UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE ISTORIE

REZOLVAREA CONFLICTULUI BOSNIAC

ACORDUL DE LA DAYTON - 1995

Master: RELAȚII, INSTITUȚII și Masterand: ROPOTICĂ VLAD-REMUS

ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE

- IAȘI 2013 -

1
CUPRINS:

1. Introducere

2. Context
a. Iugoslavia
b. Conflictul din Bosnia

3. Acordul de la Dayton
a. Încercări nereușite înainte de Dayton
b. Pregătirea acordului
c. Prevederile acordului

4. Concluzii

5. Bibliografie

1. Introducere

Unul dintre cele mai semnificative acte international ale anilor 90 a fost Acordul de la
DAYTON. Negociat sub patronajul SUA la Dayton, Ohio a fost semnat la Paris la 14 decembrie
1995 de către președinții Iugoslaviei (Slobodan Milosevic ) al Croației (Franjo Tudman) și al
Bosniei – Herțegovina, fiind garantat de către semnăturile liderilor marilor puteri europene
(Franța – Jacques Chirac, Marea Britanie – John Major, Germania – Helmuth Kohl) și de către
președintele SUA (Bill Clinton). Acest act punea capăt războiului bosniac, conflict ce dura încă
din 1991. În cele ce urmează vom analiza atât conjuncture international care a condus la
semnarea acestui tratat cât și implicațiile lui directe și consecințele indirecte.

2
 2. Context

Problema iugoslavă nu poate fi înțeleasă apelându-se doar la realitățile finalului de secol

XX. Pentru a putea să analizăm aspectele conflictelor din vestul peninsulei balcanice avem
nevoie să înțelegem cauze vechi ce s-au întins pe întregul parcurs al secolului trecut. Astfel, după
primul război mondial, odată cu destrămarea Imperiului Austro-Ungar și redesenarea granițelor
europene, în Balcani apare un nou stat – Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, redenumit în
1929 Regatul Iugoslaviei. Încă de atunci încercările de contopire forțată a popoarelor ce
compuneau Regatul au fost sortite eșecului. Chiar dacă prin politica sa regele Alexandru I a
încercat să tempereze tendințele naționaliste și să încurajeze formarea unui stat centralizat și unit
dinccolo de aspectele etnice, nu a reușit decât să îi înstrăineze pe sârbi de celelalte națiuni și să-și
atragă ura acestora culminând cu asasinarea sa. Al doilea Război Mondial a marcat încă un
moment de eterogenizare a populațiilor slave meridionale ce demonstrau că nu pot conviețui în
același stat.

După Război, Iugoslavia reunită de data aceasta sub mâna mareșalului Iosip Broz Tito a
intrat în familia statelor comuniste din Răsăritul continentului european. Tito a fost cel care a
reușit pe parcursul perioadei în care a condus Iugoslavia să reducă tensiunile inter-etnice și să
mențină unit statul în ciuda componenței sale mixte. Astfel el a oferit fiecărei naționalități
dreptul de a afișa propriul drapel și propria stemă. Mai mult în 1974 au fost acordate provinciilor
Voivodina și Kosovo, împreună cu republicile Muntenegru și Bosnia-Herzegovina mai multe
drepturi și o mai largă autonomie.

După moartea lui Tito în 1980, tensiunile etnice au escaladat rapid adâncind o criză ce nu
fusese eliminată ci doar ținută în stare de latență. Naționalismul a erupt în toate teritoriile
republicii federative dând naștere chiar la violențe. Dacă regimul lui Tito reușise să mențină un
echilibru între părțile componente ale Federației, moartea acestuia a dat naștere așteptării
independenței pentru fiecare grup etnic. O cauză majoră de conflict, pe lângă naționalismul acerb
prezent în toate zonele Iugoslaviei, a fost și factorul religios. Iugoslavia era nu doar un mozaic
etnic, un conglomerat de state și de popoare unite doar politic și parțial administrativ, ci și o
intersecție religioasă. Pe scurt existau trei blocuri religioase mari care se ciocneau și a căror
contact a cauzat conflict – sârbii și muntenegrenii erau ortodocși, croații și slovenii catolici iar
bosniecii și kosovarii musulmani.

3
 În lucrarea de față ne vom focusa atenția asupra Bosniei, zonă musulmană a Iugoslaviei.
Așa cum spuneam inclusiv aspectele religioase au fost pe lângă cele naționale, cauzatoare de
conflict. Bosnia era un teritoriu problematic și datorită faptului că în interiorul granițelor și a
teritoriului cu un anumit grad de autonomie existau și enclave sârbești. Dacă în cazul Croației
sau Sloveniei conflictul cu Belgradul a fost mai puțin contondent, în cazul Bosniei războiul a fost
unul extrem de distructiv incluzând și masacre cărora le-au căzut victime numeroși civili.

