Sunteți pe pagina 1din 34

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ şi SPORT


Domeniul: Educaţie fizică şi sport
Programul de studii : Managementul activităților de educaţie fizică şi sport
Studii universitare de masterat

Managementul resurselor
umane în domeniul EFS

Profesor:
Conf. univ. dr. Amelia Stan

Student:
Terchila Ionut Giorgian
Anul: I
De ce anume are nevoie o organizaţie sportivă/ în condiţiile actuale, din
perspectiva managementului sportiv ?
Cel mai mare “duşman” al unei organizaţii sportive astăzi nu este o altă organizaţie sportivă,
nici o altă ramură sportivă, nici mediul social, nici sportivii, nici chiar criticii sau oponenţii ei: inamicul
numărul unu este structura organizaţională şi organizaţia sportivă însăşi. Datorită inerţiei lor,
organizaţiile sportive riscă să-şi piardă membrii în favoarea unor promotori care sunt dispuşi să le ofere
oportunităţi mai bune printr-o structură de marketing solidă. Astăzi, oamenii au nevoie de trei condiţii
de bază pentru a practica un sport şi a lua parte la competiţii sportive: sprijinul material (oportunităţi şi
infrastructură), sprijinul organizaţional (planificarea şi programarea) şi administrarea profesionistă
(informaţia din cadrul organizaţiei şi un proces managerial foarte bine pus la punct).
Inerţia în combinaţie cu lipsa structurii organizaţionale, absenţa procedurilor administrative,
incapacitatea managerilor, nu numai că vor distruge organizaţia , dar şi mişcarea sportivă în forma
cunoscută astăzi. Din aceste motive, se caută forţele de acţiune cele mai adecvate pentru a evita aceste
situaţii.
Organizarea, administrarea şi managementul sunt forţele de acţiune ale organizaţiilor sportive
din orice ţară. Aceste trei elemente trebuie să funcţioneze împreună pentru o asociaţie, club, ligă,
organizator de evenimente sau organizaţie sportivă regională, pentru a atinge cel mai înalt nivel de
eficienţă şi să soluţioneze problemele care apar.
O organizaţie viabilă îşi formează o structură coerentă de unităţi interdependente şi interactive,
de secţiuni sau departamente, care funcţionează într-un sistem. În orice ţară, activităţile sportive au
nevoie de o structură organizatorică bună pentru ca sportivii, cluburile, echipele să participe la
evenimente cu uşurinţă. Pentru a atinge acest obiectiv, unităţile unei organizaţii sportive trebuie să
conlucreze pentru a atinge obiective bine determinate.
Administrarea este alocarea de resurse umane, materiale, financiare necesare pentru a menţine
funcţionarea organizaţiei şi pentru a implementa acţiunile sale strategice. Odată ce structura unei
organizaţii este definită clar, trebuie pusă la punct şi o administraţie eficientă pentru a spirjini şi a
urmări acţiunile acestor unităţi, precum şi pentru a fi în legătură cu cei care practică sportul.
Managementul creează şi menţine un sistem coerent de proceduri decizionale şi îi motivează pe
oameni ca aceştia să se poată identifica cu obiectivele şi să contribuie la realizarea planului strategic al
organizaţiei. Acest fapt necesită un flux de informaţie adecvat, o determinare a obiectivelor, o selectare
a activităţilor necesare pentru a urma aceste obiective, motivarea membrilor, angajaţilor, voluntarilor
pentru a conlucra la realizarea acestor obiective. Organizaţia trebuie condusă de manageri competenţi
de la primele faze de activitate până la cel mai dezvoltat stadiu al ei. Prin activităţile de relaţii cu
publicul, organizaţia va proiecta atitudini pozitive şi o imagine de top care va fi preferată de public.
Această imagine trebuie să fie cea a unei organizaţii care lucrează pentru beneficiul comunităţii şi este
interesată mai ales de dezvoltarea fizică, mentală şi morală a tineretului. O asemenea imagine trebuie
să fie compatibilă cu valorile de bază din ţara respectivă în general, şi cu cele ale comunităţii în care
funcţionează organizaţia, în particular.
Pentru realizarea unei asemenea imagini este necesară o comunicare eficientă. Părţile
componente ale unei organizaţii sunt resurse inerte fără realizarea unei comunicări eficiente între ele.
O formă de expresie orală, scrisă, sau limbaj corporal, comunicarea este un proces care apare din
nevoia de comunicare, continuă prin formularea mesajului şi se încheie cu transmiterea acestui mesaj,
în prima fază. În cea de-a doua fază, receptorul sintetizează mesajul în timp ce emiţătorul aşteaptă
feedbackul care confirmă înţelegerea mesajului. Acesta poate include indicaţiile date, înţelegerea

1
conţinutului, cererea de informaţii adiţionale, respingerea conţinutului mesajului. Organizaţiile sportive
trebuie să acorde atenţie sporită sistemului de comunicare pe care-l adoptă. Ele trebuie să stabilească
un flux de informaţii coerent, care să circule în două direcţii: pe plan intern, în interiorul organizaţiei,
iar pe plan extern, spre mediul din afara organizaţiei. Pe plan intern, toate organizaţiile sportive trebuie
să urmărească comunicarea dintre diferitele secţiuni, departamente şi unităţi administrative, angajaţi,
sportivi, cluburi şi organizaţii afiliate care intră în structura lor. Receptorii externi includ televiziunea,
radioul, presa: alte organizaţii: agenţii guvernamentale care sunt implicate în activităţile sportive şi au
responsabilitatea de a dirija fonduri guvernamentale: organizaţii private care finanţează activităţile
sportive şi firmele interesate în sponsorizarea evenimentelor sportive: marele public prin comunicarea
realizată în mass media şi prin publicitate.

Comunicarea în organizaţiile sportive


Conceptul de comunicare din prezent oferă managerilor uneltele necesare pentru realizarea obiectivelor
organizaţionale printr-un sistem de comunicare adecvat. Comunicarea îi menţine pe membrii
organizaţiei informaţi, motivaţi, încrezători. O comunicare adecvată (F. Dave- Unblocking
Organizational Communication) are următoarele caracteristici:
- comunică misiunea/viziunea organizaţiei cu membrii săi;
- integrează toate eforturile pentru a atinge scopul comun, toată lumea lucrând într-o singură
direcţie;
- menţine un grup sănătos, în care fiecare membru este de valoare şi fiecare manager este de
încredere;
- ia decizii inteligente permiţând organizaţiei să reaţioneze eficient la oportunităţi şi la
ameninţări;
Toate acestea sunt elemente obligatorii pentru o comunicare eficientă şi fiecare element
contribuie la sudarea efortului comun al managementului şi a angajaţilor pentru atingerea scopului
organizaţiei. Dacă aceste condiţii sunt respectate, atunci organizaţia va atinge rezultate maxime în
activitatea

Comunicarea viziunii/misiunii organizaţiei membrilor acesteia


Comunicarea sau afirmarea misiunii organizaţiei înseamnă că toţi membrii, angajaţii,
oficialităţile acestei organizaţii se identifică cu obiectivele, planurile, identitatea organizaţiei şi cu
imaginea ei dorită de către aceştia. Aceasta are loc atunci când indivizii se identifică cu organizaţia, iar
atitudinile lor reflectă următoarele:
- receptivitate în detectarea oricărei oportunităţi sau ameninţări din mediul extern, care pot fi
facilitate de circulaţia liberă a informaţiei;
- concentrarea asupra planurilor pentru a le îndeplini şi urmărirea lor;
- disponibilitatea/dorinţa de a-şi asuma responsabilitatea pentru succesul organizaţiei.

Integrarea eforturilor
Când membrii şi angajaţii organizaţiei lucrează împreună pentru a atinge obiectivele pe termen
lung ale organizaţiei, ei îşi investesc eforturile în realizarea lor. O asemenea integrare va fi eficientă
atunci când sunt prezenţi următorii factori:
- coordonarea pentru a integra activităţile desfăşurate de fiecare membru;
- locaţia geografică a personalului şi a departamentelor, care să permită contactul direct dintre ei;
- controlul şi direcţionarea pentru a facilita aşa-numita circulaţie pe verticală, de sus în jos a
informaţiei. Acest lucru se realizează atunci când fiecare primeşte sarcini clare, i se permite o
anumită libertate de acţiune în limitele obiectivelor propuse, şi fiecare ştie ce se aşteaptă de la
el.
2
Menţinerea unui grup unit
Se poate menţine un grup unit, sănătos, când se acordă atenţie următoarelor elemente ale
organizaţiei:
- manageri de încredere – acest fapt necesită un feedback onest, constant şi realist, integritate,
respectarea deciziilor, o atitudine mutual respectuoasă;
- respect mutual – nimeni din organizaţie nu trebuie să fi dezavantajat, tuturor trebuie să li se
acorde atenţie;
- munca de echipă va fi sprijinită, pentru că oamenii doresc să-şi comunice ideile între ei în timp
ce lucrează împreună la diferite proiecte.

Luarea unor decizii inteligente


Organizaţia trebuie să ia decizii tot timpul, dar mai ales în caz de ameninţare, sau atunci când
trebuie să folosească oportunităţile în avantajul ei. Managerii de vârf iau decizii bune atunci când au
acces la informaţiile de la toate nivelele. Acest lucru presupune:
- canalizarea informaţiei prin nivelele manageriale, prin contact direct cu personalul, cu toţi cei
implicaţi;
- facilitarea comunicării printr-un sistem eficient;
- menţinerea capacităţilor manageriale pentru a exprima mesaje clare şi prin utilizarea unor
abordări metodice de confruntare cu situaţii dificile, luarea deciziilor şi rezolvarea problemelor.

Canalele de comunicare
Canalele de comunicare urmăresc ierarhia şi structura şi sunt de mai multe tipuri:
- canale verticale, de la managementul de vârf spre subordonaţi
- canalele orizontale – situate la acelaşi nivel al organizaţiei
- canalele diagonale – de la manageri spre departamente specifice
- contactul cu baza constituie contactul managerilor cu membrii organizaţiei, sportivii, arbitrii,
antrenorii, membrii locali, într-o atmosferă familială.
Acestea constituie o perspectivă de bază asupra comunicării, un domeniiu foarte vast. Literatura
de specialitate menţionează un model de comunicare strategică în sport, al cărui autori evidenţiază
procesul de comunicare şi îl împart în trei componente majore: comunicarea personală şi
organizaţională, mass media sportivă, serviciile şi suportul pentru comunicarea în sport. Modelul oferă
primul concept de comunicare în sport şi descrie impactul pe care îl are.
Comunicarea strategică în sport are în vedere următoarele teme:
- istoria, dezvoltarea şi definirea comunicării în sport, incluzând aici diversele tendinţe,
pioneratul şi creşterea dinamică a industriei sportive;
- opţiunile de carieră în domeniul comunicării în sport, autoevaluarea, educaţia, marketabilitatea,
comunicarea în reţea, învăţarea experimentală, căutarea locurilor de muncă;
- intersectarea comunicării în sport cu probleme de sociologie şi de cultură legate de posibilităţile
de recreere, marketabilitatea violenţei etc.;
- abilitatea comunicării în sport de a reflecta, crea, întări şi susţine mituri, valori, percepţii ,
structuri de putere, socializare şi credinţe în societate;
- analiza istoriei şi impactului relaţiei dintre sportivi şi presă;
- drepturile legale ale celor din domeniul jurnalisticii sportive de a aduna, raporta, publica
informaţii legate de sportivi şi entităţi sportive;
- impactul tehnologiei asupra problemelor legale din domeniul comunicării în sport;
- impactul tehnologic asupra comunicării în domeniu.
3
Examinând domeniile de interferenţă, s-au delimitat subdomenii în comunicare, iar dintre
acestea menţionăm:
- studiul managementului sportiv şi al comunicării în sport: aici se include recunoaşterea
dimensiunii industriei sportive, studiul managementului sportiv, studiul comunicării în
domeniu, pregătire pentru o carieră în comunicare sportivă, creşterea marketabilităţii prin
activităţi auxiliare;
- cariera în comunicare sportivă: include diverse oportunităţi de carieră în management sportiv,
în mass media sportivă, în serviciile de suport, în activităţi de recreere, prezintă metodele de
pătrundere în domeniu;
- istoria şi dezvoltarea comunicării în sport, care se referă la începuturile jurnalismului sportiv, la
era de aur a sportului, la comunicarea de astăzi;
- modelul strategic de comunicare în sport şi comunicarea se axează pe definirea acesteia în
cadrul organizaţiilor sportive, pe examinarea cadrului teoretic al comunicării, pe identificarea
elementelor comunicării în sport, pe teoriile comunicării care au efect asupra publicului larg, pe
analiza acestui model;
- comunicarea personală în domeniul sportiv are în vedere comunicarea personală în domeniu,
caracterizarea comunicării interpersonale, identificarea elementelor procesului de comunicare
interpersonală în sport, comunicarea prin mesaje non-verbale, prin mesaje verbale,
îmbunătăţirea comunicării în domeniu;
- comunicarea interpersonală şi leadership-ul în sport se ocupă de înţelegerea comunicării din
organizaţiile sportive, recunoaşterea celor trei caracteristici care afectează comunicarea,
examinarea formelor de comunicare din organizaţiile sportive, aprecieri asupra comunicării
leadership-ului în domeniu;
- publicaţiile şi comunicarea în format tipărit din domeniul sportului are în vedere cărţile , ziarele
sportive, avansul tehnologic şi oportunităţile oferite de acesta, revistele sportive, cariera de
jurnalist sportiv;
- comunicarea vizuală şi electronică studiază experienţa sportului prin intermediul radioului, al
televiziunii, recunoaşterea influenţei televiziunii prin cablu, prezentarea activităţilor sportive
prin filme şi documentare;
- comunicare on-line în sport şi noile medii de comunicare studiază problemele de interactivitate
şi posibilităţile oferite de Internet, examinează utilizarea Internetului în domeniul sportiv,
examinează introducerea unui model pentru comunicare on-line în domeniul sportului,
explorează noile medii şi canale de comunicare;
- publicitatea în sport are în vedere înţelegerea perspectivei istorice, identifică caracteristicile şi
obiectivele din domeniu, recunoaşte valoarea sponsorizării în domeniul sportiv, abordează
utilizarea numelui sportivilor pentru diverse reclame;
- relaţiile publice şi comunicarea crizelor din domeniul sportului identifică perspectivele istorice
şi tendinţa de dezvoltare a relaţiilor publice din domeniu, examinează modul de creare a unor
relaţii publice eficiente în domeniul sportiv, studiază modul de menţinere a relaţiilor cu mass
media, modul de întreţinere a relaţiilor cu comunitatea, managementul comunicării în situaţii de
criză;
- problemele legale din domeniul comunicării în sport examinează relaţia sportiv-mass media,
defineşte limitele presei, evaluează impactul tehnologic asupra problemelor legale, are în
vedere drepturile presei la accesul în culise.

