Sunteți pe pagina 1din 8

Viața și activitatea

Pedro Calderon de la Barca (1600-1681), unul din cei mai mari dramaturgi ai
lumii, s-a nacut la Madrid la 17 ianuarie 1600.
Calderón de la Barca a fost obligat indirect de către părinții săi să devină preot, ei condiționând
moșandonează studiile religioase și optează pentru cariera militară, spre supărarea tatălui său. Este
posibil ca acest eveniment să fi fost reflectat mai târziu în operele dramatice ale lui Calderón, în care
se regăsesc conflntre tați și fii.
Trei ani mai târziu a debutat ca dramaturg cu o comedie intitulată „Amor, honor y
poder” („Dragoste, onoare și putere”). Ca toți tinerii cu educație din vremea sa,
Calderón a călătorit . De altfel, în 1635 a compus „El mayor encanto, el amor” („Cea
mai mare încântare, dragostea”) cu ocazia inaugurării teatrului din cadrul Palatului
Bunei Retrageri (Palacio del Buen Retiro), fiind de asemenea organizatorul a multe și
rafinate spectacole dramatice, pentru care a contat cu colaborarea unor scenografi
italieni precum Cosme Lotti sau Baccio del Bianco, precum și cu muzicieni excelenți.
A fost numit de către rege Cavaler al Ordinului Santiago și s-a remarcat ca soldat
în serviciul Ducelui de Infantado, în timpul asediului de la Fuenterrabía (1638) și a
războiului civ40). Hitoronisit

Opera
Creațiile dramatice ale lui Calderón de la Barca reprezintă culminarea modelului
teatral baroc creat spre sfârșitu.
Conform calculelor sale din anul morții, Calderón este autorul a cincisute optzeci
de acte sacramentale, intermedii și alte opere minore precum poemul „Psale et sile”
sau alte piese ocazionale. Deși mai puțin prolific decât modelul său, genialul Lope de
Vega, Calderón se arată superior acestuia din punct de vedere tehnic, ducând la
perfecțiune formula dramatică a lui Lope prin reducerea numărului de scene și
eliminarea elementelor lirice nefuncționale. Operele devin astfel un spectacol baroc
complet, care acordă importanță scenografiei și muzicii, elemente puțin importante
pentru Lope de Vega.
„Calderón nu a fost un filozof de profesie, dar modul său de a gândi invadează
terenul filozofiei. Opera lui este plină de interogaţii şi continue subminări ale
cotidianului, de-a lungul ei manifestându-se o necontenită excavare a vidului, a
neantului, a insubstanţialităţii existenţei, drum croit printr-o analiză a proceselor
psihice şi a limbajului care le fundamentează. Oare nu tocmai această experienţă care
se întrupează în infinita capacitate de reflecţie a personajelor sale îl împinge să
întreprindă saltul la credinţa în Revelaţie? Dacă am avea la dispoziţie doar dramele
profane ale lui Calderón, l-am considera drept cel mai ateu dintre dramaturgi, iar dacă,
dimpotrivă, ne-ar fi lăsat moştenire doar teatrul religios, l-am judeca drept cel mai
catolic. Pare inevitabil, aşadar, ca imensitatea şi complexitatea operei sale să inducă o
stare de perplexitate dacă nu ne refugiem în vreuna din numeroasele simplificări sau
reţete pe care modernitatea noastră le are la îndemână pentru a rezolva asemenea
cazuri incomode.“ (Antonio REGALADO)
Printre cele mai importante opere ale dramaturgului putem număra:

 Amor, onoarea y poder ( Iubire, onoare și putere ) (1623)


 El sitio de Breda ( Asediul din Breda ) (1625)
 La dama duende (Femeia fantomă ) (1629)
 Casa con dos puertas ( Casa cu două uși ) (1629)
 La vida es sueño ( ) (1629-1635)
 Los tres mayores prodigios ( Cele mai mari trei minuni ) (1636)
 La devoción de la Cruz ( Devoțiunea la cruce ) (1637)
 ( Chirurgul de onoare ) (1637)
 El alcalde de Zalamea ( ) (1651)
 Eco și Narcis ( Eco și Narcis ) (1661)
 La estatua de Prometeo ( statuia lui Prometheus )

