„Eu cred că ne-am născut pentru a deveni miracole

prin activitatea pe care o desfășurăm”

KURT VONNEGUT

0
 "Pe cer dansează lumina şi întunericul ca pereche.
Pe pământ dansează viaţa şi moartea ca pereche. Dansul e
acela care exprimă mesajul primitiv al creaţiei."

RABINDRANATH TAGORE

Acest exemplar aparţine studentului/studentei

Anul

1
 I. PRIMELE MANIFESTĂRI COREGRAFICE

Dansul este un mijloc artistic de exprimare a unui mesaj printr-o succesiune de

mişcări ritmice, variate şi expresive ale corpului, executate în ritmul muzicii, având caracter
religios, de artă sau de divertisment.
Prima manifestare coregrafică a fost legată de redarea prin bătăi a ritmului. Manifestările
coregrafice primitive erau făcute în general după ritmuri uniforme, sacadate, fără nici o
melodie, primele instrumente muzicale fiind cele de percuţie. Dansul a fost cel care a
comunicat ritmul muzicii şi nu invers. Una dintre cele mai vechi forme de manifestare a artei
coregrafice au fost dansurile sacre. Exprimând, acţiunile, gesturile zeităţilor, erau inspirate de
religiile respective. Preoţii din Memphis şi din Teba dansau în jurul boului Apis la
sărbătoarea acestui animal zeificat. Dansurile reprezentau naşterea misterioasă a animalului şi
viaţa sa. La moartea acestui animal sfânt îi plângeau dispariţia, manifestându-se coregrafic
prin dansuri funebre. O altă categorie de dansuri sacre imita mişcarea aştrilor. Dansul
astronomic îl găsim la egipteni din secolele cele mai îndepărtate.
Originile dansului coincid cu începuturile comunităţilor omeneşti, având funcţii
ritualice (mistice şi războinice), de invocare a forţelor divine, pentru reuşita la vînătoare şi
confruntări tribale. La unele popoare, caracterul ritual s-a păstrat până în zilele noastre.
În Grecia Antică, dansul făcea parte dintre disciplinele fundamentale ale educaţiei, considerat
eficient pentru sădirea, menţinerea şi întărirea sentimentelor de solidaritate socială. În acest
scop, se practicau dansuri războinice (pirice), pacifice (emelii), de cules al viilor (epilenice).
În Roma Antică, exista dansul ritual saltatio, cu funcţii de invocare, dar acesta a degenerat
odată cu decăderea Imperiului Roman. La Roma, preoţii lui Marte, zeul războiului, în timpul
lunii cu acelaşi nume, executau în cinstea sa, dansul numit tripudium, fiind totodată dans
religios şi războinic.
În Evul Mediu, în ciuda tendinţei clerului de a menţine funcţia religioasă a dansului,
influenţele laice au devenit din ce în ce mai puternice, accentuându-se în sec. al-XIII-lea,
când în practica socială s-au dezvoltat genuri diverse de dans (denumite chorea, charola,
carole, danse, estampie, ductia, pastourelle), ca o expresie simplă şi puternică a dragostei de
viaţă a poporului. Dacă la început dansul a exprimat teama şi respectul faţă de zeităţi, el s-a
transformat devenind şi o formă de manifestare a bucuriei, tristeţii, urii şi iubirii.
În Renaştere, acest proces a cunoscut cea mai mare dezvoltare. Paşii simpli din
dansurile vechi au evoluat, au combinat gesturile şi mişcările, s-au individualizat. Au apărut

2
forme noi şi s-au creat succesiuni tipice, în care un dans lent, binar, era urmat de altul rapid,
ternar. În felul acesta, a luat naştere suita, care consta din patru părţi fixe: allemanda,
couranta, sarabanda şi giga. În vremea lui Johann Sebastian Bach, suita se executa
independent şi a jucat un rol important în dezvoltarea muzicii instrumentale. Pe lângă cele
patru dansuri de bază, au început să fie incluse şi altele – boureé, gavota, musette, polacca,
menuetul (foarte important, devenind parte constitutivă a simfoniei), ciacona, passacaglia
(variaţiuni pe o temă ostinato, cu rol determinant în unele forme muzicale).
Spre sfârșitul sec.al-XVIII-lea, din Viena s-a răspândit valsul, un dans derivat din Ländler. În
aceeași perioadă, au început să se impună și dansuri ale altor popoare, ca mazurca, polca,
bolero, jota, fandango, ceardașul, care au pătruns în toate mediile sociale, având rol de
seamă în constituirea și afirmarea școlilor naționale.
Între sec. al-XIX-lea și al-XX-lea, s-au răspândit dansuri de origine sud și nord americană,
precum tango, samba, habanera, charleston, foxtrot, care poartă amprenta muzicii de jazz,
influențând creația unor compozitori moderni.

I.1. Dansul în România

Poporul român are dansuri de o deosebită varietate, care se execută individual, sau în
grup (perechi, linie, cerc), diferind de la regiune la regiune. Caracteristică este practica
folosirii ca suport muzical a unor melodii diverse pentru unul și același dans, ca și executarea
pe aceeași melodie a mai multor dansuri.
Cele mai răspândite sunt hora, sârba, învârtita, călușul, geamparaua și multe altele,
cu tendința de generalizare datorită activităților artistice de amatori și, îndeosebi, a
televiziunii.
În creația muzicală românească, dansurile populare au fost utilizate mai întâi în
aranjamente, rapsodii instrumentale, apoi au stat la baza unor prelucrări mai complexe,
mergând până la invenții melodico-ritmice sugerate de structurile tipice.
Dansul românesc a pătruns nu numai în muzica de balet a lui Mihail Jora, Paul
Constantinescu, Zeno Vancea, ci și în creația corală, camerală și simfonică a lui George
Enescu, M. Jora, Mihail Andricu, Marțian Negrea, P. Constantinescu, Theodor Rogalski.

3
 II. DANSURI ISTORICE DE CURTE ȘI BAL

II.1.GAVOTA

Numele dansului provine de la oamenii din regiunea Pays de Gap, Bretania, numiţi
gavoţi. Apare ca primă manifestare coregrafică rurală în secolul al-XV-lea de unde va fi
preluat ca dans de curte prin introducerea sa în secolul al-XVI-lea ca dans la curtea regelui
Ludovic al XIV-lea, Regele Soare. Dacă la finalul dansului te aflai în faţa unei partenere
aveai voie să săruţi pe obraz fata din faţa ta şi apoi pe cele aflate în sala de dans.
În DEX, GAVÓTĂ, gavote, s.f. este exprimată ca fiind un vechi dans francez în doi
timpi, cu mișcare moderată;
Din fr. Gavotte: Melodie după care se execută acest dans, Parte dintr-o suită instrumentală
care folosește ca model această melodie, Vechi dans de origine provensală, cu mișcări ușoare
în doi timpi, Parte dintr-o suită instrumentală, precedând sarabanda, Vechi dans francez, de
origine populară, cu mișcare moderată, asemănător cu gagliarda.
gavótă f., pl. e (fr. gavotte, d. pv. gavoto, porecla muntenilor din Alpi, rudă cu sp. gavacho,
terminație de dispreț pentru muntenii din Pirinei, și fr. sec. 17 gavache, laș).
gavotă (‹ fr. gavotte, din gavot „locuitor din ținutul Gap Dauphiné, Franța”), dans în mișcare
moderată, măsura 2/2 și formă binară (cu repetarea fiecărei secțiuni). Frazele încep cu o
anacruză, auftakt, caracteristică de două pătrimi și se încheie, de regulă, la mijlocul măsurii
printr-o doime. În ce privește coregrafia, se aseamănă cu branle și gagliarda. Originară din
folclorul francez, gavota pătrunde la curte către sfârșitul sec.al-XVI-lea și cunoaște o mare
dezvoltare în cel următor. Lully o introduce în operă, exemplu său fiind urmat, printre alții,
de Rameau, Händel, Gluck, Grétry, și, mai recent, Puccini (Tosca). În muzica instrumentală e
introdusă, probabil, de N-A. Le Bègue (c. 1631-1702). Apare în culegerile de dansuri pentru
clavecin, în concertele grossi și sonate, dar mai ales în suite, fără a face totuși parte din
dansurile obligatorii ale acestui gen. Se întâlnește sub formă de rondo (gavotte en rondeau)
sau ca gavotă cu variațiuni (Rameau, Suita a IV-a pentru clavecin), dar cel mai adesea e
urmată de o a doua gavotă (care poate împrumuta caracterul musettei). Dintre autorii de
gavotă instrumentală îi cităm pe D’Anglebert, Louis și François Couperin, Rameau, Corelli,
Vivaldi, Padre Martini, Purcell, Händel, Pachelbel, J.F.K. Fischer, J.S. Bach; între
contemporanii care au cultivat gavota se numără: Prokofiev, Auric.

4
Gavotte rhythm.

II. 2. MENUET
(din limba franceză menu pas = pas mărunt), termen cu două semnificații.

Vechi dans tradițional francez în trei timpi (metrică ternară); Muzica destinată acestui
gen de dans sau compoziție muzicală de sine stătătoare. Menuetul este un vechi dans francez,
grațios din perioada barocă, originar din Poitou, cu mișcări moderate în trei timpi. În secolul
al-XVII-lea a luat locul dansului Courante și a fost introdus de compozitorul Jean-Baptiste
Lully la curtea regelui Ludovic al XIV-lea, care a devenit mare iubitor al acestui gen de dans.
Menuetul este menționat pentru prima dată în 1664 de către Guillaume Dumanoir în
tratatul său polemic împotriva maeștrilor de dans de la Académie royale de Danse. În 1706,
Raoul-Auger Feuillet face o descriere amănunțită a mișcărilor de dans în Vme Recueil de
danse de bal pour l'année 1707. Inițial, dansul era deschis de o pereche, căreia îi urmau alte
perechi, în ordinea rangului nobiliar, în tempo măsurat, cu ținută solemnă și diverse înclinări
și plecăciuni. Din Franța, menuetul s-a răspândit în întreaga Europă. După o lungă cădere în
desuetudine, menuetul a cunoscut o scurtă revenire către anul 1880 sub o formă inspirată din
cadril. Caracteristicile execuţiei menuetului sunt ceremonia şi fastul exagerat. Pasul
menuetului este lin, mişcările succedându-se fără întreruperi. Este caracterizat de fastul
excesiv. În epocă, se obişnuia să se înveţe mult timp arta dansului. Doar reverance-ul
menuetului se studia luni întregi, urmărindu-se execuţia desăvârşită care caracteriza acest
dans. De-a lungul timpului, menuetul evoluează, apar paşi noi, poziţii noi, forme noi de
menuet. A înregistrat cea mai lungă perioadă de desfăşurare coregrafică faţă de alte dansuri
de curte şi bal. Menuetul este una din mișcările facultative ale unei suite instrumentale,
inserat de obicei după sarabandă și înainte de gigă. Are o formă tripartită, cu o secțiune
principală care precede și urmează unui trio, numit astfel pentru că inițial era executat de trei
instrumente soliste. Adesea este dublat, cu repetiția primului menuet, fără repriză, după cel

