Sunteți pe pagina 1din 12

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE SECȚIA:
TEOLOGIE ORTODOXĂ TEOLOGIE
“JUSTINIAN PATRIARHUL” PASTORALĂ

AVORTUL
- LUCRARE DE SEMINAR -

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
PR. ASIST. JEAN NEDELEA

STUDENT:
BIRĂU TUDOREL-CIPRIAN

- BUCUREȘTI -
2014
Cuprins

Introducere …………………..……………………………………........................2
Avortul ……………………………………………………………………………3
Excepţiile şi „cazurile grave” ……………………………………………………..6
Concluzii ………………………………………………………………………….8
Bibliografie ……………………………………………………………………...11

2
Introducere

Omul, cea mai de seamă dintre creaturile pământeşti, coroană, inel şi preot al
creaţiei, a primit de la Dumnezeu cel mai de preţ dar: viaţa. Făcut după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-27), omul este o fiinţă comunitară, trăind în
familie după modelul comuniunii de iubire al Sfintei Treimi, devenind „împreună
lucrător cu Dumnezeu” (I Corinteni 3, 9), în perpetuarea vieţii pe pământ (Facere 1, 28).
„Bărbatul se însoţeşte cu femeia, după rânduiala dintru început a Creatorului şi
întemeiază instituţia sfântă şi binecuvântată a familiei pentru ajutorare reciprocă,
naştere de prunci buni, ascultători şi temători de Dumnezeu, pentru perpetuarea speciei
şi a neamului omenesc”.1
Familia este prima alcătuire de viaţă obştească şi sâmburele din care cresc toate
celelalte forme de viaţă socială. Ea este mediul cel mai prielnic pentru naşterea,
dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane.
Copiii care reprezintă „fondul de aur al neamului”, sunt stimulente şi puteri
înnoitoare care sporesc potenţialul natural uman, afectiv, energic şi spiritual al poporului
căruia aparţin, contribuind la regenerarea fiinţei noastre spirituale.

1
Prea Fericitul Părinte Teoctist, „Hristos- Calea, Adevărul şi viaţa” în Vestitorul Ortodoxiei, an VI, nr. 126,
p. 6.

3
Avortul

Practicarea avortului atât în cadrul căsătoriei cât şi în cazul relaţiilor


extraconjugale şi întâmplătoare este o crimă împotriva vieţii umane în general şi a
copilului în special, în ciuda întâlnirii lui, pe tot parcursul istoriei omenirii, ca o realitate,
din nefericire, constantă, apărută şi justificată de mulţi reprezentanţi ai omenirii. Ierburi şi
practici care provocau avortul erau pretutindeni cunoscute şi se foloseau. În vechime însă,
oricare metodă folosită pentru întreruperea de sarcină era considerată nepermisă. Fătul a
fost considerat întotdeauna şi în mod constant om deplin. Întreruperea artificială a sarcinii
era considerată crimă, omucidere. Conştiinţa omului n-a considerat fătul mai puţin om
decât adultul, desigur un om în plină creştere şi manifestare, chiar din pântecele mamei.
De aceea şi în jurământul lui Hipocrate, care este acceptat până astăzi drept jurământ
medical, medicul ca slujitor vieţii, mărturiseşte în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor:
„…nu voi da femeii substanţe avortive ...”. Poziţia aceasta a fost pusă însă astăzi sub
semnul întrebării, considerându-se avortul, ca şi practicarea lui, o problemă indiferentă
din punct de vedere moral, fiind asemănată cu fumatul.
Adepţii întreruperii artificiale de sarcină, sunt astăzi o adevărată mişcare
internaţională, concretizată în asociaţii, grupuri de iniţiativă, conferinţe, manifestări de
protest cerând ca avorturile să nu fie, în nici un fel, pedepsite de legile civile, motivându-
se că s-a schimbat însăşi concepţia morală şi că este anacronic să fie considerate
avorturile crimă, ucidere.
Mitropolitul Kalamaras de Nikopole precizează că „principalul argument al
adepţilor scoaterii de sub incidenţa legii a avorturilor (în încercarea lor de a ocoli
protejarea constituţională a valorii vieţii), a fost ca fiecare femeie să aibă dreptul să
dispună ea însăşi de trupul ei şi că nu permite unei a treia persoane, oricărei persoane
sau grup de persoane, să intervină şi să hotărască asupra unei teme atât de personale, ca
cea a dispunerii de propriul trup”2. La o manifestaţie pentru legiferarea avorturilor,
manifestantele strigau ritmic lozinca „Afară legile din corpul nostru!”. Argumentul
invocat pare să cuprindă o doză de progresism, dar, mi e mai puţin adevărat şi o mare