Viața este vis

“Viața e vis” dezbate tema raportului dintre conceptul de predestinare și posibila conciliere a

acestuia cu liberul arbitru uman. Avem un destin dinainte scris sau avem capacitatea ca
fiinţe umane să ne determinăm destinul? Toate momentele culturale importante din
istoria culturii şi civilizaţiei umane începând din antichitate până la existenţialismul
sau, mai mult, postmodernismul contemporan se opresc în dreptul acestei aparent
insolubile probleme umane: destin şi/sau liber arbitru, însă în perioada Barocului,
motivul vieţii ca vis se încarcă într-un mod referenţial cu semantica legată de
conceptul de destin şi liber arbitru prin capodopera Viaţa e vis a lui Calderon de la
Barca, capodoperă a artei dramatice baroce care asemeni „nodului” unei veşnice
clepsidre aspiră toate meandrele şi dezvoltările anterioare din cultura umanităţii
difuzându-le apoi în diverse rafinări artistice a căror emergenţe şi influenţe mai
consistente ajung pe diverse căi până în contemporaneitate. Metafora viaţa e vis,
consacră „îndrăzneala” umană spre liberul arbitru sau, cu alte cuvinte, poemul Viaţa e
vis a lui Calderon de la Barca alimentează consistent încrederea omului în liberul
arbitru. Datorită faptului că avem în faţă un autor cu o personalitate enciclopedică, un
autor deosebit de prolific, un poet dramaturg, cavaler şi preot, ramificaţiile şi
structurile sale componistice condensează în ele o mare varietate de influenţe
începând cu ascendenţa clasicismului antic şi ajungând până la întârziata Renaştere
spaniolă. Astfel că ni se oferă un spaţiu deosebit de generos pentru studiu, capodopera
lui Calderon purtând încărcături semantice din mai toate epocile traversate de cultura
umanităţii până la el.

Calderon de la Barca redactează Viaţa e vis în jurul anului 1635. Tot în aceeaşi
perioadă apare şi El gran teatro del mundo (Marele teatru al lumii). Amândouă se
consacră ca fiind printre capodoperele madrilenului şi faptul acesta denotă o
preocupare adâncă şi minuţioasă a lui Calderon asupra ideilor filozofice şi
frământărilor existenţiale privind condiţia umană. Oare viaţa e vis şi lumea teatru?
Merită de explorat relaţia care se poate stabili între aceste două metafore, lucru care ne
va dezvălui mai multe din „geometriile” gândirii calderoniene. Prin autosacramentalul
lui Calderon El gran teatro del mundo, care este unul dintre autos cele mai realizate şi
din punct de vedere artistic, se întăreşte eşafodajul metaforei lumii ca teatru care poate
ordona oarecum realitatea din jur şi multitudinea de destine umane. Însă oare e chiar
întruchiparea realităţii sau să fie totul doar o iluzie?. Dacă e iluzie atunci s-ar putea să
fie teatrul lumii doar un vis. Oarecum există o interrelaţionare între lumea ca teatru şi
viaţa ca vis şi putem vorbi de aşa numita complementaritate dintre sau chiar
interschimbabilitate relativă între imaginea lumii ca teatru şi cea a vieţii ca vis. Opera
lui Calderón este deosebit de ilustrativă în acest sens prin cele două modele oferite de
autosacramentalul (misterul dramatic) Marele teatru al lumii şi poemul dramatic Viaţa
e vis.
Atât în autosacramentalul Marele teatru al lumii cât şi în drama Viaţa e vis este
întrupată ideea necesităţii moralităţii. Răul trebuie stăpânit prin hotărâri umane şi, în
acest context, liberului arbitru i se ataşează imaginea moralităţii. Marele Dramaturg nu
predestinează la rău, ci răul vine în fiinţă prin decizia umană de a-l întrupa. Deci
liberul arbitru trebuie (chiar cu relativitate) să îşi intre în rol, care aduce bineînţeles şi
responsabilizare. Aceeaşi abordare ca principiu ultim este ilustrată clar prin
Segismundo, eroul din La vida es sueno - Omul ar putea alege binele.

