologici asupra sistemului
imunitar. Stresul afectează sistemul imunitar prin intermediul creierului şi sistemului
endocrin. În condiţii stresante, hipotalamusul determină creşterea secreţiei de cortizol din
glandele corticosuprarenale. Acesta mobilizează resursele de energie ale organismului, dar
scade, în acelaşi timp, răspunsul imun (e.g. scade activitatea limfocitelor care în mod normal
atacă bacteriile, viruşii, celulele cancerigene şi ţesuturile străine organismului). Sistemul
imunitar, cel care apără organismul de substanţe toxice şi de factori patogeni, inclusiv de
celulele maligne care apar în corp, este sensibil la hormonii neuroendocrini şi la
neurotransmiţători şi de aceea se consideră că are un rol mediator important în cadrul
influenţei pe care agenţii stresori o exercită asupra apariţiei bolilor.
Există o serie de studii care verifică scăderea funcţiei imune în stare de depresie, fie
prin modificări hormonale, fie prin intermediul unor comportamente fals adaptative precum
consumul crescut de alcool, fumatul, insomnia, modificările în dietă, consumul nejudicios de

18
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

medicamente etc. Dacă episoadele de depresie sunt asociate cu reducerea imunităţii, atunci ar
trebui văzute ca perioade de risc şi pentru alte îmbolnăviri. Dacă depresia nu este recunoscută
şi abordată terapeutic adecvat, atunci boala, chiar şi moartea, pot să apară ca rezultat, după
cum sugerează morbiditatea şi mortalitatea crescută în primul an după decesul partenerului de
viaţă sau după pensionare.

Sistemul imun este extrem de implicat în transformarea semnalelor psihologice în


semnale somatice. El joacă un rol important în bolile infecţioase, alergii, cancer. Sistemul
imun este sensibil la influenţa hormonilor şi transmiţătorilor neuroendocrini. Reactivitatea
sistemului imun este modificată de glucocorticoizi, ACTH, endorfine, catecolamine,
acetilcolină, şi orice dezechilibrare a funcţionării sistemului imun creşte susceptibilitatea la
îmbolnăvire. Experimentele pe animale demonstrează creşterea frecvenţei tumorilor şi
infecţiilor din cauza stresului psihic. Există o serie de preocupări de cercetare asupra
sistemului imun la om, în depresia majoră. Severitatea şi durata îmbolnăvirii determină
diferenţe suficient de mari în funcţionarea sistemului imun, încât aceste diferenţe să fie
corelate cu modificări la nivel hormonal neuroendocrin.

Sistemul imunitar acţionează pentru a ne proteja de o mare varietate de agenţi patogeni


şi de toxine. Mai întâi, el recunoaşte aceste elemente ca fiind străine, iar apoi utilizează unul
dintre mecanismele lui pentru a le elimina sau inactiva. Răspunsul imun poate utiliza
anticorpii sau celulele sistemului imun. Anticorpii, produşi de limfocite, inactivează unii
viruşi şi bacterii. Celulele sistemului imun (ex. celulele T, NK, macrofagele) distrug celulele
infectate şi neoplazice. Cei mai mulţi dintre pacienţii depresivi au niveluri crescute ale
cortizolului (numit şi hormonul stresului) în sânge şi o rezistenţă foarte mare la intervenţia
pentru scăderea producţiei de cortizol. Comparând efectul unor medicamente care în mod
normal scad producţia de cortizol, s-a observat o rezistenţa mare la acest medicament la 69 %
dintre pacienţii depresivi şi aceeaşi rezistenţă doar la 9 % dintre pacienţii lotului de control.

19
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

IMPORTANT
Sintetizând diversele aspecte ale influenţei stresului asupra organismului uman, Cox
(1978, apud Derevenco, 1992), le prezintă grupate în seturi de manifestări care se
influenţează reciproc:

1. Influenţe asupra personalităţii: agitaţie, agresivitate, apatie, depresie, oboseală,


deziluzie, sentiment de culpabilitate, iritabilitate, tensiune psihică, autoevaluare negativă,
nervozitate, alienare;
2. Influenţe asupra comportamentului: vulnerabilitate la accidente, dependenţă de alcool
şi narcotice, crize emoţionale, bulimie sau anorexie, fumat excesiv, comportament impulsiv,
tremor.
3. Efecte cognitive: incapacitatea de a lua decizii, lipsă de concentrare, amnezii,
hipersensibilitate la critici, inhibiţie sau blocaj mental;
4. Efecte fiziologice: niveluri crescute ale cortizolului în sânge şi urină, hiperglicemie,
tahicardie. Presiunea arterială mărită, uscăciune în gură, hipertranspiraţie, dispnee şi
hiperventilaţie, valuri de căldură sau friguri, furmicături la extremităţi;
5. Influenţe asupra sănătăţii: dreri toracice şi dorsale, diaree, vertije şi leşin, micţiuni,
frecvente cefalei şi migrene, insomnii, coşmaruri nocturne, impotenţă, amenoree, boli
psihosomatice propriu-zise;
6. Influențe asupra capacității de muncă: lipsă de concentrare, conflicte la locul de
muncă, prodictivitate scăzută, frecvente accidente profesionale, insatisfacție,
instabilitate/fluctuație.

Studii despre contaminarea cu viruși, stres și răceală (infecții la nivelul căilor


respiratorii superioare) (Cohen și Miller, 2001) au arătat că nivelul de stres a fost un predictor
al susceptibilității de a contracta o răceală. Durata perioadei stresante a fost asociată cu un mai
mare risc de contaminare. Paradigmele tipice de laborator expun indivizii la stresori de scurtă
durată (aprox. 20 minute), stresori cum ar fi sarcini de calcul aritmetic mintal, zgomot
puternic, puzzle dificil sau pregătirea și prezentarea unui discurs. Sunt prelevate probe de
sânge imediat înainte și după sarcina stresantă. In studiul “Chronic Life Stress Alters
Sympathetic, Neuroendocrine, and Immune Responsivity to an Acute Psychological Stressor
in Humans”, autorii Pike și colaboratorii (1997) au arătat că expunerea în condiții de laborator
la experiențe stresante (calcul matematic) pot altera procesele sistemului imunitar. Ei au
comparat evoluția parametrilor psihologici, neuroendocrini și imunitari între grupul cu
membri expuși la stres cronic în viața lor și grupul cu indivizi lipsiți de experiența stresului

20
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

cronic. Concluzia cercetătorilor a fost că la persoanele cu stres cronic, confruntarea cu o fază


de stres acut are drept consecință o reactivitate exagerată psihologică și simpatomedulară și o
descreștere a funcționării celulelor imunitare NK și că această reacție este prelungită dincolo
de momentul încetării acțiunii stresorului și al recuperării simpatomedulare.