Războiul bosniac, considerat de cei mai mulți specialiști ca fiind o parte a „Războaielor
Iugoslave” poate fi încadrat cronologic între 1 martie 1992 și 14 decembrie 1995. Chiar dacă
formal conflictul nu a fost unul deschis cu Republica Federală Iugoslavia, ci cu facțiuni sârbe
(Republica Srpska, Republica Krajina) sau croate (Republica Croată Herzeg-Bosnia), Belgradul
a fost adversarul de facto al proaspăt proclamatei republici independente Bosnia și Herzegovina.

În Martie 1992 guvernul bosniac musulman a declarat independența și atât Statele Unite
cât și europenii s-au grăbit să o recunoască. Imediat au început să apară conflictele cu sârbii
sprijiniți de Milosevic, iar Sarajevo a devenit teatru de război. Paradoxal, sârbii nu luptau pentru
a menține unitatea Iugoslaviei ci pentru un stat sârb independent pe teritoriul Bosniei (Republica
Srpska).1

3. Acordul de la Dayton
a. Încercări prealabile de pacificare

Comunitatea Internațională, având ca principali exponenți Comunitatea Europeană și

ONU, a lansat, înainte de acordul reușit de la Dayton, alte patru tentative de pace în conflictul
Bosniac. Prima încercare de acest fel a purtat numele Carrington-Cutileiro (Lordul Carrington și
ambasadorul portughez Jose Cutileiro) și a fost o încercare de a preveni alunecarea Bosniei în
război. Discuțiile au avut loc în februarie și martie 1992 și pe 18 martie se părea că cele trei părți
implicate (sârbp, bosniacă și croată) pot cădea de acord pentru o pace ce să presupună împărțirea
Bosniei. Cu toate acestea la numai 10 zile de la semnarea acordului, liderul bosniac Alija
Izetbegovic are o întâlnire la Sarajevo cu amabasadorul SUA în Iugoslavia (Warren Zimmerman)
în urma căreia decide să își retragă semnătura de pe document sub motiv că nu acceptă nici o
divizare a Bosniei.

1
Derek Chollet, The Road to Dayton Accords – A study of American Statecraft, Macmillan 2005

4
 O a doua încercare de pacificare a Bosniei a avut loc în ianuarie 1993 negocierile fiind
conduse de reprezentantul ONU Cyrus Vance și de cel al Comunității Europene – Lordul David
Owen. (planul Vance-Owen) și prevedea împărțirea Bosniei în zone semi-autonome sub control
ONU. Chiar dacă liderul sârbilor bosniaci Radovan Karadzic a semnat acordul, el a fost respins
prin referendum popular cu 94% din voturile sârbilor. În urma acestui eșec la 1 aprilie 1993
Cyrus Vance a demisionat din fruntea misiunii ONU, fiind înlocuit de norvegianul Thorvald
Stoltenberg la 1 mai.

La finalul lunii iulie 1993, Stoltenberg în colaborare cu Lordul Owen au demarat o a treia
încercare de închidere a conflictului bosniac. În urma negocierilor, la 20 august, cei doi
diplomați au prezentat o hartă a care arăta o împărțire a Bosniei în trei mini-state etnice. Astfel
sârbii primeau 52% din teritoriu, bosniecii musulmani 30% și bosniecii croați 18%. După câteva
zile, musulmanii au respins acest acord.

După aceste trei încercări nereușite în scena negocierilor a intrat Grupul de Contact
pentru Balcani (SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, Italia și Rusia). Acest grup a presat
puternic pe sărbii bosniaci să accepte pacea timp de câteva luni. (între Februarie și Octombrie
1994). În ciuda progreselor făcute și a negocierilor de durată, la 28 august acordul a fost respins
prin referendum.

b. Pregătirea Acordului
Conceptele de bază și liniile directoare ale acordului de la Dayton au început să se
creioneze încă din 1992. Așa cum arătam anterior, înainte de semnarea acestui tratat, au mai avut
loc alte patru tentative eșuate de pacificare a Bosniei. După ce aceste negocieri și tratative au fost
respinse, ofensiva militară a fost cea care a forțat pacea. Operațiunea armatei croate din luna
august 1995 (Storm) și consecințele sale cumulată cu ofensiva NATO și ofensiva
guvernamentală împotriva Republicii Srpska au deschis calea negocierilor pentru pace. În cursul
lunilor septembrie și octombrie ale anului 1995 mai multe puteri mondiale grupate în Grupul de
Contact pentru Balcani (Mai ales SUA și Rusia) au făcut presiuni intense asupra liderilor celor
trei părți beligerante pentru a participa la negocierile de la Dayton, Ohio.
Conferința s-a desfășurat pe aproape întreaga durată a lunii noiembrie (1-21 noiembrie 1995).
Principalii lideri care au luat parte la negocieri au fost Alija Izetbegovic, președintele Bosniei și
Herțegovinei împreună cu ministrul său de externe (Muhamed Sacirbey), Președintele Republicii

