Darul imperfecțiunii

De Brown C. Brene

Traducere de Daniela Rosca

Prefață

Pentru Steve, Ellen și Charlie

Vă iubesc din toată inima

Deținând povestea noastră și iubindu-ne pe noi înșine prin acest proces este cel mai brav lucru pe care
îl vom face vreodată.

O dată ce vezi un model, nu poți să-l faci nevăzut. Crede-mă am încercat. Dar când același adevăr
continuă să se repete, este greu să te prefaci că este doar o coincidență. De exemplu, nu contează
cât de mult încerc să mă conving că pot să funcționez cu șase ore de somn, oricât mai puțin de opt
ore mă face impacientă, nerăbdătoare și în căutare de carbohidrați. Este un model. De asemenea am
un model de amânare: întotdeauna pun scrisul la o parte pentru reorganizarea întregii case și
cheltuind mult prea mulți bani cumpărând papetărie și sisteme de organizare. De fiecare dată. Dintr-
un motiv este imposibil să lași nevăzut moda este că mintea noastră este construită să caute
modelele și să le atribuie sensul. Oamenii sunt o specie făcătoare de sens. Și, de bine de rău, mintea
mea este bine reglată să facă asta. Am petrecut ani antrenându-mă pentru asta și acum este cum îmi
câștig existența. Ca cercetător, observ comportamentul omenesc ca să pot să identific și să numesc
conexiuni subtile, relații și modele care ne ajută să dam sens gândurilor, comportamentelor și
sentimentelor noastre. Iubesc ceea ce fac. Vânătoare de modele este o muncă minunată, și de fapt,
de-lungul carierei mele, tentațiile mele de a nu vede au fost strict rezervate pentru viața mea
personală, aceste vulnerabilități înjosite pe care îmi place să le neg. Astea toate s-au schimbat in
2006, când cercetarea care umple aceste pagini mi-a smuls capul. Pentru prima dată în cariera mea
am fost disperată să fac nevăzută propria cercetare. Până în acel moment mi-am dedicat cariera să
studiez emoții dificile ca rușinea teama și vulnerabilitatea. Am scris piese academice despre rușine,
dezvoltat un curriculum rezistent la rușine pentru sănătatea mentală și profesioniști dependenți și
am scris o carte despre rezistența rușinii numită Am crezut că am fost doar eu.

In procesul de colectare a miilor de povești de la bărbați și femei care au trăit pretutindeni din țară –
variind în vârstă de la optsprezece la optzeci și șapte – am văzut modele despre care am vrut să știu
mai mult. Da, cu toții ne luptăm cu rușinea și cu frica de a nu fi de ajuns. Și da multora dintre noi le e
frică să lase sinele să fie văzut și știut. Dar în această movilă imensă de date a fost de asemenea
povestire după povestire despre femei și bărbați care trăiau această viată uimitoare și plină de
inspirație. Am auzit povestiri despre puterea de a îmbrățișa imperfecția și vulnerabilitatea. Am
învățat despre conexiunea inextricabilă între bucurie și gratitudine și cum lucrurile pe care le iau
garantat, ca odihna și joaca, sunt la fel de vitale pentru sănătatea noastră ca nutriția și exercițiul.
Acești participanți la cercetare au avut încredere în ei și au vorbit despre autentificare și dragoste și
aparținere într-un fel care era complet nou pentru mine. Am dorit să mă uit la aceste povești ca un
întreg așa că am luat o foaie și un stilou Sharpie și am scris primul lucru care mi-a venit în minte pe o
filă : Cu toată inima. Nu am știut ce a însemnat încă dar am știut că aceste povești erau despre
oameni trăind și iubind cu toată inima.
Aveam multe întrebări despre Sinceritate. Ce valorează acești oameni buni. Cum au creat toate
aceste salturi in viața lor? Care erau îngrijorările lor principale și cum le-au rezolvat sau adresat lor?
Pate cineva crea o viață cu toată inima? De ce este nevoie să cultivăm ce ne trebuie? Ce este în cale?

În timp ce am început să analizez poveștile și să mă uit de teme recurente am realizat că modelele în

general intră în una din două columne; pentru simplitate prima dată le-am etichetat pe aceste Face
sau Nu face. Columna Face era plină de cuvinte ca onorabilitate, odihnă, joacă ,încredere, credință,
intuiție ,speranță, autenticitate, dragoste, aparținere, bucurie, gratitudine și creativitate. Columna Nu
face ploua cu cuvinte ca perfecția, amorțire, certitudine, epuizare ,auto-suficiență, a fi cool,
potrivirea, judecata și raritatea.am gâfâit prima dată când am dat înapoi de la poster și le-am luat pe
toate. Era cel mai rău fel de șoc de autocolant. Îmi amintesc că murmuram.’’ Nu, nu ,nu. Cum poate
fi asta.’’

Chiar prin faptul că am scris lista am fost șocată să le citesc. Când am codul de date intru într-un mod
de cercetare profundă. Singura mea țintă este în a captura cu precizie ce am auzit în povești. Nu mă
gândesc despre cum aș spune ceva, doar cum participanții la cercetare au spus-o. Nu mă gândesc
despre ce o experiență ar putea să însemne pentru mine doar ce a însemnat pentru persoana care
mi-a spus mie despre ea. M-am așezat în scaunul roșu de la masa din camera micului dejun și m-am
holbat la aceste două liste pentru foarte mult timp. Ochii mi-au rătăcit sus și jos și peste. Mi-am
amintit că de fapt stăteam acolo cu lacrimi în ochi și cu mâna peste gură ca și când cineva mi-a dat
vești proaste. Și, de fapt, erau vești proaste. Am crezut că am descoperit acei oameni cu toată inima
erau chiar ca mine și făceau toate lucrurile la fel pe pare eu le făceam: să lucreze din greu, să urmeze
regulile, făcând asta până când am făcut bine, întotdeauna încercând să mă cunosc mai bine, să îmi
cresc copii exact ca la carte...

După ce am studiat subiecte grele ca rușinea timp de decenii, sincer am crezut că am meritat
confirmarea că am ’’trăit corect’’. Dar aici este lecția grea pe care am învățat-o in acea zi (și în fiecare
zi de atunci):

Cât de mult ne știm și ne înțelegem pe noi înșine este important din punct de vedere critic, dar este
ceva care este și mai esențial pentru a trăi o viață din toată inima: să ne iubim pe noi înșine.

Cunoștința este importantă dar doar dacă am fost buni și gentili cu noi înșine în timp ce în timp ce
muncim să descoperim cine suntem. Cu toată inima este mai mult despre a îmbrățișa tandrețea și
vulnerabilitatea noastră. Decât este despre dezvoltarea cunoștinței și revendicarea puterii.

Și probabil ceam mai dureroasă lecție a acelei zile m-a lovit așa de tare că mi-a luat respirația : Era
clar din date că nu le putem da copiilor noștri ce noi nu avem. Unde noi suntem în călătoria noastră
de a trăi și de a iubi cu toată inima este un indicator mult mai puternic de succes părintesc decât
orice putem învăța din cărțile cum-să.

Această călătorie este în părți egale muncă cu inima și muncă cu capul, și în timp ce stăteam acolo
într-o zi mohorâtă de Noiembrie mi-a fost clar că lipseam în munca mea cu inima. În sfârșit m-am
ridicat , am luat markerul de pe masă, am desenat o linie sub lista Nu face și am scris cuvântul eu sub
linie. Lupta mea pare să fie caracterizată perfect de suma totală a listei. Mi-am încrucișat brațele în
jurul pieptului, m-am scufundat adânc in scaunul meu, și gândit, Asta este minunat, trăiesc direct în
lista de rahaturi. M-am plimbat în jurul casei două zeci de minute încercând să fac nevăzut și să
anulez tot ce am desfășurat, dar nu am putut să fac cuvintele să plece. Nu am putut să mă întorc așa
că am făcut cel mai bun lucru am împăturit toate foile de postere în pătrate ordonate și le-am
aruncat într-o container Rubbermaid, care a avut loc frumos sub patul meu, lângă pachetele de
Crăciun. Nu am putut să deschid acel container din nou până în Martie 2008. Prin urmare, mi-am luat
un bun terapeut și încă mai râd de prima mea vizită. Diana ,care este terapeut multor terapeuți, a
început cu necesarul ,’’Deci ce se întâmplă?’’ Am scos lista Face și de fapt am spus, ’’Eu am nevoie de
mai multe lucruri din această listă. Niște sfaturi specifice și unelte ar fi de ajutor. Nimic profund. Nici
o prostie din copilărie sau altceva.’’