2.2. Aspecte psihologice în cardiopatia ischemică coronariană.Tipul A de comportament

Comportamentele cu risc cardiovascular sunt cele care sporesc riscul evoluţiei


maladiei circulatorii cardiace, de exemplu afecţiunile coronariene, respectiv infarctul
miocardic. În lista acestora sunt incluse fumatul, alimentaţia bogată în grăsimi şi
sedentarismul. Bolile inimii reprezintă cea mai frecventă cauză a mortalităţii în ţările
industriale. În acest caz sunt incluse tablouri clinice precum hipertensiunea arterială, angina
pectorală, infarctul miocardic.
Boala numită cardiopatie ischemică coronariană este expresia unei obliterări variabile,
ireversibile şi de regulă progresive a reţelei vasculare coronariene (coronara este artera care
irigă ţesutul inimii), cu consecinţe variabile, în funcţie de teritoriul cardiac irigat. Există
următoarele sindroame care au substrat ischemic coronarian: angina pectorală, infarctul
miocardic, tulburările de ritm şi de conducere, insuficienţa cardiacă, moartea subită.

În apariţia diverselor forme de cardiopatie ischemică coronariană, stresul psihic poate


avea un rol favorizant, prin intensificarea procesului aterosclerotic, instalarea unor procese
trombotice la diverse niveluri. Argumentele epidemiologice privind incidenţa crescută a bolii
în rândul unor categorii de subiecţi cu „încărcătură stresantă” majoră sunt completate de studii
de laborator capabile să evidenţieze procesele fiziopatologice cu rol ischemiant coronarian,
care apar în cursul stresului psihic.

Vasele coronare ale inimii ajută, pe lângă altele, la alimentarea muşchiului inimii cu
sânge, respectiv cu oxigen. Pe parcursul vieţii se poate ajunge la două tipuri de aspecte
degenerative, ateroscleroza şi arterioscleroza. În cazul aterosclerozei este vorba despre o
depunere de sedimente pe pereţii interiori ai arterelor; aceste sedimente sunt formate din
colesterol şi alte lipide (grăsimi în sânge). În cazul arteriosclerozei, care apare de obicei în

21
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

acelaşi timp, este vorba despre o îngroşare a arterelor astfel încât acestea devin mai puţin
elastice şi pot reacţiona cu rigiditate la modificările de tensiune care apar de exemplu în
activitatea fizică. Dacă aceste două procese atacă arterele coronare alimentarea muşchiului
inimii cu oxigen este periclitată şi putem vorbi în acest caz de boli coronariene. Aceasta poate
evolua neobservată şi nu se poate depista prin metodele standard de diagnosticare deoarece
electrocardiograma convenţională s-a dovedit puţin edificatoare în acest caz. Sunt necesare
electrocardiograma la efort și angiocardiografia pentru un diagnostic mai performant. În timp
ce unii pacienţi se plâng de dureri ocazionale de piept, la alţii nu apare nici un simptom, astfel
încât infarctul la inimă sau atacul cardiac pot reprezenta prima şi totodată ultima manifestare a
bolii. Infarctul miocardic înseamnă necroza ţesutului muscular al inimii din cauza blocării
alimentării cu oxigen. Infarctul de miocard apare, de obicei, însoţit de un atac de slăbiciune,
greaţă, sufocare, senzaţie de ameţeală, sudoare rece şi dureri de piept, de braţ şi de umăr şi în
aproape jumătate din cazuri este mortal.
Infarctul miocardic este precedat adesea de ischemii miocardice minore, o stare
momentană în care alimentarea muşchiului inimii cu sânge este insuficientă pentru a satisface
necesitatea de oxigen. Ischemiile miocardice sunt considerate a fi un element important de
legătură între modificarea patologică a arterelor coronare şi apariţia formelor clinice grave de
boli coronariene. Diagnosticarea modernă prin aparate mobile de electrocardiogramă
furnizează date relevante chiar şi atunci când pacientul nu simte nici un simptom. Aici se află
o arie importantă de cercetare în psihologia sănătăţii, deoarece demonstrarea legăturii între
trăirea stresului şi ischemia miocardică înseamnă una din căile principale în lămurirea
problemei privind condiţionarea psihică a bolilor fizice. De fapt, am putea arăta prin această
metodă că stresul psihic provoacă ischemiile, în măsură mai mare decât stresul fizic.
Angina pectorală este o altă manifestări ale bolilor coronariene. Este vorba despre
atacuri/crize care se manifestă prin dureri în piept şi sufocare şi care, de obicei, se declanşează
prin stres sau prin activităţi fizice încordate. Atacul care se produce prin diminuarea
alimentării cu sânge trece, de obicei, după câteva minute. În cazul lipsei de oxigen pe o durată
mai lungă se produce distrugerea ţesutului, deci infarctul miocardic. Începând cu jumătatea
anilor 60, rata mortalităţii cauzată de bolile cardiace coronare a scăzut continuu în SUA, fără a
ceda însă poziţia cea mai înaltă în comparaţie cu celelalte cauze ale mortalităţii. Atunci a fost
declarată oficial și fără echivoc nocivitatea fumatului, a colesterolului şi a hipertensiunii.
Acum se consideră că americanii au luat în calcul acest mesaj şi şi-au schimbat modul de

22
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

viaţă. Acest lucru se vede din numărul în scădere al fumătorilor, consumul diminuat de
grăsimi animale şi monitorizarea şi controlarea hipertensiunii.
Deocamdată pentru ţara noastră sunt alarmante datele despre creşterea mare a ratei
mortalităţii din cauza afecţiunilor coronarie. De exemplu comparând anii 1980 cu 2005,
vedem că în timp ce în rândul bărbaţilor mortalitatea din această cauză a crescut cu 135
decese la o sută de mii de decese pe an, pentru femei a crescut cu 130 decese la o suta de mii
de decese (Panduru şi colaboratorii, 2006).

Pe lângă creşterea alamantă pentru ambele sexe (mai mult decât dublarea valorii în
timp de 25 de ani), remarcăm şi avansarea semnificativă a mortalităţii feminine în raport cu
cea masculină, ca urmare a acestei patologii: dacă în 1980, rata mortalităţii feminine
reprezenta 85% din cea masculină, în 2005, valoarea acestui procent a avansat la 90%.
Nu există cauze unice pentru bolile coronariene cunoscute, ci există un şir întreg de
factori de risc care care influenţează în grade diferite infarctul miocardic. Hipertensiunea şi
nivelul ridicat al colesterolului în sânge sunt considerați a fi, de exemplu, factori proximali,
care, la rândul lor, sunt determinaţi de alţi factori precum fumatul, alimentaţia şi activitatea
fizică. Aşadar, cei din urmă fac parte de la distanţă din lanţul cauzal fără a fi însă mai puţin
importanţi. Alţi factori distali sunt, de exemplu, personalitatea, integrarea în societate şi
predispoziţia genetică. Greutatea excesivă este considerată uneori a fi un factor de risc care,
însă, este strâns asociat cu hipertensiunea, colesterolul şi sedentarismul şi probabil că nu poate
servi decât ca indicator, fără a exercita o influenţă independentă asupra evoluţiei bolii. În

23
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

subcapitolul acesta, ne interesează însă factorii care ţin de personalitate şi de comportament în


predicţia bolilor coronariene, mai precis tipul A de comportament

Medicii internişti Meyer Friedman şi Ray Rosenman au observat pentru prima dată în
1959 o frecvenţă mare a bolilor coronariene la persoane care se manifestau ca fiind foarte
grăbite (trăind cu sentimentul de presiune a timpului) şi care dădeau dovadă de ostilitate uşor
de activat. Ei au denumit această conduită, tip A de comportament (Type A Behavior Pattern -
TABP). Studii ulterioare au arătat că persoanele sănătoase cu aceste manifestări
comportamentale ajungeau să facă mai târziu cardiopatii ischemice mult mai frecvent decât
cei care nu prezentau simptomele tipului A comportamental. Tipul A de comportament a fost
descris ca un complex acţiune-emoţie, implicând dispoziţii comportamentale precum ambiţia,
agresivitatea, competitivitatea, impacienţa, comportamente specifice precum tensiunea
musculară, alerta, stilul vocal rapid şi emfatic, activităţi realizate într-un ritm accelerat şi
răspunsuri emoţionale precum iritarea, ostilitatea, potenţialul crescut pentru furie. Tipul B de
comportament a fost conceput ca lipsa însuşirilor specifice tipului A şi se caracterizează
aşadar prin lipsa senzaţiei de presiune a timpului, a impacienţei, a ostilităţii.

