Sunteți pe pagina 1din 9

ROLUL ȘI FUNCŢIILE PUTERII POLITICE

MASTERUL DE POLITICI PUBLICE ȘI MANAGEMENT


Puterea politică este fenomenul fundamental al structurii politice a societății, impus de
aceasta din necesitatea conducerii și administrării raționale a activităților sociale, a satisfacerii
aspirațiilor și intereselor umane, în contextul unui sistem social aflat în permanenta mișcare,
schimbare și transformare. În acest scop, puterea politică a creat un sistem de instituții statale
și ne-statale, politice și ne-politice cu rolul de a asigura funcționalitatea sistemului social.

Puterea politică are rolul de a ordona și orienta evoluția socială în raport cu direcțiile
mișcării sociale sau cu diverse momente de discontinuitate (revoluții, stări de tranziție,
reforme)1.

Rolul puterii politice în societate este motivat prin mai multe argumente2:

- respectarea regulilor și legilor necesare pentru dezvoltarea normală a societății, în


condițiile lipsei unei conformități automate a indivizilor față de acestea;

- orientarea, dirijarea și menținerea în stare de funcționare a societății pentru


îndeplinirea anumitor scopuri de interes general;

- menținerea coeziunii și ordinii în societate, pe fondul competiției politice între


indivizi și grupuri sociale care poate genera instabilitate;

- păstrarea anumitor proporții și împiedicarea creșterii peste anumite limite a


disimetriilor, în condițiile existenței inegalităților economice și injustiției sociale;

- apărarea societații împotriva unor agresiuni posibile sau desfășurarea de relații


politice, economice, culturale etc. reciproc avantajoase cu alte societăți, în contextul existenței
unor raporturi de colaborare, concurență sau ostilitate între acestea.

Îndeplinirea rolului puterii politice se realizează prin mai multe funcții. Cele mai
importante dintre acestea sunt:

1. FUNCŢIA DE SUVERANITATE FAŢĂ DE CELELALTE FORME DE PUTERE

Cercetatori prestigiosi din domeniile politologiei și sociologiei politice sunt unanim de


acord că suveranitatea constituie una din trăsăturile esențiale ale puterii politice. Pe cale de
consecință, autoritatea acestei colectivități este o autoritate supremă, care nu depinde de nici o
altă autoritate. În acest sens, puterea politică este puterea suverană.

Aceasta funcție relevă faptul că puterea politică, ca subsistem al sistemului puterilor


sociale, are un rol precumpanitor în raport cu celelalte puteri (economică, juridică, militară,
tehnică, cultural-știintifică, religioasă, civilă, mass-media etc.) și îsi impune calitatea
specială în societate față de acestea. Puterea politică este, deci, instanța supremă în
societate, neexistând o autoritate superioară ei, care să-i conteste deciziile.3

1
LEPĂDATU, Dumitru, Procese si fenomene politice - prima parte, Editura "Actami", Bucuresti, 2000, pag
132.
2
TĂMAs, Sergiu, Dictionar politic. Institutiile democratiei si cultura civica, Editia a II-a revazuta si adaugita,
Casa de editura si presa "sANSA" S.R.L., Bucuresti, 1996, pag 202.
3
Virgil Magureanu, Studii de sociologie politica, p. 74.
În consecință, deținătorii puterii politice guvernează societatea, prin intermediul
deciziilor lor, fără să se simta obligați, conform concepției lui Jean-William Lapierre ("Eseu
asupra fundamentului puterii politice"), să se supună vreuneia din celelalte puteri sociale.

Trebuie reținut însa că suveranitatea puterii politice, ca superioritate a acesteia în


raport cu celelalte puteri sociale, este circumscrisă legilor, deci limitată constituțional, supusă
controlului civic și regulilor democratice.