4
I. BAZELE GENERALE ALE MANAGEMENTULUI

Cuvinte cheie: management, managementul organizaţiei, previziune, organizare, coordonare,


antrenare, evaluare-control, prognozele, planurile, programele, leadership, procesele manageriale
Unele consideraţii despre managementul ca ştiinţă

Necesităţile impuse de practica
 socială au concentrat relativ recent eforturile specialiştilor în cristalizarea
 managementului ca ştiinţă.

Abordat din diferite puncte de vedere, managementul organizaţiei este prezentat de autori cu
deosebiri uneori substanţiale. Evoluţia gândirii manageriale clasice este prezentată în tabel,
 diferitelor personalităţi care au marcat afirmarea
în care se evidenţiază contribuţiile
managementului ca ştiinţă.
PERSONALITĂŢI (în ordine
CONTRIBUŢII MAJORE
cronologică)
Precursori ai afirmării
managementului în practica – Aplicarea unor principii de organizare şi personal la nivelul
organizaţională bisericii catolice.
– J.D. Mooney – Evidenţierea administrării sistematice şi a universalităţii
– A. Small managementului.
Precursori ai managementului
ştiinţific – Dezvoltarea cercetării pieţei, prognozei, planificării producţiei,
– James Watt jr. şi Mathew standardizarea componentelor produsului şi sisteme de control.
Robinson Boultou (1800) – Numit „părintele” managementului modern de personal, s-a
– Robert Owen (1810) preocupat de condiţiile sociale ale personalului.
– Charles Babbage (1832) – Numit „părintele” tehnicii de calcul mecanice. Profesor, om de
ştiinţă şi matematician.
Managementul ştiinţific
– Numit „părintele” managementului ştiinţific. Principiile teoriei
– Frederik W. Taylor sale se focalizează asupra utilizării ştiinţei creării armoniei şi
cooperării în cadrul grupurilor, atingerii eficienţei maxime în
muncă.
– Henry L. Gantt – A elaborat cunoscutele grafice Gantt şi teoria solicitării
ştiinţifice a muncitorilor.
– J.M. Juran – A iniţiat managementul controlului calităţii.
– Frank şi Lillian Gilberth – S-au concentrat pe aspectele umane ale muncii, pe înţelegerea
personalităţii şi nevoii muncitorilor şi pe măsurarea elementelor
procesului muncii.
Teoria managementului
organizaţional modern – Numit „părintele” teoriei managementului modern.
– Henry Fayol – A împărţit activităţile industriale pe 6 direcţii. A subliniat
– Ernest Dale sursa predării şi învăţării managementului.

PERSONALITĂŢI (în ordine


CONTRIBUŢII MAJORE
cronologică)
Şcoala Behavioristă – S-a ocupat de structuri organizatorice, centralizare şi
– Hugo Munsterberg descentralizare a conducerii.

5
– Walter Dill Scott – Aplicarea psihologiei în industrie şi management.
– B. Seebohn Rountree – Aplicarea psihologiei în activitatea de marketing şi personal.
– Max Weber – Dezvoltarea şi aplicarea diferitelor tehnici de personal în
– Vilfredo Pareto compania sa.
– Elton Mayo – Elaborarea teoriei birocraţiei.
– „Părintele” abordării sistemelor sociale.
Teoria sistemelor şi cibernetica – Evidenţierea factorilor sociali şi a relaţiilor umane de grup
– Chester Barnard asupra performanţei.
– A delimitat sisteme de activităţi în cadrul unei organizaţii
– L. von Bertalanffy formale, accentuând asupra rolului sistemelor sociale în
management.
– Ştefan Odobleja şi Norbert Wiener – Teoria sistemelor. Prognoze tehnologice.
– Iniţiatorii ciberneticii.

Funcţiile manageriale ale organizaţiei


  
Previziunea
  
Organizarea
  
Coordonarea
  
Antrenarea
 
Control - evaluarea
Previziunea
Funcţia de previziune asigură determinarea realistă a obiectivelor în concordanţă cu specificul
organizaţiei, precum şi mijloacele şi resursele realizării obiectivelor.
În funcţie de orizontul de timp, gradul de detaliere şi obligativitate, rezultatele previziunii se
împart în trei categorii:
a) prognozele – orizont de timp, minim 10 ani;
b) planurile – reprezintă ponderea principală a modului în care se finalizează procesele de previziune.
Corespunzător specificului fiecărei organizaţii, se concep planuri strategice (4 ani) sau operative
(1 an) la nivelul direcţiilor pentru sport, federaţiilor sportive naţionale, cluburilor sportive. În funcţie de
necesităţi, se elaborează, de asemenea, planuri curente, lunare sau pe un anumit sezon competiţional.
În activitatea de educaţie fizică şi sport, documentul cel mai important îl reprezintă „Strategia generală
de organizare şi dezvoltare a activităţii de educaţie fizică şi sport” elaborat, de regulă, pe un ciclu
olimpic.
Planificarea anticipează ce se va face, când se va face, cine o va face.
Planurile oferă managerilor variante de schimbare impuse de mediul extern al organizaţiei şi
gradul de îndeplinire al obiectivelor previzionate.
c) programele – au un orizont redus: 10 zile, o săptămână, o zi. Formulate în orice instituţie sau
organizaţie sportivă, programele sunt foarte detaliate, cu grad mare de certitudine, elementele cuprinse
fiind obligatorii.
Organizarea
Ansamblul proceselor de management, prin care se stabilesc şi se delimitează procesele de
muncă fizică şi intelectuală şi componentele lor (aparate, lucrări, sarcini), gruparea acestora pe posturi,
formaţii, compartimente şi atribuirea lor personalului, corespunzător anumitor criterii manageriale,
economice, tehnice şi sociale, în vederea realizării în cele mai bune condiţii a obiectivelor previzionate,
desemnează funcţia de organizare [O. Nicolescu, I. Verbancu, 2001, p. 23].

6
Coordonarea

Coordonarea este abordată ca o prelungire a funcţiei de organizare şi constă în armonizarea


deciziilor şi acţiunilor subordonaţilor şi subdiviziunilor organizatorice ale firmei în vederea realizării
obiectivelor.
La nivel strategic, naţional, coordonarea presupune armonizarea relaţiilor între instituţiile şi
organizaţiile aparţinând diferitelor domenii sociale (ministere, organizaţii reprezentative ne
guvernamentale, asociaţii şi cluburi sportive, Comitetul Olimpic Român, federaţii sportive naţionale,
institute de cercetare şi de învăţământ superior etc.), în vederea îndeplinirii obiectivelor fundamentale
ale strategiei generale de organizare şi dezvoltare, de sincronizare a acţiunilor, a resurselor umane,
concentrarea şi valorificarea celorlalte categorii de resurse.
Direcţiile importante ale coordonării:
a) la nivelul instituţiei sau organizaţiei sportive, unde pot fi întâlnite două forme:
 bilaterală, derulată între un manager şi un subordonat, asigurându-se claritate şi obţinerea în
timp real a feed-back-ului; are dezavantajul consumului de timp, dar este frecvent folosită, mai ales în
leadership ca relaţie antrenor-sportiv, profesor de educaţie fizică-elev, dar şi la nivelul organizaţiilor şi
structurilor sportive, instituţiilor publice centrale şi locale, cu atribuţii în domeniul educaţiei fizice şi
sportului; 

 multilaterală, în care comunicarea este concomitentă între un manager şi mai mulţi
subordonaţi; forma frecvent folosită este şedinţa, iar tendinţa este de a se dezvolta comunicarea
multilaterală în condiţiile managementului participativ; 
b) la nivelul sistemului naţional, între managerii reprezentanţi ai diferitelor instituţii şi
organizaţii, fiind adoptate ca forme de conlucrare şi coordonare atât cea bilaterală, cât şi cea
multilaterală.
Antrenarea
Funcţia de antrenare presupune determinarea personalului organizaţiei sportive să contribuie la
realizarea obiectivelor, pe baza factorilor motivaţionali, avându-se în vedere:
 folosirea stimulentelor morale şi materiale în funcţie de specificul fiecărei organizaţii,
compartiment,
 ocupaţie, poziţie ierarhică etc., în contextul intern şi extern; 
 acordarea de stimulente morale gradual şi în concordanţă cu aportul la performanţa realizată.
De regulă, o necesitate de prim ordin (inferioară, conform scării lui Maslow, fiziologice elementare,
bună-stare, securitate şi siguranţă psiho - fizică) trebuie satisfăcută înainte ca o necesitate de ordin
superior (contacte umane şi afiliere la grup, statut social şi stimă, auto realizare) să se poată manifesta
 nivel maxim (scara motivaţională a lui Maslow). 
la
În domeniul activităţii sportive, acest demers este susţinut de un sistem de premiere
corespunzător, precum şi de un sistem de protecţie socială (facilităţi de pregătire şcolară şi
profesională,
 admiterea în învăţământul superior de specialitate, rentă viageră). 
Antrenarea include comanda (ordinul) şi condiţionează eficienţa previziunii, organizării,
coordonării
 şi controlului. 
 Control - evaluarea 
Funcţia de evaluare-control este definită [O. Nicolescu, I. Verbancu, 2001, p. 27] ca ansamblul
proceselor prin care performanţele organizaţiei, subsistemelor, componentelor acesteia sunt măsurate
şi comparate cu obiectivele şi standardele stabilite, oferind suportul adoptării de măsuri adecvate în
vederea eliminării deficienţelor constatate şi integrării abaterilor pozitive. 
Înfăptuirea acestei funcţii implică patru faze: 
  măsurarea realizărilor; 
  compararea acestora cu obiectivele stabilite, evidenţiind abaterile; 
 determinarea cauzelor care au generat abaterile; 
 efectuarea corecturilor, acţionarea asupra cauzelor abaterilor. 
În activitatea de educaţie fizică şi sport, controlul include evaluarea obiectivelor de etapă şi finale
stabilite prin plan şi se realizează pe baza unei tematici, având în vedere standardele corespunzătoare.
Controlul şi evaluarea, ca activităţi îngemănate, îmbracă o arie largă de forme specifice:
 probe şi norme de control în educaţia fizică şi antrenamentul sportiv; aplicarea se face, după
caz,
 de către profesor, antrenor, inspector şcolar, antrenor federal etc. 
 competiţia sportivă; 

 acţiuni de verificare exercitate individual sau în echipa de control asupra activităţii instituţiei
sau organizaţiei sportive, structurii sportive, după o tematică întocmită în concordanţă cu atribuţiile
generale ale organizaţiei sau cu atribuţiile prevăzute în fişa postului personalului de conducere sau
execuţie,
 după caz. 
 Procesele manageriale 
Procesele de muncă desfăşurate într-o organizaţie se pot împărţi în două categorii principale:
procese
 de execuţie şi procese de management. 
 Procesele de execuţie 
Procesele de execuţie reprezintă activitatea personalului de execuţie, direct sau indirect, prin
intermediul mijloacelor de muncă obişnuite sau speciale, asupra obiectelor muncii, generând produse şi
servicii în concordanţă cu obiectivele şi calitatea previzionată. 
 Procesele de management 
Procesele de management evidenţiază faptul că o mică parte din resursele umane din aceeaşi
organizaţie
 acţionează în vederea creşterii eficienţei activităţii acesteia. 
În cadrul procesului de management se desprind principalele componente care corespund
funcţiilor
 conducerii. 
Previziunea, organizarea, coordonarea, antrenarea şi control-evaluarea alcătuiesc conţinutul
procesului tipic de management, care poate fi restructurat în trei faze sau etape principale [O.
Nicolescu, I. Verbancu, 2001, p. 19]: 
 Procesele de management 
a) faza previzională, caracterizată prin preponderenţa gândirii strategice, elaborarea prognozei
şi planificarea activităţii şi exercitarea celorlalte atribuţii ale managementului într-o viziune
prospectivă, se concentrează asupra stabilirii de obiective pentru organizaţia respectivă, deciziile
strategice şi tactice fiind prioritare, ceea ce-i oferă un caracter anticipativ; 
b) faza de operaţionalizare, caracterizată prin preponderenţa organizării, coordonării şi
antrenării personalului la realizarea cotidiană a obiectivelor cuprinse în planurile şi prognozele
organizaţiei. Acestei faze îi corespunde managementul operativ, în care predomină adap-tarea şi
implementarea de decizii curente, majoritatea referitoare la activitatea de execuţie;
c) faza finală de comensurare şi interpretare a rezultatelor, caracterizată prin preponderenţa
funcţiei de evaluare-control, având în vedere obiectivele şi criteriile stabilite în prima fază, prin care se
încheie un ciclu managerial şi se pregătesc condiţiile pentru reluarea următorului.
Procesele de management
I. Dumbravă [2001, p. 15], propunând o definiţie, afirmă că „procesul de management (de
conducere) reprezintă ansamblul fazelor, al proceselor de muncă, prin care se determină: obiectivele
sistemului şi subsistemelor componente, resursele şi procesele de muncă necesare realizării lor şi
executării acestora, prin care se integrează şi controlează munca personalului, folosind un complex de
metode şi tehnici în vederea îndeplinirii cât mai eficiente a obiectivelor prestabilite ale firmei
(organizaţiei, n.n. – A.H.)”.

