Sunteți pe pagina 1din 68

COMPORTAMENTUL DEVIAT

Autor: Zubenschi Ecaterina

1
Disciplina: Sociologie medicală.

Tema 5: Comportamentul uman în contextul relațiilor dintre indivizi și medic/pacient.


Planul Lecției:
1. Noțiuni de comportament.
2. Comportamentul în abordare teoretică.
3. Tulburări de comportament. Tipuri de comportament
4. Comportamentul dizarmonic și formele comportamentale și relaționale.

Termenul de comportament are o largă utilizare în vorbirea curentă, psihologia socială, psihologia
judiciară, psihiatrie, asistenţă social, cercetîndu-l sub toate aspectele sale normale sau deviante.
Comportamentul reprezintă reacţia globală (glandulară, motorie, verbală, afectivă etc.) a unei
persoane într-o imprejurare dată. Prin această reacţie totală organismul uman răspunde la o situaţie
trăită în funcţie de stimulările mediului şi de tensiunile sale interne.

Comportament:
Reacţia răspunsului uman nonverbal (gesuri, mişcări, grimase, poziţii), şi verbal
(rostit cu un anumit grad de intensitate: liniştit, ţipător, furios etc.), manifestat şi
prin acte, atitudini la o anumită situaţie trăită în timp, într-un anumit context
social.
În dependenţă de zestrea ereditară moştenită, de calitatea educaţiei (din familie,
şcoală, societate), nivel de studii, influenţe, concepţii, stereotipuri, valori umane,
cauze, scopuri, motive şi interese urmărite, comportamentul minorilor poate fi
normal sau asocial.

Comportamentul, în sens larg, desemnează ansamblul reacţilor unor fiinţe ca răspuns la o


situaţie trăită, în funcţie de stimulii din mediu şi de tensiunile interne ale organismului, care într-o
structură unitară dispune de o anumită motivaţie, o anumită direcţie şi un anumit scop.
Comportamentul reprezintă conduita unui subiect într-un mediu şi într-o unitate de timp dată.
Orice societate prin procesul de socializare transmite membrilor săi modelul său normativ şi
cultural, facilitîndu-le integrarea sociala, ”învăţarea” culturii grupului din care face parte şi
deprinderea cu “rolurile sociale” pe care trebuie să le îndeplinească.
Rationalitatea comportamentelor este dirijată de normele şi valorile dobîndite prin
procesul de socializare.
Norma socială (după Клейберг Ю.А.) – reprezintă totalitatea cerinţelor şi aşteptărilor,
înaintate de către societate tuturor membrilor săi: individului, grupului, organizaţiei, clasei sociale,
în scopul regulării relaţiilor dintre aceştia.
Normele sociale definesc situaţii şi moduri de comportament, acceptabile sau interzise. Atunci
cînd un individ încalcă norma ce defineşte o situaţie dezirabilă, el va fi perceput ca un “străin”, ca
un individ periculos şi particular, deseori denumit deviant.
Controlul social este un factor principal de organizare şi ordonare a conduitelor individuale
şi a raporturilor sociale asigurînd consistenţa şi coeziunea internă, orientarea şi reglarea
comportamentului social, integrarea individului în societate.
La baza comportamentului social stau modelele acceptate şi respectate de către societate, ce
ogindesc valorile morale şi obiceiurile. Cu toate că, obiceiurile şi valorile morale sunt legi nescrise,
anume ele determină condiţiile de cerere a comportamentului social.

2
Societatea formează şi impune indivizilor motivaţia asimilării şi respectării valorilor şi
normelor sociale dezirabile recomenesînd conduitele conform cu modelul său etico-jurdic şi
respingînd pe cele care se abat de la acel model.
In orice societate controlul social poate sa fie pozitiv sau negativ, formal sau informal, direct
sau indirect (Banciu, 1992).
Responsabilitatea, acceptată de individ ca fundament al propriei poziţii morale, formează
baza motivaţiei intriseci a comportamentului şi acţiunii individului. Regulatorul al unui astfel de
comportament este conştiinţă.
Responsabilitatea socială este exprimată în tendinţa omului de a se comporta în conformitate
cu interesele altor oameni.
Comportamentul normal, obişnuit, al unei persoane reprezintă gradul în care aceasta reuşeşte
să ofere un răspuns semnificativ unei situaţii date.
Conduita normală este reprezentată de comportamente socialmente acceptate, compatibile cu
modelele culturale ale societăţii din care face parte minorul.
Durkheim remarcă, că în toate societăţile există inevitabil indivizi care prin conduitele sale,
îşi atrag represiunea penală. Oamenii nefiind identici, este imposibil ca toţi să împărtăşească
sentimentele colective cu aceeaşi intensitate, unii dintre ei comiţînd acte ofensatoare, pasibile de
sancţiuni penale.
Sancţiunea impusă deviantului este consecinţa ataşamentului faţă de norma socială, actul
etichetat deviant fiind altă faţă a normei.
E. Durkheim prezintă comportamentul delincvent ca pe un fenomen legat de condiţiile
fundamentale ale vieţii sociale, jucînd un rol necesar şi util.

Actul deviant, Durkheim defineşte anomia socială, ca o stare


corespun de unei obiectivă a mediului social, caracterizată
“răni a constiinţei printr-o dereglare a normelor sociale, ca efect
active” şi se al unei schimbări bruşte dezastre economice,
întîlneşte în toate cata clisme, mutaţii sociale.
societăţ ile, Anomia socială apare, ca urmare a „ruperii”
indiferent de solidarităţii sociale la nivelul instituţiilor
gradul lor de sociale (familia, şcoala, comuni tatea etc.), a
dezvoltare neputinţei de a asigura integ rarea normală a
indivizilor în colectivitate, deoarece nu mai au
norme clare, funcţionale.

Desenul 1. Devianţă şi anomie socială


Anomia afectează un grup social, prin ruperea echilibrului ordinii sociale, prin sentimentul
de dezorientare rezultat din confruntarea cu noua situaţie.
În situaţia de dereglare socială indivizii sunt aruncaţi într-o situaţie inferioară celei
anterioare şi, în consecinţă, unii dintre ei nu se mai supun regulilor impuse de societate din exterior,
iar la rîndul ei, ca urmare a acestor bruşte modificări, nici societatea nu mai este capabilă să-şi
impună normele.
Prin suspendarea funcţionalităţii normelor de bază ale societăţii, starea de anomie poate
genera delicte, crime, sinucideri.
O prima abordare, privind tipologia modurilor comportamentale de adaptare
individuală este paradigma functională propusă de Merton.

3
Anomia comportamentală rezultă din contradicţia dintre structura socială şi cea culturală,
dintre oferta socială de scopuri şi carenţa mijloacelor puse de societate la dispoziţie, ca şi modalităţi
de atingere a scopurilor.
Definind structura culturală ca set de norme şi valori ce guvernează comportamentul
membrilor unei societăţi, Merton consideră anomia ca o „spargere” a structurii culturale.
Neputînd atinge scopurile la care aspiră, individul apelează la căi ilicite. Tendinţa spre
conformism sau delincvenţă este dependentă de statusul fiecărui individ, iar rata delincvenţei apare
ca o ilustrare a neconcordanţei între scopurile oferite de societate şi mijloacele de care dispune
individul.
Individul dispune de cinci modalităţi comportamentale adaptative în societate:
Tabelul 2. Tipologia modurilor de adaptare individuală comportamentală (paradigma
functională propusă de R. K. Merton).
Moduri de adaptare Scopuri Mijloace
a. Conformis Conformistul acceptă şi respectă valorile recunoscute + +
m oficial, scopurile şi mijloacele oferite de societate, foloseşte
metode licite pentru a le dobîndi, chiar dacă idealul,
protecţia aspiraţională nu este atinsă niciodată.
b. Inovare Inovatorul interiorizează scopurile culturale propuse de + -
societate, îşi fixează obiectivele valorizate social, în timp ce
procedeele legitime existente pentru atingerea lor, sunt
respinse, recurgînd la procedee imorale, condamnabile.
c. Ritualism Ritualistul îşi restrînge aspiraţiile spirituale, respectînd - +
normele sociale legitime.
d. Evadare Conduitele de evaziune, fiind un mod mai rar de adaptare, - -
se caracterizează prin retragerea din „joc”, abandonarea
simultană a scopurilor şi normelor precum şi refugierea în
zone marginale ale societăţi: vagabondaj, toxicomanie,
cerşetorie etc.
e. Rebeleune Rebeliunea nu acceptă scopurile, mijloacele, regulile +/- +/-
sociale prescrise, stabilite, respingîndu-le şi combatîndu-le
din dorinţa lui de a înlocui normele sociale cu altele.
R. K. Merton, menţionează, că atunci cînd între normele sociale, scopurile culturale şi
capacitatea de conformare normativă a membrilor unei societăţi apar disfuncţii, structura culturală
este dislocată.
Valorile culturale produc comportamente contradictorii cu prescripţiile valorice. Astfel,
poziţia ocupată de individ în structura socială generează tendinţe de conformitate sau devianţă.
Nu valorile diferite produc delincvenţa comportamentală, ci diferenţele obiective existente
între condiţiile sociale ale diferitelor clase şi grupurile sociale dominante ce generează asemenea
disfuncţii. Ca o consecinţă obiectivă, grupurile sociale cu situaţie defavorizată, avînd blocat accesul
spre poziţiile de prestigiu, recurg la acte ilegitime.
Asupra individului acţionează permanent, din copilarie, un complex de factori:
- factorii individuali, familiali şi sociali, care condiţionează delincvenţa (Vangham);
- ereditare precară, corelată cu dificultăţi de adaptare (Remplin);
- factori antropometrici specifici, discutabili.
Adaptarea şi integrarea individului în mediul social depinde de factorii biologici şi psihologici
individuali, corelaţia dintre biotip si componentele personalităţii, aptitudini, temperament, caracter.
Factorii implicaţi în determinarea devianţei comportamentale a minorilor pot fi sistematizaţi
în doua categorii: A. Factori individuali de personalitate; B. Factori externi (exogeni) sociali.
Tabelul 3. Factorii determinativi în formarea comportamentelor asociale.
Factori: Condiţii: Tipuri de probleme
4
A. Factori Ereditari: - Tulburări psihice, senzio motorii;
endogeni I. 1. Diferite patologoii psihice, - Egocentrism;
(interni) forme de oligofrenii; - Imaturitate afectivă
individualiI. 2. Cromozomiali (în loc de 46 de
cromozomi şi XX YY):
de personali
tate 1. Femei cu 47 XXX;
2. Bărbaţi cu XXYY;
3. Bărbaţi 47, XXY;
4. Bărbaţi XYY; 5. Bărbaţi YY;
II. Caracteriali
III. Temperamentali
B. Factori Condiţii de mediu: - conflicte politice, anomie democraţională;
exogeni - politici sociale şi de securitate; - genocid social: sărăcie, şomaj, migraţiune, trafic,
(externi) - nivel de trai şi bunăstare politici antinataliste, antifamiliale;
economică, culturală şi politică; - conflicte armate, conflicte de cultură;
- mass-media; - Promovarea agresivităţii, criminalităţii,
prostituţiei etc., ca norme comportamen tale
- Religia; - Familia; obişnuite;
- Instituţii educative (şcoala, colegiu, - conflicte dintre religii, etnii;
universitate, organizaţie) - calitatea - Neînţelegeri, conflicte între generaţii;
educaţiei; - Eşec şcolar, educaţie prosexuală;
- Microgrupuri de socializare şi - Alcoolism; - Toxicomanie;
autoafirmare (grupuri de prieteni); - Prostituţie, pedofilie, lesbeism etc.
- Situaţii favorizante - Fenomenul bandelor;
A. Din categoria factorilor individuali de personalitate, care influenţează
comportamentele minorilor, fac parte trăsăturile de personalitate (temperament, caracter),
particularităţile şi structurile somato-fiziologică, neuro-psihică, psihologică particulară a minorului,
posibilităţile intelectuale, aptitudinile, particularităţile afectiv-temperamentale.
Temperamentul exprimă gradele de activare a energiei biopsihice; componenta
comportamentală, considerat ca element explicativ în etiologia crimei..

Teoria - 4 umori: Temperamente după Hippocrates


4 umori; Sangvinic Coleric Melancolic Flegmatic
4 organe;
Sînge Bilă galben Bilă neagră Flegma
4 temperamete
Ficat Vez. biliară Splina Creierul
4 anotimpuri;
Aer Focul Pămîntul Apa
4 elemente
4 etape ale exis Primăvară Vara Toamna Iarna
Hippocrates
tenţei umane

Modul de manifestare concretă a temperamentului depinde de măsura în care el este reglat şi


stapînit de character.

Galen 5
Galen despre temperamente:
perechi a cîte 2 elemente simple corelate cu cîte 1 tip temperamental (T)
căldură şi umezeală: - (T) Temperament: sangvinic
căldură şi uscăciune: - (T) coleric
frig şi uscăciune: (T): flegmatic frig şi uezeală: T. melancolic
Desenul 2. Tipuri de temperamente înăscute.
Caracterul reprezintă un ansamblu de însuşiri care se manifestă în timp, constant şi durabil
în faptele de conduită ale individului.
Aptitudinile, ca sisteme operationale stabilizate sunt moştenite, pe cînd aptitudinile
superioare sunt dobîndite în procesul învăţării şi perfecţionării individuale.Caracterul reprezintă un
ansamblu de însuşiri care se manifestă în timp, constant şi durabil în faptele de conduită ale
individului.
La explicarea comportamentelor delicvente de pe poziţiile teoretice ai factorilor
individuali de personalitate şi-au adus contibuţia mai mulţi autori din diferite domenii
ştiinţifice: medicină, genetică, sociologie, psihologie, drept etc.
William James a descris o latură subconştientă a sinelui depozitară a celor mai importante
valori spirituale (sfinţenia sau geniul). Temperamente puternice, dure (tough minded) le-a
corelat cu poziţia empiristă şi raţionalistă în filozofie. A subliniat noţiunea de self individual, ca
un continuu flux de conştiinţă, capabil de liber arbitru.

The tender tender The tough - Self material –


minded corpul nostru, hainele
Raţionaliştii se con Empiricii se conduc pe care le purtăm,
duc după principii după fapte Accent colecţii, produsul
Accent pe intelect pe simţuri muncii noastre;
Idealişti Materialişti Self social: familia,
Optimişti Pesimişti casa noastră, onoarea,
Religioşi Nerelegioşi rolurile jucate în
Cu liber arbitru Fatalişti contexte diferite;
Monişti Pluralişti
William Dogmatici Sceptici
James Self spiritual: reflecţia asupra propriei persoane, fluxul gîndirii
conştiente sau o secţiune a acestui flux conştient +… = EGO PUR.

Desenul 3. Componentele self-ului individual.


Între anii 1750-1850, fizionomiştii şi frenologiştii au încercat să demonstreze că există
strînse legături între caracteristicile psiho-comportamentale şi anumite trăsături fizice neobişnuite
ale indivizilor.
Fizionomiştii s-au ocupat de studiul feţei umane. Fondatorul acestei teorii a fost Jean
Baptiste della Porte (1535-1615) care, în urma cercetărilor făcute pe cadavre, a lansat ipoteza că
urechile de mici dimensiuni, sprîncenele stufoase, nasul mic şi buzele groase şi pronunţate pot fi
asociate cu comportamentul criminal.Un alt adept al acestei teorii a fost elveţianul Johan Kaspar
Lavater (1741-1801), care a mai adăugat la trăsăturile fizice de mai sus şi bărbia slab-pronunţată.
Desigur, această teorie nu mai are nici o aplicabilitate în prezent, prezentând interes doar din punct
de vedere istoric.
6
Germanul Franz Joseph Gall (1758-1828) – fondatorul frenologiei, primul a sugerat să
„caute” simptomele asociate comportamentului infracţional, în aspectele înfăţişării individuale ale
persoanei.
Gall a elaborat Harta freno
logică, prima încercare pseu
do-ştiinţifică de localizare a
facultăţilor mintale El cred
ea că comportamentul "cri
minalilor sunt produsul indi
vizilor care le comit, şi, prin
urmare, caracterul crimei de
pinde de natura acestor
indivizi şi de condiţiile în
care ei se găsesc. Numai
ţinînd seama de aceste
Franz Joseph componente, poate fi
Gall (1758-1828) apreciată corect crima".

Desenul 4. Harta frenologică a lui Franz Joseph Gall


Gall a fost primul, care a propus clasificarea criminalilor în dependenţă de particularităţile
biologice ale lor.
Prima categorie de criminali o formează persoanele cu comportamente delicvente, care deşi
nu comit crime, după calităţile lor lăuntrice sunt capabili să înfrunte tendinţiile vicioase ale lor şi să
lupte cu ele;
A doua categorie o formează indivizii, care sunt dezavantajaţi de natură, din care cauză pot
fi uşor manipulaţi, înclinaţi către săvîrşirea actelor criminale;
A treia categorie este intermediară. Aceşti indivizi sunt capabili atît de a-şi corecta
comportamentul criminal, cît şi de a comite acte criminale, în dependenţă de mediul social şi de
calitatea conţinutului valoric, cu care societatea îi influenţează.
Fiziognomia şi frenologia au fost predecesorii antropologiei criminale, doctrină care
adeseori este asociată cu activitatea italianului criminalist Cesare Lombroso şi discipolii săi.
Lombroso credea că infractorilor le sunt specifice anomaliile interne şi externe ale structurii
anatomice, caracteristice indivizilor epocii primitive şi maimuţelor.
Teoria atavismului (a criminalului înnăscut), lansată de Lombroso pune în evidenţă
tulburările comportamentale a trei mari clase de criminali:
- criminali născuţi – inteleşi ca ramăşiţe atavistice ale unei forme de evoluţie înapoiată,
reprezentînd 1/3 din numărul total de agresori. Crima provine din condiţii ereditare, fiind un
fenomen biologic şi astfel, crima este în sînge, este congenitală. Criminalul se naşte criminal;
- criminalii bolnavi – adică cei cu deficienţe mintale (debilitate organică, imbecilitate,
idioţie), cei bolnavi de boli psihice (schizofrenici, paranoici, epileptici), cei cu tulburări de
personalitate (agresivi, isterici, melancolici, alcoolici) etc;
- criminoloizii – o clasă largă, neafectată de boli mintale, fără caracteristici fizice speciale,
sistemul emoţional şi mental al cărora, conduce sub anumite circumstanţe, la comportamentele
criminale.

7
Lombroso susţinea că între
comportamentele nebunilor
şi criminali lor nu ar fi difer
enţă de calitate, ci numai de
intensitate şi, deşi amîn doi
sunt atavici, crimi nalul are
mai multe anomalii. Influe (1853-1914).
Caesare nţa psiho-socială este mini Alphonse Bertillon
Lombroso mă şi orientată spre Fondatorul antropometriei
(1835-1909) scopurile urmărite de judiciare. A inventat metoda de
Fondatorul antropo individ. În lucra rea catologare a caracteristicilor
logiei criminale. “Crima, cauzele acesteia şi antropologice ale suspecţilor
„Criminalul este remediile” (1876) pune în (înălţime, greutate, tip, construcţie
o victimă a prop discuţie mai multi factori ca corporală etc.. Metoda lui a fost
riei sale înzes re stau la baza manifestării înlocuită după două decenii cu
trări bio logice comportamentului criminal: dactoloscopia. A perfecţionat
acumulate pe
evidenţiind factorii de me tehnica fotografiei judiciare (a
cale ereditară”. diu şi apoi pe cei biologici. introdus fotometria în cercetarea la
faţa locului).
Desenul 5. Profilingul criminalului.
Conform teoriilor sale, comportamentul criminal reprezintă un „fenomen natural”,
fenomen ce ar fi predeterminat ereditar. „Criminalii înnăscuţi” (born criminals), în opinia sa, ar
avea o serie de stigmate fizice, cum ar fi:
1. modificări ale formei capului, modificări neobişnuite în comparaţie cu tipul comun al rasei
de unde provine subiectul;
2. asimetria feţei;
3. maxilar şi obraji proeminenţi;
4. defecte în zona ochilor;
5. urechi foarte mari sau foarte mici;
6. sprîncene proeminente;
7. construcţie anormală a nasului;
8. buze groase, pronunţate;
9. dentiţie anormală;
10. lungime excesivă a braţelor;
11. mai multe degete la mîini şi picioare;
12. anormalităţi ale părului prin prezenţa caracteristicilor sexului opus;
13. asimetria craniului;
14. defecte la nivelul toracelui, cum ar fi: prea multe sau prea puţine coaste, mai mult de două
mameloane tec.
15. inversiunea caracteristicilor organelor sexuale;
16. bărbie îngustă;
17. abundenţa zbîrciturilor la nivelul dermei;

8
Lombroso concepe aceste
anormalităţi ca atavisme.
În afară de aceste caracter
istici fizice, a mai identi
ficat şi alte neajunsuri,
psiho-fiziologice: insensi
b litatea la durere, cicatri
zarea rapidă a leziunilor,
slăbiciune pentru alcool şi
jocuri de noroc, mare ase
mănare între sexe, absen
ţa completă a ruşinii,
onoarei, remuşcării tec.

Desenul 6. Trăsături fiziognomice.


In afara acestor stigmate, criminalul înnăscut ar mai avea o serie de obiceiuri, cum ar fi:
tatuajul, utilizarea excesivă a limbajului corpului, coprolalie.
Lombroso a mai observat, în studiile sale, o mare identitate între criminalul atavic şi cel
epileptic, deducând de aici că epilepsia ar fi o importantă cauză a crimei.
Concluziile cercetătorului italian au putut fi sintetizate astfel:
1. criminalii, la naştere, fac parte dintr-o tipologie distinctă;
2. aceştia sunt caracterizaţi de anumite stigmate atavice;
3. caracteristicile fizice nu cauzează crima dar ajută la identificarea tipurilor criminale;
4. comportamentul anomic al criminalilor înnăscuţi poate fi corectat prin norme sociale stricte.
Ernst Kretschmer, psihiatru şi psiholog german, fondator al tipologiei de temperamente
în baza caracteristicilor construcţiei fizice a structurii corporale. Clasificarea lui E. Kretschmer a
cuprins în final 3 tipuri principale şi un tip accesoriu, mai putin individualizat :1. picnic-ciclotim
2. leptosom (astenic)-schizotim 3. atletic-vascos
1. Tipul picnic-ciclotim. Din punct de vedere morfologic se caracterizeaza prin constitutie
orizontala, abdomen voluminos, obezitate, piele intinsa, fata moale, sistem osos fragil. Acest tip ar
fi predispus la furturi mărunte sau la fraude
2. Tipul leptosom (sau astenic)-schizotim. Acesta constitutie verticala, are trunchi cilindric, cutie
toracica plata (turtita), umeri apropiati si ingusti, cap mic si rotund, muschi si oase subtiri (aspect
scheletic), nas lung si ascutit, paloarea fetei, trasaturi feminine la barbati si masculine la femei.
Predispus la comiterea de infracţiuni cu violenţă.
3. Tipul atletic-vascos. Se caracterizează printr-o constitutie fizica proportionata, dezvoltare
robusta a sistemului osos si muscular, umeri lati si bazin ingust. Asociat cu infracţiuni economice şi,
uneori, cu infracţiuni comise cu violenţă.
Din punct de vedere medical, tipurile delimitate se asociaza cu predispozitii psihopatologice
diferite: 1. ® predispune la tulburari maniaco-depresive;
2. ® tulburari de natura schizoida (schizofrenie); 3+4 ® epilepsie.
Ca accesoriu este mentionat tipul displastic care reuneste numeroase varietati dismorfice.

9
A elaborat tipologii pe criterii morfologice, lucrarea
,,Structura corpului si caracterul” (1921).
Pe baza combinatiilor in interiorul tipurilor
morfologice picnic si astenic, Kretschmer a obtinut 6
tipuri temperamentale, 3 ciclotimice si 3 schizotimice.
Temperamentele ciclotimice:
1. Hipomaniac (dispoziţie euforica, mobilitate,
sociabilitate, comunicativitate exagerata).
2. Sintonic (spirit realist, pragmatism, simţul
umorului, toleranta).
3. Greoi (lentoare, inertie, praguri senzoriale
Ernst Kretschmer
ridicate, timpi de reactie mari).
(1888-1964)
Desenul 7. Clasificarea temperamentelor după Ernst Kretschmer

Temperamentele schizotimice
1. Hiperestezic (nervozitate, iritabilitate, idealism, interiorizare, delicatete, circumspecţie).
2. Schizotimic (intermediar, rece, calm, energic).
3. Anestezic (rece, nervos, logic, sistematic, obtuz, leneş, inaccesibil pasiunilor, indolent).
În funcţie de gradul tonusului afectiv, Kretschmer a împărţit tipurile ciclotimic şi schizotim,
fiecare în două tipuri.
ü Ciclotimul polului stenic se caracterizează, printr-un comportament destins, vesel, în genere,
influenţabil. Persoanele, ce fac parte din acest tip, se emoţionează repede, intens, dar se
calmează, de asemenea, repede, se împrietenesc uşor, vor să trăiască şi să se bucure de viaţă.
Când, ciclotimia devine exagerată, se ajunge la stări hipomaniacale sau maniaco-depresive.
ü Ciclotimul polului astenic, este depresiv, în genere, se caracterizează prin reacţii lente,
ezitante. Au lentoare, şi în conturarea ideilor, şi a deciziilor, nu posedă mecanisme de apărare,
evidente. De aceea, sunt dependenţi, vor să fie protejaţi şi să nu aibă responsabilităţi.
ü Schizotimul de pol sensibil a fost considerat de Kretschmer, ca fiind şi el, de două feluri.
Primul se caracterizează prin instabilitate, cu unele incoerenţe de gândire, exprimare şi
conduite. Adesea, sunt persoane vulgare, pisăloage, nedisciplinate, dar şi distrate,
nerăbdătoare, capricioase, gata la ripostă. Acesta este subgrupul instabililor schizotimici
sensibili.
ü Schizotimii de pol sensibil tenace se referă la persoane sensibile, tenace, mistice, adeseori,
cu tendinţe metafizice, exteriorizate, cu vădite înclinaţii de sistematizare şi schematizări.
ü Schizotimul de pol rece nu are capacitate de a simpatiza, este dur, intransigent, are reacţii
excesive, e cumva străin de lumea înconjurătoare, are reacţii explozive periodice.
Într-o descriere mai extinsă cele trei tipuri ar avea următoarele caracteristici.
Tipul picnic este de statură sub medie, uneori, scund şi grascilin, sau cu tendinţe, evidente,
de îngrăşare. Are faţa largă, adipoasă, ca atare, moale şi palidă. Are gât scurt, mâini şi picioare mult
mai groase şi scurte, oasele sunt bine acoperite cu musculatură, capul este, adesea, rotund sau cu
astfel de tendinţe, şi are, uneori chelie. Are tendinţe spre psihoze şi tendinţe isteroide, este
ciclotimic cu subtipuri, hipomaniac, sintonic. Este o persoană veselă, sociabilă, întreprinzătoare,
dornică de afirmare. Are, însă, un grad crescut de nervrozitate, printre picnici (ciclotimi) se găsesc
flecari, persoane grosolane. Kretschmer a evidenţiat afinitatea picnicilor, spre psihoza circulară
maniaco-depresivă. A făcut foarte numeroase trimiteri la oameni de litere şi a fost interesat de

10
problemele tipului criminal şi portretistica acestuia, în cazul că, face parte, din acest tip sau din
celălalte.
Tipul leptozom are, drept caracteristici, mai pregnante, faptul că, este o persoană longilină,
suplă, cu figură prelungă a feţei. Are, în genere, braţe slabe, puţină musculatură, nedezvoltată, şi
aceea, are torace slab şi plat, umeri înguşti, picioare subţiri, faţă ovoidă şi uscăţivă. Este predispus
la boli nervoase (nevroze). La acest tip domină astenia. În genere, este un tip introvertit, meditativ,
cu o bogată viaţă interioară, cu tendinţe intelectualiste, nu este sociabil, nu este uşor influenţabil de
mediu, are o gândire abstractă dominantă. Acest tip corespunde caracterologiei schizotimului. E
vorba de persoane rafinate, visătoare, persoane teoreticiene, formaliste, sistematicieni.
Tipul atletic are o conformaţie viguroasă, cu tendinţe de îngrăşare, cu structură solidă, de
statură mijlocie sau mare, cu un corp bine proporţionat. Are schelet şi musculatură puternic
dezvoltată, umeri largi, şolduri strâmte, corp proporţionat. Este predispus la boli viscerale (de
stomac, ficat, intestine). Are, pe de altă parte, tendinţe epileptice, tendinţe psihotice, spre rigiditate
şi temperanţă. Este un tip, ce rezistă, mai bine, decât leptosomul, la un mediu nefavorabil. În
genere, este o persoană sociabilă, optimistă, cu numeroase aptitudini, fapt ce face, să aibă
numeroase condiţii favorabile, şi să se poată descurca bine, în viaţă. Este o persoană caracterologic
liniştită, statornică, cu o bună dispoziţie şi o bună acceptanţă, de către ceilalţi.
Prin studiile sale, Sheldon a ajuns la concluzia că somatotipul mezomorf este cel mai
implicat în comportamentul criminal - rată de 60%. Sheldon identifică 3 tipuri somatice: - tipul
endomorf – prezintă tendinţe de îngrăşare, forme rotunde, muşchi slab dezvoltaţi, dimensiunea
oaselor redusă, piele mătăsoasă;
- tipul mezomorf – cu indivizi atletici, puternici, viguroşi;
- tipul ectomorf – cu tipi având un corp lung, slab şi muşchi slab dezvoltaţi.
Acestor tipuri Sheldon le-a asociat o scală, operaţionalizând astfel procedeul său. Fiecare
scală cuprinde o rată de puncte între 1 şi 7 şi cele trei măsurători ajută la conturarea unuia din cele
patru tipuri constituţionale sau somatotipuri: endomorf (viscerotonic), mezomorf (somatotonic),
ectomorf (cerebrotonic) sau echilibrat (valori relativ egale pentru toate cele trei scale).