2. FUNCŢIA DE ASIGURARE A LEGITIMITĂŢII

Legitimitatea este o funcție esentială a puterii politice, ea relevând consolidarea și


stabilizarea acesteia prin dobândirea unui caracter legal, fie prin aplicarea legilor conform
unor proceduri birocratice, prin persuasiune, manipulare, fie prin coerciție. Legitimitatea
asigură stabilitatea regimului politic, echilibrul necesar guvernării, funcționalitatea puterii.

Puterea poate fi obținuta și în mod ilegal, prin abaterea de la lege, de la normele


consacrate în fiecare tip de regim politic. O atare putere este ilegitimă, ea instaurându-se
contrar regulilor democratice, constituționale, ale statului de drept. Regimul politic al puterii
ilegitime este, în consecință, fragil și instabil.

Puterea politică folosește mijloace variate (instrumente politice) pentru a se legitima


(furnizarea de garanții funcționale către celelalte segmente ale societății politice sau către cele
ale societății civile sau blocarea tentativelor lor de contestare sau înlaturare a ei) și pentru a
asigura, deci, permanența stabilității sale, între altele, și pentru ca legitimitatea, nefiind
câstigata odata pentru totdeauna, se poate si pierde. Recâstigarea legitimității, după pierderea
ei ca urmare a unei perioade de criză, sau reconfirmarea acesteia, la anumite intervale,
determinate de cerințele sociale (inclusiv prin intermediul alegerilor) sunt procese complexe
în care puterea se implică sistematic și interesat.

3. FUNCŢIA DE INSTITUIRE sI CONSACRARE A AUTORITĂŢII

Funcția de instituire și consacrare a autorității aduce în prim plan autoritatea puterii


politice, respectiv caracterul ei influent bazat pe legitimitate. Autoritatea, ca funcție a puterii,
este influenta, exercitata la nivel social, care se întemeiaza pe forța argumentelor logice,
raționale, acceptate pe aceasta bază de către celelalte instituții politice și de societatea civilă,
însușite și transformate de ele în elemente de comportament. Pentru a dobândi autoritate, dar
și pentru a obține consacrarea acesteia (impunerea și recunoașterea autorității), puterea
politică trebuie să se situeze la înalțimea așteptărilor sociale. În caz contrar, mai devreme sau
mai târziu, se va manifesta o criză de autoritate, care se poate transforma în criza de putere,
fatală pentru orice regim politic.

4. FUNCŢIA DE FIXARE CORECTĂ A RELAŢIEI CONDUCERE-SUPUNERE

Puterea se înfaptuieste în contextul relatiei sociale de conducere-supunere, fiecare


dintre cei doi termeni (conducători și conduși) fiind inseparabili de oricare fenomen de putere.

Orice autoritate și orice ordine socială se bazează pe îmbinarea și pe coexistența


conducerii și supunerii.
Conducerea (dominația). Max Weber consideră dominația (conducerea4) politică ca
o îmbinare a doua elemente: pe de o parte, legitimitatea, care îi asigură stabilitatea, pe de alta
parte, autoritatea, care îi confera o forma. Fiecare societate "inventeaza" propria sa "formula"
de conducere (dominatie) plecând de la norme, valori și credințe sociale care constituie
principalele sale trăsături culturale.

Într-un sistem al puterii aflat în criză, nedemocratic, fundamentat pe relații sociale


inegalitare, conducerea politică se transforma în dominatie5, aceasta din urmă realizându-se,
de regula, prin mijloace de forță, violențe (constrângere psihologică, violență fizică etc.).

Apariția dominației este favorizată de anumite condiții, între care: o anumită


structurare și organizare a societatii; situația privilegiată a unor membri ai societății în raport
cu ceilalți (în mod special, a elitelor și a clasei politice); inegalitatea socială; distanța socială
față de putere. În plan politic, dominația se manifestă prin tendința de monopolizare a puterii
politice și prin atitudini de indiferență, de superioritate și de aroganță ale unora dintre
guvernanți (asa-numita "elită a puterii"6) față de alte categorii sociale. Ei ajung să domine
toate nivelurile și structurile politice (executive, legislative etc.) și să sfideze prin opulență,
consum ostentativ, viață mondenă, privilegii.

