Sunteți pe pagina 1din 4

Etapele învăţării scris cititului

Actul grafic
Scrisul este considerat ca fiind o formă de exprimare a limbajului, ce implică o
comunicare simbolică realizată cu ajutorul unor semne create de om, semne ce variază în raport
cu civilizațiile - proces senzorio-motor în cadrul copierii, imitaţie picturală a formelor, scrisul
devine transpunerea simbolică în cazul dictării sau al scrierii spontane. Actul grafic reprezintă o
activitate complexă, care cere un demers dificil, durabil şi laborios, în ceea ce priveşte însuşirea
iniţială a mecanismelor psihomotrice aferente. Grafismul este considerat ca fiind - tehnica care
constă în “execitarea trăsăturilor pregătitoare scrisului, dezgolite de conţinutul lor simbolic,
activitate specifică perioadei preşcolarităţii şi în toate cazurile de dificultăţi de scriere”.
Actul grafic este unul foarte complex, scrierea propriu-zisă situându-se într-o activitate mai
vastă, cuprinzând toate trăsăturile realizate pe o suprafaţă de hârtie, tablă cu sau fără
semnificaţie. Actul grafic implică de asemenea şi respectarea mai multor principii impuse de
neurofiziologie, deoarece aceasta susţine faptul că „scrisul este legat de limbajul oral şi de
gândire”, cuprinzând:
o dezvoltarea normală a întregului sistem al limbajului;
o formarea şi dezvoltarea mecanismelor de integrare, în structuri;
o antrenarea simultană, în învăţarea semnelor grafice, a mai multor zone specializate ale
scoarţei cerebrale;
o antrenarea unor mecanisme de formare a unor scheme complexe, precum şi realizarea
mobilităţii acestora;
o dezvoltarea capacităţilor de înţelegere şi operarea cu simboluri în general (gesturi, semne
convenţionale, desen). (E. Vrăsmaş, 1999)

Etapele învăţării grafiei

În această mare etapă a însuşirii deprinderilor de scriere se pun bazele scrierii literelor şi
grupurilor de litere şi a legăturilor între ele. Se formează la elevi un ritm corect de scriere şi un
aspect plăcut al formei literelor prin copiere, dictare, scriere din memorie, prin scrierea unor
texte, propoziţii şi cuvinte fără greşeli, fără omiterea sau schimbarea literelor, respectându-se
regulile de ortografie învăţate. Se creează totodată obiceiul de a-şi controla singuri textul scris.
Etapele de învățare a scris-cititului de către copil refac, în mod natural, drumul parcurs
spre apariția alfabetului, iar E.Verza (2003), distige trei etape mari ale însușirii scris-cititului:
etapa preabecedară, etapa abecedară și etapa postabecedară.
După binecunoscutul autor Păunescu C. (1978), grafismul cunoaște patru nivele importante:
o Nivelul divertismentului grafic - exprimă o dublă plăcere a copilului de a se juca şi de a
comunica, acesta exprimându-se prin mâzgălituri sub formă de zig-zag-uri sau linii drepte.
o Nivelul desenului figurativ - desenul poate fi considerat ca fiind un preludiu al scrierii. Se
remarcă datorită exprimării intenţiei copilului de a actualiza o imagine mintală oarecare.
o Nivelul pregrafic sau prescrierii - este caracterizat de totalitatea exerciţiilor grafice, care
îl conduc în mod progresiv pe copil la reproducerea trăsăturilor după un model, într-un ritm dat,
repetabil, în scopul de a forma gestul grafic caracterizat prin supleţe şi îndemânare.
o Nivelul scrierii propriu-zise - presupune atât o activitate motrică cât şi o pregătire
perceptivă - motrică.

1
Învăţarea scrierii are la bază următoarele etape: scrierea literelor, silabelor, a cuvintelor,
propoziţiilor izolate şi a textelor sau fragmentelor de texte. Cele mai cunoscute procedee prin
care se formează, se fixează şi se verifică desprinderea de scriere sunt: copierea, transcrierea,
dictarea şi autodictarea.

