5.2.

MASELE CERAMICE (PORŢELANUL)

Denumirea lor provine din limba greacă KERAMOS = argilă materia primă a olarilor,
iar termenul PORŢELAN - de la o specie de scoică Porzellano Cypreea care avea o cochilie
cu o suprafaţă sidefată asemănătoare cu a porţelanului după ardere.
Introducerea ceramicii în stomatologie, ca atare sau ca material de placaj pe suport
metalic, se datorează în primul rând calităţilor estetice deosebite precum şi faptului că este un
material inert foarte bine tolerat de ţesuturi.
Masele ceramice dentare se pot clasifica după mai multe criterii.
 După punctul de fuziune, masele ceramice dentare se împart în :
- mase ceramice cu punct înalt de fuziune (1200-14000C)
- mase ceramice cu punct mediu de fuziune ( 1050-12000C)
- mase ceramice cu punct jos de fuziune ( 870 – 1050 0C)
Recent au fost realizate şi mase ceramice cu punct ultra –jos de fuziune ( sub 8700C),
utilizate în primul rând pe schelete metalice de titan, dar există astfel de materiale şi pentru
realizarea coroanelor total ceramice
 În funcţie de topografia straturilor:
o ceramică de bază (miezul de ceramică);
o ceramică pentru dentină (mai translucidă, într-o largă gamă cromatică)
o ceramică pentru smalţ (cu un grad mare de transluciditate);
 După modalitatea de prezentare:
 pulberi (frite);
 lingouri prefabricate pentru lucrări ulterioare la cald;
 lingouri prefabricate pentru lucrări mecanice ulterioare la rece;
 În funcţie de domeniile de aplicare în stomatologie:
 pentru confecţionarea unor proteze unidentare;
 pentru tehnica metalo – ceramică;
 punţi total ceramice;
 pentru confecţionarea dispozitivelor corono – radiculare;
 pentru confecţionarea dinţilor artificiali;
 pentru realizarea implantelor;
 ca materiale de adaos la mase de ambalat, agenţi abrazivi sau de lustruit, materiale
de obturaţie etc.;
 faţete ceramice prefabricate;
 În funcţie de tehnologia confecţionării unor piese protetice:
- ardere pe folie de platină;
- metalo – ceramică;
- dinţi artificiali (confecţionaţi industrial);
- sisteme speciale (total ceramice): Hi Ceram (VITA – arderi succesive pe model
refractar), Cerestore (JOHNSON&JOHNSON – presare a unui schelet ceramic, apoi arderi
convenţionale), In Ceram (VITA – ardere de sinterizare pe bont de gips, ardere de infiltrare,
apoi straturi de dentină şi smalţ), Dicor (Dentsply – turnarea sticlei Dicor, ceramizarea şi
arderea unei glazuri cromatice), Cerapearl (ceramică apatitică turnată), Optec (JENERIC –
arderi succesive pe bont refractar), Empress (IVOCLAR – presarea unui lingou de ceramică
într-o presă termică).

