Închisorile comuniste

În România au existat 44 de penitenciare principale şi 72 de lagăre de muncă forţată

destinate deţinuţilor politici în care au fost închiși peste 3 milioane de români dintre care
800.000 de oameni au murit. Partidul Comunist a implementat modelul sovietic de
penitenciar. Inchisorile comuniste erau de mai multe feluri, detinutii politici fiind mutati
adesea, dintr-o inchisoare, in alta. În ceea ce privește penitenciarele pentru reeducare erau
folosite în vederea implementării ideologiei comunistă, prin aplicarea metodelor de tortură.,
acestea au fost la Suceava, Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Târgşor, Braşov, Ocnele Mari.
Închisorile destinate elitei politice şi intelectuale: Sighet, Râmnicu Sărat, Galaţi, Aiud,
Craiova, Braşov, Oradea, Piteşti. Lagăre de muncă: Canalul Dunăre-Marea Neagră
(Peninsula, Poarta Alba. Salcia, Periprava, Constanţa, Capul Midia, Cernavodă, etc.),
coloniile de muncă din Balta Brăilei. Închisori de triaj şi tranzit: Jilava, Văcăreşti. Închisori de
anchetă : Rahova, Malmaison, Uranus. Închisori pentru femei: Mărgineni, Mislea, Miercurea
Ciuc, Dumbrăveni. Penitenciare pentru minori : Târgşor, Mărgineni, Cluj. Penitenciarele
Spital: Târgu Ocna şi Văcăreşti.1

Anchetele întocmite de Securitate erau foarte violente :„ După ce m-a privit aspru şi
m-a întrebat ce vârstă am... a început să mă înjure... Şi, ca să fie mai convingător, mi-a tras
câteva dosuri de palmă, apoi m-a pocnit peste cap cu bastonul de cauciuc. Văzând că nu
recunosc nimic, m-a lovit din nou şi-apoi m-a trântit la pământ după care m-a lovit cu cizma
în piept şi în cap, până am leşinat. Nu ştiu cât am zăcut la pământ, dar m-am trezit când s-a
aruncat cu apă peste mine...” (Securitatea din Piatra Neamţ ce avea sediul în Bulevardul
Republicii).2

Penitenciarul din Sighet a fost construit la sfârşitul secolului al XIX-lea, în timpul

regimului austro-ungar, fiind considerat una din închisorile cele mai moderne şi riguroase ale
epocii, din 1950 închisoarea a devenit, pentru mai bine de cinci ani, un penitenciar exclusiv
politic, unde a fost întemniţată elita politică a României interbelice. Primul lot de foşti

1
Holocaustul roşu, Florin Mătrescu, Bucureşti, 1993
2
Aiud însângerat, Grigore Caraza, Ediţie electronică, Apologeticum, 2005, p.16
demnitari a fost adus la Sighet la 7 mai 1950. La 26 mai 1950, a fost transferat lotul
episcopilor şi preoţilor greco-catolici, arestaţi încă din luna octombrie 1948, pentru refuzul de
a trece la religia ortodoxă. 3 Supravieţuitorii Sighetului pomenesc cele trei elemente principale
care defineau viaţa din închisoare: foamea, frigul şi izolarea, toate având, de fapt, acelaşi
scop, lichidarea sistematică a deţinuţilor. Supuşi mereu verificărilor neaşteptate ale
gardienilor , găsiţi vinovaţi de încălcarea unor reguli scrise sau nescrise, deţinuţii erau închişi
la „neagra”, o celulă mică, fără ferestre, cu un lanţ în mijloc, care vara era ca un cuptor, iar
iarna ca un frigider.4 condițiile inumane din penitenciar au contribuit substanțial la rata
ridicată a mortalității celor închişi la Sighet. Trupurile celor decedați au fost transportate în
timpul nopții cu o căruță în Cimitirul Săracilor, situat la marginea oraşului, şi aruncate în
gropi rămase anonime. În luna august 1977, inchisoarea a fost dezafectat, iar clădirea utilizată
ca spațiu de depozitare. În penitenciarul din Sighet au mai fost încarcerați doar ocazional
deținuți politici pentru perioade foarte scurte, însă nu din rândul elitelor.