5
de-al doilea, ambii având teme înrudite. În perioada barocă, menuetul a fost introdus în suită
de către Johann Sebastian Bach și Georg Friedrich Haendel, dar cunoaște o largă răspândire
în special în perioada clasică vieneză. În 1750, Johann Stamitz din Școala de la Mannheim
introduce menuetul ca parte a-III-a a unei simfonii. Acest procedeu este preluat de Joseph
Haydn și Wolfgang Amadeus Mozart. Începând cu Simfonia a Treia ("Eroica"), Ludwig van
Beethoven înlocuiește menuetul cu mișcarea ceva mai viguroasă de scherzo. De mare
popularitate la public se bucură Menuetul din Cvintetul de coarde în Mi major de Luigi
Boccherini, Menuetul în Sol major pentru pian de Ian Paderewski și Menuetul (Partea a-III-a)
din Concertul pentru vioară și orchestră în La major KV 219 de Mozart.
MENUÉT, menuete, s.n. Numele unui dans de origine franceză, cu caracter ceremonios și
mișcare moderată, devenit cu timpul dans de curte și apoi de salon; melodie după care se
execută acest dans. A treia parte a simfoniei clasice. Parte a unei simfonii, a unei sonate etc.,
care se execută în trei timpi, urmând după un adagio sau un andante.
- menuét n., pl. e (fr. menuet, d. menu, care e lat. minútus, și rom. mărunt. V. minavetă). Un
vechi dans în trei timpi, cu pași mărunți, de un caracter grav, cu reverențe între cavaler și
damă. Se cântă în tempo de 8/4, după un adagio sau andante într-o sonată sau simfonie.
- menuet. Potrivit etimologiei curente, după M. Brenet, derivă din fr. mener, „a purta”;
menuetul a fost, la origine, un dans popular, socotit o varietate de branle à mener (sec. 16),
probabil din provincia Poitou. Devine dans de curte în timpul lui Ludovic al-XIV-lea, datorită
lui Lully (1653); se răspândește cu repeziciune și voga sa va domina mult timp celelalte
dansuri de curte. Inițial un dans solistic, apoi dansat de cupluri dispuse în șir, caracteristica
principală a menuetului ca dans rafinat, o constituie grația și eleganța cu care se execută pașii
mărunți și figurile galante. În muzica de teatru (operă, operă-balet – Lully, Rameau, Händel),
menuetul avea un tempo binar, lent și un caracter grav. A pătruns apoi și în suita
instrumentală de dansuri (Couperin, Kuhnau, J.S. Bach, Purcell, Händel), unde apare și
dublat (un menuet în major, celălalt în minor), dispunere ce devine mai târziu menuet + trio.
La Haydn, menuetul capătă o stilizare specific simfoniei, trecând și în sonatele de formă
clasică, în care i se dă un tempo din ce in ce mai rapid; aceasta, plus elementele de grotesc
care se infiltrează în muzica menuetului o dată cu Haydn, generează tranformarea menuetului
în scherzo-ul beethovenian (Beethoven indică însă, prin tempo di mimuetto, și un tempo mai
lent). În simfoniile mozartiene, apare atât schema cvadripartită, cu menuet, cât și cea
tripartită, fără menuet. Forma clasică a menuetului este ternară: A (expoziție; tema, cu
repetiție, scurtă dezvoltare, revenirea temei, cu repetiție), B (cu aceeași schemă ca a
expoziției), A (reexpoziția primei părți, fără repetiții, cu o coda facultativă). În unele lucrări
mai ample apare un al doilea trio menuet trio I – menuet trio II – menuet.

6
 II.3. POLONEZĂ

Dans de curte ceremonios, solemn, maiestuos de origine poloneză, dansat în tempo

moderat cu ritm viguros în măsura de 3/4. A apărut în secolul al-XV-lea și s-a clasat în
primele cinci dansuri ale Poloniei. Din franceză, polonais. Poloneza are un ritm asemănător
cu cel al semiquaver-ului suedez si cu cel de polska, cele două dansuri având origine comună.
Poloneza este un dans extins şi prezent la petreceri si carnavale. Polonezele lui
Frederic Chopin sunt cele mai cunoscute dintre piesele de acest tip din muzica clasică.
Compozitori clasici care au scris poloneze sau alte piese cu ritm de poloneză sunt Johann
Sebastian Bach, Georg Philipp Telemann, Wilhelm Friedemann Bach, Carl Philipp Emanuel
Bach, Wolfgang Amadeus Mozart, Michał Kleofas Ogiński, Maria Agata Szymanowska,
Franz Schubert, Vincenzo Bellini, Carl Maria von Weber, Robert Schumann, Franz Liszt,
Moritz Moszkowski, Friedrich Baumfelder, Mauro Giuliani, Modest Mussorgsky, Pyotr
Ilyich Tchaikovsky, Alexander Scriabin și americanul Edward Alexander MacDowell.
Poloneza a fost la început un dans țărănesc, cunoscut sub mai multe nume, cum ar fi
chodzony, chmielowy sau pieszy, cu prima datare de la începutul sec. al XV-lea. În
următoarele secole a devenit treptat populară în rândul orășenilor și al nobilimii.

Ritm de poloneză

7
 II.4. POLCĂ

Dans popular, originar din Boemia cu ritm viu, sprinten. A apărut în a doua jumătate a
secolului al-XIX-lea și a devenit unul dintre cele mai cunoscute dansuri de bal. Există
variante cehe sau poloneze, fiind un dans de perechi, așezate în cerc și este însoțit de mici
salturi. A fost preluat în 1679 după dansul scoțian și readus la modă în 1855, la Praga. Se
dansează în măsura de 2/4. Dansul nu are origini poloneze, numele provenind de la polca
cehă, pulka, care înseamnă jumate, referindu-se la pasul executat pe jumătate de săritură,
scurtă, în măsura de 2/4. Polca se dansează în Polonia, Letonia, Lituania, Cehia, Olanda,
Croația, Slovenia, Germania, Ungaria, Austria, Suedia, Italia, Ucraina, Belarus, Rusia și
Slovacia. Diferite vadiante de polcă se regăsesc și în Țările Nordice, Marea Britanie, Franța,
Irlanda, America Latină, Antilele Franceze și S.U.A. Nu trebuie confundată cu polska
suedeză.

Ritm de polcă

Alte dansuri de curte şi bal: bourée, cadril, lancier, écossais, mazurca, sarabanda, marş.

8
 III. DANSURI DE BAL ȘI DE SOCIETATE

III.1. VALS

Dans de bal apărut în secolul al-XIX-lea care a înregistrat cea mai lungă viaţă până în
secolul prezent. A fost lansat în 1830, la Paris. După ce valsul a devenit foarte la modă au
apărut variante, care deosebindu-se de modelul original au devenit dansuri de sine stătătoare.
Numele lui vine de la verbul german walzen, a învârti, a răsuci. Strămoşul valsului este un
vechi dans popular francez, conform G. Desrat în Dictionnaire de la Danse. Într-un
manuscris din secolul al-XII-lea, exista un dans originar din Provence, Paris, Franţa, numit la
volte care se dansa şi în nordul Italiei.
Acest dans popular a fost introdus la curtea regelui Franţei şi a devenit cunoscut în tot
secolul al-XVI-lea în timpul dinastiei Valois. Dansul nu este pe placul lui Ludovic al-XIII-lea
care l-a interzis şi moda acestuia a decăzut. În Germania, în schimb, este în mare vogă,
l’Allemande tournée, care se înrudeşte cu la volte. Valsul cucereşte Germania spre sfârşitul
secolului al-XVIII-lea. În 1782 apare primul tratat despre noul dans, iar în anul 1790 valsul se
dansează şi în Franţa. Marele succes al valsului se datorează compozitorului vienez Johann
Strauss şi francezului Olivier Metra, autori ai celor mai cunoscute valsuri. Unul dintre
dansurile de acest tip este valsul boston, apărut în 1874 ca o variantă a valsului, provenit din
America. Melodia este mai lentă şi nu mai are anvergura caracteristică valsului, păstrând în
schimb exuberanţa valsului, dar fiind mult mai pretenţios. Reprezintă armonia dintre bărbat şi
femeie. Valsul Boston este un dans în măsura de trei timpi, cu mișcări relativ vioaie, care se
dansează în perechi. Poate reprezenta și melodia după care se execută acest dans. Face parte
din categoria dansurilor standard și din lista celor zece dansuri care se practică în dans
sportiv. În dansul sportiv este dansul cu cele mai puține figuri: întoarcere spre dreapta,
întoarcere spre stânga și sweevle, o figură complexă. În primul deceniu al acestui secol, în
jurul anului 1910 se răspândesc dansuri noi care se bucură de un succes rapid. Ele apar în
Europa traversând Atlanticul, muzica, stilul, mişcările, paşii, ritmica schimbându-se, fostele
dansuri de salon fiind înlocuite rapid. Unele dansuri noi apărute au ca origine dansurile
Americii Latine, cu acompaniament muzical melodios. Altele provin din folclorul oamenilor
de culoare dar ajung în saloanele de dans după ce trec prin America, unde jazzul, care se află
în plină dezvoltare le dă amprenta ritmului sincopat, bine marcat.

9
 III.2. TANGÓ

Dans și gen muzical care a apărut în orașele Buenos Aires, Argentina și Montevideo,
Uruguay, în 1910 și s-a răspândit ulterior în toată lumea, dezvoltându-se diferite variante.
Prima interpretare a tango-ului aparţine lui Angel Villoldo, de origine argentinian (1861-
1919).
Prima reprezentare a tangoului ca manifestare coregrafică apare în 1898, devenind
public în 1903 şi popular în 1910. La început, a fost considerat un produs inferior al claselor
periferice. Prezentarea s-a făcut cu numele de dans creol. Orchestre reprezentative au fost
cele conduse în trecut de Juan D'Arienzo, Francisco Canaro și Anibal Troilo care au dat
caracteristica definitorie pentru sunetul tangoului, așa cum îl cunoaștem astăzi. Măsura
muzicală este de 4/4. Un lucru destul de rar pentru muzica de dans, tango-urile populare în
Brazilia şi Argentina sunt scrise în tonalităţi minore.
În Spania, încă din secolul al-XV-lea este dansat de mauri, iar când aceştia părăsesc
Peninsula Iberică, gitanii păstrează paşii dansului pe care îi aduc în America de Sud. Dansul a
fost denumit tango în Argentina şi Brazilia iar în Cuba, Habanera. În forma populară, dansat
de gauchos, tango-ul se prezintă destul de diferit faţă de dansul de salon cunoscut. Forma
populară este dansată fără o regulă anume, dând aspectul unei improvizaţii.

III.3. CHARLESTON

Dans provenind din oraşul Charleston din South Carolina, Statele Unite ale Americii.
A apărut ca primă manifestare coregrafică în 1923. Primul interpret muzical a fost James P.
Johnson cu piesa The Charleston. A devenit public ca dans de salon pentru marele public
între anii 1926 şi 1927. Provenienţa dansului vine de la afro-americanii care dansau Juba.
A fost redescoperit şi a devenit la modă în 1930. Se poate dansa solo sau cu partener.
Iniţial, Charlestonul a fost introdus în anul 1922 la New Amsterdam Theatre din New York,
într-o revistă muzical-coregrafică, The Folies, unde apărea în fotografie,” Charleston in
Charleston”. Succesul de care s-a bucurat numărul revistei a făcut ca dansul de scenă să
apară în saloanele de dans, devenind popular ca dans de parchet.
În Europa, el a fost adus în 1925 şi popularizat de către dansatoarea de culoare,
Josephine Baker. În 1958, acest dans este reluat în repertoriul dansurilor moderne, dar
limitarea răspândirii sale se datorează aspectului coregrafic destul de complicat al figurilor
care-l compun. Este un dans deosebit de vesel şi antrenant.

10
 III.4. SAMBA

Dans modern provenit din folclorul latino-american, dans specific Braziliei.

A fost adus în Europa în 1922. Orchestrele braziliene care au prezentat pentru prima
dată melodii în ritm de samba au avut parte de succes pe scenele pariziene, tot atunci
făcându-se cunoscută şi forma coregrafică a acesteia. Muzica în măsura de 2/4 sau 4/4 se
bazează pe o linie melodică simplă, accesibilă, peste care se suprapun variaţii executate pe
rând de instrumentele ce susţin melodia, acompaniamentul ritmic fiind realizat cu energie la
instrumente de percuţie specifice Braziliei, maraca, sfere goale în care se introduc pietricele,
bonga, reco-reco, diferite beţişoare de bambus. Folclorul brazilian are o puternică influenţă
africană. Samba se naşte din alăturarea fomelor de expresie africană cu ritmuri de origine
indo-americană şi europeană. Baza ritmică provine din batucu, un dans anglo-congolez.
Carnavalurile populare de la Rio de Janeiro, prilej de manifestare a artei folclorice braziliene
au popularizat samba.

III. 5. SALSA

A apărut la mijlocul anilor 1970 la New York, USA, dans de provenienţă din America
de Sud şi Insulele Caraibe, Cuba şi Puerto Rico. Numele de salsa ar fi provenit de la mixtura
de stiluri coregrafice, sauce, sos, eng., precum şi datorită faptului că s-a dorit să fie un termen
condimentat şi cu conotaţii fierbinţi, sexuale. Mişcările coregrafice sunt derivate din
dansurile Cha-cha şi Mambo, cu elemente din Swing şi Hustle. Măsura muzicală este de 8
timpi, paşii executându-se în 6 timpi, cu 2 timpi pauză.

III.6. TWIST

Dans precursor al rock’n’roll-ului. A apărut în 1950. A devenit popular în 1961.

Twistul a fost publicat ca noutate în numărul din octombrie 1928 al revistei de specialitate
„Organe officiel du Syndicat national des professeurs de danse et danseurs professionels”
care apărea în Franţa. În numărul din decembrie al aceluiaşi an se redă descrierea amănunţită
a dansului cu subtitlul dans nou, creaţie a profesorului de dans Camille de Rhynal. Mişcarea
de răsucire a genunchilor a dat şi titlul dansului, twist, în engleză însemnând încolăcire,
răsucire. Dansul de atunci cu ceea ce se dansează ca twist în prezent mai au în comun doar
titlul. A fost considerat la început un dans prea provocator, fiind o mişcare rebelă a tinerilor.
Prima interpretare muzicală aparţine trupei The Midnighters cu piesa „Teardrops on your
letter” şi a lui Chubby Checker cu piesa” The Twist”.