Compoziţia maselor ceramice

Compoziţia porţelanurilor dentare diferă de cea a porţelanurilor industriale, în ceea ce
priveşte proporţia materiilor prime utilizate în realizarea acestor mase. Componenţii de bază
ai porţelanurilor, inclusiv ai porţelanurilor dentare, sunt: caolinul, feldspatul, cuarţul, care se
folosesc în proporţii diferite, în vederea obţinerii anumitor tipuri de porţelan. Pe lângă aceşti
componenţi de bază, în componenţa porţelanurilor dentare se mai adaugă o serie de alte
substanţe, ca: fondanţi, oxizi metalici, agenţi adiţionali sau de flux.
Caolinul
Caolinul, ca materie primă ceramică, este folosit pentru a da plasticitatea materialului
în fazele iniţiale de prelucrare.
Caolinul este adăugat porţelanului ca liant şi reacţionează cu fluxul, o reacţie
pirochimică, ce se produce în timpul arderii şi asigură rigiditatea produsului. Toţi autorii îl
consideră, însă, ca un puternic opacifiant, de aceea azi este folosit în proporţie din ce în ce
mai mică în compoziţia porţelanurilor dentare, fapt ce îi determină pe unii dintre ei să
încadreze porţelanul dentar în grupa sticlei, arătând că, în măsura în care cantitatea de caolin
scade din masa ceramică şi creşte cantitatea de feldspat, această masă se îndepărtează de
porţelanul veritabil şi dobândeşte caracterele sticlei.
Cantitatea de caolin ce intră în compoziţia diferitelor tipuri de porţelan dentar variază
între 3-50%, în funcţie de diverşi autori.
Cuarţul
Pentru porţelanurile dentare, cuarţul folosit trebuie să fie cât mai pur, pentru a evita
colorarea produsului ars.
Cuarţul este cel care dă masei ceramice rezistenţă, contribuie la transluciditatea ei şi îi
menţine forma în timpul arderii, datorită temperaturii de fuziune foarte înalte. La anumite
temperaturi, cuarţul suferă transformări, înregistrează o creştere în volum, acţionând în sens
contrar faţă de caolin şi feldspat, care contractă masa odată cu creşterea temperaturii.
Feldspatul
Feldspatul constituie componentul principal al porţelanurilor dentare, iar proporţia
feldspatului faţă de celelalte ingrediente face ca aceste mase ceramice să difere mult faţă de
porţelanurile industriale.
Feldspatul are rolul de matrice în masele ceramice dentare, pentru argilă şi cuarţ. Cu cât
proporţia de Na2O faţă de K2O este mai mică, cu atât temperatura de ardere a porţelanului este
mai joasă. Pe de altă parte, forma potasică asigură o mai mare vâscozitate şi micşorează fluxul
piroplastic. Curgerea piroplastică trebuie să fie unică, în scopul de a preveni modificările de
formă a elementelor modelate, precum şi păstrarea detaliilor morfologice, deosebit de
importante pentru fizionomie. Feldspatul este acela care dă porţelanului dentar transluciditate.

MOD DE PREZENTARE
Masele ceramice se prepară fie pe scară industrială, fie în laborator.
Masa ceramică fabricată industrial se livrează în forme finite şi este reprezentată de
către:
- dinţi cu crampoane scurte butonate folosiţi pentru confecţionarea protezelor
totale şi parţiale
- faţete cu crampoane scurte butonate sau cu crampoane lungi, folosite
pentru realizarea punţilor şi care se fixează prin nituire sau cimentare
- coroane fizionomice - Logan, Davis, pentru protezele unidentare
- faţete Steel
- implanturi ceramice: - Bioceram, Cerapore, Frialit, Cerasiv
Ceramica preparabilă în laborator se prezintă sub formă de:
PULBERI (frite) – comercializate în:
-trei sortimente de bază
- strat de bază (grund, opaquer)
- strat de dentină
- strat de smalţ
 - mase accesorii (suplimentare)
- mase de corecţie
- mase pentru colorare
- mase transparente.
Producătorii ambalează aceste mase în flacoane (din sticlă) numerotate, livrate în seturi.
LICHID – este reprezentat de:
- apă distilată în amestec cu:
 glicerină
 dextrină (fig.33)
- soluţii lichide speciale, care facilitează coeziunea particulelor din pasta crudă. Sunt de
fapt lianţi hidrosolubili care se elimină la temperatura de 350 0C (amidonul, clorura de
polivinil şi metilceluloza).

Fig.33 Ceramică de laborator

prezentată sub formă de
lichid şi pulbere în diferite
sortimente

Pe lângă aceste două componente de bază mai sunt necesare:

- cheie de culori (pentru schema de amestec);
- instrumente pentru modelaj;
- pensule – nr. 1, 5, 8, 12; părul pensulelor este realizat din blană de jder roşu (pensulele
Kalinsky);
- baghetă de sticlă;
- o pensulă mică dreaptă;
- o pensulă mare în unghi.

