Sunteți pe pagina 1din 8

Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu

Sărmanul Dionis
de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu: ”Cerul visează la stele, pământul visează la iubire.”

Mihai Eminescu este cel care a inaugurat la noi proza filosofică și proza fantastică
prin nuvelele ”Sărmanul Dionis”, ”Umbra mea”, ”Avatarii faraonului Tla”.
Tema nuvelei ”Sărmanul Dionis” o reprezintă reflectarea subiectivă asupra lumii și
reunește o serie de motive romantice, filosofice tipice, existente și în literatura universală:
natura, iubirea și condiția nefericită a geniului în raport cu lumea, cu societatea, cu știința.
Mai apare motivul transmigrației sufletului, al metempsihozei, care valorifică ideea
filosofului german Schopenhauer, conform căreia timpul și spațiul sunt manifestări ale
substanței care se regenerează veșnic. Această substanță universală este compusă dintr-un
număr de arhei – modele eterne, ”umbre” ale individului fizic.

Natalia Gălățan
Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu

Semnificația titlului: titlul poartă numele personajului principal, Dionis, care


participă la toate momentele subiectului, iar epitetul ”sărman” sugerează nefericirea lui
Dionis, eșecul lui în încercarea lui de a atinge absolutul prin propria cunoaștere, așadar are
un sens figurat. Dionis poartă numele zeului Dyonisos din mitologia greacă, care înseamnă
fire veselă, petrecăreață (Dyonisos este zeul vinului și al peterecerilor în mitologia greacă) și
este pus în antiteză cu cuvântul ”sărman”, ceea ce sugerează natura contradictorie a
personajului. Așadar, titlul reprezintă un oximoron, ceea ce se face ecoul unui paradox, al
dublei naturi a personajului, reală și ireală, de ființă umană, respectiv de ”umbră”, de arheu,
ceea ce semnifică caracterul său dual, contradictoriu, de a fi altceva decât pare la prima
vedere, sau mai bine zis, aceea de a se face purtătorul unui mesaj personal al poetului.
Interpretarea nuvelei
Dionis este un tânăr de aproape 18 ani, visător incurabil, de profesie ”copist, avizat a
se cultiva pe apucate”, singur, având o situație materială precară și neavând pe nimeni pe
lume. Tânărul iubitor de singurătate este urmașul unor aristocrați sărăciți, rătăciți nu se știe
cum ”în clasele poporului de jos”. Tatăl său a iubit-o pe Maria, fiica unui preot, și din
această iubire s-a născut Dionis, care a fost crescut cu greutate de ”văduvita sa mumă”.
Singura moștenire care i-a rămas este un portret din tinerețea tatălui său, în care tânărul se
regăsește complet, cu excepția ochilor negri, pe care îi moștenește de la mama sa.
Subiectul nuvelei
Într-o seară ploioasă de toamnă, Dionis se întoarce acasă cu capul plin de gânduri,
reflectând în spirit kantian asupra conceptelor de timp și spațiu: ”Nu există nici timp, nici
spațiu, își spuse el, ele sunt numai în sufletul nostru.” Aceasta înseamnă că lumea împreună
cu toate manifestările ei este o reflectare sensibilă, subiectivă a conștiinței noastre și noi
avem puterea să modificăm toate evenimentele și lucrurile exterioare. Omul, prin esența sa,
este atotputernic, deoarece poartă în sine o scânteie dumnezeiască, imaginea divină a
sufletului: ” ...si tot astfel, dacă închid un ochi văd mana mea mai mică decât cu amândoi.
De aș avea trei ochi aș vedea-o și mai mare, și cu cât mai mulți ochi aș avea cu atâta
lucrurile toate dimprejurul meu ar părea mai mari. Cu toate astea, născut cu mii de ochi, în
mijlocul unor arătări colosale, ele toate in raport cu mine, păstrându-și proporțiunea, nu mi-
ar părea nici mai mari, nici mai mici de cum îmi par azi. Să ne-nchipuim lumea redusă la
dimensiunile unui glonte, și toate celea din ea scăzute în analogie, locuitorii acestei lumi,
presupuindu-i dotați cu organele noastre, ar pricepe toate celea absolut în felul și în
proporțiunile în care le pricepem noi. Să ne-o închipuim, caeteris paribus (cu alte cuvinte, la
fel n.a.), înmiit de mare — același lucru. Cu proporțiuni neschimbate — o lume înmiit de
mare și alta înmiit de mică ar fi pentru noi tot atât de mare. Și obiectele ce le văd, privite c-un
ochi, sunt mai mici; cu amândoi — mai mari; cât de mari sunt ele absolut? Cine știe dacă nu
trăim într-o lume microscopică și numai făptura ochilor noștri ne face s-o vedem în mărimea
în care o vedem? Cine știe dacă nu vede fiecare din oameni toate celea într-alt fel, și nu aude
fiecare sunet într-alt fel — și numai limba, numirea într-un fel a unui obiect ce unul îl vede
așa, altul altfel, îi unește în înțelegere. — Limba? — Nu. Poate fiecare vorbă sună diferit în
urechile diferiților oameni — numai individul, același rămâind, o aude într-un fel. Și, într-un
spațiu închipuit ca fără margini, nu este o bucată a lui, oricât de mare și oricât de mică ar fi,
numai o picatură în raport cu nemărginirea? Asemenea, în eternitatea fără margini nu este
orice bucată de timp, oricât de mare sau oricât de mică, numai o clipă suspendată? Și iată
cum. Presupuind lumea redusă la un bob de rouă și raporturile de timp, la o picătură de
vreme, secolii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite, și în aceste clipite oamenii ar
lucra tot atâta și ar cugeta tot atâta ca în evii noștri — evii lor pentru ei ar fi tot atât de lungi
ca pentru noi ai noștri. În ce nefinire microscopică s-ar pierde milioanele de infuzorii (mici
animale, invizibile ochiului liber, care se dezvoltă în lichide: microorganisme) ale acelor