11
 Provenienţa dansului vine de la afro-americanii de pe plantaţii care dansau wringin’
and twistin’. În 1961, twistul a fost prezentat în spectacolul muzical-coregrafic West Side
Story. Din acest moment twistul devine popular în sălile de dans.

III.7. JIVE

Este un dans de provenienţă din Statele Unite ale Americii, de la afro-americani.

Apare în anul 1930. Prima interpretare muzicală aparţine lui Cab Calloway în 1934 şi cea mai
cunoscută interpretare muzicală aparţine lui Glenn Miller cu piesa „ Doin’ the Jive” în anul
1938. Este un dans deviat din dansul Jitterbug, o formă de swing, provenit din dansul afro-
american, Juba. Muzica are 176 de beat-uri pe minut. Este primul dans din cele cinci dansuri
impuse în cadrul probelor de dans sportiv din categoria Latin International.

III.8.ROCK’ N’ ROLL

Este un dans care apare la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950 în Statele
Unite ale Americii. Devine public în anul 1955. Muzica genului se trage din rockabilly iar ca
mişcări provine din lindy-hop, devenind mai târziu boogie woogie.
S-a dezvoltat din genurile blues, jazz, country şi gospel. Măsura muzicală este de 4/4.
Termenul care dă numele dansului provine din nautică şi înseamnă legănarea vasului.
Se dansează în grupuri formate din patru până la opt cupluri. Muzica gospel a preluat
termenul cu sensul de legănat în braţele Domnului.
Prima folosire a termenului pentru o piesă muzicală a fost făcută în 1916 pe discul
Camp Meeting Jubilee aparţinând lui Paul Bascomb. Etimologia cuvântului provine din anul
1916 când termenul "rocking and rolling" avea conotații religioase. „Rock” însemna „a
distruge, a deranja, a incita”.
De aici i-a venit lui Alan Freed ideea sā denumească așa acest gen, având în vedere
reacția celor ce-l ascultau. Expresia rockin’ mai era folositā și de cântăreții gospel.

12
 III.9. CHA-CHA

Dans sportiv din secţiunea latino. Muzica este de provenienţă latino-americană, din
Cuba şi Mexic. Reprezentantul genului este Enrique Jorrin (1926-1987), care cânta acest gen
încă din anul 1953. S-a răspândit în Caraibe și zone din SUA pătrunzând apoi în Europa.
Numele este onomatopeeic, provine de la „giuro-plachiuri”= a zgâria.
Este unul dintre cele cinci dansuri impuse în dansul sportiv de la categoria Latin.
Ritmul provine din danzon cu sincopă pe timpul 4. Se poate dansa pe muzică cubaneză, latin
pop sau latin rock.

Cha-Cha rythm
III.10. MERENGUE

Dansul a apărut din muzica cântată de sclavii care dansau Chica şi Calenda, fiind apoi
combinat cu paşi din Contradanse.
În Europa, ajunge din SUA. Termenul este dat de desertul meringue, din franceză.
Prima apariţie muzicală îi aparţine lui Juan Alfonseca Baptiste (1810-1875) cu piesa
”Ai, Coco!„ şi „El sancocho”.
Din 1930, devine dans naţional al Republicii Dominicane. A apărut în 1850 în Cibao.

Merengue

III.11. LAMBADA

Provine din Para, Brazilia, America Latină şi Caraibe. Din 1980 devine dans
internaţional. Are la bază paşi di forro, salsa, merengue, maxine şi carimbo.
Este un dans cu partener. Primul compozitor al genului este Pinduca. Termenul
înseamnă palmă puternică sau lovit, engl. În portugheză, termenul descrie mişcarea valurilor
redate de mişcările corporale ale dansatorilor.

13
 III.12. MENEAITŌ

Este un dans cu ritm propriu. Apare ca gen în anul 2000. Piesa reprezentativă este
Party Hardy Baby. Este un dans de petrecere. Se dansează în grup, mișcările se execută
sincron, cu mici diferențe la mișcările de brațe.

III.13. FLAMENCO

Este un dans popular spaniol care se execută pe piese din același gen, flamenco care
se cântă și se dansează din Andaluzia până în sudul Spaniei. Include cante, cântec, togue,
interpretare la chitară, baile, dans și palmas, bătăi de palme, castaniete. Apare prima dată
menționat în literatură în anul 1774. Proveniența muzicii și a dansului a fost dată de rromii
spanioli și andaluzi. Muzica și dansul s-au făcut cunoscute pentru prima dată în secolul al-
XVIII-lea dar a cunoscut o amplă dezvoltare în secolul al-XIX-lea. În ultimii ani flamenco a
devenit cunoscut în întreaga lume, în Japonia existînd mai multe academii de studiere a
flamenco-ului decât în Spania. Dansul este foarte pasional, exprimând dragostea sau ura
dintre bărbat și femeie. Brațele dansatorilor sunt extrem de expresive, în special la dansatoare
iar caracteristica principală a dansului este dată de bătăile de palme și de picioare ale
dansatorilor, prin tehnica numită, tap-dance, step, precum și prin folosirea castanietelor.

Ritm de flamenco (fragment)

Influențele Latino-Americane și în special acele cubaneze au contribuit de asemeni la
formarea câtorva subgenuri, Fandango-ul.

Alte dansuri de salon: maxixe, one-step, foxtrot, quick-step, slow-fox, shimmy, passo-doble,
black-bottom, biguine, balancello, polca criolla, sugar-sterp, heebie-jeebies, camel-walk,
baltimore, lambeth-walk, madison, bossanova, rumba, carioca, conga, mambo, limbo,
lamada, hula-hop, shake.

14
 IV. DANSURI MODERNE DIN CULTURA URBANĂ

IV.1. Hip Hop

Hip hop (numit și hip-hop, hiphop sau prin generalizare rap) este un gen muzical
precum și o mișcare culturală ce s-a dezvoltat în comunitățile urbane începând cu anii 1970.
Crearea termenului hip hop este atribuită lui Keith Cowboy, un rapper ce cânta cu
Grandmaster Flash & the Furious Five. Deși Lovebug Starski, Keith Cowboy, și DJ
Hollywood foloseau termenul când acest gen de muzică era cunoscut ca disco rap, Keith
Cowboy a creat acest termen în timp ce râdea de un prieten care se înrolase în armată,
cântând cuvintele "hip/hop/hip/hop" într-un fel în care imita cadența ritmică a soldaților ce
mărșăluiesc. Cowboy a dezvoltat cadența și a înglobat-o în spectacolele lui, apoi a fost
copiată de alți artiști; ca de exemplu partea de început a cântecului "Rapper's Delight" de
către The Sugarhill Gang. Afrika Bambaataa este primul care a folosit termenul ca descriere a
subculturii de care aparține muzica hip hop, deși se sugerează că același termen a fost și ca o
descriere negativă a noului gen de muzică. Cultura hip hop a început în cartierul Bronx din
New York, printre populația neagră și latină, la începutul anilor 1970, și de atunci s-a
răspândit pe tot globul. Cele patru elemente principale ale culturii hip hop sunt MCing (rap),
DJing, graffiti și breakdance. Unii consideră beatboxing-ul ca al cincilea element de hip hop.
În mass-media, hip-hop se referă de obicei numai la muzica produsă de cultura hip hop.
De când a apărut în New York în anii 1970, hip-hop-ul a ajuns să înglobeze un întreg stil de
viață care încorporează diverse elemente de etnicitate, tehnologie, artă și cultură urbană.
Muzica hip-hop, care se poate recunoaște prin accentul pus pe ritm și includerea frecventă a
rap-ului, a rezultat din melanjul dintre muzica jamaincană și cea americană. Stilul s-a
dezvoltat în perioada 1986-1993. "Hip-hop" ca o formă de dans devine din ce în ce mai
popular. Acesta provine din breakdance, dar nu constă numai în mișcări de break. Spre
deosebire de majoritatea formelor de dans, care sunt cel puțin vag structurate, dansul hip-hop
are foarte puține (dacă are) limitări în ceea ce privește pașii și mișcările.

IV.2. Dance

Dance este un gen muzical dedicat dansului apărut în special datorită muzicii electronice.
Muzica dance este un stil al muzicii foarte accesibil publicului și transmise prin mass-media,
care este ascultată în cluburi, discoteci, posturi de radio sau televiziune. Termenul "muzică
dance" este folosit pentru formulele comerciale ale muzicii electronice. Muzica dance cât și

15
cea electronică sunt realizate prin tehnologie electronică, folosindu-se calculator sau
sintetizator și de prea puține ori presupune mai mult de trei instrumente.

IV.3. Breakdance

Breakdance-ul apare ca un stil mult diferit de celelalte stiluri de dans existente. Breakdance-
ul își are originea în anul 1969, o dată cu apariția piesei "Get on the Good Foot", cântată de
James Brown iar mai apoi, Afrika Bambaataa - ca întemeietor al unuia dintre primele echipe
de breakdance, The Zulu Kings - responsabili pentru succesul stilului. Constă în elemente de
podea, sau Rock Floor. Pot exista unele mici variații la Headspin si Backspin, acestea fiind
totuși minore, însă "Floor Rock"-ul câteodată implică unele mișcări de picioare extrem de
complicate, fiind realizate totodată foarte rapid. Breakdance-ul, cunoscut și ca B-boying sau
B-girling, este un stil de dans foarte complex care poate conține de la cele mai dificile
elemente de acrobație la sol până la cele mișcări de balet. Termenul de breakdancer provine
de la dansatorii care își păstrau cele mai bune mișcări pentru break-urile din melodiile oferite
de DJ la petreceri. Breakdance-ul este un element important al culturii hip-hop, fiind asociat
adesea cu diferite stiluri de funk, care au evoluat independent în New York la sfârșitul
secolului XX. Breakdance-ul în forma sa actuală a început în Bronx-ul de Sud odată cu
celelalte elemente hip-hop, este asemănător cu (și este posibil să provină din) Capoeira, un
stil de dans/arte marțiale, care a fost dezvoltată de sclavi în Brazilia.

IV.4. Stomp

Stomp a fost creat pentru prima dată de Luke Cresswell și Steve McNicholas în Brighton,
U.K., Marea Britanie, în anul 1991. Spectacolul de tip stomp poate include sunet, cântec,
ritm, dans și teatru, instrumentele folosite de către performeri fiind cât mai diverse. Stomperii
au introdus termenul de instrument neconvențional în artele spectacolului, folosindu-se de
brichete, obiecte casnice, electronice, butoaie, capace, fermoare, bețe, hârtie, cutii de băuturi
pline cu pietre, precum și de instrumente convenționale și de orice alte obiecte sau lucuri care
ar putea produce zgomote și pot crea armonii sau ritmuri electrizante.
Luke Cresswell și Steve McNicholas s-au întâlnit într-o trupă de teatru stradală
Pookiesnackenburger, aparținându-i lui Cliff Hanger. Trupa a început să prezinte această
formă de teatru-performance pentru prima dată la Festivalul de Dramaturgie și artele
spectacolului de la Edinburgh, Marea Britanie. Această formă de teatru s-a răspândit apoi în
întreaga lume.