Etapele arderii maselor ceramice pe structură metalică

I. Înainte de ardere, componenta metalică este pregătită în vederea
fuzionării cu masa ceramică, sablată, degresată şi este supusă unei arderi de oxidare 4 - 5
minute la 900 – 960oC în prezenţa aerului.
Se prepară masa de opac prin amestecul pulberii cu apă distilată pe o placuţă şi apoi se
pensulează un strat cu o grosime 0,30 mm prin vibrare şi tamponare cu hârtie de filtru.
Se realzează apoi arderea în condiţii de vacuum la 960oC - 10 minute urmată de ardere
în aer 3 minute. Materialul în urma arderii suferă o contracţie, astfel stratul va avea o grosime
0,25m.
II. Se depune apoi stratul pentru dentină şi smalţ prin vibrare şi
tamponare permanentă. Forma coroanei este supradimensionată în toate
sensurile pentru a compensa contracţia.
Limita porţelanului de smalţ şi dentină trebuie estompată pentru a împiedica demarcaţia
între cele 2 porţelanuri. Se aplică în uşa cuptorului 5-10' în vederea uscării.
Se introduce în cuptor la 750oC şi se arde progresiv până la 960oC condiţii de vacuum.
Se lasă să se răcească lent.
Ceramica este prelucrată pentru a se înscrie în dimensiunile şi morfologia dintelui
natural.
 III. Se realizează apoi glazura prin ardere în prezenţa aerului la 900 -930oC obţinând
astfel o masă lucioasă sticloasă.