Natalia Gălățan
Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu

cercetători, în ce infinire de timp clipa de bucurie — și toate acestea, toate, ar fi — tot astfel
ca și azi.
...În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu — ele sunt numai in
sufletul nostru. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și
infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă. Dacă am afla misterul
prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri care sunt ascunse în noi,
mister pe care l-au posedat poate magii egipteni și asirieni, atuncea în adâncurile sufletului
coborându-ne, am putea trăi aievea în trecut și am putea locui lumea stelelor și a soarelui.
Păcat că știința necromanției și aceea a astrologiei s-au pierdut — cine știe câte mistere ne-
ar fi descoperit în această privință! Dacă lumea este un vis — de ce n-am putea să
coordonam șirul fenomenelor sale cum voim noi? Nu e adevărat că există un trecut —
consecutivitatea e în cugetarea noastră — cauzele fenomenelor, consecutive pentru noi,
aceleași întotdeauna, există și lucrează simultan. Să trăiesc în vremea lui Mircea cel Mare
sau a lui Alexandru cel Bun — este oare absolut imposibil? Un punct matematic se pierde-n
nemărginirea dispozițiunii lui, o clipă de timp în impartibilitatea sa infinitezimală, care nu
încetează în veci. În aceste atome de spatiu și timp, cât infinit! Dac-aș putea și eu să mă pierd
în infinitatea sufletului meu pân' în acea fază a emanațiunii lui care se numește epoca lui
Alexandru cel Bun de exemplu... și cu toate acestea... ”
Personajul nostru este un contemplativ, un meditativ, și Eminescu exprimă pentru
prima oară în literatura noastră după Miron Costin ideea lumii ca vis, acea facultate
psihologică a omului de a privi lumea ca pe o realitate subiectivă a sufletului său, a
conștiinței sale. Chiar și arheii sunt ”umbre” ale individului fizic. Tot astfel precum în
sufletul omului se păstrează nealterată imaginea divinității, arhetipul sinelui, al totalității,
anima, respectiv animus, există în sinele său și arhetipul umbrei, pentru prima dată amintit de
Carl Gustav Jung, care reprezintă conținuturile incompatibile, ceea ce este defulat de
conștiință în inconștient.
Cu ajutorul magiei și astrologiei omul se poate mișca în voie pe coordonatele
timpului, în trecut, prezent sau viitor, sau ale spațiului. Personajul își pune întrebarea dacă ar
putea să trăiască pe vremea lui Mircea cel Mare sau Alexandru cel Bun, gândindu-se: ”visăm
călătorii în univers, dar universul nu este oare în noi?” Astfel, fantasticul în viziunea
eminesciană reprezintă de fapt niște intuiții extraordinare ale lui Eminescu prin care și-a
depășit timpul, mai ales prin receptarea subiectivă a realității exterioare, prin care premerge
proza psihologică de mai târziu, arhetipul umbrei, concept dezvoltat mai târziu de Carl
Gustav Jung. Mai mult decât intuiții, ele dovedesc că poetul, care a tradus o parte din
”Critica rațiunii pure”, a fost interesat de ideile filosofice ale vremii. Dionis dovedește o
aplecare spre speculația filosofică, spre metafizică, lucru care nu-i este străin nici poetului.
Mai cu seamă ideile de timp și spațiu, fluxul conștiinței, nemurirea, absolutul, atotputernicia,
ca atribut divin, sunt cele care-l interesează pe erou său, Dionis. De altfel, mai târziu vor
apărea scriitori a căror operă dovedesc tocmai acest flux al conștiinței, o dislocare a
conceptelor de timp și spațiu, o curgere interioară a evenimentelor și întâmplărilor
exterioare, un timp prin excelență interior.
”Nu e adevărat ca există un trecut — consecutivitatea e în cugetarea noastră —
cauzele fenomenelor, consecutive pentru noi, aceleași întotdeauna, există și lucrează
simultan.” Mihai Eminescu exprimă prin aceste cuvinte un lucru foarte profund, și anume
acela că nu toate relațiile între fenomene sunt cauzale, consecutive, ci că există lucruri,
fenomene, întâmplări acauzale, care pot fi observate în mod semnificativ într-un anumit
moment sau se petrec simultan cu altele, dar nu într-un mod lipsit de semnificație, de înțeles,
fenomen psihic pe care mai târziu Carl Gustav Jung l-a numit sincronicitate.
Dionis este pasionat de lectura cărților de astrologie, pe care le împrumută de la
anticarul Riven. Într-o stare de vis, condiție necesară în ritualul de inițiere (ca și în nuvela