A fost un an lung. Eu cu drag mă refer la el ca Spirituală Cădere Deșteptătoare. S- a simțit ca o cădere

din cartea de texte pentru mine dar Diana a numit-o deșteptarea spirituală. Cred că amândouă
aveam dreptate. De fapt începeam să mă întreb dacă poți avea una fără de cealaltă. Desigur, nu este
o coincidență că această destrămare s-a petrecut în Noiembrie 2006.Stelele erau perfect aliniate
pentru o cădere :Eram aproape să fiu din nou fără zahăr și făină, eram la zile depărtare de ziua mea
de naștere( întotdeauna un timp contemplativ pentru mine), am fost epuizată de muncă și am fost
chiar pe casca destrămării de la mijlocul vieții. Oamenii pot denumi ce se întâmplă la mijlocul vieții ’’o
criză’’ dar nu este. Este un timp de destrămare când simți o împingere disperată să trăiești viața pe
care vrei să o trăiești, nu pe aceea care ’’trebuie’’ să o trăiești. Destrămarea este un timp când ești
provocat de univers să te eliberezi de cine crezi că ar trebui să fii și să accepți cine ești. Mijlocul vieții
este cu siguranță una dintre cele mai frumoase călătorii de destrămare dar sunt altele care ni se
întâmplă pe parcursul vieții.

Căsnicia

Divorțul

Deveni părinte

Recuperarea

Mutarea

Un cuib gol

Pensionarea

Experimentând pierderea și drama

Lucrul la o muncă sugătoare de suflet

Universul nu are destule chemări de deșteptare. Suntem repeziți să apăsăm butonul de amânare.
Cum s-a dovedit munca pe care am avut-o era mizerabilă și profundă. Am trecut prin, până într-o zi,
epuizată și cu noroiul încă ud și picând jos de pe pantofii mei de călătorie, am realizat ‚’’ Dumnezeule,
mă simt diferit. Simt bucuria și realitatea. Mi-e frică dar de asemenea mă simt curajoasă. Ceva s-a
schimbat - simt asta în oase.’’ Eram mai sănătoasă, mai bucuroasă, și mai recunoscătoare decât m-
am simțit vreodată. M-am simțit calmă și întemeiată și semnificativ mai puțin nervoasă. Am reaprins
viața mea creativă, m-am reconectat cu familia și prietenii într-un nou fel, și cel mai important, m-am
simțit cu adevărat confortabil în pielea mea pentru prima dată în viață. Am învățat să îmi pese mai
mult despre despre ceea ce simt, și mai puțin despre ce ‚’’ar putea oamenii să creadă.’’ Mi-am pus
limite noi și am început mă eliberez de nevoia de a mulțumi, a performa și a perfecționa. Am început
să spun nu mai degrabă decât sigur (și să fiu indignată sau supărată mai târziu).Am început să zic ‚’’ O
, da la naiba!’’ mai degrabă decât ‚’’ sună amuzant dar am multă treabă de făcut’’ sau ‚’’ voi face asta
când voi fi ______(mai slabă, mai puțin ocupată, mai bine pregătită)’’. In timp ce am lucrat prin
călătoria mea Cu Toată Inima cu Diana, am citit aproape patruzeci de cărți, inclusiv orice memoriu
deșteptător spiritual care mi-a picat în mână. Sunt ghiduri incredibil de ajutătoare, dar eu încă am
râvnit la un ghid care ar putea oferi inspirație, care în fond să servească ca un fel de însoțitor al unui
suflet călător. Într-o zi când am început la un morman mare de cărți, blocat precar pe noptieră, m-a
lovit! Vreau să spun această poveste într-un memoriu. Voi spune povestea despre cum am devenit eu
cinică , un fund deștept academic , fiecare bucățică a stereo tipului pentru care ea și-a petrecut
întreaga viață de adult ridiculizând. Mă voi lega de cum am devenit la mijlocul vârstei, recuperatoare
, conștientă de sănătate ,creativă ,afecționată ,căutător spiritual care petrece zile contemplând
lucruri ca grația, dragostea, gratitudinea, creativitatea, autenticitatea, și este mai fericită decât mi-
am imaginat vreodată. O voi numi Cu Toată Inima.

De asemenea îmi aduc aminte că am gândit, Înainte să scriu memoriul trebuie să folosesc această
cercetare să scriu un ghid al trăirii Sincere. Până la mijlocul lui 2008, am umplut două containere cu
cărți cu notițe, jurnale, mulțime de date. Am făcut de asemenea nenumărate ore de cercetare. Am
avut tot de ce am avut nevoie, inclusiv o dorință pasionată să scriu o carte pe care să o ții in mână. În
acea zi de Noiembrie funest când a apărut lista și m-am scufundat în realizare și nu am trăit și iubit cu
toată inima, nu am fost total convinsă. Vederea listei nu a fost de ajuns să cred pe deplin în ea. A
trebuit să mă scufund mai adânc și să fac alegerea conștientă să cred...să cred în mine însămi și în
posibilitatea de a trăi o viață diferită. O mulțime de întrebări , lacrimi nenumărate, și o mulțime de
momente bucuroase mai târziu, credința m-a ajutat să văd. Acum văd ce recunoscătoare este
povestea noastră și iubirea de sine prin acest proces este cel mai curajos lucru pe care l-am face
vreodată. Acum văd că a cultica o viață Sinceră nu este ca încercarea să ajungi la destinație. Este ca
mersul spre o stea din cer. Nu ajungem niciodată dar cu siguranță știm că ne îndreptăm spre direcția
potrivită. Acum văd, cum daruri cum sunt curajul, compasiunea și conectarea funcționează numai
când sunt exercitate. În fiecare zi.

Acum văd cum munca de cultivare și de lăsare care apare în cele zece indicatoare nu este material
din lista ’’ a face’’.

Nu este ceva ce realizam sau dobândim și apoi bifam pe lista. Este munca vieții. Este munca
sufletului. Pentru mine credința a fost vederea. Am crezut înainte și abia apoi am fost capabil să văd
cum ne putem cu adevărat schimba pe noi, familiile noastre sau comunitatea noastră. Trebuie doar
să găsim curajul să trăim și să iubim cu toată inima. Este o onoare să fac această călătorie cu voi!

Recunoștințe

Cu Profundă gratitudine:

Patricia Broat, Karen Casey, Karen Chernyaev, Kate Croteau, April Dahl, Ronda Dearing, Sid
Farrar, Margarita Flores, Karen Holmes, Charles Kiley, Polly Koch, Shawn Ostrowski, Cole
Schweikhardt, Joanie Shoemaker, Dave Spohn, Diana Storms, Ashley Thill, Sue Thill, Alison
Vandenberg, Yolanda Villarreal, Jo-Lynne Worley Prietenul meu Miscă-ți-Trupul ,familia mea
și bombele de dragoste.
Introducere
A trăi sincer

A trăi Sincer este despre a angaja în viețile noastre dintr-un loc de merit. Înseamnă a cultiva curajul
compasiunea și conectarea la a se trezi dimineața și gândi, Nu contează cât de mult se face și cât de
mult rămâne nefăcut, eu sunt destul. Merge în pat seara gândind, Da, sunt imperfectă și vulnerabilă și
câteodată fricoasă, dar asta nu schimbă adevărul că sunt de asemenea curajoasă și demnă de iubire
și apartenență.