Proprietăţi
Masele ceramice dentare trebuie să aibă o serie de proprietăţi pentru a putea fi utilizate
în practica stomatologică, proprietăţi atât mecanice cât şi biologice şi estetice.
Culoarea
Pe lângă posibilitatea de a obţine nuanţa potrivită, este necesar ca această nuanţă să aibă
stabilitate în timp. Masele ceramice dentare reprezintă materiale fizionomice care corespund
acestor deziderate, mai bine decât orice alt material. Variatele nuanţe existente la dentiţiile
naturale pot fi realizate prin adăugarea prigmenţilor, care trebuie să fie rezistenţi la
temperaturi înalte folosite în tehnica de realizare a lucrărilor ceramice. Aceste nuanţe sunt
obţinute cu ajutorul oxizilor metalici. Există o gamă largă de oxizi metalici, ce sunt utilizaţi
pentru a obţine nuanţele de culoare dorite:
- oxizi de cobalt, pentru nuanţe de albastru;
- oxizi de titan, pentu nuanţe de galben;
- oxizi de fier, pentru nunaţe de roşu;
- oxizi de crom, pentru nuanţe de verde;
- oxidul de nichel, pentru nuanţe de cenuşiu.
Se pare că nuanţele de roz sunt cele mai greu de realizat, în acest sens folosindu-se
aurul coloidal.
Astăzi pigmenţii ceramici câştigă tot mai mult teren în acest domeniu. Aceştia sunt
compuşi chimici ai anumitor metale, care reacţionează la temperaturi înalte cu materialele
ceramice sau sticloase, formând silicaţi, alumino-silicaţi, aluminaţi, boraţi, boro-silicaţi,
alumino-boro-silicaţi, soluţii solide de silicaţi sau suspensii ale unor metale nobile, colorate
caracteristic.
Din punct de vedere biologic au o bună tolerabilitate atunci când sunt folosite ca dinţi
de înlocuire, faţete sau implante, masele ceramice fiind neutre din punct de vedere biologic.
De asemenea, suprafeţele extrem de netede, tensiunea superficială scăzută, respingerea
electrostatică a maselor ceramice fac ca acumularea de placă bacteriană pe suprafeţele
acestora să fie mai redusă decât pe oricare alt material de restaurare, inclusiv pe smalţul
dintelui natural.
Contracţia maselor ceramice dentare
Contracţia este un fenomen fizic, caracterizat prin reducerea dimensiunilor unui obiect.
Contracţia poate fi liniară sau volumetrică şi se exprimă în procente (%).
Pentru masele ceramice dentare, contracţia reprezintă unul dintre dezavantajele mari ale
acestor materiale de construcţie protetică, care se menţine încă la valori mari, cu toate
eforturile făcute de cercetători în sensul diminuării ei.
Factorii care pot influenţa contracţia ar putea fi sintetizaţi astfel:
- granulaţia masei ceramice dentare
- tehnica de condensare
- contracţia de ardere, cea mai importantă formă de contracţie.
Prin folosirea maselor ceramice dentare cu granule de mărimi şi forme diferite, se
reduce mult gradul de contracţie a masei respective.
Masele ceramice, în compoziţia cărora se foloseşte o singură dimensiune a granulelor,
spaţiul liber dintre acestea este considerat de 45% din volumul total.
Masele ceramice, alcătuite din granule de două dimensiuni, au spaţiul liber redus la
25%, iar acolo unde se folosesc trei dimensiuni ale granulelor, spaţiul liber dintre ele este de
22%.
 În mod teoretic, printr-un procedeu bun de condensare, aceste spaţii se pot reduce. În
ultimul timp, prin introducerea arderii sub vid a maselor ceramice dentare s-au micşorat mult
spaţiile libere dintre particule, fără însă a putea înlătura complet contracţia datorată acestor
spaţii existente.
În literatura de specialitate au fost descrise o serie de tehnici sau metode de condesare,
printre care amintim: vibrarea, spatularea, aplicarea periei, magnetizarea, presarea sau
combinarea a două sau mai multe tehnici.
Toate aceste procedee urmăresc, în final, acelaşi scop: înlăturarea apei din pasta de
porţelan după ce a fost aplicată pe matriţa de platină sau pe scheletul metalic al unei
construcţii protetice conjuncte. Viteza de înlăturare a apei este un factor important în
condensare şi, bineînţeles, indirect, influenţează şi contracţia ulterioară a masei ceramice
dentare arse.
Direcţia de ardere ramâne cea mai importantă. Ea începe prin contracţia ce se produce
în timpul uscării, prin evaporarea alcoolului sau a apei din compoziţie.
O a doua fază de contracţie se produce la temperatura de 600-8000C, prin arderea
adausurilor organice utilizate ca liant în masa ceramică. În timpul arderii se produce
contracţia, datorită eliminării bulelor de aer, care, cu toată condensarea făcută, mai rămân în
masa ceramică în număr destul de mare.
După R. Craig contracţia liniară a ceramicii glazurate ar fi de aproximativ 14% pentru
ceramica cu punct de topire scăzut şi de 11,5% pentru cea cu punct de topire ridicat. Ceramica
supraglazurată posedă un procentaj mai ridicat de contracţie cu aproximativ 8% pentru
ambele categorii.
Pentru ceramica cu punct de topire mediu valorile se situează între cele două categorii
amintite mai sus.
Toate masele ceramice dentare au tendinţa ca, la ardere, să ia forma sferică, reducerea
producându-se în direcţia masei mai mari. Experienţa a arătat că, masele ceramice cu o
temperatură de topire joasă au un grad de contracţie mai mare faţă de cele cu punct de topire
înalt. Până la ora actuală nu există masă ceramică dentară lipsită complet de contracţie.
Duritatea maselor ceramice dentare
Duritatea maselor ceramice folosite în practica stomatologică este destul de mare,
depăşind duritatea smalţului dentar. Pornind, deci, de la această caracteristică, duritatea este
considerată ca unul dintre dezavantajele maselor ceramice dentare.
Utilizarea maselor ceramice dentare pentru refacerea morfologiei şi funcţiei dinţilor şi
arcadelor dentare, va produce abrazarea neuniformă a dinţilor antagonişti, datorită durităţii
mult mai mari, comparativ cu duritatea smalţului.
Rezistenţa maselor ceramice dentare
a) Rezistenţa la tracţiune nu reprezintă importanţă practică prea mare pentru lucrările
dentare ceramice, având în vedere forţele de tracţiune relativ reduse ce acţionează asupra
lucrărilor protetice fixate în cavitatea orală. Totuşi, această rezistenţă este mică, datorită
inevitabilelor defecte de suprafaţă ale materialelor ceramice.
b) Rezistenţa la presiune reprezintă rezistenţa unui corp pe care o poate opune forţelor
de presiune, forţe ce acţionează vertical. Această rezistenţă, pentru masele ceramice dentare,
este mult superioară forţelor masticatorii ce se dezvoltă la nivelul aparatului dento-maxilar,
precum şi rezistenţei la tracţiune şi îndoire. Rezistenţa maselor ceramice dentare este în mare
măsură dependentă de compoziţia şi strucutra internă, de prezenţa golurilor şi a bulelor de aer,
care scad rezistenţa maselor ceramice dentare.
c) Rezistenţa la îndoire sau rupere. Forţele ce acţionează asupra lucrărilor ceramice
dentare în cavitatea bucală nu sunt numai forţe verticale de presiune, ci şi o serie de forţe
orizontale, forţe puternice care solicită destul de intens lucrările protetice. Rezistenţa la
îndoire a maselor ceramice dentare este destul de mică, fapt ce a determinat pe mulţi autori să
caute o soluţie în sensul creşterii rezistenţei maselor ceramice dentare. Meritul îi revine lui
J.W.Mc LEAN, care a introdus oxidul de aluminiu (Al203), ca material de întărire în ceramica
dentară, care se remarcă printr-o creştere evidentă a rezistenţei la îndoire.
Ceramica dentară este un material casant, ceea ce nu este neapărat sinonim cu lipsa de
rezistenţă. Prezenţa defectelor de suprafaţă reprezintă cel mai important factor în
determinarea rezistenţei practice. Fractura apare datorită tensiunii, reprezentată de
concentrarea stressului la nivelul unui defect de suprafaţă. Se pare că stresul de îndoire este de
importanţă majoră în restaurările ceramice şi pentru a le creşte longevitatea ele trebuie să fie
bine sprijinite de substructurile dentare preparate.