16
 IV.5. Capoeira

Capoeira (pronounție în portugheză: /kapuˈejɾɐ/) este o artă marțială braziliană,

respectiv un dans de luptă ale cărei origini provin din regiunea africană NíGolo unde este
cunoscut sub numele de dansul zebrei. Capoeira a fost adus și dezvoltat în perioada colonială
de către sclavii africani. Aceasta a fost dezvoltat în Brazilia, în principal de africani, începând
cu secolul al XVI-lea. Este cunoscută pentru mișcări rapide și complexe, folosind în principal
puterea, viteza și loviturile de picior.
Astăzi se cunosc două direcții principale "vechiul" Capoeira Angola și "modernul"
Capoeira Regional. Moștenirea africană s-a amestecat pe parcursul timpului în Capoeira
Regional cu influențe din alte stiluri de luptă Jujutsu și Wushu. Această perioadă care începe
în anii 1970 dezvoltă influențele acrobatice actuale.
Capoeira este impregnată de trei elemente: lupta, muzica și „Roda“, „Cerc“).
Technica de luptă se distinge printr-o flexibilitate deosebită, cu foarte multe rotiri, salturi și
mișcări acrobatice. În mod tradițional se cântă muzică - care provine de obicei din perioada
sclavagistă a Braziliei - pe perioada luptelor.
Capoeira include lovituri cu piciorul, lovituri cu pumnul, pălmuire, lovituri cu
capul, acrobații, lovituri genunchi/cot, puneri la pământ.
Capoeira este atestată din secolul al- XVIII-lea. În legislația din 1889 se pedepsea cu exil de
la 6 luni la 2 ani practicarea stilului de lupte Capoeira. Această interdicție este ridicată în
1937 de către dictatorul naționalist Getúlio Vargas care decretează Capoeira sport național.
Actualmente se găsesc școli pe toate continentele. Toate mișcărle pleacă de la mișcarea de
bază din Capoeira Ginga. Armada este o lovitură. Banda, Ginga este mișcarea de bază din
Capoeira. Meia-Lua (SEMILUNA) este una dintre cele mai importante lovituri de picior.
Meia-Lua de Compasso, Meia Lua de Frente, Queixada, Ponteira sunt lovituri de picior.
Reguli: Lupta activă are loc doar în Roda. Încearcă să scoți adversarul din cerc. Doar
picioarele mâinile și capul au voie să atingă solul. Nu încerca să rănești adversarul. Loviturile
cu pumnul închis sunt interzise. O Roda nu poate avea loc fără muzică. Muzica începe
înaintea luptei. Când se termină muzica se termină și jocul.

17
 IV.6. Jumpers/ Parkour

Parkour este o disciplină fizică inspirată de mișcarea corpului omenesc dezvoltată

pe baza ocolirii obstacolelor de tip militar. Se concentrează pe mișcarea eficientă, propulsată
de către corp, neîntreruptă, înainte, peste, pe sub, în jurul și prin obstacole (atât naturale cât și
artificiale) într-un anume mediu înconjurător. Include ocoliri de obstacole sub formă de fugă,
balans, sărituri, cățărări, rulări și tehnici mai complexe. Scopul parkour-ului este ca
practicantul să-și adapteze mișcarea la orice obstacol din calea sa. Se poate practica singur
sau în grupuri, în orice fel de locație urbană. A fost inventat și dezvoltat în Franța, de către
Raymond Belle, David Belle și Sebastien Foucan în anul 1980. A devenit popular în anii
1990-2000 prin filme și documentare. Termenul provine din franceză de la "parcours du
combattant", traseul participanților. Parkour-ul trece din zona dansului în zona sportului, cu
evenimente, concursuri și echipe combatante organizate în toată lumea. Practicanții acestei
discipline se numesc traceur-i la masculin si traceuse-re la feminin. Antrenamentul acestora
include elemente din spațiul cotidian (artificial sau natural) cum ar fi balustrade, copaci sau
clădiri. Acest gen de antrenament este un mod de eliberare din constrângerile impuse de alte
sporturi standardizate cât și unul de depășire a limitărilor autoinduse. Parkour-ul este
considerat o artă asemănătoare dansului: o formă de a materializa mișcarea corpului omenesc
în cea mai frumoasă formă a sa. Parkour este adesea legat de ideea de libertate, în forma
abilității de a depăși aspecte din preajma ta care tind să limiteze, de exemplu balustrade,
grilaje, rampe, scări sau pereți, cuprinzând libertatea la un nivel non-fizic. Acest parkour este
considerat de unii indivizi ca un sport însă este considerat și o artă a vieții de zi cu zi, fiecare
traceur/traceuse are stilul propriu! Această metodă naturală consta în construirea unor trasee
cu obstacole, parcours du combattant, în care, pe lângă mișcările specifice parkour-ului de
astăzi, se regăseau și probe de înot, de ridicare de obiecte grele, aruncare a unor obiecte,
cvadrupedie și de luptă corp la corp cu un partener. Spre deosebire de parkour, în "metoda
naturală" toate exercițiile sunt executate fără încălțăminte iar scopul metodei este acela de a
crea indivizi puternici atât fizic cât și psihic, moral: "etre fort pour etre utile" (puternic ca
să ajuți) și "etre et durer" (A fi şi a exista) fiind motto-urile practicanților. Acest gen de
trasee inspirate din metoda naturală se regăsesc și astăzi în incintele militare din toată lumea.

18
 IV. BALETUL CLASIC

Baletul clasic îşi are originea în dansurile de la curţile regale ale Italiei anilor 1400,
însă s-a dezvoltat şi în Franţa. Regele Louis al-XIV-lea a fost un dansator entuziast şi a
deschis prima academie de dans la Paris, în 1661.
Până atunci, majoritatea dansatorilor erau amatori, apoi au apărut profesioniştii.
Directorul academiei, Charles-Louis Beauchamp, a ajutat la standardizarea mişcărilor clasice,
a creat primele cinci poziţii de bază ale picioarelor şi mâinilor în balet. Până la mijlocul anilor
1800, baletul romantic, precum “La Sylphide” a fost popular în Europa.
În secolul al-XV-lea în Italia, dansul s-a dezvoltat încetul cu încetul într-o formă
artistică, scenică. Domenico din Piacenza a scris un tratat în 1400 în care descrie 20 de
dansuri pe care le-a compus.
Baletul s-a dezvoltat mai întâi în Franța, la curtea reginei Caterina de Medicis, care
după decesul soțului, regele Henric al-II-lea, a invitat dansatori, coregrafi și compozitori
italieni (țara de baștină a Caterinei) la curtea regală franceză. Cu ocazia căsătoriei contelui de
Joyeuse cu Mademoiselle de Vaudemont în 1581, Caterina de Medicis i-a dat violonistului
italian Balthazar de Beaujoyeux dreptul să organizeze o petrecere. Rezultatul a fost Ballet
Comique de la Reine, care este considerat prima încercare de a crea un tot dramatic prin
integrarea muzicii, a dansului și a unei acțiuni.
Balerini celebri internaționali: Isadora Duncan, Agrippina Yakovlevna Vaganova
(creatoare a stilului de dans clasic Vaganova), Anna Pavlova, Vaslav Nijinsky, Maurice
Bejart, Rudolf Nureyev, Pina Bausch, Jorge Donn, Gil Roman, Sylvie Guillem, Alina
Cojocaru.

IV.1. ISTORIA BALETULUI ÎN ROMÂNIA

În 1924, la trei ani de la instituţionalizarea Operei Române (fosta denumire a

Operei Naţionale Bucureşti), Anton Romanovski se stabileşte în România, punând bazele
primei companii de balet. De origine poloneză, fostul prim-solist dansase alături de
Vaslav Nijinsky, Anna Pavlova, Tamara Karsavina şi Mathilda Kshesinskaia. Primele
spectacole de balet pe care le pune în scenă sunt puternic influenţate de stilul marelui
coregraf Mihail Fokin.

19
 În 1929, Vera Carally, absolventă a Şcolii Imperiale de Balet din Moscova, fostă
prim-solistă a Teatrului Balşoi şi membră a companiei „Baletele Ruse”, condusă de Serghei
Diaghilev, preia conducerea companiei.
Ea montează în 1932, „Lacul lebedelor” de Piotr Ilici Ceaikovski, după coregrafia
originală, cu o distribuţie alcătuită în întregime din dansatori români. În acelaşi an sunt
prezentate în premieră mai multe balete românești:„La Piaţă” şi „Demoazela Măriuţa” de
Mihail Jora, „Nuntă în Carpați” de Paul Constantinescu.
Prima maestră de balet a companiei bucureştene a fost Floria Capsali, a cărei
activitate începe din 1938. Ea reorganizează trupa de balet, mărind-o, promovează tinerii
interpreţi în rolurile principale şi formează o generaţie de asistenţi de care se ocupă
îndeaproape. În lucrări ca “Taina” de Mihai Andricu, “Priculiciul” de Zeno Vancea sau
“Carnavalul” de Robert Schumann, ea creează un autentic amestec între folclor şi dansul cult.
După cel de-al doilea război mondial, sunt invitaţi maeştri de balet şi coregrafi ruşi:
SedaVasilieva (“Fântâna din Baccisarai” de Boris Asafiev), Ivan Kurilov (“Şeherazada”
de Nicolai Rimski-Korsakov şi “Macul roșu” de Reinhold Glier) şi Igor Smirnov (“Călăreţul
de aramă” de Reinhold Glier). Începând din 1953, după inaugurarea actualei clădiri a Operei
Naţionale Bucureşti, repertoriul se îmbogăţeşte cu divertismente de balet şi miniaturi
coregrafice care însumează aproximativ cincizeci de lucrări create în stiluri diferite, de la
academic la neoclasic şi modern: “Rapsodia română” de George Enescu, “Preludiu la după-
amiaza unui faun”de Claude Debussy, “Rapsodia albastră” de George Gershwin,
“Şeherazada” de Nicolai Rimski Korsakov.
În 1957, Oleg Danovski reia “Lacul lebedelor”, Tilde Urseanu creează “Spărgătorul
de nuci” de Piotr Ilici Ceaikovski, iar Vasile Marcu pune în scenă “Giselle” de Adolphe
Charles Adam, “Frumoasa din pădurea adormită” de P.I. Ceaikovski şi “Romeo şi Julieta” de
Serghei Prokofiev.
Printre coregrafiile originale se numără “Concertul în fa”de George Gershwin şi
“Simfonia fantastică” de Hector Berlioz în coregrafia lui Oleg Danovski, “Tricornul” de
Manuel De Falla şi “Şeherazada” de N. Rimski-Korsakov în coregrafia lui Vasile Marcu,
“Bolero” de Maurice Ravel, “Petruşka” de Igor Stravinski,“Mica serenadă” de Wolfgang
Amadeus Mozart şi “Simfonia neterminată” de Franz Schubert în coregrafia Tildei Urseanu.
În acelaşi timp, repertoriul companiei de balet propune lucrări româneşti ca
“Haiducii” de Hilda Jerea, în coregrafia lui Vasile Marcu,“Călin” de Alfred Mendelssohn, în
coregrafia Tildei Urseanu, “Prinţ şi cerşetor” de Laurenţiu Profeta, “Nastasia” de Cornel
Trăilescu, în coregrafia lui Oleg Danovski.

20
 Prim-solişti ai companiei, datorită interpretării lor artistice de excepţie, apreciată nu
doar cu ocazia participării lor la concursurile internaţionale de balet sau la festivalurile de
gen, ci şi cu prilejul nenumăratelor turnee pe care le efectuează o lungă perioadă de
timp, primesc recunoaşterea internaţională care îi îndreptăţeste la un loc în galeria marilor
stele ale baletului: Irinel Liciu, Gabriel Popescu, Valentina Massini, Sergiu Ştefanschi,
Magdalena Popa, Ileana Iliescu, Elena Dacian, Gheorghe Cotovelea, Marinel Ştefănescu,
Petre Ciortea, Ioan Tugearu, Rodica Simion.

IV.2. DANSUL NEOCLASIC

Reprezintă noul stil de dans clasic al secolului XX. Termenul de neoclasic apare
prima dată în anul 1920 o dată cu apariția baletelor rusești conduse de Serghei Diaghilev ca
răspuns la excesul de romantism și etichetă strictă. Se bazează pe tehnica de dans clasic a
secolului al-XIX-lea, secolul dansurilor clasice impuse de Rusia imperială combinat cu detalii
narative și tehnici de teatru.
Din dansul clasic va rămâne tehnica dansului clasic în poante ca formă estetică la
care se va adăuga teatrul și mima pe parcursul narativ al baletului. La începutul anilor 1900
mare parte dintre artiștii vremii încep să aibă o atitudine rebelă față de mișcările și pozițiile
foarte rigide ale dansului clasic dorind un stil de dans mai liber și mai bogat.
Cel care a demonstrat prima dată frumusețea și acuratețea acestui nou stil de dans a
fost George Balanchine. După ce a terminat studii de balet clasic strict imprimate de stilul
clasicismului la Școala Imperială de Dans a avut oportunitatea de a lucra în cadrul noilor
înființate Balete Ruse unde colaborează cu Picasso, Matisse, Chanel, Debussy, Stravinsky și
Prokofiev care erau deja adepți ai Neoclasicismului. Balanchine își începe studiul tehnicii de
balet neoclasic explorând această zonă dar nereușind la început să se desprindă total de
tehnica Școlii de Balet Clasic rusesc.
Primul balet neoclasic al lui Balanchine este Apollo, avînd inițial titlul de Apollon
Musegéte=Liderul Muzelor, care trece printr-o serie de transformări de tehnică de balet
precum și de design vestimentar, tutu-urile dansatoarelor dispar, lăsând locul trupului mai
liber în mișcare iar scena liberă sau goală luând locul scenografiei grele.