Închisoarea Jilava, fostul Fort 13 - una dintre cele 14 cetăţi de apărare de pe centura
Bucureştiului - transformat în temniţă în 1907, când numeroși ţărani au fost arestaţi,
condamnaţi şi închişi în urma Răscoalei de la Flămânzi-Botoşani. Suprapopularea celulelor
era o metodă des intalnită in inchisorile comuniste. Condamnații erau înghesuiți in celule,
astfel încât adesea se ajungea la imposibiliatea de a sta așezat. Aerul din cameră devenea
imediat insuficient si insuportabil, motiv pentru care deținuții veneau, pe rand, in dreptul ușii,
pentru a inspira pe sub tocul ușii. „ Jilava este închisoare subterană, la o adâncime apreciabilă.
Regimul era înfiorător. Într-un salon de 30-35 de locuri, erau înghesuiţi 150, 180 şi chiar 200
de condamnaţi. Oamenii stăteau în şezut, ocupând fiecare centimetru pătrat, dormind chiar şi
pe sub paturi. Pereţii erau groşi de 2 metri, ferestrele aveau obloanele bătute în cuie, iar
paturile de fier erau suprapuse pe patru rânduri. Din cauza căldurii care se făcea acolo,
deţinuţii stăteau în pielea goală, uzi de transpiraţie, leşinau foarte des iar cei bolnavi de inimă
treceau ca fulgeraţi pe lumea cealaltă. Neavând loc unde să dorm, m-am culcat pe pervaz, cu
capul înspre geam.”5

Zarca Aiudului era locul unde erau închiși cei care, cu orice risc, au refuzat
reeducarea. „Cea mai cruntă perioadă din viaţa mea ca deţinut politic nu a fost cât am stat în

3
Închisoarea din Sighet acuză 1950-1955, volum îngrijit de Valeriu Achim, Baia Mare, Edit. Gutinul, 1991, p. 22-
23
4
Credinţa noastră este viaţa noastră. Memoriile Cardinalului Dr. Iuliu Hossu, ediţie îngrijită de pr. Silvestru
Augustin Prunduş, Cluj-Napoca, Edit. Viaţa Creştină, 2003, p. 230
5
Grigore Caraza, op. Cit., p.24
celulele de piatră ale Galatei-Iaşi şi nici în aprilie 1950, când am păşit în Aiud, ci între anii
1962 şi 1964, în aceeaşi însângerată şi cumplită temniţă Aiud. Pentru toţi cei care au refuzat
reeducarea, a reprezentat cea mai crâncenă antecameră a iadului, acolo unde mii de oameni
aruncaţi trebuiau să fie ucişi lent, în chinuri care depăşeau cu mult metodele Inchiziţiei. La ora
5.00, dimineaţa, când suna deşteptarea, ne echipam în grabă şi începeam să ne plimbăm unul
după altul, într-un spaţiu care nu depăşea 2 m pătraţi. De la ora 5.00 şi până la ora 22.00, nu
aveam voie să stăm pe pat, să ne rezemăm de perete, să stăm pe tinetă, să ne întindem pe
duşumea, să ne apropiem de geamul oblonit sau de uşă... Totul ne era interzis. Ne era frig,
foame şi dor de libertate, invocam în gând pe cei dragi şi am fi dorit să-i ştim, măcar pentru
câteva frânturi de timp, alături de noi.”.6

În ceea ce privește masa pe care o primeau deținuții, aceasta era aproximativ a un sfert
din normalul pe care trebuie să-l primească un om: „Micul dejun consta fie dintr-o aşa-zisă
cafea făcută din orz prăjit, fie dintr-un ceai la care nu puteai ghici niciodată ce buruiană are la
origine, însă aceste licori niciodată nu aveau zahăr. Foarte rar, ni se dădea şi un terci, care era
într-adevăr o mâncare deosebită şi ne închipuiam că ne ospătăm din bunătăţile Paştelui sau ale
Crăciunului... Prânzul se compunea dintr-o fiertură de arpacaş ori varză, cartofi sau, în cel mai
fericit caz, fasole însă leguma propriu-zisă, dacă nu lipsea cu desăvârşire, putea fi numărată.
Până şi boabele de arpacaş, care sunt atât de mici, nu treceau de 25-30 de bucăţi. Seara, era tot
ceva de genul acesta, dar mult mai slab decât la prânz. Singurul lucru mai consistent era
pâinea făcută în tavă, 250 grame, pe care strângând-o în palmă o reduceai la mărimea unui ou
de gâscă.”7