Legătura metalo-ceramică
Restaurările metalo-ceramice sunt foarte frecvent utilizate astăzi, pentru că oferă atât
calităţi estetice prin masele ceramice cât şi mecanice prin rezistenţa componentei metalice.
Cea mai importantă cerinţă în realizarea lucrărilor metalo-ceramice o reprezintă posibilitatea
de legare strânsă şi de lungă durată a maselor ceramice pe suportul metalic.
În decursul timpului au fost enunţate mai multe ipoteze în ce priveşte mecanismul de
legare al maselor ceramice prin ardere directă pe scheletul metalic.
Ipoteza legăturii fizice
Susţine că legătura metalo-ceramică se datorează forţelor Van der Walls sau "legăturii
umede" similare cu forţele care produc adeziunea gheţii pe parbrizul unei maşini. Ipoteza este
susţinută de O’Brien şi Rige.
Forţele Van der Wals sunt responsabile cu umectarea suprafeţei metalice în cursul
arderii masei ceramice.
Ipoteza legăturii mecanice
Este ipoteza cu cei mai puţini adepţi. Se explică prin intermediul microasperităţilor de la
suprafaţa metalului care măresc retentivitatea suprafeţei pe care se arde masa ceramică.
Practica a dovedit că neregularităţile suprafeţelor favorizează retenţia, dar, în acelaşi,
timp, formează sursa de concentrare a unor microtensiuni care facilitează încorporarea bulelor
de aer.
La ora actuală acest tip de legătură a pierdut mult teren, existând opinii că retenţiile
mecanice ar face mai mult rău decât bine.
Totuși, în faza de prelucrare a scheletului metalic este recomandată realizarea de tăieturi
microscopice cu ajutorul unei freze diamantate fine, care vor crea o retenţie mecanică şi vor
mări suprafaţa de contact cu masele ceramice.
Ipoteza legăturii chimice
Acest tip de legătură este considerată de majoritatea autorilor ca cea mai importantă şi
eficientă.
Legătura chimică se realizează numai dacă la suprafaţa metalului există un strat special
de oxizi.
În timpul arderii masei ceramice, ionii metalici şi ceramici devenind mobili la
temperatură ridicată, la nivelul interfeţei celor două materiale are loc un schimb constant.
Ionii metalici din ceramică difuzează în metal, unde acaparează electronii şi devin atomi
metalici, în timp ce atomii din metal difuzează în ceramică devenind ioni. În acest fel se
stabileşte o stare de echilibru dinamic, în care stratul intermediar de ioni şi atomi joacă un rol
de tranziţie între legătura metalică a aliajului şi legăturile chimice cu caracter hetero sau
homeopolar ale ceramicii.
Aceste legături sunt legături covalente, ionice şi metalice.
Pentru realizarea legăturii trebuie asigurate următoarele condiţii:
 - să existe un strat de oxizi la suprafaţa metalului în momentul arderii primului strat
de masă ceramică
- să se asigure saturarea unei componente a legăturii prin elementele celeilalte
componente.
În cele mai multe cazuri capa din metal este tratată termic în aer sau în vacuum parţial
cu scopul de a produce oxizi de suprafaţă care să faciliteze legarea masei ceramice. Pentru
legarea maselor ceramice de scheletul metalic pot fi utilizate şi o serie de produse numite
agenţi de cuplare „ceramic bonding agents”, a căror aplicare elimină etapa de oxidare a
metalului.
Atât din punct de vedere teoretic cât şi din punct de vedere practic, rugozitatea unei
interferenţe metalo-ceramice joacă un rol în adeziune. Masa ceramică care pătrunde în
suprafaţa rugoasă a metalului, este aptă să se angreneze în mod mecanic cu acesta şi să
amelioreze adeziunea. Totodată prin suprafaţa rugoasă creşte suprafaţa existentă conferind
mai mult spaţiu pentru constituirea legăturii chimice.
Cu scopul creşterii legăturii între cele două materiale se practică sablarea în vederea
înăspririi suprafeţei capei metalice. Sablarea se realizează cu granule de oxid de aluminiu de
25-50 de microni.