Natalia Gălățan
Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu

”La țigănci”, de Mircea Eliade), Dionis deschide o carte de astrologie și face un semn magic,
trezindu-se într-o altă epocă, pe vremea lui Alexandru cel Bun, sub chipul călugărului Dan,
discipol al dascălului Ruben, profesor la seminarul din Socola. Călugărul Dan are revelația
de a fi trăit în viitor sub numele de Dionis și îi mărturisește lui Ruben straniul său sentiment.
Aceasta îl îndeamnă să-și continue experiența, prilej pentru Eminescu de a exprima teoria
metempsihozei: ”Omul are în el ființa altor oameni viitori și trecuți (...) numai că moartea îl
face să uite că a mai trăit.”
Meșterul Ruben este un spirit mefistofelic, care îi explică lui Dan deosebirea dintre
Dumnezeu și om, îndemnându-l să-și depășească limitele: ”Dumnezeu e vremea însăși, pe
când omul ocupă numai un loc în vreme”. Dacă omul, care este ”un șir nesfârșit de oameni”,
lasă pe unul dintre ei să-i țină locul în timpul în care persoana lui va lipsi din el, acesta este
umbra lui. Omul și umbra își pot schimba caracteristicile pentru o vreme, adică omul îi poate
da umbrei firea sa trecătoare, iar umbra poate să-i dea omului firea ei cea veșnică. Astfel,
omul poate primi o parte din atotputernicia lui Dumnezeu și poate să-și realizeze dorințele
după voia sa. ”În șir, răspunse Ruben, poți să te pui în viața tuturor inșilor care au pricinuit
ființa ta și a tuturor a căror ființă vei pricinui-o tu. De aceea oamenii au o simțire întunecată
pentru păstrarea și mărirea neamului lor. Sunt tot ei cei care renasc in strănepoți... Și asta-i
deosebirea intre Dumnezeu și om. Omul are-n el numai [în] șir ființa altor oameni viitori și
trecuți. Dumnezeu le are deodată toate neamurile ce or veni si ce au trecut; omul cuprinde un
loc in vreme. Dumnezeu e vremea însăși, cu tot ce se-ntâmplă-n ea, dar vremea la un loc,
asemenea unui izvor a cărui ape se întorc în el însuși, ori asemenea roții ce deodată cuprinde
toate spițele, ce se-ntorc vecinic. Și sufletul nostru are vecinicie-n sine — dar numai bucată
cu bucată. Închipuiește-ți că pe o roată mișcată-n loc s-ar lipi un fir de colb. Acest fir va trece
prin toate locurile prin care trece roata învârtindu-se, dar numai în șir, pe când roata chiar în
aceeași clipă e în toate locurile cuprinse de ea.”
Este exprimată astfel ideea conform căreia toți strămoșii eroului nostru sunt ”umbre”
ale ființei sale fizice, și el, la rândul său, poate deveni o ”umbră”, un arheu pentru urmașii
săi. Mihai Eminescu împărtășește, de asemenea, concepția, reluată mai târziu de Mircea
Eliade în ”Mitul eternei reîntoarceri” (1949), conform căreia omul se trage din Adam și Eva
(idee reluată și de Liviu Rebreanu în romanul său, ”Adam și Eva” , publicat în 1925), având
în ființa sa ”ființa altor oameni viitori și trecuți.” Astfel, omul devine asemenea lui Iisus