5
Federative Iugoslavia (Slobodan Milosevic, care a reprezentat și interesele sârbilor bosniaci în
absența lui Radovan Karadzic) și președintele Croației, Franjo Tudman. Conferința de pace a fost
condusă
Conferința de Pace a fost condusă de secretarul de stat al SUA, Christopher Warren
împreună cu negociatorul Richard Holbrooke și doi co-președinți din partea UE și Rusia (Carl
Bildt și Igor Ivanov). Un reprezentant cheie a delegației SUA a fost generalul Wesley Clark, cel
care avea să devină în 1997 comandantul suprem al forțelor NATO în Europa.
A fost aleasă o locație militară securizată din două motive – primul ținea de distanțarea față de
luxul capitalelor europene și a Washingtonului. Al doilea motiv viza asigurarea securității celor
peste 800 de persoane participante. Deasemenea s-a urmărit limitarea negocierilor prin
intermediul presei. După ce a fost discutat la Dayton, Ohio, acordul propriu-zis a fost semnat la
Paris pe 14 decembrie 1995 având ca martori președinții SUA și Franței (Bill Clinton și Jacques
Chirac) alături de șefii guvernelor din Marea Britanie, Germania și Rusia. (John Major, Helmut
Kohl, Viktor Chernomyrdin)

6
 c. Prevederile Acordului

Scopul principal al acordului era să promoveze pacea și stabilitatea în Bosnia și

Herțegovina și să întărească echilibrul regional atât în cadrul fostei Iugoslavii cât și în zona din
jur. Diviziunile politice din Bosnia și structura guvernării au fost convenite ca parte a Anexei 4 a
Acordului. O componentă cheie a Acordului a fost linia Inter-Entități la care se referă multe
dintre anexele și articolele acestui act.

Statul Bosnia și Herțegovina s-a decis să fie compus din două entități, Federația Bosnia și
Herțegovina și Republica Srpska. Acesta este un stat complet și nu o federație, chiar dacă cele
două entități au un grad mare de descentralizare și autonmie și împart o bancă centrală, o curte
constituțională și o președinție prin rotație.

Acordul a mandatat o paletă largă de organizații Internaționale să monitorizeze,

supravegheze și implementeze componentele acordului. IFOR – forța de implementare sub
comandă NATO a fost responsabilă pentru implementarea aspectelor militare ale acordului și a
preluat controlul de la forțele UNPROFOR în decembrie 1995. Instituția Înaltului Reprezentant a
preluat sarcinile de ordine civilă în timp ce OSCE a fost însărcinată cu organizarea și
monitorizarea primelor alegeri libere în 1996.

7
 Înainte de Acordul de la Dayton sârbii bosniaci controlau în jur de 46% din teritoriul
Bosniei Herțegovina, restul fiind împărțit între bosniacii musulmani (28%) și croați (25%).

Bosniacii au primit mare parte din Sarajevo și câteva poziții importante în estul Bosniei și
Hețegovinei, în timp ce au pierdut doar câteva locații de pe muntele Ozren, din vestul țării.
Procentul lor a crescut de la 28% înainte de Dayton la aproximativ 30% și au reușit să
îmbunătățească simțitor calitatea terenului dobândit. Multe terenuri locuite înainte de război de
bosniaci și de bosniacii croați au rămas sub control sârbesc. Croații bosniaci au cedat cea mai
mare parte a teritoriului către sârbi. (aprox. 9% din actuala Republică Srpska) și s-au retras
deasemenea din cantonul Una-Sana și din zona orașului Donji Vakuf.

Scopul imediat al acordului era de a opri confruntările militare și de a preveni

reizbucnirea lor. A fost o „construcție din necesitate” așa cum o definește analistul britanic Roy

8
Keane.2 În ciuda acestui fapt, acordul de la Dayton s-a dovedit a fi un instrument foarte flexibil
permițând Bosniei să treacă de la o fază incipientă de post-conflict la reconstrucție și
consolidare, trecând de la o abordare conciliatoare la una integratoare. Mulți specialiști se referă
la acest acord ca fiind „cel mai impresionant exemplu de rezolvare a unui conflict.” 3 Wolfgang
Petrisch a susțint că liniile acordului de la Dayton a permis comunității internaționale să treacă
de la „construcția statului prin instituții la construcția identității, așezând Bosnia pe drumul spre
Bruxelles”. 4

Fără îndoială că acest accord a avut și puncte slabe, deficient cum ar fi:

 Împuternicirea actorilor internaționali, imposibil de tras la rsăpundere de către

cetățenii Bosniei, să facă agenda tranziției post-război, mergând până la
pedepsirea liderilor politici locali
 Nemulțumirea fiecărui grup etnic: Sârbii bosniaci erau nemulțumiți de rezultatele
oarecum limitate (chiar dacă erau cei mai favorizați), bosniacii erau nemulțumiți
de ignorarea problemelor legate de drepturile omului (cum fusese masacrul de la
Srebrenica) și recunoașterea entităților sârbești (Republica Srpska), croații
bosniaci erau nemulțumiți de lipsa de egalitate, dorind o entitate croată

 Conform lui Edin Sarcevinc, professor al Universității din Leipzig și membru în
Academia Bosniacă de Științe și Arte, actualul model legal nu se aliniază
principiilor de bază a legilor international și conceptului secular de cetățenie,
făcând in teritoriul bosniac o zonă instabilă și fractionate.5

2
Rory Keane, Reconstructing sovereignity – Bosnia post-Dayton uncovered, Londra, 2001
3
Charles-Philippe David, "Alice in Wonderland meets Frankenstein: Constructivism, Realism and Peacebuilding in
Bosnia", Contemporary Security Policy 22, No.1, 2001
4
Wolfgang Petritsch, "My lessons learnt in Bosnia and Herzegovina", Sarajevo, 2006
5
Ethnic Segregation as a Desirable Constitutional Position?", Bosnian Institute, 9 December 2008

9
 4. CONCLUZIE

Pentru a nu fi nici subiectiv în nici o direcție și pentru că timpul scurs de la încheierea

conflictului din Bosnia este încă scurt, nu mă voi lansa în aprecieri asupra tratatului, dar consider
că se pot trasa câteva linii directoare care să servească drept concluzii acestui demers de
cunoaștere a relațiilor internaționale.

În primul rând, Acordul de la Dayton merită să fie o lecție de diplomație nu neapărat prin
negocieri sau prin metodele folosite pentru a se ajunge la forma sa finală și nici măcar prin ceea
ce conține el ca prevederi ci mai ales ca implicații și consecințe ce se întind pe o perioadă detimp
încă nedefinită. După 18 ani de la semnarea acestui act, în Bosnia este pace și chiar dacă nu
întotdeauna problemele entice sunt ușor de deposit, putem concluziona că solute armată a trecut
pe planul ultim.

În al doilea rând în rezolvarea acestui conflict putem observa nu doar o implicare

international largă ci chiar o colaborare între lumi ce păreau și încă par a fi antagonice. La doar 4
ani de la finalul Războiului Rece, SUA și Rusia stau de aceeași parte a baricadei având ca scop
comun pacea în Balcani, o zonă în care ambele mari puteri aveau interese.

În ultimul rând putem remarca și problemele acestui tratat, probleme care au stat chiar la
baza unor conflicte ulterioare. Astfel frustrarea sârbilor care pierduseră în opinia lor în urma
momentului Dayton s-a întors împotriva kosovarilor albanezi doar câțiva ani mai târziu.
Deasemenea modelul bosniac a slujit drept program pentru minoritatea albaneză din Kosovo,
care însă va avea de-a face cu un Milosevic mult mai decis.

Așadar putem afirma că în ceea ce privește geopolitica și diplomația europeană, și chiar

mondială, acordul de la Dayton va rămâne un moment fundamental.

Curiozitate

Pe 13 februarie 2008, liderul Președinției Bosniei și Herțegovinei, Željko Komšić spunea

că originalul Tratatului de la Dayton fusese pierdut de arhivele Președinției. Așa cum remarca un
analist local, „nu se poate spune dacă acest anunț este unul trist sau comic”. Pe 16 Noiembrie
2009 Ministerul de Externe de la Paris a trimis copia legalizată a acordului ambasadei Franței de

10
la Sarajevo. Copia a fost mai târziu transferată către ministerul Afacerilor Externe al Bosniei și
Herțegovinei.

11
 BIBLIOGRAFIE

„Acordurile de Pace de la Dayton în Bosnia”, Departamentul de Stat al SUA,

http://www.state.gov/www/regions/eur/bosnia/bosagree.html

Chollet, Derek, The Road to the Dayton Accords, A Study of American Statecraft, ed. Macmillan
Palgrave, New York, 2005

Keane, Rory, Reconstructing sovereignty. Post-Dayton Bosnia uncovered, Londra, ed. Ashgate,
2001

Nystuen, Gro, Achieving Peace or Protecting Human Rights Conflicts between Norms Regarding
Ethnic Discrimination in the Dayton Peace Agreement , The Raoul Wallenberg Institute for
Human Rights, vol. 23, Martinus Nijhoff Publishers, Leiden, 2005.

12