21
 IV.3. DANSUL JAZZ

Stilul de dans jazz este cunoscut ca un stil al dansurilor scenice. Înainte de anii 1950,
stilul jazz de dans era cunoscut ca fiind un stil afro-american. În anii’ 50 un alt stil de dans
jazz se impune, stilul jazz-modern cu tradiții în dansul tradițional din Caraibe. Stilul a avut
anii de glorie în anii’ 50 rămânând până astăzi un stil de dans scenic spectaculos cu foarte
mare priză la public. Termenul jazz a fost adoptat în timpul primului război mondial iar ca
stil de dans s-a impus datorită afro-americanilor aduși ca sclavi pe plantații. Stilul de dans s-a
dezvoltat de la muzica jazz din New Orleans, USA la începutul anilor 1900. Începând cu
1930 și continuând până în 1960, jazz-ul ca stil de dans trece printr-o serie de transformări de
la dansurile tribale ale afro-americanilor până la o formă teatrală, scenică.
În tot acest timp, coregrafii încep să experimenteze noul stil apărut, adăugându-i
elemente de dans modern, contemporan, neoclasic și balet: George Balanchine, Agnes de
Mille, Jack Cole, Hanya Holm, Helen Tamiris, Michael Kidd, Jerome Robbins, Bob Fosse.
Coregrafii testează limitele acestui stil ducându-l până la un nivel performativ,
inserând uneori chiar elemente de acrobație de circ. În 1950, stilul are o puternică influență a
dansurilor din Caraibe și a dansurilor latine, stiluri de dans introduse de antropologul și
dansatoarea Katherine Dunham.

IV.4. DANSUL CONTEMPORAN

Este o formă de dans dezvoltată la mijlocul secolului XX, devenind unul dintre
genurile dominante ale performance-ului coregrafic cu popularitate în special în USA și
Europa. Conține elemente de tehnică din baletul clasic, modern și jazz, încorporând elemente
de mișcare și din alte forme de dans, fiind un gen coregrafic încă deschis acumulării de
tehnici coregrafice.
Este un nou stil de dans scenic a cărui experimentare rămâne deschisă, împrumutând
tehnica dansului clasic pentru tehnica de picioare, dansul modern pentru corp și piept și alte
forme de contact, cu aerul, cu podeaua, cu pereții, obiectele și partenerii, căderi, ridicări și
improvizații specifice dansului modern și tehnicilor de arta actorului.
Are ritm și viteză, mișcări imprevizibile, pe direcții de mișcare diferite și testând toate
zonele de spațiu și timp. Poate încorpora elemente de dans popular din diferite zone ale lumii

22
cum ar fi dansul african tribal ca la începuturile stilului jazz ori dans contemporan japonez-
butoh.
Merce Cunnigham este primul reprezentant care a dezvoltat o atitudine independentă
a dansului contemporan ca răspuns la apariția dansului modern, explorând acest stil și
ducându-l până într-o zonă abstractă, unde dansul nu mai fusese explorat, convingând că o
mișcare, un sunet sau o schimbare de lumină pot fi, de asemenea, expresii artistice. Ideile sale
includ:

- dansul contemporan nu refuză baletul clasic ca tehnică de picioare în favoarea

dansului modern.
- dansul contemporan nu este neapărat o formă de artă narativă.
- coregrafia poate părea dezordonată dar niciodată nu se bazează doar pe tehnică.
- schimbări imprevizibile de ritm, viteză și direcție.
- acțiuni simultane și multiple, pe mai multe planuri.
- suspendarea perspectivei și a simetriei la nivel aerian, într-o secvență de balet scenic
în față, centru și în părțile laterale.
- libertate de creație.
- independență între dans și muzică.
- dans pentru a fi dansat, nu analizat.
- idei noi în crearea de light-design (lumini scenice, ecleraj), scenografie și costume.
Pionieri ai dansului contemporan sunt Ruth St. Denis, Doris Humphrey, Mary
Wigman, Francois Delsarte, Emile Jacques-Dalcroze, Paul Taylor, Rudolph von
Laban, Loie Fuller, Jose Simon, Marie Rambert, Pina Bausch.
În România, reprezentanți ai dansului contemporan sunt: Adina Cezar, Sergiu
Anghel, Liliana Iorgulescu, Raluca Ianegic, Răzvan Mazilu, Vava Ștefănescu,
Carmen Coțofană, Eduard Gabia, Florin Fieroiu, Mihai Mihalcea, Manuel Pelmuș,
Viviana Săndulescu, Ion Dumitrescu, Andreea Novac, Paul Dunca, Cosmin
Manolescu, Mihaela Dancs, Mădălina Dan, Ferenc Sinko, Leta Popescu, Florin
Fluieraș, Tünde Baczo, Ioana Mărchidan, Arcadie Rusu, Simona Deaconescu, Ioana
Macarie, Mircea Ghinea, Cătălina Gubandru, Valentina de Piante, Andreea
Căpitănescu.

23
 IV. A. CONTACT-IMPROVISATION

Această formă de performance a apărut în anii 1970, lansat de Steve Paxton ca

subramură a dansului contemporan. Alături de el, Yvonne Rainer și Trisha Brown au
experimentat acest gen, dându-i valențe noi.
Astfel s-a născut ideea de work-shop având ca subiect central testarea limitelor
corpului uman prin expunerea la stimuli interni și externi, transfer de greutate, contrabalans,
rularea punctului de contact, căderi, căderi și ridicări bazate pe folosirea avântului, energie în
mișcare.
Din procesul pregătitor, din antrenamentul, încălzirea preliminară fac parte exerciții
de detensionare musculară, eliberare a articulațiilor, folosirea respirației, folosirea privirii
relaxate, nefocusate, lucru cu partenerul, folosirea gestului, schimbul partenerilor, tranziții în
cadrul grupului, împrumut de energie sau contrapunct, explorarea diferitelor legi ale fizicii,
dând mișcări noi.
S-au dezvoltat tehnici noi de contact-improvisation, astfel: tehnica Steve Paxton
(contactul dintre două sau mai multe corpuri folosind legile fizicii ajungând la prize
spectaculoase), tehnica Axis Syllabus (Frey Foust) (armonizarea mișcărilor, fluidizarea lor
prin folosirea mai mult a scheletului decât forța musculară ceea ce va duce la eliberarea
încheieturilor și tehnica Feldenkreis, Alexander (ușurință în mișcare). Fiind un gen încă aflat
sub studiu, anual se dezvoltă noi tehnici de contact-improvisation care iau numele
coregrafului sau dansatorului. Este cea mai potrivită formă de exprimare corporală și studiu
individual pentru actori.

IV.5. DANSUL BUTOH:

(舞踏 butō) ( Ankoku Butō, 暗黒舞踏, "dans al întunericului") este un stil de dans japonez de
avangardă care se deosebește atât de dansul tradițional japonez cât și de dansul modern
occidental. Își are începuturile după cel de-al Doilea Război Mondial, și se caracterizează
prin abordarea temelor tabu, folosirea de imagini grotești, de decoruri absurde sau neobișnuite
și mișcări lente, supercontrolate ale corpului. Dansatorii sunt deseori aproape goi, au corpul
vopsit în alb, iar bărbații au deseori capul ras.
Tatsumi Hijikata și Kazuo Ohno sunt considerați a fi părinții acestui stil de dans care a
cunoscut prima mare popularitate odată cu protestele studențești de la sfârșitul anilor 1960.

24
 Prima piesă butoh a fost Kinjiki („Culori interzise”) de Tatsumi Hijikata, care a avut
premiera la un festival de dans în 1959. Piesa era inspirată de romanul cu același nume a lui
Yukio Mishima. Dintre trupele butoh cunoscute pot fi numite Dai Rakudakan (care are un stil
teatral, de carnaval) și Sankai Juku (cu un stil minimalist), iar dintre dansatorii individuali pot
fi numiți Min Tanaka, Masaki Iwana, Teru Goi.
Sunt cunoscute două forme de dans tradițional japonez: Odori, provenind din perioada
Edo și Mai, provenind din partea de vest a Japoniei. Odori se trage din teatrul Kabuki și are
ca punct central emoțiile masculine. Mai a fost o formă de joc teatral conceput special pentru
reprezentare scenică. Este influențat de teatrul No.
O variație bazată pe stilul Mai este stilul Kyomai or Kyoto. Kyomai s-a dezvoltat în
secolul al-XVII-lea, în perioada culturală Tokugawa. A fost puternic influențat de eleganța și
manierele, eticheta sofisticată a Curții Imperiale din Kyoto.
IV.5.1. Bon Odori

Bon Odori este un dans din Obon. Este dansul chemării spiritelor morților. Dansul și muzica
diferă de la o regiune a Japoniei la alta.
IV.5.2. Nihon Buyō

Nihon Buyō este diferit de orice altă formă de dans tradițional, fiind conceput special pentru
scenă. Buyō este un dans al cărui rafinament a fost studiat și dezvoltat de-a lungul a patru
secole. Dansul Nihon Buyō are patru părți, cea mai importantă fiind prima, Nihon Buyō fiind
creat direct din teatrul Kabuki înainte de a deveni formă teatrală.

IV.5.3. Dansul suliței , lanciei (雀踊り suzume odori) este un dans bazat pe

mișcările sulițelor fălfâind în vânt al celor trei sulițe asiatice. Dansul sulițelor este dansat
acum în Sendai, primăria orașului Miyagi din Aoba organizând un festival la mijlocul lunii
mai, special dedicat acestui dans, Obon Festival.
IV.5.4. Dansul contemporan japonez în prezent conține diferite tipuri de stiluri
tradiționale clasice, tradiționale și de avangardă, toate interpretate la un nivel superior
performativ dezvoltat în toate școlile de dans din Japonia. Multe școli și studio-uri de dans
celebre s-au născut din antrenamentul actorilor și dansatorilor din fostele școli de teatru
Kabuki ori derivate din familiile celebre de actori și dansatori Kabuki. Dansatoarele și-au
dezvoltat arta coregrafică din stilul dansului butoh al Școlii Hanayagi, ai căror dansatori au
devenit coregrafi și dansatori internaționali. Școlile tradiționale japoneze au început să
conțină balet clasic, jazz și dans modern, influențând mișcările avangardiste ale butoh-ului.
Vital pentru mișcarea avangardistă a stilului de dans butoh este dezvoltarea sa majoră de după
război, cinci dintre cele mai mari școli de dans performând la Festivalul Butoh. Hijikata

25
Tatsumi a fost o dansatoare carismatică care a experimentat diferite tipuri de creație
coregrafică în dorința de a descoperi mișcări cât mai expresive pe care le-a considerat
potrivite fizionomiei și psihicului japonez. A combinat erotismul, critica socială și idei ale
teatrului de avangardă, considerând corpul un depozit al " amintirilor stocate ", care pot fi
metamorfozate într-o formă coregrafică. Coregrafiile și teoriile ei au format o multitudine de
coregrafi și dansatori care au performat în turnee internaționale și care au creat școli și studio-
uri de dans în anii 1980.
IV.5.5. Dansul sabiei este un dans executat din cele mai vechi timpuri. Sunt
cunoscute foarte multe tipuri de dansuri solo și sabie(Pyrrhic), sabie scenică din Asia și
Europa.
IV.5.6. Dansul sabiei în China, cunoscut ca jian wu, a pornit de la exercițiile din
cadrul antrenamentului militarilor cu săbii și sulițe care a evoluat într-un dans acrobatic,
elaborat.
Primul tip de dans al sabiei se concentrează pe relaxare și flexibilitate iar celălalt pe viteză și
forță. Există diferite stiluri de sabie și diferite arme de-a lungul unui dans Fiecare dans are
mișcările sale bine stabilite cerând de la dansator să fie foarte agil și atletic.
IV.5.7. Dansul sabiei în Sudul Asiei și Orientul Mijlociu- Există foarte multe forme
de dans al săbiilor în India, Pakistan și Bangladesh cu proveniență din artele marțiale.
Dansurile sabiei se dansează și în prezent la nunți și alte ocazii în India, Pakistan și Nepal.
Dansurile de sabie, arabe (raqs al-saïf) s-au dezvoltat din lupte de sabie ale bărbaților plecați
la război, în Egipt și Turcia. Dansurile de sabie au fost descoperite pe întregul glob, pornind
de la Xiphism, Grecia, Saltatio Armatum din Roma Antică spre Vestul Mijlociu. Aceste
dansuri au fost cunoscute începând din Imperiul Roman începând cu anii 1400-1500, multe
dintre aceste dansuri tradiționale fiind și astăzi dansate în Anglia, Cehia, Germania, Austria,
Nordul Italiei, Franța, Flandra, și Peninsula Iberică, cu mici excepții în țările Basce. În
România, în dansul Călușari sau Călușul, un dans al sabiei similar celui din Irlanda face
parte din The New York Sword Ale, reuniune anuală dată de Ziua Președintelui, care reunește
formații coregrafice din întreaga lume.