Călătoria trăirii Sincere nu este o alegere deodată. Este un proces. De fapt cred că este călătoria
vieții. Scopul meu este să aduc conștientizare și claritate la constelația alegerilor care au dus la
sinceritate și să împart și să împarte ce am învățat de la mulți ,mulți oameni care s-au dedicat pe ei
înșiși la trăire și iubire cu toată inima. Înainte să mă embarghez la oricare călătorie, inclusiv la asta,
este important să vorbim despre ce avem nevoie să luam cu noi. De ce este nevoie să trăim și să
iubim dintr-un loc de merit. Cum acceptăm imperfecțiunea? Cum cultivam ce avem nevoie și ce să
dăm drumul lucrurilor care ne țin în loc? Răspunsul la toate acestea este curajul, compasiunea și
conectarea – uneltele de care avem nevoie să lucrăm în drum spre călătoria noastră. Dacă vă gândiți,
Grozav , trebuie doar să fiu un super erou să lupt cu perfecționismul, înțeleg. Curajul, compasiunea și
conectarea par mari idealuri elevate. Dar în realitate sunt practici zilnice, care odată exersate destul,
devin aceste daruri incredibile în viețile noastre. Dar vestea cea bună este că vulnerabilitățile este ce
ne forțează să chemam aceste unelte uimitoare. Pentru că suntem oameni și așa de frumos
imperfecți ajungem să practicăm folosind uneltele de zi cu zi. În acest fel curajul, compasiunea și
conectarea devin daruri – darurile imperfecțiunii. Aici este ce veți găsi în paginile care urmează.
Odată ce dobândim puțină claritate despre uneltele pe care le vom folosi în această călătorie, în
următorul capitol ne mutam in inima problemei : iubire , aparținere și onorabilitate. Răspund unora
dintre cele mai dificile întrebări din cariera mea. Ce este dragostea? Putem iubi pe cineva si înșela?
De ce avem nevoia noastră constantă de a se potrivi în sabotaj cu apartenența reală? Putem să iubim
oamenii din viața noastră, precum părinții și copii noștri mai mult decât pe noi înșine? Cum definim
onorabilitatea și de ce terminăm de multe ori grăbindu-ne după ea decât să credem în ea? Întâlnim
obstacole în călătoria pe care o facem; călătoria Sinceră nu este o excepție. În următorul capitol vom
explora ce am găsit să fie cea mai mare barieră să trăiești și să iubești și cum dezvoltăm noi strategii
efective să trecem peste bariere și să cultivăm elasticitatea. De acolo vom explora cele zece
indicatoare pentru călătoria Sinceră , practica zilnică care asigură direcția pentru călătoria noastră.
Este câte un capitol din fiecare indicator și fiecare capitol este ilustrat cu povești, definiții, cote și idei
pentru a face alegeri deliberate și inspirate despre felul în care trăim și iubim. Definind Momentele
această carte este plină de cuvinte cu mare-concept ca iubirea , apartenența și autenticitatea. Cred
că este important din punct de vedere critic să definim aceste cuvinte transparente care sunt
aruncate în jur dar rar explicate. Și cred că definiția bună ar trebui să fie accesibilă și pusă în acțiune.
Am încercat să definim aceste cuvinte într-un fel să despachetăm termenul și să explorăm bucățile.
Când săpăm peste cuvintele de bun-simț și dezgropăm activitățile zilnice și experiențele care pun
inima în trăirea Sinceră putem să vedem cum oamenii își definesc conceptul de ași conduce acțiunile,
credințele și emoțiile. De exemplu când participanții la cercetare au vorbit despre un concept cum
este dragostea, am avut grijă să o definesc așa cum au experimentat-o. Câteodată este necesar să se
dezvolte alte definiții (cum am făcut de fapt cu dragoste și multe alte cuvinte).Alte dăți când am
început să mă uit împrejur în literatura existentă , am găsit definiții care au capturat spiritul
participanților experimentați. Un bun exemplu al acesteia este jocul. Jocul este un component
esențial al trăirii Sincere și când am cercetat subiectul, am descoperit lucrarea uimitoare a
Dr. Stuart Brown. Așa că mai degrabă decât crearea unei noi definiții, mă refer la lucrarea sa pentru
că reflectă precis ce am învățat în cercetare. Am realizat că definițiile aprind controverse și
dezacorduri, dar sunt în regulă cu asta. Mai degrabă am dezbătut semnificația cuvintelor care sunt
importante pentru noi decât să nu le discut deloc. Avem nevoie de un limbaj comun să ne ajute să
creăm conștientizare și înțelegere care este esențială pentru o trăire Sinceră.

A face Efortul
La începutul lui 2008, când blogul meu era încă destul de timpuriu, am scris o postare despre
încălcarea butonului ’’a face efortul ’’. Știți butonul a face efortul ? Este butonul care te bazezi atunci
când ești prea obosit la os să te ridici încă o dată în mijlocul nopții și să faci încă o grămadă de lenjerie
de diaree aruncată sau să mai prinzi încă un avion sau să mai returnezi un telefonat sau să
mulțumești/performezi/perfecționezi modul pe care îl faci normal chiar și atunci când doar vrei să îi
arăți cuiva degetul și să te ascunzi sub înveliș. Butonul a face efortul este un nivel secret de a
împinge prin când ești extenuat și copleșit, sau când sunt prea multe de făcut și prea puțin timp
pentru îngrijirea de sine. În postarea de pe blogul meu am explicat cum m-am decis să nu repar
butonul meu sapă-adânc. Mi-am făcut o promisiune mie însămi că atunci când m-am simțit
emoțional și fizic terminată am încercat să încetinesc mai degrabă decât să mă bazez pe vechile mele
așteptări : împingându-l, îmbărbătându-l, și sugându-l . A funcționat pentru o vreme, dar mi-a lipsit
butonul meu. Mi-a lipsit să am ceva să mă întorc atunci când sunt epuizată și la pământ. Am nevoie
de o unealtă să mă ajute să-mi sap drumul afară. Așa că m-am întors la cercetarea mea să văd dacă
voi putea să găsesc un mod să sap care a fost mai consistent cu trăirea Cu Toată Inima. Poate a fost
ceva mai bun decât să îl sug. Asta este ce am găsit : Bărbați și femei care trăiesc Sincer fac într-adevăr
săpături adânci. Doar că o fac într-un mod diferit. Când sunt epuizați și și copleșiți devin Deliberați în
gânduri și comportamente prin rugăciune sau meditație sau pur și simplu stabilind intenția lor;
Inspirați să facă alegeri diferite și noi; Mergând. Iau măsuri.

De când am făcut acea descoperire, am făcut Efortul în felul nou, și a fost extraordinar. Un exemplu
s-a întâmplat recent când m-am pierdut într-o ceață în Internet. Mângâiam în ceață cu o joacă fără
minte și nefolositoare pe computer. Nu era nici relaxantă nici productivă. Era o sugativă gigantică de
timp și energie. Am încercat Efortul nou - am fost deliberat, inspirat și dus. Mi-am spus ’’dacă ai
nevoie să-ți faci plinul și să te pierzi online este amuzant și relaxator, atunci fă-o. Dacă nu fă ceva
deliberat și relaxant. Găsește să faci ceva ce te inspiră, mai degrabă decât ceva sugativă de suflet.
Apoi, la urmă dar nu în ultimul rând, ridică-te și fă-o!’’ Mi-am închis laptopul, am spus o mică
rugăciune să-mi reamintesc să fiu auto-compasională și am privit un film care a stat în anvelopă pe
biroul meu de mai bine de o lună. A fost exact ceea ce-mi trebuia. Nu a fost bătrânul Efort - împinsul
prin. Nu m-am forțat să încep să lucrez sau să fac ceva productiv. Mai degrabă Eu, Rugându-mă
intenționată și gânditoare am făcut ceva reconfortant. Orice indicator are o secțiune a Efortului
pentru a ne ajuta să începem să gândim despre cum să devenim deliberați și inspirați de alegerile
noaste și cum să luăm măsuri. Împart strategiile mele personale ale Efortului și vă încurajez să veniți
cu ale voastre. Aceste noi strategii au fost mult mai efective decât cele vechi ’’ împinse’’.