Hristos, care conform genealogiei sale, se trage din Adam și Eva, și poartă chipul
dumnezeirii în sine. De altfel, Mircea Eliade exprimă această idee, a ispășirii păcatului
originar pe care l-a făcut strămoșul său Adam, prin sângele său, care cade peste locul
îngropării osemintelor lui Adam (idee reluată și de Carl Gustav Jung în ”Cartea Roșie”), pe
muntele Golgota (Dealul Căpățânii). Totuși, Eminescu nu pare pe deplin conștient de ideea
pe care a exprimat-o, aceea că omul este asemenea lui Dumnezeu, sau poate a lăsat cuvintele
sale să fie învăluite de mister, prilej de meditație pentru cei care-i vor citi rândurile.
Ruben este însă un personaj negativ, care, sub înfățișarea lui blândă și liniștită
ascunde intenții demonice și dorește să-i piardă sufletul lui Dan. Regăsindu-și esența eternă
în propria sa umbră, Dions-Dan îi dă acesteia conștiința limitării sale în timp și spațiu,
primind de la aceasta conștiința eternității. La îndemnul umbrei, Dan întreprinde o călătorie
cosmică împreună cu iubita sa, Maria, în care dispar legile fizicii, clipa devine veac, iar
pământul un medalion pe care eroul îl prinde într-o salbă la gâtul iubitei. Cei doi tineri ajung
într-un peisaj cosmic, în Lună, iar drumul până acolo reprezintă un drum al cunoașterii sau
al inițierii. Locul este de o deosebită frumusețe, la limita dintre real și imaginar, și cei doi
tineri se simt fericiți.
Drumul lor este însă limitat de o poartă închisă, dincolo de care nu au putut trece,
având deasupra ei un triunghi sacru, având în centru un ochi de foc, deasupra căruia stă
scris un proverb în arabă. Proverbul era o enigmă, un mister chiar și pentru îngeri.

Natalia Gălățan
Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu

Dan caută cu febrilitate în cartea de astrologie a lui Zoroastru (personaj legendar,


reformatorul religiei iraniene antice), cifrul magic care să-i permite să descifreze proverbul.
Îngerii îl avertizează că nu este bine ce face, că sunetul aurului, dacă nu l-ai în tine, îl cauți
în zadar: ” – De ce vrei să scoți din aramă sunetul aurului? Nu-i cu putință”, dar Dan își
închipuie în acel moment de orgoliu nemăsurat că poate controla universul. Gândul
profanator: ”oare nu sunt eu însumi Dumne...?”are drept consecință prăbușirea lui din Lună
în abis, fiind aspru pedepsit prin revenirea sa la condiția de muritor. Aceasta demonstrează,
în concepția autorului, că limitele gândirii umane nu pot fi depășite, că omul și nici chiar
îngerii nu au acces la tainele creației.
Dionis se trezește la realitate, își dă seama că a visat și în delirul bolii sale, al
frigurilor, și-a închipuit toate aceste lucruri. Nuvela are un final fericit, căci Dionis primește
o moștenire neașteptată și se căsătorește cu Maria. Această nuvelă este singura creație
eminesciană în care dragostea se realizează, exprimând faptul că dragostea este singura cale
de a cuceri cunoașterea și de a accede la absolut.