Dar noțiunea de conducere (dominație) nu presupune doar raporturi de forță inițiate de


conducător, ci introduce și punctul de vedere al celui condus (supus, dominat) și capacitatea
sa de a negocia cu conducatorul (dominatorul). Supunerea (subordonarea). Supunerea,
respectiv realizarea de către cei conduși (supuși) a deciziilor transmise de conducători, are o
însemnatate deosebită în cunoașterea naturii puterii politice. A asculta de cineva înseamna a te
supune relației inegalitare de dominație.

Ascultarea pe care o implică supunerea nu trebuie înțeleasa neapărat ca efect al forței


concrete, ca aservire totală, ci, mai ales, ca respectare a unei discipline necesare fără de care
ar fi inexistentă coeziunea colectivității și chiar libertatea de critică și-ar pierde orice
semnificație. Puterea cumulează toate cele trei proprietăți sigure - forța,legitimitatea (reieșită
din caracterul său suveran) și credința în binele comun realizat de putere - care justifică
supunerea.

Este de relevat faptul că în regimurile reacționare și decadente supunerea de către


subiect a obiectului puterii politice, realizată prin metode neviolente, este înlocuită
cu subordonarea acestuia, obținută exclusiv prin mijloace violente.

Trebuie menționat că raportul dintre conducere-supunere este mediat, pe de o parte


de autoritatea,competența, prestigiul, caracterul legitim sau forța puterii și, pe de alta parte,
de adeziunea, consensul sau acceptarea celor care i se supun. Toți acești factori sunt
condiționați pentru ambele părți (conducători și conduși) de nivelul de dezvoltare a conștiinței
politice, de gradul de organizare politică și de maturitate a manifestărilor politice.

4
Prin conducere politica se întelege actiunea subiectului puterii (conducatorilor) de transmitere permanenta a
deciziilor pe baza carora se realizeaza organizarea si desfasurarea activitatii sociale. Ea implica promovarea
intereselor grupului (clasei, categoriei etc.) aflat în fruntea societatii si impunerea acestora, prin metode si
mijloace variate, celorlalte grupuri (clase, categorii etc.), de regula, sub înfatisarea binelui comun.
5
Din latinescul "dominatio" - "stapânire".
6
Sintagma utilizata de sociologul american C. Wright-Mills, care a desemnat, astfel, cercul social restrâns al celor
cu pozitie conducatoare în principalele institutii ale sistemului politic capitalist contemporan
5. FUNCŢIA PROGRAMATICĂ (DECIZIONALĂ)

Aceasta funcție constă în elaborarea unor programe, a liniilor directoare, în care


elementul esențial îl constituie decizia politica7, în conformitate cu care trebuie să se
acționeze. Decizia politică are legatură cu valorile politice ale unei anume societăți, izvorând
din ele și precizând scopurile acelei societăți în ansamblul său. Efectele deciziei politice
iradiază în toate domeniile vieții sociale: economic, social, politic, ideologic, cultural-
spiritual.

Procesul luării deciziilor include formularea, promulgarea și aplicarea liniei politice.


Deciziile politice angajează aspectele fundamentale ale societății în cauză, având legatură cu
viitorul său și determinându-i evoluția. Prin efectele lor, deciziile politice pot determina
succesul, cu condiția să fie luate în mod corespunzător. În situațiile în care blochează evoluția
proceselor și fenomenelor sociale, deciziile politice pot conduce și la insucces.

Fixarea deciziilor, de care depinde destinul colectivităților umane, este unul din
atributele majore ale puterii. Acestea dau reperele calității actului de conducere și ale
contribuției sale la activitatea sistemului politic.