Personaje

Prezentarea caracterului lui Segismundo este realizată printr-un procedeu ex


abrupto la începutul dramei şi apoi pe măsura continuării firului epic al poemului sunt
aşezate noi aspecte din personalitatea complexă a eroului prin cadrul de relaţii umane
ce se stabilesc cu diverşi protagonişti.Chiar dacă pare o fiară dezumanizată, are parte
de educaţie creştinească care să inducă valorile creştine în paradigma lui de gândire.
Când se descrie pe sine îşi oferă adevărata carte de vizită în care ne arată că ştie că are
sânge albastru şi poziţia lui privilegiată de prinţ este ceva ordin divin. Cel care l-a
cultivat în toate este Clotaldo, tipul curteanului loial, cavaler, oştean de nădejde, prim
sfetnic al regelui Basilio, care se constituie ca rezoneour demn de luat în seamă atât
pentru lamentaţiile şi angoasele lui Segismundo, cât şi pentru scenariile şi
incertitudinile lui Basilio. Sfetnicul Clotaldo păstrează cu sfinţenie secretul
întemniţării de la naştere a lui Segismundo, este cel care îl vizitează regulat dorind să
se asigure că indiferent de condiţiile soartei Segismundo trebuie să fie un bun catolic.

Următorul personaj este Basilio, regele mag. Profilul acestui personaj introduce în
galeria calderoniană din Viaţa e vis modelul omului angajat în cercetarea lucrurilor,
pasionat de cunoaştere şi spiritualitate, interes în astronomie, un om al principiilor şi
normelor bisericeşti şi cavalereşti, care are responsabilităţi clare asumate, suveran care
înţelege semnificaţia şi chemarea în conducere, dovedeşte preocupări pentru binele
Poloniei şi succesiune la tron cu bune perspective. Basilio este un monarh autentic,
respectat de popor până la momentul în care acceptă ideea cedării conducerii unui
principe cu rădăcini străine (Astolfo). Basilio este creat de Calderon pentru a da glas
frământărilor care împing dezvoltarea epică a poemului, este personajul depozitar al
celor mai multe reflexe dubitative, angoase, cu cel mai multe elemente de
autoreflexivitate, un sistematician al doctrinelor filozofice.
Galeria personajelor calderoniene este continuată de Clotaldo, tipul sfetnicului de
nădejde. Clotaldo este unul dintre cele mai bine conturate personaje tipice baroc din
opera lui Calderon. Denotă un profil în accente grave, foarte echilibrat, loial bisericii
şi suveranului, vechi cavaler, perseverent, factor de echilibru, curtean de onoare,
oştean cu state vechi, omul din umbră care este conştient de rolul său foarte important,
însă la care niciodată nu-i dau ghes gânduri de mărire.

Clarin este unul dintre personajele aparent secundare, bufonul care o însoţeşte pe
Rosaura spre curtea lui Basilio proferând tot felul de pseudosofisme cinice cu nuanţe
filozofice. Numele lui înseamnă trompetă, trâmbiţă, acea trompetă care cântă registre
foarte stringente. Meseria lui Clarin e bufoneria. Însă e un bufon inteligent, implicat şi
cu frământări existenţiale uneori. Apare în deschiderea poemului şi prezenţa lui ar
trebui ca în cazul oricărui bufon tratată cu lipsă de seriozitate. Însă mobilul lui
Calderon de a-l include ca personaj are şi o altă motivaţie. Clarin întrupează tipul
oportunistului inteligent care caută un trai cât mai lipsit de griji şi responsabilităţi. El
se constituie ca un rezoneur fals în frământările existenţiale pline de substanţă ale lui
Segismundo şi, de asemenea, ale lui Basilio. Clarin întrupează ideea de „fortuna” acel
concept al destinului impersonal, a hazardului incontrolabil. Calderon îl ucide pentru
că în sistemul propus de el hazardul rămâne fără coordonate.