IV.6. Dansul tribal african

Dansurile tribale sunt extrem de importante în viața culturală a triburilor africane. Ele
celebrează și venerează diferite zeități. Mișcările din cadrul dansurilor sunt extrem de
complexe, corpul dansatorilor mișcându-se separat în cât mai multe părți posibile, pe muzica
cântată de obicei pe tobe, bongos sau vocal, incluzând și bătăi de bețe. Dansatorii sunt aleși
de la vârste mici pentru a învăța dansurile ritualice, tribale care nu lasă loc de improvizații, de

26
către un șef dansator al tribului. Muzica și dansul sunt inseparabile și adună întreaga
comunitate.

IV.7. Dansul clasic indian

Dansurile clasice indiene sunt dansuri simbolice, ritualice, religioase, manifestare a

sacrului, de obicei venerează o anumită zeitate, care la începuturi era un dans de tip elitist,
dans de templu, mai apoi primind permisiunea de a se desfășura și în mediul laic. Originile
dansului clasic indian sunt estimate având aproximativ o vechime de 4000 de ani. În India,
dansul a fost folosit ca expresie a emoțiilor umane, dansând, omul putea comunica cu zeul.
Erau dansate de obicei de Devadasis, “slujitoare a zeilor”, dansatoare de templu, date de către
familie de la vârste foarte mici, templelor. Mai târziu, dansul indian a fost reprezentat în
public, deoarece se adresa laturii divine din om. În prezent, dansurile indiene sunt
reprezentate în filmele indiene de tip Bollywood, dar având influențe din ce în ce mai mari
din stilurile de dans europene, și-au pierdut simbolul și sacralitatea originară.

Există mai multe forme de dans clasic indian: Nritta (formă abstractă de dans, cu
mișcări ritmice care depind de ritm, tempo, acompaniament muzical și atitudinea corpului),
Nritya (se bazează pe nararea unei povești, cu mișcări ritmice, fiind un dans cu mimă), Natya
(combină cuvântul vorbit cu expresia facială, gesturile trupului și mâinilor, este acompaniat
de instrumente specifice indiene), Tandava și Lasya ( dans masculin, puternic, dansat de către
bărbați și femei, Tandava fiind un omagiu adus zeilor iar Lasya este un dans al dragostei,
închinat zeului Shiva și soției acestuia, Parvati. Implică întregul corp al artistului), Mudra
(dans simbolic al mâinilor, specific fiindu-i exprimarea sentimentelor prin poziția particulară
a degetelor), Navarasa sau cele nouă Rasa (esența sentimentelor estetice, se bazează pe
interpretarea prin cuvinte și gestică), Karana (mișcare simultană a mâinilor și picioarelor
formând o poză statică sau dinamică, fiind un recital de dans), Chari (dans în care gamba,
coapsa și șoldul formează o singură mișcare, terestră sau aeriană. Mișcările terestre reprezintă
lupta corp la corp iar cele aeriene mânuirea unor arme), Recaka (mișcare de rotație separată a
unei bucăți din trupul dansatorului), Bharatanatyam ( BHAva-expresie, RAga-melodie,
muzică, TAla-ritm și NATYAM-dans, reprezentând un balet, dans-dramă, îmbină muzica,
dansul și teatrul).

27
 IV.8. Dansul irlandez

Dansul irlandez este un dans tradițional din Irlanda, având două stiluri de dans
diferite, Dansul irlandez de societate și Dansul irlandez de performanță, de scenă. Dansul
irlandez de societate se împarte la rândul lui într-un set de dansuri și dansul céilí. Dansul
irlandez de societate este reprezentat printr-o serie de cadriluri, dansate de patru cupluri,
așezate în pătrat în timp ce dansurile céilí, specifice, sunt dansate în forme foarte variate de la
doi până la șasesprezece oameni. În funcție de specificul fiecăruia sunt diferențe stilistice
foarte mari între aceste două stiluri de dansuri. Dansul irlandez de societate se bucură de o
lungă tradiție, datorită varietății lor extrem de mari de la o comunitate la alta, în multe zone,
dansurile sunt modificate deliberat și se fac coregrafii noi. Pașii de dans irlandez au fost
popularizați începând cu anul 1994 de spectacolul Riverdance, coregraf Michael Flatley,
notabil pentru pașii executați foarte rapid cu mișcări din glezne și picioare, corpul rămânând
nemișcat și brațele ținute drept pe lângă corp. Solo-urile cuprind pași caracterizați de un corp
rigid și bine controlat, brațe și spate drepte, cu pași rapizi, executați doar din picioare și
glezne. Solo-urile sunt executate în pantofi cu talpă flexibilă sau pantofi cu talpă mai groasă.
Pantofii cu talpă subțire sunt denumiți ghilies și sunt asemănători flexibililor din dansul
clasic, având exact ca și aceștia panglici sau șireturi pentru a putea fi legați, strâns, în sus pe
glezne. Pantofii cu talpă groasă sunt denumiți jig, foarte asemănători pantofilor de step, exact
ca și aceștia fiind făcuți pentru a crea ritmuri prin percuție. Pantofii sunt confecționați din
piele iar talpa acestora este făcută din fibră de sticlă pe toc și vârf.

Dansul irlandez s-a născut și a continuat să existe în același timp cu muzica

irlandeză care acompaniază dansurile. Originea lui este încă necunoscută dar o dată cu
trecerea timpului dansul iralndez a fost influențat de formele noi de dans de pe continent,
europene, în special dansul de societate, cadrilul. Dansatorii trebuiau să călătorească mult
dintr-o parte în alta a țării, așa că de-a lungul timpului spațiile în care se desfășurau
competițiile de dans erau întotdeauna foarte departe și din ce în ce mai mici, dansatorii fiind
adesea nevoiți să danseze pe mese sau pe butoaie, astfel stilul de dans a devenit unul fără
mișcări de brațe, acestea ramânând, rigide, întinse pe lângă corp, cu deplasări de-a lungul
scenei. Legenda spune că după colonizarea Irlandei de către englezi, când aceștia au interzis
dansul pe insulă, irlandezii au închis ușile și au continuat să danseze doar cu picioarele,
mâinile rămânând întise pe lângă corp, dând impresia că nu dansează. De-a lungul timpului,

28
stilul s-a modificat, incluzând și mișcări mai ample precum și sărituri în dansul tradițional
irlandez.

IV.9. Dansul popular românesc

Dansul poporului român face parte din manifestările consacrate reuniunilor săteşti.
Originea coregrafică folclorică este de factură traco-geto-celtico-dacică. Caracterul general
valabil, armonic, definitoriu este “creaţia horală”, având specificul colectiv de creaţie. Dansul
popular românesc este o manifestare artistică colectivă care se exprimă direct, în mod natural
şi original. El exprimă, în forme variate, variaţia socială şi imaginativă a poporului. Dansul
popular românesc se caracterizează printr-o bogăţie de mişcări izvorâte din miile de jocuri
existente, într-o mare varietate a stilurilor proprii fiecărei regiuni şi prin vigoarea, veselia
naturală, temperamentul şi dinamismul interpretării. În construcţia dansului românesc se
întâlnesc o mulţime de forme, o variaţie de tempouri, o ritmică bogată şi nuanţată.
Unele dansuri sunt simple și line, altele extrem de rapide și foarte complicate din punct de
vedere coregrafic. Multe dansuri au un pronunţat caracter social, în legătură cu anotimpurile
sau cu muncile agricole. Caracterul dansurilor românești populare, variază după tipologia
fiecărei regiuni, diferenţa de peisaj şi de atmosferă, creează o mare varietate de ritmuri, de
compoziţii muzicale, de costume şi stiluri de dans. Varietatea dansurilor româneşti este aşa de
nuanţată, încât repertoriul lor diferă de la sat la sat, în cuprinsul aceleaşi regiuni, întâlnim
multe dansuri sub nenumărate variante, iar aceeaşi denumire o găsim pentru diferite dansuri
răspândite pe un teritoriu foarte mare. Dansul popular românesc este foarte variat, cuprinzând
foarte multe mişcări. La aceste mişcări predomină, în special, mişcările de picioare în
atitudini şi situaţii foarte diferite. Mişcările braţelor, ale corpului se coordonează cu mişcările
picioarelor. Mişcările picioarelor pot fi pe podea sau în aer. Picioarele în dansul popular
românesc lucrează în diferite poziţii. Poziţiile din dansul de caracter sunt poziţiile întâlnite în
mod normal în dansurile româneşti, căci picioarele se mişcă în general în atitudine dreaptă,
adică cu genunchii si vârfurile paralele. Mobilitatea genunchilor este o trăsătură esenţială în
dansurile româneşti, căci piciorul întins se întâlneşte numai la salturile în aer şi în bătăile
ardeleneşti pe cizmă, iar la fete, în tehnica piruetelor pe călcâi. Aşezarea picioarelor pe podea
se poate face cu talpa, perniţa, vârful sau tocul. Talpa este ţinută în general în poziţia naturală.
Întinderea vârfurilor nu se forţează niciodată. În unele mişcări vârful se desprinde de pe
podea, dar piciorul rămâne sprijinit pe toc. În dansul de caracter românesc aşezarea
picioarelor pe talpă se face în diferite poziţii, bine precizate. Principalele grupe de mişcări a
picioarelor pe podea sunt paşii, care pot fi simpli-normali, alăturaţi, nedepăşiţi, vârf-toc sau
toc-vârf, genuflexiuni, extensii, glisanţi, încrucişaţi în faţă sau în spate, pinteni pe podea sau
răsucirea picioarelor, rotarea picioarelor pe podea. Bătăile pe podea sunt pline-cu lăsarea
greutăţii corpului, în acord-fără lăsarea greutăţii corpului, glisate (şterse). În bătăile pe podea
trecerea piciorului de pe vârf pe toc, de pe toc pe vârf creează o mare varietate ritmică, iar
împreună cu grupa bătăilor tind să dezvolte uşurinţa de a executa în diferite combinaţii
ritmice mişcările de tehnică a bătăilor. Mişcarea picioarelor în aer se realizează prin ridicarea
picioarelor în aer. Picioarele pot acţiona în diferite atitudini: deschisă, dreaptă sau întoarsă,
amplitudinea ridicării şi poziţia articulaţiei genunchiului sunt redate prin indicarea unghiului
de ridicare cu amplitudini diferite şi cu diferite poziţii ale articulaţiei genunchiului. Grupele
de mişcări ale picioarelor în aer sunt diferite sărituri drepte sau prin forfecarea piciorului,
pinteni, răsuciri de picioare, rotări ale picioarelor. Mişcările de braţe însoţesc mişcările
picioarelor într-o coordonare perfectă mai ales în jocurile ardeleneşti, unde braţele lucrează
liber, pocnind din degete. Braţele sunt întrebuinţate diferit, prin prindere de mâini sau degete,
în horă, prinse în brâu chimir sau bete, încrucişate la spate sau în faţă, sprijinite pe umeri ca la
sârbă, prinse de subbrațul partenerei, de braţ, de antebraţ ca la jocurile de perechi ardeleneşti,
29
unde poziţia braţelor se schimbă dupa necesităţile şi estetica figurilor. Mişcarea braţelor este
foarte importantă în dansurile de horă. Ţinuta caracteristică pentru horele lente este cu braţele
îndoite din cot şi prinse de mâini la înălţimea umerilor. În această poziţie braţele se mişcă în
ritmul muzicii pentru a sublinia accentele. Ele mai pot fi ţinute jos sau ridicate sus în timpul
dansului. În Oltenia, dansatorii se prind in horă ţinându-se nu de mâini ci de degetele mici sau
mijlocii. În unele regiuni la horele iuţi braţele execută în afara mişcării de accent pe muzică şi
alte mişcări, mai complicate, ca rotaţii mici şi repezi, rotaţii cu opriri pe accente, mişcări spre
dreapta şi stânga, înainte şi înapoi şi mişcări largi de elan. La jocurile solistice specifice unor
regiuni, braţele creează un dialog vioi adeseori în contra timp cu mişcările picioarelor.
Încrucişarea braţelor la spate caracteristică jocurilor olteneşti de linie cât şi jocurilor de cerc
moldoveneşti. Sârbele se joacă cu braţele sprijinite pe umeri. În timpul jocului braţele saltă pe
ritmul muzicii, înviorând şi înveselind întregul aspect al dansului. Ţinuta cu braţele pe umeri
este proprie sârbelor din toată ţara. Ţinuta specifică brâului adică prinderea mâinilor în
chimirul partenerului, sau ţinuta cu braţul drept sprijinit pe umărul celui din dreapta şi cu
braţul stâng in chimirul celui din stânga. La brâurile pădurăneşti femeile, intercalate între
bărbaţi, sprijină braţele pe umerii bărbaţilor, care se prind de mâini la spatele femeilor pe sub
subrațul acestora. În dansurile de perechi există nenumărate poziţii de braţe. Unele sunt
specifice unor mişcări, altele sunt de trecere de la o figură la alta. Ţinuta braţelor se
deosebeşte după dans şi după stilul fiecărei regiuni. Astfel există foarte multe variaţii pentru
aceeaşi ţinută a partenerilor la un joc întâlnit la aceeaşi regiune. Jocurile din Banat au mişcări
de braţe foarte variate si decorative. Partenerii schimbă braţele dintr-o poziţie in alta,
desenând linii in aer. În jocurile executate de un băiat cu două fete, împletiturile de braţe
dovedesc bogata fantezie a creatorului popular, în ceea ce priveşte întrebuinţarea braţelor în
cele mai surprinzătoare poziţii. La dansurile solistice, mişcările braţelor sunt mai libere.
Braţele pot fi lăsate liber în jos aşezate pe şold sau prinse la spate, ţinute in faţă la înălţimea
umerilor, în timp ce degetele pocnesc. Pot fi vârâte in chimir sau cu degetere prinse in
răscroiala pieptarului. Ţinuta cu braţele aşezate pe şolduri, o întâlnim în jocurile de ansamblu
şi este folosită în mai toate jocurile ţigăneşti şi în unele jocuri solistice. În jocurile bărbăteşti
sau cele fecioreşti in Ardeal, flăcăii execută mişcările cu braţele ținute liber, îndoite din cot la
înălţimea umerilor, în timp ce degetele pocnesc în timp și contra timp, subliniind ritmica
bătăilor. Pocniturile din degete sunt caracteristice jocurilor ardeleneşti. Mişcările braţelor
sunt combinate în aceste dansuri cu bătăi din palme, bătăi pe carâmbul cizmei, pe pulpă sau
pe coapsă. Există mai multe stiluri de a bate cu palma pe cizmă, cu diferenţe simţite între ele.
Bătăile din palme se întâlnesc nu numai la figurile fecioreşti de bătaie pe cizmă ci şi la unele
dansuri de ansamblu, unele brâuri și jocuri bănăţene. În dansurile cu obiecte cum sunt
ciomegele la Căluş, sucitoarele, bota sau bâtele la jocurile ciobăneşti, mişcările braţelor
depind de posibilitatea de a mânui obiectul respectiv. Ciomagul, bota sau băţul nu sunt numai
un sprijin pentru salturi, ci şi un element decorativ și un simbol. Ţinuta corpului în dansul
românesc este dreaptă, liniştită şi mândră. În horele iuţi olteneşti, din pricina repeziciunii
paşilor, corpul jucătorilor este aplecat înainte spre centrul horei, iar în jocurile de linie corpul
se apleacă mult în faţă pentru a crește elanul mişcării generale de înaintare. În jocurile
învârtite din Ardeal ţinuta fetelor este remarcabilă prin sobrietate şi eleganţă. Ele execută
figurile cu precizie in jurul băiatului sau pe sub mână, înşurubând piruietele pe călcâie pe o
verticală perfectă. Capul se ţine întotdeauna drept, demn, fără afectare sau aroganţă. Dansul
românesc nu cunoaşte mişcări speciale pentru cap. Interpreţii privesc totdeauna în direcţia
mişcării. Ţinuta umerilor este dreaptă şi neîncordată, la hore, umerii se lasă antrenaţi de
mişcările braţelor. La sârbe, umerii saltă pe accentul pasului, antrenând și braţele, care flutură
într-o mişcare uşor ondulată. La jocul de doi fata prinde băiatul aşezând braţul ei stâng pe
umărul lui drept şi cu mâna dreaptă pe după talie, astfel că umerii lucrează liberi si
neîncordaţi. Descompunând forma integrală a dansului în unităţile sale cele mai mici,
reprezentate prin mişcări simple se ajunge la pas, săritură, balans, bătaie. Din punct de vedere
al conţinutului – în cazul dansurilor concordante cu muzica – figura corespunde cu fraza
muzicală. Ca şi conţinut coregrafic, figurile pot fi omogene şi eterogene.