2
Meletios Kalamaras, Mitropolit de Nikopole, Avortul, trad. rom. de Garoafa Coman, Tesalonic, Editura
Ortodoxos kypseli, 1991, p. 4.

4
doză de defăimări la adresa opiniilor contrare avortului, calificate ca arme obscurantiste,
anacronice, arme ale înapoierii, regres şi medievalism3.
Şi fiindcă gestaţia este crearea unei vieţi, pe care nimeni într-un studiu al evoluţiei
nu o poate nega, proavorţioniştii declară că fătul nu este om, deoarece nu are viaţă
proprie, întrucât embrionul, susţin ei, este o bucată de carne a cărei expulzare din corpul
mamei este o problemă absolut personală şi deci nu constituie o problemă morală şi cu
atât mai mult nu poate fi considerată crimă. „Fătul devine om separat de personalitatea
mamei sale numai când poate să aibă existenţă de sine, adică odată cu creşterea sa”,
scrie o adeptă a avortului4.
Tema avorturilor nu poate fi limitată astăzi doar la cei care îl practică. Ea
constituie problema conştiinţei morale a omenirii întregi, întrucât priveşte însăşi viaţa
omului, ca dar al lui Dumnezeu faţă de care fiecare este responsabil.
Fătul reprezintă o evoluţie somatică şi sufletească în corpul matern. Asupra
acesteia toţi medicii sunt de acord chiar dacă nu toţi dau aceleaşi date privind începutul
manifestării vieţii fătului.
Faptul că sarcina nu este încă persoană deplină, conturată, nu înseamnă că poate fi
redusă la un lucru, devenind obiect de proprietate, de vânzare sau de înmagazinare. De
asemenea nu înseamnă că femeia însărcinată poate să dispună liberă de făt, cum poate să
dispună de oricare altă parte a corpului ei. Fătul nu este lucru sau obiect ori o simplă parte
a corpului femeii, ci genă cu viaţă în evoluţie întrepătrunsă cu viaţa celei însărcinate.
Această particularitate minunată şi deosebită a fătului ca persoană în devenire, nu poate
nimeni să o nege. De aceea fătul este şi trebuie să fie protejat de dreptul civil ca ceva
deosebit. Protejarea specială a fătului prin lege este astăzi o necesitate imperioasă.5
„Omul există ca om din clipa concepţiei până în clipa morţii lui biologice. De aceea în
orice moment din viaţa lui, dacă are loc o intervenţie împotriva supravieţuirii lui,
aceasta se consideră omucidere”6. Copiii nu sunt deci proprietatea mamei, a părinţilor şi
nici chiar proprietatea societăţii, ca să dispună ea cum vrea de ei încă din pântecele
mamelor lor.

3
Ibidem, p. 5.
4
Ibidem
5
Ibidem, p. 13.
6
Mitropolit Nicolae Corneanu, „Problema timpului de apariţie a sufletului”, în Revista Teologică, an. VIII,
nr. 1, Sibiu, 1998, p. 56.