”Si cine era ea, Maria? Era fiica spătarului Tudor Mesteacăn, un înger blond ca o
lacrimă de aur, mlădioasă ca un crin de ceară, cu ochi albaștri si cuvioși precum albastru și
cuvios e adâncul cerului și divina sa eternitate. Ades ea privise din cartea de închinăciune la
fața adâncită și palidă a călugărului; o văzuse el ades răsărind — o floare în fereastă — și în
nopți cu lună el își lepăda rasa și-și punea mantie de cavaler, în care veghea sub sticlitoarele-
i ferești... până ce se deschideau, până ce se ivea fețișoara ei palidă de veghere și de amor,
până ce razele ochilor ei alunecau adânc în ochii lui cei negri. Câteva vorbe, o strângere de
mână și dispărea iar în parfumatul ei iatac, umplând nopțile cu dulci și neuitate visuri... ”
N.B. După Carl Gustav Jung, în ”Tipuri psihologice” (Editura Trei, 2004), pg. 56-59,
referitor la problema universaliilor (”adică noțiunile generale sau categoriale, precum de
exemplu frumusețea, binele, animalul, omul etc.” cf. C.G.Jung, ”Tipuri psihologice”, pg.39)
în scolastică, ” Argumentarea lui Kant (”Critica rațiunii pure”, Editura Științifică, București,
1969 n.trad.) ar trebui socotită definitivă. Ne vom referi de aceea, pe scurt, la ea. După Kant,

Natalia Gălățan
Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu

”conceptul unei ființe absolut necesare este un concept pur al rațiunii, adică o simplă
idee a cărei realitate obiectivă nu e nici pe departe dovedită prin faptul că rațiunea are
nevoie de ea.” ”Necesitatea necondiționată a judecăților nu este o necesitate absolută a
lucrurilor. Căci necesitatea absolută a judecății este doar o necesitate condiționată a lucrului
sau a predicatului în judecată. ”
Puțin mai înainte, Kant menționase ca exemplu de judecată necesară faptul că un
triunghi are trei unghiuri. La această propoziție se referă atunci când continuă:
”Judecata precedentă nu afirma că trei unghiuri sunt absolut necesare, ci că, dacă
este dată condiția că un triunghi există (este dat), atunci în mod necesar există (în el) și trei
unghiuri. Cu toate acestea, necesitatea logică a dovedit o mai mare putere de iluzie, încât
după ce ne-am format despre un lucru un concept a priori astfel încât, după părerea noastră,
existența să fie cuprinsă în sfera lui, de aici s-a crezut că se poate conchide cu certitudine că,
deoarece existența este atribuită în mod necesar obiectului acestui concept, adică în condiția
în care eu pun acest obiect ca dat (ca existând) , atunci și existența lui este pusă în mod
necesar (după regula identității) și că, în consecință, această ființă este ea însăși în mod
absolut necesară, fiindcă existența ei este gândită în același timp într-un concept arbitrar
admis și cu condiția că eu pun obiectul lui.”
Puterea iluziei, la care face referire Kant aici, nu e nimic altceva decât puterea
primitivă, magică a cuvântului, proprie în chip tainic și noțiunii. A fost necesară o lungă
evoluție până ce oamenii au înțeles temeinic că flatus voci (lat. cuvinte, vorbe, voci fără
importanță) nu înseamnă și nu produce de fiecare dată realitate. Dar faptul că anumite minți
și-au dat seama de acest lucru nu a fost nici pe departe în măsură să stârpească din toate
capetele ideea superstițioasă de forță inerentă noțiunii formulate. Evident, este în această
superstiție ”instinctivă” ceva care nu vrea să fie stârpit, pentru că prezintă o legitimitate
existențială, căreia însă până acum nu i s-a acordat suficientă atenție. Paralogismul
(concluzia eronată) se introduce în același fel în argumentul ontologic, adică printr-o iluzie,
exprimată de Kant după cum urmează: el vorbește mai întâi despre afirmația privitoare la
”subiecte absolut necesare”, de al căror concept este intim legat conceptul de existență pur și
simplu și care deci nu pot fi suprimate fără contradicție internă. Acest concept ar fi al ”ființei
infinit reale”.
„Această ființă, spuneți voi, are toată realitatea și voi sunteți îndreptățiți să admiteți
ca posibilă o astfel de ființă (...). Însă în realitatea totală este cuprinsă și existența, deci
existența este inclusă în conceptul de posibil. Iar dacă acest lucru este suprimat, este
suprimată și posibilitatea internă a lucrului, ceea ce este contradictoriu. Răspund: voi ați
comis o contradicție când ați strecurat în conceptul unui lucru, pe care ați vrut să-l gândiți
numai în ce privește posibilitatea lui, conceptul existenței lui, indiferent sub ce nume ascuns.
Dacă vă îngăduim acest lucru, voi ați câștigat în aparență, dar îm realitate n-ați spus nimic;
căci voi ați comis o simplă tautologie.”
”A fi nu este, evident, un predicat real, adică un concept despre ceva care s-ar putea
adăuga conceptului unui lucru. Ci este numai poziția unui lucru sau a anumitor determinări
în sine. În folosirea logică, acest lucru este numai copula unei judecăți. Judecata: Dumnezeu
este atotputernic conține două concepte care își au obiectele lor. Dumnezeu și atotputernicia,
micul cuvânt este nu e vreun predicat în plus, ci numai ceea ce pune predicatul în relație cu
subiectul. Dacă însă iau subiectul (Dumnezeu) cu toate predicatele lui (dintre care face parte
și atotputernicia) și zic: Dumnezeu este sau este un Dumnezeu, eu nu adaug un nou predicat
la conceptul despre Dumnezeu, ci pun numai subiectul în sine cu toate predicatele lui, și
anume obiectul, în relație cu conceptul meu. Ambele trebuie să conțină exact același lucru, și
de aceea la conceptul care exprimă numai posibilitatea nu se poate adăuga nimic mai mult
prin faptul că eu gândesc obiectul lui ca absolut dat (prin expresia: el este). Și astfel, realul