Meyer Friedman (1996) arată că sunt susceptibili de îmbolnăviri coronariene acei


indivizi angajaţi într-o luptă relativ cronică pentru a obţine un număr nesfârşit de lucruri vag
definite, în cel mai scurt timp, eventual împotriva eforturilor potrivnice ale altor persoane, din
acelaşi mediu. Principala dimensiune, arată Friedman, de-a lungul căreia variază tipul A,
respectiv B, de comportament este susceptibilitatea/vulnerabilitatea pentru îmbolnăviri
coronariene. El descrie tipul B ca fiind propriu acelora care manifestă calm, relaxare,
satisfacţie, un stil de viaţă liniştit. Tipul A de comportament (TAC) se caracterizează
deopotrivă prin componente evidente/deschise şi componente mascate. Componenta mascată
despre care el crede că este factorul determinant, responsabil pentru declanşarea şi menţinerea
TAC, este insecuritatea, insuficienţa stimei de sine. Cea mai frecvent observată componentă
deschisă a TAC este presiunea timpului (impacienţa). Adesea, presiunea timpului este atât de

24
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

intensă, încât creează şi susţine un sentiment cronic de iritare sau exasperare. Cea de-a doua
manifestare comportamentală deschisă a TAC este ostilitatea. Ea poate fi amorsata de
incidente mărunte în cazul acestor oameni.

Componentele Deschise ale TAC

Sentimentul de presiune a timpului, impacienţa, este principala componentă


deschisă a TAC şi constă în trăirea persistentă a ideii că nu va fi suficient timp pentru a face
acele lucruri pe care persoana cu TAC simte că trebuie să le facă. Această tensiune se
deteriorează adesea într-o variantă a ostilităţii, adică iritabilitatea, irascibilitatea dată de
nerealizarea scopurilor într-o perioadă acceptată.

Indicatori ai impacienţei la TAC:


1. Insecuritatea mascată. Datorită stării emoţionale neadecvate pe care o creează stima de sine
scăzută, persoana cu tip A de comportament face eforturi de a realiza cât mai multe lucruri, de
a se implica în cât mai multe activităţi. Deoarece de multe ori calitatea activităţilor este
scăzută, stima de sine nu creşte, ci se accentuează deteriorarea ei.
2. Cultul vitezei. Friedman consideră că viteza de lucru, cultura grabei din societăţile
industriale sunt cauza majoră a presiunii timpului.
3. Lăcomia. Subiectul „goneşte” să realizeze cât mai mult, în timp cât mai scurt, să participe
la cât mai multe evenimente. Toate aceste sunt de natură să accentueze impacienţa.
4. Incapacitatea de a se abţine de la excese în acordarea ajutorului cronofag altor persoane sau
altor organizaţii. În zilele noastre se aşteaptă de la persoanele care conduc organizaţii
profesionale puternice să dea o mână de ajutor altor organizaţii ale aceleiaşi comunităţi
(cluburi, echipe sportive, organizaţii de binefacere, etc.). Persoana cu TAC exprimă, mimic şi
vocal, o mare capacitate de autodeterminare şi decizie şi de aceea este considerată capabilă si
adecvată pentru funcţia de conducere. Din nefericire, persoanele cu TAC, dorind să fie
apreciate cu orice preţ, găsesc că este foarte greu să refuze astfel de cereri. Ca urmare a
numeroaselor implicări, persoana ajunge la concluzia că timpul nu-i mai este prieten, ci
inamic. Astfel, sentimentul de presiune a timpului apare sau se accentuează.
5. Incapacitatea de a delega alte persoane. Datorită nesiguranţei, cei cu TAB găsesc foarte
dificil să lase altor colaboratori unele sarcini.

25
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

6. Datele limită inutil autoimpuse. Fără să ia în calcul aspecte imprevizibile care pot perturba
şi întârzia, persoanele cu TAC au o tendinţă irezistibilă de a stabili date fixe, până la care
activităţile lor vor fi încheiate.

Ostilitatea persoanelor cu TAC are câteva forme de manifestare.

1. Relaţii familiale disfuncţionale. Persoana cu TAC este incapabilă de a formula verbal


mesaje prin care să manifeste afecţiunea şi admiraţia pentru partenerul de viaţa. Relaţia de
cuplu este trăită ca o competiţie, o rivalitate în care cel cu TAC critică persistent activităţile
domestice ale partenerului. Îşi critica mereu şi copilul, convins fiind că ştie exact ce este mai
bine pentru acesta.
2. Pierderea răbdării la volan. Persoanele cu TAC devin extrem de furioşi când apar nereguli
în trafic din cauza întârzierilor, nerespectării regulilor de către alţii. Impacienţa se transformă
în furie.
3. Incapacitate cronică de a simţi bucurie pentru altcineva. Cei cu TAC nu reuşesc să se
bucure nici pentru succesele celor mai apropiaţi. Şi propriile succese sunt paleative trecătoare
pentru stima de sine scăzută. Insecuritatea se transformă în ostilitate pentru că este foarte greu
să îi vezi pe alţii valoroşi până când nu te vezi pe tine valoros.

4. Intoleranţa pentru greşelile şi omisiunile altora. Greşelile de orice fel ale celorlalţi îl fac
lesne pe cel cu tip A de comportament să devină furios. Este un mod de a fi receptiv la orice
ocazie de redirecţionare a lipsei de satisfacţie faţă de sine.
5. Neîncredere în altruism. Mulţi dintre cei cu TAC, subevaluându-şi propria integritate,
manifestă suspiciune faţă de motivele generozităţii altor persoane (îşi suspectează partenerul
de infidelitate, copiii de nerecunoştinţă etc.).

TAC este o tulburare medicală şi ca urmare nu se poate diagnostica doar în baza


introspecţiei la care apelează chestionarul (Friedman, 1996). Examinatorul trebuie să
identifice nu doar simptome şi trăsături, ci şi semne fizice sau psihomotorii care sugerează
prezenţa TAC. O metodă standardizată de evaluare a tipului A de comportament este
publicată in lucrarea lui Friedman şi se numeşte Eexaminare clinica înregistrată video

26
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

(Videotaped Clinical Examination-VCE). La Anexa găsiţi traducerea acestui instrument de


evaluare.
Într-un studiu comparativ, care a utilizat VCE, la subiecţii cu tip A de comportament
s-a obţinut un rezultat mediu de 146, în timp ce la cei cu tip B media scorurilor finale era 12.
De asemenea si la ostilitate, impacienţă, insecuritate, cei cu TAC obţin cote semnificativ mai
mari. Insecuritatea se corelează pozitiv atât cu scorul total la VCE, cât şi cu impacienţa,
respectiv ostilitatea, separat .