Actul lexic

Din punctul de vedere al lui C. Păunescu (1983), actul lexic, reprezintă o „activitate
complexă care solicită mecanisme auditive, vizuale, senzorio-motorii, de organizare şi
structurare spaţio-temporală, înţelegerea semnificaţiei simbolurilor codificate de societate, un
obiectiv principal al şcolii primare, ce presupune un nivel minimal de şase ani”.
Luând în considerare scrierile care au fost publicate de către mulți specialiști, actul lexic este
definit ca şi:
o „Capacitatea de a recunoaşte, de a interpreta şi înţelege simbolurile lingvistice adică
semnele grafice şi capacitatea de a-şi reaminti şi înţelege ce a scris”. - (Fr.Schoning 1975);
o „Capacitatea de a transforma un mesaj scris într-un mesaj sonor respectând riguros
anumite reguli”. (G. Mialaret, 1975);
o „Capacitatea de a găsi sonorizarea corespunzatoare, purtătoare de sens a semnului
scris”. (Susanne Borel-Maisonny, 1956);
o „Activitatea de structurare de ordin intelectual, cu implicaţii afective şi volitive
exprimată în dorinţa de a comunica”. (M. Lobrot, 1966);
Cititul este un proces complex. Copii învaţă să citească prin "traducerea" sau decodificarea
sunetelor ce formează un cuvânt (foneme). Luăm ca și exemplu, cuvântul “pat” care are trei
foneme, sunetele - p, a şi t. Combinaţia între aceste sunete formează cuvântul “pat”. Pe măsură
ce copilul începe sa recunoască cuvintele, citirea devine un proces automat. În primul act al
cititului se realizează transpunerea unor structuri grafice în structuri sonore şi mintale,
transpunere ce este legată totdeauna de o semnificaţie: cuvântul şi propoziţia sunt purtătoare de
informaţii. O primă componentă şi în acelaşi timp un moment în învăţarea cititului şi scrisului
este recunoaşterea literelor. Elevul trebuie să perceapă mai întâi literele după forma şi locul
fiecăreia în cuvânt, fiind ştiut că orice schimbare a locului acestora sau orice omitere schimbă
însuşi cuvântul. Recunoaşterea literei trebuie în mod necesar să fie asociată cu sunetul
corespunzător. Numai recunoaşterea literelor şi asocierea lor corectă cu sunetele corespunzătoare
nu pot asigura pe deplin realizarea citirii unui cuvânt.
Mişcările oculare cresc în ceea ce priveşte viteza (până la 1-3 sutimi de secundă) şi în
actul citirii ochii realizează următoarele tipuri de mişcări:
o de fixare a literelor şi silabelor ce se pronunţă în acel moment;
o de anticipare a celor ce vor urma prin funcţionarea mai bună a câmpului periferic al
vederii;
o de regresie adică de întoarcere la cele deja citite pentru control şi întregire a înţelesurilor;
o de trecere de la un rând la altul (această trecere este la început realizată prin urmărirea cu
degetul a rândului);
Auzul fonematic este puternic antrenat. Percepţiile auditive progresează mai ales în ce
priveşte auzul fonematic. Acesta este antrenat sistematic în sarcini precum:
o identificarea tuturor sunetelor dintr-un cuvânt;
o identificarea cuvintelor într-o propoziţie;
o analiza poziţiei unui sunet în cuvânt;

2
o despărţirea în silabe;
o trecerea corectă de la semnele grafice la pronunţarea sunetelor corespunzătoare;