Natalia Gălățan
Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu

nu conține nimic mai mult decât simplul posibil. O sută de taleri reali nu conțin nimic mai
mult decât o sută de taleri posibili.”
”Dar averea mea, o sută de taleri reali, înseamnă mai mult decât simplul concept
despre o sută de taleri (adică a posibilității lor).”
”Oricare ar fi deci conținutul și sfera conceptului nostru despre un obiect, totuși
trebuie să ieșim din el pentru a-i atribui existența. La obiectele simțurilor se realizează
aceasta prin legătura cu vreuna din percepțiile mele după legi empirice, dar pentru obiectele
gândirii pure nu există absolut nici un mijloc de a cunoaște existența lor, deoarece ea ar
trebui cunoscută complet a priori, insă conștiința noastră despre orice existență (fie
nemijlocit prin percepție, fie prin raționamente care leagă ceva cu percepția) aparține cu
totul unității experienței; și o existență în afara acestui câmp nu poate fi declarată, desigur, în
mod absolut ca imposibilă, ea însă este o supoziție pe care nu o putem justifica prin nimic.”
Această lungă rememorare a analizei fundamentale a lui Kant mi s-a părut necesară,
tocmai deoarece găsim aici cea mai pură distinție între esse in intellectu și esse in re. Hegel
i-a reproșat lui Kant că noțiunea de Dumnezeu nu poate fi comparată cu o sută de taleri
imaginari. Dar, după cum spune pe bună dreptate Kant, logica face abstracție de orice
conținut, căci altminteri, dacă ar prevala un conținut oarecare, ea ar înceta să mai fie logică.
Între variantele sau-sau ale unei alternative, adică din punctul de vedere al logicii, ca
întotdeauna, nu există o a treia posibilitate. Dar între ”intellectus” și ”res” există și
”anima”, iar acest ”esse in anima” face întreaga argumentare ontologică inutilă. Kant însuși
a întreprins în Kritik der praktischen Vernunft încercarea genereroasă de a-l onora prin
reflecție filosofică pe ”esse in anima”. El îl introduce acolo pe Dumnezeu ca postulat al
rațiunii practice, care rezultă din respectul cunoscut a priori ”pentru legea morală ca mobil
necesar, vizând bunul suprem și ca premisă decurgând de aici a realității obiective a
aceleiași”.
”Esse in anima” este o stare de fapt psihologică, în legătură cu care se cere doar
precizat dacă apare o dată, de mai multe ori sau în chip universal în psihologia umană.
Starea de fapt numită Dumnezeu și formulată drept ”bunul suprem” semnifică, așa cum
indică și termenii, valoarea sufletească cea mai înaltă sau, cu alte cuvinte, reprezentarea
căreia i se conferă sau îi revine efectiv importanța cea mai mare și generală în raport cu
determinarea acțiunii și gândirii noastre. În limbajul psihologiei analitice, noțiunea de
Dumnezeu coincide cu acel complex de reprezentări care, corespunzător definiției de mai sus,
concentrează în sine cea mai mare cantitate de libido (energie psihică). Drept urmare,
noțiunea de Dumnezeu a sufletului ar fi efectiv diferită în funcție de individ, ceea ce
corespunde, de altfel, experienței. Dumnezeu nu este nici măcar în idee o ființă stabilă, cu
atât mai puțin în realitate. Căci cea mai înaltă valoare activă a sufletului uman este, după
cum se știe, foarte diferit localizată. Există unii (...) al căror Dumnezeu este pântecul, banul,
știința, puterea, sexualitatea etc. Psihologia individului se deplasează, cel puțin în ce privește
trăsăturile fundamentale, în funcție de localizarea bunului suprem, în așa fel încât o ”teorie
psihologică”, întemeiată exclusiv pe un instinct fundamental oarecare, de exemplu, pe
lăcomia de putere sau pe sexualitate, aplicată unui individ de altă orientare nu va putea
niciodată explica adecvat decât trăsături de importanță secundară.”
Iată cum definiția de Dumnezeu, ca postulat al rațiunii practice, exprimată prin acel
”esse in anima” (a fi în suflet) câștigă teren în fața reprezentărilor de ”esse in intellectu” (a
fi în gândire, în rațiune) și esse in re (a fi în realitate). Fiecare abordare a noțiunii de
Dumnezeu sau a existenței sale își are valoarea ei și poate fi resimțită, probată de fiecare
individ în raport cu propria gândire sau existență, în raport cu gândirea, în genere, ca funcție
psihică, și cu existența sa și a lucrurilor, față de care omul are o dublă raportare, atât
introvertită, de empatie, cât și extravertită, de simpatie.