COMPONETA MASCATĂ A TAC

Insecuritatea sau stima de sine neadecvată a fost greu de depistat datorită faptului
că pacienţii cu TAC se manifestată aparent siguri de ei, încrezători în forţele proprii. Vreme
de zece ani de la debutul cercetărilor asupra TAC, nimănui nu i-a trecut prin minte că aceşti
oameni erau, în esenţă, nesiguri, cu o imagine de sine neconvenabilă.
Originea insecurităţii în copilărie şi adolescenţă. Nesiguranța privind valoarea personală şi se
dezvoltă ca urmare a absenţei percepute a afecţiunii exprimate şi admiraţiei din partea părinţilor.
Friedman prezintă câteva afirmaţii ale pacienţilor cu TAC, incluşi într-un studiu:
-„nu îmi amintesc ca mama să mă fi îmbrăţişat sau sărutat vreodată”
-„dacă mă certam cu fraţii mei şi eram indisciplinaţi, numai eu primeam pedepse şi eram
certat”
-„daca aduceam carnetul de note cu un 9, chiar dacă în rest aveam numai de 10, eram tratat ca
un criminal”
Sentimentul de insecuritate apare şi mai târziu, în şcoala primară, gimnazială. O
pacientă de 55 de ani cu TAC arată ca s-a bucurat de iubire, admiraţie şi respect din partea
părinţilor, dar îi scrie lui Rosenman o scrisoare în care povesteşte cum, la vârsta de şapte ani,
învăţătoarea a râs de incapacitatea ei de a citi o propoziţie în clasă. „După ce au râs şi colegii
de mine – scrie ea – am încetat să mai citesc. Superioritatea mea la aritmetică a devenit scopul
pentru care am luptat. Am căpătat o atitudine de tip ”le arăt eu lor!” Abilităţile la matematică
s-au dezvoltat, în timp ce scrisul şi cititul au rămas în urmă. Ostilitatea datorată dificultăţilor
mele de a citi există şi astăzi.”
Demersuri pentru a compensa lipsa percepută a afecţiunii. Când se conturează stima
de sine neadecvată din cauza atitudinii insuficient valorizatoare a părinţilor, copilul afectat

27
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

caută de cele mai multe ori să compenseze această absenţă percepută prin urmărirea trăirilor
emoţionale confortabile în afara familiei. Dar copilul nu caută substitute emoţionale de tipul
iubirii sau afecţiunii de la cei de aceeaşi vârstă, ci caută respect, admiraţie, adesea chiar
invidie. Urmăreşte ca atare să dobândească cât mai multe recunoaşteri, succese, să îi
depăşească pe cei de vârsta lui. Din păcate succesele, oricât de mari, nu reuşesc să satisfacă
expectanţele mereu crescânde ale subiectului cu TAC. Aceasta se datorează eşecului timpuriu
în a aprecia mai mult faptul de a da şi a primi afecţiune, decât de a acumula valori materiale,
putere, statut. Creşterea statutului social sau economic al acestor oameni, accentuează, în mod
paradoxal diminuarea stimei de sine.
Temerile cu privire la viitor. Insecuritatea celor cu TAC este dată mai ales de
anticiparea permanentă a dezastrelor care s-ar putea întâmpla în viitor. Friedman dă exemplul
preşedintelui unei mari corporaţii care nu merge la dineul organizat în cinstea creşterii cu 34
% a profitului anual pentru că se gândeşte că, în anul care vine, corporaţia ar putea să nu aibă
profit sau, în orice caz, profitul să scadă.
Sensibiltatea mare la critică şi insensibilitatea la laude. Rosenman descrie cazul unui
pacient, om de ştiinţă, care rămâne inexpresiv şi nemişcat la festivitatea la care este premiat.
“M-am întrebat de ce – spune pacientul. Cred că toate acestea ar fi însemnat ceva dacă părinţii
mei ar fi fost în viaţă şi prezenţi în sală când am primit premiul”.
Relaţia dintre depresie, anxietate şi insecuritate, la TAC. Stima de sine scăzută,
insecuritatea pot avea un rol semnificativ în declanşarea stărilor de anxietate şi depresie.
Creşterea ritmului activităţilor pentru mărirea stimei de sine sporeşte anxietatea, iar scăderea
voluntară a ritmului pentru combaterea anxietăţii incipiente poate accentua insecuritatea, lipsa
respectului faţă de propria persoană.

Tipul B de comportament presupune lipsa carcteristicilor tipului A. Însușirile psihologice


fundamentale ale tipului B de comportament sunt stima de sine adecvată şi sentimentul de
securitate. Persoana cu tip B de comportament este descrisă ca având:

-Abilitatea de a dărui dragoste şi afecţiune, dar şi de a primi


-Uşurinţa autoironiei pentru că este capabil să suporte ideea că ea/el este mai puţin capabil,
mai puţin eficient, mai caraghios sau mai amuzant decât alţii sau decât el însuşi în alte situaţii.

28
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

-Timp pentru a medita asupra scopurilor sau obiectivelor lor şi a-şi aminti trecutul (obişnuinţa
oamenilor de a-şi aminti periodic, realizările, bucuriile şi satisfacţiile din trecut menţine la
aceştia o stimă de sine crescută şi încrederea că vor face faţă dificultăţilor în viitor)
-Tendinţa de a se gândi la timp ca la un prieten, nu ca la un inamic
-Uşurinţa de a ignora şi ierta răutatea altora (când cineva este încrezător în sine poate mai uşor
ierta răutăţile altora) (Friedman, 1996).
Meyer Friedman (1996) prezintă în cartea sa numită ”Type A Behavior Pattern: It’ s
Diagnosis and Treatment” o scrisoare trimisă unui tată bătrân cu tip B comportamental de
către fiul său, care a putut să îşi observe părintele vreme de 40 de ani.