30
 IV.10. Dansul sportiv

Dansul sportiv înfățișează dansul ca pe o activitate sportivă de echipă (pereche de

dansatori). Federația Internațională de Dans Sportiv, sau IDSF, este un grup organizatoric
internațională pentru amatori, pe când Consiliul Mondial pentru Dans și Dans
sportiv (CMD&DS) este organizația internațională pentru profesioniști.
Secțiunea standard cuprinde Vals lent, Tango, Vals vienez, Slow fox, Quick step. Secțiunea
latino-americană cuprinde Samba, Cha-cha-cha, Rumba, Paso doble, Jive. Numele de Dans
Sportiv a fost inventat pentru a fi introdus în circuitul olimpic. Calitățile fizice ale dansului
sportiv au devenit subiect poentru cercetările științifice. Primul campionat internațioanl ,
neoficial de dans sportiv a avut loc în 1909 la Astoria Ballroom, Londra, Marea Britanie.
Dansul sportiv a fost prima dată difuzat pe Tv în 1960.

IV.11. Tap dance/ Step

Tap-dance-ul, prost numit de către români, “step” care în engleză înseamnă doar
„pas”, nedescriind nici un dans, este o formă de dans caracterizată prin folosirea sunetului pe
care îl face pantoful în contact cu podeaua, „tap!”, ca o formă de percuție. Ar putea fi tradus
în românește prin a ciocăni, tapping. Există două forme de tap-dance principale, Rhythm tap,
provenind din jazz și Broadway tap. Broadway tap pune accent pe dans, fiind folosit cu
precădere în musical-uri. Rhythm tap se concentrează pe muzicalitate iar dansatorii se
consideră ca făcând parte din tradiția jazz-ului. Sunetul este produs de pantofi, care au o
plăcuță de metal atașată pe toc și vârful tălpii. În funcție de firma producătoare, sunetul
produs de pantofi poate fi diferit. Ritmul Soft-shoe este o formă de tap-dance care nu necesită
pantofi speciali, ritmul fiind făcut de bătaia piciorului pe podea, uneori pe scenă folosindu-se
nisip pentru a da un sunet înăbușit. Este considerat a fi tap-ul modern dar în timp și-a pierdut
din popularitate. Tap dance-ul are origini provenind din dansul irlandez, English Lancashire
Clog dancing (dans popular în care dansatorul produce sunete și zgârieturi pe podea cu tocul
sau cu vârful) și dansul Juba african. Tap-dance-ul a apărut la mijlocul anilor 1800, la
începuturile spectacolelor menestrelilor. William Henry Lane este cunoscut ca Master Juba,
unul dintre cei câțiva dansatori afro-americani care au dansat în trupele de menestreli ale
epocii, fiind considerat unul dintre cei mai faimoși reprezentanți ai tap-dance-ului. După ce
spectacolele menestrelilor și-au pierdut din popularitate, tap-dance-ul s-a mutat pe scenele
vodevilului, unde formulele de trupă se restrâng ajungând la doi dansatori, fiind dansat în
marea majoritate a timpului în duet. În anii 30 tap-dance-ul împrumută elemente de Lindy-
pop. Dansatorii de tap-dance folosesc frecvent sincopa*, cu început pe timpul 1 sau timpul 8.
Tap-dance-ului îi mai este caracteristic improvizația, putând fi dansat pe acompaniamentul
muzical, urmărind ritmul sau fără muzică, fiind denumit cappella tap. Mult mai târziu actorul
Fred Astaire, împreună cu actrița Gene Kelly au introdus elemente de balet în tap-dance, fiind

31
astăzi cunoscut ca stilul Broadway tap, devenind cel mai cunoscut stil de tap-dance din
America.

V. MIC DICŢIONAR DE TERMENI COREGRAFICI

(DANS CLASIC)

Battement-tendu = a întinde, a bate întins, tensionat

Tàlon = călcâi
à la second = întoarcere la jumătate
à térre = la pământ, pe pământ
Adagio = termen de sine stătător, ușor, lent
Allongé = a alungi
Arabesque = termen de sine stătător, inspirat din dansul oriental, grațios
Plié = a plia, a îndoi
Demi-plié = jumătate de plié, plié mic
Grand-plié = plié mare
assemblé = a asambla
attitudé = cu atitudine
brisé = a rupe
croisé = a încrucișa
changement = a schimba
coupé = a tăia, cupă
demi = jumătate
pointé = vîrf
sur le coup-de-pied = în jurul gâtului piciorului
degagé = a degaja
derriére = din spate
dessous = sub
dessus = peste
soutenú = susținut
tombé = a cădea
devant = de față
32
développé = a developa, a deschide
écarte = a decarta(la jocul de carți), când brațul și piciorul se
deschid în aceeași direcție pe diagonala mare
échappé = a scăpa
effacé, effacée = de față, cu fața
élevé, rélevé = a se ridica
en croix = în cruce
en dedans = în interior, sens în turație
en dehors = în afară, sens în turație
en pointe = în vârf
entrechat = printre pisici, printre picioare
epaulement = umăr
Fondú = topit
Fouette = biciuit
Jeté = azvârlit, aruncat
Frappé = a lovi, a bate
Grand battement = lovitură, aruncare mare
Óuverte = deschis
pas de basque = pas de basc, termen de sine stătător
pas de bourré = pas de bourré, termen de sine stătător
pas de chat = pas de pisică
pas de cheval = pas de cal
pas de deux = duet
pas de trois = trio
pas de quatre = cvintet
pas de poison = pas de pește
Passé = a trece
Penché = aplecat
Pique = a înțepa
petit saut = săritură mică
pointé = a puncta
port de bras = a purta brațele
sous sus = dedesubt și deasupra
souté = a sări
Rond de jambé = rond de picior

33
 Soubresaut = salt brusc, tresărire

1. BATTEMENT-TENDU
Se execută din poziția I-a sau a-V-a ca poziție a picioarelor de pornire dar
poate trece prin poziția a-II-a și a-IV-a. Din poziția a-I-a sau a-V-a se pornește cu
piciorul aflat pe direcția de lucru, apăsând bine pe talpa piciorului, care rămâne
deschisă pe toată durata executării și se împinge călcâiul, direcția către în față,
alunecând ușor pe podea, până la desprinderea ușoară a talpei piciorului de pe podea,
terminând cu vârful foarte bine întins până când vârful ajunge să fie singurul punct de
contact cu podeaua. Vârful întins trebuie să descrie un vârf de ac. Talpa piciorului pe
podea trebuie să facă un „fâș” pe podea înaintea desprinderii. În poziția finală de
ajungere, călcâiul este împins mai în față decât vârful și nu invers cum este tendința
generală. Genunchiul piciorului activ*, se întinde. La fel și piciorul de bază*. Se
revine în poziția de plecare pe același drum pe care s-a plecat dar trăgând de vârf
înspre spate, cu talpa piciorului deschisă. Partea de sus a corpului, precum și șoldurile
nu se mișcă. Piciorul nu va depăși niciodată linia umerilor, în deplasarea către direcția
față sau spate. Se execută pe toate direcțiile de mișcare, în cruce*. Poate fi combinat
cu alte poziții, sau mișcări. Se execută pe ambele părți*, à térre* sau en l’air .*

* Picior activ - piciorul care face mișcare, aflat în mișcare.

* Picior de bază- piciorul pe care se stă.

*Cruce - direcția Față-Lateral-Spate-Lateral.

* Ambele părți – este obligatoriu să se lucreze cu ambele picioare de aceea se va schimba

partea de lucru, piciorul de bază devenind activ și invers.

* à térre – execuție cu piciorul activ și de bază pe podea, pe pământ.

* en l’air – execuție cu piciorul activ sau/și cu piciorul de bază(în demi-pointé*) în aer.

* demi-pointé – ridicarea călcâiului de pe podea, doar degetele picioarelor atingând

podeaua.