5
Biserica, cu întreaga ei învăţătură dogmatică, morală şi canonică, întemeiată pe
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, a fost în toate timpurile şi locurile împotriva avortului
ca teorie şi practică, calificându-l drept crimă împotriva vieţii umane, în rândul păcatelor
strigătoare la cer, care diminuează şi nimiceşte comuniunea săvârşitorilor acestora cu
Dumnezeu7.
Binecuvântând căsătoria, ca legătură naturală între un bărbat şi o femeie (Fac.
1,28), şi ridicând-o la rangul de Taină (Mat. 19, 4-5, Efes. 5, 31-32), Dumnezeu a arătat
pe copii ca fiind mărturii personale ale acesteia.
Sfinţii Părinţi hotărăsc pedepse bisericeşti pentru cei ce predică înfrânarea de la
procreare şi socotesc virtute numai fecioria (Can. 9 şi 10 şi 14 Gangra, Can. 5 ap., Can,
13 Trulan).
Avortul sau evitarea naşterii de prunci înseamnă o sărăcire spirituală a soţilor şi,
deci, o închidere a lor într-un egoism păgubitor lor, dar şi o sărăcire spirituală a societăţii
şi a Bisericii.

7
http://www.patriarhia.ro/ro/opera_social_filantropica/bioetica_1.html, accesat la data de 3.03.2014.

6
Excepţiile şi „cazurile grave”
Dată fiind această poziţie, poate vreodată Biserica să admită excepţii?
În acele cazuri, tot mai rare, în care alegerea medicală trebuie făcută între viaţa
mamei şi cea a copilului nenăscut, este admisibil moral să se acorde prioritate mamei.
Aceasta nu pentru că ea ar fi o „persoana” integră, în timp ce copilul este doar o „viaţă
potenţială”, deoarece amândoi sunt oameni, în aceeaşi măsura, ci pentru că mama îşi are
locul ei şi responsabilitatea ei in familie, unde prezenţa sa iubitoare influenţează direct
viata soţului şi a celorlalţi copii ai săi.
Cu toate acestea, o mamă care îşi dă viaţa în mod voit, în favoarea copilului ei,
săvârşeşte actul cel mai profund de binefacere creştină. „Mai mare dragoste decât aceasta
nimeni nu are – spune Mântuitorul Hristos - ca viaţa lui să şi-o pună pentru prieteni.”
(Ioan 15, 13). Însă orice decizie de acest gen trebuie făcută în lumina nevoilor şi
dorinţelor membrilor familiei, întrucât familia ca întreg, constituie un trup ce reflectă
iubirea dintre Hristos şi Trupul Său, Biserica (Efeseni 5). De aceea este recomandabil ca
cei doi soţi să discute deschis şi cinstit împreună cu duhovnicul lor, o astfel de
eventualitate încă din timpul fazelor primare ale sarcinii8.
Cele două traume identice, ale violului şi ale incestului, sunt adesea invocate ca
justificare pentru avort. Ambele acte sunt, prin însăşi natura lor, brutale şi dezumanizante.
Totuşi, sunt foarte rare sarcinile ce au o asemenea cauză. Când o femeie devine victimă a
violului sau a incestului, ar trebui să caute imediat un tratament medical pentru oprirea
concepţiei. Ştiinţa embriologiei a arătat că fertilizarea, adică unirea nucleului
spermatozoidului cu nucleul ovulului, necesită 36 de ore pentru finalizare. Acest lucru
deschide o „fereastră” de mai mult de o zi pentru a se face o astfel de intervenţie, fără
riscul de a avorta un rod al concepţiei, recunoscut de către Biserică drept o „persoană”
umană, un „individ” uman9.
Dacă sarcina se produce ca rezultat al violului sau al incestului, atunci copilul ar
trebui lăsat să se nască şi, dacă mama nu poate accepta responsabilitatea pentru acesta,
copilul ar putea fi oferit spre adopţie. Aceasta e o „învăţătură grea” cu siguranţă, mai ales
în societatea noastră unde avortul a devenit o formă de control al naşterii, acceptată şi

8
Mitropolit dr. Nicolae Mladin, prof. diac. Orest Bucevschi, prof. dr. Constantin Pavel, prof. dr. Ioan
Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă, Bucureşti, 1980, vol. II, p. 271.
9
Conf. univ. dr. Petre Raicu, Genetică, Bucureşti, 1967, p. 99.