Ce Sper să Contribui

Această carte este plină cu subiecte puternice ca auto-compasiune, acceptanță și gratitudine. Nu

sunt prima să vorbesc despre aceste subiecte, și sigur nu sunt cea mai deșteaptă cercetătoare sau
cea mai talentată scriitoare. Sunt însă prima să explice cum aceste subiecte lucrează individual și
împreună să cultive traiul Sincer. Și, poate mult mai important, sunt sigur prima persoană care vine la
aceste subiecte din perspectiva cuiva care a petrecut ani să studieze rușinea și frica. Este extrem de
dificil să-ți dedici cariera studiului de subiecte care îi face pe oameni nemulțumiți. La câteva ocazii am
ridicat mâinile și am spus ‚’’ Renunț. Este prea greu. Sunt atâtea lucruri mișto de studiat. Vreau să ies
din asta!’’ Nu am ales să studiez rușine și frica; cercetarea m-a ales. Acum știu de ce, era e aveam
nevoie – profesional și personal – să pregătesc pentru acest lucru în Sinceritate. Putem vorbim
despre curaj și iubire și compasiune până sunam ca un magazin de felicitări, dar cel puțin suntem
binevoiți să avem o conversație onestă despre ce stă în cale să pună acestea în practică în viața
noastră de zi cu zi, noi nu vom schimba niciodată. Niciodată. Curajul sună bine, dar trebuie să vorbim
despre cum este nevoie să lăsăm ce alții gândesc, și pentru mulți dintre noi, asta este înfricoșător.
Compasiunea este ceva ce toți vrem dar suntem dispuși să ne uităm la limită și să spunem nu este o
componentă critică a compasiunii? Suntem dispuși să spunem nu , chiar dacă dezamăgim pe cineva?
Apartenența este un component esențial al traiului Sincer, dar în primul rând trebuie să cultivăm
acceptanța de Sine – de ce este asta o așa luptă? Înainte să încep să scriu, mă întrebam mere, ’’ De ce
se merită să scriu această carte? Care este contribuția care sper să o fac? ’’ Ironic cred că cea mai de
preț contribuție pe care o pot face la discuția în curs despre dragoste, apartenență și onorabilitate
tulpini din experiența ca cercetător al rușinii. Venind la această muncă cu o înțelegere deplină despre
cum benzile rușinoase și gremlin-i ne țin să ne suntem fricoși și puțin îmi dă voie mie să fac mai mult
decât să prezint idei grozave; această perspectivă mă ajută să împart strategii reale pentru a ne
schimba viețile. Dacă vrem să știm de ce ne așa de frică să lăsăm adevăratul sine să fie văzut și
cunoscut trebuie să înțelegem adevărata putere a rușinii și fricii. Dacă nu ne putem ridică la acel
niciodată destul de bun sau cine crezi că ești? nu putem merge înainte. Îmi doresc doar ca în aceste
momente disperate și învinse din trecutul meu când am fost până la genunchi în cercetarea rușinii
puteam să știu ce știu acum. Dacă aș putea să mă întorc și să-mi șoptesc la ureche mi-aș spune
același lucru care vi-l spun vouă când am început această călătorie. Deținerea poveștii poate fi greu
dar nici pe aproape atât de dificil ca petrecerea vieților noastre fugind de ea. Îmbrățișarea
vulnerabilității este riscant dar nici pe aproape atât de periculos ca renunțarea la iubire și
apartenență și bucurie – experiența care ne face cei mai vulnerabili. Doar atunci când suntem destul
de curajoși să explorăm întunericul vom descoperi puterea infinită a luminii noastre.

Curaj Compasiune și Conexiune

Darul Imperfecțiunii

Practica curajului, compasiunii și conexiunii în viețile noastre de zi cu zi este cum cultivăm

onorabilitatea. Cuvântul cheie este practică. Mary Daly , un teolog ‚’’ Curajul este ca – este un
habitus, un obicei, o virtute. Îl dobândești prin fapte curajoase. Este ca atunci când tu înveți să înoți
prin înot. Înveți curajul prin încurajare.’’ Același adevăr este despre compasiune și conexiune. Noi
invităm compasiunea în viețile noastre atunci când acționăm cu compasiune spre noi sau spre alții și
ne simțim conectați în viețile noastre când ajungem și ne conectăm. Înainte de a defini aceste
concepte și a vorbi despre cum funcționează , vreau să vă arăt cum funcționează împreună în viața
reală – ca practici. Asta este o poveste personală despre curajul de a ajunge, compasiunea care vine
de la a spune ‚’’ Am fost acolo,’’ și conexiunea care ne umple onorabilitatea.

Furtuna Rușinii Armă-de-închiriat

Nu de mult timp principalul mari unei școli elementare publice și președintele organizației părinte-
profesor al școlii m-a invitat să vorbesc despre salt și limită. Am fost în proces de colectare al datelor
de părinți sinceri și școli la acea vreme așa am fost emoționată de oportunitate. Nu aveam idee în ce
mă băgam. A doua oară când am mers la auditoriul școlii am simțit această atmosferă ciudată de la
părinții din audiență. Aproape că păreau agitați. Am întrebat principalul despre asta, dar ea doar a
ridicat din umeri și a plecat. Președintele organizației nu a avut nici el prea multe de spus despre
asta. Mi-a mers la nervi și am încercat să o lăs. Stăteam în primul rând când principalul m-a introdus.
Aceasta este o experiență foarte incomodă pentru mine. Cineva trece prin lista mea de realizări în
timp ce încerc în secret să previn vomitatul și să mă termin din funcționare de vorbit. Bine, această
introducere a fost dincolo de tot ce am avut experiență vreodată. Principalul spunea lucruri ca ‚’’ S-ar
putea să nu vă placă ce veți auzi în seara asta dar trebuie să ascultăm de dragul copiilor noștri. Dr.
Brown este aici să transforme școala noastră și viețile noaste! Ea ne va pune drepți dacă ne place sau
nu!’’. Vorbea așa de tare, vocea agresivă o făcea să pară de-a dreptul enervată. M-am simțit parcă aș
fi fost prezentată WWE WrestleMania. Tot de ce aveam nevoie era Jock Jams și câteva
reflectoare. În retrospectivă, ar fi trebuit să merg pe podium și să spun, ’’ Mă simt foarte
inconfortabil. Sunt emoționată să fiu aici dar cu siguranță nu sunt aici să pun pe cineva
drepți. De asemenea nu vreau să credeți că voi încerca să transform școala voastră într-o
oră. Ce se întâmplă?’’. Dar nu am făcut-o. Am început să vorbesc doar în felul meu vulnerabil
sunt – un cercetător-dar – sunt – de asemenea – un luptător. Bine, decizia a fost luată. Acești
părinți nu erau receptivi. În schimb mă simțeam din ce în ce mai rău de oamenii care se uitau
la mine. Un bărbat care stătea chiar în față avea mâinile încrucișate la piept și dinții încleștați
că venele de la gât ieșeau afară. La fiecare trei sau patru minute se ridica de pe scaun și ofta
așa de tare cum nu am mai auzit pe nimeni să ofteze vreodată. A fost așa de tare că sunt
puțin confortabil numindu-l oftat. A fost mai mult ca un Hm! A fost așa de rău că oamenii din
jurul lui erau mortificați vizibil de comportamentul său. Erau încă inexplicabil de nefericiți cu
mine dar el făcea întreaga seară insuportabilă pentru toți.Ca profesor cu experiență și
conducător de grup știu cum să fac față acestei situații și sunt normal confortabilă să fac așa.
Când cineva a fost perturbător ai doar două variante : Să-l ignori sau să iei o pauză astfel
încât să-l consolezi privat despre comportamentul său necorespunzător. Am fost așa de
doborâtă de jocul meu prin această experiență ciudată și am făcut cel mai rău lucru posibil :
am încercat să-l impresionez. Am început să vorbesc mai tare și să devin foarte animată. Am
citat statistici de cercetare înspăimântătoare care ar speria orice părinte. Mi-am servit
autenticitatea pentru ajutătoare incomparabilă a Voi mai bine ascultați-mă sau copii voștri
vor renunța la clasa a treia și vor face autostopul, droguri și alergatul cu foarfece. Nimic.
Nada.
Nu am primit nici capul capului nici un rânjet ușor sau altceva. Am reușit să panic ceilalți 250 de
părinți deja enervați. A fost un dezastru. Încercând să cooptez sau să câștig pe o persoană ca acela
este întotdeauna o greșeală pentru că înseamnă tranzacționarea autenticității pentru aprobare.
Încetezi să crezi în onorabilitate și începi să zorești pentru ea. Și, of omule, așa mă grăbeam. Imediat
după ce s-a încheiat discuția m-am luat lucrurile și am mers alergând la mașină. În timp ce am ieșit
din locul de parcare fața mi se încingea mai mult. Am încercat să împing la o parte reluarea instantă a
mea acționând nebunește dar nu m-am putut opri să mă gândesc la asta. Furtuna de rușine a
clocotit. Când vânturile rușinii biciuiesc totul în jurul meu este aproape imposibil să mă țin de orice
perspectivă sau să rechem orice bun despre mine. Am intrat direct în proasta auto conversație
Doamne sunt o așa idioată! De ce am făcut asta? Cel mai mare dar de a fi făcut această muncă (
cercetarea și munca personală) este că pot să recunosc rușinea atunci când se întâmplă. În primul
rând îmi cunosc simptomele fizice ale rușinii – gura uscată ,timpul încetinește ,viziune de tunel, fața
fierbinte, inima bătând. Știu că jucând înceata emoție dureroasă se răsucește mereu în capul meu
este un semn de avertizare. De asemenea știu că cel mai bun lucru să faci când asta se întâmplă se
simte total contraintuitiv: practică curajul și ajunge! Trebuie să deținem povestea noastră și să o
împărțim cu cineva care a câștigat dreptul să o audă, cuiva căruia ne putem baza să răspundă cu
compasiune. Avem nevoie de curaj, compasiune și conexiune. Rușinea urăște când ajungem și ne
spunem povestea. Urăște să aibă cuvinte învăluite în jurul ei – nu poate supraviețui să fie împărțită.
Rușinea iubește secretul. Cel mai periculos lucru să faci după o experiență rușinoasă este să ascunzi
sau să îngropi povestea noastră. Când îngropăm povestea noastră face metastaze. Îmi aduc aminte
spunând tare :’’ Am nevoie să vorbesc cu cineva ACUM! Fii Curajoasă Brene! ’’ Dar este partea
complicată despre compasiune și conexiune : Nu putem chema pe oricine. Nu este așa simplu. Am
mulți prieteni buni dar sunt doar o mână de oameni pe care mă pot baza să practic compasiunea
când sunt în locul întunecat rușinos. Dacă împărțim povestea rușinoasă cu persoana nepotrivită ei
pot deveni o bucată în plus de moloz zburător în furtuna deja periculoasă. Noi vrem conexiuni solide
în situații ca acestea – ceva înrudit cu pomul voinic plantat în pământ. Noi vrem definitiv să evităm
următoarele:

1. Prietena care aude povestea și care de fapt simte rușine pentru tine. Ea suspină și confirmă
cât de îngrozită ar trebui să fii. După aceea este o liniște incomodă. Apoi trebuie să o faci pe
ea să se simtă mai bine.
2. Prietena care răspunde cu simpatie ( Îmi pare rău pentru tine) mai degrabă decât cu empatie
( Înțeleg, simt cu tine și am fost acolo). Dacă vrei să vezi un ciclon de rușine devenind mortal
adaugă una dintre astea la ea: ’’Oh, săraca de tine!’’ Sau, incredibila pasiv-agresivă versiune
sudică a simpatiei :’’Binecuvântează-ți inima.’’
3. Prietena care are nevoie de tine să fii stâlpul onorabilității și al autenticității. Ea nu te poate
ajuta pentru că ea este prea dezamăgită de imperfecțiunile tale. Am lăsat-o jos.
4. Prietena care este atât de inconfortabilă cu vulnerabilitatea că te mustră:
’’Cum ai lăsat să se întâmple asta? Ce te-ai gândit tu?’’ Sau caută pe cineva să învinovățească
: ’’Cine a fost tipul? Îi voi da un șut în fund!’’
5. Prietena care este totul să facă mai bine ieșită, din disconfortul ei, refuză să recunoască că tu
poți fi de fapt nebună și face alegeri teribile: ‚’’ Exagerezi. Nu a fost chiar atât de rău. Ești
tare. Ești perfectă. Toți te iubesc.
6. Prietena care confundă ‚’’conexiunea’’ cu oportunitatea de a te ajuta :
’’Asta nu e nimic. Ascultă ce mi s-a întâmplat o dată.’’

Desigur noi suntem toți capabili să fim ’’aceste prietene’’ în special dacă cineva ne spune o poveste
care vine direct la grila noastră de rușine. Suntem oameni, imperfecți și vulnerabili. Este greu să
practicăm compasiunea când ne luptam cu autenticitate noastră sau când onorabilitatea noastră
este fără balanță. Când căutăm compasiune avem nevoie de cineva care este înrădăcinat adânc,
capabil să se îndoaie, și mai ales avem nevoie de cineva care să ne îmbrățișeze pentru puterile și
slăbiciunile noastre. Trebuie să onorăm slăbiciunea prin a o împărți cu cineva care a câștigat dreptul
să o audă. Când căutăm compasiune este despre conectarea cu persoana potrivită la timpul potrivit
despre problema potrivită. Am sunat-o pe sora mea. A fost de la căderea Deșteptării Spirituale din
2007 de când nu mi-am mai sunat una din surorile mele sau fratele pentru un sprijin al ciclonului de
rușine. Sunt cu patru ani mai mare decât fratele și cu opt ani mai mate decât surorile ( sunt gemene).
Până în 2007 eram învestită în a fi cea mai mare, cea mai perfectă ( alias crispat, mai bună decât ,
judecătoare) soră. Ashley a fost extraordinară. M-a ascultat și mi-a răspuns cu compasiune totală. A
avut curajul să-și atingă slăbiciunile cu onorabilitate așa încât a putut să se conecteze gentil cu ce am
experimentat eu. A spus lucruri minunate oneste și empatice ca: ’’ Of, omule, am făcut dansul ăsta.
Urăsc sentimentul!’’ Probabil nu este ce altcineva ar vrea să audă, dar pentru bine a fost cel mai bun.
Ashley nu a fost smulsă și aruncată în furtuna creată de experiențele mele. Nu a fost așa rigidă să
lovească cu judecăți și învinovățiri. Nu a încercat să mă repare sau să mă facă să mă simt mai bine; ea
doar a ascultat și a avut curajul să împartă câteva vulnerabilități cu mine. M-am simțit complet
expusă și complet expusă și acceptată în același timp ( care este definiția compasiunii pentru mine).
Credeți-mă când vă spun că rușinea și frica nu pot tolera acest fel de conexiune puternică crescând
între oameni. Este exact de ce curajul compasiune și conexiunea sunt uneltele de care avem nevoie
într-o călătorie sinceră. Pentru a completa, bunăvoința de a lăsa pe cineva la care țin ca imperfect
condus la întărirea relației noastre care continua azi – de aceea pot numi curajul compasiune și
conexiunea darurile imperfecțiunii. Când suntem dornici să fim imperfecți și reali aceste daruri
continuă să dăruiască. Doar o continuare rapidă a povestii : Doar o săptămână a luptei
libere/discursului cu părinții am descoperit că școala a trăit experiența unor probleme mai grave –
părinții erau in sălile de clasă toată ziua și interferau cu instrucțiuni și managementul clasei. Fără să-
mi spună principalul și președintele Organizației Părinți Profesori a cerut ca părinții să participe la
lectura mea. Le-au spus părinților că am venit să le spun că eu trebuie să înceteze să mai dea
târcoale. Cu alte cuvinte am fost setată că un mercenar părinte-elicopter. Nu bine. Poate că nu sunt
un fan a da târcoale sălilor de clasă dar de asemenea nu sunt un părinte al armelor-de-închiriat.
Ironia este că nu am avut idee care a fost problema, așa că nici nu am menționat subiectul. Cu
această poveste în minte să aruncăm o privire mai aproape la fiecare din conceptele Sincerității și
cum lucrează împreună.