Prin poziția centrală a grupului conducător în mecanismul puterii, deciziile politice devin
obligatorii pentru societate, ele luând, de regulă, forma legilor, decretelor, hotărârilor și
fiind întărite de forța publică. Cu cât programele de acțiune sau deciziile luate concordă cu
cerințele generale ale progresului social și își subsumează acestora metodele și mijloacele de
punere în aplicare, cu atât mai mult puterea câstiga în credibilitate și autoritate.

6. FUNCŢIA DE ORGANIZARE sI CONDUCERE A SOCIETĂŢII

Funcția organizatorică constă în capacitatea puterii de a stabili formele de organizare


cele mai adecvate, de a mobiliza grupurile sociale asupra cărora își exercită influența, de a
direcționa instituțiile și relațiile reciproce dintre acestea pentru a acționa în conformitate cu
obiectivul de conducere a societății.

Toate societățile, cu atât mai mult cea umană, au nevoie de a fi orientate spre
realizarea scopurilor pentru care s-au format și există. Din această perspectivă, puterea
politică are și rolul de a dirija (conduce) și menține în stare de funcționare societatea.

7. FUNCŢIA IDEOLOGICĂ

Prin intermediul acestei funcții, puterea politică se preocupă să formeze, să educe


oamenii în spiritul valorilor ce decurg din programele politice stabilite de grupul social sau
de colectivitatea din care ea provine și care urmăresc să influențeze, să direcționeze acțiunea
socială spre realizarea valorilor dorite de ele. Puterea politică încearcă, prin exercitarea
funcției menționate, să convingă restul societății să accepte viziunea sa despre perspectivele
societații, ca și dorința de a conduce societatea într-o anumită direcție, să obțină adeziunea
acesteia față de deciziile pe care ea le adopta.

7
Act de optiune si de vointa politica pentru un anumit mod de actiune, din mai multe alternative disponibile, în
abordarea unei probleme de interes public. În aceasta categorie se includ regulile constitutionale, legile elaborate
de parlament, politicile publice, deciziile privind relatiile dintre state pe plan extern, strategiile elaborate de un
partid politic.
8. FUNCŢIA COERCITIVĂ

Această funcție are ca rol constrângerea, prin diferite mijloace și metode, a indivizilor
pentru a-i determina să respecte și să acționeze în funcție de anumite reguli și legi față de
care nu manifestă o conformitate automată sau, după caz, reprimarea împotrivirii celor care
se opun transpunerii în practică a acestora. Funcția coercitivă a puterii politice este
indisolubil legata de legitimitatea acesteia, întrucât numai puterea politică legitimă poate crea
autorități care să impuna îndreptățit sancțiuni pentru cei ce se abat de la lege, de la regulile
sociale acceptate.

9. FUNCŢIA DE CONTROL POLITIC AL SOCIETĂŢII

Controlul politic reprezintă o funcție fundamentală a puterii și totodată cea mai


complexă, care le subordonează pe toate celelalte. Această funcție se realizează
prin utilizarea întregului ansamblu de resurse (procedee și mijloace economice, politice,
ideologice și morale) de care dispune puterea, cu scopul de a regla dinamica mecanismului
social global, respectiv de a asigura echilibrul, coeziunea și funcționarea acestuia, în
concordanță cu valorile și interesele forțelor sociale pe care le reprezintă.

Funcția de control politic nu vizează doar verificarea conformității acțiunilor sociale


cu voința puterii, ci și urmărirea modului în care deciziile politice sunt respectate și a
îndeplinirii măsurilor ce se impun, în conformitate cu prevederile legale. Ca instanță supremă
ce garantează obligativitatea deciziilor fundamentale de care depinde evoluția socială, puterea
are și rolul de a controla modul de punere a lor în aplicare și eficiența rezultatelor acestui
proces. Controlul social nu este expresia opresiunii, a coerciției arbitrare, ci mijlocul prin care
statul, ca depozitar suprem al puterii, trebuie să urmărească, obligatoriu, toate fazele deciziei
politice.

Controlul exercitat de putere este în strânsa corelație cu legitimitatea acesteia.