7
considerată legală. Este tragic faptul că femei creştine, prea traumatizate de viol pentru a
mai apela la medic, s-au sinucis deoarece un preot bine intenţionat sau un membru al
familiei le-a obligat să poarte copilul zămislit10. „Sfinţenia vieţii”, principiul ei, se aplică
în aceeaşi măsură mamei cât şi copilului în astfel de cazuri, iar în situaţia rară în care
trauma este atât de mare încât constituie un adevărat pericol pentru viaţa mamei, avortul
după implantare (care are loc la şase sau opt zile după concepţie) poate fi cel mai mic
dintre două rele. Însă conceptul de „traumă” nu trebuie extins pentru a se referi la cazurile
care implică simplul disconfort al mamei, anxietatea, problemele financiare, planurile
referitoare la cariera mamei, etc. Nici nu ar trebui invocat în cazurile în care mama
devine însărcinată ca rezultat al liberei angajări în relaţia sexuală11.
Acceptă Biserica avortul în cazurile în care copilul este descoperit, prin
investigare genetică, ca anormal, destinat să trăiască cu un grav handicap o viaţă
întreagă?
Dată fiind sfinţenia inerentă fiecărei vieţi umane, răspunsul nu poate fi decât că
Biserica nu poate şi nici nu o face. În unele cazuri, precum cazul sindromului Down,
părinţii sau îngrijitorii sunt cei care simt handicapul, iar nu copilul. În alte cazuri grave,
precum cel de spina bifida, tehnologia medicală poate aduce o însemnată uşurare
pacientului, ajutându-l să ducă o existenţă relativ fără durere şi creatoare. În rarele situaţii
de boli incurabile, care debilitează fiinţă umană, precum sindromul Lesch-Nyhan sau
fibroza cistică, dilema pare mai acută, întrucât suferinţa fizică nealinată şi cea psihică pot
să se adauge bolii, iar tratamentul prelungit poate impune o povară financiară
insuportabilă asupra familiei. Totuşi, nu există altă explicaţie pentru avortarea unor astfel
de copii, decât aceea că se ucide un nou-născut „anormal”, care poate supravieţui cu
îngrijirea medicală necesară şi îngrijirea părintească plină de iubire. Dată fiind originea
vieţii în momentul concepţiei, avortul poate fi perceput ca infanticid. Tragedia epocii
noastre este că acesta din urmă devine la fel de acceptabil ca şi primul, în gândirea
obişnuită. Dacă îl putem distruge pe cel nenăscut, de ce nu am face la fel şi în cazul celui
nou-născut nedorit.12

10
Asist. S. Moldovan, „O problemă de bioetica în embriologia contemporană”, în Revista Teologică, an
VIII, nr. 1, Sibiu, 1998, p. 63.
11
John Breck, „Dilemele bioetice şi ortodoxia”, în Revista Teologică, anul VIII, nr. 1, Sibiu, 1998, p. 3.
12
Ibidem, p. 5.

8
Concluzii

În urma celor expuse, putem insera câteva concluzii, şi anume:


1. Plecând de la principiul unanim acceptat că „materia vie ia naştere
exclusiv din materie vie”13 şi că „dintr-o celulă iniţială numită ou sau zigot, rezultată din
fecundarea ovulei cu elementul sexual mascul, ia naştere, prin diviziunea şi diferenţierea
celulelor, un organism nou”14, înseamnă că, încă din momentul zămislirii, acest organism
este viu, pentru că altfel nu s-ar putea hrăni, nu s-ar putea dezvolta şi nu ar putea ajunge,
în final, un nou-născut şi apoi un om. Deci, dacă din punct de vedere „strict biologic,
fecundarea unui ovul de către un spermatozoid constituie originea unui nou individ,
trebuie să recunoaştem, fără echivoc, că embrionii au toate drepturile unei fiinţei
umane”15. De aceea, în Recomandarea 1046 a Adunării Parlamentare a Consiliului
Europei din 1986, se spune, printre altele, că „embrionul şi fătul uman trebuie să
beneficieze, în toate circumstanţele, de respectul datorat demnităţii umane”16.
2. „Dacă moartea nu este altceva decât despărţirea sufletului de trup, viaţa,
care este contrariul morţii, nu va fi altceva decât împreunarea trupului cu sufletul.”17
Sufletul şi trupul încep să existe deodată, din momentul zămislirii. Speculaţiile care
separă momentul „însufleţirii” de momentul zămislirii sunt fără temei. Oamenii de ştiinţă
afirmă că „nu există în prezent nici o raţiune după care sufletul să fie rupt de momentul
conceperii. Morala elementară cere a recunoaşte un subiect de drept din primul moment
al existenţei, deci din momentul fecundării.
3. Dumnezeu creează sufletul fiecărui om la conceperea sa, dar nu-l creează
din nimic - ca la facerea lumii - ci-l creează din sufletul părinţilor. Astfel se poate explica
motivul pentru care copilul are afinităţi psihice cu părinţii, dar dobândeşte şi o identitate
diferită de cea a părinţilor, pentru că vine de la Dumnezeu prin actul de creaţie al
sufletului.

13
Conf. univ. dr. Petre Raicu, op. cit., p. 100.
14
Ibidem, p. 81.
15
Mitropolit Nicolae Corneanu, op. cit., p. 55.
16
Ibidem, p. 57
17
Mitropolit dr. Nicolae Mladin, prof. diac. Orest Bucevschi, prof. dr. Constantin Pavel, prof. dr. Ioan
Zăgrean, op.cit, 272.

9
Deci Dumnezeu are un rol în aducerea la existenţă a fiecărui om dintr-o pereche de
alte persoane umane.18 „Dar, în aducerea noilor persoane la existenţă, El colaborează cu
actul de iubire al persoanelor umane, care se angajează cu răspunderea lor cea mai
serioasă în aducerea la existenţă şi la creşterea altor persoane umane până la starea lor
de libertate conştientă, transmiţându-le dialogul lor cu Dumnezeu şi cu semenii şi toate
învăţămintele Lui.”19.
4. „Oamenii nu sunt repetiţia simplă a unor indivizi uniformi. Libertatea la
care sunt chemaţi impune originalitatea ireductibilă a fiecărui om.”20 De aceea, fiinţa
umană „ca unicat ne obligă la un respect absolut, de la concepţie până la moarte.21
5. Alcătuit din trup şi suflet, omul trebuie respectat ca fiind o fiinţă de o
valoare inestimabilă, pentru că, prin suflet, el este „cineva”, nu numai „ceva”. Ceea ce îl
face pe om „cineva” este sufletul, „înzestrat cu conştiinţă şi cu capacitatea de reacţii
conştiente şi libere.”22
6. Viaţa intrauterină a viitorului copil reprezintă stadiul cel mai de început al
fiinţei umane. Având viaţă, care reprezintă cel mai de preţ dar primit de la Dumnezeu, nu
avem dreptul să i-o curmăm, indiferent de momentul de dezvoltare în care s-ar afla. De
aceea, avortul înseamnă omucidere cu premeditare şi este „păcat împotriva lui
Dumnezeu, împotriva firii omului, împotriva familiei şi a societăţii.” Se impune deci să
condamnăm practicarea avorturilor, atât demult liberalizată şi în ţara noastră23.
De când este lumea, mamele au conceput şi au aşteptat, cu mare emoţie, venirea
pe lume a fiecărui nou născut, pe care l-au privit ca pe o binecuvântare a lui Dumnezeu,
în zilele noastre însă tot mai multe femei refuză să mai fie mame, socotind că întreruperea
sarcinii este un drept al lor, când, de fapt, este „un abuz de drept cu încălcarea
drepturilor embrionului.”24
Cine le dă dreptul acestor „mame” să condamne la moarte fiinţe nevinovate, atâta
vreme cât în aproape toată lumea s-a abolit pedeapsa cu moartea, tocmai pentru a se

18
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, Bucureşti, 1978, vol. L, p. 381.
19
Ibidem, p. 387.
20
Ibidem, p. 388.
21
Ibidem
22
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 375.
23
Mitropolit dr. Nicolae Mladin, prof. diac. Orest Bucevschi, prof. dr. Constantin Pavel, prof. dr. Ioan
Zăgrean, op.cit, 272
24
Asist. S. Moldovan, op.cit., p. 64.