Personajele sunt interiorizate, sunt aduse in prim plan reflecții asupra efemerității existenței
umane: en esta vida todo es verdad y todo es mentira.Avem o adevărată confuzie între lumea reală și
cea onirică. De fapt, care este realitatea palpabilă: viața sau visul? Iată una din întrebările la care
încearcă să răspundă pe tot parcursul piesei, prințul Segismundo, El este chinuit de problema vieții ca
vis. Care dintre ipostaze este reală: cea a unui biet prizonier cu libertatea încătușată sau cea de prinț-
despot cu prea multă libertate ți putere de decizie asupra vieții celorlalți? Visul lui Segismundo capătă
consistența realității, iar realitatea are caracter oniric. Discursul oniric desființează logica obișnuită și
face posibilă reversibilitatea timpului și spațiului. Întrucât viața poate fi efemeră și înșelătoare ca și
visul, noi oamenii, avem datoria ca prin manifestîrile noastre să-i dăm substanță și statornicie.

Caracterul baroc al romanului

Nevoia de ficţiune a spiritului baroc se traduce prin dorinţa de spectacol. Poate părea paradoxal ca
un stil contemplativ şi defensiv, înclinat spre sondarea interiorităţii, să se exprime atât de frecvent prin
strălucire şi teatralitate. Dar, probabil, tocmai în acest paradox constă particularitatea distinctă a
mentalităţii baroce, a barocului ca forma mentis. Trăirea specifică barocului se sprijină, s-a spus, pe
propulsarea dinlăuntru a caracterului de teatru şi de spectacol al întregului stil. Dacă ingerinţele
spectacolului devin în literatura barocă – în general, în arta barocă – precumpănitoare, fie şi prin apelul
permanent la imaginarul vizual, barocului i se datorează în mod evident şi o altă descoperire: cea
a drameiîn înţeles modern. Barocul descoperă drama vieții, tragedia existenței pe care o exprimă
sincer, plenar, uneori sumbru. Echilibrul anterior, viziunea senină a veaucrilor care au precedat apariția
barocului se surpă: lumea alunecă brusc pe o pantă abruptă, fără posibilitatea recâștigării imediate a
stabilității. Grija extremă față de detalii devine unul dintre elementele definitorii
ale perioadei Baroc, iar perfecțiunea, adică virtuozitatea era nu numai un lucru căutat, dar era și de
dorit de către artiști. Raportul dintre comportramentul scriitorilor și
universul tematic reprezintă spațiul intelectual afectiv în care se configurează viziunea lor despre lume,
înțeleasă ca o stare de spirit hipersensibilă la impulsurile unui mediu foarte larg și eterogen. Tema
cunoscută i - suferința psihologică a omului- se regăsește în toate formele artistice în care Barocul s-a
manifestat, dar mai ales în literatura sa. Ființa umană își pune întrebări din ce în ce mai dese despre
menirea sufletului și a trupului.

Segismundo, prințul din Viața e vis, este din toate punctele de vedere un personaj baroc, ilustrând
cel puțin două teme fundamentale: îndoiala transformată în condiție existențială și conflictul dintre
predestinare și liberul arbitru. Nașterea reprezintă suprema vină a omului. În marele interval al
barocului se trăiește într-o atmosferă contradictorie atât de departe de liniștea acordurilor perfecte,
propuse de renascentiști. Tentațiile vieții, precum mărirea, puterea și slava, sunt motive de
dezamăgire, în contradicție cu condiția umană. Oamenii se nasc egali, ceea ce îi diferențiază fiind iluzia
grandorii.

