Cum am ajuns pentru prima data la baza norului

Scriu aceste randuri pentru a vă împărtăși o experiență pe care am trait-o

într-o zi de vară acum câțiva ani, dar pentru a o înțelege trebuie să fac un
scurt preambul.
Desi zburam de câțiva ani cu parapanta și trecusem prin etapele
inerente de pregatire (lucrat la sol, facut sute de mici zboruri deal-vale
pentru a învăța controlul aripii – unul din ele s-a terminat dealtfel în prunul
din curtea unui om din Popricani) încă nu ajunsesem să finalizez și o etapă
importantă premergătoare zborului la distanță – aceea de a ajunge la baza
norilor. Până atunci învățasem să decolez și să aterizez și să stau în aer în
condiții de vânt (dinamic) și începusem să intru și în curenții ascendenți
dar încă nu reușisem să mă obișnuiesc cu zborul în spirala astfel încât după
ce intram in termică o pierdeam rapid și cu un sentiment destul de mare de
dezamagire.
Ca termen de comparatie aș spune că încă nu îmi dădusem
bacalaureatul sau că nu știam ce să fac cu o fată după ce reușesc să o prind
de mână (cele doua figuri de stil sunt complementare!)
Acest sentiment de dorință teribilă dar și de complex că eu încă nu
am bifat acest lucru în pregătire mă chinuiau ddestul de mult dar am avut
noroc de un instructor înțelept care mi-a spus să am răbdare : când voi fi
pregătit acest lucru se va întampla în mod firesc, natural și cu succes ! Ei
bine, ziua aceea a venit într-un moment în care nici prin cap nu îmi trecea
că ar fi posibil.
Era unde început de toamnă când atmosfera începea încet să se
liniștească datorită scăderii temperaturii aerului și nu mai este atât de
turbulentă și nărăvașă ca primavara sau in unele zile toride de vară.
Am urcat împreună cu vreo douăzeci de zburatori la varful Highes – o
lama de topor – din apropierea Ceahlaului – cu pantă extrem de abruptă la
baza căruia am ajuns cu masini de teren ‘’16 x 16’’ iar ascensiunea finala
per pedes cu 20 kg echipament în spate (vînători de munte deghizați în
parapantiști) a fost ceva de genul pas cu pas și pe alocuri genuchi cu
genunchi !
Odată ajunși în varf ne-am relaxat și am îneput să socializăm în
așteptarea vantului de decolare și țin minte că am remarcat un băiat surdo-
mut (extrem de motivat si de intelligent) care era la primul lui zbor la

1
munte (zborul la munte este o altă etapă în pregatire – e prima trântă
bărbătească cu atmosfera) !
În scurt timp au apărut primele semne că ziua nu părea a fi una
grozavă, vânt slab, incert, cred că trecuseră vreo două ore și nu se întâmpla
nimic dar la un moment dat aerul a început să se miște din senin și au
început pregătirile febrile de decolare.
Locul fiind îngust, panta muntelui abrubtă – nu m-am grabit să mă
înghesui să decolez și am așteptat să văd ce se întâmplă cu cei mai
împătimiți și am vazut că primii erau deja pe la 2000 (metri), altii se
chinuiau sa caute curenti ascendenti si sa urce cat de putin pentru ca de jur
îmrejur erau doar păduri și niciun loc de aterizare mai de Doamne ajuta !
Cine nu reușea să urce destul de mult pentru a-și asigura o pantă de zbor
care să il ducă la Tulgheș unde era baza – putea să aibă o problemă … pe
care aș fi putut să o am inclusiv eu. Cam asta era de fapt – decolarea
optionala dar aterizarea obligatorie !!!
Pe măsură ce timpul trecea, pe vârf au rămas din multitudinea aceea
de zburatoare doar trei : eu, un instructor și eleva lui. Mă uitam in toate
părțile, nu îmi era de decolare ci unde pun eu aripa dacă se lasă vântul !
Am simțit la un moment dat în interior acel impuls de siguranță cu
care devenisem familiar și pe care îl așteptam să apară, ca unda verde a
unui semafor care îți spune că poți trece strada în siguranță ! Din cateva
manevre am ajuns în aer cu ultima declanșare termică de care speram să
am parte ! Am început să patrulez pe pantă cu speranța că doar , doar o să
prin un pic de rezervă de înalțime care îmi va permite sa traversez
imensitatea aceea de padure de sub mine și să ajung să dorm seara acasă în
patul meu și nu cu ursul !
Dar , vorba lui Nichita Stanescu – “n-a fost, n-a fos așa” , pentru că din
senin toată atmosfera s-a trezit și am simțit cum intru într-o termică largă,
puternică, urcam cu 2-3 m/s și vorba lui Caragiale – dăi și urcă neicusorule-
de s-au făcut brazii tot mai mici și cerul nu mai era chiar atat de alb asa cum
îl vedeam de jos ci căpăta accente mai închise și nu știam de ce. Pe masura
ce urcam în spirală ca o barză, am început să gândesc la situația în care
eram și să văd ce urmeaza, pentru că tot urcam, parcă auzeam în interior o
voce care îmi spunea pe unde să o iau ca să nu ies din acel curent
ascendent.

2
 Brusc am simțit o întrebare : vrei să ajungi la nor ? Da, vreau - am
răspuns. Știam că dacă voi spune nu, voi rata momentul pe care doream
atât de mult să îl trăiesc, urma să ies din acea zonă și să cad încet și sigur
din acea stare de grație.
Ok – am ‘auzit’’ din nou, ai rabdare și nu te teme !
Am continuat să urc, aerul devenea tot mai rece iar cerul tot mai
inchis, mă simțeam aspirat la propriu (și chiar așa era) de o forță pe care o
văzusem doar în filmele SF. De fapt mă apropiam vertiginos de bază și mi-
am adus aminte că nu trebuie sa rămân în zona de centru pentru că acolo
puteau fi curenti de forfecare așa că am rămas cuminte într-o margine până
am ajuns să simt în nări aerul umed condensat si să treacă prin jurul meu
vălătuci rari , ca niște scame de lână !
Mă opresc aici, pentru că oricât m-aș strădui nu pot să redau în scris
starea de emoție și lacrimile pe care le-am simțit atunci pe față ca și acum
în colțul ochilor când scriu !
După un timp am plecat de acolo, nu am urcat mai sus deoarece nu
am vrut să mă “întâlnesc ” cu altcineva, nu eram singur în zonă, și oricum
mă atrăgea mult mai mult priveliștea de jos.
Povestea nu are un final, de atunci nu am mai ratat nicio termică
adevarată iar experiența norilor s-a repetat.
Zborul nu e un scop în sine ci un mijloc și o tare de spirit.
Cu bine,
Danut