10
asigura respectarea dreptului la viaţă al omului ? Nu ştiu ele că omuciderea este un păcat
strigător la cer ? „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ” (Facere
4,10).
Întreruperea sarcinii - care înseamnă ucidere cu premeditare - este un păcat foarte
greu, pentru că, prin avort, se curmă viaţa unei fiinţe care poartă în sine chipul lui
Dumnezeu şi se răpeşte cel mai de preţ bun dăruit omului de Dumnezeu. De aceea,
avortul este păcat atât împotriva lui Dumnezeu, ca Izvor al vieţii, cât şi împotriva
societăţii, condamnată la vestejire din lipsa noilor născuţi.
Să nu ne lăsăm amăgiţi de gândul că viaţa fără copii este mai liniştită şi mai lipsită
de griji. Întrebaţi-i pe cei fără copii, ajunşi la apusul vieţii şi-i veţi auzi cât regretă că şi-
au irosit zilele în singurătate şi că sfârşitul vieţii îi găseşte sărăciţi de bucuria pe care le-ar
fi oferit-o copiii şi nepoţii.
Priviţi, în schimb, la familiile cu mulţi copii şi veţi vedea câtă bucurie le aduc în
casă aceste fiinţe nevinovate şi cât de mult întăresc ei legăturile sufleteşti dintre părinţi.
Refuzul de a da viaţă - folosind practicile anticoncepţionale, cât şi oprirea cursului
vieţii - sunt expresia unei mentalităţi secularizate, care a pierdut sensul spiritual al
existenţei umane, reducând omul la un simplu produs biologic, fără să ţină seama de
chipul lui Dumnezeu din om. Acesta este motivul pentru care Biserica condamnă aceste
practici şi pentru care cei ce le săvârşesc vor da seamă înaintea lui Dumnezeu, în ziua
Înfricoşatei Judecăţi.
Suntem datori să sădim în sufletele nevinovate ale copiilor şi tinerilor noştri
valorile morale şi frumuseţile spirituale ale neamului nostru creştin, îndemnându-i să se
simtă responsabili faţă de darul sfânt al vieţii şi faţă de întreaga creaţie.

11
Bibliografie
1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 2001.
2. ARĂPAŞU, Prea Fericitul Părinte Teoctist, „Hristos- Calea, Adevărul şi viaţa” în
Vestitorul Ortodoxiei, an VI, nr. 126.
3. BRECK, John, „Dilemele bioetice şi ortodoxia”, în Revista Teologică, anul VIII,
nr. 1, Sibiu, 1998.
4. CORNEANU, Mitropolit Nicolae, „Problema timpului de apariţie a sufletului”, în
Revista Teologică, an. VIII, nr. 1, Sibiu, 1998.
5. KALAMARAS, Meletios, Mitropolit de Nikopole, Avortul, trad. rom. de Garoafa
Coman, Tesalonic, Editura Ortodoxos kypseli, 1991.
6. MLADIN, Mitropolit Doctor Nicolae; Bucevschi, Profesor Diacon Orest; Pavel,
Profesor Doctor Constantin; Zăgrean, Profesor Doctor Ioan, Teologia Morală
Ortodoxă, vol. II, Bucureşti, 1980.
7. MOLDOVAN, Asistent S., „O problemă de bioetica în embriologia
contemporană”, în Revista Teologică, an VIII, nr. 1, Sibiu, 1998.
8. RAICU, Conferenţiar universitar doctor Petre, Genetică, Bucureşti, 1967.
9. STĂNILOAE, Preot Profesor Doctor Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, vol.
L, Bucureşti, 1978.
10. http://www.patriarhia.ro/ro/opera_social_filantropica/bioetica_1.html, accesat la
data de 3.03.2014.

12