SISTEME INTEGRAL CERAMICE

La ora actuală există o serie de sisteme ceramice moderne utilizate în scopul realizării
de restaurări integral ceramice care au revoluţionat ceramica dentară prin rezistenţa crescută a
materialului, precizie mare şi transluciditate deosebită.

Tehnica depunerii de straturi succesive

Depunerea şi sinterizarea ceramicii în straturi pe un suport (folie de platină, model
refractar, nucleu ceramic) este procedeul care permite cel mai bun control asupra morfologiei
şi aspectului final al restaurării, fiind în prezent larg utilizată în tehnologia protezelor dentare.
In cadrul SIC această tehnică este folosită pentru obţinerea de restaurări protetice
unidentare (inlay, onlay, coroane de înveliş, faţete etc.). In acest caz depunerea ceramicii se
poate face în două modalităţi:
- pe modele (bonturi) din mase refractare pe care ceramica se depune direct şi
ulterior se sinterizează;
- pe folii din aliaje nobile (aur, platină) care se mulează pe bont şi peste care se va
depune şi sinteriza în straturi masa ceramicâ. Aceste folii după finalizarea restaurării pot fi
lăsate pe loc (în fond tot o tehnică metalo-ceramică) sau se pot îndepărta când restaurararea
devine în final integral ceramică. De remarcat că şi coroana jacket clasică de ceramică care
se arde pe folie de platină poate fi încadrată în sistemele realizate prin depuneri de straturi
succesive.
Tehnica arderii prin infiltrare
Infiltrarea unui substrat poros de oxid de aluminiu cu o sticlă şi sinterizarea sa
consecutivă este un procedeu relativ introdus de firma Vita sistemul In-Ceram, fiind singurul
care poate fi încadrat în această categorie.
Principiul sistemului constă în realizarea într-o primă fază a unei cape ceramice cu
conţinut crescut de oxizi (Al2O3, ZrO2) care se infiltrează ulterior cu o sticlă de aluminosilicat
de lantan (LaAl2O3SiO3). În a doua etapă se definitivează forma restaurării prin depuneri de
straturi succesive de ceramică clasică.

Sisteme realizate prin presare

Injectarea (presarea) unei mase ceramice plastifiate într-un tipar reprezintă o altă
modalitate de realizare a protezelor integral ceramice.
 Etapele de realizare a restaurărilor protetice integral ceramice prin injectare sunt
asemănătoare cu cele întâlnite la turnarea aliajelor sau ceramicii. Într-o primă fază se
modelează macheta, apoi pe baza acesteia se obţine tiparul prin tehnica cerii pierdute, tipar în
care se presează masa ceramică plastifiată.
In funcţie de temperatura de plastifiere a ceramicii se disting 2 tipuri de sisteme:
- sisteme cu temperatură înaltă de injectare (IPS Empress - 1100°C);
- sisteme cu temperatură scăzută de injectare (Cerestore - 160°C).
Rezultă astfel un nucleu dur, care urmează să fie acoperit cu ceramică feldspatică în
vederea individualizării morfologice şi estetice. În funcţie de modul în care se realizează
această individualizare a restaurării, se descriu două tehnici:
- tehnica colorării sau a individualizării prin „pictare";
- tehnica stratificării sau a depunerii strat cu strat.