William Sheldon
Tip endomorf Tip mezomorf Tip ectomorf 1899 – 1977

Desenul 8. Tipuri somatice.

Autorii E. Kretschmer, W. Sheldon, N. Perie sunt de opinia că conduita e st e determinaită de


constituţia biologică a criminalului, care se caracterizează printr-o anumită tipologie de infractor:
astenic, atletic, displastic.

11
· Personalităţile dizarmonice
· deviante sunt deviaţii care au la
· bază tulburări comportamen
· tale determinate de anomalii
· temperamentale, constituţiona
· le, care în procesul socializării
· nu au putut fi "umanizate" la
· nivelul unui comportament în
· concordanţă cu norma socială
· acceptată în grupul cultural din
· care face parte individul.
· Dizarmonia dintre diferitele
trăsături de personalitate (isteric,
psihastenic, pervers etc) va
"colora" existenţa individului,
afectându-i stabilitatea internă şi
succesul integrării în relaţiile
interpersonale. Rezultanta va fi o
personalitate cu diferite aspecte
dizarmonice şi în conflict cu
norma socială.

Desenul 9. Personalităţi dizarmonice.

Astenicul este un indi vid cu o constituţie fizi că slabă, cu un compor tament fricos, care sufe
ră şi de un complex de inferioritate.
Nu se poa te baza pe forţă, recurgînd la prefăcă torii, înşelăciuni.
Atleticul este o brută violentă. Se comportă dominant, lipsit de simţ moral şi raţional.
Displasticul este un complexat, care tinde să găsească un vinovat pentru situaţia lui în orice
persoană..
Se ştie că temperamentul nu este educabil şi ori ce încercare de a-l modifica în mod
forţat nu numai că eşuiază dar produce multă suferinţă.
În schimb temperamentul, chiar disproporţional desvoltat poate fi valorizat social şi o
societate democratică, de exemplu, poate aşa se exprimă cel mai bine, valorizând şi creind condiţii
sociale pentru manifestările temperamentale ale indivizilor.
Scăderea capacităţii de adaptare apare corelată cu lipsa de critică faţă de comportamentul
său anormal, de unde caracterul inflexibil şi limitat al acestuia. La adolescenţi imaturtatea de
dezvoltare caricaturizează şi mai mult comportamentul anormal, agravând prognosticul prin lipsa
"frânei” conştiente. In această situaţie, manipularea anxietăţii va fi mai dificilă şi vor apare, de
exemplu, mai multe manifestări psihosomatice. Nerecunoscându-şi defectele structurale el nu-şi va
putea corecta comportamentul iar acţiunea socială punitivă şi neînţelegătoare va acţiona în sens
negativ, adolescentul deviant adoptând atitudini revendicative,iar uneori va fi gata de a
"pedepsi"societatea (până la delincvenţă şi crimă).
Borel (1969) subliniază în acest sens că personalităţile dizarmonice deviante sunt asocieri complexe
a diferitelor constituţii, care merg spre un tablou caracterizat prin instabilitate afectivă, egoism,
orgoliu, impulsivitate, desechilibru instictelor, apetenţă toxicomană şi o inteligenţă prost utilizată.
12
Atitudinea socială punitivă şi neînţelegătoare faţă de stilul lor de viaţă îi va face pe dizarmonici să
fiepermanent nemulţumiţi, să adopte o atitudine revendicativă, uneori încercând chiar să
"pedepsească"societatea (absenteism, conflict cu legea, conflicte în cadrul grupului său social).
Dacă ne referim la zestrea ereditară moştenită de la părinţi de către copii, manifestările
comportamentale asociale pot constitui o formă de manifestare a unei tulburări organice.
Teoria complementelor cromozomiale XXY, XYY concepută de studiul lui Goring şi
dezvoltată de către criminologii Klinefelter, P. Jacobs, M. Brunton, M. Melville, explică
comportamentul asocial de pe poziţiile dezechilibrelor cromozomiale.
Individul moşteneşte unele structuri psihice care îi poate favoriza conduita criminală.
,,Crima în sine nu este înnăscută”. Comportamentul antisocial este o formă de
manifestare a unei tulburări organice.
Accidentele cromozomiale ale părinţilor determină un astfel de comportament la descedenţii
lor. Aberațiile cromozomale sunt modificări, produse în cadrul structurii cromozomilor, formate în
cadrul mitozei sau meiozei.
Cromozomul X este unul dintre cei doi heterozomi sau gonozomi la mamifere. Cromozomul
X are un rol important în procesul de determinare a sexului la mamifere. Fiecare individ are cel
puțin un cromozom X. Absența cromozomului X din genom fiind incompatibilă cu viața. Prezența
sa în dublu exemplar în genom determină sexul feminin. Dacă sunt mai mulți de un cromozom X în
genom, atunci numai unul rămâne activ, ceilalți devenind inactivi prin fenomenul numit
heterocromatinizare. Mutațiile genelor de pe cromozomul X pot determina bolile genetice
heterozomale a căror transmitere este legată de sex.
Cariotipul reprezintă formula (scrisă cu cifre și litere) ce descrie numărul cromozomilor
unei specii. Spre exemplu, pentru specia umană cariotipul este 46,XX la femei și 46,XY la bărbați.
Aranjare ordonată a cromozomilor unei celule în funcție de mărimea lor și de poziția centromerului
(bineînțeles, după ce au fost fotografiați și decupați) este numită cariogramă. Frecvent se face o
confuzie între aceste două noțiuni.
Tabelul 4. Cariotipuri ale sindroamelor:
Cariotipuri Boli Explicare
47,XXY sindromul Klinefelter Polisomia cromozomului X la bărbaţ
48,XXXY
45X0 Sindromul Monosomia pentru cromozomul X, inclusiv
45X0/46XX Шерешевский – mozaicismul
45,X/46,XY Turner
46,X iso (Xq)
47,ХХX Polysomes de pe Mai frecvent - trisomia X
48,ХХХХ cromozomul X
49,ХХХХХ
47,ХХ, 21+ sindromul Down Trisomie a cromozomului 21
47,ХY, 21+
47,ХХ, 18+; sindromul Edwards Trisomia pe cromosomul 18
47,ХY, 18+
47,ХХ, 13+ sindromul Patau Trisomia pe cromozomul 13
47,ХY, 13+
46,XX, 5р- Cri-Du-Chat Syndrome Perturbarea părţii scurte a cromosomului 5
46 XX sau ХУ, Sindromul Prader-Willi Аnomaliile cromosomului 15
15р-.

13
Sindromul Klinefelter (47,XXY sau 48,XXXY) este o anomalie cromozomică, frecvenţa
fiind de 1:600 / 1:800 nou-născuți de sex masculin, ce rezultă din prezența unui cromozom X
suplimentar la sexul masculin (cariotip 47,XXY sau 48,XXYY).
Sindromul Klinefelter a fost descries pentru prima dată în anul 1942 în lucrările autorilor
Harry Fitch Klinefelter Jr.şi americanului, medic endocrinology Fuller Albright. Caracteristică
genetică a acestui sindrom cunoaşte o varietate eterogenă de variante citogenetice şi a combinaţiilor
acestora (mozaicism). S-au găsit mai multe tipuri de polysomes în X şi cromozomii Y la barbati: 47,
XXY; 47, XYY, 48, XXXY, 48, XYYY, 48 XXYY, 49 XXXXY, 49 XXXYY. Cel mai răspîndit
sindrom Klinefelter este polisomia (47, XXY). Incidenţa generală a acesteia este în intervalul de la
1 la 500-700 nascutii de sex masculin.
Femeile 47, XXX se întîlnesc cu o frecvenţă de 1/1000. Acestea au o dezvoltare fizică
normală şi pot procrea. Au tulburări de personalitate. Relaţiile interpersonale sunt afectate.
Comportamentul tinerelor şi femeielor cu cariotipul 47, XXX se caracterizează printr-o labilitate
crescută, manifestată în anumite situaţii prin violenţă (posedă putere fizică), stări depresiv-
paranoice. Un procent însemnat sunt spitalizate în secţiile pentru înapoiaţii mintali.
Frecvenţa anomaliei este relativ mare – 1,007%[5]. Cîte odată, la femei se întîlnesc mai mult
de trei cromozomi: XXX, XXXX şi chiar XXXXX. Ca şi la bărbaţi, deficienţa mintală se
agravează odată cu creşterea numărului de cromozomi X.
Comportamentul acestor indivizi vor prezenta înclinaţii homosexuale sau leisbiene.

Desenul 10. Sindromul Шерешевский – Turner.


Шерешевский Н. А. (endocrinolog sovietic); Turner Н. Н., endocrinolor american
Bărbaţii XYY. Constituţia cromozomială XYY are o pondere de 1,1% din populaţia
masculină. Nu se cunosc cu exactitate influenţele existenţei cromozomului suplimentar Y, dar în
lotul de control format în proporţii egale de minori cu handicap psihic şi delicvenţi minori frecvenţa

14
comportamentelor iresponsabile, lipsite de autocontrol, era de 2%, adică de 18 ori mai mare
decât la restul populaţiei.
Bărbaţii cu această anomalie sunt de statură înaltă, au mîini şi picoare lungi, faţă coşuroasă,
un anumit grad de deficienţă mintală. Sunt predispuşi către boli psihice. Au un comportament foarte
agresiv, periculos, antisocial.
În cazui rare, exepţionale se întîlnesc bărbaţi la care acţiunile comportamentale par a fi
normale. Cercetările profunde, efectuate de către Scoala de Medicina „Johns Hopkins” au arătat
prevalenţa comportamentului impulsiv la indivizii cu anomalii XYY-oameni. Mulţi din ei preferă
singurătatea. din ei preferă singurătatea.
Bărbaţii YY. O parte din copii YY au un risc mai mare de a prezenta deviaţii
comportamentale. Deşi s-a vorbit mult despre corelaţia dintre delicvenţă şi cromozomii YY după
cercetările recente din cadrul Universităţii Standford (1999) se apreciază că Y-ul suplimentar
favorizează şi nu determină comportamentul antisocial.
Toate anomaliile cromozomiale de sex – care implică prezenţa cromozomilor Y – antrenează
un grad oarecare de înapoiere mintală şi tulburări de comportament.
Bărbaţii YY comit infracţiuni minore – furturi, înşelăciuni – mai rar crime sau
infracţiuni care presupun un grad crescut de inteligenţă.
În cazul unei educaţii de corecţie calitativă, în cadrul sistemului special, marea majoritate a
acestora sunt integraţi social şi nu au probleme cu legea.
Bărbaţii XXYY. Au o Bărbaţii 47, XXY.
dezvoltare fizică normală, La fiecare 1000 de
predomină înalţimea mare, nou-născuţi unul are
fiind în general sterili. De un cromozom X
timpuriu, comportamentul lor suplimentar. Acesta
prezintă tulburări psihice, va influenţa dezvolta
tolerează dificil frustrăriile. Se rea gonadelor, conse
caracterizează printr-un număr cinţele fiind sterilita
impresionant de dedublari de tatea şi înapoierea
personalitate corelate cu mintală. Caracterele
manifestări comportamentale sexuale secundare
violente, ce par premeditate sunt slabe, de aceea
pînă la detaliu. Nu s-a putut se consideră că exis
stabili frecvenţa anomaliei, dar tenţă acestui cromo
2% din delicvenţii au asemen zom X determină
ea tulburări de comportament. homo-sexualitatea.

Desenul 11. Tipologii cariotipice deviante


Cercetările autorilor au demonstrat legătura dintre ereditate şi intelegenţă, condiţionată de
anomalii organice.
Statisticile relevă că la fiecare 600 de nou-născuţi, unul are un cromozom suplimentar, din
perechea 21, ,,vinovat” de apariţia unor malformaţii majore, asociate cu o înapoiere mintală
profundă. Dintre aceştia, doar 15% sunt instituţionalizaţi în instituţii speciale şi de asistenţă
socală, restul putînd fi un pericol social, dacă nu sunt supuşi unei educaţii speciale precoce, în
cadrul sistemului special de învăţămînt.

Profilingul modern privind comportamentelor deviante.

15
Cunoaşterea factorilor individuali (endogeni şi exogeni (sociali - externi), care condiţionează
comportamentul deviant.
Profilingul modern privind comportamentele deviante, sunt fundamentate pe cercetări
contemporane interdisciplinare, din domeniile criminologiei, psihologiei, psihiatriei şi
criminalistică.
Necesitatea cunoaşterii profilingului comportamentelor deviante, se argumentează prin
faptul, că epidemiologia comportamentelor deviante sunt în continuă creştere în întreaga lume:
- mai frecvente la bărbaţi; - mai crescute în mediul urban;
- mai des întîlnite la clasele defavorizate socio-economic;
- în număr mai mare în familiile disociate, cu alţi membri sociopaţi, alcoolici.
Asupra individului acţionează permanent, din copilarie, un complex de factori:
- factorii individuali, familiali şi sociali, care condiţionează delincvenţa (Vangham);
- ereditare precară, corelată cu dificultăţi de adaptare (Remplin);
factori antropometrici specifici, discutabili.
O reprezentare grafică a legăturilor profilingului cu alte domenii este expusă mai jos:

Criminalistică
Psihologie generală
Medicină legală
Criminal Profiling
Psihodiagnostic Psihologir judiciară Sociologie
Psihologie Psihologia
experimentală Criminologie personalităţii

Schema 3. Profiling interdisciplinar


Devianţa/ delicvenţa este specifică persoanelor:
- robuste, impulsive, uneori astenice, cu dorinţa de afirmare;
- cu devianţe caracterizate prin: pasivitate, plictiseală, instabilitate, dezorganizare, lipsă de
seriozitate;
- cu multiple carenţe educaţionale, parentale, morale, culturale, spirituale;
- violente, agresive, suspicioase, cu necesităţi de a-şi satisface propriilor dorinţe în orice
context;
- cu decalaj semnificativ între nevoi fireşti, instincte şi nevoia de vagabondaj, alcool,
divertisment;
- emotivitate şi sugestibilitate juvenilă exagerate materializate în dificultăţi şcolare
(Widlocher);
- cu lentoarea proceselor condiţionării şi de inhibiţie, caracter extrovertit, cu gust pentru
acţiune (Ezsenk);
- inafective, cu agenezie morală, absenţa sensului timpului, n-au trecut, nici viitor, au
momentul (Cossier);
- instabili profesional, impulsivi, nemotivaţi, fară frică, superficiali (Sivadon);
- anxioşi, ca urmare a frustrărilor din prima copilarie;
- cu frica de singurătate, de adulţi, de organele de ordine;
- ce par fară frica, nerespectînd interdicţiile familiale, inabili pentru depresie;
- privaţi de afectivitatea maternă (30%) şi cea paterna 60% (Gluek);
Factorii familiali:

16
Factorii familiali generează în proporţii variabile delincvenţa: disocierea familială 90%
(Heuzer); părinţi delincvenţi 10%; părinţi amorali 35%;
Glueck descrie 5 caracteristici ale mediului familial:
- ereditatea; - mamă indulgentă, tată autoritar;
- afecţiunea familiei faţă de copil; - nesupunerea la autoritate;
- neastîmpăr în copilaria precoce; - distructivitatea;
- protecţia, supraprotecţia, corecţia unilaterală, de obicei maternal;
- relaţiile interpersonale parinţi-copii şi ceilalţi membri ai familiei;
- supralicitarea aparenţei în defavoarea realităţii, mascarea disocierilor şi discrepanţelor
familiale;
- ambivalenţa juvenilă faţă de părinţi şi autorităţi, în contextul acceptării abaterilor sale
comportamentale;
- nesancţionat, copilul trăieşte în paradisul imaturităţii şi dezvoltă comportament sociopat
(Mahler);
Caracterul părinţilor:
- reci, distanţi, capricioşi, arbitrari în aprecieri, afecţiune, recompense, sancţiuni;
- comportament moral şi conştiinţă morală, echilibru şi echidistanţă între recompensă şi
sancţiune.
Ereditate socială, obiceiuri şi modele de viaţă deviate ce pot fi transmise de la o generaţie la alta:
- familii dezorganizate; - concubinaj; - abandon familial;
- nivel cultural şi educaţional redus - alcoolism, consum de droguri;
- părinţi fără sau cu studii minimale, necalificaţi; - lipsa coeziunii familiale;
- nesupravegherea educaţiei copilului; - statut economic redus;
Factorii de mediu:
Factori educativi extrafamiliali:
- sistemul educaţional, oferit printr-un exemplu prost, identificare negativå;
- societatea modernă, prin supralicitarea (SNC) sistemului nervos central al copilului
(Chazal):
- societate de consum; - violenţă, elucidată de mass-media;
- sentiment de de personalizare; - lipsa valorilor morale certe.
Noxele dau microleziuni cerebrale cu modificarea reactiviăţii (SNC) sistemului nervos central
(EEG), care duc la:
- reacţii paradoxale de frustrare; - preluări şi prelucrări viciate ale conflictelor.
Mediul anomic: fără norme, dezorganizat, ostil socieăţii, cu modele negative, ce duce la:
- frustrare individuală; - disciplină carenţială;
- revoltă permanentă; - sărăcirea sentimentelor;
- lipsa de speranţă, viitor nesigur; - neîncredere în relaţii;
- respingerea precoce a părinţilor;
- evoluţie spre comportament agresiv deschis, iraţional.
Mass media, prin emisiuni ce propagă violenţă:
- modelele agresive (dacă sunt şi recompensate) cresc tendinţa spre agresiune;
- copiii imită şi iau ca modele eroii violenţi (Bercovitz);
cei care vizionează astfel de filme sunt mai agresivi.
Pînă în prezent lipseşte o definire unitară fundamentată interdisciplinar cu privire la
clasificarea devianţei. Din literatura de specialitate medicală şi psihologică, mai mulţi autori au
încercat să clasifice devianţa în mai multe categorii tipologice:
Persoane dizarmonice - tipuri de indivizi cu anormalităţi temperamentale, caracterizaţi prin
dezechilibre, cu dificultăți de adaptare. Din această categorie, fac parte:
17
1. Persoane dizarmonice de limită, numite şi "persoane accentuate" Comportamentul
patologic anormal, situat la limita de toleranţă a grupului social, din care individul face parte.
2. Persoane dizarmonice deviante, al căror comportament este sau nu dificil de tolerat de
către grupul social, din care individul face parte.
Majoritatea acestor anomalii (numite biopatii, din cauza anormalităţii
lor temperamentale (a tipului de sistem nervos), bazat pe un proces de "psihopatizare"
sociogenetică deficitară, care nu reuşeşte să corecteze anormalitatea temperamentală (care nu este
educabilă ci doar poate fi socializată în maniera de a fi acceptată social).
3. Persoane nevrotice şi psihotice - psihogeniile (reacţiile nevrotice, nevrozele,
tulburările anxioase). Fenomenele rezultate din reacţia la situaţiile tranziente, la stres a acestor
personalităţi şi care iau fie masca nevrozei fie a psihozei.
4. Persoane sociopate şi antisociale, caracterizate prin conflicte permanente cu grupul
social, societatea, evoluînd fie spre "medicalizare", mai ales spre penitenciar.
5. Persoane dizarmonice care îşi găsesc "compensare" în comportamentul dependent:
jocuri de noroc, prostituţie, alcoolism, toxicomanie etc.
Elementul estenţial, constă de fapt nu în cîntărirea "factorilor de biogeneză şi sociogeneză, ci
în definirea limitei de normalitate comportamentală.

Tabelul 5. Clasificarea tulburărilor psihice şi de comportament


DSM American Psychiatric Association:
I. Psihogenii Psihogenii - ansamblul tulburărilor psihotice şi nevrotice , determinate
de factori psihogeni (de cauze psihice)
1. Reacţiile nevrotice; 2. Nevrozele; 3. Tulburările anxioase
II. Devieri Sociopatii - Tulburări de comportament avînd drept cauză
comportamen deficiențele educației într-un mediu social nefavorabil.
tale: 1. Tulburări de conduită 2. Opoziţionism
sociopatii 3. Hiperactivitatea cu deficit de atenţie
III. Tulburări Retardarea mintală
de Tulburările de dezvoltare de tip pervaziv: tulburarea autistă
dezvoltare: A.Tulburările de dezvoltare specifice:
A..1. Tulburările aptitudinilor şcolare discalculia, disgrafia,
dislexia A.2. Tulburările de limbaj şi vorbire: tulburarea de
dezvoltare a articulării (dislalia de dezvoltare), tulburarea de
dezvoltare a limbajului expresiv (disfazia expresivă de dezvoltare),
tulburarea de dezvoltare a limbajului receptiv (disfazia receptivă
de dezvoltare)
IV. Psihoze Psihoze ♦ Boli mintale, caracterizate prin tulburări ale
comportamentului, gîndirii sau afectivității, de care bolnavul nu
este conștient; ♦ Stare de spirit bolnăvicioasă, caracterizată printr-
o surescitare obsedantă și contagioasă, creată de cauze exterioare;
obsesie, idee fixă.
1. Depresia 2. Schizofrenia infantilă

În medicina legală se utilizează Sistemul ICD-10 propus de Organizația Mondială a


Sănătății (WHO), folosit pe scară mondială și
Sistemul DSM-IV al "Asociației Psihiatrice Americane" (American Psychiatric
Association), folosit mai ales în cercetarea psihologică sau psihiatrică.

18
În timp ce clasificările anterioare mai făceau încă diferențierea între nevroze și psihoze, în
clasificările actuale aceste noțiuni nu mai apar, tulburările psihotice fiind interpretate cauzal ca
avînd un substrat primar biologic, în timp ce așa ziselor nevroze li se atribuie o patogeneză
psihogenă.
Tabelul 6. Clasificare şi diagnostic: OMS
Sistemul DSM Sistemul ICD-10, Simptoame Sindroame
cuprinde 16 capitolul V: Tulbură psihopatologice psihopatologice
categorii ri psihice și de comp după sistemul AMPD
diagnostice: orta ment (F00-99) adoptat internațional: - Sindrom anxios
(inclusiv atacul de
1. Tulburări care F00-F09 Tulburări - Tulburări ale stării de panică)
apar în copilărie psihice cu substrat conștiință (starea de - Sindrom
sau adolescență organic sau vigilitate, ritmul somn- obsesivo-fobic
2. Tulburări simptomatice. veghe) (sindrom
induse de subst F10-F19 Tulburări - Tulburări de orientare anancastic)
anțe cu acțiune psihice și de compo (în timp, spațiu, situa - Sindrom
psihotropă rtament prin substan tive, în raport cu sine hipocondric
3. Schizofrenia și țe psihotrope însuși sau cu alte - Sindrom
alte manifestări - F20-F29 persoane) depresiv
psihotice Schizofrenie, - Tulburări de percepție - Sindrom
4. Tulburări tulburări schizotipe (iluzii, halucinații) maniacal
afective și stări delirante - Tulburări de înțelege - Sindrom de de
5. Stări anxioase - F30-F39 Tulburări re (aperceptive) personalizare-de
6. Tulburări afective - Tulburări de atenție realizare
somatoforme - F40-F49 Tulburări (deficit, fluctuații) - Sindrom de
7. Tulburări nevrotice, somatofo - Tulburări de memorie transparență-
disociative rrme și cauzate prin (amnezii, paramnezii) influență
8. Tulburări ale stress - Tulburări formale ale - Sindrom
vieții sexuale și - F50-F59 Comporta cursului gîndirii (inhibi delirant-
ale identității mente anormale ție sau blocaj, fugă de halucinator
sexuale asociate cu tulburări idei, incoerență, - Sindrom
9. Tulburări ale și factori corporali perseverări) akinetic-abulic
somnului - F60-F69 Tulburări - Tulburări de conținut - Sindrom autistic
10. Tulburări ale ale personalității și ale gîndirii (idei - Sindrom
alimentației de comportament la obsesive, idei delirante) catatonic
11. Tulburări adulți - Tulburări afective (ale - Sindrom
simulate dispoziției: depresive, paranoic
12. Tulburări de - F70-F79 euforice, anxioasă, indi - Sindrom
adaptare Înapoiere mintală ferentă, și ale emotivită amențial
13. Tulburări în - F80-F89 Tulburări ții: ambivalență afec - Sindrom
controlul în dezvoltarea psihică tivă, frică patologică) demențial
impulselor - Tulburări ale voinței - Sindrom
14. Tulburări ale - F90-F98 Tulburări (ale nivelului pulsional: oligofren
personalității de comportament și reacții explozive, - Sindrom
15. Alte proble afective cu debut în piromania, expansiv-
me cu relevanță copilărie sau cleptomania, impulsii confabulator
clinică adolescență sexuale patologice etc.) - Sindrom excito-
16. Deliruri, dem - Tulburări ale perso motor
19
ență și alte tul - F99 Tulburări psi nalității (depersonali - Sindrom psiho-
burări cognitive hice nespecificate zare, derealizare) organic
1 Persoanele dizarmonici cu comportament deviant.
Acestei categorii mari minori le este caracteristică manifestarea diferitor forme de
psihogenii. Acest grup de minori, cu intelegenţă normală sau de limită, numiţi biopaţi, din
cauza anormalităţii lor temperamentale (caracteriale) include:

1. Indivizi disarmonici de limită, numite şi "persoane accentuate".


2. Grupul indivizilor disarmonici devianţi, al căror comportament este dificil sau nu este
tolerat de către grupul social.
Persoanele dizarmonice deviante reprezintă un grup de dezvoltări comportamentale, care au
la bază existenţa unei constituţii biologice temperamentale deviante, care în condiţiile unei
sociogeneze înadecvate (educaţie greşită), determină dezvoltarea unor paternuri comportamentale
deviante, care vor sta la baza structurării deficitare a personalităţii în perioada adultă. În această
categorie, de indivizi dizarmonici, se inscriu toate formele de psihogenii.
Spre deosebire de persoanele sociopate (psihopate), indivizii dizarmonici devianţi nu
încalcă neapărat şi în mod permanent legile sociale, însă constituţia lor patologică şi dezvolarea
deviantă a personalităţii lor, vor face să aibă mereu o poziţie socială marginală
iar uneori să vină în conflict cu grupul lor social.
Persoanele dizarmonice deviante reprezintă un grup polimorf de dezvoltări
dizarmonice ale personalităţii, care se bazează pe o pluri etiologie, rezultatul fiind o
disarmonie caracterială importantă.
Dacă o personalitate "armonică", temperamental, prezintă toată gama de trăsături (isterice,
paranoiace, perverse, astenice etc) dar într-o îmbinare proporţională şi productivă (din punct de
vedere al succesului social), personalitatea dizarmonică deviantă reprezintă o dezvoltare
disproporţională a uneia sau a alteia din trăsăturile temperamentale.
Damian susţine că, deviantul nu-şi poate utiliza în practica curentă intelectul său din
cauza unei imaginaţii hipertrofiate care deformează realitatea, prezentînd "stilul psihopatic
de trăire". Dezechilibrul constă mai ales în tulburări afective, de voinţă şi instinctuale.
Comportamentul anormal al persoanelor dizarmonici devianţi este polimorf,
cuprinzînd atît aspecte comportamentale care vin în conflict cu societatea (incapacitatea de a face
faţă responsabilităţilor, sentimente superficiale şi eşec raţional, inadaptare, abandon) cît şi
simptome"negative" legate de constituţia lor anormală. Din aceste motive devianţii trăiesc eşecuri
repetate şi în ciuda inteligenţei lor normale nu pot învăţa din exprienţă, mergînd de la
imposibilitatea stăpînirii dinamicii proceselor motivaţionale interne, la incapacitatea de a face faţă
responsabilităţii, la sentimente superficiale, eşec "raţional", inadaptare, abandon, tendinţă de refugiu
sau viaţă parazitară şi în ultimă instanţă la instalarea comportamentului antisocial.
Simptomele pozitive sau primare ar consta în aspecte caracteriale (tulburări ale dinamicii
afective, impulsivitate), în timp ce acele negative sau secundare sunt acelea care derivă din acestea
(egocentrism, imposibilitatea de a profita din experienţă, absenţa motivelor care condiţionează
inadaptarea comportamentului). Tot ca simptome negative, Craft enumeră şi absenţa
psihozei, a deficienţei intelectuale, a motivaţiilor conştiente şi înconştiente.
Personalitatea dizarmonică deviantă nu are simptome caracteristice, simptomele implicînd
atît fenomene calitative cît şi cantitative. Prezenţa la un moment dat a unei simptomatologii
depresive, isterice sau de alt tip, nu poate duce la stabilirea unui diagnostic, diagnosticul nefiind un
deficient intelectual, un delirant. Diagnosticul anormalului caracterial se stabileşte în cadrul
conduitei şi comportamentului social. Simptomatologia se prezintă ca avînd un caracter cronic,

20
uneori cu acutizări paroxistice, alteori cu o evoluţie ciclică, dar aceste fenomene se vor inscrie în
întreaga biografiea individului.
Brutalii, agresivii trăiesc zilnic eşecuri repetate iar experienţa nu le foloseşte, în ciuda
inteligenţei lor normale. Deniker (1971) şi Semple (1982) subliniază la dizarmonicii devianţi o
serie de trăsături comune ca: tulburări de identificare şi instabilitate, acte necontrolate,
revendicare afectivă masivă, tendinţe isterice, depresia care se manifestă prin isterie, defectul de
culpabilitate exterioară, frecvente acte suicidare, atitudini de supracompensare şi caracterul
particular al raporturilor dintre imagiunar, real şi actul care îl face pe dizarmonic să
trăiască ca real, lumea sa imaginară ca pe ceva real. Prezenţa la un moment dat a unei
simptomatologii depresive, isterice sau de alt aspect nu poate duce la stabilirea unui diagnostic, ca
la adult. Deniker arată că semiologia persoanelor deviante trebuie abordată din trei căi
complementare
1. descrierea caracteristicelor biografice fundamentale;
2. cunoaşterea comportamentului;
3. diferite simptome psihiatrice nespecifice;
Mitomania, absenţa conştiinţei asupra dezechilibrului face dificilă abordarea adolescentului,
motiv pentru care discuţia cu familia devine obligatorie.Vom depista, astfel încă din perioda
copilăriei instabilitatea emotivă şi motorie, instabilitatea caracterială. Munca la şcoală este
nesatisfăcătoare, nu poate suporta disciplina şcolară şi efortul prelungit, făcînd frecvent crize de
nervozitate, însomnii, crize de afect şi numeroase manifestări psihosomatice (enurezis, ticuri etc).
Din cauza eşecurilor şcolare, intervine frecvent fuga, chiulul, minciuna, instabilitatea psiho-motorie.
După pubertate, incidenţa conflictelor cu autorităţile şi a comportamentelor delictuale, creşte
(începe viaţa de bandă, pierderea contactului cu colegii, fuga, furtul). Ulterior, nu se vor putea
adapta vieţii militare, manifestînd homosexualitate, alcoolism, toxicomanie. Frecvent vor schimba
locul de muncă, cu uşurinţă vor divorţa şi vor forma alte familii.
Dizarmonicii devianţi sunt impulsivi, obraznici, aroganţi, agresivi. Orice frustraţie determină
trecerea la act, motiv pentru care adolescentul dizarmonic, intră uşor în cadrul grupurilor marginale.
Există, totuşi, devianţi care îşi duc viaţa în mod "echilibrat", fiind toleraţi în cadrul diferitelor grupe
sociale şi devianţi care îşi duc viaţa mai mult în spital, închisoare sau şcoli de corecţie.

