CAPITOLUL XI

MONITORINGUL CALITĂŢII SOLULUI

Monitorizarea factorului de mediu sol cuprinde totalitatea activităţilor care au în vedere determinarea
proprietăţilor ale acestuia, precum şi evaluarea funcţionării ca suport şi mediu de viaţă. Indicele sintetic al
efectului rezultant al poluării solului este reprezentat în general prin reducerea/pierderea fertilităţii lui.
Poluarea solului nu înseamnă doar pătrunderea unor elemente din afara lui (cum este situaţia la aer şi apă) ci
cuprinde şi fenomenele de deranjare a structurii lui sau chiar acoperirea lui cu depozite de deşeuri, etc., toate
aceste situaţii ducând la scăderea sau chiar pierderea capacităţii lui productive.

11.1. Tipuri de activităţi în monitoringul solului

Comparativ cu factorii de mediu analizaţi anterior solul este componenta cea mai stabilă datorată
stării fizice solide în care se găseşte. În consecinţă în monitoringului solului frecvenţa de urmărire este mai
redusă comparativ cu cea a altor factori de mediu, de un an pentru unii parametri şi de o singură dată la 2-5
ani pentru unii mai stabili. Parametri care se urmăresc în monitoringul al solurilor sunt: aluminiu, arsen,
beriliu, bor, cadmiu, cianură, cobalt crom cupru, fier, fluor, litiu, mangan, molibden, plumb, zinc.
Recoltarea probelor pentru analiză
Recoltarea probelor de sol pentru analiză este o etapă deosebit de importantă în cadrul activităţii de
monitoring, de care depinde exactitatea şi reprezentativitatea rezultatelor. Prodele de sol pot fi recoltate în
structură naturală sau artificială. Prima metodă interesează mai ales domeniul agrotehnic, iar cea de a doua se
utilizează în cercetarea igienico-sanitară, respectiv poluarea solului. Arealele cele mai studiate sunt sunt:
vecinătatea platformelor industriale, a complezelor agro-zootehnice, terenuri cu agricultură intensivă, zone
de depozitare a deşeurilor, areale miniere. Probele de sol se recoltează în mod obişnuit până la adâncimea de
1 m, pe 3 straturi: 0-20 cm; 20-60 cm; 60-100 cm, funcţie de natura solului şi caracteristicile poluantului.
Suprafeţele de sol cartate la detaliu sunt de 25-250 m2, iar dispunerea punctelor pe o parcelă poate fi făcută
conform modelului alăturat.

Fig. 74. Amplasarea punctelor de recoltare a probelor de sol

În mod obişnuit probele se recoltează individual (respectând punctul şi orizontul de recoltare), dar
câteodată se recoltează şi probe medii (conţin sol din mai multe puncte şi/sau orizonturi).
Instrumentele utilizate depind de adâncimea de la care se face recoltarea, de cantitatea de sol
necesară pentru analize, etc. Pentru recoltarea probelor de la suprafaţă se utilizează spatule metalice cu care
se îndepărtează litiera şi se raclează partea superioară a solului. Pentru recoltarea de la adâncime se folosesc
sonde pedologice de diferite lungimi, în funcţie de adâncimea de la care se doreşte recoltarea. De asemenea
se poate utiliza metoda săpării unui şanţ (un profil de sol), din care se vor putea recolta probe de la diferite
adâncimi.
Solul astfel recoltat se va pune în recipienţi de sticlă sau plastic cu deschidere largă şi care pot fi
ermetic închişi. O serie de proprietăţi se vor constata şi determina pe loc în teren, iar restul vor fi determinate
pe baza analizei probelor în laborator. Frecvenţa de recoltare este impusă de scopul cercetării şi condiţiile
meteorologice.
Transportul şi păstrarea probelor
La recoltare se întocmeşte o fişă, pe care se vor nota următoarele date: localitatea şi de numirea
locului de unde s-a făcut recoltarea (se va poziţiona pe hartă punctul de recoltare); adâncimea de la care s-a
făcut recoltarea; precipitaţiile atmosferice (în ziua recoltării); scopul analizei; numele şi calitatea celui care a
făcut recoltarea; felul poluării la care a fost supus solul; alte observaţii constatate la locul recoltării. În timpul
transportului probele trebuiesc ferite de acţiunea razelor solare şi păstrate cel mult 24 ore la frigider. După
acest timp o serie de indicatori – azotul, amoniacul, nitraţii, umiditatea – se modifică. Pentru poluanţii
anorganici sau de altă natură – azotaţi, cloruri, sulfaţi, pH, Na, K, Ca, Mg, P, metale grele – analizele se
efectuează pe probele de sol uscat la temperatura camerei.
Determinarea proprietăţilor fizice şi chimice a solului ale solului
 Proprietăţile fizice (în special cele mecanice) se determină pe solul proaspăt sau uscat în prealabil.
Cei mai uzitaţi indicatori sunt: structura şi textura solului; umiditatea; temperatura; permeabilitatea;
capilaritatea.
În afară de compoziţia chimică normală a solului, de mare interes este determinarea substanţelor
chimice introduse de om (voluntar sau accidental) în sol. Substanţele poluante din sol sunt de natură organică
şi anorganică. Cei mai folosiţi indicatori ai compoziţiei chimice a solului sunt: pH-ul; cationii – Na, Ca, Fe,
Mn, amoniac; anioni – clorurile, sulfaţii şi nitraţii, aluminiul, fluorul, arsen.