O scurtă descriere a lucrurilor pe care le iubesc la tatăl meu

1. devotamentul său consistent şi nestrămutat pentru familie, în special dragostea pentru copii şi pentru
nepoţi
2. valorile lui, incluzând autodisciplina şi munca cinstită; capacitatea de a accepta nemulţumiri pe termen
scurt pentru satisfacţii pe termen lung
3. dragostea, respectul şi bucuria pentru cunoaştere, pentru minunata companie a cărţilor din biblioteca pe
care singur şi-a procurat-o
4. cultivarea prieteniilor pentru care a dedicat timp şi efort, menţinerea prieteniilor apropiate recompensată
prin dragostea şi respectul a multor, foarte multor prieteni, colegi, admiratori
5. capacitatea de a aprecia arta, natura, bucuriile simple ale familiei
6. capacitatea de a ierta jignirile primite şi opinia clară şi stabilă asupra calităţilor proprii, asupra propriului
talent
7. abilitatea încântătoare de a interacţiona cu copiii, prietenii, animalele din curte, cu viaţa în general, inclusiv
arta atât de dificilă de a râde de el însuşi
8. disponibilitatea nediminuată de a interacţiona viguros, la 70 de ani cu viaţa, munca, prietenii,cluburile,
călătoriile şi familia
9. capacitatea de se acomoda şi a accepta dificultăţile, încercările, provocările pe care le-au adus inevitabil
în viaţa noastră, timpul, căsniciile, profesiile, relaţiile

29
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

STRATEGII DE COPING

3.1. Aspecte definitorii ale copingului

DEFINIŢIE

Coping-ul (engl. cope = a face faţă) este efortul cognitiv şi comportamental prin care o
persoană face faţă (reduce, stăpâneşte sau tolerează) solicitărilor interne şi/sau externe care îi
depăşesc resursele personale (Folkman&Lazarus, 1984, conf. Taylor, 1998). Relaţia dintre
coping şi evenimentul stresant reprezintă un proces dinamic

Lazarus arată că prin coping se realizează o tranzacţie între persoană, care are
un set de resurse, valori, şi mediu, care are propriile lui resurse, cerinţe şi constrângeri. Astfel,
coping-ul nu este o acţiune singulară, ci este un set de răspunsuri reciproce care se petrec de-a
lungul timpului, prin care persoana şi mediul se influenţează reciproc. De exemplu, ruptura
unei relaţii romantice poate avea o varietate de urmări, de la reacţii emoţionale precum
tristeţea sau indignarea, până la acţiuni precum eforturile de reconciliere. Aceste eforturi de
coping vor fi influenţate de felul în care răspunde partenerul (încurajare vs. respingere). Din
procesul de coping fac parte atât reacţiile emoţionale precum depresia şi furia, cât şi acţiunile
realizate în mod voluntar pentru confruntarea cu evenimentul.

Atunci când ne aflăm într-o situaţie solicitantă ameninţătoare, încercările de a face faţă pot
servi unor diferite scopuri. Înainte de un examen dificil, de exemplu, ne putem reduce teama
spunându-ne că succesul nu este chiar atât de important; sau ne putem pregăti mai serios prin

30
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

muncă intensă. Înainte de o operaţie chirurgicală, de exemplu, putem lua calmante sau ne
putem informa prin lecturarea de cărţi medicale asupra şanselor de succes şi a neplăcerilor
postoperatorii. Evident că ceea ce gândim sau facem într-o situaţie critică este mai mult sau
mai puţin în conformitate cu scopul, ori mai mult sau mai puţin eficient. Înainte de un
examen, este mai bine de cele mai multe ori să ne pregătim bine, decât să deformăm
percepţia ; iar înainte de o operaţie ar fi mai bine să ne abatem gândurile sau să ne liniştim,
deoarece sub anestezie suntem oricum la dispoziţia cunoştinţelor de specialitate ale experţilor.
Funcţia unei strategii de coping este însă ceva diferit de efectul acesteia. La începutul
cercetărilor asupra copingului dominau reprezentările normative, conform cărora o anumită
modalitate de a face față era considerată ca fiind bună şi alta ca fiind rea. Astăzi se descrie
mai întâi neutru modul în care se desfăşoară procesul de coping şi abia mai târziu se verifică
empiric ce efecte rezultă.
Lazarus diferenţiază între copingul orientat spre rezolvarea de probleme şi coping-ul
orientat spre reglarea emoţională. În cazul copingului centrat pe rezolvarea de probleme,
persoana acţionează într-un mod care poate conduce direct la îndepărtarea sau diminuarea
problemei, realizându-se o activitate instrumentală (de exemplu, a se pregăti pentru un
examen, a încerca să facă ceva constructiv în legătură cu agentul stresor: a analiza, a rezolva,
a minimiza situaţia stresantă). Prin aceasta, nu se spune că acţiunea respectivă se va finaliza
cu succes. În opoziţie cu acesta, coping-ul emoţional defineşte încercările de a regla emoţiile
apărute ca rezultat al evenimentului respectiv, ceea ce se poate realiza prin monologuri,
reinterpretări, metode de liniştire etc. Funcţia este privită independent de efectul respectivului
mecanism de coping pentru că nu ştim cu siguranţă ce efect va avea.
De multe ori, cele două tipuri de strategii de coping se produc împreună. O persoană
care întreprinde ceva pentru a diminua poluarea fonică în localitatea sa poate să îşi reducă
furia, revolta, dar şi să aibă simultan un efect asupra agentului stresor. În 1980, Lazarus şi
Folkman au efectuat un studiu asupra stresului şi coping-ului la 100 de persoane, timp de 12
luni. Subiecţii erau intervievaţi lunar asupra celor mai stresante experienţe din ultimul timp,
iar apoi completau chestionarul cu 66 de itemi, numit „Ways of Coping”, pentru a indica
gândurile şi acţiunile de care făceau uz în acele împrejurări stresante. Rezultatele au arătat că
ambele tipuri de coping erau folosite în situaţii stresante. Măsurarea trebuie să se facă ţinând
cont de contextul şi de procesul actual şi ar trebui să se ia în considerare condiţiile date,
specifice ale tranzacţiei respective între persoană şi mediul înconjurător. Cele 66 de expresii

31
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

ale chestionarului lui Lazarus si Folkman pot fi subîmpărţite în opt dimensiuni sau subscale.

În general, problemele legate de muncă fac oamenii să utilizeze modalităţi de coping


centrate pe rezolvarea de probleme, iar problemele de sănătate conduc la un coping centrat pe
emoţii, poate pentru că afectarea sănătăţii cuiva este un eveniment care trebuie tolerat şi nu
este necesară acţiunea directă. În situaţiile în care se poate realiza ceva constructiv, este
favorizat coping-ul orientat pe problemă, iar în cele care trebuie acceptate, coping-ul centrat
pe emoţii. În continuare sunt exemple de afirmaţii din structura instrumentului lui Lazarus şi
Folkan şi descrieri pentru fiecare proces de coping în parte.

1. Confruntarea – se caracterizează prin eforturile cu conotaţie agresivă de a schimba


situaţia. Sugerează un anumit grad de ostilitate şi de asumarea riscului. („mi-am
mobilizat cu toate puterile pentru scopul pe care îl aveam”)
2. Distanţarea – descrie eforturile de autodetaşare faţă de situaţia stresantă, (ex. „Am
refuzat să mă gândesc la acest lucru”)
3. Autocontrolul – descrie efortul de a regla propriile emoţii (ex. „Nu am spus
nimănui despre ceea ce simţeam”)
4. Căutarea suportului social – caracterizează efortul de a obţine suport emoţional şi
informaţii de la alte persoane („Am vorbit cu cineva pentru a afla mai multe
despre situaţie”)
5. Acceptarea responsabilităţii – este o scală ai cărei itemi operaţionalizează
conştientizarea propriului rol în problema respectivă concomitent cu încercarea de
a pune lucrurile în ordine („M-am criticat şi m-am certat singur”)
6. Evadare/evitare – gândirea inspirată din dorinţe şi iluzii sau efortul de a evita, de a
ieşi din situaţie mâncând, bând, fumând, consumând droguri sau medicamente
(„Mi-am dorit ca situaţia să dispară”)
7. Planificarea rezolvării de probleme – descrie eforturile deliberate pentru
rezolvarea situaţiei problematice şi, în plus, abordarea analitică a problemei („Am
făcut un plan de acţiune şi l-am urmat”)
8. Reevaluarea pozitivă – caracterizează eforturile de a găsi o semnificaţie pozitivă
în experienţă cu efecte benefice asupra evoluţiei personale.