Curajul

Curajul este o mare temă în viața mea. Se pare fie că mă rog pentru cineva simțindu-mă
recunoscătoare că am găsit puținul apreciindu-l la alte persoane sau studiindu-l. Ni cred că asta mă
Toți vor să fie curajoși. După intervievarea oamenilor despre adevărul vieții lor – puterile și
slăbiciunile lor – am realizat că curajul este una dintre cele mai importante calități pe care oamenii
sinceri îl au în comun. Și nu orice fel de curaj; Am descoperit că sinceritatea necesită curaj ordinar. La
asta mă refer... Rădăcina cuvântului curaj este cor cuvântul latin pentru inimă. Într-una dintre cele
mai timpurii forme cuvântul curaj a avut o definiție diferită ce cea pe care o are azi. Curaj a însemnat
original : ’’A vorbi unuia mintea prin a spune unuia inima.’’ Peste timp această definiție s-a schimbat
și astăzi curaj este mai mult sinonim cu a fi eroic. Eroic este important și definitiv avem nevoie de eroi
dar cred că am pierdut ideea că vorbind sincer și deschid despre cine suntem și ce simțim și despre
experiențele noastre ( bune sau rele ) este definiția curajului. Eroic este des despre expunerea vieții
noastre la risc. Curajul ordinar este despre punerea vulnerabilității la risc. În lumea de astăzi este
destul de extraordinar. Când suntem atenți vedem curaj în fiecare zi. Îl vedem când oamenii cer
ajutor, cum am făcut eu cu Ashley. O văd în sala mea de clasă când o studentă ridică mâna și spune ,’’
Sunt complet pierdută. Nu am idee despre ce vorbești.’’ Știți cât de incredibil curajos este să spui’’ Nu
știu’’ când ești destul de sigur că toți în jurul tău au înțeles-o? Desigur în doisprezece ani plus de
profesoară ai mei știu că dacă o persoană poate să găsească curajul să spună ‚’’ M-am pierdut,
’’probabil mai sunt cel puțin zece studenți care simt exact același lucru. Poate ei nu-și vor asuma
riscul dar vor beneficia cu siguranță de curajul acelei persoane. Am văzut curajul în fiica mea Ellen
când m-a sunat de la o petrecere în pijamale la 10:30 seara și a spus‚ ’’Mami, poți să vii să mă iei? ’’
Când am luat-o a urcat în mașina și a spus ‚’’ Îmi pare rău. Doar că nu am fost destul de curajoasă. A
fost așa de greu. Toți dormeau și a trebuit să merg în dormitorul mamei lui Libby și să o trezesc. ’’ Am
tras pe dreapta, am ieșit din mașină, am mers împrejur la scaunul din spate unde Ellen stătea. Am
scos-o și am stat lângă ea,’’ Ellen, cred că cerând ce ai nevoie este unul dintre cele mai curajoase
lucruri pe care le vei face vreodată. Am suferit de câteva mizerabile petreceri în pijamale si dormite
pentru că mi0a fost prea frică să cer să merg acasă. Sunt așa de mândră de tine. ’’ Dimineața
următoare în timpul micului dejun Ellen a spus, „M-am gândit la ce ai spus, pot să fiu curajoasă din
nou și să cer altceva? ’’ Am zâmbit ’’ Mai am o petrecere în pijama săptămâna viitoare. Ai dori să mă
iei la ora de somn? Încă nu sunt pregătită. Ăsta e curaj. Acel tip care toți putem folosi mai mult. De
asemenea văd curaj în mine când sunt binevoită să risc a fi vulnerabilă și dezamăgită.
Pentru mulți ani dacă chiar mi-am dorit ceva să se întâmple – o invitație să vorbesc la o conferință
specială, o promoție sau un interviu radio – am pretins că nu a contat așa de mult. Dacă un prieten
sau un coleg ar întreba ‚’’ești entuziasmată de acel interviu la televiziune? ’’ Ies din umbră și zic, ’’Nu
sunt sigură, nu este mare lucru.’’ Desigur, în realitate, mă rugam ca asta s-ar întâmpla. A fost doar în
ultimii ani când am învățat că jucând chestia cu entuziasmul nu ia durerea când nu se întâmplă.
Minimalizează oarecum bucuria când se întâmplă. Creează de asemenea multă izolație. Odată ce ai
diminuat importanța la ceva prietenii tăi nu te sună probabil și să spună ‚’’Îmi pare rău nu a
funcționat. Știu că nu erai entuziasmată despre asta.’’ Acum când cineva mă întreabă de potențiala
oportunitate de care sunt entuziasmată sunt probabil mai mult să practic și să spun, ‚’ Sunt așa
entuziasmată de posibilitate, încerc să rămân realistă, dar chiar sper să se întâmple.’’ Când lucrurile
nu au fost plănuite a fost confortabil să ai posibilitatea să suni un prieten ajutător și să ai posibilitatea
să spui ‚’’ Îți aduci aminte de acel eveniment de care ți-am spus? Nu va mai avea loc, sunt așa de
supărată.’’ Recent am văzut un alt exemplu de curaj ordinar la școala primară a fiului meu Charlie.
Părinții au fost invitați să participe la o prezentare de muzică de sărbători, făcută de copii. Știți scena
– 25 de copii cântând și si cinzeci și de părinți, bunici și frați în audiență înarmați cu treizeci și nouă de
camere de video. Părinții țineau camerele în aer și făceau poze la întâmplare în timp ce se luptau să
se asigure că copii lor au știut că au fost acolo la timp.

Adițional la toate comoțiile în audiență, o fetiță de trei ani care a fost nouă în clasă, a plâns pe tot
timpul performanței pentru că nu o putea vede pe mama ei de pe scenă. S-a descoperit că mama ei a
rămas blocată în trafic și a pierdut performanța. În timp ce mama ei sosea , îngenuncheam la ușa
clasei spunându-i lui Charlie la revedere. Din punctul meu de vedere de jos am privit-o pe mama fetei
intrând pe ușă și imediat a început să scaneze camere să o găsească pe fiica ei. La fel cum eu mă
pregăteam să mă ridic și să arăt în spatele clase unde o profesoară o ținea pe fiica ei, altă mamă a
venit la noi, s-a uitat direct la mama stresată, i-a strâns mâna și și-a rotit ochii. M-am ridicat, am
inspirat adânc, și am încercat să raționez cu partea din mine care voia să o urmărească pe mama mai-
bună-decât-tine rotind-ochii și s-o lovesc în fundul ei perfect punctual. Chiar acum două mame au
mers la mama înlăcrimată și au zâmbit. Una dintre mame a pus mâna pe umărul femeii și a zis, ’’ Cu
toții am fost acolo. Eu am pierdut-o pe ultima. Nu numai că am întârziat. Am uitat complet.’’ Am
privit cum fața femeii s-a înmuiat și și-a șters o lacrimă. A doua femeie a spus,’’ Fiul meu a fost
singurul care nu a purtat pijamaua de Ziua Pijamalelor – încă îmi spune că a fost cea mai stricată zi
vreodată. Va fi bine. Suntem toți în aceeași barcă.’’ Până când această mamă a ajuns în spatele clasei
unde profesoara o mângâia pe fata ei, părea calmă. Ceva care sigur a venit la îndemână a fost că fiica
ei s-a repezit la ea de la 6 metrii distanță. Mamele care s-au oprit și au împărțit poveștile lor de
imperfecțiune și vulnerabilitate au practicat curajul. Și-au luat timp să se oprească și să spună, ’’Asta
este povestea mea. Nu ești singură. ’’ Nu a trebuit să se oprească și să împartă. Ar fi putut să se
bucure de parada perfectă a părinților și mărșăluită chiar de ea. Când aceste povești ilustrează are un
efect clipoci. De fiecare dată când alegem curajul îi facem pe cei din jurul nostru puțin mai buni
pentru lumea mai puțin curajoasă. Și lumea noastră poate să se ridice și să fie puțin mai bună și mai
curajoasă.