11.2. Evaluarea calităţii solului şi indicatori folosiţi

Indicatorii folosiţi în aprecierea calităţii solului pot fi direcţi sau indirecţi.

Indicatorii direcţi se referă la determinarea concentraţiei substanţelor chimice ajunse în sol şi care au
o acţiune nocivă asupra capacităţii lui productive, putând afecta sănătatea omului. Această afectare nu are loc
direct prin contactul omului cu solul ci mai ales indirect prin intermediul lanţului trofic, al aerului sau al apei.
În general calea aerului o iau substanţele volatile, a apei cele solubile, însă plantele concentrează cea mai
mare parte a substanţelor chimice din sol. Unele plante au chiar afinităţi în concentrarea unor substanţe
poluante, de aceea ele sunt folosite ca şi plante test sau plante indicator în biomonitoring.
Fiecărei substanţe chimice ajunse în sol şi care trebuie “normată” i se asociază o plantă test sau
indicatoare, în raport cu care se stabileşte concentraţia maximă admisibilă.. În cazul în care substanţa are o
solubilitate mare şi migrează în stratele inferioare ale substratului se folosesc plante cu sistem radicular
profund, respectiv arborii fructiferi, în special cei tineri. Gradul de migrare şi respectiv de transfer al
substanţei către apă, aer sau plante depinde de cantitatea substanţei, de structura mecanică şi compoziţia
chimică a solului cât şi de condiţiile meteo-climatice din momentul utilizării substanţei respective. Rezultă
deci dificultatea destul de mare a stabilirii concentraţiilor maxime admise (CMA) pentru substanţele poluante
din sol. Un criteriu important în stabilirea normelor de poluare a solului este aceea că substanţa chimică
poluantă nu trebuie să depăşească CMA-urile din aer, apă sau plante, în urma transferului din sol către aceste
medii.
Un alt aspect în stabilirea normelor îl reprezintă caracterul stabil sau biodegradabil al substanţei
poluante. Prin degradarea biochimică a acestor substanţe rezultă de multe ori compuşi mai nocivi decât
substanţa iniţială. Este cazul mai ales al pesticidelor, îngrăşămintelor chimice şi a altor amendamente, a căror
utilizare neraţională poate avea efecte contrare scopului propus. Este deci necesară cunoaşterea amănunţită a
etapelor de degradare a substanţelor chimice utilizate, precum şi toxicitatea şi nocivitatea compuşilor
rezultaţi, în vederea stabilirii unor CMA-uri cât mai reprezentative.
În afară de efectele pe care le au asupra plantelor sau a apei din sol este important de ştiut impactul
pe care îl au sbstanţele ajunse în sol asupra florei şi faunei (micro şi macro) edafice. Distrugerea elementelor
vii ale solului compromite atât capacitetea lui de autoepurare cât şi fertilitatea lui. Aceste cercetări se
realizează experimental prin punerea în contact a speciilor microbiene purificatoare cu substanţa poluantă în
concentraţii variabile. Reacţia comunităţii biotice a solului la aceşti “stimuli” va fi luată în calcul pentru
stabilirea normelor maxime admise.
Indicatorii indirecţi ai poluării solului sunt reprezentaţi de prezenţa elementelor chimice care nu sunt
nocive prin ele însele, dar care indică alte elemente nocive nu numai de natură chimică ci şi biologică sau
bacteriologică (germeni patogeni, paraziţi intestinali, fungi, etc.).
În acest sens sunt utilizaţi ca indicatori o serie de produşi intermediari –amoniac, nitriţi, nitraţi,
hidrogen sulfurat, sau chiar produşi finali – nitraţi, fosfaţi, sulfaţi ai substanţelor organice poluante.
Cel mai utilizatr indicator pentru poluarea organică a solului ete azotul, sub diferitele lui forme, în
special azotul organic teluric. Această formă de azot reprezintă faza cea mai avansată de degradare, fapt
pentru care valoarea sa raportată la azotul organic totaldin sol constituie un indicator preţios, cunoscut sub
numele de cifra sanitară sau indicele lui Hlebnicov (IH). Acest indice este întotdeauna subunitar, deoarece
numai o parte din azotul din sol trece în azot teluric, dar cu cât această parte este mai mare cu atât solul poate
fi considerat mai curat. Pe o scară cantitativă se consideră următoarele clase:
-IH < 0,70 -sol puternic poluat;
-IH = 0,70 – 0,85 -sol mediu poluat;
-IH = 0,85 – 0,95 -sol slab poluat;
-IH > 0,95 -sol curat (nepoluat).
Pentru identificarea, caracterizarea, clasificare şi reprezentarea cartografică a solurilor poluate
(degradate, afectate) se poate utiliza metoda notelor de bonitare sau a indicilor calitativi. Aceşti indici
sintetici sintetizează criterii cum sunt: natura şi sursa poluării, gradul de poluare (exprimat cantitativ sau
calitativ), impactul produs, etc. În principal solurile poluate se clasifică la nivelul a 4 tipuri principale,
corespunzător clasei, tipului, gradului şi variantei de poluare. De exemplu tipurile de poluare pot fi
considerate: PF- poluare fizică; PC- poluare chimică; PB- poluare biologică; PR- poluare radioactivă.
Gradul de poluare coroborat cu impactul produs prin reducerea cantitativă şi calitativă poate fi
sintetizat în 5 clase:

Nr.
Clasa Calitate Efecte
crt.
1 clasa 0 sol (practic) nepoluat reducerea cu sub 5% a capacităţii de producţie
2 clasa 1 sol slab poluat reducerea cu 6-10% a capacităţii de producţie
3 clasa 2 sol moderat poluat reducerea cu 11-25% a capacităţii de producţie
4 clasa 3 sol puternic poluat reducerea cu 26-50% a capacităţii de producţie
5 clasa 4 sol foarte puternic poluat reducerea cu 51-75% a capacităţii de producţie
6 clasa 5 sol excesiv poluat reducerea cu 75-100% a capacităţii de producţie

11.3. Monitoringul calităţii solului în România

Subsistemul de monitoring al calităţii solului este parte componentă a sistemului general de

monitoring al mediului. În România, reţeaua de supraveghere este integrată în sistemul GEMS-UNEP şi
poartă indicativul GEMS-Ro pentru sol. În cadrul acestui subsistem sunt monitorizate solurile în general şi
cele forestiere în special. Reţeaua de monitorizare este construită pe principiul reprezentativităţii spaţiale şi
se bazează pe de situri de referinţă care sunt amplasate într-o grilă rectangulară cu celule de 16x16 km. În
cadrul acestei reţele există trei nivele de detaliere a analizelor efectuate:
- nivelul I se efectuează aproximativ 960 de profiluri de sol cu coordonate bine precizate pe terenuri
agricole şi forestiere;
- nivelul II se realizează analize detaliate în zonele cu concentraţii mari de poluanţi;
- nivelul III se măreşte numărul de puncte de analiză pentru a elabora recomandări şi decizii de combatere a
efectelor poluării;
Din punct de vedere al tipurilor de analize efectuate se pot distinge:
- analize fizice: granulometrie, conţinut de apă, densitate, porozitate,
conductivitate hidraulică etc.;
- analize chimice: pH, azot total, conţinut de humus, fosfor mobil, potasiu mobil, săruri solubile, metale
grele, reziduuri de pesticide şi alţi poluanţi;
- analize biologice: număr şi tipuri de bacterii, indice de colonizare etc.
Sistemul de monitorizare a calităţii solului este alcătuit la rândul său din mai multe subsisteme sau
domenii de investigaţie:
• subsistemul de supraveghere a stării solurilor privind valorile de pH,
conţinutul de potasiu şi fosfor şi indicele de azot pentru întreaga suprafaţă a ţării
• supravegherea evoluţiei proceselor de formare a mlaştinilor şi de sărăturare
în sistemele de irigaţii şi de desecare
• supravegherea poluării cu nitraţi a solurilor şi apelor freatice în zonele cu soluri nisipoase
• supravegherea poluării cu metale grele, fluor, reziduuri de petrol
• supravegherea poluării cu reziduuri de la pesticidele organoclorurate, ape uzate etc.
• supravegherea evoluţiei degradării solurilor prin eroziune şi alunecări de teren