Principalele forme de devianţă dizarmonice manifestate în perioda


adolescenţei.
a. Persoane deviante emotive şi explozive.

Adolescenţiii care prezintă acest tip de devianţă temperamentală dominantă, se


caracterizează prin:

- insuficienţa de judecată, dezechilibru psihic, lipsă totală de control emotiv, care ajunge la
paroxism, pierderea echilibrului afectiv, exaltare morbidă a imaginaţiei, exaltare afectivă (traiada:
intensitate, variaţie anormală a sentimentelor, lipsa măsurii în exteriorizare), atingînd intensităţi
psihotice ce pot provoca individul spre un conflict cu legea şi ordinea publică (J. R. de Fursac,
1923; N. Damian, 1981). Descărcarea emotivă, fără stăpînire, ca răspuns la un mediu iritant, se
manifestă prin irascibilitate, furie, violenţă, atitudini provocatoare cu trecere la insulte, lovituri etc;
- hiperemotivitatea este factorul comun tuturor formelor de dizarmonii deviante şi
chiar sociopatii: explozivitate, agresivitate, cruzime faţă de animale, faţă de copiii – discipoli mai
slabi. Cu greu suportă disciplina şcolară, militară, profesională, oricare cerinţe civice. Răspunsul la
orice fel de frustraţie are loc prin excitaţie şi agresivitate. Aceste comportamente apar fiind

21
specifice persoanelor epileptoide, din care motiv, acest tip de personalitate este denumită ca
personalitate epileptoidă.
- în crize de euforie, pierzînd total controlul emotiv, efectele psihice ale hiperemotivităţii,
pot prezenta: paralizia atenţiei, încordare sau inhibiţie motorie, senzaţie de sufocare, tremurături,
incapacitatea de amerge, vorbire explozivă, scandată sau bîlbîială (sau inhibiţie, afonie), secuse
(contracţii) musculare peribucale, dilatarea pupilei, a fantei palpebrale (îngustarea deschiderii
pleoapelor);. Apar fenomene circulatorii (tahicardie, paloara feţei, scăderea tensiunii arteriale
sincope (încetarea subită momentană sau definitivă a funcţiei inimii, cu întreruperea espiraţiei şi
pierderea sensibilităţii şi a mişcărilor voluntare) etc), digestive (diaree, uscarea mucoaselor etc.), J.
R. de Fursac.
Paroxismele se termina printr-o perioadă de liniştire pînă la somn, cu o eliminăre urinără
abudentă şi limpede (urină nervoasă), uneori chiar un icter (gălbeneală hepatică), care poate dura
cîteva zile. Uneori criza nervoasă poate să ia aspectul unei adevărate convulsii, cu mari tulburări
psihomotorii, criză "de nervi", cu mişcări violente, strigăte şi chiar cădere, ceea ce poate fi etichetat
ca o adevărată criză de isterie juvenilă.
În perioadele dintre crize, devine încăpăţînat şi susceptibil, credul, accesibil influenţelor
negative, rebel la sfaturi, sever cu alţii (reacţionînd prin ţipete, şi cruzime).
Alteori simt nevoia să se afirme susţinînd chiar opinii paradoxale, cred că au mereu dreptate,
nu suportă critica, în timp ce îşi arogă dreptul de a critica pe alţii. Dacă este nemulţumit
reacţionează brusc, extrem, fără reticenţe, fără a se teme de consecinţe.
La copiii de grădiniţă tulburările afective ating cifre încredibile de 40-60%, care pe parcurs
se corectează, deşi numărul de desechilibraţi afectiv rămîne foarte mare şi pentru etapele de vîrstă
preşcolară, şcolară şi cele ulterioare.
Lipsa de control şi conflictualitatea lor, înveninează atmosfera din familie şi din anturajul
lor, din care motiv, este adesea numit „nebun” în colectivul din care face parte, lucrupe. Neavînd
critică asupra comportamentului său el se va mira de antipatia pe care o trezeşte, însă fiind o
persoană inafectivă, nu va pune la suflet aceste lucruri. În cadrul profesiei este nesigur, schimbă mai
multe locuri de muncă, se adaptează cu greu, fiind incapabil de a suporta reguli, observaţii, mereu
fiind înclinat de a acuza pe alţii.
Consumul de droguri sau alcool agravează şi mai mult situaţia, conducînd la impulsivitate,
violenţe. Incadrarea în disciplina şcolară, militară, profesională şi civică este deficitară, răspunzînd
la orice fel de frustrare şi disciplina prin excitaţie şi agresivitate. După Kraepelîn 1/3 dintre
dizarmonicii ar fi de tip exploziv.
b. Persoane deviante astenice, numite şi persoane vulnerabile.
Kurt Schneider se referă la "nervozitatea constituţională", caracteristică adolescenţilor,
pentru care, introspecţia ar fi unul dintre simptomele de bază ale astenicilor. Astenia, complexele de
inferioritate, apatia sunt principalele manifestări ale astenicilor, care ajung repede în impas, avînd
permanent senzaţia de insuficienţă.
Curran şi colab. (1980) denumesc acest tip de deviaţie a personalităţii cu termenul de
"personalităţi vulnerabile", uşor „dărîmabile” în diferite feluri şi tipuri. Este vorba de un grup de
indivizi instabili şi cu mari riscuri psihiatrice. Această constituţie se remarcă încă din copilărie şi cu
atît mai mult în perioda adolescenţei.
Adolescentul astenic ne apare ca un individ fără forţă, cu o oboseală cronică constituţională,
insuficienţă volitivă, persoană care renunţă repede la ceea ce întreprinde, fără curajul de a-şi asuma
răspunderea, fără o perspectivă clară de viitor. Epuizarea se evidenţiază clar prin scăderea
randamentului şcolar şi profesional pînă la impasul total. Nu au capacitatea de autodepăşire.
Vitalitatea este slabă şi epuizabilă. Dacă sunt forţaţi, intră în stare anxioasă, deşi în situaţii cheie pot
face faţă.
22
Fiind adesea handicapaţi constituţional ei au o marjă mică de rezervă, şi vor face cu uşurinţă
reacţii nevrotice sau de "scurt circuit" necontrolat sau explosiv.
În mod obişnuit astenicul este o persoană taciturnă, egocentrică, avînd frică de orice efort
„greu”, ce-i pare că este"prea mult", Dispoziţia afectivă constant depresivă, uneori cu aspect de
indeferenţă şi inhibiţie (Curron şi colab). În cadrul grupului social, se simt inferiori, evitînd orice
confruntare cu exteriorul. Se mulţumesc cu puţin.
Dacă survine decompensarea, devin anxioşi, depresivi, instabili, explozivi, pierzînd
controlul emoţional. Evitarea decompensării depinde atît de gradul de vulnerabilitate a individului,
cît şi maniera acestuia de a ocoli loviturile vieţii. "Epuizarea nervoasă", arată Petrilowitsch (1966)
este doar deruta unei persoane slabe, depresive, copleşite se sentimentul inferiorităţii, (criza fiind
mai gravă pentru astenicii inteligenţii).
Eforturi şcolare, bolile intercurente, stresurile accentuează şi mai mult fenomenele
caracteriale. În faţa eşecurilor şcolare intră în panică, devin depresivi sau se izolează. Timiditatea le
este caracteristică încă din perioda preşcolarităţii, treptat ne mai avînd încredere în propriile forţe.
Foarte frecvente sunt fenomenele ipohondrice. Dacă familia nu are niveluri de aspiraţie prea mari,
situaţia adolescentului nu este atît de rea, el fiind acceptat cu uşurinţă. Din contra totul devene o
dramă, dacă familia are un nivel de aspiraţie mare pentru copil. În cadrul unui mediu social
compensat, majoritatea devianţilor astenici nu pun mari probleme. Uneori pe acest fond pot apărea
chiar accese de entuziasm fals, cînd astenicul îşi face planuri de viitor, ca apoi să renunţe la ele cu
uşurinţă.
c. Persoane deviante obsesivo-compulsive sau anancaste.
Au tendinţa excesivă spre meticulozitate, supra conştiinciozitate, ce apare sub forma unei
dubitaţii (îndoielnici, nesiguri în gîndire, fapte), permanente pro şi contra, ceea ce poate exprima
sentimentul permanent de culpă (vină), nesiguranţă, capacitate scăzută de efort, stări de anxietate,
rigiditate, conformism, conştiinciozitate crescută. Autoobservarea exagerată nu se face din
egocentrism, ci din cauza anxietăţii. Pentru a fi siguri, fac adausuri, se corectează mereu. Din cauza
acestor tensiuni, procesele psihice, îndeosebi cele intelectuale devin lente. Scade atenţia, apare
starea de astenie fizică, influenţînd negativ randamentulul şcolar.
Deficitul intelectual, resimţit dureros de către adolescent, îl face să-şi judece pesimist
situaţia, exagerînd gravitatea. Devin depresivi, descurajaţi, neliniştiţi, renunţînd la efort, deoarece
prevăd eşecul înainte de a se produce.
Obsesivo-compulsivii, sunt mereu în căutarea atingerii "ordinei şi perfecţiunii", întotdeauna
sunt nesatisfăcuţi, rigizi, plictisitori, se adaptează cu greu la schimbări. Sunt obsesivi şi faţă de
starea lor de sănătate. Considerîndu-se bolnavi, fără spranţe de vindecare, sunt preocupaţi de fiecare
simptom. Totuşi vin rar să consulte medicul. Susţinînd că viaţa este grea, se scufundă ades în lumea
cărţilor şi ideilor, însă neproductiv, din cauza permanentei dubitaţii şi oscilaţii, pendulării în faţa
oricărei hotărîri. Imaginaţia lor exagerată este dirijată numai spre rău, spre dezastru, uneori făcînd
adevărate crize de anxietate. Starea de frică, de anxietate, provoacă fobii, resimţind o insecuritate
permanentă, anxietate faţă de tot ce li se întîmplă (panfobie – anxietate extremă) - frică de orice,
chiar şi de anumite lucruri. Lipsindu-le dorinţa de a schimba ceva din situaţia lor, nu depun efort.
Tristeţea este în sine o cauză de suferinţă (de Fursac). Pe acest fond apar perioade de
iritabilitate, reproşuri aduse părinţilor, pedagogilor, colegilor, prietenilor, medicilor etc. Astenia
însoţeşte obsesivul. Din cauza, că în familia lor există persoane asemănătoare, atmosfera din familie
este rigidă, conformistă. Suspiciunea permanentă se datorează nesiguranţei şi scrupulozităţii lor,
indivizii trăind sub imperiul obligaţiilor şi datoriilor exagerate, terorizaţi de un supraeu exagerat (o
conştiinţă morală hipertrofiată). Din acest motiv, aceşti tineri, par mai maturi decît vîrsta lor reală,
au o conştiinţă morală rigidă, cu pierderea oricărei naivităţi primare, cu sisteme de frînare care sunt
în contrast cu cei de vîrsta lor.
23
d. Persoane deviante isterice.
Aceşti tip isterici de indivizi au un comportament deviant isteric, dominat de dorinţa de a fi
în centrul atenţiei, de a părea mai mult decît sunt, de a ieşi în evidenţă cu orice preţ şi cu orice
ocazie (îmbrăcîndu-se frapant, excluziv, ieşit din comun, din dorinţa acută de a fi mereu în fruntea
celorlalţi). Pentru a-şi atinge scopul, dau frîu liber fabulaţiei (redarea a ceva imaginar ca real), de a
se impune social, luptă pentru prestigiu. Se caracterizează prin imaginaţie prodigioasă (uluitoare,
ieşită din comun), emotivitate infantilă, imaturitate în gîndire şi afectivitate, emoţii vii superficiale,
maniere teatrale. Sunt emoţionali în reacţie, neloiali, laşi, mitomani, lipsiţi de scrupule, obraznici,
pîrîtori, şarlatani, perfizi, dublicitari etc. Sunt frigide sexual, incapabili de afectivitate de lungă
durată, incapabili de a accepta eşecul. Mitomanul se înşeală, în aceiaşi măsură în care înşeală.
"Psihopatia isterică", arată N. Damian (1981), este cea mai autentică psihopatie. Histrionul
(măscărici, ipocrit, şarlatan), trăieşte existenţa altora, situaţie care le furnizează iluzia unei realităţi.
Pentru ei o lectură, un film, o piesă de teatru sunt mai importante decît realitatea.
Indivizii cu devianţă isterică sunt foarte influenţabili de către cei din jur, de ideile altora,
avînd o mare capacitate de identificare şi imitare, adoptînd idei tranziente. Însă entuziasmul lor se
epuizează rapid. Confruntaţi cu dificultăţi, tind a le ocoli, căzînd în emotivitate, decît să adopte o
acţiune.
Maniera anormală de sociabilitate, creşterea erotismului, tendinţa spre inconduită sexuală,
mitomania, rivalitatea fraternă, scăderea posibilităţilor de efort şi competiţie, iar în unele cazuri
pierderea contactului cu colegii de generaţie.
Capacitate scăzută de efort, încadrarea lor în orice fel de muncă fiind dificilă. În context de
frustraţie sau competiţie, nu pot ţine pasul, sunt nervoşi, certăreţi, nu pot întreţine un efort de durată.
O formă oarecum specifică adolescenţilor este mitomania, tendinţa de a minciuni,
pentru a ocoli dificultăţile vieţii sociale. Această exaltare imaginativă apare, pe fondul trăsăturilor
de personalitate isterică. Adolescentul isteric îşi ponegreşte sau reclamă fals educatorii, părinţii,
colegii cu care au conflicte. În conduita lor tind a căuta minima rezistenţă. Adeseori pentru a obţine
ceea ce vor, pling în hohote, îşi smulg părul, prezentind o adevărată "constituţie mitomană".
Mitomanul face adesea victime (invenţii de furt, viol, spionaj). Pentru a atrage atenţia asupra
sa, caută să memorizeze cît mai multe bancuri (din cele mai deochiate), subiecte din film, dintr-o
operă citită, întîmplări, pe care le reproduc cu mult haz. Alteori povestindu-şi drama lasă pe alţii să
deducă consecinţele, iar alteori îşi rezevă filiaţii sau posibilităţi fanteziste pentru a-şi pune
personalitatea într-o lumină favorabilă şi în centrul atenţiei. Mitomania este mai frecventă la femei.
Exaltarea imaginaţiei joacă aici rol secundar, dar transformarea în ficţiune ţine de personalitate (de
Fursac).
Panthomimia este simularea unei boli, pentru a atrage atenţia celor din jur asupra sa,
pentru a fi jeliţi, luaţi în seamă, protejaţi sau pentru a deveni interesaţi. Uneori aceste persoane îşi
pot provoca automutilări, pînă la intervenţii chirurgicale. Neacceptînd eşecul se refugiază în boală.
Istericul este o personalitate superficială, deşi dă impresia că se interesează de orice (Petrilowitsch).
Deviantul isteric pune accentul mai mult pe ton şi nu pe conţinutul a ceea ce ascultă, a ceea ce
trebuie să facă conştiincios, adevărul nefiind pentru el esenţial, faţă de bravură.
e. Persoane deviante depresive, hipertime şi ciclotime.
Indivizii cu dizarmonie deviantă depresivă se caracterizează, printr-o constituţie
depresivă, sunt închişi în sine, au tendinţă scăzută de a comunica, permanent obosesc, adinamici, cu
randament de muncă scăzut, aflaţi într-o permanentă frămîntare, prezentînd ades sentimente de
culpabilitate. Pe acest fond, pot apărea construcţii nevrotice sau ipohondrice (teamă, frică obsesivă),
auto observări exagerate.
Viaţa afectivă „săracă” a acestor indivizi ipohondrici, devine o adevărată povară, o sursă de
suferinţă continuă, devenind pentru ceilalţi cicălitori şi agasanţi (iritanţi, enervanţi, plictisitori). În
24
această stare nu delirează. Toate evenimentele trăite sunt însoţite de o coloratură afectivă tristă, cu
tonus afectiv scăzut. Se plictisesc uşor, au înclinaţia de a lăsa totul baltă (dorind uneori să moară sau
să se sinucidă). Nu pot explica această starea a lor, dar simt că viaţa le este "vidă". Nu cunosc
bucuria de a trăi (stimulul principal al vieţii). Se simt nenorociţi. Au tendinţe suicidare. Dezgustul
de viaţă (tacdium vitae) este o manifestare frecventă. Întrebaţi cum o duc, răspund că se simt bine,
ca şi toţi ceilalţi. Alteori îşi obosesc apropiaţii cu plingeri numeroase, idei de boală, în alte situaţii
recurg la fugă, vagabondaj.
Stările de deprimare şi tristeţe nemotivate pot aparea în copilăria precoce, alteori imediat
după pubertate, pentru ca după cîţiva ani să dispară fără urmă. Incapacitatea de a munci, randament
şcolar scăzut, eşecul şcolar frecvent, îi pun în situaţia de a fi neglijaţi de colegi, marginalizaţi,
izolaţi chiar şi în activităţile de joc. Acest fapt, îi fac să se închidă în sine, în „suferinţă", mergînd
din eşec în eşec.
Persoanele hipertime reflectă şi ele forme deviante de comportament, legate de
constituţia temperamentală, simptomul principal fiind dispoziţia euforică şi înclinaţia
permanentă spre activitate.
Manifestările euforice, la adolescenţi sunt mai greu de identificat, deoarece trăsăturile
optimiste şi euforia este specifică acestei perioadede vîrstă.
Hipertimul este mereu în acţiune, bine dispus, necesitînd o descărcare afectivă. Se
caracterizează printr-o instabilitate foarte mare. Este înclinat să facă mai multe activităţi odată, dar
nu reuşeşte să termine nimic, din care cauză, apare o lipsă de frînă în comportamentul social, lipsă
de autocritică, făcîndu-l periculos pentru el şi pentru ceilalţi. Avînd o energie enormă, ades sunt
atraşi spre vagabondaj, spre viaţa gregară (trăită în grup, bandă), din care cauză pierd şansele în
viaţă, legătura cu generaţia sa.
Lersch (1978) caracterizează pe hipertimi ca persoane necugetate, impertinente (obraznice,
neruşinoase), nestatornice, cu reacţii în scurt circuit, nerespectuoase cu valorile sociale, adeseori
altruişti, adeseori cu comportament tiranic.
Frecvent fac reacţii paranoice sau cverulente (declanşează durerea altora din plăcere).
Hipertimicii au un temperament extrovert, gata de acţiune, insuccesele nu-l descurajează,
însă sunt superficiali, "buclucaşi temerari".
Persoanele ciclotime se caracterizează prin perioade de oscilaţie timică. Sunt persoane
provenite din familii cu părinţi sau fraţi cu psihoză maniaco-depresivă. Oscilaţiile timice sunt
adesea declanşate de factori nefavorabili, veniţi din exterior. Au temperament extrovert, sunt
bonomi, cu căldură emoţională, sociabili, adaptabili, energici şi preferînd activitatea contemplaţiei.
Există o corelaţie între personalitatea ciclotimă şi constituţia picnică. Comportamentul
unor chirurgi inervat de dificultăţile unei operaţii ar fi de acest tip (Curran şi colab.,1980). De fapt,
arată de Fursac, este vorba de forme în care elementele întîlnite sunt împrumutate de la diferite
sindroame. În ciclotimie excitaţia este în alternanţă cu depresia, oscilaţiile fiind adesea declanşate
de impresiile venite din afară.
f. Persoane dizarmonice deviante paranoice.
După K.Schneider paranoicii se caracterizează prin lipsa simţului proporţiilor (culeg din
lume ceea ce le convine). Deviantul paranoic este o personalitate rigidă, încăpăţînată, duşman al
compromisului. Au convingeri rigide (Petrilowitsch), motiv pentru care duc o viaţă meschină şi
săracă. Ideile paranoice apar adesea ca o compensare a neputinţei lor de a se adapta la situaţiile noi.
Nereuşita profesională le poate dezvolta idei, că cineva le vrea rău, îi persecută, complotează
împotivă, din care cauză dezarmonicul paranoic începe să-i blameze pe acei ce-i crede de duşmani.
Se adaptează foarte greu, în colectivul din care fac parte. Indivizilor paranoici le sunt caracteristice
trăsături paranoice = psihopate (psihopaţi paranoici), la care predomină tendinţa patologică de
formare a ideilor dominante, fixe, prevalente, întreţinute de emoţii puternice; psihopatie paranoidă;
25
psihoză paranoică = psihoză care apare de obicei la indivizii cu tendinţă spre aprecierea propriei
persoane, neîncredere, egocentrism.
Lor le este caracteristică rigiditatea, agresivitatea, aroganţa, hiperemotivitatea. Cînd acestea
sunt scăzute sau combinate în diferite proporţii pe un fond de inteligenţă scăzută, apar tendinţe
paranoice (Curran şi colab).
Frustraţiile permanente, restrîngerea libertăţii, eşecurile repetate şi prelungite, defectele
fizice etc. constituie condiţii prielnice pentru dezvoltarea paranoii.
Întrebuinţarea alcoolului scade posibilitatea de inhibiţie, de care depinde o judecată
echilibrată.
Cu toate aceste deviaţii, paranoicii sunt persoane dinamice, cu imaginaţie bogată, fiind
înclinată spre interpretativitate. Paranoicii „intelegenţi” se supraevaluează devenind astfel urîţi de
cei din jur. La adolescenţi, adevărata paranoie se întîlneşte mai rar.
Mulţi dintre paranoici sunt înclinaţi spre anumite tematici:
- Misticii patologici, au concepţii absurde şi în dezacord cu credinţele epocii (credinţa în
spiritism).
- Alţii doresc să-şi impună concepţiile lor celor din jur, prin prozelitism (fanatism faţă de o
doctrină), intolerant şi agresiv (devenind astfel foarte periculoşi).
- Unii dintre anarhişti sau terorişti fac parte din această categorie, avînd „doctrine
proprii", cu exaltarea amorului propriu, care este element esenţial al excitaţilor constituţionali.
Adesea ei se consideră "victime ale societăţii”, pentru care se consideră îndreptăţiţi a fi răzbunători
ai dreptăţii sau campioni ai justiţiei sociale. Deveniţi nişte fanatici ei îşi sacrifică orice în scopul
"cauzei" (familie, bunăstare, se expun în mod zgomotos represiunii). De fapt, totul este doar
aparenţă. În realitate îşi doresc doar satisfacerea amorului propriu, fenomene pe care nu le pot
obţine în cadrul unei vieţi normale. Acest fapt apare ca un egoism deghizat, un pseudoaltruism (de
Fursac). Există şi un veritabil altruism moral, cu sacrificiul inutil, dar el este rar.
g. Persoane dizarmonice deviante schizoide.
Nu prezintă un tip uniform, ci mai degrabă persoane, care se aseamănă cu tipul de indivizi
din familiile schizofrenicilor (de unde şi originea termenului), cu numeroase dificultăţi ca:
dezmembrarea familiei, decese, divorţ, atmosferă tensionată la diferite situaţii: certuri, note mici,
eşecuri etc., adesea se plîng că familia nu-i iubeşte.
Se caracterizează printr-o neîndemînare în relaţiile sociale, retragere patologică (sunt
cuminţi, fricoşi, excesiv de retraşi, ascultători, izolaţi). Devianţii schizoizi sunt persoane
introvertite, reci emoţional, manifestînd interes faţă de problemele abstracte şi intelectuale, cu
înclinaţii spre contemplare decît spre activitate şi cu rezerve scăzute de energie (Curran şi
colab.,1980).
Adeseori ei apar ca persoane pasive care se retrag din faţa competiţiilor. Alteori sunt
excentrici sau cu trăsături paranoice, agresivi sau pasivi. Din aceste tipuri de indivizi se recoltează
ades fanaticii politici, fanaticii sectari. În alte situaţii ei plonjează într-o lume imaginară, încît se
poate vorbi chiar de "autism psihopatic". Au mania de a sta toată ziua lungiţi în pat, de a nu face
nimic şi de a parazita. Trăiesc în reverie, fantezii, imaginaţii ireale. Sunt inadecvaţi şi necooperanţi
în mediul lor social, cu greu suportă ierarhia, simt o stare de insecuritate permanentă a vieţii lor.
Sunt rigizi şi chiar bizari.
h.Persoane dizarmonice deviante pasiv-dependente
Aceşti adolescenţi se caracterizează printr-o mare dependenţă faţă de părinţi, fapt care face
ca procesul identificării să fie foarte dificil. Nu-şi pot exprima emoţiile sau a le descărca. Sunt
timizi, modeşti, inhibaţi, complexaţi. Decompensările apar îndeosebi, ca rezultat al despărţirii (de
familie, de un colectiv şcolar etc), provocînd la ei reacţii afective foarte puternice. Supraprotecţia
este foarte puternică. Nu se pot adapta la ritmul normal de viaţă cu succesele şi insuccesele sale.
26
La fete sfiiciunea sau accesele de pudoare sunt cultivate în mod constant şi ostentativ. În alte
situaţii îşi fac idei de vinovăţie, vociferează gălăgios iar uneori pot izbucni în scandal şi agitaţie
psihomotorie.
În alte cazuri aceşti adolescenţi pot deveni persoane abulice, lipsiţi de voinţă, inerţi,
nehotărîţi, pasivi, dezinteresaţi, lenoţi, impertinenţi..
Aceşti adolescenţi sunt incapabili de orice profesie şi adeseori pot fi înclinaţi spre
delincvenţă (la fete mai ales prostituţia).
Toxicomania sau alcoolismul se asociază acestui tip de devianţă. Pasivitatea îi face adesea să
fie la cheremul altora, fără a manifesta nici un fel de opoziţie, motiv pentru care se lasă exploataţi
sau participă în cadrul unor grupe marginale.
i. Persoane dizarmonice deviante pasiv-agresive.
În cadrul acestui tip de devianţă, Teicher (1976), descrie dezvoltarea pasivităţii ca pe o
reacţie împotriva exigenţelor crescute ale părinţilor. Acest adolescent (ă) va mînca încet, în ciuda
insistenţelor familiei, lecţiile, îmbrăcatul şi orice serviciu care li se cere îl execută lent, uneori find
în stare să stea ore în şir cu cartea în mînă fără să reţină nimic. Ostilitatea şi resemnarea domină
caracterul pasiv-agresiv. Rivalitatea fraternă, criticismul, pedepsele excesive pot contribui la
exacerbarea (intensificarea) unor astfel de comportamente la personalităţile predispuse.
j. Persoane dizarmonice deviante inadecvate.
În cadrul acestui grup de adolescenţi dizarmonici, cu comportamente deviante, există o scală
foarte mare în ce priveşte intensitatea devianţei: de la persoane accentuate, pînă la persoane
dizarmonice inadecvate. Aceşti adolescenţi reacţionează inadecvat, uneori total necorespunzător sau
bizar. Se adaptează dificil la situaţiile de viaţă.
Teicher (1976) subliniază, că deşi în unele situaţii, aceşti tineri par a avea trăsături schizoide,
ele se manifestă în anumite împrejurări, în timp ce personalitatea lor, nu pare a fi afectată, schizoid.
În faţa unor situaţii stresante persoanele dizarmonice reacţionează prin caricaturizarea
trăsăturilor deviante specifice. În principiu aceste decompensări pot avea intensitate nevrotică sau
psihotică.
Decompensările nevrotice, cu intensitate mică, au o frecvenţă foarte mare. În faţa unor
situaţii tranziente decompensarea deviantului poate avea aspect nevrotic, manifestînd diferite
forme nevrotice, dintre cele mai convenabile (isterică, anxioasă etc). În acest fel devianţii
împrumută o paletă enormă de simptome nevrotice (decompensări neurastenice, anxioase,
depresive, psihastenice etc. Aceste fenomene măresc confuzia diferenţierilor de nevrozele reale,
fiind mult mai rezistente la psihoterapie şi chiar la tratament medicamentos. Ameliorările sunt de
mică amploare iar reapariţiile foarte frecvente. Prin acest fel, devianţa suferă o adevărată
"medicalizare". Refugiul în boală este evident.
Diagnosticul nu se poate stabili decît pe baza unei lungi experienţe şi a unui studiu
sociologic al subiectului (comportamentul anterior în şcoală, profesie, familie, stradă).
Diferitele forme de nevroză oferă pacienţilor dizarmonici o mare paletă de manifestări
clinice (aproape că nu există o formă de nevroză sub care să nu putem găsi o varietate
corespunzătoare a decompensărilor dizarmonice). Viziunea medicală, somatică asupra nevrozelor,
precum se mai practică, îl face pe adolescent să se considere bolnav somatic, alcătuîndu-şi un istoric
şi o simptomatologie complexă, în dependenţă şi de "comunitatea culturală" a grupului.
Psihotraumele invocate, au o importanţă minoră şi nu explică apariţia unei nevroze.