32
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

IMPORTANT
Referindu-se la Ways of coping questionnaire, Sheley Taylor arată că strategiile de coping
caracterizate prin confruntare, căutarea suportului social şi planificarea rezolvării de probleme
sunt mai mult legate de dimensiunea copingului orientat către problemă, iar celelalte 5
strategii specifice de coping sunt mai curând orientate către reglarea emoţională.

Se poate ca un anumit tip de coping să aibă consecinţe bune pe termen scurt, dar după un
timp mai îndelungat să apară disfuncţii secundare. Aceasta poate să se întâmple de exemplu
atunci când cineva îşi menţine temporar căsnicia nefericită, prin deformarea realităţii (ex.
distanţare, evadare) şi prin evitarea confruntării cu realitatea, şi abia peste ani se dovedeşte că
o acţiune instrumentală, de exemplu divorţul, ar fi putut încheia cu succes criza. În final
rămâne întrebarea, cine hotărăşte dacă este eficient mecanismul respectiv de coping, persoana
afectată sau un observator neutru? În cercetare se recomandă a fi utilizate toate sursele
disponibile. De exemplu, se folosesc interviuri, evaluarea participanţilor la studiu de către alte
persoane şi măsurători obiective, pentru a obţine informaţii asupra procesului de coping.

3.2. Coping-ul, timpul și incertitudinile

Există nenumărate strategii de coping. Pentru a le sistematiza, au fost făcute


numeroase încercări de identificare a dimensiunilor supraordonate. Astfel, se deosebeşte, după
cum am văzut deja, coping-ul orientat asupra problemei de coping-ul orientat asupra emoţiei.
O altă deosebire constă în coping-ul raportat la sarcină şi cel raportat la emoţie. Încercările
tradiţionale de a găsi astfel de dimensiuni implică un eveniment efectiv sau stresant din punct
de vedere ipotetic, care fie a avut deja loc, fie va avea loc în viitor. Ceea ce lipseşte este partea
pozitivă a copingului în sensul creşterii personale, a stăpânirii asupra mijloacelor de a rezolva
cerinţele şi a orientării spre scopurile vieţii. Acceptarea pentru acestea constă în faptul că viaţa

33
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

în general este stresantă şi necesită o stăpânire permanentă, inclusiv a provocărilor pozitive şi


a şanselor.
Ca o completare a dimensiunilor iniţiale ale copingului, Schwarzer deosebeşte între coping
reactiv, anticipativ, preventiv şi proactiv. Clasificarea aceasta are la bază o axă temporală,
precum şi diferite grade de certitudine asupra evenimentul stresant incert. Copingul reactiv
este orientat spre înapoi şi conţine evaluări cognitive ale păgubirii şi pierderii. Celelalte trei
tipuri de coping sunt orientate spre viitor şi conţin evaluări cognitive ale ameninţării sau ale
provocării.

Patru tipuri de coping într-un sistem bidimensional (Schwarzer, 2004).

În cazul copingului reactiv este vorba despre un efort de a se descurca cu un


eveniment care tocmai s-a întâmplat, de exemplu compensând dauna sau pierderea. Exemple
în acest sens pot fi: divorţul, un accident, un refuz profesional, şomajul sau critica primită.
Copingul se poate orienta către redefinirea scopurilor, căutarea sensului sau refacerea a ceea
ce s-a pierdut.
Copingul anticipativ este fundamental diferit, deoarece evenimentul critic încă nu a
avut loc. În acest caz este vorba despre un efort de a se descurca cu o ameninţare iminentă sau
care va avea loc cu o probabilitate foarte mare. Exemple în acest sens sunt o consultaţie la
dentist, un examen, o apariţie în public, pensionarea sau respectarea unui termen de predare.

34
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

Paguba sau pierderea pot apărea în cazul în care persoana nu reuşeşte să deţină controlul
asupra acestui risc, adică să minimalizeze, respectiv să învingă prin efort activ ameninţarea.
În cazul copingului preventiv este vorba despre riscuri necunoscute, din viitorul
îndepărtat. Este incert dacă evenimentul critic se va petrece cândva. Exemple în acest sens
sunt posibila pierdere a unui loc de muncă, faptul de a deveni victima unei infracţiuni, o
îmbolnăvire, pierderea cheii locuinţei, o catastrofă naturală sau falimentul unei afaceri. Pentru
a se pregăti și pentru astfel de riscuri incerte de-a lungul vieţii, oamenii au o a doua cheie,
încheie o asigurare, economisesc bani, menţin relaţii calde şi suportive cu cei apropiaţi şi, în
general, îşi construiesc resurse pentru orice eventualitate. Evaluarea unei ameninţări stă la
baza comportamentului preventiv.
Şi în cazul copingului proactiv avem de-a face cu o perspectivă de lungă durată şi
presărat cu destul de multă incertitudine. Comportamentul este totuşi asemănător cu cel din
cazul coping-ului preventiv. Construim diverse resurse de rezistenţă cu care să ne descurcăm
cu succes în viaţă. În acest caz însă, hotărâtor este caracterul pozitiv al evaluării cognitive,
deoarece este vorba despre provocarea prin scopurile din viaţă fixate de sine însuşi. Coping-ul
nu este în acest caz un management al riscului, ci un management al scopului. Oamenii nu
sunt reactivi, ci proactivi în sensul că îşi creează o cale constructivă de acţiune şi ocazia
pentru dezvoltare şi succes. Coping-ul proactiv înseamnă a tinde spre îmbunătăţiri, a optimiza
condiţiile de viaţă şi a creşte permanent calitatea propriilor performanţe. Managementul
autoreglator al scopului conţine fixarea de scopuri înalte, acceptarea provocărilor şi urmărirea
perseverentă a scopului. Copingul proactiv este favorizat de percepţia unei bune eficienţe
personale, deci de convingerea optimistă că suntem capabili să fixăm scopuri dificile şi să le
apărăm de eventualele bariere, piedici sau obstacole care pot apărea.