8
Procesele de management

Managementul ca proces poate fi definit din mai multe unghiuri, după I. Dumbravă [2001, p.
15]:
a) managementul este procesul întreprins de una sau mai multe persoane, în vederea corelării
activităţii altor persoane, pentru a obţine rezultate pe care nu le-ar avea dacă ar lucra individual;
b) managementul este procesul de atingere a obiectivelor organizaţiei, lucrând cu şi pentru
oameni, valorificând celelalte resurse organizaţionale;
c) managementul reprezintă o lucrare cu şi prin alte persoane, în vederea realizării obiectivelor
organizaţiei, folosind eficient resurse limitate în condiţiile unui mediu schimbător;
d) managementul este un proces de realizare eficientă a activităţii cu şi prin alţi oameni.

2. SISTEMUL DE MANAGEMENT AL ORGANIZAŢIEI SPORTIVE


Definirea sistemului de management
Sistemul de management asigură exercitarea funcţiilor şi relaţiilor de management la nivelul
organizaţiei sportive şi este definit „ca ansamblul elementelor cu caracter decizional, organizatoric,
informaţional, motivaţional etc. din cadrul organizaţiei sportive, prin intermediul căruia se exercită
ansamblul proceselor şi relaţiilor de management, în vederea obţinerii unei eficacităţi şi eficienţe cât
mai mari” [adaptare după O. Nicolescu, I. Verbancu, 1999, p. 57].
În conturarea şi adaptarea sistemului de management sunt importante elementele specifice
fiecărei structuri cu precădere:
a) profilul;
b) dimensiunea şi structura resurselor umane;
c) potenţialul şi mentalitatea personalului în ansamblu,
indiferent de funcţie şi ocupaţie;
d) dimensiunea şi structura resurselor materiale;
e) poziţia organizaţiei în mediul naţional şi internaţional;
f) stakeholderii.

Componentele sistemului de management


Subsistemul organizatoric reprezintă interacţiunea elementelor organizatorice formale, sunt
preponderente faţă de cele informale, care asigură cadrul şi funcţionalitatea proceselor de muncă în
cadrul organizaţiei sportive în perspectiva îndeplinirii obiectivelor.
Elementele organizatorice stabilite prin legi şi alte acte normative – Hotărâri ale Guvernului
României, statutele şi regulamentele de organizare şi funcţionare, după caz – referitoare la
organigrame, des-crieri de posturi, funcţiuni, activităţi, atribuţii, sarcini, reprezintă organizarea
formală.
Organizarea informală, asociată organizării formale a organizaţiei, rezultă din interacţiunile
umane cu caracter aplicativ care se manifestă spontan.
În funcţie de complexitatea activităţii, mijloacele de comunicare între niveluri, efortul
economico–financiar necesar comunicării şi soluţiile organizatorice adaptate în realizarea structurilor,
întâlnim două variabile [I. Stăncioiu, G.Militaru, 1998, p.124]:

a) numărul de niveluri, care descrie înălţimea piramidei; cu cât piramida ierarhică are mai multe
niveluri, cu atât conducerea se depărtează de locul unde au loc operaţiile de bază şi timpul de răspuns
al sistemului se măreşte, şi invers;
b) aria de control (ponderea ierarhică), reprezentând deschiderea piramidei la bază, respectiv
numărul de subordonaţi care revine la un manager; aceasta se modifică fie scăzând, când piramida este
mai înaltă, fie majorându-se, în caz invers.
Anca Purcarea şi colaboratorii [2000, p.152], precizează avantajele şi dezavantajele limitării ariei de
control (ponderea ierarhică), astfel:
avantaje:
- supervizare directă;
- control direct;
- comunicare rapidă manager- subordonaţi;
dezavantaje:
- supervizarea se implică în munca subordonaţilor;
- prea multe niveluri manageriale;
- costuri mari cu personalul de conducere;
- comunicare greoaie între nivelul inferior şi cel de vârf.
Creşterea ariei de control şi scăderea numărului de niveluri ierarhice produce, după opinia
autoarei, următoarele efecte:
a) avantaje:
- alegerea corectă a subordonaţilor;
- politici clare;
- necesitatea delegării de autoritate.
b) dezavantaje:
- tendinţă ca supervizorii să fie încărcaţi;
- posibilitatea ca managerii să piardă controlul asupra
subordonaţilor;
- reclamă calităţi excepţionale ale managerilor.
În concluzie, subsistemul organizatoric îndeplineşte în organizaţiile sportive următoarele funcţii
[adaptare după O. Niculescu, I. Verbancu, 1999, p.58]:
- stabileşte principalele componente organizatorice în funcţie de obiective, - resurse şi viziunea
managerială a conducerii la nivel superior;
- interconectează subdiviziunile organizatorice în vederea unei funcţionalităţi corespunzătoare;
- combină resursele organizaţiei respectând o serie de cerinţe, punând în prim plan
competitivitatea;
- asigură cadrul necesar pentru desfăşurarea activităţii în ansamblu, aplicând atât criterii de
ordin structural-organizatoric, cât şi informaţional-decizional.
Subsistemul informaţional este ansamblul compartimentelor, formelor, metodelor, procedurilor
şi mijloacelor prin care se realizează generarea, conversia, transmiterea, redarea, prelucrarea, utilizarea
şi stocarea informaţiei, suport necesar pentru previzionarea şi îndeplinirea obiectivelor.
Subsistemul informatic este acea parte a sistemului informaţional prin care se realizează
prelucrarea informaţiei cu ajutorul mijloacelor electronice de calcul.
Elementele subsistemului informaţional sunt:
a) informaţia – ştire nouă, necunoscută până în momentul dat;
b) date (data) – reprezintă modalitatea (forma) de transmitere a informaţiei; datele pot fi
numerice (2:38.5), alfa numerice (A.H. 6.04.49), alfabetice (C.O.R), grafice, simbolice;
c) fluxul informaţional – cantitatea stabilă de informaţii care circulă între două elemente ale
sistemului sau două componente organizatorice;
d) circuitul informaţional – drumul pe care îl parcurg informaţiile de la generare până la
prelucrare;
e) reţeaua informaţională – reflectă modalitatea relaţiei emiţător-receptor
Subsistemul metode şi tehnici de management (metodologic- managerial) este alcătuit din
ansamblul metodelor, tehnicilor şi procedurilor utilizate în managementul organizaţiei sportive.

10
Principalele metode şi tehnici de management folosite în domeniul educaţiei fizice şi sportului
sunt:
a) generale: managementul prin obiective;  managementul prin bugete;  managementul
participativ;  managementul prin excepţii;  managementul prin proiecte;
b) specifice:  metoda diagnosticării;  metoda delegării;  metoda şedinţei;  tabloul de bord;
c) de stimulare a creativităţii:  metoda Brainstorming;  metoda Delbeq;  metoda Delphi.
Subsistemul metodelor şi tehnicilor de management îndeplineşte în principal următoarele funcţii [O.
Nicolescu, I. Verbancu, 1999, p. 62]:
• asigurarea suportului logistic, metodologic pentru exercitarea ansamblului proceselor şi
relaţiilor de management şi pentru principalele subsisteme prin care acestea se
operaţionalizează.
• dezvoltarea potenţialului managerial şi de execuţie, având în vedere dimensiunea umană a
proceselor şi relaţiilor de management.
• scientizarea muncii de management, determinată de apariţia şi dezvoltarea managementului
ştiinţific (folosirea adecvată a metodelor şi tehnicilor de conducere), dar şi de
• profesionalizarea managementului (necesitatea formării unui corp de manageri special
pregătiţi), demers facilitat de informatizare.
Alte elemente ale sistemului de management:
Managementul activităţii de mentenanţă.
În managementul modern, cu precădere în managementul educaţiei fizice şi sportului, având în
vedere importanţa şi costurile bazei materiale, se impune o abordare specială în ceea ce priveşte
managementul activităţii de mentenanţă.
Managementul activităţii de mentenanţă include ansamblul de măsuri şi acţiuni tehnico-
organizatorice, având ca scop asigurarea unor performanţe optime pentru bunul considerat (utilaj,
clădire, sala de educaţie fizică şi sport, instalaţii şi aparatura sportivă etc.);
Mentenanţa reprezintă o treaptă superioară în asigurarea şi utilizarea mijloacelor fixe, care
are la bază atât activităţile de întreţinere şi reparaţii, dar şi cele administrative şi manageriale
[adaptare după I. Verzea şi colaboratorii, 1999, p. 18].

MANAGEMENTUL SISTEMULUI NAŢIONAL DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Cuvinte cheie: Educaţie, Cultură, Sistemul educaţional, Finalităţi macrostructurale, Finalităţi


microstructurale, Educaţia morală, Educaţia profesională, Educaţia estetică, Educaţia fizică, Educaţia
formală, Educaţia nonformală, Educaţia informală

DIRECŢII ALE EDUCAŢIEI


Studiile realizate pe câteva domenii şi finalizate în 1983 de Porter James, Chiesa Azario Paula
şi Vonvelde L., sintetizate de Pouvert J., au reţinut ideea responsabililor şi cercetătorilor educaţiei cât şi
a educatorilor că, în domeniul educativ, calitatea celor formaţi este valoarea fundamentală şi criteriul
suprem de evaluare a eficienţei unui sistem [Văideanu G., 1988, p.22].
A fost respinsă „ideea unei educaţii cu rabat care, la un moment dat, părea mai convenabilă sub
raportul costurilor; ea s-a dovedit oneroasă.
Scumpă nu este persoana bine educată, ci aceea insuficient educată, care părăseşte şcoala de
bază sau universitatea cu o formaţie şubredă sub raport intelectual, moral sau estetic; reciclarea unei
astfel de persoane, predispusă la tot felul de compromisuri, la impostură sau delicvenţă va costa mult şi
va fi anevoioasă”.

11
Lucrările celei de-a IV-a Conferinţe a miniştrilor educaţiei din ţările Europei semnalează o serie
de tendinţe [Jinga I., 2001, p.13]:
• educaţiei i se cere să dezvolte nu doar capacitatea de adaptare, ci şi aceea de prevedere a
schimbării;
• în consecinţă, educaţia îşi extinde activitatea dincolo de instituţiile şcolare: întreprinderi,
instituţii, structuri comunitare la domiciliu;
• la deciziile privind educaţia participă noi parteneri: personal didactic, părinţi, asociaţii
profesionale şi culturale, comunităţi locale etc.;
• creşte rolul educaţiei privind problemele acute ale societăţii contemporane: consumul de
droguri, bolile cu răspândire în masă, cele incurabile, securitatea naţională, regională şi a
planetei, altele asemenea.
Lucrările celei de-a IV-a Conferinţe a miniştrilor educaţiei din ţările Europei semnalează o serie
de tendinţe [Jinga I., 2001, p.13]:
Participanţii au ajuns la concluzia că „societatea impune exigenţe noi sistemelor educative”,
astfel:
– sistemele educative trebuie să-şi asigure coerenţa internă pe fondul unei stabilităţi şi
continuităţi care să le asigure eficienţa în raport cu societatea;
– eficienţa pe termen scurt (valorificarea aspectului utilităţii) trebuie corelată cu eficienţa pe
termen lung, reflectând importanţa dimensiunii umaniste şi culturale a educaţiei;
– extinderea şcolarităţii efective până la 11, 12, 13 ani pentru toţi copiii (trunchiul comun),
diversificarea şi treptele următoare de învăţământ pentru a răspunde:
a) dinamicii structurii locului de muncă;
b) reconversiei profesionale;
c) formării continue;
d) consolidarea dimensiunii umaniste şi culturale a educaţiei;
e) adaptarea educaţiei la transformările socio-economice şi tehnologice care vor marca mediul
sociocultural.
EDUCAŢIE ŞI CULTURĂ
P. P. Negulescu (idem) susţine că etimologic, cuvântul „cultură”, vechi în limba latină, a derivat
din verbul „colere”, ce înseamnă a „cultiva” anumite lucruri, a le „îngriji” pentru a le ameliora
calitatea.
I. Batlan [2002, p. 19] evidenţiază conturarea a două tendinţe contemporane în definirea culturii:
a) restrângerea conceptului la valorile deosebite din sfera artistică sau ştiinţifică;
b) extrapolarea conceptului la întreaga viaţă socială.
Este subliniat, punctul de vedere al americanilor Kroeber şi Kluckholn care cer ca specificul
culturii să fie analizat într-o triplă relaţie:
a) relaţia omului cu natura;
b) relaţia omului cu omul;
c) relaţia omului cu valoarea.