Devianţa sociopatică: comportament antisocial / delicvent.

27
Termenul de sociopatie sau de personalitate sociopată sau antisocială este un termen
foarte controversat, fără o delimitare precisă, fiind vorba de indivizi greu adaptabili sau chiar
incapabili de adaptare la mediul social.
Sociopatia prezintă tulburări de comportament, avnd drept cauză defectele educației într-un
mediu social nefavorabil.
Caracteristica acestor indivizi este comportamentul antisocial (delicvent sau criminal), care
începe în copilărie sau adolescenţa precoce, manifestîndu-se în variate arii de manifestare socială
(relaţii familiale, şcoală, profesie, serviciul militar, căsătorie etc).
Personalităţile sociopate apar deci ca un grup de personalităţi caracterizate prin
comportament antisocial, care acţionează fără a ţine cont de consecinţe, avînd ca principal stimul
dorinţa imediată, care la rîndul ei se datorează unei toleranţe scăzute la frustrare (în timp ce
dorinţele lor sunt în continuă schimbare). Termenul de "antisocial" nu este singurul care se
utilizează în acest domeniu, existînd, de asemenea şi alte denumiri (inadaptare juvenilă pentru
Lafon, adolescent delicvent pentru Köning etc).
Stubblefield (1975) consideră că ar exista două tipuri de personalitate care intră în
conflict cu societatea:
- personalităţile antisociale, caracterizate prin aceea că se află în permanent conflict cu
regulile sociale şi care nu profită sub nici o formă de educaţie şi pedeapsă, prezentînd în acelaşi
timp şi un egocentrism exagerat;
- personalităţile antisociale caracterizate prin aceea că au fost educaţi în familii anormale,
amorale sau imorale sau în alte situaţii educative precare. Din aceste motive ei se identifivă cu
personalităţile dizarmonice şi antisociale care le-au servit ca model. Aceste persoane ar fi incapabile
de loialitate faţă de alţii sau de valorile sociale. Ei ar fi impulsivi, egoişti, inadaptabili, incapabili de
a-şi recunoaşte vina şi de a învăţa din experienţă, tinzînd mai degrabă de a acuza pe alţii pentru
faptele lor antisociale.
Scurt istoric. Prima referire la personalităţile sociopate o face Prichard. În lucrarea sa, din
1835, "A Treatise on Insanity and other Disorders Affecting the Mind", autorul dă prima descriere a
ceea ce ulterior se va cunoaşte sub termenul de sociopatie. Descriind, ceea ce el denumea "Moral
Insanity", autorul spunea: "facultăţile intelectuale par nealterate în timp ce tulburările sunt cantonate
în principal pe afectivitate, temperament sau obişnuinţe. Principiile morale sunt puternic pervertite
şi depravate, puterea de autoconducere este pierdută sau scăzută în acest domeniu, iar individul este
incapabil de a se conduce cu decenţă şi corect, suferind o modificare morbidă".
Referiri la acelaş subiect a mai făcut Benjamin Rush (1812) care descrie o serie de "tulburări
ale facultăţilor morale". În 1889, Koch introduce termenul de "inferioritate psihopatică", în care pe
primul plan apărea importanţa predispoziţiilor constituţionale. La acelaşi subiect se referă şi
Kraepelin, Kahn, Schneider, care au cuprins sociopatiile în cadrul a diferite scheme de clasificare a
personalităţii dizarmonice.
Termenul de personalitate psihopatică a fost folosit adesea inconsistent, uneori pentru
întreaga arie a de indivizi dizarmonici, alteori pentru subgrupul persoanelor antisociale sau agresive
(Goodwin şi Guze, 1979).
Ulterior pentru a evita confuziile, a început a se folosi termenul de "persoanei sociopate" şi a
fost adoptat apoi de către psihiatrri, inclusiv de către "American Psychiatric Association" în ediţia
din 1952 a DSM-1.
Există autori care folosesc termenii de psihopat sau sociopat în mod independent şi autori
care consideră sociopatia drept o subgrupă a psihopatiei. Pentru a se reduce confuzia, în ultima
vreme se adoptă tot mai mult termenul de "personalitate antisocială sau sociopată" (lucru prezent
şi în cadrul DSMIII şi IV).

28
După Coleman şi Broen (1973) termenul de personalitate antisocială se utilizează cu
referire la caracteristicile personalităţii şi la paternurile comportamentale care se caracterizează prin
dificultăţi în relaţiile interpersonale ce duc individul la conflict repetabil şi permanent cu societatea.
Nu este vorba aici nici de nevroză, nici de psihoză şi nici de debilitate mintală, ci de lipsa
dezvoltării etice şi morale, de imposibilitatea folosirii modelelor de comportament permise (sunt
nesociabili, incapabili de loialitate). Deşi apar ca personalităţi inteligente, spontane, plăcute la
primul contact, ei par a trăi într-o serie de momente prezente, fără consideraţie pentru trecut şi viitor
şi în dispreţ pentru drepturile şi bunăstarea altora, cuprinzînd grupe polimorfe de indivizi
afacerişti necinstiţi, doctori şarlatani, pastori mincinoşi, avocaţi necinstiţi, politicieni excroci,
impostori, delicvenţi şi criminali).
În spital ei ajung rar (1% din primele internări), mai mulţi aflîndu-se în cadrul unor instituţii
carcerale. Majoritatea nu sunt în închisori, dar aproape toţi sunt în conflict cu legea şi autorităţile (în
SUA, în ciuda greutăţilor de apreciere, sociopaţii ar fi în număr de 4 milioane).
Neînvăţînd din experienţă, ei vor face aceleaşi greşeli, repetînd la infinit eşecurile şi
pedepsele. Ei nu sunt capabili de planuri pentru lungă durată, iar în activitatea profesională schimbă
serviciu după serviciu sau de apartenenţă la un anumit grup social: mistic, religios, politic etc.
Tabloul clinic. Din cauza lipsei unui consens general privind definirea şi cadrul nosologic,
posibilitatea de a avea date epidemiologice în ceea ce privesc persoanele sociopate este foarte mică.
Este, deasemenea, foarte greu a şti cîte dintre sociopaţi se află în îngrijiri psihiatrice şi cîţi sociopaţi
în viaţa socială obişnuită. Cu toate acestea, sociopatiile sunt considerate a fi foarte frecvente, dar
foarte frecvent asociate cu alcoolismul şi dependenţa de drog.
Woodruff şi colab. (1972) consideră că 15% dintre bărbaţi şi 3% dintre femeiile tratate de
către psihiatru ar fi sociopaţi.
Creşterea numărului delincvenţilor ne sugerează, de asemenea, că numărul sociopatiilor este
în creştere. Frecvenţa ar fi mai mare la bărbaţi şi mai crescută în mediul urban, mai mare la clasele
defavorizate socio-economic.
Devianţa sociopatică debutează în copilărie, prezentînd aspecte şi forme clinice diferite. Ca
elevi, ei nu suporta disciplina şcolară, nu pot fi atenţi la procesul de învăţământ, disputele şi
violenţele cu colegii sunt foarte frecvente. Un număr mic de sociopaţi pot parcurge programul de
şcolarizare.
Tulburările pot fi recurente şi variate ca intensitte. Unii sociopaţi (de obicei cei cu o
intensitate mai mică a procesului) pot să se remită spontan în jurul vîrstei de 25 de ani. În
majoritatea cazurilor, evoluţia este continuă. Chiar în stare de remisiune, situaţia sociopaţilor
rămîne marginală.
Sociopatia infantilă sau sindromul copilului hiperactiv (Goodwinşi Guze,1979) : -
indisciplinat; - tulburări recurente ce variază ca intensitate;
- nelinişte permanentă; - conflicte precoce, permanente în familie, la joacă, la şcoală;
- tulburări de atenţie; - evoluţie continuă.
Sociopatia adolescentină prezintă tulburări instinctivo afective asemănătoare adulţilor, dar
diferă activitatea antisocială.
Curran descrie două tipuri de personalităţi sociopate:
- predominant inadecvat: vulnerabil, voinţă slabă, fără conştiinţă socială, nu învaţă din
experienţă;
- predominant agresiv: duri, nemiloşi, fără emoţii, fără ruşine.
Referindu-se la sociopaţii adolescenţi, Cleckley alcătuieşte următorul profil de personalitate:
- absenţa delirului şi a altor tulburări de gîndire;
- judecată insuficientă, incapacitate de a ănvăţa din experienţă;
- comportament fanatic, cu sau fără consumul de alcool;

29
- egocentricitate patologică, incapacitate de a iubi; - antipatici şi inteligenţi
- absenţa tulburărilor nervoase sau nevrotice; - minciună şi insecuritate;
- sărăcia generală în relaţiile afective majore; - lipsa remuşcărilor şi a ruşinii;
- iresponsabilitate în relaţiile interpersonale; - eşec în realizarea unui plan în viaţă;
- imposibilitatea de a avea încredere în ei; - perspicacitate scăzută;
- imposibilitatea motivării actelor antisociale; - suicidul se realizează rar;
-viaţa sexuală impersonală, frivolă, sărac integrată;
Se remarcă, de asemenea, ura, încăpăţînare, lipsa de ruşine, şcolarizarea la nivel inferior,
lipsă în delicateţea sentimentelor, cer mult dar nu dau nimic (Kolb,1979).
Cu toate acestea ei sunt satisfăcuţi, nu resimt sentimentul de anxietate, de vină sau
remuşcare. Ei nu se pot adapta decît la mediul pe care îl domină. După, Kolb, ei se prezintă
optimişti, pozează genialitatea (pot fi manieraţi, fac uşor contacte sociale, înşelînd pe creduli), în
situaţii de frustrare ei sunt capabili de acte ilegale (în special agresiuni). Schimbările lor de
dispoziţie sunt adesea bruşte, fără cauză, sunt cinici, fără cinste şi onoare. Ei îşi însuşesc literatură şi
îndemînarea tehnică, care îi va ajuta în activitatea lor delictuală, promit chilipiruri, căsătorii la
creduli.
Ca grup ei au o inteligenţă mai scăzută (Glueck şi Glueck), performanţele şcolare sunt mai
reduse, dificultăţile şi bolile din copilăria timpurie sunt mai frecvente. Pentru a-şi realiza dorinţele
ei nu ţîn cont de alţii, nu au scrupule, sunt egocentrici, inadaptabili în orice condiţii sociale.
Comportamentul lor este inflexibil şi limitat, fiind incapabili de adaptare şi lipsiţi de autocritică.
Deşi temporar pot prezenta un comportament normal, în condiţii dificile, comportamentul lor este
anormal şi caricaturial. Nerecunoscîndu-şi defectele structurale ei nu se pot corecta. Insuccesele
permanente îi fac revendicativi, mereu în conflict cu societatea. Aceste paternuri psihologice
comportamentale se recunosc încă din copilărie şi se dezvoltă în adolescenţă şi în viaţa adultă. Ca şi
la adulţii delicvenţii antisociali, prezintă perturbări ale sferei instinctivo-afective, dar există şi ceva
particular care diferenţiază activitatea antisocială a tinerilor de aceea a sociopaţilor.
Vangham (1969), descrie două feluri de delicte la copii şi adolescenţi au importanţă
psihiatrică:
1. Actele delictuale, neînsemnate (pentru a-şi ridica autorespectul şi a-şi proba bărbăţia).
Mediul familial poate fi normal dar părinţii pot fi foarte autoritari şi să manifeste puţină simpatie
pentru atitudinea copiilor (adeseori în casă domînă mama). Din acest cadru ar face parte furturile de
maşini, de bani, de bunuri materiale.
2. Acte delictuale menite asigurării unor bunuri necesare. În acest cadru intră furturile care
încep în familie (bani, dulciuri), apoi în afară (bani şi alte lucruri care sunt apoi împărţite cu
prietenii). Se remarcă tulburări ale relaţiilor familiale în aceste familii, divorţuri, deprivarea
emoţională precoce.
La baza tipologiei personalităţii infracţionale, trebuie să fie fie luate în consideraţie,
particularităţile psihologice: motivaţia, atitudinile, interesele, scopurile. Să se ţină cont şi de forţa
unor „incapacităţi funcţionale", în cazul cărora cauza comportamentului criminal poate fi patologia
psihică şi imposibiitatea de apreciere adecvată si reglare conştientă a acţiunilor.
În conformitate cu clasificarea infracţiunilor, efectuată în Codul Penal, putem distinge:
— infractori periculoşi, care au comis infracţiunea „cu intenţie" — fiind conştienţi de „caracterul
social periculos al acţiunii sau inacţiunii", precum şi de „urmările ei social periculoase";
— infractori ocazionali, care au comis o infracţiune din imprudenţă, prevăzînd „posibilitatea
survenirii urmărilor social periculoase ale acţiunii sau inacţiunii", dar subestimîndu-le, considerînd „în
mod uşuratic că ele vor putea fi evitate" sau neglijind „posibilitatea survenirii unor asemenea urmări";

30
— infractori iresponsabili — care nu sunt în stare să conştientizeze acţiunile lor sau să le conducă
din cauza unei boli psihice temporare sau cronice, unei deficienţe mintale (debilitate) sau a unei alte
stări patologice.
În psihologia juridică tipologia infractorilor se efectuează după un şir de criterii.
M. Enikeev foloseşte în calitate de criteriu de tipologizare gradul de periculozitate socială
pe care o exercită individul, care îi determină atitudinea faţă de valorile sociale. Autorul mai
menţionează un factor al infracţiunii — capacitatea de dirijare psihică a acţiunilor — care poate
provoca pericol social. În funcţie de aceste criterii M. Enikeev evidenţiază următoarele tipuri:
— asocial — tip caracterizat printr-o pregătire socială insuficientă, care îl face vulnerabil în
situaţiile nefavorabile, mai frecvent manifestîndu-se ca un infractor situaţional. În conformitate cu
criteriul enunţat, autorul consideră că acest tip prezintă un grad scăzut de periculozitate socială;
— antisocial — tip ce posedă orientări criminale care îl domină, predispus spre alegerea formelor
criminale de satisfacere a trebuinţelor, intereselor, realizare a scopurilor, prezentîndu-se ca un criminal
profesional, periculos;
— deficienţi iresponsabili, cu defecte în capacitatea de autoreglare a comportamentului,
infractori „întimplători", care în virtutea unor deficienţe ale proceselor volitiv-afective nu pot rezista în
situaţia criminogenă.
După criteriul calităţii orientărilor valorice, M. Enikeev distinge în cadrul acestor tipuri
infractori violatori de proprietate şi infractori violenţi.
Mai mulţi autori clasifică tipurile şi formele comportamentelor delicvente într-o multitudine
de criterii: vîrsta şi persoana tinerilor delicvenţi, tipul de delict comis, mediul social în care au
crescut şi posibilităţile reale de recuperare şi reinserţie socială etc. Plecând de la premisa că
delincvenţa juvenilă este un fenomen eterogen şi multidimensional, se disting trei tipuri taxonomice
ale delicvenţei juvenile:
- Delicvenţa temporară, ocazională, accidentată, nestructurată;
- delincvenţa ocazională autentică;
- delincvenţa structurată intenţionată;
- Delicvenţa persistentă şi cea patologică
Tabelul 7. Tipuri taxonomice ale ale comportamentelor delicvente la minori.

Tip: Manifestări comportamentale sociopatice


Delic Delicvenţa ocazională, accidentală (întîmplătoare, neesenţială, secundară),
venţa nestructurată (fără de o structură bine definită), în limita normelor
tempo sociale. (Forme de comportament delicvenţial: abandon şcolar,
rară, vagabondaj, fuga de acasă, consum de alcool, drog, suicid
ocazio Minori cu asemenea comportament comit delicte cu un grad redus de
nală, periculozitate socială. De regulă, această categorie provine din familii
accidentală legal constituite, cu deficienţe sau cu exes de socializare. motiv pentru
nestructur care aceşti minorii fug de acasă şi de la şcoală. Intrînd sub influenţa unor
ată anturaje nefaste, pot să comită unele acte delicvenţiale, mai mult pentru
bravadă, autoactualizare în grup, demonstrîndu-şi solidaritatea.
Delic Delicvenţa ocazională autentică (reală) – încălcarea normelor sociale,
venţa care nu sunt clasate ca delicte: sadism, excrocherii, speculaţii, cerşetorie,
ocazională fraudă, tîlhării neînsemnate etc.
auten Provin de obicei din familii dezorganizate, din familii concubine, familii
tică amorale, familii iresponsabile pentru soarta copilului..
Pentru mulţi din ei există şanse reale de resocializare şi recuperare în
mediul deschis, prin adoptarea unor măsuri educative neprivative de
31
libertate, evitîndu-se astfel stigmatizarea lor de către comunitate, dar şi
pericolul "învăţării negative" a tehnicilor delicvente în cadrul instituţiilor /
centrelor de reeducare

Delic Delicvenţa structurată, intenţionată - comportament care încalcă normele


venţa de drept; (insulte, huliganism, cruzime, sadism, tîlhării, fraude, furt, viol,
structu vătămări corporale, omor
rată, Minori cu comportaente delicvente structurate, comit delicte cu un
intenţio grad ridicat de periculozitate socială.
nată Provin, de regulă, din familii dezorganizate structural şi funcţional
(familii monoparentale prin divorţ sau separaţie în fapt ori constituite în
concubinaj, în care nu se regăsesc reguli minime de comunicare,
afectivitate şi sprijin reciproc) cu o situaţie economică precară.
avînd, totodată, performanţe şcolare şi profesionale scăzute.
Evoluţia „carierei” lor delicvente începe din fragedă copilărie, prin
comiterea unor acte predelicvente (furturi de acasă, de la vecini, de la
colegii de clasă, fumat, fugă de acasă, şcoală, abandon şcolar, consum de
alcool, drog. Pentru unii din ei sancţionarea graduală la timp în raport cu
gravitatea delictului, reprezintă o şansă de resocializare şi reinserţie socio-
profesională normală. Alţii vor deveni "clienţii" obişnuiţi ai centrelor de
internare sau penitenciarelor pentru minori;
Delic Delicvenţa persistentă şi cea patologică, reiterativă (repetată), recurentă
venţa (cu recidive), determinată de boli patologice.
persisten Minori cu comportamente delincvente recurente şi reiterative comit
tă şi cea fapte penale cu o deosebită periculozitate socială, cum ar fi infracţiuni de
patolo omor, viol, tîlhărie, vătămare corporală, consum şi trafic de stupefiante
gică etc. De regulă, aceşti minori provin din medii sociale negative, marginale
sau chiar patogene, unde sunt socializaţi şi învăţaţi într-un spirit
contestatar, agresiv, violent, şi unde dobîndesc, încă de timpuriu, atitudini,
tehnici şi opţiuni delicvente şi criminale.
De multe ori autorii unor asemenea delicte sunt organizaţi în "bande" şi
grupuri antisociale, specializate în comiterea unor infracţiuni
spectaculoase, atît ca ingeniozitate şi mod de realizare, cît şi ca procedee
de organizare şi valorificare a rezultatelor (produselor şi urmărilor)
delictuale. Pentru mulţi dintre aceşti minori, deşi au fost adoptate o serie
întreagă de măsuri educative şi pedepse, şansele de resocializare şi
recuperare socială sunt foarte reduse, astfel încît ei formează „armata de
rezervă” a viitorilor delincventi adulti
Oricare ar fi clasificările delicvenţei juvenile, se constata o relativă suprapunere între tipurile
de conduite delicvente ale minorilor şi semnificaţiile noţiunii de delicvenţă juvenilă. Avînd în
vedere importanţa acestor delicte la copii şi adolescenţi, International Union of Child Welfare a
recomandat, să fie luate la evidenţă, următoarele delicte: furtul din casă, persistenţa minciunilor,
întîrzierea de a veni acasă, cruzimea faţă de animale sau de alţi copii, tendinţa la distrugere, punerea

32
de foc, delicte sexuale, chiulul repetat, acte delictuale repetate, delicteale copiilor care cer
îndepărtarea lor de familie.
Fetele delincvente au o orientare mai frecvent extrovertită. Băieţii delincvenţi sunt mai puţin
încrezuţi în şansa lor în viaţă, şi deci, şi motivaţia lor în procesul educativ este mai scăzut.
Comportamentul anterior delincvenţei se caracterizează prin numeroase tulburări de comportament
(fugă de acasă, mici furturi, minciună etc), petrecerea unui lung timp în stradă, în afara casei.
Vorbind de conduitele deviante la adolescenţi, Brînzei şi colab. enumeră următoarele forme mai
frecvente:
- Minciuna ar acţiona mai ales pe un teren caracterizat prin imaturitate afectivă, alteori erori
de educaţie, rigiditatea educatorilor. În condiţii nefavorabile, adolescentul mincinos poate deveni
delicvent (furt, vagabondaj).
- Furtul este considerat ca cea mai frecventă manifestare a comportamentului aberant în
stadiul dezvoltării infanto-juvenile şi ar constitui 45% din subiectul expertizelor medico-legale la
populaţia între16-18 ani.
- Fuga s-ar datora unor impulsuri agresive, nestăpînite, unor reacţii psihogene, unei
îndepărtări familiale după un exces punitiv. Sociopatul poate să dispară zile, luni, ani, timp în care
hoinăreşte vagavondînd, cerşeşte, fură, rupînd cu timpul definitiv relaţiile cu familia sa.
- Înşelătoria apare atunci cînd sociopatul are şi un anumit grad de abilitate.
- Prostituţia apare la fete şi duce la obţinerea avantajelor matriale.
- Violenţele corporale apar frecvent la sociopaţi, probîndu-şi astfel curajul şi desconsiderarea
faţă de cei slabi. Uneori este o simplă descărcare explozivă a unei tensiuni afective faţă de
contradicţii sau revoltă.
În ceea ce privesc crimele la sociopaţi, King subliniază caracterul deosebit de violent al
acestora. Autorul subliniază situaţia familială plînă de conflicte la aceşti indivizi. Studiind din punct
de vedere psihologic o serie de adolescenţi delincvenţi, Romulus Florea (1972) arată că cei
condamnaţi pentru furt ar fi mai nervoşi, sentimentali, colerici, cei condamnaţi pentru prostituţie şi
vagabondaj ar fi deasemenea colerici, sentimentali sau flegmatici, cei condamnaţi pentru ultraj sau
înşelătorie sunt sangvini iar cei condamnaţi pentru omor ar fi personalităţi amorfe.
În perioada adultă sociopaţii prezintă o lungă istorie de comportamente antisociale.
Randamentul în muncă al sociopaţilor ar fi scăzut (absenţe nemotivate, lipsuri de durată, părăsirea
muncii). Datorită randamentului scăzut în muncă şi a scăderii cîştigului, statutul socio-economic al
sociopatului scade mereu. Sociopaţii îşi încep viaţa sexuală mult mai precoce,
homosexualitatea, pedofilia este mult mai frecventă la ei (la femei este frecventă prostituţia).
Mariajul precoce mai ales la femei, duce la divorţuri numeroase. În căsnicie există foarte
multe perturbări.
În cadrul serviciului militar, sociopaţii nu suportă disciplina severă, dezertează sau nu se
subordonează. Mai devreme sau mai tîrziu ei au probleme cu organele de ordine. Ei săvîrşesc
numeroase delicte (fură, participă la violuri, sunt alcoolici sau drogomani). Numeroşi sociopaţi se
complac în situaţia de parazitism social, lenevesc, refuză orice muncă.
Indiferent de caracteristicile istoriei personale, orice desechilibrat, răspunde la noţiunile
următoare: imposibilitatea de a se adapta la reguli şi legi, impulsivitate cu ameninţarea trecerii la
act, imposibilitatea de a trage concluzii din experienţă. Ei nu pot urma în viaţă un plan în
concordanţă cu exigenţele sociale. Tulburările lor scapă posibilităţilor de verbalizare şi se manifestă
în întreaga experienţă a vieţii lor sociale. Orice frustraţie determină un act impulsiv, chiar o
agresiune, imediat şi fără a-i anticipa consecinţele. Personalităţile sociopate nu sunt sensibile la
mijloacele de constrîngere, trăind din acest motiv la marginea regulilor sociale, pe care nu le poate
respecta. Astfel ei ajung repede în cadrul grupelor marginale. Reacţiile emoţionale apar adesea sub
forma depresiei, anxietăţii, a urei necontrolate, uneori cu descărcări de violenţă şi crimă, adeseori

33
recurgînd la alcool, droguri, gesturi suicidale impulsive. Cu toate că nu toţi criminalii sunt persoane
dizarmonice sociopate, o mare proporţie dintre ei intră în cadrul acestei categorii. Din rîndul
acestor indivizi se recoltează încrezuţii, mincinoşii, bigamii, prostituatele, excrocii şi în
general toată fauna marginală a societăţii. Poate exista şi o diferenţă între viaţa de acasă şi aceia
din cadrul activităţii profesionale.
După Curran şi colab. există 2 catgorii de tipuri de personalităţi sociopate: predominant
inadecvat şi predominant agresiv. Cei inadecvaţi s-ar apropia de tipul astenic, vulnerabil, la care se
adaugă lipsa conştiinţei sociale, imposibilitatea de a învăţa din experienţă, voinţă slabă (obosesc
uşor).
Tipul predominant agresiv se poate manifesta prin agresivitate în scurt circuit (durii,
nemiloşii, cu absenţa emoţiei, a sentimentului de vină sau ruşine).
De fapt componenta afectivă este fie excesivă fie inadecvată, fie sunt prezente ambele la
acelaşi individ. Există, sociopaţi cu exces de emoţie şi cu sărăcie de emoţie.
Se cunosc şi particularităţi specifice pentru sociopaţii adolescentini, care îi diferenţiază de
sociopaţii adulţi. Fenomenul "Teddy Boys" arată Disertori şi Piazza a fost o sugestie reciprocă a
bandelor, un mimetism al tipului psihologic de pseudo erou (durii). Voinţa de autoafirmare, setea de
bravură şi triumf, se manifestă exploziv prin acte antisociale, instinctiv individuale, nesubordonate
valorilor morale şi spirituale. Actul antisocial apare cînd voinţă este supusă sentimentului de
inferioritate, apărut în familie, şcoală, stradă, totdeauna în cadrul raporturilor interumane, chiar dacă
aceasta se referă la o inferioritate fizică evidentă, autentică.
Actul fugii, a voiajului este comparabil unui sindrom clînic de nevroză, un fel de evaziune,
de profundă tristeţe. Agresivitatea este favorizată de slăbirea frînelor naturale, declinul valorilor
ideale aparent vide de utilitatea practică, faţă de utilul palpabil (Disertori şi Piazza). Trăgînd
concluzii asupra tabloului clinic al personalităţilor sociopate, Coleman şi Broen le enumeră pe
următoarele:
1. Dezvoltarea inadecvată a conştiinţei, lipsa sentimentului de vinovăţie şi a anxietăţii.
Ei acceptă doar verbal valorile etice. Există o mare disproporţie între inteligenţă şi dezvoltarea
conştiinţei. Aderenţa lor verbală la realitate este falsă. Agresivitatea şi violenţa le trezeşte puţină
vinovăţie.
2. Comportamentul impulsiv şi iresponsabil apare din cauza toleranţei scăzute la
frustrare.
Sociopaţii sunt nesimţitori la drepturile, nevoile şi bunăstarea altora. Adeseori, încălcarea
legii se petrece în mod impulsiv, fără nici o precauţie privind consecinţele (realitatea externă este
folosită pentru gratificare imediată, personală). Ei sunt inabili să îndure rutina, să suporte realitatea,
motiv pentru care caută în permanenţă schimbarea.
3. Capacitatea mimetică extraordinară, reuşind prin aceasta ca la primul contact să facă
impresie, să exploateze credulitatea altora, cu uşurinţa de a proiecta blamul pentru comportamentul
lor asupra societăţii. Avînd un comportament prietenos, ei îşi cîştigă uşor prietenii, sunt mereu
optimişti, au simţul umorului. Depistaţi cu minciuna, regretă sincer, promit să nu mai comită, dar nu
se ţin de cuvînt. Sesizînd uşor nevoile altora, ei le exploatează şi găsesc uşor scuze şi raţiuni pentru
comportamentul lor antisocial, de obicei acuzînd pe alţii şi demonstrînd că nu sunt vinovaţi.
4. Imposibilitatea de a menţine relaţii interpersonale bune. Dacă le obţin uşor, nu sunt
capabili să le menţină. Acest lucru se datorează iresponsabilităţii, egocentrismului, cinismului şi
incapacităţii de a înţelege dragostea altora. Din aceste motive ei creiază mari nefericiri în jurul lor
(prietenilor şi familiei). În relaţiile sexuale, exploatarea şi manipularea partenerului
este o regulă, faţă de soţ manifestînd iresponsabilitate.
5. Respingerea autorităţii şi imposibilitatea de a învăţa din experienţă.