Natalia Gălățan
Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu

Dar acel ”a fi în suflet” este cel care, fără dubiu, ne convinge de existența lui
Dumnezeu, prin realitatea intimă a sufletului nostru, prin iubire, și în același timp senzorial...
prin simțuri. De aceea singura poartă deschisă eroului nostru pentru a atinge absolutul nu
este nici prin cunoaștere, nici prin putere, nici prin realitatea naturală terestră, senzorială,
ori cea cosmică, extrasenzorială, cea care poate ne duce mai cu seamă la gândul de
Dumnezeu, ci prin dragoste. Anima mamei sale, pe care o chema tot Maria, este proiectată în
această tânără de o frumusețe gingașă, tipic eminesciană, căreia eroul nostru dorește să-i
ofere totul, dorește să-i ofere nemurirea.
Nimic însă nu are valoare fără ea, fără această iubire, fără sunetul aurului pe care
trebuie să-l simtă în sine, în adâncul sufletului său, și care oglindește icoana persoanei dragi,
a ființei iubite. Poate de aceea Eminescu s-a aplecat mai cu seamă asupra iubirii în poezia,
în opera sa, pentru că a știut că este singura poartă spre univers, spre fericire, spre absolut.
N.B. Cât privește ”subiectele absolut necesare”, de al căror concept este intim legat
conceptul de existență pur și simplu și care deci nu pot fi suprimate fără contradicție
internă”, oare omul nu este, el însuși pentru sine, un astfel de subiect?... existența sa poate fi
pusă la îndoială?... reprezentările sale despre lume, ceea ce simte, ceea ce gândește, poate fi
pus la îndoială?... ceea ce poate cunoaște, simți, iubi, intui prin funcțiile sale psihice,
raționale și iraționale, poate fi pus la îndoială?... oare nu este omul oglinda în care se
reflectă întregul univers?...
N.B. În cadrul acestor lecții, profesorul și elevii pot aborda metode didactice precum
brainstormingul sau asaltul de idei, mai ales în comentarea citatelor, știu, vreau să știu, am
învățat, problematizarea, învățarea prin descoperire, metode expozitive precum explicația,
expoziția, prelegerea etc.

Natalia Gălățan