EDUCAŢIA FIZICĂ, SPORTUL ŞI CULTURA


V. Bănculescu sintetizează contribuţia sportului şi mai ales a educaţiei fizice la cunoaşterea altora
şi la autocunoaştere; alte forme de activitate sportivă în natură îşi aduc aportul la „dezvoltarea afectivă

12
şi estetică a individului prin sentimentul pe care îl furnizează vasta realitate fizică şi armonia firească
cu universul”.
Autorul evidenţiază unele considerente privind trăsăturile culturale ale sportului:
– direct sau indirect, sporturile conduc la „plenitudinea umană, care este o formă a culturii”;
– caracteristicile sportului, în diversitatea lor, pot constitui valori transmisibile; „regulile lor devin
elemente de instituţie”;
– Jocurile Olimpice întrec în longevitate multe dintre instituţiile culturale, păstrând peste timp, „o
anumită socialitate, manifestată într-un ritual propriu, cu ceremonii, simboluri, drapele, embleme,
costume, gesturi, terminologie aparte, spirit de tagmă între suporteri etc.”;
V. Bănculescu evidenţiază alte considerente privind trăsăturile culturale ale sportului:
– mitologia sportivă cu eroi unici, modele peste veacuri, „în straie antice sau în vestimentaţie
modernă”, evidenţiază o altă formă de creaţie a sportului;
– eliberat de orgolii, adversităţi politice şi geopolitice, priorităţi economice, sportul este „purtător
de valori morale ... concretizate în: fairplay, respectul regulilor, spiritul de echipă, sentimentul
solidarităţii, comunitatea de joc sau asociaţie”;
– practicanţii cu un „comportament moral caracteristic”, fiind iniţiaţi în „canoanele unei anumite
etici”.
O. Grupe tratează cultura sportului şi „sportivizarea culturii” pornind de la sensul clasic al
sportului (educaţional şi olimpic), argumentat de Diem şi Coubertin:
– principiul unităţii este între timp şi suflet şi idealul unei educaţii armonioase;
– autodezvoltarea umană, ca scop, prin performanţe sportive care trebuie „să aspire la
perfecţiunea umană”, respectând „cerinţa perfecţiunii morale”;
– amatorismul ca formă de autodisciplină, eliberat de goana după profit, în demersul de a evita ca
„sportivul de la Olimpic să devină un gladiator de circ”;
– ridicarea la un nivel cultural al sportului prin „aderarea voluntară la regulile, principiile şi
codurile de conduită ale sportului, respectarea regulamentelor, a principiilor de corectitudine,
renunţarea la avantaje nemeritate, declinarea câştigurilor materiale”;
– idealul de pace al sportului; „pacea socială” prin rolul jucat de sport în educaţia modernă şi
„pace între popoare şi naţiuni” ca reflectare a respectului reciproc între oameni de rase, credinţe şi
ideologii diferite [Grupe, O., 1995].
Cultura sportivă are o anume specificitate.
Activităţile sunt diferite, diversificate şi se desfăşoară în mare măsură în afara asociaţiilor,
cluburilor şi şcolilor, care multe decenii au „monopolizat” activităţile sportive.
Hans Lenk, campion olimpic şi profesor de filosofie [citat de Grupe, O., 1995], exprimă
evoluţia sportului ca o nouă cultură, vorbindu-se „despre sport ca despre o cultură în sine: Ideea de
sport este formată cultural şi social; sportul este un fenomen cultural cu o bază biologică naturală”.
Îmbrăcămintea sportivă se poartă în afara spaţiului de pregătire sau competiţie („laboratoare,
concerte sau congrese şi chiar în biserică”); forma fizică este întâlnită în activitatea de fiecare zi
(socială, profesională, familială); termenul fairplay este folosit în afara arenelor, de politicieni şi
oameni de afaceri; sportivitatea, idealul sportiv este promovat în presa scrisă şi audiovizuală, în mod
specific de celebrităţi din toate domeniile vieţii sociale.

SISTEMUL EDUCAŢIONAL
Funcţiile educaţiei
Continuitatea civilizaţiei într-un spaţiu geocultural, adaptarea la schimbările rapide şi deseori
profunde care determină progresul omenirii în ansamblu, sunt asigurate de educaţie prin exercitarea
funcţiilor sale.
Educaţia îndeplineşte, în România, următoarele funcţii principale [Jinga I., 2001, p. 14]:
13
– asigură realizarea idealului educaţional întemeiat pe tradiţiile umaniste, pe valorile democraţiei
şi pe aspiraţiile societăţii româneşti şi contribuie la păstrarea identităţii naţionale;
– realizează dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, formarea
personalităţii autonome şi creative;
– selecţionează şi transmite, de la o generaţie la alta, sistemul de valori materiale şi spirituale,
considerate fundamentale;
– asigură pregătirea resurselor umane, corespunzător cerinţelor dezvoltării economico-sociale a
ţării, ale pieţii muncii;
Educaţia îndeplineşte, în România, următoarele funcţii principale [Jinga I., 2001, p. 14]:
– îi pregăteşte pe copii, tineri şi adulţi pentru integrarea socio-profesională, ca şi pentru adaptarea
la schimbările care au loc în ştiinţă şi cultură, în lumea muncii şi a profesorilor, în societate în general
şi în modul de viaţă al oamenilor;
– pune la dispoziţia tuturor oamenilor mijloacele necesare pentru dezvoltarea lor neîntreruptă, pe
tot parcursul vieţii, potrivit principiului educaţiei permanente.
În sens managerial, funcţiile educaţiei acţionează ca funcţii sociale în cadrul suprasistemului
(sistemului) social global cu exprimări specifice fiecărui sistem (subsistem): politic, economic, cultural,
militar, educaţie fizică şi sport.
S. Cristea formulează trei funcţii ale educaţiei şi accentuează ponderea specifică a funcţiei
culturale datorită „valorilor spirituale pe care aceasta le promovează în toate domeniile: artă, ştiinţă,
tehnică, morală, economie, religie etc.”, prin care asigură realizarea celorlalte două funcţii, politică şi
economică, „în sens superior pedagogic”:
a) funcţia culturală a educaţiei poate fi interpretată ca funcţie axiologică în măsura în care ea
vizează formarea şi dezvoltarea personalităţii umane prin intermediul valorilor spirituale, acumulate şi
validate istoric, în timp şi spaţiu, valori cu efect maxim la nivelul conştiinţei individuale şi sociale;
b) funcţia politică a educaţiei vizează formarea civică a personalităţii în cadrul procesului
complex de integrare socială a acesteia prin intermediul normelor de organizare a colectivităţii umane;
c) funcţia economică a educaţiei vizează formarea personalităţii ca potenţială „forţă de muncă”,
integrată într-o activitate socială relevantă, care angajează un ansamblu de calităţi fizice şi intelectuale,
deschise perfecţionării [Cristea, S., 1996, p. 45].
S. Cristea atenţionează că „nerespectarea, în activitatea managerială, a acestei ponderi specifice a
funcţiei culturale axiologice, duce la sacrificarea funcţiei politice şi a funcţiei economice a educaţiei,
fapt confirmat în istorie în cazul unor tendinţe de polarizare, respectiv de politehnizare a şcolii”.

DEFINIREA CONCEPTULUI DE EDUCAŢIE


Educaţia presupune corelarea funcţională a subiectului cu obiectul educaţiei într-un cadru
psihosocial care să permită dezvoltarea continuă a personalităţii umane.
Abordarea managerială a educaţiei [Cristea S., 1996, p.48] evidenţiază ca trăsături ale educaţiei:
– „orientarea în sensul unor valori sociale de maximă generalitate reflectată la nivel de ideal şi
scop”;

– „angajarea pedagogică a tuturor factorilor sociali”, având în vedere caracterul sistemic al


educaţiei;
– „educaţie permanentă, autoeducaţie, educabilitate”, cerinţe impuse de caracterul deschis al
educaţiei.
I. Jinga menţionează ca sursă Dicţionarul de pedagogie, ediţia 1979, care defineşte educaţia ca
fiind „un ansamblu de acţiuni desfăşurate în mod deliberat într-o societate, în vederea transmiterii şi
formării, la noile generaţii, a experienţei de muncă şi de viaţă, a cunoştinţelor, deprinderilor,
comportamentelor şi valorilor acumulate de oameni până în acel moment” [Jinga, I. 2001, p. 12].
14
Definiţia clasică a educaţiei formulată în Dictionnaire encyclopédique de l’éducation et de la
formation [Éd. Nathan, Paris, 1994], „considerată încă de referinţă” [Cristea S., 1994], are următorul
conţinut:
Educaţia este ansamblul acţiunilor şi influenţelor exersate voluntar de o fiinţă umană asupra
altei fiinţe umane, în principiu, de un adult asupra unui tânăr, şi orientate spre un scop care constă în
formarea în fiinţa tânărului a dispoziţiilor de toate felurile, corespunzător finalităţilor pe care el este
destinat să le atingă la maturitate.
Definiţia managerială a educaţiei [Cristea, S. 1994, p. 49]. depăşeşte tendinţele şi consecinţele
nefavorabile prezentate anterior: educaţia este o activitate umană complexă (intelectuală, morală,
tehnologică, estetică, fizică, formală, nonformală, informală) cu funcţie psihosocială de formare-
dezvoltare permanentă a personalităţii, proiectată şi realizată prin corelaţia structurală subiect-obiect,
orientată în sensul autoeducaţiei.
Argumentele în favoarea acestei formulări sunt:
a) „educaţia este o activitate permanentă care include simultan, pe orizontala şi pe verticala
sistemului, toate formele de instruire: formală, informală şi nonformală”;
b) „educaţia include conţinuturi stabile care reflectă toate dimensiunile structurale ale
personalităţii în formare: educaţie intelectuală, educaţie morală, educaţie tehnologică, educaţie estetică,
educaţie fizică”;
c) „educaţia fizică are resurse formative generale şi specifice pentru toate etapele vieţii”;
d) „educaţia conferă fiecărei personalităţi, simultan sau succesiv, condiţia de educat în raport cu
alţii şi cu sine”.

FINALITĂŢILE EDUCAŢIEI
Studierea fenomenului de formare şi dezvoltare a personalităţii ca activitate sistematică şi
conştientă, presupune conceptul de finalitate, ca termen şi scop spre atingerea unor valori care justifică
raţiunea demersului educativ.
„Finalitatea educaţiei este o finalitate intenţională, deosebită fundamental de finalitatea materială
specifică naturii, care acţionează spontan fără o conştiinţă a scopului” [Cristea S., 1996, p.55].
Finalităţile educative formulate de I. Jinga [2001, p.107] sunt: idealul, scopul şi obiectivul
(figura).
Idealul educativ reprezintă finalităţile generale şi exprimă orientările strategice ale unui sistem
educativ într-o anumită „etapă istorică”, „modelul de personalitate care polarizează aspiraţiile unei
societăţi. (...) Este vorba de un model abstract către care se tinde”.
Scopul reprezintă finalitatea modelului propriu fiecărei categorii socioprofesionale: educator,
medic, militar, funcţionar, muncitor, manager. Scopul „precizează rezultatele aşteptate de la fiecare tip
şi nivel de şcolarizare”.
Obiectivele didactice descriu, cu rigurozitate şi precizie superioare scopului şi idealului, atât
planificarea, organizarea, cât şi desfăşurarea procesului de învăţământ, concretizând schimbarea în
rezultatul aşteptat .

Finalitatea Conţinutul finalităţii educative Domeniul finalităţii


educativă educative la care se referă
IDEAL Model de personalitate care polarizează Sistemul educativ în
aspiraţiile unei colectivităţi sau ale unui grup ansamblul său sau în subsistem
socio-profesional într-o anumită etapă istorică; destinat formării unor categorii
orientările strategice ale unui sistem educativ. socio-profesionale.

15
SCOP Vizează finalitatea unei acţiuni educative – Tipuri de şcoli.
determinate, prefigurând rezultatele aşteptate de – Profiluri de pregătire.
la fiecare tip şi nivel de şcolari-zare sau de la – Cicluri de învăţământ.
diferite elemente componente ale educaţiei – Laturi ale educaţiei.
(intelectuală, morală, fizică etc.).
OBIECTIV Un enunţ cu caracter anticipativ care – Subsisteme educative*
descrie, în termeni de schimbare – Şcoli de diferite tipuri şi
comportamentală observabilă şi (eventual) grade.
măsurabilă, rezultatele aşteptate de la o – Discipline de învăţământ.
activitate concretă, menită să asigure realizarea – Lecţii şi secvenţe de
unui scop. instruire.
– Cognitiv, afectiv,
psihomotor.
Fig. Finalităţile educative [Jinga I., 2001]

S. Cristea face următoarea clasificare a finalităţilor educaţiei:


a) după forma de obiectivare a orientărilor tehnologice:
– finalitate de tip proiect: ideal pedagogic; scop pedagogic; obiective generale ale sistemului de
învăţământ;
– finalitate tip produs: obiective specifice ale procesului de învăţământ; obiective concrete,
operaţionale;
b) după modul de raportare la sistemul educaţional:
– finalităţi macrostructurale (nivel sistem educaţional): ideal pedagogic; scopuri pedagogice;
obiective pedagogice;
– finalităţi microstructurale (nivel sistem de învăţământ): obiectiv pedagogic general al
procesului de învăţământ; obiective pedagogice specifice ale procesului de învăţământ; obiective
operaţionale, concrete, ale activităţii didactice;
S. Cristea,clasificare a finalităţilor educaţiei:
c) după gradul de generalitate reflectat:
– finalităţi de maximă generalitate: idealul pedagogic; scopurile pedagogice;
– obiective pedagogice specifice definite după marile categorii comportamentale: obiective
cognitive; obiective afective; obiective psihomotorii;
– obiective pedagogice operaţionale definite în cadrul activităţilor didactice concrete;
d) după gradul de generalitate asumat:
– finalitate pedagogică (exemplu: o personalitate dezvoltată);
– scop pedagogic (exemplu: protejarea mediului);
– obiectiv pedagogic intermediar (exemplu: cunoaşterea agenţilor care poluează mediul);
– obiectiv pedagogic operaţional (exemplu: elevul să depisteze, în mediul apropiat, semnele
concrete ale poluării);
– micro-obiectiv pedagogic (exemplu: elevul să ştie să citească pe un aparat special, indicatorii
de poluare);
S. Cristea, clasificare a finalităţilor educaţiei:
e) după gradul de raportare la teoria – practica pedagogică:
– finalităţi pedagogice teoretice fundamentale (de maximă generalitate: ideal şi scopuri ale
sistemului);
– obiective pedagogice teoretice orientative (cu valoare de criterii generale de proiectare
pedagogică): obiective generale ale sistemului, respective ale procesului de învăţământ;

16
– obiective pedagogice aplicative: obiective taxonomice, pe domenii psihologice, pe domenii de
conţinut specifice;
– obiective concrete (operaţionale): pe activităţi didactice (grupuri de lecţii).
S. Cristea, clasificare a finalităţilor educaţiei:
f) după gradul de divizare (divizibilitate):
– finalităţi indivizibile: ideal pedagogic, scopuri pedagogice; obiective pedagogice generale ale
sistemului de învăţământ; obiectiv pedagogic general al procesului de învăţământ;
– finalităţi indivizibile, pe diferite taxonomii: obiective pedagogice specifice (incluse în
programele şcolare); obiective pedagogice concrete, operaţionale (incluse în planul activităţii didactice
al profesorului: planul de lecţie, planul activităţii în laborator, planul activităţii în cabinet etc.). [Cristea
S., 1996, p. 56].
Modelul pedagogic al finalităţilor este formulat de S. Cristea, pe baza delimitărilor criteriilor de
analiză managerială.
„La nivelul macrostructural, modelul pedagogic al finalităţilor educaţiei
include: a) idealul pedagogic al sistemului educaţional;
b) scopurile pedagogice ale sistemului educaţional;
c) obiectivele pedagogice ale sistemului de învăţământ.
La nivel microstructural, modelul pedagogic al finalităţilor educaţiei include:
a) obiectivul pedagogic general al procesului de învăţământ;
b) obiectivele pedagogice specifice ale procesului de învăţământ;
c) obiectivele concrete ale procesului de învăţământ”. [Cristea S., 1996, p. 66].