34
Au o repulsie evidentă faţă de autorităţi, care se poate manifesta prin acte impulsive, ostile
sau criminale. Dificultăţile din acest punct de vedere încep din şcoală, familie şi continuă apoi, prin
sfidarea legii. Deşi intră frecvent în activităţi delictuale, sociopatul nu este totuşi, un criminal
profesionist, calculat.
Autorii (Goodwin şi Guze,1979, Cloninger şi Guze, 1970, Robins, 1966) subliniază legătura
dintre sociopatie şi isterie. Astfel simptoamele de conversiune ar fi comune la sociopaţi (unele
simptome neurologice inexplicabile). Simptomele isterice sunt frecvente la sociopaţi şi legate de
acţiunea unor factori stresanţi.
Multe femei istrice au avut un trecut sociopat şi mulţi tineri şi tinere sociopate vor
deveni ulterior isterici.
Studiile privind QI au arătat valori sub medie, deşi există minorităţi superioare şi
inferioare. Nivelul QI nu trebuie privit ca un factor etiologic, fiind importante condiţiile socio-
culturale. Mulţi sociopaţi se plîng de depresie şi anxietate, iar alcoolismul este frecvent. Aduşi la
psihiatru, de către organele de ordine, sociopaţii, mai ales tinerii, nu au conştiinţa unei stări
patologice. Părinţii sunt de obicei cei mai acuzaţi în discuţia cu medicul, ei sunt reticenţi, manifestă
accese de ură şi nervozitate.
Discuţia cu sociopatul delicvent este greoaie. S-a remarcat faptul, că mulţi sociopaţi nu şi-au
putut începe şcolarizarea la vîrsta legală, datorită unor problme de familie.
Dacă în preşcolaritate au avut un comportament mai agreabil, după pubertate, s-a manifestat
un adevărat “viraj” caracterial, uneori cu aspecte spectaculare (fuga de acasă, de la şcoală). Toate
aceste fenomene au avut la bază serioase modificări afective (depresie, lipsa autostimei, chiar idei
de suicid).
Deşi sexualitatea s-a dezvoltat precoce, relaţiile heterosexuale erau difiicile, inabilitatea lor
fiind pe primul plan.
Conflictele cu familia ajung frecvent şi repede la culpabilizare sau la respingerea familiei,
ceea duce la un exces de pedepse, alcătuind un adevărat cerc vicios.
Ataşamentul faţă de grupele marginale devine o necesitate, nefiind abili a avea relaţii cu
grupul normal de copii. Din acest motiv, devin “consumatori inutili de timp” (muzică la nesfîrşit,
distracţii, plimbări fără rost, aventuri, uneori periculoase), lăsînd de timpuriu impresia unor “tineri
în derivă”.
Nici ei, dar nici familia sau educatorii nu au conştiinţa existenţei unei boli sau a unor
fenomene psihopatologice.
În alte situaţii adolescentul sociopat, devene “tiranul casei” (mai ales în familii incomplete”,
fiind în permanent conflict cu şcoala şi autorităţile. În toate mediile sunt în opoziţie (acasă, la
şcoală, pe stradă etc).
Plecările nemotivate, refuzul oricărei discipline sau ordini, refuzul de a munci (chiar micile
ocupaţii casnice), venitul tîrziu acasă, refuzul de a da explicaţii, recalcitranţa la orice pedeapsă sau
sfat, toate acestea, îl caracterizează pe tînărul sociopat, ca pe un adevărat”călău” al familiei. Situaţia
se termină prin abandonul casei, şcolii, afilierea la grupul margiunal, delicvenţa mică sau mare.
În discuţii cu asistenţii, adesea pun problema într-o manieră “filozofică” (lipsa lor de şansă,
vina familiei, societatea nedreaptă). De asemenea, prezintă un lung tablou de manifestări nevrotice
subiective, în special depresia (totul li se păre monoton, viaţa li se pare prozaică, nu merita s-o
trăieşti), doresc mereu schimbarea domiciliului, să emigreze, adesea relaţiile cu alţii sunt perverse.
La orişice eşec, învinuesc şi acuză pe oricine, în afară de sine, sunt mereu nemulţumiţi. În situaţii de
frustrare, cu o mare uşurinţă trec la acţiune (agresivitate, scandal, mitomanie, activităţi delictuale).
Disertori şi Piazza descriu fenomenul „Teddy Boys“, bandele de duri, pseudo-eroi:
- dorinţa de afirmare, setea de triumf se manifestă prin acte antisociale;
- voinţă hipoevoluată, neintegrată exigenţelor, nesubordonată valorilor morale şi sociale;

35
- sentimentul de inferioritate în raporturile interumane, la orice nivel, duce la act antisocial.
Tabloul clinic sugestiv:
Antipatici, uneori inteligenţi, trăiesc fără consideraţie pentru trecut şi viitor, în dispreţ pentru
drepturile şi binele altora, minciună şi insecuritate, neîncrezători, uneori optimişti.
Incapabili pentru planuri de lungă durată, inadaptabili la regulile şi ordinele concordante
exigenţelor sociale, schimbă frecvent instituţia de învăţămînt.
Adaptabili în mediul pe care îl domină.
Impulsivitate şi violenţă imediate, fără a anticipa consecinţele, fără remuşcări şi ruşine,
egocentrici şi inadaptabili în orice condiţii sociale.
Comportament anormal, caricatural în anumite condiţii, inflexibil, inadaptabil, limitat,
şcolarizare la nivel inferior, motivată de neşansa lor în viaţă, cer mult, nu dau nimic, acte sociale
nemotivate, egocentrici, incapabili de iubire, relaţii afective inexistente, reacţii emoţionale variate,
anxietate, depresie, ură necontrolată, aderenţă la droguri, suicid, iresponsabilitate, comportament
fanatic tulburări de comportament variate (Brînzei):
Minciuna se dezvolta pe un teren de imaturitate afectivă:
- prin rigiditatea educatorilor;
Senzaţia de frustrarea individuală, lipsa de speranţă, viitor nesigur, duc la acte antisociale:
- furtul – cea mai frecventă manifestare; - conflictul cu familia, tiranul casei;
- plecări nemotivate din familie, colectivitate; - recalcitrant la orice;
- refuzul oricarei discipline, oricarei activităţi; - consumatori inutili de timp;
- abandon, ataşament la grupuri marginale;
- fuga, dispariţie pe o anumita perioada de acasă cînd hoinăreşte, vagabondează, cerşeşte,
fură.
Din cauza labilităţii psihice tranzitorii: impulsivităţi; cu reacţii psihogene;
îndepărtări de familie.
Vagabondajul, ca efect al rupturii totale de familie:
- violenţă, demonstrare a curajului sau desconsiderarea celor slabi;
- violenţă extremă generată de mediul familial conflictual;
- viaţa sexuală precoce, frivolă, impersonală, neintegrată, căsnicii instabile, prostituţie;
- Eşec în viaţă.
- prostituţie, pentru avantaje materiale; - Înşelătore;
- persoană compulsivă, drogată (Dostoievski); - Jocuri de noroc;
- dorinţa irezistibilă, plăcere, vinovăţie (Freud); - Patologie, tipic sociopată;
- depresie severă, satisfacţie şi securitate prin jocuri de noroc (Greeson);
Anonimul de pe internet:
Mediul electronic – prielnic pentru sociopaţi, invocă:
- lipsa ruşinii, incultură, caracteristici patologice, ură, fanatism, limbaj abject;
- libertatea de opinii deformate, lipsa de respect, responsabilitate;
- lipsa valorilor morale şi sociale şi a respectului faţă de acestea;
- sub masca anonimatului îşi stimulează şi dezvoltă sociopatia.
- tratează cu violenţa toţi adversarii (de obicei, pe cei virtuali);
Anonimul de „grafitti“
- permanent în conflict cu regulile sociale şi societatea;
- se identifică cu personajele care le-au servit model;
- nu respectă nimic şi pe nimeni;
- conştienţi că anonimatul le confera protecţie;
- refractari la educaţie;
- violenţi, dornici să pedepsească societatea.
36
Etiopatogenia sociopaţiilor.
Vangham subliniază că factorii care stau la baza dezvoltării comportamentului antisocial,
sunt factorii individuali, familiali şi sociali. Pe plan individual ar fi vorba de persoane robuste,
impulsive, uneori astenice, cu dorinţa de afirmare socială. Este vorba de indivizi, care caută
excitaţii, anti autoritare, confuze în relaţiile cu autorităţile.
Principalele caracteristici ale personalităţilor antisociale ar fi:
pasivitatea, plictiseala, nerespectarea angajamentelor, instabilitatea şi imposibilitatea unei
activităţi organizate.
Disrtori şi Piazza menţionează influenţa radioactivităţii asupra diencefalului sau asupra SNC
(sistemului nervos central), a unor mutaţii germinale. Foarte importantă este imaturitatea afectivă
datorată defectului educativ, carenţelor socializării, carenţelor autorităţii parentale, influenţa
succesului ieftin, decalajul semnificativ între nevoile fireşti, instincte şi realitatea nevoii de evadare,
vagabondaj, alcoolism, divertisment, declinul valorilor cultural umaniste în raport cu valorile
economice (Disertori şi Piazza).
Recurgerea la violenţă, agresivitatea, neîncrederea, nevoia satisfacerii imediate sunt
primordiale.
Widlocher (1976) subliniază că dificultăţile şcolare şi profesionale la aceşti sociopaţi provin
din emotivitatea şi sugestibilitatea juvenilă.
Eysenck găseşte multiple trăsături de personalitate care se asociază delicvenţei. Pentru
Cossier, personalitatea antisocială se caracterizează prin lipsa ataşamentului afectiv (leagă şi
dezleagă relaţii afective fără remuşcări), inafectivitate, agnezie morală, absenţa sensului duratei, nu
pot utiliza experienţa trecutului şi greutatea viitorului, caută satisfacţii imediate.
La aceşti delicvenţi, constată Sivadon, inteligenţa este concretă şi directă, se exprimă uşor,
atacînd în mod superficial problemele, abuzează şi insultă fără frică şi remuşcări.
Anxietatea este un factor deosebit de important în geneza comportamentului antisocial şi
dinamica sa se poate explica prin frustrările din prima copilărie (fiind cu atît mai grav cu cît au fost
mai precoce).
Vangham arată că 17% dintre adolescenţii delicvenţi, deţin un QI normal, uneori superior,
debilii mintali fiind în general eliminaţi din astfel de grupe. Sub masca agresivităţii aceşti
adolescenţi camuflează, de multe ori anxietatea sau frica de singurătate, frica de adult, fenomene
care au la bază interdicţii familiale, frica de organele de ordine (refuzul adolescentului de a se
"închide" în zidurile pe care adulţii i le oferă). La 30% dintre delicvenţii minori, Gluek constată
carenţa afectivă maternă iar la 60% pe cea paternă.
Stone Saksida arată că există delicvenţi minori cu comportament delictual motivat şi
delicvenţi inadaptivi, ca răspuns la frustrare.
Adolescenţii homicidali au o mai mică capacitate de interpretare a lumii, o scăzută
îndemînare cognitivă (îmtîmpină dificultăţi la citit-scris, tulburări de limbaj, a vorbirii impresive şi
expresive). Sociopaţii par a fi fără frică, inabili pentru depresie şi fără motivaţie pentru vindecare.
Psihologic, arată Vaillant sociopaţii includ o serie de caractereistici ca: absenţa anxietăţii,
aparent lipsa motivaţiei pentru schimbare, o inabilitate aparentă pentru depresie (deşi în spitalul
închisorii adeseori par depresivi). În afara închisorii ei apar ca inumani, incorigibili, nesimţitori,
fără sentimentul vinovăţiei, inabili de a învăţa din experienţă. Acestea vin în contrast cu aspectul lor
de "plin omenesc", în cadrul spitalului sau al închisorii.
Sociopatul este mai degrabă adaptabil decît ineducabil şi este greu să-i trezeşti motivaţie
pentru tratament. Aspectul de pasiv-dependent este mai mult un camuflaj pentru a nu părea pentru
alţii un"incompetent".

37
Incapacitatea "psihopatului" reprezintă de fapt nu inabilitate ci un proces depresiv. Violenţa
la ei este un eşec în a face faţă situaţiei stresante. Nu stăpînesc relaţiile sociale şi simbolurile
comunicării. Inapţi de a face faţă lumii, devin alienaţi, violenţi, homicidali (asasini, criminali).
Lipsa de instruire, şcolarizarea incompletă sau insuficientă, poate condiţiona apariţia
personalităţilor antisociale şi delicvente. Psihanaliştii au subliniat deja că la delicvenţi culpabilitatea
precede crima, fenomen care ia o alură impulsivă, făcută fără grija de a scăpa de justiţie.
După De Greef, criminalul este o fiinţă carenţată afectiv, el dezvoltă o sensibilitate şi o
receptivitate anormală, cu reacţii excesive.
Adler subliniază că crima, delictul depinde de sentimentul de inferioritate al criminalului.
După Sivadon psihogeneza crimei se poate baza şi pe alte carenţe din dezvoltarea individuluii
(supraeul este insuficient de dezvoltat).
Aichhorm şi colab. găsesc patru tipuri de delicvenţi: nevrotici, datorită proceselor organice
sau toxice, criminalii "normali" sau profesionişti, adevăraţii criminali, şi criminalii amorali
(cu supraeu nedezvoltat).
Bowlley vorbeşte de importanţa carenţelor matere precoce.
Discuţia privind agresiunea ca fenomen emoţional arată Mulder, poate fi clasificată, dacă
facem distincţie în 4 etape: 1. experienţe emoţională; 2. apariţia procesului emotiv prin
schimbările din procesele interne ale corpului; 3. comportamentul emoţional (atacul); 4.
stimularea emoţională (stimulii mediului ce provoacă una din cele 4 categorii de mai sus);
Vaillant menţionează că pe sociopaţi cu cît îi pedepseşti mai mult cu atîta ei învaţă mai
puţin.
Heuzer, Glueck, Dragomirescu şi alţi autori evidenţiază 3 tipuri de pacienţi sociopaţi
în funcţie de 3 factori familiali:
1. tipul băiatului protejat de către mamă; 2. tipul băiatului supraprotejat de către mamă; 3.
tipul băiatului disciplinat de către mamă; 4. tipul crescut în familia lipsită de coeziune. Nahorniac
constată la delicvenţii minori următoarele tare (Tară, tare: defect (fizic sau moral), ereditar
/ congenital, cusur, defect, deficienţă, imperfecțiune, insuficiență, lacună, lipsă,
meteahnă, neajuns, păcat, scădere, slăbiciune, viciu. Sursa: MDN, NODEX, DEX)
familiale: familii desorganizate, copii proveniţi din relaţii întîmplătoare, părinţi alcoolici, părinţi cu
studii minime, necalificaţi, părinţi care nu au supraveghiat educaţia copiilor.
Importanţa desorganizării familiale, a divorţului, concubinajul, abandonul familial,
alcoolismul şi a altor tare este evidenţiat de numeroşi autori. Se poate chiar vorbi de o anumită
"ereditate socială" dat fiind că anumite obiceiuri şi un anumit mod de viaţă se transmit de la o
generaţie la alta, imprimînd anumite modele de deprindere. Se pot transmite de la o generaţie la alta
anumite deprinderi deviate, uneori existînd chiar o selecţie negativă.
Condiţiile materiale dificile, depravarea socioculturală precoce, lipsa îngrijirii materne, a
căldurii în relaţiile înterpersonale şi alte experienţe morbide în procesul socializării au influenţe
majore.
Deprivarea timpurie dezvoltă dispreţul faţă de aprobarea altora, capacitatea scăzută de a
primi şi oferi dragoste, comunicare inadecvată.
Aceste tare au efect şi în funcţie de factorii constituţionali, de vîrsta la care apare deprivarea,
durata deprivării. Familia poate învăţa copilul modele greşite de comportament, rolul principal,
revenindu-i relaţiilor interpersonale dintre părinţi şi copil, relaţiilor dintre ceilalţi membri ai
familiei, situaţiilor care duc la învăţarea greşită a rolurilor pentru vîrsta adultă.
Heanes subliniază rolul negativ al mamei indulgente, al tatălui "distrat", inspirator de frică
(în timp ce mama este tacit dispreţuitoare, pentru importanţa pe care soţul şi-o dă). Coleman şi
Broen subliniază, că familia pentru a-şi menţine stima în comunitate, menţine iluzia falsă de familie
fericită, ascunzîndu-şi deficienţele. În acest fel copilul învaţă că aparenţele sunt mai importante
38
decît realitatea. Indulgenţa mamei face ca greşelile să fie trecute cu vederea şi nepedepsite.Tatăl
distant şi îndepărtat face dificilă sau imposibilă identificarea fiului, ceea ce va determina, emoţional
băiatul să depindă mult de mama sa, cu consecinţa în eşecul dezvoltării unui rol sexual masculin,
bine diferenţiat şi a identităţii sale. În astfel de ambivalenţe, la copil, se dezvoltă atitudini
dispreţuitoare faţă de părinţi, fenomen care se va generaliza apoi faţă de toate autorităţile. Poziţia
părinţilor, îi acordă protecţie pentru primele acte antisociale şi astfel nu va suporta consecinţe la
început. Dacă la toate acestea, apar şi contradicţii dintre ceea ce se propagă (cinste, respect pentru
alţii) şi modul în care se manipulează oamenii în realitate, familia devine un teren generator de
indivizii sociopaţi şi de comportamente antisociale.
Buss (1966) vede două tipuri de comportament la părinţii sociopaţilor. În primul tip părinţii
sunt reci şi distanţi cu copilul, nu permit relaţii calde şi strînse. Imitînd părinţii, copii devin şi ei la
rîndul lor reci şi distanţi în relaţiile lor de mai tîrziu.
Al doilea tip de comportament la părinţi, presupune inconsistenţă, în care părinţii sunt
capricioşi în afecţiune, recompense sau pedepse, în exercitarea rolului lor. Copilul în aceste cazuri
nu are un model stabil de imitat şi eşuiază în dezvoltarea unui sens clar al identităţii. În acest fel,
comportamentul sociopat este mereu reîntărit. Acest lucru se întîmplă şi atunci cînd părinţii sunt
arbitrari sau inconsistenţi în pedepsirea copilului, copilul învăţînd astfel cum să evite pedeapsa şi
blamul, acest lucru făcîndu-l prin miciună şi alte mijloace de manipulare.
Comportamentul moral şi conştiinţa morală se dezvoltă pe baza paternurilor care au la bază
recompensa şi pedeapsa. Dacă copilul este iertat pentru o greşeală, el va dezvolta apoi o abilitate
specială de a evita pedeapsa.
Părinţii, arată Mahler, se decid greu să pedepsească copilul, care învaţă repede, cum să se
facă drăguţ", pentru a evită consecinţele actelor sale (învaţă să folosească atractivitatea şi
drăgălăşenia pentru a manipula pe alţii, în scopurile lor). În acest fel copilul învaţă să trăiască într-
un adevărat "paradis al imaturităţii", care apoi va dezvolta comportament "sociopat".
Persoanele sociopate (mulţi din ei profesori sau politicieni) învaţă un stil de viaţă şi
paternuri de viaţă, care tind apoi a se perpetua. Stilul de viaţă al sociopatului pare să fie foarte
rezistent la schimbare, fiind intermitent reîntărit, prin cîştigarea avantajelor în termen scurt şi prin
evitarea pedepsei sau a altor situaţii negative. Prezumtiv comportamentul sociopatului este
inflexibil, pentru că el este incapabil de empatie, de înţelegere emoţională, de responsabilitate şi
valoare, în variate roluri sociale. Deşi este capabil de a manipula pe alţii, este incapabil de a-i
înţelege şi a învăţa de la ei.

Delicvenţa de grup la adolescenţi.


Delicvenţa de grup juvenilă, este constituită din totalitatea actelor medico-legale ale
persoanelor minore (sub 18 ani), incluzînd diferite categorii de indivizi: dizarmonici / accentuaţi, cu
carenţe temperamental-caracteriale, sociopaţi, indivizi bolnavi mintali, deficienţi mintali etc., care
prin delict îşi rezolvă anumite nevoi sau probleme pentru a supraveţui într-un anumit mod.
Nu toţi aceşti delicvenţi sunt persoane disarmonice, sociopaţi sau bolnavi mintali. Din
punctul de vedere al delicventului, delictul este un act prin care acesta îşi rezolvă anumite nevoi
sau probleme, ceea ce poate fi o dorinţă momentană, exprimînd, poate un avantaj de
autoafirmare în probarea bărbăţiei în faţa grupului etc.
În alte situaţii adolescentul este o persoană dezechilibrată emoţional şi doar o mică incitare
din afară este suficientă pentru a-i provoca un comportament agresiv, uneori delictual, nefiind
conştienţi de consecinţele faptelor lor. Delicvenţa este un comportament antisocial, în termeni
legali şi sociali.
După Vangham doar 10% dintre delicvenţii minori vor fi delicvenţi şi la vîrsta matură.

39
Nici legislaţia nu este consecventă existînd variaţii de la ţară la ţară privind incadrarea
actelor juvenile, precum şi foarte multe schimbări a acestor convenienţe. Apare ca o reacţie
împotriva manevrării unor noţiuni vagi ca „societate“, „grupare“.
O subcultură delictuală se formează de către unii indivizi, aflaţi în acelaşi mediu, cu aceleaşi
dificultăţi de adaptare. în aceste grupe se promovează filozofiea "sorţii", norocului, şansei, se
cultivată şmecheria, capacitatea de a înşela, de a evita pericolele, de a atrage în cursă şi de a nu fi
atras. Totul este privit prin diada şansă/neşansă (Miller).
Condiţiile care favorizează formarea grupului delincvent la tineri:
- dezastrele naturale, razboaie, instabilitatea socială, haosul, migraţiunea;
- privarea dreptului de şanse egale la învăţămînt, conform capacităţilor;
- atitudini sociale negative în familie;
- diferenţele culturale între familie şi restul societăţii;
- familii retrograde care refuza încadrarea socială;
- izolarea socială legată de prejudecăţi naţionale, religioase, rasiale;
- eşec şcolar, abandon şcolar, adeziunea la grupuri criminale;
- acoperirea de către mamă a primelor delicte, atitudinea indiferentă a tatalui,
- tulburări ale relaţiilor familiale, proasta adaptare a familiei la ierarhia socială.
Grupele de bandă au o organizare ierarhică, îndeplinind ordinele şefului, se supun
controlului acestuia, îndeplinesc un anumit cod al lor, îţi apără teritoriul, au sentimentul
apartenenţei, nevoile individuale se subordonează celor colective, sunt dinamice în realizarea
funcţiilor grupului, au un rol socializant, fiecare individ îşi îndeplineşte însărcinările sale în cadrul
grupului, beneficiind de o oarecare securitate şi siguranţă, se autoafirmă, autorealizează, găsindu-şi
niveluri de aspiraţie şi valori comune cu ale sale, oferindu-i sentimentul de valoare (Necula).
Membrii grupului, îşi exprimă rivalitatea prin acte de violenţă şi culpabilitate (Cohen). În cadrul
grupului, slabul caută puterea grupului, pentru a se identifica cu ea, neînsemnatul caută prilej de
afirmare, nerecunoscutul recunoaşterea, ameninţatul protecţie, izolatul caută să pătrundă în viaţa
colectivă a grupului (Disertori şi Piazza).
Grupurile-bande, adună elevi devianţi, în revoltă contra disciplinii şcolare, atrăgîndu-i în
interiorul coeziunii interne a lor, supunîndu-i autorităţii totalitare a şefului, ascultării oarbe,
respectării secretului.
Membrii bandei, după Miller:
- în majoritate provin din clasele sociale dezavantajate economic;
- sunt rejetaţi de societate, dezvoltă subculturi comportamente de opoziţie socială;
- identificarea psihologică cu grupul (pînă la adoptarea aceleiaşi îmbrăcăminţi);
- comunicarea interpersonală profundă, mascată cu aer de bravură;
- au numeroase activităţi „de bravură“ cum ar fi: băutura, fumatul, toxicomania;
- intră în conflict cu organele de ordine, într-o permanentă hărţuială;
- se bazează pe apărarea „teritoriului“, respectarea unui „cod moral“;
- au impusă supunerea şi solidaritatea de grup;
- se manifestă agresiv, distructiv spre exterior;
Ohlin (1963) identifică trei tipuri de subculturi delictuale.
- Prima ar fi subcultura criminală, identificarea cu tipul de bandă dirijată numai spre
activităţi ilegale. De obicei aceste bande sunt conduse de criminali adulţi, care servesc ca
instructori, ascund lucrurile furate.
- Al doilea tip de bandă delictuală are la bază o subcultură conflictuală, în care violenţa şi
agresiunhea are valoare maximă pentru a cîştiga aprobarea grupului.
- În 1/3 din bande se uzează de droguri, promiscuitate sexuală şi alte experienţe sensuale,
pentru a scăpa de problemele vieţii. Din acest tip de grup fac de multe ori parte şi fetele. În aceste

40
bande fetele îşi creiază "propria lume", în scopul unei apartenenţe şi a protecţiei. În bandă ele
găsesc de asemenea acceptare, reguli, loialitate, autoritate, disciplină şi alte componente pe care nu
le pot găsi în lumea adulţilor. Statistic fetele acoperă 15-30% din activitatea delictuală de grup, dar
ele nu sunt prea organizate. Adeseori bandele de fete acţionează împreună cu bandele de băieţi.
După Cohen, delicvenţa de bandă, se bazează pe modele delictuale ale omului dur, puternic,
şiret, luptător profesionist, reprezentat în filme de gangsteri sau cow-boys.
Debresse subliniază viaţa artificială a grupului, punîndu-l pe adolescent în situaţii
contradictorii, fugind de autoritatea paternă şi dorindu-şi libertate, sunt puşi în situaţia de supunere
şi control şefului bandei, mediului social care îl va condamna la izolare şi război contra propriei
familii. În acest context, adultul, apare ca un duşman care vrea să-l despartă şi să-l pedepsească.
Fiind respinşi de mediul apropiat (familie, şcoală), se simt mai bine într-un mediu controlat (al
şcolilor de corecţie sau milităre). Ei au tendinţa de a mima statutul adultului, nu prin
responsabilitate, ci prin simboluri materiale exterioare (să posede maşină, bani de buzunar pentru
băutură şi ţigări). Se află permanent în rebeliune deschisă (fizică şi verbală) cu proprii părinţi.
Mişarea protestatară „hippie” a demonstrat consecinţele vieţii gregare, lipsei de
ideal a tineretului din cadrul societăţii de consum. Fiind anarhici de felul lor şi refuzînd o viaţă
angajată, tinerii hippe, s-au retras din societate, renunţînd să muncească. (Disertori şi Piazza).
Treptat, aceste grupe au devenit delictuale, prin cultivarea toxicomaniei, prostituţiei,
homosexualiamului, crimelor şi delictelor de tot felul.
După Dragomirescu 73% dintre delicvenţii adolescenţi fac parte din grupuri, preocupările
lor fiind: filmele, hoinăreala, infracţiunea, indiferenţa faţă de şcolarizare sau de rezultate şcolare.
Molcom Klein menţionează amploarea grupelor delictuale formate din fete, care se unesc de
multe ori, cu grupurile de băieţi. În cadrul grupului mixt, fetele joacă rolul de observator, spion,
"avocat al diavolului", incitînd la violenţă, luptă, tîlhării, furt de vehicole, icoane, spargeri,
prostituţie, viol, huliganism, violenţe, consum de drog.

Devianţă comportamentală psihotică.

Schizofrenia infanilă.
Termenul de schizofrenie a fost introdus pentru prima oara în patologia infantilă de către
Potter în 1933. Majoritatea autorilor adoptă o atitudine prudentă, menţinînd în cadrul schizofreniei
doar formele ce apar după vîrsta de 10 ani.
Se consideră că 1-5% din schizofreniile adultului debutează în copilărie. Prevalenţa bolii în
copilărie este de 3-4 la mie.
La copil, spre deosebire de adult, din cauza insuficientei dezvoltări a funcţiilor psihice, a
experienţei de viaţă redusă, a insuficientei delimitări dintre imaginar şi real, simptomatologia este
mai slab conturată, decît la adulţi.
Schizofrenia infantilă este o psihoză cronică, procesuală, caracterizată prin
disocierea personalităţii (Romilă,A.,1997).
La începutul bolii apare frica, care însoţindu-l permanent, îl face să-şi piardă controlul,
dezvoltîidui-se senzaţii perceptive că se află sub influenţa unor forţe externe. Apare un fenomen de
dedublare (la început pierderea capacităţii de control, apoi fragmentarea personalităţii, pînă la
apersonalizare sau tranzitivism). La schizofrenic lipseşte conştiinţa de boală, nu resimte starea
critică a sa, nu recunoaşte suferinţa.
Persoana pierde contactul cu realitatea, apar profunde tulburări ale gîndirii şi ale afectivităţii.
Percepţia: - disfuncţie senzorială (pierderea integrării între cîmpurile senzoriale, fapt care
duce la pierderea treptată a contactului cu realitatea şi de aici decurge nesiguranţa), hiperestezie
senzorială (trăieşte toate informaţiile în mod dureros),
41
Afectivitatea:
- tulburări ale echilibrului dispoziţional (tendinţa spre indiferentism),
- rigiditate afectivă (nu are loc trecerea de la o stare la alta),
- pierde raportul afectiv cu lumea înconjurătoare,
- tendinţa de persiflare ( face glume proaste),
- ambivalenţă şi discordanţă în timp între afectivitate şi idei.
Activitatea:
- hipovulie (alterarea voinţei), - hipokinezie (topirea activităţii);
- ambivalenţă (nu are capacitate de decizie),
- parakinezii (activităţi şocante, stereotipii, poziţii vicioase, modificările expresiei fizice a
corpului),
- manierisme, grimase, rîs exploziv, ergoschizis (lipsa armoniei în gesturile motorii, pierderea
fluenţa a mişcării),
- tulburări de activitate în toate domeniile (vorbire, scris, expresie plastică),
- activitati impulsive, bruşte, neprevăzute,
- tulburări de activitate instinctivă (se reduce, creşte sau se perverteşte).
Boala are o evoluţie deteriorantă (Kraepelin).
Simptome. Kurt Schneider împarte simptomele din schizofrenie în:
–simptome de gradul I - simptome de gradul II.
Dacă se întîlnesc ambele, stabilirea diagnosticului este uşoară. Numai cele de gradul II nu
sunt suficiente pentru un diagnostic pozitiv.