Fig.35 Materialele, accesoriile şi

aparatul EP 500 folosite în
sistemul I.P.S. Empress
(Ivoclar)

Sisteme concepute pentru tehnici de turnare

Turnarea este un procedeu larg utilizat în tehnologia restaurărilor metalice sau a
scheletelor metalice ca părţi componente ale coroanelor şi protezelor parţiale fixe mixte
(metalo-ceramice sau metalo-plastice). În ultimi ani această tehnologie a fost transferată şi în
domeniul ceramicii dentare, fiind utilizată la realizarea unor restaurări integral ceramice.
Principiul este acelaşi ca şi în cazul turnării metalelor şi se bazează pe umplerea unui
tipar obţinut pe baza machetei restaurării, prin forţă centrifugă cu masa ceramică topită.
Până în prezent cele mai cunoscute SIC care apelează la procedeul de turnare sunt
Dicor şi Cerapearl.
Sistemul Dicor are ca principiu turnarea din sticlă a viitoarei reconstituiri urmată de
ceramizare (cristalizare în masa sticloasă) şi acoperirea cu straturi de ceramică pentru a se
obţine aspectul fizionomic dorit.
Nu este vorba de o placare propriu-zisă ca şi în cazul restaurărilor metalo-ceramice la
care legătura se face prin intermediul oxizilor metalici, ci de o ceramică adaptată
coeficientului de dilatare termică a sticlei ceramizate. Fiecare tip (strat) de masă ceramică
aplicată (pentru dentină, pentru smalţ) este sinterizat la 9400 C. De menţionat că primul strat
depus trebuie să fie mai opac pentru a compensa transluciditatea ceramicii sticloase.
Tehnicile de prelucrare mecanică necesită o dotare costisitoare şi permit obţinerea de
restaurări integral ceramice prin reducerea succesivă, dintr-un bloc ceramic de un anumit
volum, până la atingerea formei finale a restaurării. Aceste tehnici pot fi tehnici de copiere
mecanică sau tehnici de frezare computerizată.

Tehnicile de copiere mecanică impun realizarea unei machete din răşină dură pe un
model clasic. Sistemul de copiere înglobează două dispozitive :
 Dispozitivul de scanare(profilometrul) – o tijă metalică care urmăreşte conturul
machetei realizată din răşină.
  Dispozitivul de frezare – un micromotor cu freze diamantate de diferite forme.
Sistemul copiază macheta făcută manual şi prelucrează corespunzător un bloc de
ceramică într-un mod similar celui prin care se multiplică cheile.

Fig.36 Sistemul de copiere şi

frezare mecanică Tizian Mill
aflat în dotarea UMF Craiova

Tehnicile de frezare computerizată se bazează pe sistemul CAD/CAM(Computer Aided

Design/ Computer Aided Manufacturing) denumit şi CAO/FAO (Conception Assistee par
Ordinateur/ Fabrication Assistee par Ordinateur) în literatura franceză. Aceste sisteme constau
în 3 dispozitive de bază :
o Dispozitivul de achiziţie a datelor constă într-o cameră intraorală cu ajutorul
căreia se realizează amprenta optică tridimensională a câmpului protetic. Amprenta optică
poate fi realizată extraoral, în laborator sau în cabinet, de pe un model de lucru, sau intraoral.
În ambele cazuri câmpul protetic se acoperă cu pulbere de dioxid de titan în scopul
uniformizării indicelui de reflexie pentru toate suprafeţele de amprentat şi obţinerii unei
imagini corespunzătoare.
o Dispozitivul de prelucrare a datelor şi de concepere a designului restaurării este
reprezentat de fapt de un computer dotat cu programele necesare prelucrării imaginii obţinute
prin amprentarea optică şi elaborării designului restaurării. În funcţie de reproducerea
tridimesională a câmpului protetic computerul sugerează forma şi morfologia restaurării
finale. Operatorul (medicul sau tehnicianul) modifică designul propus în funcţie de
particularităţile cazului, verificând limitele cervicale ale preparaţiei, ecuatorul restaurării,
morfologia suprafeţei ocluzale etc.
o Dispozitivul de frezare asistat de calculator constă în 1-2 micromotoare
coordonate de unitatea centrală a calculatorului, care frezează dintr-un bloc de ceramică
feldspatică, sub răcire continuă cu jet de apă, forma finală a restaurării realizată de operator.

Fig. 37 Sistemul
CAD/CAM Tizian cu 4
axe de frezare

Tehnicile de prelucrare mecanică prezintă dezavantajul unui preţ ridicat, datorită dotării
iniţiale sofisticate pe care o presupun. De asemenea individualizarea coloristică
corespunzătoare distribuţiei straturilor de dentină şi smalţ dintr-un dinte este mai dificil de
realizat prin aceste tehnici de prelucrare mecanică.