COMPONENTELE EDUCAŢIEI
Educaţia intelectuală este un proces cu dublu caracter: informativ şi formativ, de mare complexitate,
care determină „intelectualizarea personalităţii şi formarea concepţiei ştiinţifice” prin prelucrarea
valorilor umaniste şi ştiinţifice.
Obiectivele educaţiei intelectuale sunt:
a) asimilarea valorilor ştiinţifice şi umaniste, a semnificaţiei lor sociale
şi umane;
b) dezvoltarea capacităţilor cognitive;
c) formarea şi dezvoltarea priceperilor de muncă intelectuală;
d) formarea atitudinii pertinente faţă de ştiinţă şi tehnologie;
e) formarea concepţiei despre lume;
f) formarea competenţelor în vederea utilizării ştiinţei [Jinga I., 2001, p.121].
Educaţia morală a fost un timp subestimată cel puţin în raport cu educaţia intelectuală.
Morala, formă a conştiinţei sociale, „include într-un tot unitar idealul moral, valorile, normele şi
regulile morale prin care se reglementează raporturile omului cu ceilalţi oameni, cu societatea” [Jinga
I., 1996, p.128].
Obiectivele educaţiei morale sunt:
a) formarea conştiinţei morale, incluzând componentele cognitivă şi afectivă (reprezentări,
raţiuni, convingeri şi judecăţi morale);
b) formarea conduitei morale (deprinderi şi obişnuinţe morale).
Educaţia profesională (tehnologică) urmăreşte devenirea profesională, dezvoltarea personalităţii prin
iniţierea, specializarea şi perfecţionarea profesională, fiind încărcată de valori etice specifice,
comportament social adecvat, conţinut care întăreşte rolul celorlalte componente ale educaţiei
profesionale.
Obiectivele educaţiei profesionale sunt:
a) formarea orizontului cultural – profesional;
17
b) formarea unor priceperi, deprinderi, capacităţi şi competenţe în plan acţional, în vederea
desfăşurării unei activităţi productive;
c) formarea şi dezvoltarea intereselor de cunoaştere, a dragostei faţă de profesia în care se
pregăteşte tineretul.
Un rol important în educaţia profesională îl deţine orientarea şcolară şi profesională.
Educaţia estetică este componenta educaţiei care utilizează în formarea personalităţii potenţialul
educativ al frumosului estetic, social şi natural [Dicţionar de pedagogie, ref. Jinga I., 2001, p. 138].
I. Bontaş [citat de Jinga I., 2001, p. 131] formulează următoarele categorii ale educaţiei
estetice:
a) idealul estetic, ce exprimă modelul estetic;
b) stilul estetic, ce exprimă calităţile şi capacitatea omului de a percepe şi trăi frumosul;
c) gustul estetic care exprimă calitatea şi capacitatea omului de a iubi şi aprecia frumosul sub
raport cognitiv, afectiv şi comportamental;
d) spiritul de creaţie este categoria care exprimă capacitatea şi abilitatea de a imagina şi crea
frumosul.
Obiectivele educaţiei estetice [Jinga I., 2001, p.139]:
a) obiective care au în vedere formarea capacităţii de a percepe, însuşi şi folosi adecvat valorile
estetice:
– sensibilitatea faţă de fenomenul estetic;
– formarea gustului estetic; dezvoltarea judecăţii estetice;
b) obiective care au în vedere formarea capacităţii de a crea noi valori estetice, cultivarea aptitudinilor
estetice creatoare:
– descoperirea din timp a aptitudinilor speciale pentru diferite genuri de arte şi dezvoltarea
acestora;
– formarea deprinderilor şi abilităţilor cerute de specificul creaţiei respective (interpretare,
reproducere, creaţie propriu-zisă).

FORMELE EDUCAŢIEI
Contextul educaţiei permanente a conturat conceptele de educaţie informală, educaţiei
nonformală şi educaţiei formale pe care Coombs şi Ahmed [citaţi de Jinga I., 2001, p. 152], le-au
definit astfel:
• educaţia informală: „procesul ce durează o viaţă, prin care fiecare persoană dobândeşte
cunoştinţe, îndemânări, aptitudini şi înţelegere din experimentele zilnice”;
• educaţie nonformală: „orice activitate organizată în mod sistematic, creată în afara sistemului
formal şi care oferă tipuri selectate de învăţare sub grupele specifice populaţiei (atât adulţi, cât
şi copii)”;
• educaţia formală: „educaţie instituţionalizată, structurată în mod ierarhic, gradată cronologic şi
condusă de la centru (Ministerul Învăţământului); prin tradiţie, ea a constituit centrul de interes
al politicii şcolare”.
Educaţia formală include ansamblul acţiunilor intenţionat educative, organizate şi realizate în
mod planificat, sistematic, în cadrul instituţiilor şcolare şi universitare, prin intermediul sistemului de
învăţământ structurat şi ierarhizat în trepte şcolare şi pe ani de studii [Cerghit I., 1988, citat de Jinga,
I., 2001, p. 152].
Trăsăturile caracteristice ale educaţiei formale [Jinga I., 2001, p. 152]:
a) educaţie instituţionalizată realizată în structura organizatorică a sistemului de învăţământ (proces de
învăţământ cu finalităţi educaţionale conform idealului educaţional);
18
b) sistemul de învăţământ românesc cuprinde următoarele module (trepte, cicluri):
– învăţământ preşcolar: grupa mică, mijlocie şi mare (de pregătire pentru şcoală);
– învăţământ primar: clasele I-IV;
– învăţământ secundar: învăţământ gimnazial: clasele V-VIII (IX); învăţământ profesional;
învăţământ liceal: clasele IX (X)-XII (XIII);
– învăţământ postliceal;
– învăţământ superior: învăţământ universitar; învăţământ post-universitar;
– educaţie permanentă;
c) corp profesoral specializat (educatori formaţi ca specialişti şi ca pedagogi şi metodişti, pe discipline
de învăţământ).
Educaţia nonformală, „dar totdeauna cu efecte formative” [Cozma T., 1997, citat de Jinga I.,
2001, p.155] se realizează în cadrul unor activităţi opţionale sau facultative, într-un cadru organizat.
Programa activităţii educative în învăţământul preuniversitar, aprobată de Ministerul
Învăţământului [Jinga I., 2001, p.156], formulează obiectivele educaţiei nonformale:
– cunoaşterea şi însuşirea modalităţilor diverse de organizare şi petrecere a timpului liber;
– identificarea şi cultivarea comportamentului optim dintre interese, aptitudini, talente şi posibilităţi de
exersare şi dezvoltare a lor;
– iniţierea, susţinerea şi dezvoltarea comportamentului ludic;
– cunoaşterea unor modele şi tehnici de planificare a vieţii personale, în vederea dezvoltării
sentimentului de satisfacţie a trăirii timpului;
– formarea unui stil de viaţă civilizat;
– cunoaşterea specificului naţional privind petrecerea timpului liber în vederea valorizării tradiţiilor şi
obiceiurilor naţionale;
– identificarea surselor de stres şi a modalităţilor de evitare a lor şi identificarea modalităţilor de
relaxare;
– cultivarea unei atitudini optimiste faţă de viaţă.
Educaţia nonformală se află în raport de complementaritate cu educaţia formală.
Educaţia informală este o formă a educaţiei, involuntară ca iniţiativă, complexă prin conţinut
şi cadru de manifestare, care depăşeşte ca durată educaţia formală.
După C. Cucaş (1988) [citat de Jinga I., 2001, p. 157], educaţia informală include „totalitatea
informaţiilor neintenţionate, difuze, eterogene, voluminoase – sub raport cantitativ – cu care este
confruntat individul în practica de toate zilele şi care nu sunt selectate, organizate şi prelucrate din
punct de vedere pedagogic”.
Educaţia informală se realizează prin relaţia interpersonală spontană în mediul social
reprezentat de familie (mediul familial), dar şi în mediul social, cultural, economic, specific unor
categorii de vârstă şi, nu în ultimul rând de mass-media.
Educaţia informală reprezintă „întreaga achiziţie autonomă a persoanei, achiziţie dobândită într-
o manieră întâmplătoare, dar în ocazii din ce în ce mai numeroase şi mai variate, aşa cum le determină
condiţiile existenţei umane ca atare” [Cozma T., 1997, citat de Jinga I., 2001, p. 158].
Relaţia între formele educaţiei
Educaţia formală, educaţia nonformală şi educaţia informală sunt interdependente, cu
menţiunea că trebuie să se armonizeze în conformitate cu finalităţile educaţiei formale.

SISTEMUL EDUCAŢIONAL NAŢIONAL


„Sistemul de educaţie include ansamblul instituţiilor sociale (politice, economice, culturale)
care, în mod direct sau/şi indirect, explicit sau/şi implicit îndeplinesc funcţii pedagogice (educative,
formative)” [Cristea S., 1996, p.50].

19
Monica Stănescu (2001) defineşte sistemul educaţional naţional „cadrul de realizare al educaţiei
formale şi nonformale, incluzând totalitatea instituţiilor care îşi propun direct sau indirect obiective în
domeniul educaţional” (figurile).

SISTEMUL NATIONAL DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT

Caracteristicile sistemului naţional de educaţie fizică şi sport

Sistemul naţional de educaţie fizică şi sport este un sistem deschis care se adaptează şi se dezvoltă în
interacţiunea cu mediul prin schimbul de informaţii şi activităţi sociale fiind caracterizat de: dinamism,
ierarhizare, capacitate de reglare şi autoreglare, adaptabilitate şi stabilitate, finalitate.
Dinamismul sistemului naţional de educaţie fizică şi sport marchează tendinţa de dezvoltare
continuă, deşi pot apare în timp involuţii sectoriale.
Capacitatea de autoorganizare confirmă capacitatea de adaptare la mediu, modificându-şi structura şi
interconexiunile între elemente, fiind totodată stabil între aceste limite.
Autoreglarea reprezintă capacitatea sistemului naţional de educaţie fizică şi sport de a reacţiona la
efectele proceselor depistate la ieşire pentru corectarea intrărilor în scopul menţinerii unei anumite
stări, fără schimbarea structurii sau cu schimbarea nesemnificativă a acesteia (influenţa informaţiei de
ieşire asupra intrărilor).
Capacitatea de autoinstruire este evidenţiată de manifestarea posibilităţii de a-şi perfecţiona regulile
generale în funcţie de care promovează măsurile, în vederea îndeplinirii obiectivelor.
Organizarea sistemului naţional de educaţie fizică şi sport are o componentă structurală
(subsisteme în interacţiune), o componentă funcţională (interacţiunile active şi potenţiale) şi esenţă
(relaţiile interne şi interacţiunea cu mediul).
Sistemul are o stare ( comportare dinamică, în timp), precum şi finalitate.
Structura sistemului naţional de educaţie fizică şi sport
a) subsistemul activităţilor de educaţie fizică şi sport;
b) subsistemul structurilor sportive;
c) subsistemul instituţiilor şi organizaţiilor;
d) subsistemul de susţinere şi menţinere;
e) subsistemul interacţiunilor;
f) subsistemul finalităţilor

SUBSISTEMUL ACTIVITĂŢILOR ŞI AL STRUCTURILOR SPORTIVE

Cuvinte cheie: asociaţiile sportive; cluburile sportive; asociaţiile judeţene şi ale municipiului
Bucureşti, pe ramuri de sport; ligile profesioniste; federaţiile sportive naţionale; registrul sportiv

Subsistemul activităţilor
În conformitate cu prevederile Legii Educaţiei Fizice şi Sportului şi ale Regulamentului de
aplicare a acesteia, activităţile de educaţie fizică şi sport sunt:
• Educaţia fizică şcolară este disciplină obligatorie prevăzută în planul de învăţământ cu un număr de
ore, diferenţiat pe cicluri şcolare, în trunchiul comun.
• Educaţia fizică în universităţi este disciplină de învăţământ cu frecvenţă săptămânală prevăzută în
planurile de învăţământ, pe parcursul a patru semestre, peste numărul de ore alocat pe profiluri.
• Educaţia fizică militară. Aceasta este disciplină obligatorie prevăzută în planul de instrucţie şi de
învăţământ şi se desfăşoară sistematic şi continuu, în limita a cel puţin trei ore pe săptămână.