Ralf Schwarzer, vorbind despre atitudinea proactivă, arată că este o caracteristică de


personalitate care are implicaţii asupra motivaţiei şi acţiunii. Este credinţa în potenţialul de
schimbare care poate fi realizată pentru îmbunătăţirea mediului propriu şi al celorlaţi.
Atitudinea proactivă include faţete precum posedarea de resurse, responsabilitatea, valorile şi
viziunea.
Individul proactiv crede în existenţa unui număr suficient de resurse interne sau
externe. Există numeroase bunuri, servici, persoane, care pot fi influenţate pentru a sprijini

35
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

atingerea obiectivelor propuse. Inteligenţa, curajul şi tăria de exemplu, sunt resurse interne
care permit fixarea scopurilor şi persistenţa în urmărirea realizării lor.
Cei cu atitudine proactivă îşi asumă responsabilitatea pentru popria creştere. Cursul
existenţei nu este determinat numai de forţe externe ci el poate fi şi ales. Nici evenimentele
pozitive şi nici cele negative nu pot fi atribuite doar cauzelor exterioare. Din contra, indivizii
proactivi se confruntă cu realitatea şi adoptă o viziune echilbrată privind vina personală sau
vina altora în cazul rezultatului negativ. Pot fi deosebite două tipuri de responsabilităţi,
responsabilitatea pentru evenimente din trecut şi responsabilitatea pentru influenţarea celor
din viitor. Cel de-al doilea tip de responsabilitate este esenţial în structura atitudinii proactive.
Individul proactiv se centrează asupra soluţionării problemei, indiferent dacă problema a fost
generată de el sau de alte persoane.
Persoanele cu atitudini proactive sunt cel mai adesea conduse de propriile valori, în
contrast cu cei care acţionează în acord cu mediul social de aparteneţă. Cu toate că valorile
oamenilor sunt influenţate de ceilalţi de-a lungul procesului de socializare, oameni diferă după
măsura în care existenţele lor depind de aceste valori. Odată ce valorile au fost ineriorizate,
ele devin forţe care conduc comportamentul indivizilor proactivi. Din păcate, valorile nu sunt
întotdeauna acceptabile social. Tot proactivi sunt şi criminalii şi teroriştii care acţionează în
virtutea unor valori în care cred, chiar dacă acestea sunt antisociale.
O altă caracetristică este viziunea. Individul proactiv are o imagine, o finalitate
imaginată către care ţinteşte. Din nou, această viziune nu este neapărat dezirabilă social, dar
ea este o viziune în acord cu care persoana îşi fixează obiectivele. Adesea aceşti oameni au o
misiune autoimpusă pentru realizarea căreia acumulează resurse, preîntâmpină irosirea
resurselor şi mobilizează forţele având un obiectiv pe termen lung în minte.
Atitudinea proactivă este un construct psihologic conectat cu alte variabile.
Optimismul, locul controlului, autodeterminarea, autoeficacitatea percepută şi speranţa sunt
corelate semnificativ, deşi conceptual distincte. Schwarzer a găsit o corelaţie de 0,56 între
atitudinea proactivă şi autoeficacitatea generală. În alt studiu a confirmat ipoteza conform
căreia atitudinea proactivă ar trebui să fie incompatibilă cu burn-out-ul. Asocieri
semnificative negative au fost identificate între atitudinea proactivă şi epuizarea emoţională (-
0,56), lipsa de realizări personale (-0,63) şi respectiv depersonalizarea (-40).

36
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

3.3. Conștientizare și automatism în mecanismele de coping

Trecând în revistă studii care vizau coping-ul, A. Baban (1998) precizează că există
elemente controversate, cum ar fi conştientizarea sau lipsa conştientizării cu privire la
eforturile de a face faţă. În general, coping-ul este conştientizat, este un răspuns conştient la
stimuli negativi, dar se automatizează dacă este des practicat. Unii autori au inclus în cadrul
mecanismelor de coping şi mecanismele defensive descrise de psihanaliză şi acest fapt ar
presupune accepatarea lipsei caracterului conştient şi voluntar al eforturilor de coping. Hann
(1985, apud Băban 1998) ierarhizează procesele adaptative ale Eu-lui şi plasează copingul la
nivel superior, urmat apoi de mecanisme defensive care au un grad oarecare de adaptabilitate,
cum ar fi intelectualizarea şi situează la polul inferior formele nonadaptative, care ar duce la o
adaptare imatură. A. Băban arată că mecanisme de apărare precum negarea sau reprimarea pot
fi, în anumite situaţii, procese de coping conştiente, de exemplu în confruntarea cu o emoţie
negativă. Studiile au dovedit că negarea bolii a fost eficientă pentru recuperarea celor deja
operaţi chirurgical având afecţiuni neoplazice, însă a fost extrem de nefavorabilă pentrui cei
cu aceleaşi tipuri de diagnostice, aflaţi abia în faza de interpretare a simptomelor. Adesea se
constată că evitarea este eficientă pe termen scurt, în timp ce confruntarea este eficientă pe
termen lung. Aşadar efectul mai mult sau mai puţin adaptativ nu este dat de mecanismul
defensiv sau mecanismul de coping în sine ci de situaţia dată sau momentul în care se află
persoana. Autoarea compară într-un tabel pe care îl preluăm mai jos mecanismele de coping
cu cele defensive.

Tabel 3.1.
Compararea mecanismelor de coping cu cele defensive (A. Băban, 1998, p.51)
MECANISME DE COPING MECANSIME DEFENSIVE
Proces conştient şi subconştient Proces inconştient
Produse în contact cu realitatea Produse la interfaţa dintre eu şi id
Permit confruntarea cu realitatea Distorsionează realitatea

37
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

Implică scop şi perspective Implică automatisme


Orientarea spre prezent şi viitor Orientate spre trecut
Caracter flexibil Caracter rigid, ritualizat
Permit exprimare afectivă Blochează exprimarea afectivă
Preced sau succed reacţia de stres Sunt procese post-afective
Orientate spre controlul stresorilor externi sau Orientate spre blocarea pulsiunilor
interni instinctuale interne
Eficienţă situaţională Organizare ierarhică: mature vs. imature

O altă dilemă teoretică privind eforturile de coping este dacă putem considera
copingul drept trăsătură sau doar un proces situaţional. Deşi citează autori precum McCrae şi
Costa, care afirmă că faţă de personalitate coping-ul are un statut independent, A. Baban
(1998, p.152) prezintă rezultatele propriei cercetări, în care este relevată o înaltă asociere
pozitivă între coping-ul situaţional şi cel general. Ea susţine că oamenii tind să dezvolte un stil
de coping care mobilizează preferenţial anumite strategii de coping în confruntarea cu situaţii
ameninţătoare.

3.4. Evaluarea copingului

Evaluarea copingului este o chestiune dificilă, deoarece, în cele din urmă nu


reacţionăm ca un automat, în acelaşi fel, în situaţii diferite şi în momente diferite. Întrebarea
care se pune mai întâi este cum reacţionează cineva faţă de provocări, ameninţări, păgubiri
sau pierderi foarte diferite? Dispunem pentru aceasta de un arsenal de tactici diferenţiate sau
apare mereu, oriunde, una şi aceeaşi schemă de reacţie? Apoi urmează întrebarea referitoare la
stabilitate: folosim mereu acelaşi set de strategii sau mijloace sau suntem capabili să acţionăm
flexibil interindividual şi să încercăm sau să dezvoltăm în continuare o serie de tehnici mai
mult sau mai puţin adecvate? În final, trebuie să ne întrebăm dacă nu există şi diferenţe
sistematice durabile între oameni, unii preferând să scape de stres într-un fel şi alţii, mai
degrabă, în alt fel. Înţelegerea diferenţelor interindividuale depinde însă, evident, de faptul că
trebuie luate în calcul simultan deosebirile între situaţii şi cele interindividuale. Nu prea are
sens, de exemplu să comparăm examenele, operaţiile, pierderile partenerilor şi cutremurele