Metodele și mijloacele de realizare a controlului social depind de nivelul de dezvoltare a
democrației, dar și de echilibrul care există între controlul exercitat de putere asupra societății
și controlul pe care societatea civilă îl are asupra puterii. Când între valorile pe care le
promovează puterea și interesele societății civile se manifestă diferențe semnificative, se
produce o scădere a nivelului activității sociale, care se repercutează negativ asupra capacității
de control din partea puterii și a eficienței controlului.

În funcție de natura regimului politic, de nivelul consensului sau al contestării față de


valorile promovate de putere, dar și de metodele prin care se realizează, controlul exercitat de
putere poate fi eficient sau ineficient (slab).

În contextul menționat, este semnificativ faptul că regimurile totalitare au încercat să


realizeze un control total asupra societății, mai ales din dorința de a cunoaște și de a neutraliza
orice formă de opoziție, care ar fi putut periclita îndeplinirea intereselor lor. Istoria relativ
recentă a regimurilor comuniste stă mărturie în acest sens: mijloacele variate la care a apelat
puterea, de la represiunea propriu-zisă la sădirea unei iluzorii încrederi în viabilitatea
obiectivelor urmărite, nu și-au atins, pâna la urmă, rezultatul scontat. Strategia "controlului
total" nu a dat roade, efectul acesteia, respectiv rezistență tot mai generalizată a societății
civile, fiind unul advers, care a atacat înseși fundamentele totalitarismului8 și a contribuit din
plin la înlaturarea sa.

10. FUNCŢIA DE PREGĂTIRE A SPECIALIsTILOR PENTRU ORGANIZAREA


VIEŢII SOCIALE

Prin aceasta funcție, puterea politică acționează, prin metode și mijloace specifice,
pentru crearea unui corp de cadre (specialiști) care să se ocupe de organizarea vieții sociale, în
conformitate cu voința puterii politice, și care să se implice cu precădere în exercitarea actului
guvernării9.

11. FUNCŢIA DE MENŢINERE A STABILITĂŢII, COEZIUNII, ECHILIBRULUI


sI ORDINII ÎN SOCIETATE

Competiția politica, dar și cea economică (care creează inegalități pe plan economic și
injustiție socială) între indivizii sau grupurile sociale pot genera instabilitate, context în
care puterea este mijlocul de a menține coeziunea societății, ordinea stabilită, de a păstra
anumite proporții și a împiedica creșterea peste anumite limite a disimetriilor.

Sarcina puterii nu este de a face sa dispară inegalitățile, ci de a acționa astfel încât ele
să devină suportabile, deci acceptabile. Georges Balandier arată, foarte sugestiv
("Antropologie politica"), în acest sens, ca "Proprie oricărei societăți, ea are funcția de a o
apăra contra propriilor sale slăbiciuni și imperfecțiuni. Rezultă, pentru societate, din
necesitatea de a lupta contra entropiei10, care amenința cu dezordinea"11.

12. FUNCŢIA DE SPRIJINIRE PRIORITARĂ A UNUI ANUME GRUP SOCIAL

Puterea este, în fapt, și un raport de confruntare dintre forțele structurii grupale a


societății. Este semnificativ faptul că fiecarei perioade istorice i-au corespuns anumite
grupuri sociale, a căror confruntare sau acord au dat continutul activității puterii. Puterea s-a
exercitat în societate doar de către un singur sau de unele grupuri sociale, politice, culturale,
ideologice, profesionale etc. ale cărui (căror) poziții, interese ea le-a reprezentat.