20
• Educaţia fizică profesională. Ea se organizează în acele do-menii de activitate care implică diferite
forme specifice de practicare a exerciţiilor fizice.
• Educaţia fizică şi sportul practicate în scop profilactic sau terapeutic sunt structurate pe arii de
cuprindere, diferenţiat în funcţie de obiectivele urmărite: întreţinere, tratament etc.
În conformitate cu prevederile Legii Educaţiei Fizice şi Sportului şi ale Regulamentului de aplicare a
acesteia, activităţile de educaţie fizică şi sport sunt:

• Sportul şcolar şi universitar se desfăşoară în unităţile şi instituţiile de învăţământ, în cadrul


asociaţiilor sportive şcolare şi universitare, înfiinţate în condiţiile Legii educaţiei fizice şi sportului
nr.69/2000. Activitatea este coordonată de Federaţia sportului şcolar şi universitar.
• Sportul pentru toţi reprezintă un complex de activităţi bazate pe practicarea liberă a exerciţiilor fizice
într-un mediu curat şi sigur, individual sau în grup, organizat sau independent în vederea menţinerii
sănătăţii, a recreerii şi socializării cetăţenilor.
Programul naţional Sportul pentru Toţi, conceput şi susţinut de Federaţia Română Sportul
pentru Toţi, include următoarele subprograme:
– Bebi-sport – practicarea exerciţiului fizic a jocului pentru a răspunde nevoii de mişcare a copilului
mic, până la 6 ani.
– Fun-sport – stimularea copiilor şi tinerilor (7-25 ani) în vederea participării libere, cu continuitate şi
regularitate la activităţile fizice recreativo-distractive şi tehnico-aplicative.
– Femi-sport – angrenarea femeilor în practicarea şi organizarea activităţilor fizice sportiv – recreative.
– Old-sport – promovarea sănătăţii adulţilor şi vârstnicilor prin activităţi fizice şi recreative.
– Rural-sport – menţinerea şi valorificarea tradiţiilor şi datinilor româneşti şi atragerea copiilor şi
tinerilor alături de bătrânii satelor la sport, joc şi cunoaştere.
– Pronatura – turismul pentru toţi – dezvoltarea turismului, a drumeţiilor, mersului pe munte, precum
şi educarea în spiritul cunoaşterii şi protejării mediului.
Programul naţional Sportul pentru Toţi, conceput şi susţinut de Federaţia Română Sportul
pentru Toţi, include următoarele subprograme:
– Promo-info-sport – campanie de promovare a Programului Naţional şi a subprogramelor; schimbarea
atitudinii şi interesului faţă de sportul pentru toţi; obţinerea de date ştiinţifice pentru îmbunătăţirea şi
dezvoltarea programului; stabilirea sistemului de colectare şi transmitere a datelor şi informaţiilor.
– Resurse umane – Sportul pentru toţi – asigurarea personalului voluntar şi salariat într-un cadru de
selecţie, formare şi perfecţionare care să asigure necesarul din punct de vedere cantitativ şi calitativ.
– Etni-sport – cultivarea relaţiilor armonioase, în spiritul toleranţei şi fairplay-ului, între comunităţile
etnice, prin intermediul sportului pentru toţi.
– Jocurile românilor de pretutindeni – realizarea de legături pe multiple planuri cu diaspora
românească pentru cultivarea şi valorificarea în lume a tradiţiilor româneşti şi pentru obţinerea
sprijinului documentar şi informaţional.
• Sportul de performanţă urmăreşte valorificarea aptitudinilor manifestate individual sau în
cadrul echipelor sau echipajelor, într-un sistem organizat de selecţie, pregătire şi competiţie.

Sportul profesionist poate fi practicat atât în cluburile sportive de drept privat cât şi în cluburile
sportive de drept public, la ramurile de sport şi în condiţiile stabilite prin hotărârea Guvernului iniţiată
de Agenţia Naţională pentru Sport, la propunerea formulată de federaţiile sportive naţionale, în
conformitate cu statutul şi regulamentele federaţiei internaţionale corespondente.
Subsistemul structurilor sportive
În sensul Legii educaţiei fizice şi sportului nr.69/2000, structurile sportive sunt:
a) asociaţiile sportive;
b) cluburile sportive;
21
c) asociaţiile judeţene şi ale municipiului Bucureşti, pe ramuri de sport;
d) ligile profesioniste;
e) federaţiile sportive naţionale.
f) Automobil Clubul Roman, pentru activitatea de automobilism sportiv si karting sportiv;
g) alte organizatii sportive nationale.
Structurile sportive sunt asociatii de drept privat sau institutii de drept public, constituite sau
infiintate, dupa caz, in scopul organizarii si administrarii unei activitati sportive si care au drept
obiectiv promovarea uneia sau mai multor discipline sportive, practicarea acestora de catre membrii lor
si participarea la activitatile si competitiile sportive.
Pentru scopurile si in conditiile stabilite prin lege pot functiona cluburi sportive, persoane
juridice de drept public organizate in subordinea organelor administratiei publice centrale sau locale.
Asociatiile sportive sunt structuri sportive fara personalitate juridica. Asociatiile sportive fara
personalitate juridica se pot constitui ca societati civile particulare, potrivit legislatiei in vigoare.
Constituirea unei asociatii sportive fara personalitate juridica da dreptul acesteia la obtinerea
unui certificat de identitate sportiva, precum si la afilierea la asociatia judeteana, pe ramura de sport
corespunzatoare, in vederea participarii la competitiile sportive oficiale locale.
Asociatii sportive se pot constitui si in cadrul institutiilor publice sau private, ca unitati fara
personalitate juridica
Cluburile sportive sunt structuri sportive cu personalitate juridica, constituite in conditiile
legii. Cluburile sportive pot fi:
a) persoane juridice de drept privat, structuri fara scop lucrativ sau societati comerciale sportive pe
actiuni;
b) persoane juridice de drept public.
Cluburile sportive de drept privat, fara scop lucrativ, sunt persoane juridice nonprofit,
constituite, in conditiile legii, ca structuri mono- sau polisportive.
Cluburile sportive, indiferent de forma de organizare prevazuta de prezenta lege, vor respecta
prevederile specifice din normele si regulamentele federatiilor nationale si, dupa caz, ale ligilor
profesioniste din ramura de sport respectiva
Asociatiile judetene si ale municipiului Bucuresti pe ramuri de sport sunt persoane juridice
de drept privat, avand drept scop organizarea activitatii in ramura de sport respectiva la nivelul
judetului sau al municipiului Bucuresti, cu respectarea statutelor si regulamentelor federatiilor sportive
nationale.
Asociatiile judetene "Sportul pentru toti" si "Sportul pentru persoanele cu handicap" se
constituie prin asocierea persoanelor fizice si juridice cu activitate in aceste domenii din fiecare judet.
Ligile profesioniste sunt structuri sportive constituite prin asocierea cluburilor sportive
profesioniste pe ramuri de sport.
Ligile profesioniste sunt persoane juridice de drept privat, autonome, neguvernamentale,
apolitice si fara scop lucrativ.
Ligile profesioniste, ca structuri sportive subordonate federatiilor sportive nationale, isi
desfasoara activitatea in baza statutelor si regulamentelor proprii.
Federaţiile sportive naţionale sunt persoane juridice de drept privat, de utilitate publică,
constituite prin asocierea cluburilor sportive şi asociaţiilor judeţene şi ale municipiului Bucureşti, pe
ramuri de sport.
Federaţia sportivă naţională Sportul pentru Toţi şi federaţia sportivă naţională Sportul pentru
persoanele cu handicap pot avea ca membri atât persoanele juridice cât şi persoanele fizice cu
activitate în domeniu.

22
Federaţiile sportive naţionale îşi desfăşoară activitatea în baza statutelor proprii, elaborate în
conformitate cu legislaţia română în materie şi statutele federaţiilor sportive internaţionale
corespondente.
Federaţiile sportive naţionale, unice pe ramura de sport : - elaborează strategia dezvoltării
ramurii de sport; - organizează şi coordonează activităţile şi competiţiile în ramura de sport respectivă
pe întreg teritoriul ţării; - colaborează cu Agenţia Naţională pentru Sport şi Ministerul Educaţiei,
Cercetării şi Tineretului pentru formarea şi perfecţionarea specialiştilor; - asigură reprezentarea
României în competiţiile sportive şi în organismele internaţionale la care sunt afiliate.
Registrul sportiv
Structurile sportive se înscriu în Registrul sportiv organizat de Agenţia Naţională pentru Sport.
Fiecărei structuri sportive i se atribuie un număr de identificare şi un certificat de identitate
sportivă (anexa 3 din HG 884/2001) prin care aceasta este recunoscută.
Registrul sportiv este compus din subregistrul structurilor sportive cu personalitate juridică
ţinut de Agenţia Naţională pentru Sport şi subregistrul structurilor sportive fără personalitate juridică
ţinut de Direcţia pentru Sport Judeţeană.
Registrul sportiv
Documentele necesare pentru înscrierea în Registrul sportiv, acordarea avizului şi autorizării
funcţionării, afilierii precum şi înregistrării modificărilor actelor de constituire ale structurilor sportive
sunt prezentate în anexa 4 din HG 884/2001.
Proiectul unui Contract pentru constituirea Societăţii civile particulare (asociaţie sportivă fără
personalitate juridică) este prezentat în anexa 5 din HG 884/2001.
La data de 1 ianuarie 2007, în evidenţa Registrului sportiv şi deţinătoare a Certificatului de
Identitate Sportivă erau 2.232 de structuri sportive cu personalitate sportivă, din care: 2.969 cluburi
sportive (333 de drept public, 2.582 de drept privat fără scop lucrativ, 54 de drept privat – societăţi
comerciale sportive pe acţiuni), 345 asociaţii judeţene pe ramură de sport, 60 federaţii sportive
naţionale şi o ligă profesionistă.
La aceeaşi dată, deţineau Certificate de identitate sportivă 3.311 structuri sportive fără
personalitate juridică, din care 707 în unităţi şi instituţii de învăţământ.

SUBSISTEMUL INSTITUŢIILOR ŞI ORGANIZAŢIILOR


Componentele acestui subsistem asigură organizarea, coordonarea, administrarea, finanţarea
activităţilor precum şi elaborarea actelor normative, după caz.
De asemenea, realizează îndrumarea şi controlul activităţilor de educaţie fizică şi sport.
Demersul fiecărei instituţii sau organizaţii poate fi exclusiv, poate reprezenta o contribuţie,
poate fi realizat într-o relaţie de subordonare sau colaborare.
• Agenţia Naţională pentru Sport este organul administraţiei publice centrale care coordonează
activitatea din domeniul educaţiei fizice şi sportului, elaborează şi susţine strategia generală.
Principalele sale atribuţii sunt:
– iniţiază, elaborează şi avizează, după caz, proiecte de acte normative în domeniul educaţiei fizice şi
sportului şi conlucrează cu autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, cu unităţile de cercetare,
învăţământ şi medicale de specialitate pentru organizarea şi dezvoltarea educaţiei fizice şi sportului;
– conlucrează cu Comitetul Olimpic şi Sportiv Român în finanţarea şi de-rularea programelor privind
participarea sportivilor români la Jocurile Olimpice şi promovarea valenţelor educative ale
olimpismului;
– repartizează bugetul activităţii sportive federaţiilor sportive naţionale în baza contractelor de
finanţare pe bază de program precum şi pentru premierea rezultatelor deosebite obţinute la competiţiile
internaţionale oficiale;
• Agenţia Naţională pentru Sport principalele sale atribuţii:
23
– organizează sau sprijină, potrivit legii, formarea şi perfecţio-narea specialiştilor;
– elaborează şi duce la îndeplinire, în colaborare cu autorităţile administraţiei publice locale, planurile
de construire şi modernizare a bazelor şi instalaţiilor sportive;
– ţine evidenţa structurilor sportive prin Registrul sportiv şi re-cunoaşte existenţa acestora prin
eliberarea Certificatului de Identitate Sportivă;
– are în subordine cluburi sportive de drept public (regulamentul cadru al unui astfel de club este
prezentat în anexa 6), complexe sportive naţionale (regulamentul cadru al unui complex sportiv este
prezentat în anexa 7), Institutul Naţional de Cercetare pentru Sport, Şcoala de antrenori, Muzeul
Sportului;
– exercită supravegherea şi controlul structurilor sportive (tematica de supraveghere şi control, anexa
8);
– reprezintă interesele statului în diferite organe şi organisme internaţionale.
Structurile administraţiei publice pentru sport
• Direcţiile pentru sport judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti sunt servicii descentralizate ale
Agenţiei Naţionale pentru Sport, cu personalitate juridică.
Direcţiile pentru sport judetene colaborează cu autorităţile administraţiei publice locale, cu alte
servicii publice descentralizate, pentru organizarea şi promovarea activităţilor sportive, pentru formarea
şi perfecţionarea instructorilor sportivi.