Simptome de gradul I:
- Sonorizarea (ecoul) gîndirii – lipsa de unicitate în gîndire - persoana are impresia că este
prizonierul unei gîndiri sonore, îşi aude cu voce tare gîndurile.
- Dialogul vocilor – aude cum un străin îi comentează acţiunile pe care le întreprinde, cum
îi dă ordine contradictorii, pe un ton imperativ, extrem de periculos.
- paralogii, aproximări, încurca sensul concret cu cel figurat, foloseşte multe condensări,
neologisme, cuvinte noi auzite sau fabricate de ei, delir sistematizat de persecuţie;
- pseudohalucinaţii (depersonalizare, derealizare, percepţii, dispoziţii, intuiţii delirante, idei
de relaţie şi de influenţă (senzaţii deosebite, transmise din exterior, precum că emoţiile şi
gîndurile nu le aparţin, senzaţii şi percepţii corporale, gînduri transmise din exterior etc.),
Sindromul Kandinski-Clerambault;
Simptome de gradul II. Celelalte halucinaţii optice, gustative, olfactive, cenestezice
(senzaţii vagi despre existența propriilor organe corporale, care în stare normală nu intră în sfera
atenției sau preocupărilor psihice), intuiţii delirante.
Forme clinice sunt asemănătoare cu cele întîlnite la adult, existente şi la vîrsta puberală şi
la adolescenţă sunt:
– schizofrenia simplă; - schizofrenia latentă;
– schizofrenia hebefrenică; - episodul schizofrenic acut;
– schizofrenia catatonică; - schizofrenia reziduală;
– schizofrenia paranoidă; - forma schizoafectivă; - forma neprecizată.
Diagnosticul schizofreniei infantile (Ghiran,1991) cuprinde diagnosticul pozitiv şi cel
diferenţial: Diagnosticul pozitiv:
– dificil datorită varietăţii manifestărilor psihopatologice, absenţei unor modificări
paraclinice caracteristice şi faptului că numeroase alte afecţiuni pot prezenta în cursul
evoluţiei lor un aspect schizofreniform.
42
– Diagnosticul schizofreniei la copil şi adolescent se sprijină pe datele clinico-evolutive,
anamnestice şi paraclinice (de excludere).
Diagnosticul diferenţial se face în baza:
– manifestărilor nepsihotice (nevroză, tulburări de comportament şi personalitate, tulburări
organice);
– tulburările de personalitate de tip schizoid, care apar la unii copii în perioada pubertăţii şi
adolescenţei, ca urmare a amplificării sensibilităţii, susceptibilităţii şi dificultăţilor de
socializare, se diferenţiază de schizofrenie prin caracterul lor temporar şi prin absenţa alurii
procesuale a bolii;
– psihozele organice (infecţioase, toxice, traumatice, tumorale etc.);
– formele severe de oligofrenie, surditatea şi afazia congenitală crează probleme de
diagnostic cu forma autistă a schizofreniei infantile.
Prevalenţă. Schizofrenia apare la 0.85-1% din populaţie, mai frecvent în vîrsta
adolescentinăcu multe particularităţi care nu seamănă cu tabloul adultului.
Cauzele apariţiei schizofreniei sunt multiple:
1. Genetice: dispoziţie poligenică. Boala e mai frecventă la rudele schizofrenilor.
2. Infecţioasă: boala apare în catatoniile (sindrom psihomotor al schizofreniei, caracterizat
printr-o stare de fixare a corpului în anumite poziții, conduită stereotipă și stupoare mintală),
acute febrile.
3. Schizofrenie latentă, organogenă (Bleuler) existenţa unei persoanei premorbide schizoide.
Tabelul 8 . Forme şi manifestări comportamentale de schizofrenie infantilă
Forme Debutul bolii Manifestare
1. Este ereditară. Poate Tulburări neurovegetative de tip circulator,
Schizofrenia apărea la copil în digestiv, termic, cu instabilitate mare de la
sugarului primul an de viaţă. o zi la alta. Comportament cu mişcări
(descris de stereotipe, fără intenţionalitate în raport cu
Bender) Deficienţă mintală. lumea înconjurătoare.
2. Autismul Tulburare. Debutează Limbaj de papagal (voce ecolalică, lipsită
infantil tipic înainte de 2,5 ani. Boala de modulaţii afective). Tendinţă de
(descris de apare brusc, după o solitarism, însingurare. Dezinteres faţă de
Kanner) perioadă de dezvoltare lume. Nu respectă norme, nu sesizează
relativ normală. mediul, îşi pierde capacitatea de
Deficienţă mintală. comunicare. Preferinţe pentru situaţii fixe,
Fizionomie inteligentă, care nu solicită noi eforturi de adaptare.
incapacităţi de a face Este anxios, incapabil să anticipeze situaţii.
achiziţii. Nu-l mai poţi Iratibilitate, crize de furie. Comportament
învăţa nimic. retras, cu stereotipie, şi mişcări repetitive.
Rămîne ataşat de mamă.
3. Autismul Poate să apară şi după Tulburări de interacţiune socială cu
atipic 30 de luni. mediul, dificultăţi de comunicare şi de
relaţie. Retard psihic, însoţit de tulburări
Deficienţă mintală. de limbaj, care ţin de nedezvoltare, de
pierderea capacităţii de recepţie.
4. Sindromul Descris doar la fete şi Apraxie motorică cu mişcări de rotaţie ale
lui Rett debutează între 7-24 de mîinilor şi corpului, care prin spasme duc
luni, în urma unei la deformaţii (scolioze, etc.)., perimetru
dezvoltări normale. cerebral asemănător hidrocefaliei.
Deficienţă mintală cu Dezinteres faţă de joc, dar rămîne interesul
43
posibile crize epileptice. social (nu se pierde legătura cu familia).
5. Demenţa Debutează la 4-5 ani, Dezinteres brusc pentru jucarii şi oameni,
Heller după o dezvoltare norma pierderea capacităţii de concentrare şi a
lă. Este o psihoză orga controlul sfincterian. Apar tulburări de
nică progresivă, vorbire (parafrazie, afazie amnestică,
evoluînd rapid, pînă la neologie, perseveraţie, ecolalie, sărăcirea
idioţie completă, pe fon treptată a vocabularului pînă la mutism
dul unei degenerescenţe complet), agitaţie psihomotorie, tulburări
neuronalecerebrale. de comportament de tip disforic şi crize
Demenţă epileptiforme.
6. Apare în perioada 30 Hiperkinezie. Nu se poate diferenţia de
Schizofrenia luni şi 6 ani, fiind mamă. „Legat” de mamă încît nu se poate
simbiotică caracteristică în special desprinde. Tendinţă de încorporare,
hiperkinetică preşcolarilor. Tulburarea transformare corporală. Manifestă crize de
(descrisă de începe brusc, în plină agitaţie psihomotorie, apărute pe un fond
Margaret stare de sănătate. de instabilitate permanentă.
Mahler) În cîteva săptămâni îşi Tulburări de somn şi crize de plîns
pierde achiziţiile şi nemotivate cu manifestări de opoziţie
comunicarea, apoi totul zgomotoasă. Anxietate permanentă. Sensi
se opreşte (demenţiere). bilitate exagerată la frustrări afective, nu
suportă tendinţă de îndepărtare a mamei.
Demenţă Este logoreic (vorbeşte stereotipic).
7. Forma Debutul bolii şi motivul Dezinteres faţă de lume. Oboseală cronică.
perioadei de suferinţei nu poate fi Inactivitate (pînă şi jocul devine o
latenţă (6-12 stabilit cu precizie. La dificultate). Incapacitate de a rezolva
ani) început boala ia forma situaţii concrete (înclinaţii spre o filosofie
unei suferinţe organice. sterilă). Reducerea capacităţii de contact,
Tulburarea apare după o cu cei dragi, tendinţe de izolare, autism.
perioadă de acuze Comportament repetitiv, cu stereotipuri şi
somatice îndelungate. comportamente bizare, şocante.
Scăderea în greutate şi a Pot apărea două evoluţii ale tulburării
masei musculare. Stîngă comportamentale: 1. eretism (expansi
cie, hipogenitalism şi vitate, agresivitate cu vătămări, distrugeri,
expresie hipomimică. efectuate cu o luciditate impresionantă,
Este foarte greu de a intoleranţă la frustrări, stări de furie, fobii,
stabili contactul cu un mişcări şi comportamente imprevizibile,
asemenea copil, aflat fără explicaţie, neglijent, bucuria de a
într-o permanentă apăra murdări obiectele, revoltă pe lumea
re. Ciudat în exprimare înconjurătoare), 2. Nnegativism, inhibiţie,
nu acceptă contactul mutism, anorexie, refuz şcolar. Mimica
ochi-ochi. Privirea lui, este labilă, schimbătoare, discordantă cu
deşi pare atentă, are o ceea ce vorbeşte, zîmbet rece, ciudat,
notă de indiferenţă. permanent (nu poate fi disimulat).
Personalitatea Gîndire abstractă disociată obsesiv-fobice,
evoluează cronic spre idei delirante şi prevalente (îl împing la
destrămare: tendinţa de activităţi neobişnuite). Tulburări de vorbire
autism, dedublare, pier (mutism, paralogii sau recădere la un nivel
derea contactului cu inferior de achiziţii). Distanţare afectivă
44
mediul. Deficit psiholo faţă de valorile pozitive, morocănos,
gic pentru învăţare. iritabil, cu stări nemotivate de plîns.
8. Începe între 7- 14-15 Funcţiile psihice (gîndirea, percepţia,
Schizofrenia ani. Se produce o atenţia), activitatea, afectivitatea şi
infantilă, disociaţie între funcţii şi personalitatea sunt afectate. Lipseşte
descrisă de în fiecare funcţie. conştiinţa autopsihică (nu conştiinţizează
(Bleuler) Ambivalenţă, copilul nu boala). Tulburări în percepţia spaţiului,
este sigur în ceea ce timpului şi schemei corporale, derealizări,
spune şi face). Elementul depersonalizări; Halucinaţii: auditive
dominant este delirul de (pseudohalucinaţii: îşi aude gîndurile, aude
încorporare şi delirul de cum i se fură gîndurile); vizuale (terifiante,
relaţie. legate de anxietăţi), gustative, olfactive
(legate de alterarea relaţiei cu părinţii –
crede că vor să-l omoare).
4.

4. Factorii de mediu. Familia schizofrenicului este ciudată: fiecare membru are un rol
imprecis, ieşit din comun. Familia prezintă caracter schismatic şi divergent al opiniilor, cu o
atmosferă iraţională, paranoidă, preocupări incestuoase, izolare socioculturală; Între părinţi
persistă carenţe sexuale intime (băiatul nu se identifică cu tatăl şi fata cu mama), structură familiară
patologică, o mamă schizofrenică rece sau extrem de posesivă, tiranică, care manevrează copilul,
impunîndu-i anumite conduite, tată pasiv, ineficient.

Evoluţie: schizofre nia tratată în primii trei ani are şanse


mari de remisie. 75% din cazuri au debuturi mascate şi
latente, întinse pe ani de zile. Tot ce numim în copilărie
nevroze, psihopatii, reacţii, se pot dovedi ulterior
debuturi de schizofrenie

Desenul 12. Halucinaţii schizofrenice


Semnele principale ale debutului de schizofrenie sunt (Romilă, A, 1997):
45
- atipie: concluzia zilnică a familiei că are de-a face cu un indisciplinat, încăpăţînat ieşit din
comun care s-a izolat şi care, dacă treci peste o anumită margine ajunge la violenţă; critică cu
necruţare toate acţiunile familiei; răceală şi lipsă de interes pentru joc, relaxare, muncă; face totul
doar ca să fie făcut; este atipia tablourilor neurastenice şi a decompensărilor psihopatice,
presărată cu momente emoţionale deosebite care nu se petrec în public, ci în camera lui, unde
poţi să-l găseşti plângînd;
- disperă, acuzînd că nu mai poate să se concentreze;
- tendinţa schizofrenicului de a se retrage de mai multe ori pe zi în camera lui, de a se întinde
pe pat cu ochii în tavan şi în această visare îşi derulează conflictul, nerealizările sexuale,
neînţelegerea cu familia care îl presează pentru realitate, comparaţia pe care o face continuu că
poate el nu a fost născut aşa;
Autismul.
Este un sindrom comportamental. La moment, cea mai utilizată definiţie a autismului este
cea publicată în 1994 de către Asociaţia Psihiatrică Americană în Manualul de diagnostice şi
statistice al bolilor mintale (Diagnostic and Statistic Manual of Mental Disorder)- DSM-IV (vezi
tabelui 9).
Tabelul 9. Criterii pentru diagnosticarea autismului (DSM-IV)
A.: D
1. Impedimente în interacţiunea socială, manifestate sub forma a cel puţin două din escriere
următoarele: general
a. impedimente marcante în utilizarea unor comportamente nonverbale, cum ar fi ă.
privitul ochi în ochi, expresiile faciale, poziţiile corpului; Autismu
b. eşecul în dezvoltarea unor relaţii caracteristice nivelului de dezvoltare. l este o
c. lipsa dorinţei de a împărtăşi plăcere, interese sau realizări cu alte persoane (de tulburar
exemplu, nu sunt arătate sau aduse obiecte de interes de către persoanele autiste). e a
d. lipsa reprocităţii sociale sau emoţionale. creierul
2. impedimente în comunicare, manifestate sub forma a cel puţin unuia dintre ui care
următoarele: interferă
a. întîrzierea sau lipsa totală a limbajului verbal (fără a fi însoţită de încercareade a adesea
compensa această lipsă prin moduri alternative de comunicare, cum ar fi gesturile sau cu
mimarea). abilitate
b. la indivizii cu un limbaj potrivit apare un impediment în abilitatea de a iniţia sau de a de a
a susţine conversaţie cu ceilalţi. comunic
c. limbaj stereotip şi repetitiv sau limbaj idiosincratic. a şi de a
d. Lipsa jocului variat şi spontan sau a jocului imitativ potrivit vîrstei. relaţiona
3. Comportamente, interese şi activităţi reduse, repetitive şi stereotipe, manifestate sub cu cei
cel puţin unia din următoarele: din jur.
a. interes redus şi amoral în intensitate sau concentrare. Semnele
b. aderenţa aparent inflexibilă pentru un ritual specific şi nefuncţional. autismul
c. maniere stereotipe sau repetitive (de exemplu fîlfîirea sau răsucirea mîinii sau a ui se
degetului, sau mişcări complexe ale întregului corp. dezvoltă
d. preocupări insistente pentru părţi ale obiectului. aproape
întotdea
B. Întîrzieri sau funcţionări anormale într-unul din următoarele domenii: una
1. interacţiune socială. înaintea
2. limbaj asemănător cu cel din comunicarea socială. împliniri
3. joc simbolic sau imaginativ. i vîrstei
de 3 ani, deşi această afecţiune este uneori diagnosticată abia mai tîrziu. În mod tipic, părinţii devin
46
îngrijoraţi atunci cînd observă că fiul/fiica lor nu începe să vorbească sau nu răspunde sau nu
interacţionează ca şi ceilalţi copii de aceeaşi vîrstă. De regulă, copiii cu autism nu au o dezvoltare
normală a vorbirii şi pot să "pară" surzi, deşi testele de audiometrie sunt normale. Autismul
afectează modul în care copilul percepe şi procesează informaţia senzorială.
Severitatea autismului variază. Unii au nevoie permanent de un însoţitor în toată viaţa lor
cotidiană, alţii pot fi capabili să funcţioneze la un nivel foarte ridicat şi pot chiar să meargă la o
şcoală normală. Autismul durează toata viaţa, determinînd diferite grade de izolare socială.
Tratamentul poate ameliora întrucîtva viaţa acestor persoane..

Studiul gemenilor a demonstrat


că autismului care apare la ambii
membri ai unei perechi identice
de gemeni (adică gemenii
monozigoţi care au 100% acelaşi
material genetic) are o rată mai
mare ( peste 60% ) decît cea de
3-5% a autismului care apare la
ambii membri ai unei perechi de
gemeni ( adică la gemenii
dizigoţi care au doar 50% acelaşi
material genetic). Aşadar,
autismul este o boală genetică,
fiind rezultatul interacţiunii a
mai multor gene.

Desenul 13. Persoane cu anomalii congenetale


Diagnosticarea precoce şi tratamentul adecvat, ajută persoanele cu autism să poată să trăi
independent, cînd ajung la vîrsta adultă. Diagnosticul se face în baza criteriilor simptoma tice
(DSM-IV), descrise în tabelul 9 de mai sus. Severitatea simptomelor variază semnificativ de la o
persoană la alta. Majorita tea persoanelor cu autism au anumite simptome principale, cum ar fi:
1. Interacţiuni sociale şi relaţii interpersonale. Simptomele pot fi:
- probleme semnificative în dezvoltarea abilităţilor de comunicare nonverbală, cum ar fi privirea
ochi-în-ochi, expresii faciale şi posturi ale corpului;
- incapacitatea de a stabili relaţii de prietenie cu copiii de aceeaşi vîrstă
- lipsa interesului de a-şi împărtăşi bucuria, preocupările, realizările;
- lipsa empatiei. Persoanele cu autism pot avea dificultăţi în înţelegerea sentimentelor altor
persoane, cum ar fi durerea sau tristeţea.
2. Comunicarea verbală şi nonverbală. Simptomele pot fi:
- întîrziere în vorbire sau mutism. 50% din autişti nu vor vorbi niciodată.
- dificultăţi în iniţierea unui dialog, în menţinerea unei conversaţii începute.
- limbaj sterotip şi folosirea repetitivă a unor cuvinte.
Persoanele cu autism repetă o propoziţie sau o frază pe care au auzit-o de curînd (ecolalie). Au
dificultăţi în înţelegerea mesajului vorbit de persoana cu care conversează. De exemplu, auticul nu
înţelege că cineva glumeşte. Pot interpreta comunicarea cuvînt cu cuvînt, neavînd capacitatea de a
înţelege sensul mesajului transmis.
3. Interes diminiuat în diverse activităţi sau în joc. Simptomele pot fi:
– o atenţie neobişnuită asupra jucăriilor. Copiii mai mici cu autism se concentrează adesea pe
anumite părţi ale jucăriilor, cum ar fi roţile unei maşinuţe şi nu se joacă cu întreaga jucărie.
47
– preocupare faţă de anumite subiecte. Copiii mai mari şi adulţii sunt adeseori fascinaţi de
programul trenurilor sau de buletinele meteo.
– nevoie de uniformitate/simetrie şi de rutină. De exemplu, un copil cu autism poate avea
întotdeauna nevoie să mănînce pîine înainte de salată şi insistă să meargă în fiecare zi pe
acelaşi drum spre şcoală.
– comportament stereotip: bătăi din palme sau în legănarea corpului.
Simptome din perioada copilariei
– Simptomele autismului sunt, de obicei, observate mai întîi de către părinţi sau de alte
persoane în primii 3 ani de viaţă ai copilului.
– Deşi autismul este congenital, semnele acestei tulburări pot fi dificil de identificat sau de
diagnosticat în timpul copilăriei timpurii.
– Adesea părinţii devin ingrijoraţi atunci cînd copilul lor nu vor să fie ţinut în braţe, cînd nu
pare să fie interesat de anumite jocuri şi cînd nu începe să vorbească.
– Părinţii sunt nedumeriţi în legătură cu capacitatea copilului de a auzi. Adeseori, pare că un
copil cu autism nu aude; totuşi în alte momente el sau ea pare că aude zgomote de fond
aflate la distanţă, cum ar fi şuierul unui tren.
Simptome din perioada adolescenţei. Comportamentul se modifică. Mulţi adolescenţi
cîstigă abilităţi, dar rămîn cu un deficit în capacitatea de a relaţiona şi de a-i înţelege pe ceilalţi.
Pubertatea şi sexualizarea se pot face cu mai multă dificultate la adolescentii cu autism decît la
copiii de aceaşi vîrstă. Adolescenţii au un risc uşor crescut de a dezvolta tulburări depresive,
anxietate sau epilepsie.
Simptome la vîrsta adultă. Unii adulţi cu autism pot fi capabili să aibă o profesie şi o viaţă
independentă. Gradul în care un adult cu autism poate duce o viaţă autonomă depinde de inteligenţa
şi de abilitatea de a comunica. Aproximativ 33% sunt capabili să aibă cel puţin o independenţă
parţială. Unii adulţi cu autism au o mare nevoie de a fi ajutaţi, în special cei cu inteligenţa scăzută
care nu pot vorbi. Supervizarea parţială (part-time) sau totală (full-time) poate fi asigurată prin
programe terapeutice la domiciliu.
Adulţii cu autism de o inteligenţă medie sau peste medie, pot fi învăţaţi să deprindă o
profesie şi să trăiască independent, deşi în mod tipic continuă să aibă unele dificultăţi de relaţie cu
oamenii din jur.
Alte simptome. Aproximativ 10% din persoanele cu autism au anumite forme de abilităţi
savante, talente deosebite, speciale, dar limitate, cum ar fi memorizarea unor liste, calcularea datelor
calendaristice, desenul sau talent muzical. Multe persoane cu autism au percepţii senzoriale
neobişnuite. De exemplu, ei pot descrie o atingere uşoară ca fiind dureroasă sau apăsarea profundă
o pot percepe ca fiind o senzaţie liniştitoare.
Alţii pot să nu simtă deloc durerea. Unii pot avea preferinţe sau din contră repulsii puternice
faţă de unele alimente şi preocupări nefireşti.
Baza biologică a autismului (nu sunt determinate încă mecanismele patogenetice).
Autismul poate fi rezultatul final al diferitelor cauze si căi biologice.
10% din indivizii autişti au şi o stare medicală fragilă, care le-ar cauza simpotemele autiste.
S-a descoperit, că la ceilalţi 90% indivizi, unde nu apare nici o altă boală, factorul genetic este
determinativ. Argumentul acestei afirmaţii provine din studiul familiilor şi a gemenilor, care a
demonstrat,că deşi riscul apariţiei autismului (ar putea fi la fiecare al doilea copil născut), fiind de
doar 2-5%, această rată este de 100 de ori mai mare în familiile descendente de copii autici, decît
rata apariţiei autismului la restul populaţiei.
Forme de comportament deviant
Patologiile sociale, ale societăţii contemporane de consum, propagate tineriilor, ca modele
moderne de comportament, prin tendinţa de a trăi liber, fără responsabilităţi şi reproşuri, formează o

48
purtare colectivă, trăită în desfrîu şi dezmăţ, provocînd sau şi agravînd şi mai mult starea generaţiei
tinere, provocîndu-le diferite forme de inadaptări..
Lipsa de valori, refuzul constrîngerilor sociale, respingerea regulilor, normelor şi valorilor
culturale, conduce societatea tinerilor la sociopatii – patologii sociale şi culturale, la incidenţa
sporită a bolilor psihice, deficienţelor mintale, sterialitate.
Patologiile sociale, însoţite de starea economică precară, de criza familiei, migraţiune,
sclavie, trafic etc., dezlănţuie haosul, anarhia, starea socială de regres, constituind mecanismul de
formare a diferitor tipuri şi forme de comportament antisocial.
Tabelul 10. Forme de Forme de comportament
comportament deviant (primar): deviant (secundar) –
Adicţia - Dependenţe: delicvenţă antisocială:
Ludice: Chimică
- jocuri de azart; - farmacologică; -Excrocherii cu prejudicii materiale;
- jocuri online; - tabacism; - Furt; - Spargeri
- alcoolism;
Paranoidale: - toxicomanie; - Viol;
- Anorexia; - Pedofilie;
- Bulimia - fetişism; - Sadomie
Vagabondaj; Dromomanie – boală;
Cerşit; Cleptomanie - boală - Fanatism sectar;
- Satanism;
Minciună
Lenevie (parazitism, nedorinţa de a munci); Crimă:
Deviaţii / tulburări sexuale: - Vătămări corporale;
- zoofilie; - prostituţie; - Pruncoucidere;
- exbiţionism; - homosexualitate (gay) - Omuucidere;
- necrofilie; - lesbianism (femenină) - Trafic de drog;
- Trafic de organe; - Corupţie;
Vătămări corporale: - Trafic de oameni; - Genocid;
- Mazohism; Sadism; - Trafic de arme;. - Terorism etc;
altă clasificare
-OSuicid etc. tipologică a persoanelor infractoriale, include 2 criterii esenţiale:

I. După gradul de conştientizare şi dirijare psihică a comportamentului, minorii cu


comportament antisocial se disting în minori:
- Cu intelect normal, neafectaţi de vre-o boală psihică. Aceşti minori, fiind conştienţi de
caracterul antisocial al comportamentului lor, se călăuzesc de motive egoiste, trebuinţe hipertrofe.
Sînt predispusi să dea vina pe circumstanţe sau pe alte persoane, pentru modul de trai pe care îl duc.
Infracţiunea devine pentru aceste persoane modul de satisfacere a trebuinţelor materiale,
avînd diverse forme: furturi, escrocherii, delapidări, şantaj, infracţiuni economice, contrabandă,
falsificare de bani sau de produse şi mărfuri, operaţii valutare ilicite, abuz de serviciu, mituire, falsuri
etc.
- Minori infractori anormali, care au dereglări psihice de diversă natură, patologii de limită
şi sub limită, ce nu le permit o conştientizare deplină, adecvată a acţiunilor şi comportamentelor,
caracterizînd comportamentul infractorilor psihotici.
II. În funcţie de tendinţa de repetare a acţiunilor criminale, distingem infractori recidivîşti şi
nerecidivişti.
Recidiviştii sînt orientaţi spre repetarea acţiunilor criminale, spre asigurarea existenţei prin
practicarea infracţiunii. Nenumăratele studii ale acestora au demonstrat existenţa în structura
49
personalităţii infractorului recidivist a unei conjugări a deficienţelor individuale şi sociale. Recidiviştii
dau dovadă de inadaptare socială, egocentrism, imaturitate, ajunsă frecvent pînă la infantilism social
— dorinţă de a nu munci şi de a parazita, necesităţi sporite în raport cu posibilităţile, orientare
excesivă spre anumite feluri de gratificaţie socială (bani, sex etc.), impulsivitate şi indiferenţă afectivă,
agresivitate, scepticism etc., stări interne de tensionare şi conflict, percepere deformată a realităţii,
dificultăţi în autoevaluare şi autoprezentare. Recidivistul este indiferent în raport cu sancţiunea
juridică, violent. Recidiviştii predomină la bărbaţi. Femeilor cu comportament recidivist, le sunt
specifice diferite anomalii psihice de limită (psihopatii, accentuări de caracter) şi deficienţe mintale
(debilitate), precum şi variate vicii sociale: alcoolism cronic, prostituţie, drog etc. Ambele genuri de
recidivişiti au degradare social-psihică, de nenumărate ori sunt privaţi de libertate, al incapacităţii de
reintegrare socială.
Pentru toate tipurile şi formele de comportament deviant, este specifică minciuna,
brutalitatea, agresivitatea, manifestată direct sau indirect, în diferite nuanţe, grade de intensitate în
scopul satisfacerii intereselor proprii, cu orice preţ.

Comportamente deviante distructive.

Suicidul “este o tulburare a instinctului de conservare, prin care o persoană se distruge


singură, alegînd o metodă fizico-chimică (spînzurare, înec, electrocutare)"; (Dicţionarului
Sănătăţii). "Suicidal” este actul prin care un individ caută să se autodistrugă, cu intenţia mai mult
sau mai puţin de a-şi pierde viaţa, fiind mai mult sau mai puţin conştient de motivele sale..."(OMS)
În 1980, E. S. Schneidman formulează definiţia operaţional psihologică: ”suicidul este un
act uman de încetare din viaţă cu intenţie proprie”.
De-a lungul istoriei, actele suicidale au şocat fie prin brutalitatea cu care au fost comise, fie
prin cauzele determinante, de cele mai multe ori absurde.
Încercările de a explica decizia de a recurge la acest gest - suprimarea propriei vieţi, ca
formă extremă de autoagresiune - a preocupat specialiştii din diferite domenii, astfel încît, în
prezent, suicidul, constituie un domeniu de studiu interdisciplinar. Sociologia, antropologia,
psihiatria, psihologia, medicina legală abordează problematica sinuciderii din perspective diferite şi
totodată complementare.
Agresivitatea se manifestă ca urmare, a interacţiunii dintre două categorii de factori:
impulsuri latente interne cu reacţii stimulative externe. Forţa agresivă cumulată în interior de
persoana care a produs-o, o orientează spre autoagresiune, care cuprinde atitudini, acte, fapte,
manifestări de agresivitate, violentă faţă de propria persoană.
Autoagresiunea este o modalitate de răspuns dezechilibrat, al persoanei la stimuli interni şi
externi.
Cercetările psihologice şi psihiatrice, arată că persoana care se sinucide o face din cauza
cuiva sau a ceva, cu care are un conflict şi nu a reuşit să comunice. Cînd exprimarea acestui conflict
este interior, are loc suprimarea eului, respectiv sinuciderea.