Compasiunea

Să mă pregătesc pentru scrierea cărții mele de rușine am citit tot ce am găsit despre compasiune. Am
găsit într-un final potrivirea puternică între poveștile care le-am auzit în interviuri și a lucrării
călugăriței budiste americane Pema Chödrön. În cartea ei Locuri care te sperie Chödrön scrie, Când
practicăm compasiune generală ne putem aștepta să experimentăm frica durerii noastre. Practicarea
compasiunii este îndrăzneață. Involuă învățarea de a ne relaxa să ne da voie să ne mișcăm gentil spre
ceea ce ne sperie.’’ Ce iubesc despre definiția lui Chödrön este sinceritatea și vulnerabilitatea
practicării compasiunii. Dacă ne uităm mai aproape la originile cuvântului compasiune mai mult decât
am făcut cu curajul vedem de ce compasiune nu este primul nostru răspuns la suferință. Este derivat
de la cuvântul latin pati și cum însemnând ‚’’a suferi cu.’’ Nu cred că compasiunea este răspunsul
nostru în mod implicit. Cred că primul nostru răspuns la durere - sau al altcuiva – este pentru auto-
protejare. Ne auto- protejăm prin căutarea a cuiva sau a unui ceva să învinovățim. Sau câteodată ne
auto- apărăm prin întoarcerea la judecată sau prin trecerea imediată in modul repar-o. Chödrön se
adresează tendinței noastre de auto - protejare prin învățarea că trebuie să fim onești și și să iertăm
despre când și cum am închis. ’’În cultivarea compasiunii am desenat de la întregirea experienței
noastre – suferinței noastre, empatiei noastre, de asemenea cruzimii și terorii noastre. Compasiunea
nu este o relație între vindecător și rănit. Este o relație între egali. Numai atunci când ne știm bine
întunericul putem fi prezenți în întunericul altora. Compasiune devine reală când recunoaștem
umanitatea noastră împărțită. ’’ În povestea mea Ashley a fost dornică să fie cu mine în întunericul
meu. Nu a fost acolo ca ajutorul meu să mă repare; a fost doar cu mine – ca un egal – ținându-mă de
mână așa cum mi-am dorit-o prin sentimente.

Limite și Compasiune

Cea mai mare ( și mai puțin discutată ) limită a compasiunii este frica de a pune limite și aține
oamenii responsabili. Știu că sună ciudat dar înțelegerea conexiunii dintre limite, responsabilitate
acceptanță și compasiune m-a făcut o persoană mai amabilă. Până la decădere am fost mai dulce –
judecătoare , indignată și nervoasă pe dinăuntru – dar mai dulce pe dinafară. Astăzi cred că sunt
original mai compasională, mai puțin judecătoare și indignată într-un fel mult mai serios despre
limite. Nu am nici o idee cum aceste combinații arată pe dinafară dar se simt destul de puternice
înăuntru. Până la această cercetare am știut multe despre fiecare din aceste concepte în parte dar nu
am înțeles cum se potrivesc împreună. În timpul interviurilor m-a uimit când am realizat că mulți
dintre practicanții cu adevărat dedicați compasiunii erau de asemenea cei mai cunoscători de limită
oameni din studiu. Oamenii compasionali sunt oameni limitați. Am fost uimită. Aste este ce am
învățat : Inima compasiunii este chiar acceptanța. Cum cât mai bine ne acceptăm pe noi și pe ceilalți
cu atât mai compasionali devenim. Bine, este dificil să acceptăm persoanele când ele ne rănesc sau
au avantaje de pe lângă noi sau ne calcă în picioare. Această cercetare m-a învățat că dacă chiar
dorim să practicăm compasiunea trebuie să începem să punem limite și să punem oamenii
responsabili pentru comportamentul lor. Trăim într-o cultură a învinovățirii – vrem să știm a cui este
vina și cum vor plăti. În lumile noastre personale, sociale și politice facem multe zbierături și arătări
cu degetul dar rar ținem oamenii responsabili. Cum am putea?

Suntem extenuați de declamă și râvnire că nu avem energia să dezvoltăm consecințe importante și să

le forțăm. De la Washington DC Wall Street la școlile și casele noastre cred că această mânie furioasă
prea obosită și prea ocupată să urmez prin modul de gândire este de ce suntem prea grei în auto
dreptul furiei și atât de jos în compasiune. Nu ar fi mai bine dacă am fi mai amabili dar mai fermi?
Cum ar fi viețile noastre mai diferite dacă ar fi mai puțină răutate și mai multă responsabilitate. Cum
ar arăta viețile noastre la muncă și acasă dacă am învinovăți mai puțin dar am avea mai mult respect
pentru limite?

Am fost recent adusă în discuție cu un grup de lideri corporații care încercau să menajeze o
reorganizare dificilă a companiei lor. Unii dintre managerii proiectului mi- a spus că, după ce m-a
ascultat că vorbesc despre pericolul folosirii rușinii ca instrument managerial a fost îngrijorat că i-a în
rușinat pe membrii echipei. Mi- a spus că atunci când devine foarte frustrat discriminează oamenii și
critică munca lor în întruniri. El a explicat, ’’ Sunt așa de frustrat, am doi angajați care nu ascultă.
Explic fiecare detaliu al proiectului, verific să mă asigur că au înțeles, și încă fac în felul lor. Nu mai am
opinie. Mă simt încolțit și enervat așa că-i înjosesc în fața colegilor lor. ’’ Când l-am întrebat cum îi
făcea pe acești doi angajați responsabili pentru că nu urmau protocolul proiectului , el a răspuns, ’’La
ce referi prin responsabil? Am explicat ‚’’ După ce verifici cu ei să te asiguri că ei au înțeles așteptările
și obiectivele cum le explici consecințele neurmăriri planului sau neîmplinirea obiectivelor? ’’ El a
spus, ’’Nu vorbesc despre consecințe. Ei ar trebui să urmeze protocolul. ’’ I-am dat un exemplu,
’’Bine. Ce s-ar întâmpla dacă le scrii sau le dai o avertizare oficială data viitoare când violează
protocolul și dacă continuă își vor pierde locul de muncă?’’ A dat din cap și a spus ‚’’ Oh, nu. Asta este
destul de serios, trebuie să implic oamenii de la resursele umane. Asta devine mare bătaie de cap. ’’
A pune bariere și a ține oamenii responsabili este mult mai multă muncă decât rușinea și
învinovățirea. Dar este de asemenea mult mai efectiv. Rușine și învinovățirea fără responsabilitate
este toxică la cupluri, familie, organizație și comunități. În primul rând când rușinăm și învinovățim
mută atenția de la comportamentul original de care este vorba la comportamentul personal. Până
când acest șef termină rușinând și umilind angajații săi în fața colegilor lor singurul comportament de
care este vorba este al lui. Adițional, dacă nu urmăm cu consecințe adecvate, oamenii învață să
demisioneze cererile noastre – chiar dacă sună ca amenințări sau ultimatum. Dacă cerem de la copii
noștri să-și țină haine pe podea și ei știu că singura consecință pentru a nu face asta este doar câteva
minute de țipat este corect pentru ei să creadă că nu este chiar atât de important pentru noi. Este
greu pentru noi să înțelegem că putem fi compasionali și să acceptăm în timp ce ținem
responsabilitatea oamenilor pentru comportamentul lor. Putem, și de fapt, este cel mai bun mod de
a o face. Putem consola pe cineva pentru comportamentul lor, demisiona pe cineva, cădea un
student, disciplina un copil, fără ai mustra sau a-i înjosi. Cheia este să separi oamenii de
comportamentele lor – să te adresezi la ceea ce fac nu la ceea ce sunt ( voi vorbi despre asta în
următorul capitol ). Este de asemenea important să ne inclinăm în disconfortul care vine cu
compasiune și limita fără atitudine. Trebuie să stăm departe de a ne auto-convinge că urâm pe cineva
sau că ei merită să se simtă rău ca noi să ne simțim bine pentru a-i face responsabili. Aici este unde
avem probleme. Când vorbim despre a nu place pe cineva, ca să fim mai confortabili să-i ținem
responsabili ne pregătim pentru jocul rușinii și al învinovățirii. Când nu reușim să punem limite și să
facem oamenii responsabili ne simțim folosiți și maltratați. De aceea câteodată îi atacăm pentru ceea
ce sunt ceea ce este mult mai dureros decât adresând un comportament la alegere. De dragul nostru
trebuie să înțelegem că este periculos pentru relația noastră și pentru starea de bine să nu ne
omorâm cu rușine și învinovățirea sau să fii plin de mânia de drept. Este de asemenea imposibil să
practici compasiunea dintr-un loc de resentiment. Dacă vom practica acceptanța și compasiune avem
nevoie de limite și responsabilitate.