În subordinea direcţiilor pentru sport judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pot funcţiona
unităţi de administrarea bazelor sportive (fără personalitate juridică), care administrează şi întreţin
bazele sportive de interes naţional şi prestează servicii pentru activitatea sportivă.
Unităţi de administrare a bazelor sportive funcţionează în cadrul Direcţiilor pentru Sport
Judeţene Arad, Argeş, Bacău, Bistriţa-Năsăud, Brăila, Buzău, Cluj, Constanţa, Covasna, Dâmboviţa,
Dolj, Galaţi, Hunedoara, Ialomiţa, Iaşi, Maramureş, Mehedinţi, Mureş, Olt, Prahova, Satu-Mare, Sibiu,
Timiş, Tulcea, Vâlcea, Vrancea şi municipiul Bucureşti.
Principalele atribuţii ale direcţiilor pentru sport judeţene, în baza Legii educaţiei fizice şi
sportului nr.69/2000 sunt:
a) ţin evidenţa structurilor sportive fără personalitate juridică din judeţ, prin înscrierea acestora în
Registrul Sportiv;
b) repartizează pe bază de contract, subvenţiile pentru cluburile sportive din teritoriu, alocate de
Agenţia Naţională pentru Sport;
c) colaborează cu consiliile locale pentru utilizarea eficientă a subvenţiilor acordate de la bugetele
locale pentru activitatea sportivă de performanţă;
d) elaborează şi duc la îndeplinire, în colaborare cu autorităţile administraţiei publice locale, planurile
de construire şi îmbunătăţire a bazelor sportive;
e) subvenţionează unele programe speciale pentru sportivi, secţii sau echipe din teritoriu;
f) colaborează cu inspectoratele şcolare, unităţile de învăţământ preuniversitar şi instituţiile de
învăţământ superior, pentru dezvoltarea sportului şcolar şi universitar;
g) sprijină formarea şi perfecţionarea instructorilor sportivi;
h) iniţiază măsurile pentru prevenirea violenţei la manifestările sportive, precum şi a dopajului în sport;
i) sprijină cu mijloace materiale şi financiare practicarea sportului pentru toţi;
j) îndrumă şi controlează din punct de vedere tehnico-metodic şi de specialitate structurile sportive din
judeţ.
Structuri neguvernamentale pentru sport
• Comitetul Olimpic şi Sportiv Român (C.O.S.R.), persoană juridică de drept privat, de utilitate
publică autonomă, neguvernamentală, deţine competenţa exclusivă pentru reprezentarea ţării la Jocurile
Olimpice, pentru folosirea însemnelor şi simbolurilor olimpice
24
Comitetul Olimpic şi Sportiv Român colaborează cu organele administraţiei publice centrale şi
locale, pentru realizarea obiectului său de activitate.
Comitetul Olimpic şi Sportiv Român deţine competenţa exclusivă pentru reprezentarea ţării la
Jocurile Olimpice.
Comisia tehnică olimpică, organism de specialitate consultativ mixt, analizează şi evaluează,
permanent, potenţialul olimpic de care dispune fiecare ramură de sport şi informează operativ
Comitetul Executiv al Comitetului Olimpic şi Sportiv Român şi conducerea Agenţiei Naţionale pentru
Sport, asupra stării de fapt, formulând propuneri în consecinţă.
Comisia tehnică olimpică asigură coordonarea, îndrumarea şi sprijinirea în mod unitar a
pregătirii sportivilor români în vederea participării la Jocurile Olimpice.
Comisia tehnică olimpică analizează activitatea centrelor olimpice naţionale de pregătire a
juniorilor, coordonează activitatea acestora şi formulează propuneri privind susţinerea materială şi
financiară.
Comitetul Olimpic şi Sportiv Român organizează şi coordonează activitatea Academiei
Olimpice, unitate fără personalitate juridică aflată în subordinea sa, care promovează principiile
fundamentale ale olimpismului în ţară şi întreţine relaţii permanente cu Academia Internaţională
Olimpică.
Academia Olimpică Română (A.O.R.) a fost constituită la 21 martie 1991 prin Hotărârea
Adunării Generale a Comitetului Olimpic Român.
Academia Olimpică Română urmăreşte îndeplinirea următoarelor obiective în conformitate cu propriul
statut :
a) promovarea ideilor generoase ale olimpismului, în spiritul şi principiile olimpice în activitatea
sportivă din România;
b) studierea aspectelor istorice, culturale, etice şi sociale ale Mişcării Olimpice mondiale, din ţara
noastră şi a Jocurilor Olimpice;
c) promovarea spiritului de fairplay, lupta împotriva violenţei, a dopajului şi a corupţiei în sport;
d) protejarea sportului şi a sportivilor de orice influenţă negativă care poate conduce la îndepărtarea de
la principiile olimpice şi de la etica sportivă;
e) contribuţia la formarea în spiritul idealurilor olimpice a specialiştilor în educaţie fizică şi sport;
f) încurajarea activităţii de studiu şi cercetare, precum şi a creaţiei artistice cu tematică olimpică.
Comitetul Olimpic şi Sportiv Român organizează, coordonează şi susţine financiar activitatea
centrelor olimpice naţionale de pregătire a juniorilor în colaborare cu federaţiile sportive naţionale,
Agenţia Naţională pentru Sport şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării.
Centrele olimpice naţionale de pregătire a juniorilor, unităţi sportive fără personalitate
juridică, sunt organizate, coordonate şi susţinute financiar de Comitetul Olimpic şi Sportiv Român în
colaborare cu federaţiile sportive naţionale, Agenţia Naţională pentru Sport, Ministerul Educaţiei şi
Cercetării, alte organe ale administraţiei publice locale şi centrale.
Scopul centrelor olimpice naţionale este de a promova sportivi în loturile naţionale şi olimpice,
urmărindu-se totodată pregătirea şcolară într-un cadru educativ corespunzător.
Federaţiile sportive naţionale propun înfiinţarea unui centru olimpic naţional în unităţile şi
localităţile în care pot fi îndeplinite cumulativ, condiţiile:
– asigurarea accesului în baze sportive 4-5 ore pe zi (2 antrenamente, zilnic);
– asistenţă medicală, cabinet medical;
– spaţii şi dotări corespunzătoare pentru refacere;
– cazare în cămine şcolare sau studenţeşti cu dotări îmbunătăţite (număr redus de paturi în cameră,
condiţii de igienă, condiţii de studiu);

25
– alimentaţie în regim de cantină cu posibilitatea de a alcătui meniurile în funcţie de specificul ramurii
de sport;
– program de pregătire şcolară care să permită realizarea obiectivelor din planurile de pregătire
sportivă;
– distanţă cât mai mică între locurile de pregătire sportivă, şcoală, cazare, masă.
În centrele olimpice naţionale pot fi promovaţi sportivi din grupele de avansaţi şi performanţă,
nominalizaţi de federaţiile sportive naţionale, ca urmare a rezultatelor obţinute în pregătire şi
competiţie, după efectuarea unor testări medico - sportive şi motrice la Institutul Naţional de Medicină
Sportivă şi la Institutul Naţional de Cercetare pentru Sport.
Federaţiile sportive naţionale propun colectivele tehnice care asigură procesul de pregătire
sportivă şi educativ, din rândul specialiştilor cu bună pregătire profesională şi conduită morală;
nominalizează persoana (de regulă, un antrenor federal) care asigură îndrumarea şi controlul activităţii
centrului, precum şi relaţia cu structura sportivă de unde provin sportivii, antrenorii şi C.O.S.R.
Comitetul Olimpic si Sportiv Român, Agenţia Naţională pentru Sport, Ministerul Educaţiei şi
Cercetării, Federaţiile Sportive Naţionale, precum şi Direcţiile pentru Sport Judeţene, Inspectoratele
Şcolare Judeţene, au atribuţii şi responsabilităţi specifice menţionate în Regulamentul de organizare şi
funcţionare al centrelor olimpice naţionale de pregătire a juniorilor.

Structuri ale administraţiei publice centrale cu atribuţii în domeniul educaţiei fizice şi sportului
• Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului organizează activitatea de educaţie fizică şi
practicarea sportului în învăţământul preuniversitar şi universitar. Ministerul Educaţiei şi Cercetării are
în subordine Federaţia Sportului Şcolar şi Universitar care coordonează activitatea sportivă din unităţile
şi instituţiile de învăţământ organizată de asociaţiile sportive şcolare şi universitare.

Ministerul Educaţiei , Cercetării şi Tineretului are în subordine Cluburile Sportive Şcolare,


Cluburile Sportive Studenţeşti precum şi structurile sportive constituite în unităţile de învăţământ cu
profil sau program sportiv (cluburi sportive de drept public).
Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului asigură formarea diferitelor categorii de personal
cu studii superioare necesar diverselor ocupaţii şi profesii ale sistemului naţional de educaţie fizică.
Prin liceele cu program sportiv, Ministerul Educaţiei , Cercetării şi Tineretului asigură formarea
instructorilor sportivi.
Ministerul Educaţiei , Cercetării şi Tineretului în colaborare cu Ministerul Sănătăţii elaborează
normele privind acordarea avizului medical necesar elevilor şi studenţilor, în vederea participării la
lecţiile de educaţie fizică.
Pe plan internaţional, Federaţia Sportului Şcolar şi Universitar reprezintă sportul şcolar în
Federaţia Internaţională a Sportului Şcolar şi reprezintă sportul universitar în Federaţia Internaţională a
Sportului Universitar.
• Ministerul Apărării organizează activitatea de educaţie fizică militară în unităţile de
învăţământ şi unităţile militare din subordine.
Activitatea sportivă a personalului militar se desfăşoară în cadrul asociaţiilor sportive precum şi
în cluburile sportive de drept public din subordinea Ministerul Apărării.
În perspectiva constituirii Federaţiei Sporturilor Aplicativ Militare reprezentarea internaţională
a sportului din armată este realizată de Delegaţia română la Consiliul Internaţional al Sportului Militar
(C.I.S.M.).
Ministerul Apărării îşi asigură personalul de specialitate pe filieră directă, prin Facultatea
Militară de Educaţie Fizică şi Sport (formare şi perfecţionare, inclusiv pentru celelalte structuri ale
sistemului de apărare, ordine publică şi securitate naţională), cât şi prin filieră indirectă.

26
• Ministerul Sănătăţii realizează controlul şi asistenţa medicală, prin Institutul Naţional de
Medicină Sportivă pentru loturile olimpice şi naţionale, prin policlinicile judeţene de medicină sportivă
şi cabinetele medicale de specialitate pentru sportivii din raza lor teritorială.
Împreună cu Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, elaborează normele privind
acordarea avizului medical necesar elevilor şi studenţilor în vederea participării la lecţiile de educaţie
fizică şi împreună cu Agenţia Naţională pentru Sport elaborează normele tehnice privind controlul şi
asistenţa medicală a sportivilor.
• Ministerul Internelor şi Reformei Administraţiei are ca principale atribuţii în domeniul
educaţiei fizice şi sportului:

a) urmărirea exercitării atribuţiilor în domeniul educaţiei fizice şi sportului de către autorităţile locale
din subordine. Autorităţile administraţiei publice locale (primăriile) au în administrare baza materială
(inclusiv cea sportivă) a unităţilor de învăţământ preuniversitar. Autorităţile publice locale asigură
condiţiile materiale şi financiare necesare pentru buna funcţionare a instituţiilor şi serviciilor publice de
sport, contribuie la organizarea şi acordă sprijin financiar pentru activităţile sportive (Legea
administraţiei publice locale nr.215/2001, art.38(2) – n), p); art. 95(2) – h,k); art.104(1) – n);
• Ministerul Internelor şi Reformei Administraţiei are ca principale atribuţii în domeniul
educaţiei fizice şi sportului:
b) organizarea activităţii de educaţie fizică în unităţile de învăţământ şi unităţile militare din subordine
diferenţial, pentru elevii militari, militarii angajaţi cu contract, militari în termen şi cadre. Activitatea
sportivă se desfăşoară în asociaţiile sportive (sportul pentru toţi) şi cluburile sportive de drept public
din subordine (sportul de performanţă).
• Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului are în subordine Clubul Sportiv Rapid şi
Aeroclubul României; dezvoltă programe în sprijinul practicării independente a exerciţiilor fizice prin
forme specifice activităţii de turism, pentru toate categoriile de cetăţeni.
• Ministerul Culturii şi Cultelor sprijină funcţionarea şi dezvoltarea Muzeului Sportului în cadrul
Muzeului Naţional de Istorie.
• Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei aprobă nomenclatorul ocupaţiilor, profesiilor şi
meseriilor specifice domeniului educaţiei fizice şi sportului. La propunerea federaţiilor sportive
naţionale şi solicitarea Agenţiei Naţionale pentru Sport aprobă condiţiile de exercitare a profesiei
sportiv (sportiv profesionist).
Alte instituţii şi organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale, implicate în activităţile de educaţie
fizică şi sport
• Institutul Naţional de Cercetare pentru Sport este instituţie publică cu personalitate juridică,
finanţată din alocaţii acordate de la bugetul de stat şi din venituri extrabugetare şi se subordonează
Agenţiei Naţionale pentru Sport.
Misiunea Institutului Naţional de Cercetare pentru Sport este sprijinirea sportului de performanţă cu
mijloace specifice cercetării, dezvoltarea cunoştinţelor în domeniu şi aplicarea acestora în practică, în
contractele de asistenţă şi consultanţă la nivelul federaţiilor, loturilor şi echipelor reprezentative,
implicarea în relaţiile cu federaţiile în control doping în timpul şi în afara competiţiilor.
In cadrul Institutului Naţional de Cercetare pentru Sport, îşi desfăşoară activitatea, mai multe
compartimente:
• Compartimentul biomotrie,
• Compartimentul prototipuri,
• Compartimentul psihologie
• Compartimentul metodologia sportului de performanţă, sportul la copii şi juniori
• Compartimentul biochimie
• Compartimentul fiziologie
27
• Compartimentul documentare
• Biblioteca tehnică
• Compartimentul video
• Compartimentul prelucrarea informaţiei sportive
• Muzeul Sportului este instituţie publică cu personalitate juridică, înfiinţat prin Ordinul
nr.57/13.02.1995 al Ministrului Tineretului şi Sportului, şi se subordonează direct Agenţiei Naţionale
pentru Sport, are cărei cheltuieli de funcţionare şi investiţii se finanţează din alocaţii acordate de la
bugetul de stat.
Muzeul Sportului este o instituţie publică de cultură, permanentă, fără scop lucrativ, în serviciul
societăţii şi al dezvoltării sale, deschisă publicului.
Muzeul Sportului are ca obiective: achiziţionarea, cercetarea, evidenţa, conservarea, restaurarea
şi valorificarea unor bunuri reprezentative pentru patrimoniul sportiv şi cultural naţional, în vederea
studiului, educării şi recreerii.
Această instituţie are ca scopuri:
a) armonizarea activităţii unei instituţii muzeale cu aceea a unei instituţii de cercetare istorică şi de
patrimoniu;
b) folosirea colecţiilor pentru iniţierea şi difuzarea de cunoştinţe noi, prin cercetare, muncă educativă,
expoziţii permanente şi temporare sau prin alte activităţi specifice.
Pentru realizarea obiectivelor şi a scopurilor sale, Muzeul Sportului desfăşoară următoarele
activităţi specifice:
– cercetarea, conform programelor anuale şi de perspectivă, a patrimoniului pe care îl deţine şi a
contextelor istorice specifice acestui patrimoniu;
– documentarea în vederea depistării, cunoaşterii şi, după caz, a achiziţionării de obiecte de patrimoniu
pentru completarea şi îmbogăţirea colecţiilor sale;
– evidenţa, conservarea şi restaurarea obiectelor de patrimoniu;
– expunerea în expoziţia permanentă şi în expoziţii temporare, atât la sediul central cât şi în alte spaţii,
a patrimoniului pe care îl deţine;
– punerea în valoare şi popularizarea prin expoziţii, publicaţii şi comunicări a rezultatelor ştiinţifice,
muzeologice şi istorice;
– contactul permanent cu publicul de toate categoriile;
– contactul permanent cu mediile de informare, cu organizaţii neguvernamentale cu caracter sportiv,
organisme culturale sau profil sportiv, instituţii de învăţământ şi cercetare, organisme şi instituţii
sportive internaţionale;
– cercetarea patrimoniului sportiv naţional şi internaţional.
Potrivit obiectului de activitate, competenţelor şi structurii de organizare, Muzeul Sportului are
următoarele atribuţii principale:
– elaborează programe şi proiecte proprii, în concordanţă cu Agenţia Naţională pentru Sport;
– stabileşte măsuri tehnice, economice şi organizatorice pentru aducerea la îndeplinire a programului
de activitate aprobat şi răspunde de îndeplinirea lor;
– propune acţiuni culturale concrete şi, după aprobarea acestora, răspunde de punerea lor în aplicare şi
de desfăşurarea lor.