34
 battement-tendu demi-pointe

2. PLIÉ
a. Demi-plié
Se execută în pozițiile de picioare a-I-a, a-II-a, a-IV-a și a-V-a. Din poziția I-a
inițială, se începe îndoirea genunchilor către lateral, în același timp, ținând călcâiele
bine strânse și apăsate pe podea. Se oprește mișcarea când tendonul executantului nu
se mai poate lăsa. Se revine pe același traseu ridicând ușor bazinul în sus, ajungând în
aceeași poziție de unde s-a pornit. Genunchii se întind puternic și la pornire și la
revenire. Bazinul și corpul rămân drepte, pe aceeași linie cu restul corpului, în special
când acesta coboară și în punctul de maximă tensiune de dinainte de ridicarea din
poziție. Bazinul coboară până la nivelul genunchilor îndoiți. Este un exercițiu care se
execută lent, putând fi însoțit și de alte mișcări și poziții, cum ar fi port de bras, pentru
partea superioară a corpului, executat în același timp cu flexarea genunchilor, rond de
jambé sau battement-tendu. Exercițiul are scopul de a forma ligamente flexibile
precum și de a antrena reflexele disociate ale părților corpului. Este cel mai folosit
element de dans clasic, fiind folositor și în cazul săriturilor, aterizărilor, turațiilor și
prizelor. În dansul contemporan modern și jazz s-a modificat, fiind executat și în
poziția a –VI-a, cu genunchii, închiși, pe direcția genunchilor*.

b. Grand-plié
Se execută la fel ca demi-plié-ul, dar îndoirea, flexarea genunchilor se va face până
aproape de podea, bazinul în coborâre, depășind linia genunchilor flexați. Se revine pe
același traseu până la poziția inițială. Se ține cont de toate indicațiile de la demi-plié.

* Pe direcția genunchilor – este extrem de important în cazul plié-ului, al demi-plié-ului și al

grand-plié-ului ca flexarea genunchilor să se facă numai pe linia vârfurilor picioarelor,
indiferent dacă se execută plié-ul clasic sau cel pentru jazz, contemporan-modern pentru a
evita accidentarea meniscurilor, în special în cazul aterizărilor din sărituri. Genunchii nu vor
depăși linia vârfurilor nici în interiorul picioarelor, nici în afara lor.

35
 demi-plié grand-plié

3. ROND DE JAMBÉ

Se pornește execuția ca la battement-tendu, de pe direcția de deplasare descriindu-se apoi

pe podea cu piciorul un semi-cerc până se ajunge la cealaltă direcție de execuție, cu vârful și
genunchii bine întinși. Se execută în cruce, lent. Se ține cont de toate indicațiile de la
battement-tendu. Poate fi executat à térre și/sau en l’air (desprinderea de podea se face
simultan pe cele două picioare). Se execută în cruce, pe ambele părți. Toate trecerile de pe o
parte pe alta se realizează prin soutenú*.

* soutenú – Se strâng cele două picioare la poziția a-V-a, apoi se face ridicarea
concomitent pe cele două picioare, la demi-pointe. Printr-o mișcare de rotație, în afara sau
în interiorul barei de sprijin se face întoarcerea câte cealaltă parte. Picioarele se țin foarte
strâns unite pe parcursul executării.

rond de jambé à térre rond de jambé en l’air

soutenú

4. JETÉ

36
 Se execută pe același principiu cu battement-tendu doar că desprinderea piciorului
activ de pe podea se face rapid, cu genunchiul și vârful cât mai bine întinse, pe direcția de
execuție. Desprinderea de podea se face ferm, îmungând aerul cu vârful. Se revine în
poziția inițială fără a îndoi genunchiul. Are un ritm alert de execuție. Poate fi combinat cu
alte mișcări și poziții ale picioarelor. Se ține cont de toate indicațiile de la battement-
tendu. Se execută în cruce, pe ambele părți. În cazul grand-jeté la mijloc, nu se mai
execută cu ajutorul susținerii de bară, aruncarea picioarelor are loc simultan în aer, cu
picioarele în direcții opuse.

jeté grand-jeté en l’air

5. FONDÚ

Se execută cu preparație, preparation,fr.,* anterioară executării exercițiului. Se execută

din pozițiile I-a și a-V-a. Preparația se face din poziția inițială de plecare, prin ridicarea lentă,
cu genunchiul întins, trecând prin battement-tendu, a piciorului activ, en l’air sau á terrè, pe
direcția de execuție. Se ține cont de toate indicațiile de execuție de la battement-tendu.

Exercițiul începe prin flexarea ambilor genunchi, simultan, ca la demi-plié, dar aducând
piciorul din aer, în același timp cu coborârea bazinului în plié, prin îndoirea genunchului
activ, printr-un passé*, cu vârful întins, la piciorul activ. Genunchiul piciorului activ în passé
trebuie să facă unghi de 90 de grade față de piciorul de bază, îndoit. Vârful se așează
deasupra maleolei* interioare sau exterioare a piciorului de bază. Se revine pe același traseu,
ajungându-se, din nou, cu piciorul activ în aer sau pe podea, pregătit pentru o nouă execuție
sau schimbare a direcției. Poate fi combinat cu alte mișcări și poziții. Poate fi executat á terrè
sau en l’air. Se execută în cruce, pe ambele părți. Are un ritm lent de execuție.

* preparation, preparație, din fr. O mișcare anterioară mișcării de bază, pregătitoare. Se

execută de obicei pe auftakt-ul musical.

* passé** – îndoirea piciorului activ ca la plié, dar cu piciorul de bază perfect întins. Piciorul
care execută passé-ul trebuie să facă unghi de 90 de grade față de piciorul de bază. Vârful
piciorului activ se așează deasupra genunchiului piciorului de bază. Piciorul de bază rămâne
nemișcat, cu genunchiul perfect întins. Genunchiul piciorului activ, trebuie să vadă tot timpul
perfect lateral, în timpul execuției, de aceea se va trage de el cât mai mult, lateral, pentru
perfecțiunea unghiului. În tehnica veche, mai rigidă a dansului clasic rusesc, piciorul activ se
așează cât mai sus, deasupra genunchiului de bază. În tehnica nouă, americană, de dans
clasic, vârful piciorului activ se așează mai jos decât în tehnica de dans rusească, la jumătatea
gambei piciorului de bază.

37
** passé – développé – se execută la fel ca passé-ul doar că se developează/deschide piciorul
activ către altă direcție de execuție decât cea inițială, făcând o mișcare de trecere.

* maleola interioară/exterioară a piciorului – proeminențele aflate de-o parte și de alta,

internă și externă a tibiei, aflată puțin mai sus de începutul talpei piciorului, la gleznă.

* AUFTAKT sau anacruză – vezi Noțiuni introductive de teorie muzicală.

fondú passé și passé –

développé

6. FRAPPÉ

Se execută cu preparație, prin deschiderea piciorului activ pe podea sau în aer. Prin passé
se bate cu vârful piciorului, bine întins ca un ac deasupra maleolei interioare piciorului de
bază în cazul frappé-ului de față și cu călcâiul deasupra maleolei exterioare în cazul frappé-
ului de spate prin *coupé. Se redeschide piciorul activ pe direcția de execuție. Piciorul de
bază rămâne nemișcat, cu genunchiul perfect întins. Se execută rapid, accentuând cu vârful
ritmul muzical. Are o formă incisivă de execuție. Poate fi combinat cu alte poziții și mișcări.
Se execută în cruce, pe ambele direcții. Se ține cont de tehnica de execuție a passé-ului.

* coupé – îmbrățișarea gleznei piciorului de bază cu talpa piciorului activ. În lateral, se

îmbrățișează glezna cu talpa piciorului, călcâiul aflându-se deasupra maleolei interioare, iar
vârful către maleola exterioară.

38
 7. ADAGIO CU ARABESQUE

Se execută lent, din poziția I-a sau a-V-a. Se ridică piciorul activ în aer, pe direcția de
execuție cu genunchiul perfect întins, trecând prin battement-tendú, în timp ce picorul de
bază rămâne cu genunchiul foarte bine întins. Se ridică piciorul activ până când ajunge să
facă față de piciorul de bază un unghi de minim 90 de grade. Se revine pe același traseu,
coborând piciorul la fel de întins sau schimbând direcția printr-un passé-développé. Este un
exercițiu spectaculos, de mare întindere și tehnică, antrenând deschiderea articulațiilor
picioarelor. Se execută foarte lent, denumirea sa fiind aceeași cu forma muzicală specifică,
Adagio*. În formele pentru începători, piciorul activ se va așeza pe bară. Se execută
împreună cu port-de-bras* pentru partea superioară a corpului, cu cambreé* față, spate și
lateral. Se execută în cruce, pe ambele părți. Pentru direcția în spate se va susține piciorul
activ în aer perfect paralel față de piciorul de bază, cu ambii genunchi, cel de bază și cel activ
foarte bine întinși. Vârful, de asemenea, se întinde ca un ac pe toată durata execuției. Partea
superioară a corpului trebuie să coboare cât mai puțin. Această mișcare se numește
Arabesque* și este denumită așa doar pentru execuția către spate.

* adagio – pentru denumirea muzicală vezi Noțiuni introductive de teorie muzicală.

* arabesque – vezi Mic Dicționar de termeni coregrafici.
* cambreé – a cambra, mișcare prin care corpul se lasă pe picior sau după caz în
direcția opusă piciorului. Se poate executa în cruce. Termenul se referă în special
pentru execuția pe spate.
* port-de-bras - a purta brațele, vezi și Mic dicționar de termeni coregrafici.

39
 adagio pe bară adagio față arabesque port de bras

8. GRAND-BATTEMENT

Se execută exact ca și adagio cu arabesque doar că are un ritm accentuat, rapid, cu

intenția de a arunca piciorul activ cât mai sus, cu viteză, pe direcția de execuție. Se ține cont
de tehnica de execuție de la adagio cu arabesque. În lateral, piciorul activ se va arunca în
spatele umărului, cu genunchiul și vârful cât mai întinși. Pentru direcția spate, arabesque,
corpul coboară cât mai puțin în timpul aruncării. Genunchiul piciorului de bază nu se îndoaie.
Se execută în cruce, pe ambele părți.

40
 „Dansul este un poem în care fiecare mişcare este
un cuvânt.”
Mata Hari

Direcții posibile de execuție a exercițiilor de la bară, încălzirea în cazul execuției lor la

centru, mijlocul sălii. În cazul figurii de față este vorba despre battement-tendu dar se poate
aplica în cazul tuturor exercițiilor de la bară.

Cele cinci poziții de picioare și brațe ale dansului clasic

41
"Dansul este o exprimare verticală a unei dorinţe
orizontale".
George Bernard Show

menuet
gavota

poloneza polca vals

42
 charleston
tango

samba 2
samba

twist
salsa

"Dansul este limbajul ascuns al sufletului."

43
 Martha Graham

rock n roll

merengue
cha-cha

meneaito
lambada

44
flamenco

hip-hop breakdance

capoeira

parkour

45
balet clasic neoclasic

jazz contemporan

contact improvisation

butoh femeie butoh bărbat

46
 dansul sabiei dansul suliței

dans tribal ritualic african dans clasic indian

tap-dance/step
dans popular românesc

dans sportiv dans irlandez

47
 ÎNCĂLȚĂMINTEA DE SPECIALITATE

fig.1 fig.2

fig.3 fig.4 fig.5

fig. 6 fig.7 fig.8

48
fig. 9 fig. 10 fig. 11

Fig. 12 fig. 13 fig. 14

Fig. 1 - Dans de caracter*, latino, rock’n’roll, tap-dance/step (pentru fete, cu plachiuri

adăugate), dansuri de societate, dans sportiv.
Fig. 2 – Flexibili, dansul clasic, neoclasic.
Fig. 3 – Dans contemporan, contact-improvisation, butoh, capoeira, clasic indian, tribal
african.
Fig. 4 – Dans modern, parkour, break-dance, hip-hop, jazz, contemporan.
Fig. 5 – Jazz.
Fig. 6 – Jazz, neoclasic, modern, contemporan.
Fig. 7 – Break-dance, hip-hop, rap, jazz, contemporan-modern.
Fig. 8 – Poante, dans clasic și neoclasic.
Fig. 9 - Cizme bărbat dans popular românesc.
Fig. 10 - Pantofi dans românesc fete.
Fig. 11 – Opinci-Încălțăminte tradițională dans popular românesc fete/ bărbați.
Fig. 12 – Dans irlandez bărbați, cu sau fără plachiuri.
Fig. 13 – Dans irlandez fete.
Fig. 14 – Tap-dance/step.

* dans de caracter – dansul poparelor- ceardaș*, dans popular românesc, flamenco,

fandango, tango argentinian, etc.
* ceardaș - dans popular unguresc.

49
50