Neavând curajul de a mă exprima în scris datorită fricii de ridicol, voi face

continua să vă trimit randuri-idei din mai multe motive: 1. Plăcerea sincera

de a comunica cu dumneavoastră, egoul meu nu tresare narcisistic pentru
că vezi Doamne iaca mă fac și scriitor. Din contră – apreciez spiritul critic,
cel care modeleaza, cizeleaza - este exact lucrul de care am nevoie 2. Scrisul
poate fi o formă de eliberare, de desprindere din carapacea, cușca nevazută
în care îmi duc existența. 3. Am învățat să nu ratez nicodată un tren în care
cineva îmi transmite din mers – urcă ! Ideea am gasit-o într- un excelent
film – Ame agaru (După Ploaie – Akira Kuorsawa) Risc să să scriu pe barba
dumenavoastră !
Avantaje ? Nu se lasă cu oase rupte, maică-mea poate fi fericită că nu mă
duc să zbor , nu costă mai nimic, poate o oră la ceas de seară când se
liniștesc energiile celor trei femei cu care trăiesc în casă – soția și cele două
fete (mari !)
Subiecte – flori, fete sau băieți, melodii sau cântăreți ? Nu !

Cel care îmi vine în minte acum este inspirat de modelul unei mame pe care
am cunoscut-o în timp ce era internată în spital cu copilul ei.
In facultate mă gândeam din când în când ce specialitate aș fi vrut să fac.
Cochetam cu ideea de chirurgie ca mai toți băieții – aveam câteva modele în
minte pe care aș fi vrut să le urmez, dar ca plan B nu știu de ce îmi venea în
minte pediatria – deoarece îmi plăceau copiii, chiar am stat într-o vară în
Iași ca să fac practica de vară în spitalul de copii. A fost o plăcere chiar dacă
m-am copt de căldură, abia acum realizez cât de importantă a fost acea
decizie.
Astăzi când am 17 ani de lucru în bolile infecțioase – mulțumesc de fiecare
dată că nu am ajuns nici chirurg și nici pediatru. De ce ? Pentru că a fi
chirurg în România anului 2018 presupune să trăiești cu două tipuri de
stres: unul inerent al specialității – pui omul pe masă și există riscul să nu
se mai trezească pe lumea asta iar cel de-al doilea, mult mai greu – să stai
cu grija de a nu-ți fi imputată o infecție nosocomială în condițiile în care
acest fenomen este în floare precum drojdia.
De pediatrie nu am fugit din cauza bolilor copiilor ci datorită mamelor lor !
Prea frumoase ? Nuu , nu-mi fuge mintea la prostii decât extrem de rar ! Iar
forma pe care o au este de genul clasic: din când în când și atunci în gând !
Pentru a nu generaliza, am constatat că unele (nu toate , nu dați cu parul !)
mămici au o problemă mai mare decât cea a copilului lor. Prea speriate și
prea stresate de probleme care nu țin de realitate cât de un disconfort
mental. La un moment dat m-am întrebat serios dacă pediatria nu este
cumva o specialitate medicala cu competență în psihoterapie pentru cea
care a dat viață unui prunc și care intră în panică atunci când odorul face
febră !
Recunosc – primul semn că am de lucrat în două planuri este acela în care
prima propoziție pe care o pronunță doamna mamă este ceva de genul: știți
, noi am facut alergii , noi am fost bolnaviori etc. Un “noi „ care îmi
sugereaza că mama se identifică atât de mult cu problema copilului încât o
poate masca și o face mult mai greu de elucidat.
Portretul mamei pe care încerc să îl schițez acum nu are nimic cu tot ceea
ce am spus mai sus. Nici acum când scriu despre ea și încerc să îmi aduc
aminte cât mai multe detalii pentru a o pune cât mai bine în lumină nu m-a
părăsit sentimentul de admirație pentru ceea ce mi-a fost dat să văd în
sufletul ei într-un moment în care mezinul ei se zbătea între viață și moarte.
Pe scurt, m-am trezit într-o dimineață că trebuie să mă ocup de un băiețel
de vreo patru ani de prin Hârlău care avea toate semnele unei infecții
severe. Nu intru în detaliile strict medicale cu care nu aș face decât să vă
plictisesc, pur și simplu de la o amigdalită tot organismul lui luase foc și nu
era deloc într-o stare care să îmi spună că în el există suficient de multe
resurse pentru a face față bolii. Era roșu ca un rac, îl dureau toate
încheieturile, făcea febră într-o veselie (singurul lucru bun – semn că se
apără )