8
Concept introdus de gânditoarea germana Hannah Arendt (1906-1975), prin lucrarea "Originile
totalitarismului" (1951) pentru a defini regimurile antidemocratice ale secolului XX (fascismul, nazismul,
comunismul), în care nici un sector al vietii sociale si al activitatilor politice, culturale, juridice si economice nu
scapa de controlul total al statului. Pe plan sociologic, pot fi recunoscute câteva caracteristici ale statului
totalitar: administrarea centralizata; controlul asupra mijloacelor de comunicare, de instructie, de propaganda;
eliminarea oricarei opozitii prin folosirea fortei si identificarea dusmanilor interni si externi ai statului cu acei ce
manifesta orice forma de rezistenta; anularea individului si deresponsabilizerea etica prin executarea directivelor
puterii; polarizarea raportului dintre figura sefului (aflat în vârful partidului unic al statului, superior legii însesi a
statului) si mase (subiect colectiv caruia îi este asigurata o participare plebiscitara de-a lungul unei obsedante
mobilizari ideologice); promisiunea de a realiza o societate în care pacea sa fie garantata prin eliminarea
definitiva a dusmanilor interni si externi.
9
VÂLSAN, Calin, Politologie, Editura Economica, Bucuresti, 1997, pag 58.
10
Calin Vâlsan, op. cit., pag 58.
11
Marime fizica prin care se exprima, în general, gradul de dezordine a unui sistem. La început a fost introdusa
în termodinamica. Conceptul de entropie s-a aflat în centrul unei dezbateri filosofice din a doua jumatate a
secolului al XIX-lea. El a mai fost folosit si în explicarea directiei timpului.
Puterea sprijină sau se întemeiază pe poziția unui anume grup, ce variază istoric ca
importanță socială și pe care îl plasează în poziția de posesor al puterii și de executant al
deciziilor strategice majore12.

13. FUNCŢIA DE PROMOVARE, PE PLAN EXTERN,DE RELAŢII RECIPROC


AVANTAJOASE SAU DE APĂRARE A ŢĂRII ÎMPOTRIVA UNEI AGRESIUNI
POSIBILE

Exercitarea acestei funcții se întemeiază pe relațiile pe care fiecare societate le are cu


alte societăți, prietene sau ostile. În acest caz, puterea politică acționează în direcția apărării
statului față de orice posibilă agresiune, dar și pentru a desfășura, pe plan extern, relații
politice, economice, culturale reciproc avantajoase.

Întrucât puterea se exercită într-un cadru organizat, prin intermediul unor instituții,
organizații, asociații, funcțiile puterii sunt îndeplinite într-un mod specific, de fiecare
organism în parte.

În concluzie, se poate afirma că funcțiile constituie forma cea mai vie, cea mai
pregnantă de manifestare a puterii politice. În viata socială, puterea politică se obiectivează,
în primul rând, prin existența și activitatea statului, dar și prin alte instituții politice sau
nepolitice (partidele politice, grupurile de presiune, instituții cu caracter nepolitic ale
societății civile etc.).

12
LEPĂDATU, Dumitru, Procese si fenomene politice - prima parte, Editura "Actami", Bucuresti,
2000, pag 152-153.
BIBLIOGRAFIE

 CARPINSCHI, Anton; BOCANCEA, Cristian, stiinta politicului, Tratat, vol. I,


Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi, 1998.
 DRĂGOI, Nicolae; ZIDARU, Marian, Politologie. Note de curs, Editura Fundatiei
"Andrei saguna", Constanta, 2003.
 LEPĂDATU, Dumitru, Procese si fenomene politice - prima parte, Editura "Actami",
Bucuresti, 2000.
 MĂGUREANU, Virgil, Puterea politica, Editura Politica, Bucuresti, 1979.
 Idem, Studii de sociologie politica, Editura "Albatros", Bucuresti, 1997.
 TĂMAȘ, Sergiu, Dictionar politic. Institutiile democratiei si cultura civica, Editia a
II-a revazuta si adaugita, Casa de editura si presa "sANSA" S.R.L., Bucuresti, 1996.
 VÂLSAN, Calin, Politologie, Editura Economica, Bucuresti, 1997.
 ZAMFIR, Catalin; VLĂSCEANU, Lazar (coordonatori), Dictionar de sociologie,
Editura "Babel", Bucuresti, 1998