38
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

între copii şi adulţi, pentru a afla cum stăpânesc efectiv oamenii stresul, cu excepţia
eventualităţii în care s-ar găsi norme unitare pentru coping, care se vor dovedi ca fiind
universal valabile.
Această direcţie de cercetare a început prin studierea mecanismelor de apărare
cunoscute din psihanaliză, precum refularea, raţionalizarea sau proiectarea, deoarece se credea
că toţi oamenii ar respinge încercările dificile, în acest mod inconştient. În prezent domină
tocmai concepţia că, în cazul copingului, este vorba despre procese conştiente sau care pot fi
conştientizate, astfel încât se pot oferi informaţii la obiect despre acestea. În concordanţă cu
aceasta au fost introduse aproape exclusiv chestionare pentru cuprinderea diferitelor strategii
de a face faţă. Există numeroase încercări interesante de evaluare a copingului, însă
fundamentarea lor teoretică şi calitatea lor psihometrică, mai lasă de dorit. Cele mai multe
formulări se orientează asupra dimensiunilor fundamentale ale coping-ului, aşa cum au fost
avansate de mulţi teoreticieni. După cum se ştie, conform lui Lazarus (1991) se poate
diferenţia coping-ul orientat asupra problemei de cel orientat asupra emoţiei. Mai există şi
distincţia între un stil atenţional-confruntativ de coping şi unul evitant (Krohne, 1993, 1997,
apud Schwarzer, 2004). În jurul acestor două dimensiuni bipolare se grupează cele mai multe
încercări de măsurare a coping-ului. Suls şi Fletcher (1985) au verificat într-o meta-analiză
numeroase descoperiri şi au constatat că strategiile de evitare au fost mai degrabă avantajoase
pe termen scurt, în timp ce strategiile de confruntare atentă s-au dovedit a favorabile pe
termen lung, dacă este vorba despre adaptarea şi sănătatea psihosocială.

Carver, Scheier şi Weintraub au elaborat în 1989 14 scale pentru măsurarea a tot


atâtor forme de coping care pot avea un caracter preponderent activ sau pasiv. Chestionarul
(COPE) cuprinde Chestionarul cuprinde 53 de afirmaţii, fiecare formă de coping fiind
evaluată prin patru itemi, cu exceptia coping-ului prin recurgerea la alcool şi medicamente,
care se măsoară printr-un singur item. În enumerarea de mai jos, numerele dintre paranteze
indică itemii conţinuţi de scala respectivă, iar la anexa găsiţi instrumentul în întregime.

1. coping activ. Vizează acţiuni concrete care urmăresc înlăturarea stresorului sau
diminuarea efectelor lui. (1,14,31,40)
2. planificarea. Se referă la orientarea gândirii către direcţiile de acţiune şi etapele
de parcurs (2,15,30,45)

39
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

3. eliminarea activităţilor concurente. Evaluează tendinţa persoanelor de a evita


distragerea de la situaţia problematică pentru a se putea orienta şi concentra mai mult
asupra soluţionării ei (3, 16, 28, 42).
4. reţinerea de la acţiune. Măsoară opusul tendinţelor impulsive şi premature de a
acţiona atunci când situaţia nu o permite. Este o formă de coping activ în sensul
focalizării pe stresor, dar, în acelaşi timp, o strategie pasivă în aşteptarea momentului
în care circumstanţele vor permite acţiunea (4, 17, 29, 43).
5. căutarea suportului social instrumental. Este procesul prin care persoana caută
la ceilaţi sfaturi, informaţii sau ajutor material necesare în acţiunile de ameliorare a
situaţiei. Este o forma activă de coping (5, 18, 32, 44).
6. căutarea suportului social emoţional. Itemii identifică în ce măsură persoana
caută suport moral, căldură, acceptare şi înţelegere de la prieteni, rude etc. Este o
formă de coping focalizată pe emoţie. (6, 19, 33, 46).
7. reinterpretarea pozitivă. Identifică tendinţa unei persoane de a găsi beneficii
chiar în situaţii indezirabile. Adesea, acest procedeu nu are ca efect doar reducerea
nivelului stresului, ci poate fi şi punct de plecare pentru un alt gen de acţiune asupra
stresorului (7, 20, 34, 48).
8. acceptarea. Acest procedeu vizează fie acceptarea faptului că nu este nimic de
făcut în faţa agentului stresor, fie acceptarea existenţei agentului stresor în vederea
acţionării asupra lui (8, 21, 35, 47).
9. negarea. Se referă la refuzul de a crede că stresorul există sau la acţiunile
întreprinse care ignoră stresorul ca şi cum el nu ar exista. (11, 24, 38, 52).
10. descărcarea emoţională. Măsoară tendinţa persoanei de a-şi reduce nivelul
stresului prin exprimarea emoţiilor negative (10, 23, 37, 51).
11. orientarea spre religie. Această scală evaluează măsura în care individul
apelează la ajutor de la divinitate în momente incerte sau dificile. Carver şi ceilalţi
autori ai chestionarului consideră că acest procedeu poate avea multiple funcţii:
reinterpretare pozitivă, căutarea de suport emoţional sau o formă de coping activ cu
un stresor (9, 22, 36, 49).
12. pasivitatea mentală. Scala identifică intensitatea strategiei de a evita
confruntarea cu problema. Pasivitatea mentală se produce prin imersia în alte
activităţi, vizionarea de filme, vizitarea prietenilor, practicarea de sporturi, somn etc.

40
Psihologia sănătăţii – suport de curs
An universitar 2017-2018
Daniela Muntele Hendreş, conf. univ. dr.,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

Este tendinţa contrară celei definite de procedeul numit eliminarea activităţilor


concurente (13, 26, 27, 53).
13. pasivitatea comportamentală. Măsoară reducerea efortului sau abandonarea
oricărui efort pentru atingerea scopului. Este un concept similar celui de neajutorare
(12, 25, 41, 50).
14. recurgerea la alcool sau medicamente. Acest item măsoară intensitatea
tendinţei de a recurge la medicaţie anxiolitică sau la alcool pentru a evita disconfortul
psihic rezultat din trăirea situaţiilor ameninţătoare.

La aplicarea unui instrument pentru evaluarea strategiilor de coping, se are în vedere


scopul urmărit atunci când se formulează consemnul, indicaţia dată participantului. Dacă
dorim să evaluăm stilul de coping (copingul ca trăsătură), vom cere participanţilor să spună
cum recţionează în general atunci când se confruntă cu situaţii problematice. Pentru a evalua
copingul situaţional, participanţii la evaluare vor fi solicitaţi să se gândească la o situaţie
specifică pentru care să analizeze modalităţile în care au reacţionat. Întrucât dacă lăsăm
fiecărui participant posibilitatea de a se gândi la un agent stresor la alegere, atunci fiecare va
putea alege cu totul alt tip de stresor, trebuie să ne amintim că procedeele de coping diferă şi
în funcţie de situaţia în care sunt ele activate. De aceea, dacă aplicăm chestionare de coping în
cadrul cercetărilor, optimă ar fi utilizarea unor indicaţii unitare pentru toţi participanţii cu
privire la tipul de agent stresor pentru care să ofere răspunsurile cerute.

41