Condiţiile învăţării cititului şi vârsta optimă pentru lexie


Observăm în cadrul dezvoltării micului școlar, anumite aspectele principale ale
limbajului privitor la însuşirea scris-cititului. Se poate spune că în cursul acestui stadiu cea mai
importantă schimbare în planul limbajului o reprezintă însuşirea scris-cititului.
Potrivit învăţării citirii fiecare elev în parte trebuie să îndeplinească anumite condiţii.
După: (W. Grey, R. Mucchielli, R. Cohen, Marie de Maistre), condiţiile care trebuie respectate,
cuprind diferiţi factori:
o Condiţiile generale : factori generali; factori socio-afectivi; factori caracteriali;
o Condiţiile speciale: capacitatea intelectuală; nivelul limajului sub raportul pronunţiei şi
elocuţiunii; condiţiile senzoriale; abilităţi intelectuale (structurarea spaţio-temporală, abilitatea de
identificare, discriminare, ordonare, progresie, sens);
Dupa autorul W. Grey (1956), condiţiile pentru învăţarea cititului se pot exprima analitic prin:
o Factori generali: buna stare a sănătăţii, rezistenţa la oboseală, alimentaţie suficientă,
acuitate şi discriminare vizuală, acuitate şi discriminare auditivă;
o Factorii socio-afectivi: echilibrul afectiv, adaptare socială şi sentimentală de securitate,
aptitudine pentru munca în echipă, dorinţa să înveţe să citească;
o Factori caracterologici: docilitate, spirit de observaţie;
o Factori intelectuali: cunostinţe, interese, inteligenţă generală; vocabular şi cunoştinţe
câştigate, pronunţie şi elocuţiune; aptitudinea de a asocia datele vizuale şi auditive; aptitudinea
de a percepe asemănările şi diferenţierile; aptitudinea de a recunoaşte raporturile; aptitudinea de
a-şi reaminti o succesiune de fapte; aptitudinea de a gândi clar şi în ordine; aptitudinea de a alege
şi a decide judicios; interes pentru sensurile simbolurilor scrise sau imprimate;
Pe aceeaşi schemă generală, dar privită din perspectiva dificultăţilor generale de citit şi în
particular cele dislexice, tabloul condiţiilor generale de învăţare a cititului după R. Mucchielli,
(1974) şi R. Cohen (1977), au următoarea structură:
o Condiţiile de bază ( în afara sănătăţii normale): acuitate şi discriminare vizuală şi
auditivă; a avea o bună articulaţie, a ştii să vorbească, a ştii să se exprime, să discute; a ştii să
utilizeze limbajul; a putea să-şi menţină atenţia; a dori să comunice; a fi interesat de citit şi de
activitatea de comunicare;
o Condiţii specifice: un nivel intelectual suficient; o structură a orientării spaţiale normală -
vizualizarea normală a formelor, diferenţierea acestora; a ştii să recunoască mărimile: mare -
mic, gros - subţire, departe - aproape, greu - uşor, înainte - înapoi, stânga - dreapa, deasupra –
dedesubt; memorarea acestor forme; asocierea grafemelor cu sunetele, a cuvântului scris cu cel
articulat;
Vârsta optimă pentru citit după C. Păunescu (1984), face referire la faptul că datorită
complexității factorilor care duc la realizarea actului lexic, apar poziţii diferite în stabilirea
vârstei optime pentru citit. Astfel, vârsta învăţării citirii variază de la o ţară la alta: 5 ani Scoţia; 6
ani – România, Anglia, Germania, Franţa, Japonia, SUA; 7 ani – Danemarca, Finlanda,
Norvegia, Suedia; La noi în țară, vârsta optimă pentru citit este de 6 ani.
A invăţa să citeşti înseamnă a înţelege ceea ce citeşti. Însuşirea doar a mecanismului, a
tehnicii de descifrare nu permite o citire cursivă şi conştientă. Transformarea structurii grafice
într-una sonoră pe baza literalizării, adică a enumerării de litere în loc de citire, nu asigură

3
realizarea structurii sonore a cuvântului. Pentru acest motiv, copilul nu conştientizează, nu
înţelege întotdeauna sensul cuvântului “citit”.
In concluzie, micul şcolar are de îndeplinit un număr de sarcini de ordin grafic şi trebuie
să gândească asupra fiecăruia. Ca urmare apar o serie de dificultăţi: confuzia literelor
asemănătoare ca formă, inversări sau eliminări de litere, lentoarea exagerată a scrisului,
deformarea literelor cu înălţimi variate, îngrămădiri ale unor cuvinte, fără separare între ele,
atitudinea neobişnuită a corpului, braţului, încheieturii mâinii, orientarea greşită a foii pe care
scrie, un mod necorespunzător de a ţine creionul, stiloul; scrie crispat, încordat, cu mişcări
bruşte.
Copiii dislexici-disgrafici au unele dificultăţi sau slăbiciuni dar şi unele abilităţi foarte
dezvoltate. În consecinţă sunt în m ăsură să facă studii de orice nivel, trebuie doar să fie înţelese
dificultăţile lor specifice şi să nu le fie considerate drept greşeli ireparabile, greşelile lor de
ortografie, deformarea cuvintelor şi a numelor, neputinţa de a-şi aminti anumite lucruri.
BIBLIOGRAFIE
1. Anca, M.D., (2002). Logopedie, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
2. Burlea, G., (2007). Tulburările limbajului scris-citit, Editura Polirom: Iaşi.
3. Păunescu, C., (1967). Tulburările limbajului scris, Editura Didactică şi Pedagogică:
Bucureşti.

S-ar putea să vă placă și