„Viaţa e vis” este pentru Segismundo o filosofie aptă să aline zbuciumul sufletesc, meditaţie
profundă asupra destinului uman, un joc între viaţă şi moarte, dominat de sentimentul de vinovăţie.
Personajul lui Calderón se plasează între realitate şi aparenţă, aducând pe scenă caracteristicile
donquijoteşti. Ca şi Hamlet, el poate spune „a fi sau a nu fi”, punându-şi parcă mai radical problema
vieţii ca iluzie. Omul renascentist avea o concepţie activă asupra existenţei, până la titanism.
Manieristul şi barochistul sunt contemplativi şi autocontemplativi. Lumea există pentru a mă
recunoaşte în ea, pare să fie deviza centrală. Această uriaşă oglindă a umanului, ingenuă şi abstractă
dar cât de vinovată şi vicioasă, contopeşte realul şi irealul, adevărul şi ficţiunea, finitul şi infinitul.
Reprezentarea devine autoreprezentativă. Ca şi Andrenio din romanul lui Baltasar Gracián, El Criticón,
Segismundo descoperă treptat lumea pentru a afla adevărul. Dar, spre deosebire de eroul lui Gracián,
el arde etapele şi trece repede la acţiune. Tema „vieţii ca vis”, cu întreaga ei complexitate,
cu lanţul de contradicţii şi predispoziţia alegorică, l-a urmărit pe Calderón. Pe lângă drama filosofică
terminată în 1635, anul morţii lui Lope de Vega, şi publicată în 1636, în Primera parte de las comedias
de don Pedro Calderón de la Barca, dramaturgul a scris şi un auto sacramental cu acelaşi titlu, La vida
es sueño (1673). Personajele sunt alegorice: celor patru elemente, Apa, Focul, Pământul, Aerul, li se
adaugă Puterea, Înţelepciunea, Dragostea, Omul, Înţelegerea. Acest auto sacramentaleste o istorie a
omului, semnificaţia generală, desprinsă dincolo de alegorie şi de poezia abundentă a textului, nefiind,
în fond, foarte diferită de cea a dramei din 1635. Fiecare dintre cele patru elemente consideră că are
prioritate în detrimentul celorlalte, recurgând la textul sacru. Disputa lor este rezolvată de Putere şi
Înţelepciune care le dau sarcina „să formeze pe Om, ceea ce ele promit în stil goethean”, cum spune
George Călinescu. Omul este considerat de Calderón, pe urmele lui Pierre de Ronsard, o fabulă. El
depăşeşte prin inventivitate şi prin forţa artistică a viziunii tot ce se scrisese pe această temă.
Nihilismul baroc, care transpare din plin şi în tema „lumii ca teatru”, interpretat ca specific epocilor de
decădere, este asociat aici cu trăirea religioasă a scriitorului, ceea ce îi conferă evident o spiritualitate
înaltă, o transfigurare, chiar o distanţă care lipseau din scrierile anterioare. Alegoria vizează astfel
dimensiuni metafizice. Autorul doreşte să organizeze un spectacol similar în măreţie celui al naturii, un
spectacol care să fie o „comedie” pe care cerul să o contemple în marele teatru al lumii. În versurile lui
Calderón, ideea este aşadar explicită, ca la Shakespeare: „Lumea-ntreagă / E o scenă şi toţi oamenii-s
actori” (Cum vă place). În plus, ea este dezvoltată prin întreaga construcţie a piesei. Aici nu mai e
vorba de fapt de un paralelism de imagini (universul ca o scenă imensă, lumea ca un teatru,
viaţa ca spectacol), ci de asumarea directă a jocului, a echivalenţei lume – teatru prin personaje-
simboluri, care devin în context reprezentări abstracte.

Bibliografie
Calderon de la Barca. Viața e vis. Editura Univers și Teatrul Național I.L. Caragiale. 1970 (trad, Sorin
Mărculescu)

Ciobanu Olesea. Literatura universală și comparată, partea I. Chișinău 2015.

Dragomir, Caius Traian, Despre liberul arbitru si arbitrul aservit,


http://convorbiriliterare.dntis.ro/CAIUSaug10.html.

https://en.wikipedia.org/wiki/Pedro_Calder%C3%B3n_de_la_Barca

https://ro.wikipedia.org/wiki/Pedro_Calder%C3%B3n_de_la_Barca

https://viatacavis.wordpress.com/2011/06/21/viata-e-vis-de-pedro-calderon-de-la-barc

a/

https://costintuchila.wordpress.com/2011/08/27/calderon-de-la-barca-viata-e-vis/