Muzeul Sportului organizează sau oferă cadrul de desfăşurare a activităţilor privind cercetarea,
evidenţa şi valorificarea patrimoniului sportiv naţional.
• Centrul Naţional de Formare şi Perfecţionare a Antrenorilor (C.N.F.P.A.) este unitate cu
personalitate juridică, în subordinea Agenţiei Naţionale pentru Sport.

28
Centrul Naţional de Formare şi Perfecţionare a Antrenorilor are ca scop formarea, promovarea
şi perfecţionarea antrenorilor, în conformitate cu Statutul Antrenorilor şi cu celelalte dispoziţii în
vigoare.
Obiectivele Centrului Naţional de Formare şi Perfecţionare a Antrenorilor sunt:
– organizarea şi desfăşurarea activităţii de promovare şi perfecţionare a antrenorilor, de obţinere a celei
de-a doua specializări, în colaborare cu federaţiile sportive naţionale, cu instituţiile de învăţământ
superior acreditate sau autorizate, cu organe ale administraţiei publice centrale cu atribuţii în domeniul
sportului şi cu organismele de specialitate din străinătate;
– organizează activităţi de formare a antrenorilor prin Şcoala Naţională de Antrenori;
– sprijină tehnico-metodic cabinetele metodice din cadrul structurilor sportive şi a direcţiilor de sport
judeţene şi a municipiului Bucureşti;
– elaborează proiectul de regulament de organizare şi funcţionare al Centrului Naţional de Formare şi
Perfecţionare a Antrenorilor şi structura organizatorică, pe care le înaintează Agenţiei spre aprobare;
– efectuează traduceri de specialitate, sinteze, cercetări în do-meniu, studii pe care le foloseşte în
realizarea scopului şi obiectului de activitate;
– iniţiază propuneri de acte normative cu incidenţă în domeniul formării şi perfecţionării antrenorilor;
– dezvoltă relaţii de colaborare cu organisme de specialitate interne şi internaţionale.
Centrul Naţional de Formare şi Perfecţionare a Antrenorilor îşi desfăşoară activitatea prin trei
compartimente:

• compartimentul de formare a antrenorilor,


• compartimentul de perfecţionare a antrenorilor şi
• compartimentul de informare şi relaţii publice.
• Institutul Naţional de Medicină Sportivă îşi desfăşoară activitatea conform Regulamentului de
funcţionare aprobat de Ministerul Sănătăţii pe următoarele sectoare:
– controlul şi asistenţa medicală a sportivilor din loturile naţionale şi olimpice şi a echipelor divizionare
A de fotbal;
– asistenţa medico-sportivă şi implicarea în dirijarea antrenamentului sportiv pe timpul
cantonamentelor loturilor naţionale şi olimpice,
– activitatea de formare şi perfecţionare a cadrelor din reţea (medii superioare):
– activitatea de cercetare în domeniul biologiei şi medicinei sportive a educaţiei fizice şi sportului de
înaltă performanţă,
– activitatea metodică, de îndrumare şi control a reţelei de medicină sportivă
Activităţi şi servicii ale Institutului Naţional de Medicină Sportivă:
– activitate de cercetare în domeniul biologiei şi medicinii sportive în sportul de performanţă şi sportul
pentru toţi;
– activitate de îndrumare metodică a reţelei de medicină sportivă;
– activitate de învăţământ pentru cadrele proprii şi formare (rezidenţiat, competenţă) şi perfecţionare în
medicina sportivă.
– asigurarea, la cerere, de lectori ai diverselor cursuri organizate de federaţiile sportive, de Comitetul
Olimpic şi Sportiv Român, de cluburile sportive, pe problematică de medicină sportivă;
– asistenţă medicală de specialitate în caz de îmbolnăviri sau traumatisme;
– asistenţă medicală de urgenţă prin camera de gardă;
– asistenţă medico-sportivă la cantonamentele loturilor naţionale şi olimpice în funcţie de numărul de
cadre medicale şi medii disponibile din organigrama Institutului Naţional de Medicină Sportivă;
– controlul iniţial (selecţie pentru performanţă) şi periodic (circuit medico-sportiv la 4-6 luni) al
sportivilor din loturile naţionale (juniori, tineret, seniori) şi ai echipelor divizionare A la fotbal din
Bucureşti;
29
– efectuarea la cerere, cu plată, de prestaţii medicale (circuite medico-sportive, consultaţii, tratamente)
pentru sportivi sau alte categorii de populaţie, care nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de asistenţă
medicală gratuită în Institutul Naţional de Medicină Sportivă;
– expertiză medico-sportivă pentru sportivii din evidenţa Institutului Naţional de Medicină Sportivă sau
din teritoriu, trimişi de unităţile reţelei de medicină sportivă (gratuit) sau cu plată la cerere.
În cadrul Institutului Naţional de Medicină Sportivă îşi desfăşoară activitatea o serie de
laboratoare:
a) Laboratorul de control şi asistenţă sporturi de
performanţă. b) Laboratorul de traumatologie şi recuperare,
c) Laboratorul de selecţie, dirijarea antrenamentului şi diagnostic medico-
sportiv. d) Laboratorul dispecerat olimpic.
e) Laboratorul de control şi asistenţa sportului pentru toţi (baze
sportive). f) Laboratorul de explorări funcţionale cardio-respiratorii.
g) Laboratorul de neuro-psihiatrie şi psihologie sportivă.
h) Laboratorul de antropologie sportivă-nutriţie.
i) Laboratorul de cercetare, învăţământ, testarea capacităţii de efort şi îndrumarea reţelei de medicină
sportivă.
j) Laboratorul de radiologie – ecografie.
k) Laboratorul de analize medicale.
l) Farmacie.
• Consiliul Ştiinţei Sportului din România (C.S.S.R.) este persoană juridică română de drept
privat, constituită ca asociaţie cu caracter ştiinţific – metodologic - profesional autonomă,
neguvernamentală şi non-profit.

C.S.S.R. a fost înfiinţat pe baza dreptului de liberă asociere potrivit prevederilor art. 37 din Constituţia
României şi ale Legii nr. 21 pentru persoanele juridice (asociaţii şi fundaţii) din 6 februarie 1924,

C.S.S.R. reuneste prin adeziune benevolă specialişti ce activează în cercetarea din domeniul
activităţilor corporale (sport, educaţie fizică, sport pentru toţi etc.) sau specialişti din alte domenii şi
care au preocupări de cercetare privind educaţia fizică şi sportul, fie individual, fie organizaţi în
societăţi ştiinţifice, comisii, instituţii şi laboratoare specializate în cercetare ştiinţifică sau unităţi de
învăţământ superior şi preuniversitar.

C.S.S.R. are scop consultativ de îndrumare şi orientare, la nivel naţional, a cercetării în domeniul
activităţilor corporale sportive şi educativ-formative.
• Consiliul Ştiinţei Sportului din România (C.S.S.R.)
Obiective:
a) promovarea şi sprijinirea activităţii ştiinţifice în domeniul sportului şi a altor activităţi corporale, pe
plan naţional şi internaţional;
b) realizarea unui consens cât mai larg privind orientarea generală şi problemele majore ale cercetării
în domeniul amintit;
c) contribuirea la elaborarea strategiei şi programelor privind organizarea, conducerea şi dezvoltarea pe
baze ştiinţifice a activităţii sportive din România;
d) organizarea şi sprijinirea organizării (desfăşurării) de manifestări ştiinţifice, simpozioane, congrese,
conferinţe la nivel naţional şi local;
e) colaborarea cu instituţii ştiinţifice, universităţi, organizaţii sportive şi cele asociate sportului, din ţară
şi din străinătate, în scopul consolidării statutului ştiinţei sportului şi activităţilor corporale şi obţinerea
unei deschideri largi pentru documentarea şi specializarea cercetătorilor domeniului;
30
f) obţinerea, elaborarea şi difuzarea informaţiilor semnificative din diferitele direcţii ale cercetării
domeniului;
g) stimularea elaborării şi realizării unor sinteze asupra rezultatelor valoroase ale cercetărilor mono şi
interdisciplinare;
• Consiliul Ştiinţei Sportului din România (C.S.S.R.)
Obiective:
h) acordarea de asistenţă specifică, prin experţii Consiliului, unităţilor, organismelor guvernamentale
sau private care o solicită, în direcţia orientării, organizării, desfăşurării sau evaluării activităţii de
cercetare şi informare ştiinţifică în domeniu, de organizare de cursuri de specializare, doctorate,
strategii de practică metodologică etc.;
i) stabilirea şi menţinerea legăturilor de colaborare cu organizaţiile similare sau analoge naţionale şi
internaţionale, pentru realizarea scopurilor de stimulare şi sprijinire a activităţii de cercetare;
j) recomandarea, la cerere, a unor experţi pentru activităţi în co-misii de validare a cercetătorilor şi de
avizare a publicării rezultatelor, asigurând şi garantând astfel calitatea producţiei ştiinţifice în domeniu;
k) stimularea şi sprijinirea organizării de asociaţii sau comisii pe ramuri ale ştiinţelor, pe domenii de
activitate sau teme de cercetare şi facilitarea aderării acestora, când este cazul, la societăţile sau
comitetele ştiinţifice internaţionale analoge;
l) recomandarea şi promovarea specialiştilor români în societăţile ştiinţifice internaţionale, acordarea
de consultaţii şi avizarea, la cerere, a participării cu lucrări la congrese şi conferinţe internaţionale;
• Consiliul Ştiinţei Sportului din România (C.S.S.R.)
Obiective:
m) editarea de monografii, lucrări ştiinţifice şi a revistei „Ştiinţa Sportului”. Stimularea şi sprijinirea
dezvoltării activităţii publicistice, editarea de cărţi şi reviste ştiinţifice, buletine informative, reviste de
referate, materiale audio-video etc., pentru valorificarea rezultatelor şi informarea cercetătorilor,
profesorilor, antrenorilor şi a altor beneficiari;
n) stimularea şi sprijinirea tuturor formelor de pregătire şi perfecţionare a cadrelor din cercetare;
o) stimularea luptei de opinii şi a respectării principiilor deontologice în activitatea de cercetare şi
publicistică;
p) propunerea pentru premiere, în fiecare an şi cu ocazia unor evenimente semnificative, a celor mai
valoroase lucrări ştiinţifice sau metodice de specialitate;
q) sprijinirea organizării unor bănci de date privind cercetarea ştiinţifică din domeniu;
r) sprijinirea dezvoltării bazei materiale de învăţământ şi cercetare din universităţi. Organizaţia poate
oferi sprijin instituţiilor de învăţământ şi cercetare, asociaţiilor sau fundaţiilor cu preocupări privind
perfecţionarea învăţământului şi cercetării ştiinţifice în domeniul sportului şi a altor activităţi corporale,
cu condiţia ca acestea să aibă caracter non -profit, apolitic şi să desfăşoare activităţi care să nu
contravină normelor legale;
s) gestionarea şi administrarea de programe de cercetare ştiinţifică în domeniul sportului.
• Uniunea Sportivă a Ministerului de Interne (U.S.M.I.R.)
Fondată la 16 aprilie 1991, este o organizaţie nonguvernamentală, fără scop patrimonial,
formată din peste 140 asociaţii şi cluburi sportive constituite pe lângă unităţile din cadrul Ministerului
Internelor şi Reformei Administraţiei.

Scopul U.S.M.I.R. îl reprezintă promovarea, sprijinirea, stimularea şi coordonarea activităţilor


sportive de amatori şi de performanţă din asociaţiile sportive afiliate.
Principalele obiective ale Uniunii Sportive a Ministerului de Interne sunt următoarele:
– sprijinirea activităţilor desfăşurate de asociaţiile sportive;
– selecţionarea, asigurarea pregătirii şi participării loturilor M.I. la competiţiile organizate de uniunile
internaţionale ale poliţiilor;
31
– dezvoltarea spiritului de prietenie, colaborare şi solidaritate, de cunoaştere şi apropiere între toţi
membrii asociaţiilor sportive;
– iniţierea şi dezvoltarea relaţiilor de cooperare cu organizaţiile sportive ale ministerelor de interne şi
de ordine publică din alte ţări.

U.S.M.I.R. este afiliată la Uniunea Sportivă Internaţională a Poliţiilor (U.S.I.P.), Uniunea Sportivă a
Poliţiilor din Europa (U.S.P.E.) şi la Uniunea Sportivă a Poliţiilor din Balcani (U.S.P.B.).

32
BIBLIOGRAFIE

1. Armstrong, Michael, Manual de practică, Editura Codecs, Bucuresti 2003;


2. Chişu, Viorica Ana (coordonator), Manualul specialistului în resurseumane, Casa de Editură
Irecson, Bucureşti, 2002;
3. Cole, G. A.,Managementul personalului, Editura Codecs, Bucureşti,2000;
4 . Em i l i a n, R adu , M ana ge m en t ul r es urs el o r um an e , E d i t u r a A S E , Bucureşti, 2003;
5. Le ft e r, Vi o re l ( co or don at o r) , Ma na ge me nt u l r e sur se l or u man e , Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1995;
6. Lefter, Viorel (coordonator), Managementul resurselor umane. Studiide caz. Probleme. Teste,
Editura Economică, Bucureşti, 1999.