50
Publicînd în 1897
studiul “Le suicide”,
Emile Durkheim
dovedeşte, că
“moartea voluntară e
un tip de deces de
ordin social, filosofic,
religios, moral,
cultural”, înscrise în
raporturi sociale, de
norme, valori,
prescripţii morale sau
religioase. (Sorin M.
Emile Durkheim Rădulescu –
1858 - 1917 Sociologia devianţei,
p. 40).

Desenul 14. Comportament suicidar


În diversitatea formelor de sinucidere, există o caracteristică comună a acestora: ele sunt
săvîrşite în cunoştinţă de cauză, victima fiind conştientă de gestul său. Caracterul raţional şi
conştient al sinuciderii face din acest fenomen o problemă socială. Sinucigaşul comite un act prin
care se autoanulează ca element al societăţii, prin care renunţă la orice implicare în viaţa comunitară
(Albert Ogien – Sociologia devianţei, p. 26).
Fenomenul suicidar, se manifestă sub diferite variante: suicidul ameninţare, suicidul
tentativă, veleitatea suicidară, echivalentele suicidare, suicidul reuşit.
Unii oameni îi ameninţă doar pe cei din jur că se vor sinucide, alţii încearcă să se sinucidă,
iar alţii chiar reuşesc.
În cazul suicidului ameninţare, scopul nu este moartea, ci individul, prin şantaj, urmăreşte
atingerea unor scopuri în viaţă. Suicidul ameninţare are un caracter teatral.
Suicidul tentativă este caracteristic femeilor şi se manifestă prin ambiguitatea intenţiei
subiectului.
Suicidul reuşit este propriu bărbaţilor.
Veleitatea suicidară este o dorinţă trecătoare de autosuprimare, în care actul este proiectat
teoretic, fără a fi realizat.
Echivalentele suicidare caracterizează modurile de comportament care implică un risc, de
care subiectul este perfect conştient.
Cercetările efectuate au rezultat, că aproximativ 2/3 din cei care s-au sinucis, anterior
avuseseră cel puţin o tentativă.
Conform prof. dr. V. T. Dragomirescu, suicidopatia, evoluează în trei faze: suicidaţie-
suicidacţie-traumatizare. Suicidaţia, prima fază a actului suicidar, este etapa mentală în care
subiectului îi apare motivaţia îşi pune problema morţii şi ia decizia.
În faza a doua, suicidacţia, presupune procurarea substanţei toxice, fixarea laţului
spînzurătorii, alegerea locului pentru sinucidere.
Ultima fază, traumatizarea, reprezintă realizarea ainuciderii.
Emile Durkheim, clasifică actele suicidare în:
A. Sinuciderea egoistă - specifică indivizilor slab integraţi în grupul familial, religios,
politic, dovedind lipsa coeziunii în cadrul grupului de apartenenţă.. Acest tip de suicid, este mai
51
frecvent la celibatari, decît la persoanele aflate în cuplu. Durkheim constată, că influenţa benefică a
familiei este mai scăzută în cazul femeilor, decît al bărbaţilor. Societatea conjugală - alcătuită din
cupluri maritale, fără copii – agravează tendinţa femeii spre sinucidere.
Conform statisticilor vremii, rata sinuciderii la femeile măritate, fără copii este cu 50 % mai
mare decît în cazul celibatarelor.
Concluzia este, că familia şi căsătoria, par să nu aibă acelaşi efect asupra bărbaţilor şi
femeilor.
B. Sinuciderea altruistă
Acest tip este caracteristic indivizilor excesiv întegraţi în grupul de apartenenţă, care pun
mai presus interesele colectivităţii faţă de propriile interese, (cazul militarilor). Astfel de sinucideri
nu sunt prea răspîndite în societăţile contemporane, tocmai pentru că “personalitatea individuală
este mult mai eliberată de personalitatea colectivă” (Emile Durkheim – Despre sinucidere , p. 180).
C. Sinuciderea anomică este rezultatul dereglării mecanismelor sociale care se
repercutează direct asupra numărului de morţi voluntare. Ca şi în cazul sinuciderii egoiste, gradul de
integrare este scăzut, numai că, în acest caz, influenţa societăţii lipseşte la nivelul pasiunilor
individuale “lăsandu-le fără frîna necesară”(Emile Durkheim – Despre sinucidere, p. 204).
D. Sinuciderea fatalistă este opusul celei anomice şi rezultă dintr-un control disciplinar
strict şi excesiv, care suprimă individul. Durkheim dă ca exemple, sinuciderea sclavilor, sinuciderea
soţilor prea tineri, a soţiilor fără copii, care recurg la acest gest pentru a scăpa de un viitor prea
restrictiv. Acest tip este considerat nesemnificativ pentru societatea contemporană. (Emile
Durkheim – Despre sinucidere, p.225).
Factorii de risc în sinucidere
Factorii care expun o persoană la riscul de a se sinucide sunt deosebit de complecşi, strîns
legaţi între ei. Un rol însemnat dintre aceşti factori are: vîrsta, sexul, factorii individuali psihologici
(intelectuali, temperamentali, caracteriali, anxietate etc.), psihiatrici (depresie, psihoze, tulburări
afective, schizofrenie, stări maniacale etc.), biologici (predispunerea genetică), de mediu (pierderea
unei personae apropiate, conflicte interpersonal şi intrapersonale, ruperea unei relaţii, probleme de
lucru sau de ordin profesional etc.), contextul vieţii personale (statut ocupaţional, social,
migraţional, situaţie economică, situaţie de trafic, apartenenţă religioasă, consum de alcool,
toxicomanie, .
În Moldova, ca şi în Romania, numărul deceselor prin sinucidere este în creştere. Cele mai
frecvente modalităţi de sinucidere au fost spînzurarea, intoxicaţia voluntară, precipitarea şi
submersia. Cel mai mare număr de sinucideri au fost înregistrate la grupele de vîrstă 21-30 de ani
31- 50 de ani şi la grupele de peste 60 de ani.
Marea majoritate a sinuciderilor s-a inregistrat în rîndul bărbaţilor. Procentul sinuciderilor
prin ingestie medicamentoase este majoritar şi în creştere.
Comportamente deviante dependente de substanţe
Adicţia.
- Jocuri de noroc; - Jocuri on-line;
- Consumul substanţelor chimice: farmocologice, tutun, alcool, drog.
Jocurile de noroc (gamblingul).
Această patologie tipic sociopată, în ultima vreme i se acordă atenţie sporită, fiind
interpretată nu ca un viciu, ci mai degrabă ca o dizarmonie sociopată de personalitate.
Jocurile de noroc, cîştigă terenul jocurilor universale, fiind dezvoltate în toate societăţile
contemporane, în funcţie de diferite medii sociale sau culturi.
În societăţile anterioare, recompensa era cîştigată prin muncă. Cîştigul nemuncit, era
considerat ca ceva anormal şi vicios. În societatea actuală, acest comportament marginal se bucură
de o mare acceptanţă socială.
52
Cercetările actuale au clasat jocuri
le de noroc între comportamentele
din spectrul obsesiv-compulsiv sau
al celor adictive (dependenţa de
substante). Jocul de noroc, cunoscut
ca joc compulsiv, este un joc
patologic, care dezvoltă dependenţă
faţă de el şi o gravă tulburare de
control al impulsurilor.

Desenul 15. Comportamente dependente: gambling


Dostoevski portretizează pe jucătorul de cărţi ca pe un compulsiv, un adevărat drogat (cu
instinct iraţional). Freud vedea jocul de cărţi, un substitut al masturbaţiei, întreţinut de o dorinţă
irezistibilă, urmată de plăcerea actului, după care rămîne cu un enorm sentiment de vinovăţie.
Caracteristic pentru jucător este plăcerea de a juca, importanţa şansei şi imposibilitatea de a
prezice rezultatele.
După Greenson ar exista trei categorii de jucători:
1. Jucătorul "normal", care joacă pentru divertisment şi distracţie, şi care se opreşte cînd
observă că a mers prea departe;
2. Jucătorul profesionist, care foloseşte jocul pentru a cîştiga;
3. Jucătorul nevrotic sau sociopat, „împins” de dorinţa nestăpînită, inconştientă de a juca,
neputînd a se opri, a se lepăda de această deprindere, asemenea unui toxicoman.
După Greenson, principalele manifestări comportamentale ale jucătorilor, ar fi:
- atmosfera de excitaţie, cu tremurături şi transpiraţie a jucăorilor, cu nelinişte psihomotorie
(deşi jocul se poate desfăşura într-o aparenţă de calm, linişte sau zgomot);
- Prezenţa unui ritm repetativ al descărcărilor tensionate. La început jocul este liniştit, dar
gradat cu o creştere intensă a exitaţiei la apogeu, urmînd apoi un final liniştit.
Aceste faze sunt analogice actului sexual. Tensiunea dată, fiind pe plac jucătorilor
Femeile (care joacă poker) copie manierele şi limbajul bărbaţilor.
La ruletă, în camera de joc femeile nu sunt admise, prezenţa lor este brutalizată.
Jucătorul sociopat se caracterizează prin:
– Tendinţa de a minimaliza, de a ascunde necesitatea deprinderilor de a juca;
– Întotdeauna, îşi găseşte timp pentru a se duce în locurile jocurilor de “noroc”;
– Prezintă stări de grandoare, stări repetate de neliniştite, sentimente de vinovăţie, spirit
accentuat de competitivitate, plăcere de a risca, pentru a cîştiga;
– Uşor se plictiseşte, necesitînd nevoia permanentă de a fi stimulat;
– Trăieşte senzaţia impresiei că nimeni nu-l înţelege;
– Este depresiv, anxios cu autoapreciere şi autostimă scăzută;
– Are capacitate redusă de înfruntare şi asumare a realitaţii;
– Simte dorinţa de a repara pierderea anterioară printr-un nou joc;
– Este dominat de superstiţii magice de a “prinde norocul”, (schimbarea locului, înconjorul
mesei, schimbarea şi izbirea cărţilor, punerea banilor pe sorturi etc), dominat de speranţa
oarbă că „este norocos” şi îi va „merge”, dacă nu în prezent, în viitor, numaidecît va cîştiga,
testîndu-şi astfel, mereu norocul;
Cîştigul ocazional îl provoacă şi mai mult să joace, convingîndu-se pe sine că gîndul de a
cîştiga este ceva real. Se joacă în cărţi nu numai pentru bani, ci şi pentru prestigiu şi putere în
grupul de jucători.
53
Criterii de diagnostic:
– Imposibilitatea progresivă a jucătorului de a-şi controla comportamentul, în detrimentul
pierderilor financiare şi relaţionale;
– Intensitatea acută de a juca sume tot mai mari, de a atinge starea de excitabilitate;
– Trăirea stării de euforie în timpul jocului, imposibilitatea de a juca determină fenomene de
"sevraj";
– Preocupări persistente de planificare a jocului, a modalităţilor de a găsi bani etc.;
– Încercări eşuate repetate de a controla mersul jocului, de a stopa dependenţa ludică,
dispozitie uşor iritabilă;
– Considerarea jocului ca fiind unica modalitate de a diminua sentimente vinovăţiei,
anxietăţii, depresiei, descurajării;
– Revenirea repetată, continuă de a juca, şi după pierderea unei sume de bani, cu credinţa
"sigură, de data asta voi recupera";
– Înşelarea sistematică a membrilor familiei, despre suma adevărată a pierderilor;
– Imposibilitatea de a explica anumite datorii
– Frecvente împrumuturi, rar achitate, neachitarea facturilor
– Furtul banilor destinaţi cheltuielilor commune, recurgerea la comportamente ilegale, pentru
a face rost de bani, pentru a juca sau a acoperi pierderile;
– Tendinţa de a fi secretos
– Absenţe neexplicate la serviciu/acasă, pierderea locului de muncă, interesului de a fi
împreună cu familie, pierderea familiei;
– Frecvente apeluri telefonice de la creditori neplătiţi şi furioşi
– Degradare afectivă, morală, intelectuală, parazitism social.
Ca şi în orice altă dependenţă, marea majoritate a jucătorilor nu consideră că au o
tulburare psihică.
În jurul mesei de joc creşte consumul de alimente, băutură, ţigări, drog. Acest fapt, îi face pe
mulţi jucători să-şi piardă controlul şi atenţia. Neavînd bani de a-şi continua jocul, recurg la diferite
mijloace pentru a le obţine: cer, fură sau vînd lucruri din casă, pradă, fac spargeri, vînd droguri etc.
Consumul de alcool şi drog în timpul jocului, îi „aruncă” pe jucători în dependenţe noi: de
alcool, drog, prostituţie, distrugîndu-le şi mai mult personalitatea.
Vocabularul jucătorilor constă din expresii scatologice, expresii sadice, îşi murdăresc sau îşi
umezesc hainele.
Începînd jocul, jucătorul nu se mai poate lăsa, motiv pentru care devine un sociopat. Îşi
tiranizează atît propria lui viaţă cît şi a celor apropiaţi părinţi, familie.
După Greeson, jucătorul de cărţi sau de alte jocuri de noroc se află la marginea unei severe
de Cel care practică cu regularitate jocurile de noroc îndiferent de urmările ce apar în viaţa sa, va
avea un tip de personalitate obsesiv-compulsivă, situaţie care seamănă cel mai mult cu dependenţa
de diferite substanţe.presii şi aşteaptă să obţină satisfacţie şi securitate prin intermediul norocului.
Jucătorul sociopat suferă prin jocul practicat o adevărată regresiune, el nu se mai poate lăsa, pentru
că nu poate suporta sentimentul de abandon şi depresie, precum şi dorinţa de a gusta din excitaţia
cîştigului.

Jocuri online.
Accesul la Internet poate avea efecte positive şi negative.
Influenţe pozitive: Internetul prezintă un obiect de studiu (prin tehnologiile sale) şi o
sursă de documentare semnificativă.
Şcolile utilizează internetul ca pe un mijloc de documentare şi de expresie. Avînd acces la
Internet, elevii pot găsi rapid o informaţie, pot viziona materiale utile în procesul de învăţămînt.

54
Apariţia şi răspîndirea tot mai semnificativă a învăţămîntului la distanţă este o parte
importantă a mutaţiilor care au loc în acest sistem.
Internetul deschide extraordinar de mult porţile şcolilor pentru "studenţii" de toate vîrstele şi
gradele de pregătire.
Lipsind tînîra generaţie de cunoaşterea tehnologiilor electronice, le vom crea un handicap,
lăsîndu-i în urmă cu dezvoltarea posibilităţilor, oferite de noile tehnologii.
Oamenii de ştiinţă au o părere comună privind problemele dependenţei de onlaine.
Producătorii fiind interesaţi de obţinerea profitului, oferă populaţiei de toate vîrstele diverse jocuri,
filme, informaţii onlaine, pentru a-şi vinde cît mai scump producţia, fiind mai puţin preocupaţi de
conţinutul educogen negativ şi de consecinţele acestuia asupra generaţiei în creştere.

Internetul, pe lîngă beneficii, oferă prin intermediul


site-urilor speciale informaţii de pornografie,
vînzarea de droguri, pedofilie, prostituţie etc.
Jocurile şi filmele online constituie un drog
virtual, creînd dependenţa. Tot mai mulţi copii
îşi pierd timpul în online, uitînd de însărcinări,
obligaţiuni, timp de odihnă şi joc la aer liber.

Desenul 16. Comportament dependent online


Mai mulţi tineri alocă o mare parte din timp întîlnirilor virtuale pe messenger, în detrimentul
practicării unor activităţi recreative în natură. Internetul este un mediu prielnic pentru sociopaţi şi
pentru dezvoltarea sociopatiilor.
Adicţia este starea produsă de consumul repetat de substanţe naturale sau sintetice, prin care
persoana devine dependentă fizic şi psihic. O persoană este adictivă dacă este un consumator
excesiv şi regulat.

Dependenţa de droguri poate fi de două feluri:


1. Fizică – stare în care organismul s-a adaptat la prezenţa unei substanţe, iar pentru
funcţionarea sa normală simte necesitatea de a şi-o încorpora în ţesuturi. Dependenţa fizică are două
caracteristici:
– Toleranţa – persoana adictivă care a devenit dependentă fizic are o toleranţă din ce în ce
mai mare la substanţa respectivă.
– Sevrajul – starea fizică şi psihică neplăcută de anxietate, nelinişte, iritabilitate, greaţă,
migrene, tremor, halucinaţii, cînd substanţa respectivă lipseşte
2. Psihică – se referă la nevoia pe care o simte persoana de a ingera substanţa respectivă
pentru efectul ei plăcut.
Dependenţa de droguri:
– Se cunosc 11 clase de substanţe psihoactive, care conduc la tulburări mentale organice:
alcoolul, amfetaminele, cofeina, cannabisul, cocaina, halucinogenele, inhalantele, nicotina,
opiaceele, phencyclidina şi sedativele (cunoscute şi sub denumirile de hipnotice sau
anxiolitice).
– Deşi, multe dintre aceste substanţe au de asemenea şi o utilizare medicală, în circumstanţe
de nesupraveghere ele pot cauza tulburări mentale organice.

55
Utilizarea în exces a substanţelor
psihoactive crează două tipuri de
dependenţă:
- dependenţă organică (ele
modifică compoziţia chimică a
neurotransmiţătorilor sau chiar
înlocuiesc aceşti neurotransmiţători,
determinînd organismul să fie
dependent fiziologic de consumul
lor regulat);
dependenţă psihologică (prin
stările de reverie şi detaşare de
realitate pe care le provoacă,
determină persoana să dorească din
ce în ce mai mult să le consume).

Desenul 17 Comportament dependent de drog. Consecinţe


Simptome ale dependenţei de droguri. Semne fizice:
– Pierderea sau scăderea apetitului, orice schimbare la nivelul obiceiurilor alimentare, scăderi
sau creşteri în greutate ce nu pot fi explicate.
– Mers încetinit sau nesigur, coordonare slabă a mişcărilor.
– Insomnie, treziri la ore nepotrivite, trîndăveală.
– Ochi roşii şi umezi; pupile mai mari sau mai mici ca de obicei; privire în gol.
– Palme reci şi umede; mîini tremurătoare.
– Faţă umflată, roşie sau palidă.
– Miros de substanţe în respiraţie, pe corp şi pe haine.
– Hiperactivitate, vorbit excesiv.
– Îi curge nasul, tuşeşte.
– Semne de înţepături pe braţe, picioare sau fese.
– Greaţă, vomitat, transpiraţii excesive.
– Tremur ale mîinilor, picioarelor sau capului.
– Puls neregulat.
Semne comportamentale:
- Schimbări la nivelul atitudinilor/personalităţii fără alte cauze identificabile.
- Schimbări la nivelul prietenilor, noi prietenii, evitarea bruscă a vechiului grup de prieteni;
nu vrea să vorbească despre noii prieteni; prieteni cunoscuţi ca consumatori de droguri.
- Schimbări în activităţi sau hobby-uri.
- Ia note mai mici, chiuleşte, întîrzîie la şcoală.
- Schimbări de obiceiuri; nedorinţa de a-şi îndeplini obligaţiunile casnice, familiale, pierderea
interesului faţă de familie.
- Dificultăţi de concentrare a atenţiei: uitare.
- Lipsa generală a motivaţiei şi energiei; atitudinea de “nu-mi pasă”
- Hipersensibilitate, izbucniri temperamentale, comportament refractar.
- Dispoziţie proastă, iritabilitate, nervozitate.
- Nevoie excesivă de intimitate. - Comportament prostesc, zăpăcit
- Comportament secretos şi suspicios. - Minciună cronică.
- Nevoie neexplicată de bani; furt de bani sau obiecte. - Stimă de sine scăzută.
56
- Schimbări ale obiceiurilor de îngrijire personală. - Paranoia.
- Posesiune de accesorii legate de droguri

Tabacismul: fumatul, a fost folosit iniţial numai în scop medical. Abia după 1600
începe să fie folosit şi de plăcere. Fumatul corelează cu standardul economic scăzut, gradul redus
de şcolarizare şi venituri mici.
- Consumul de ţigări poate fi: Sau:
- Intens (peste 25 ţigări pe zi) - Regulat
- Moderat (10 –20 ţigări pe zi) - Ocazional
- Uşor (sub 10 ţigări pe zi) - Pasiv
Factori cauzali: I. De iniţiere: - sociali; -
psihologici; II. Factori de menţinere, modele:
psihofarmacologic; psihologic; social;
biologic.

Desenul 18. Tabacismul. Factori cauzali


Factori cauzali, de ce se fumează: I. Factori de iniţiere: 1. Factori sociali:
- Presiunea grupului la vîrsta adolescenţei
- Tendinţa adolescentului de a prelua modele
- Factori de învăţare socială – recompensa experienţei
2. Factori psihologici:
o Teoria psihanalitică – explică fumatul prin persistenţa stadiului oral
o Erickson – pentru fumat sunt specifice 2 stadii de criză: 2-12 ani (încercarea de a depăşi
sentimentul de inferioritate) şi 12-18 ani (criza de identitate)
o Eysenck - Extravertul are un nivel de activare redus şi deci este în căutare de stimuli; este
mai susceptibil de a deveni fumător;
Introvertul are un nivel de activare crescut – reticenţă la stimulii externi.
3. Factori psihobiologici – explică fumatul prin caracteristici biochimice şi genetice.
II. Factori de menţinere:
o Modelul psihofarmacologic explică menţinerea fumatului prin consecinţele psihologice
pozitive pe care le are, pe calea modificărilor biochimice.
o Modelul psihologic – explică menţinerea fumatului prin obţinerea unor stări afective
pozitive sau prin reducerea stărilor afective negative.
o Modelul social – evidenţiază aceiaşi factori care duc şi la iniţierea fumatului.
o Modelul biologic – explică menţinerea fumatului prin diferenţa gradului de dependenţă –
unele persoane sunt mai vulnerabile la dependenţă.
Tutunul conţine: CO – împiedică oxigenarea ţesuturilor; Gudronul – substanţă
cancerigenă. Nicotina – substanţa care crează dependenţă
Consecinţe ale fumatului:
- Boli cronice: cardiovasculare, digestive, pulmonare obstructive (bronşita);
- Cancer (pulmonar, de buze, laringe, esofag, pancreas, rinichi, vezică);
- Decese - anual, peste 320.000.
Prevenirea: Renunţarea:
- Politic – taxe - Hipnoza
- Comunităţi – interzicerea - Terapia comportamentală
- Social – imaginea - Terapia cognitivă
- Individual – conştientizarea - Grup de suport
57
Alcoolul a fost descoperit prin lăsarea unor băuturi dulci să fermenteze, înainte de
antichitate. În sec. 18 – au loc mişcări religioase, consumul de alcool fiind considerat un păcat. În
1920 – SUA, Germania, în perioada de prohibiţie, a sporit consumul de alcool, cu violenţe şi crime.
În SUA sunt 11 mil. alcoolici (5% din populaţia SUA).
Consumul de alcool poate fi:
o Social, cînd, după obicei, majoritatea persoanelor întîlnesc sărbătorile cu băuturi.
o Abuz, specific indivizilor:
- băutori, care au o toleranţă redusă la alcool şi beau zilnic;
- alcoolici, care au o toleranţă crescută la alcool; rar sunt în stare de ebrietate, dar nu
pot întrerupe consumul de alcool.
Criterii în definirea alcoolismului (după DSM-IV):
- nevoia de consum zilnic; - consum peste medie; - consum de spirtoase;
- perioade de intoxicaţie cu tentative nereuşite de abstinenţă, renunţare la consum;
- amnezia evenimentelor din perioada de intoxicaţie
- perturbarea activităţii profesionale (absenteism, pierderea slujbei, violenţă, etc.)
- continuarea consumului în exces
- persistenţa acestor caracteristici minim 1 lună
Factori de risc pentru alcoolism:
1. Alcoolismul are o componentă genetică. 60% dintre alcoolici au taţi alcoolici şi 46% au
mame alcoolice. În 1950, în Suedia, în cadrul studiului realizat, au fost studiaţi toţi copiii adoptaţi şi
s-a stabilit cîţi provin din taţi alcoolici şi au fost crescuţi în familii normale. 38% dintre copiii care
proveneau din taţi alcoolici şi au fost crescuţi în familii normale au devenit alcoolici. Doar 18%
dintre copiii proveniţi din familii nealcoolice şi crescuţi în familii alcoolice au devenit alcoolici.
Riscul ereditar este de 3 ori mai mare.
2. Factori sociali
Presiunea socială – norma este de a consuma alcool. Copilul remarcă corelaţia dintre
consumul de alcool şi emoţiile pozitive. Adolescentul încercă să consume alcool pentru a-şi dovedi
independenţa şi opoziţia faţă de adult.
Adolescentul: Adultul:
- Mod de a fi acceptat în grup; - Întărire pozitivă: de bucurie, etc.
- Cale de ajustare la anxietate; - Întărire negativă: depăşirea stresului, gîndurilor;
- Afirmarea identităţii; - Semn de afecţiune faţă de o persoană;
- Trecere simbolică de la adolescenţă la maturitate
3. Factori individuali (de personalitate): Autostimă scăzută. Sensibilitate deosebită la
critică. Nevoia de putere (alcoolismul este adesea însoţit de agresiune)
Tabelul 11. Efectele psihofiziologice ale alcoolului:
Concentraţia de alcool în sînge Efecte psihologice
(mg. la 100 ml. sînge)
30 Relaxare. Guraliv, sociabil.
50 Euforie plăcută. Scade gradul de concentrare
70 Reducere a vigilenţei senzoriale, capacităţilor
cognitive şi motrice.
100 Tulburări de echilibru. Stare de intoxicare.
150 Vorbire neclară. Afectare severă a activităţii
mintale şi psihomotrice.
200 Greaţă, vărsături. Lipsa răspunsului la stimuli.
300 Anestezie, hipotermie. Respiraţia grea şi rară.
58
400-500 Comă. Moarte
Faze: 1. Stimulare (activare SNC); 2. Reducerea activităţii SNC – taciturn, mohorît, deprimat,
sentimente de devalorizare a Eului propriu – poate duce la suicid. 3. Anestezia SNC – nemaiputînd
suporta faza 2, persoana continuă să bea şi se anesteziază.

Consecinţele alcoolismului:
1. Efectul social: absenteism profesional, pierderea slijbei;
violenţă, criminalitate;
2. Boli: ciroză, cancer (ficat, pancreas, esofag); deteriorări
ale creierului – se asociază cu malnutriţia şi lipsa de
vitamine; boli cardiovasculare – hipertensiune;
3. Decese: 10% din decesele cauzate de diferite boli se
datorează direct alcoolismului: 50% din totalul accidentelor
rutiere; 30% alte accidente (căderi, sinucideri, incendii)

Desenul 19. Consecinţele alcoolismului.