Din 1960 până în 1962, reeducările din Aiud au avut un curs lent. Se citeau cărţi, ziare
sau reviste, mâncarea era bună şi suficientă. Deţinuţii aveau voie să primească pachete de
acasă, inclusiv ţigări, în celule şi saloane se putea dormi pe saltea şi, în sfârşit, se bucurau de o
oarecare libertate. Iarna din 1963-1964 a fost cea mai grea perioadă din detenţia
deținuților:„Atunci, am executat un număr de 65 zile de izolare, singurul care m-a depăşit în
domeniul pedepselor fiind prinţul Alexandru Ghica, care a executat peste 70 de zile.”8

În izolarea special amenajată pentru cei pedepsiţi din Zarcă, timp de 17 ore din cele 24
nu aveau voie să se atingă de pereţi, să stea pe marginea tinetei (Putină mică, hârdău care
servește, în anumite locuri, la colectarea și transportul materiilor fecale), care nu avea capac şi

6
Ibidem, p.58
7
Ibidem, p.59
8
Ibidem, p.64
care scotea un miros îngrozitor nemaifiind spălată, şi nici să se așeze pe ciment. Masa era o
dată la trei zile şi consta din 250 grame de pâine şi „o zeamă călduţă, câteodată rece, fiind
greu de precizat din ce era făcută.” Au urmat decretele de graţiere din 1964 şi zilnic se
eliberau câteva zeci de deţinuţi politici, începând de la cei cu pedepse mici şi o anumită
categorie de reeducaţi. La 16 iunie 1964 este dat decretul nr. 310 prin care un număr mare de
deținuți politic sunt grațiați de restul pedepsei pe care o mai aveau de executat. Comandantul
închisorii de la Aiud, în momentul împartașirii veștii eliberării deținuților a adăugat „Cei care
veniţi din Zarcă să luaţi aminte, că veţi mai trece pe aici!”

Datorită condițiilor grele din închisori, mulți deținuți s-au îmbolnăvit de boli precum
TBC pulmonar, TBC osos, TBC ganglionar, Zona Zoster, hepatita, afectiuni renale „Am fost
bagat într-o celula alaturi de toti detinutii bolnavi de tuberculoza. Aici toate saltelele si
paturile erau pline de sânge si îmbâcsite de mizerie. Camerele de detentie nu au fost
deparazitate sau curatate înainte de a ajunge noi aici“.9

Nici în ceea ce privește închisorile pentru femei condițiile nu erau foarte diferite,
represiunea comunistă a avut o dimensiune egalitară, astfel numeroase femei au suferit în
frig, foame și mizerie. „În şapte zile de extremă oboseală, din cauza ordinului de a sta
permanent în picioare sau a te învârti pe lângă pereţi ca un animal în cuşcă. În şapte nopţi
petrecute pe o saltea subţire de paie, fără măcar o pătură. În şapte zile de înfometare. În
primele două zile, pedepsita primea doar o gamelă (vas metalic în care soldații își primesc
porția de mâncare) cu apă călduţă, sărată, la prânz. A treia zi, regim normal. A patra şi a
cincea zi, gamela cu apă. A şasea zi, regim normal. A şaptea - apa. Deci, din şapte zile, cinci
nu mânca nimic.”10 Pe lângă duritatea condițiilor de detenție, marile suferințe ale femeilor
s-au datorat și abuzurilor nemiloase ale anchetatorilor, ofițerilor sau gardienilor.11

În concluzie, închisorile comuniste şi lagărele de muncă au fost cumplite locuri de

exterminare. Pentru deţinuţii politici de la Aiud, Jilava sau Miercurea Ciuc, anii de detenţie
însemnau ruperea oricăror legături cu exteriorul: fără vizite, fără pachete şi fără nicio veste
despre familii, iar multi dintre deținuți mureau de foame sau frig, în chinuri sau torturaţi de
anchetatori

9
Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc , Ion Gavrila Ogoranu, Lucia Baki, Editura Marineasa, Timișoara, vol. III, p.26
10
Evadarea Imposibilă. Penitenciarul politic de femei MIERCUREA-CIUC 1957-1961, Lena Constante, Bucureşti,
Humanitas, 2013, p.13
11
Ibidem,