Sadomia sexuală violentă.
Termenii “dependenţă sexuală” sunt utilizaţi cel mai adesea pentru a descrie
comportamentul unei persoane care dezvoltă o obsesie sau o înclinaţie intensă pentru sex.
Sexul şi gîndul la sex domină mentalitatea persoanei respective, ducînd la imposibilitatea acestuia
de a se angaja într-o relaţie normală.
Comportamentul sexual al dependentului de sex este numit comportament sexual deviant,
tulburări libidiene, hipersexualitate, nimfomanie, erotomanie, dependenţă de sex.
Comportamentul sexual deviant, deşi se pretinde a fi “normal”, este un comportament
aberant, centrat pe obţinerea satisfacţiei sexuale, dus la extremă.
Comportamentul sexual deviant este considerat o problemă de control a impulsului, o
dereglare în urma căreia nu se poate rezista tentaţiei de a-şi satisface plăcerea sexuală, de a se distra
pe seama altei persone, aducîndu-i daune fizice şi morale.
Persoanele dependente de sex se caracterizează printr-o mentalitate deformată, obsesiv
sexuală. Nu se sustrag niciodată de la practicarea sexului, necătînd la consecinţe periculoase. Nu
recunosc problema cu care se confruntă şi caută mereu scuze pentru acţiunile lor.
Cel mai adesea sunt prejudiciate relaţiile sociale, pe care persoana respectivă le dezvoltă cu
cei din jur. Dependenţa de sex cauzează lezarea emoţională a psihicului persoanei.
În cazul unor persoane, dependenţa de sex se manifestă prin afişarea unui
comportament scandalos care presupune molestare sau exhibiţionism (expunerea publică în
ipostaze obscene).
Tipurile de comportament cu care este asociată dependenţa de sex
- Auto-stimularea obsesivă;
- Legături extra-conjugale numeroase;
- Multipli parteneri sexuali / aventuri de o noapte;
- Folosirea permanentă a materialelor pornografice;
- Sex neprotejat;
- Exhibiţionism (perversiune sexuală, constînd în expunerea publică a organelor sexuale şi
simularea actului sexual);
- Fetişism - perversiune sexuală (la bărbați), constînd în a privi și colecționa obiecte ale
persoanei iubite;
- Hărţuire sexual;
- Molestare / viol;
59
- Voyeurism;
Majoritatea persoanelor dependente de sex nu sunt satisfăcute de activitatea lor sexuală, nu
se pot lega emoţional de niciun partener. În schimb, persoanele obsedate de sex, se pot confrunta cu
sentimente de ruşine şi vinovăţie. Unui dependent de sex îi este extrem de greu să-şi controleze
comportamentul în ciuda consecinţelor negative (financiare, sociale, emoţionale, medicale) pe care
acesta le induce.
Comportamentul sexual deviant afectează atît viaţa subiectului, cît şi pe cea a celor din jurul
său, indiferent de preferinţele lor sexuale: heterosexuali, homosexuali sau bisexuali. Abuzurile
sexuale, emoţionale sau fizice pot dezvolta atitudini anormale faţă de sex.
Comportamentul sexual deviant poate conduce la complicaţii, de la pierderea partenerului, a
prietenilor, a serviciului sau banilor, pînă la boli grave cu transmitere sexuală, arest, o sarcină
nedorită sau depresii pe termen lung.
Incestul este un comportament agresiv sexual asupra minorilor, care se manifestă între
tată-fiică, mai puţin între mamă-fiu şi între fraţi-surori.
Incestuoase sunt şi relaţiile sexuale dintre bunic-nepoată, unchi-nepoată, matuşă-nepot şi dintre
verii primari.
Legatura incestuoasă e mult mai frecventă în mediile în care domnesc promiscuitatea,
alcoolismul, imoralitatea etc.
Vîrsta tatălui incestuos este de obicei cuprinsă între 30-45 ani, iar a fetei între 5-14 ani.
Exista situaţii în care, soţia – mamă, joaca, în mod inconstient, rolul de complice în
declanşarea relaţiilor incestuoase. Sunt, din nefericire, femei care îşi educă fiica să îngrijească activ
şi afectiv tatăl, oferindu-i propriul său statut şi consolidînd intimitatea tată – fiică, pînă la
încurajarea relaţiilor incestuoase dintre ei. Aceste mame trăiesc traumatismul cauzat de propria lor
imposibilitate de identificare cu mama în copilarie.
Anchetele arată că în majoritatea cazurilor, incestul este obţinut prin agresivitate fizică sau
verbală. Incestul poate fi obtinut prin violenţă şi teroare. Oricum ar fi săvîrşit, incestul este un
comportament sexual agresiv, care violează regulile morale şi normalitatea relaţiilor umane.
Consecinţele incestului, suportat în copilărie:
- stres, anxietate, depresie, nevroze, psihoze, sadism;
- fobii, agresiune, ură patologică faţă de persoana de sex opus, asemănătoare celei ce a
provocat incestul;
- prostituţie, homosexualitate, pedofilie;
- incapacitate de a iubi;
- frică de a forma o familie;
- autovătămare, mutilare, suicid.
Prostituţia este o activitate inumană, o crimă împotriva femeii.
Prin prostituţie, bărbaţii degradează si dezumanizeaza femeile, îi anulează identitatea şi
calităţile care o definesc ca individ. Femeia devine jucăria, marioneta, sclava sexuală a bărbatului.
A cumpăra o femeie pentru prostituţie, conferă bărbaţilor puterea de a folosi femeia ca pe o
marfă, care i-ar satisface fanteziile sale libidiene.
După spusele bărbaţilor clienţi, “prostituţia este închirierea unui organ femenin, pentru o
perioadă plătită”. În acest timp, bărbatul are dreptul să facă orice cu femeia cumpărată, deoarece ea
îi aparţine întru totul ca o marfă proprie.
Clientul, care pentru o sumă de bani, devine pentru un timp dat, stăpîn pe trupul femeii care
se prostituează, recurgînd la orice mijloc, pentru a-şi satisface plăcerea bolnavă.
Prostituţia este hărţuire, exploatare, sclavie sexuală, care se poate solda cu moartea femeii.
Plata oferită de client nu va şterge consecinţele violenţelor sexuale.

60
Indiferent că este sau nu legalizată, prostituţia este extrem de distructivă pentru femei:
viol, homicid (asasinare).
Femeile care practică prostituţia, permanent sunt agresate, brutalizate, abuzate, umilite,
indiferent că se prostituează pe stradă sau în saloane de masaj, moteluri sau bordeluri.
Clientul recurge de multe ori la molestări sau mutilări grave ale trupului femeii.
Patronul niciodată nu va intervene în apărarea femeiii pe care a vîndut-o clientului, deoarece
şi-a primit banii, în rezultatul vînzării femeii prostituiate. Femeia prostituată nu va avea cui să
reclame, deoarece, ca şi în cazul prostituţiei ilegale, are frică mai mare de patronul proxenet, decît
încredere în protecţia ineficientă a poliţiei.
Cu cît vîrsta prostituatei este mai fragedă, cu atît ea costă mai mulţi bani. Copilele
minore, sunt cele mai întrebate pe piaţa prostituţiei.
Femeia, care se prostituează n-are credibilitate în nimeni, deţine cel mai de jos statut social,
este lipsită de bani şi de alte mijloace de existentă.
Studiul “Prostitution in Five Countries: Violence and Post-Traumatic Stress Disorder” de
Melissa Farley, Isin Baral, Merab Kiremire and Ufuk Sezgin, realizat în anul 1996 în 5 tări ale
lumii, din care în două (Africa de Sud si Zambia), argumentează, că legalizarea prostituţiei nu
schimbă cu nimic violenţele la care sunt supuse femeile.

Datele obţinute din acest studiu, arată că femeile din


cele 5 ţări ale lumii, implicate în prostituţia legală şi ilegală,
au raportat următoarele:
- 81% din ele au fost abuzate fizic;
- 73% au fost atacate şi mutilate;
- 68% au fost ameninţate cu o armă;
- 62% au fost violate pentru a fi supuse prostituării;
- 46% au sunt violate mai mult de 5 ori pe zi;
- 41% au fost constrînse să practice pornografia;
- 46% au făcut pornografie, de cînd sunt în prostituţie.”
Consecinţe:
- Traume severe (contuzii, rupturi osoase, mutilări etc.);
- Întreruperi de sarcină; - Infertilitate;
- Sindromul colonului iritabil; - Dureri pelviene cornice;
- Boli sexual transmisibile; - Stress, depresii, anxietate;
- Autoadministrare de medicamente cu alcool
- Dependenţă de alcool, drog, dezechilibre alimentare;
Automutilare; Omucidere; Suicid

Desenul 20. Consecinţele prostituţiei.


Dependenţa sexuală sau tulburările libidinale se împart în Tulburări Hiperfilice şi
Parafilolide.
Tulburările hiperfilice se întîlnesc la bărbaţi şi femei, reprezentînd o stare de supraexitaţie,
ca urmare a lipsei relaţiilor sexuale normale. Masturbarea este un mod de neutralizare a unei altfel
de excitaţii.
Masturbarea este comportamentul sexual care produce orgasmul sexual prin stimulare
genitală diferită de cea a organelor sexuale ale sexului opus şi care survine ca urmare a lipsei de
satisfacere libidinală, prin act sexual normal. Apare în condiţii de izolare, a lipsei sexului opus,
contactelor sociale şi a relaţiilor stabile dintre parteneri.

61
Masturbarea hiperfilică se remite în cazul în care subiectul adoptă o viaţă sexuală normală şi
nu trebuie în nici un caz confundată cu masturbarea parafiloidă sau disfilică, specifică voaiorismului
(sau scoptofilie - perversiune constând în obținerea plăcerii sexuale prin simpla privire a unui act
sexual realizat de către un cuplu) şi exibiţionismului.
Pornografia.
Pornografia - reprezintă acţiunea de a expune în mod public goliciunea corpului uman, de a
deţine, confecţiona, vinde sau răspîndi obiecte, desene, scrieri sau alte materiale cu caracter obscen.
În practica judiciară există infracţiunea de răspîndire a materialelor obscene, precum şi
organizarea şi vizionarea filmelor cu conţinut pornografic.
Pornografia afectează din ce în ce mai puternic fondul biologic şi psihic al generaţiilor
tinere, cu grave repercusiuni la nivel social în timp. Această afirmaţie este susţinută şi de varietatea
infracţiunilor pornografice comise:
- Viol - cu victime sub 14 ani; viol cu victime între 14-17 ani;
- Raporturi şi perversiuni sexuale cu minori;
- Incest; Abandon familial;
- Corupţie sexuală; prostituţie;
- Boli sexual transmisibile printer minori; omoruri; suiciduri.

Tulburările parafiloide.
Termenul ”tulburări parafiloide” provine de la parafilie care se manifestă prin atracţia
libidinală faţă de parteneri de acelaşi sex.
Parafilia (Homosexualitatea) este atracţia şi implicarea în relaţii sexuale exclusiv
între persoane de acelaşi sex pe fondul lipsei de interes pentru persoanele de sex opus. Dacă
subiectul este atras şi de acestea, atunci se poate vorbi despre bisexualism.
Există o diferenţiere terminologică, cu totul artificială, în literatura de specialitate între
androfilie şi homosexualitate. Aceasta din urmă este definită ca fiind atracţia cu finalitate sexuală
între persoanele de sex masculin iar androfilia fiind un fel de relaţie platonică, acest gen de dragoste
apărînd de obicei la adolescenţi.
Factorii de risc ai unui comportament sexual deviant ţin de ambele sexe, indiferent de vîrste,
cît şi de afecţiuni psihologice..
Nefind considerată oficial, ca o afecţiune distinctă (din motive că această formă de
prostituţie a afectat un număr considerat din populaţie, în rîndurile cărora, se inscriu şi personae
politice), comportamentul sexual deviant, se consider un subtip de prostituţie comportamentală,
specific dereglărilor sexuale. Unele forme pot fi considerate parafilii, cum sunt fetişismul sau
pedofilia, altele pot fi forme uşoare cum este masturbarea extremă.
Tabelul 12. Forme şi manifestări ale homosexualităţii
Tipul devianţei sexuale Termeni: Aspecte Forme Forme grave -
comportamentale caracterologice uşoare parafiloide:
Subtipuri de parafilii: hiperfilice
Homosexualitate Pederastrie Agresivitate Masturbare Fetişism
Poponari Abuz sexual extremă Exhibiţionism
Gay Sadism Pornografie
Lesbienism Pedofilie
Cercetările argumntează, că există o legătură între dependenţa de sex şi anumite anomalii
ale creierului, de tulburări ale substanţelor chimice naturale ale creierului, de anumite schimbări în
circuitele electrice ale creierului.
Homosexualitatea ar reperezenta o anomalie a dezvoltării fetale, apărută între 3 și 4 luni, de
sarcină, cînd gravida a suferit de rubeolă (boală infecțioasă și contagioasă acută). Ca rezultat, la
62
nivelul creierului copilului nu s-a format centrul de atracţie de sex opus. Această ipoteză este
confirmată la animalele de laborator. Se afirmă, că 90% din homosexuali sunt de natură "înnăscută"
şi 10% "achiziţionată", prin orientări educaţionale greşite.
Datorită diversității şi implicaţiilor în dezvoltarea acestei anomalii sexuale,
homosexualitatea este eterogenă prin eterogenitatea manifestărilor comportamentale. Cel mai
semnificativ este comportamentul persoanelor cu homosexualitate autentică.
Homosexualitatea poate fi:
- pseudo homosexualitatea, în care alegerea partenerului homosexual se bazează pe motive
non-sexuale (sadism, umilirea pesoanei etc.).
Sadismul această tulburare libidinală este cea mai periculoasă dintre toate sub aspect social,
deoarece duce la crime pasionale.
Sadismul agresiv cu violenţă fizică, subiectul caută nu masochişti, ci parteneri, care nu
suportă comportamentul sadic al agresorului, rugăminţile şi vaietele victimei, incitîndu-l şi mai
mult.
- homosexualitatea autentică, bazată pe raporturi homosexuale.
Homosexualitatea se prezintă ca o patologie psihică, asumată benevol, şi, deseori,
inconştient în etapa iniţială de îmbolnăvire (mecanismul apariţiei şi evoluţiei este exact ca la
narcomani).
După factorii cauzali, homosexualitatea poate fi:
- homosexualitate achiziţionată / dobîndită – în perioadă de dezvoltare a persoanei, datorată
unui mediu educaţional greşit;
- homosexualitatea, cauzată de diferite anomalii ale creierului, întîrzieri de dezvoltare
mentală şi în structura tulburărilor mentale;
Simptomele comportamentului sexual parafilic sunt variate şi complexe:
- Prezenţa unei concepţii dformate obsessive cu privire la sex;
- Limbaj supraîncărcat de glume, anecdote despre raporturi şi relaţii sexuale
- Nestăpînirea cronică şi intensă a impulsurilor sexuale;
- Negarea (nerecunoaşterea) obsesiei sexuale de care suferă;
- Pierderea controlului sexual, asumarea riscurilor sexuale, indiferent de consecinţele
periculoase;
- Întreţinerea relaţiilor sexuale extraconjugale cu parteneri multipli, anonimi, prostituate;
- Justificarea permanentă a obsesiei sexual,
- Blamarea persoanelor din jurul său, care nu-i aprobă obsesia;
- Evitarea implicării emoţionale în actul sexual;
- Apelarea la diferite tipuri de servicii sexuale,
- Masturbarea în exces,
- Preferinţe privind sexul sadic sau masochist, exhibiţionism;
- Apariţia bolilor cu transmisie sexuală;
- Pierderea partenerului de viaţă;
Pedofilia. Homosexualitatea include în sine pedofilia.
Potrivit cercetărilor medico-sociologice din SUA, 28% dintre homosexuali au avut pe
parcursul activităţii lor sexuale peste 1000 de parteneri sexuali, iar 83% - peste 50. Circa 63% dintre
ei sînt poligami, avînd simultan cîţiva parteneri.
Termenul „pederast”, este un termen literar şi medical.
Dicţionarele explicative ale limbii române definesc termenul pederast: „persoană care
practică pederastia, homosexual.”
Pederastia este definită: „Perversiune caracterizată prin atracţie sexuală pentru indivizi de
acelaşi sex; homosexualitate, inversiune sexuală.” Sau: „Stare patologică manifestată prin atracţie

63
sexuală între bărbaţi; amor socratic; homosexualitate.” Sau: „1. Atracţie homosexuală pentru băieţi.
2. Homosexualitate, inversiune sexuală.”
Din aceste definiţii rezultă şi legătura strînsă între pederastie şi pedofilie: majoritatea
pedofililor sînt homosexuali sau, mai precis, pederastia include pedofilia.
Pedofilia este o formă de perversiuni sexuale, definite ca anomalii ale alegerii obiectivului
sexualitatii, alaturi de autoerotism, gerontofilie, incest, zoofilie, fetişism, necrofilie, travestism,
transexualism.
Se intîlneste îndeosebi la sexul masculin si se caracterizeaza prin impulsuri erotice
dominante sau exclusive faţă de copii, distingîndu-se doua categorii clinice :
· Pedofilia compulsivă (erotică), poate fi:
- orientată spre perversiuni sexuale cu o persoană adultă;
- pervers tandră (cînd atracţia sexuală este centrată asupra baieţeilor mici – pedofilia
homoerotică). Pedofilul homoerotic este incapabil să întreţină relaţii sexuale cu un barbat
adult.
· Pedofilia simptomatică sau agresivă (cînd pedofilul este orientat către fetiţe). Pedofilia
simptomatică se întîlneşte la bolnavii psihic (demenţi, senili, schizofreni, oligofreni).
Trasaturile caracteristice ale pedofilului sunt fragilitea si timiditatea. El se teme de
raporturi sexual cu ofemeie adultă, pentru că riscă să fie supus, în loc să domine.
Sub masca unei personae “blînde”, pedofilul profită de naivitatea copilului, recurgînd rar la
constrîngere. Copilul-victimă, fiind naiv şi credul, nu ştie să facă deosebirea între “blîndeţe” şi
“viclenie” ale pedofilului, între ceea ce este permis şi ce nu este. Pedofilul profitînd de nevoia de
afectiune a unor copii abandonaţi (copiii străzii, copii din familii alcoolice, cu un părinte sau cu
ambii părinţi alcoolici, familii dezorganizate, copii din familii de migranţi, copii handicapaţi etc.), îi
supune perversiunilor sexuale.
În literatura de specialitate au fost evidentiate trasaturile psiho – comportamentale ale
pedofililor , comparativ cu cei care comit violul:
· au vîrsta de peste 35 ani, faţă de violatori, cu vîrsta sun 30 ani;
· sunt mult mai inhibaţi sexual sau mai puţin agresiv sexual;
· sunt şireţi, perverşi, amabili, faţă de violatorii duri şi agresivi;
· sunt aproape incapabili în a întreţine relaţii cu persoane de sex opus, fiind mult mai anxioşi
şi mai puţini abili în comunicare, faţă de violatori;
· mai mulţi pedofili săvîrsesc infracţiuni asupra aceluiasi copil, timp mai îndelungat, violatorii
atacînd diferite victime;
· spre deosebire de violatori, care resping orice acuzatie, pedofilii, fiind mai fricoşi, îşi
recunosc mai repede vinovăţia, spre deosebire de violatori.
În SUA există „Asociaţia Nord-americană a iubirii dintre bărbaţi şi băieţi” (NAMBLA
– North-American Man-Boy Love Association).
Revista pro-pederastie editată în SUA „Journal of Homosexuality” are membri ai colegiului
de redacţie pe cei din colegiul de redacţie al revistei olandeze „Paedika: Journal of Paedophilia”.
Aceste reviste promovează ambele perversiuni. Revista olandeză este şi un organ politic de
presă al partidului pedofililor care militează pentru dreptul copiilor de la 12 ani în sus de a face
sex cu adulţi, fără acordul părinţilor.
Actualmente, homosexualitatea este reprezentată de către membrii homoseuali, din clasa
politică ai diferitor structuri internaţionale, care prin diferite mijloace îşi impugn interesele sale în
structurile de guvernămînt a diferitor state.
Ţările, în care nu există o legislaţie de interzicere a acestui fenomen dezastruos, devin ţinta
homosexualilor.

64
În RM în 1995 a fost legalizată
homosexualitatea de către partidul agrar-
democrat, în frunte cu A. Sangheli. Acest
fenomen dezastruos, este îndeosebi de
promovat în ultimul timp, de către membrii
homosexuali din clasele politice.
Actualmente, în Moldova se realizează
diferite proiecte de promovare a
homosexualităţii. Prin intermediul
emisiunilor televizate, se manipulează cu
conştiinţa populaţiei, schimbîndu-le
mentalitatea, pentru a se accepta
homosexualismul. Indirect se admite
propagarea homosexualităţii în
instituţiile superioare de învăţămînt,
instituţii preuniversitare şi preşcolare. La
grădiniţe se învaţă din manualul de
pornografie „Sexul povestit celor mici”,
elevii învaţă obiectul opţional „Deprinderi
de viaţă”, „Educaţia civică”, studenţii
ascultă lecţii şi participă la ore educative,
propagate de către organizaţii ale
homosexualilor.
Centrul GenderDoc-M, remarcă că în
Moldova locuiesc circa 90 de mii de
homosexuali.

Desenul 21. Homosexualitatea - o crimă împotriva umanităţii


(Sursa: http://www.point.md/article e/obschestvo/gender-doc-in-moldova 24.03,2011, 17:08;
Guvernul Filat a aprobat pe 17 februarie 2011, proiectul de lege care legalizează total
pederastia. Cu data de 1 ianuarie 2012, Legea intră în vigoare, în caz de adoptare de către
Parlament. În noua variantă, deja aprobată de Guvernul Filat, este indicată data de 1 iulie 2011 (!).
Proiectul de Lege, presupune crearea la nivel naţional a unei structuri - aşa-numitul Consiliu
de prevenire şi combatere a discriminării - ca bîtă împotriva a tot ce vor considera cei 5 membri ai
acestei insituţii că ar fi discriminare, pornind de la "drepturile omului" european. Promovarea la
nivel de stat a acestui comportament deviant constituie o crimă împotriva copilului şi umanităţii în
ansamblu!
Datele statistice, constată:
· Mai mult de 90% din cei care abuzează copiii, sînt de sex masculin;
· Raportul Gay-ilor – 23% din gay au declarat că au avut sex cu băieţi mai mici de 16 ani.
7% din gay au întreţinut relaţii sexuale cu băieţi de pînă la 13 ani.
· Raportul Mondial cu privire la Respectarea Drepturilor Omului 2010 – aproximativ 150
milioane fete şi 73 milioane băieţi „au fost supuşi violului sau altui fel de violenţă sexuală”;
· Rapoarte din SUA, Canada – rata dintre violul fetelor şi al băieţilor este la fel aproximativ
2:1;

65
· De la 25-40 % din abuzuri sînt de acelaşi sex, ceea ce indică un număr mult mai mare decît
procentajul homosexualilor.
Molestare homosexuală printre cei care deţin poziţii de autoritate:
· ~ 43% de raporturi sexuale între profesori şi elevi;
· ~ 50% de raporturi sexuale între părinţii adoptivi şi copiii adoptaţi (de unde şi presiunile
politice ale homosexualilor de a li se permite să adopte legal copii);
· 21 scandaluri cu privire la raporturi sexuale în casele de îngrijire a persoanelor cu dizabilităţi
– 71% erau de acelaşi sex.
Sex cu proprii copii. „Părinţi” homosexuali – 18% (explică cerinţele politice a
homosexualilor de a li se permite să adopte copii); Părinţii heterosexuali – 0,6%.
În manifestul homosexualilor, apăut în 1987 se pledează pentru:
- Promulgarea legilor ce promovează satisfacţia sexuală, dintre personae de acelaşi sex (gay,
lesbeism), dintre adulţi şi copii, de vîrstă cea mai fragedă;
- Desfiinţarea familiei, bazată pe dragostea dintre un bărbat şi o femeie;
- Desfiinţarea credinţei ortodoxe; Conceperea în vitro etc.
Ţările în care homosexualitatea este promovată la nivel de stat, ca model de comportament
public normal şi chiar prestigious, se confruntă cu fenomene de înrăutăţire a bruscă a situaţiei
demografice (sexul precoce, dezordonat şi desfrînat, duce la sterialitatea femenină, explozia
violurilor criminale, omoruri obsesive, comportamente sociopate, boli grave sexual transmisibile:
(herpes sexual, sifilis, HIV/SIDA etc.), boli spiritual şi mintale, depresii, suicid etc.

Satanismul reprezintă o mişcare mistico-religioasă anticreştină, scopul declarat al


căreia, este negarea religiei creştine şi a valorilor creştine, propagarea cultului răului şi
închinarea la Diavol.
Manifestările satanismului aparţin „ocultismului popular”, fiind asociat cu magia şi
animismul, care a supraveţuit pînă în present, în colectivităţi restrînse cu tradiţii de clan, pe tot
cuprinsul Europei.
Satanismul modern, ca mişcare extrem de radicală, a fost întemeiat în 1969, cînd fostul
artist de circ, Anton (Antal) Szandor La Vey, din cauza consumului de droguri, neputînd ieşi pe
scenă, a redactat „Biblia Satanică”, care populariza într-o variantă simplificată „Instrucţiunile” lui
Pike.
Poruncile doctrinal satanice, propuse de către La Vey, sunt diametral opuse celor biblice.
Ele îndeamnă: „Nu ai voie să crezi în Dumnezeu, pentru că lumea este a mea şi voi considera
credinţa ta ca un păcat” sau „Fă-ţi un idol şi închină-te lui în fiecare duminică” etc. „Legea
talionului” (răzbunării înzecite, pentru orice daună suferită din partea unui alt individ), îndeamnă la
conflicte, concurenţă, lupte, războaie, ca pe un mod de viaţă, pentru supravieţuire. Se neagă valorile
sociale umane şi poruncile creştine. Sataniţtii sunt ghidaţi de o morală minimă de conveţuire
relativă în societate.
Istoric:
În 1970, în California, s-a înfiinţat prima „Biserică a lui Satan” – „Cultul Satanas” –
înregistrată oficial şi protejată de legislaţia americană a cultelor;
- Mişcarea antireligioasă “hippe” din SUA, prin care se răspîndeau drogurile în celelalte
ţinuturi ale Americii;
- Organizarea reţelelor naţionale de traffic;
- Răspîndirea bisericilor sataniste („Biserica Frăţiei Satanice”, „Cultus Satanas”, „Biserica
Ortodoxă Satanisă de rit Nethilun”, „Ordi Templi Satanas”, „Frăţia Berbecului”, „Ordinul
Berbecului Negru” etc.),, susţinute de reţelele de trafic;

66
- Promovarea consumului de droguri în bisericile sataniste, ca element indispensabil „pentru
comuniunea cu duhurile întunericului”.
- 1980 - instituirea federaţiilor naţionale şi internaţionale, după modelul „Bisericii lui Satan”
– („Lucifer-U.S.”), din SUA
1990 – rînoirea ideologiei sataniste, prin intermediul muzicii rock („Black Sababath”),
formaţiuni metalice „Heavy Metal.
- Selectarea, de către reţelele criminale de trafic, a noilor pieţe de desfacere a traficului, în
statele neafectate de aceste vicii;
Fenomenul satanismului a cunoscut mai multe etape de răspîndire.
În „Epoca Romparkin” (după principalul stupefiant utilizat: „adjuvant” ritualic), efectele
psiholeptice ale acestui medicament periculos, consumat prin ingestia simultană de alcool, aditivat
(combinat) cu monoetilen-glicol (antigel, produs cancerogen), avea urmări ireversibile. Ieftine, uşor
procurabile (cu excepţia, Romparkin-ului), nefiind incluse printre substanţele cu comercializare
controlată, s-au extins pentru consum printre păturile marginale – vagabonzi, cerşetori, pentru care,
practicile sataniste, erau o religie, ce producea impresia spiritualizării unei existenţe sordide şi
legitima consumul de drog. .
Răspîndirea satanismului în Moldova, cunoaşte două valuri de expansiune:
1) 1990, formarea, pe filieră germană, a unor grupări sataniste în Ungaria, Polonia şi Cehia
(Moravia), România.
2) 1991, apariţia grupărilor sataniste în rîndurile minorităţii poloneze tinere (la Lvov), Kiev,
Cernăuţi, Tiraspol, Chişinău, Rusia.
1994, în Moldova, au fost semnalate primele cazuri de prozelitism satanic printre tinerii
inadaptaţi, cu probleme de integrare socială, cu devieri sexuale şi cu alte devianţe comportamentale,
precum şi în rîndul unor elevi de liceu, cu eşec şcolar şi cu diverse tare educaţionale,
comportamente sociopate.
Ritualurile de venerare a satanei, se petrec cu acte sadice cultice, cu orgii hetero şi
homosexuale, însoţite de cruzime şi sacrificări de animale (pisicii, găinii) şi consumarea rituală a unor
părţi din aceste corpuri (sînge, intestine), profanarea unor morminte, confecţionarea „amuletelor”
din resturi de cadavre. Aceste macabre sunt folosite ca mijloc de identificare la acest cult, de divinaţie
şi de recunoaştere între practicanţi.

Drogaţi sau beţi, tinerii satanişti "se elibereaza" de


inhibiţii cotidiene. Consideră că alcoolul şi drogurile
îi ajută să se distreze mai bine şi să comunice între
ei. Poetici şi nonconformişti, trăiesc prezentul..
Plete în vînt, negri la ochi, lanţuri "îndrăcite",
pantaloni cu tur pînă la genunchi, bijuterii şi
simboluri satanice. Le place mult "Heavy Metal",
"Thrash Metal", "Black Metal", "Death Metal" şi
"Gothic". Sunt iubitori de rock, punk şi hip-hop.
"Punk-ul" este o muzică necultivată şi brutală.
Tinerii amatory de "punk" au comportamente
extrem de şocante, extravagante, stridente. Susţin
anarhia, dezagregarea, decadenţa, agresivitatea şi
violenţa. Fac afaceri marunte, ilegale, practică
jocuri de noroc, proxenetism, comercializează
droguri. La aceleaşi pericole sunt supuşi şi "copiii
străzii", cei din casele de copii şi din penitenciare.
67
Desenul 22. Profilingul sataniştilor
Pentru a-şi demonstra apartenenţa satanic, tinerii folosesc diferite bijuterii, reprezentate prin
„crucea lui Nero" (crucea întoarsă cu capul în jos), „crucea Vieţii" (cu ansă), pentagrame (stele în
cinci colţuri), tatuaje / arsuri în formă de cruce creştină răsturnată, „cruci ale vieţii”, amulete
macabre (confecţionate din resturi de cadavre), inscripţii codificate, pretinse a avea proprietăţi
magice.
La ritualele satanic se practică: onania colectivă, băutul sîngelui de găină, dezgropatul de stîrvuri,
consumul de droguri. Ieşirea unui membru din acest cult, îl poate costa viaţa.

Bibliografie:
1. Boişteanu Petru: Alcoolism şi comportament, Editura Moldova,Iaşi 1995;
2. Îndreptar privind alcoolul, tutunul şi alte droguri” – Ed. MAI., Bucureşti 2002;
3. Pitulescu Ion Conotaţii criminogene şi noi riscuri pentru ordinea publică. Bucueşti, 2000
4. Durkheime. - "Despre sinucidere", Institutl Cultural European, Iasi, 2009
5. Enăsescu C. Igiena mintală şi recuperarea bolnavilor psihic. Bucureşti, 1979
6. Mitrofan I. - "Psihologia relatiilor dintre sexe", Editura Alternative, 1997.
7. Rădulescu M.S. - "Anomie, devianta si patologie sociala", Bucuresti, 1991.
8. Răşcanu R. Psihologia comportamentului deviant. Bucureşti, 1994.
9. Vlad C. Vlad T. Psihologia si psihopatologia comportamentului. Bucureşti, 1978.
10. Криминология: Учебник. 3-е изд., перераб. и доп. М., 2005.
11. Ломброзо Ч. Преступление. Новейшие успехи науки о преступнике. Анархисты. М.:
ИНФРА-М, 2004.
12. Менделевич В.Д. Психология девиантного поведения. СПб.: «Речь», 2005г.
13. Майерс Д. Социальная психология. Пер. с англ. СПб.. Питер, 1996.
14. Райе Ф. Психология подросткового и юношеского возраста. «Питер», 2000 г
15. Хагуров Т. А. Введение в девиантологию - Ростов-на-Дону 2003

68

S-ar putea să vă placă și