Conexiunea

Definesc conexiunea ca o energie care există între oameni când se simt văzuți, auziți și respectați;
atunci pot oferi și primi fără și când dețin subzistența și tăria din relație. Ashley și cu mine ne-am
simțit profund conectate după experiența noastră. Știu că am fost văzută , auzită și apreciată. Chiar
dacă a fost înfricoșător, am fost în stare să cer ajutor și sprijin. Și amândouă ne-am simțit
împuternicite și împlinite. De fapt, câteva săptămâni mai târziu, Ashley a spus ‚’’Nu pot să-ți spun ce
bucuroasă sunt că m-ai sunat în ziua ceea. Mă ajută foarte mult să știu că nu sunt singura care face
lucruri ca astea. Și știind dragostea că te pot ajuta și că ai încredere în mine.’’ Conexiunea dă naștere
la conexiune. De fapt suntem conectați la conexiune. Este biologia noastră. De când ne naștem avem
nevoie de conexiune pentru a ne conecta emoțional, fizic ,spiritual și intelectual. Acum o decadă,
ideea că suntem ’’conectați pentru conexiune’’ ar putea fi perceput ca sentiment-atingere sau Noua
Epocă. Acum știm că nevoia de conexiune este mai mult decât un sentiment sau o bănuială. Este
știință grea. Neuro-știință mai exact. În această carte Inteligența Socială: Noua Știință a Relațiilor
Umane Daniel Goleman a explorat cum cele mai noi descoperiri în biologie și neuro stiință confirmă
că noi suntem cablați pentru conexiune și că relațiile noastre ne formează biologia la fel ca și
experiențele noastre. Goleman scrie că Chiar și cele mai de rutină întâlniri acționează ca un regulator
primind emoțiile noastre, unele dorite altele nu. Cu cât suntem mai puternic conectați cu cineva
emoțional cu atât mai multă forță mutuală. Este uimitor – probabil încă nu surprinzător – conectarea
care o experimentăm în relațiile noastre are un impact asupra felului în care creierul se dezvoltă și
performă. Nevoia înnăscută de conexiune face consecințele deconectării mult mai reale și mai
periculoase. Câteodată doar ne gândim că suntem conectați. Tehnologia, de exemplu, a devenit un
fel de impostor pentru conexiune, făcându-ne să credem că suntem conectați dar de apt nu suntem -
cel puțin nu în felurile în care trebuie să fim. În lumea noastră nebună de tehnologie ne-am derutat
prin a fi comunicativi cu a fi conectați. Doar că băgăm în priză nu înseamnă că ne simțim văzuți și
auziți. De fapt, hiper- comunicarea poate însemna că am petrecut mai mult timp pe Facebook decât o
facem față în față cu oamenii de care ne pasă. Nu vă pot spune de câte ori am mers într-un
restaurant și am văzut doi părinți cu telefoane mobile în timp ce copii lor erau ocupați să scrie sau să
se joace jocuri video. Care este scopul pentru a sta împreună? Când ne gândim la definiția conexiunii
și la cât este de ușor să confundăm tehnologia cu conectarea de asemenea trebuie să consideram
eliberarea mitului suficienței de sine. Una dintre cele mai mari bariere ale conexiunii este importanța
culturală pe care noi i-o dam am ajuns să echivalăm succesul cu a nu avea nevoie de nimeni. Mulți
dintre noi sunt dornici să dea o mână de ajutor dar noi suntem foarte șovăitori când avem nevoie
pentru noi înșine. Este ca și când noi împărțim lumea în ‚’’aceia care oferă ajutor’’ și ’’aceia care au
nevoie de ajutor.’’ Adevărul este că suntem ambele. Am învățat mult despre a da și a primi de la
bărbați și femei care erau angajați într-un trai sincer dar nimic mai important ca asta : Până cand
primim cu inima deschisă nu vom dărui cu inima deschisă. Când adăugăm judecată pentru a obține
ajutor noi atașăm conștienți sau inconștienți judecata pentru a da ajutor. Ani de zile am dat valoare
în a fi ajutătorul în familie. Am putut ajuta la o criză, la a împrumuta bani sau a da sfaturi. Am fost
întotdeauna bucuroasă să ajut pe alții dar eu niciodată nu am sunat pe frații mei să le cer ajutor în
special sau sprijin în special în timpul unei furtuni de rușine. În acel timp aș fi negat vehement
adăugând judecată la dăruirea mea generoasă. Dar acum înțeleg cum am derivat auto-valoarea de la
neavând niciodată nevoie de ajutor și oferindu-l mereu. În timpul decăderii am avut nevoie de ajutor.
Am avut nevoie de sprijin și ținere de mână și sfat. Mulțumesc lui Dumnezeu! Întorcându-mă la
fratele meu mai mic și la surorile mele a schimbat complet dinamica familiei. Am dobândit
permisiunea să mă destram și să fiu imperfectă și ei au putut să împartă puterea și înțelepciune
incredibilă cu mine. Dacă conexiunea este energia care trece prin oameni trebuie să ne amintim că
aceste supratensiuni trebuie să meargă în ambele direcții. Călătoria sinceră nu este drumul spre a
elibera rezistența. Estre drumul spre conștiință și alegere. Și să fiu sinceră este ceva contra culturii.
Dorința de a ne spune povestea, de a simți durerea altora și a sta conectați originali în această lume
deconectată nu este ceva ce putem face cu jumătate de inimă. A practica curajul compasiunea și
conexiunea este a privii la viață și la oamenii împrejur și a spune,’’ Sunt cu totul în .’’

Explorând puterea iubirii, a apartenenței și a suficienței.

Dragostea este cel mai important lucru din viața noastră, o pasiune pentru care suntem în stare să
luptăm sau să murim, și totuși suntem reticenți în a rămâne fără numele ei. Fără un vocabular
suplimentar, nu putem nici măcar să vorbim sau să ne gândim direct la asta.

- DIANE ACKERMAN
Iubirea și apartenența este esențială pentru existența umană. Când mi-am organizat interviurile am
realizat că doar un singur lucru separă bărbații și femeile care au simțit un puternic sentiment de
dragoste și apartenență de la oamenii care păreau să se lupte cu ele. Acel lucru este credința în
onorabilitate. Este așa de simplu și complicat ca asta: Dacă vrem să avem pe deplin experiența
dragostei și apartenenței trebuie să credem că suntem demni de dragoste și apartenență. Dacă
putem lăsa ce alți oameni gândesc și deține propria poveste câștigăm acces la onorabilitatea noastră
– sentimentul că suntem de ajuns așa cum suntem și că suntem demni de dragoste și apartenență.
Când petrecem o viață încercând să ne distanțăm de părțile vieții noastre care nu se potrivesc cu ce
credem că ar trebui să fim stăm în afara povestii noastre și ne grăbim pentru onorabilitate prin
continuă performanță, perfecționare, mulțumire și dovedire. Sentimentul nostru de onorabilitate –
acea parte critică importantă care ne dă acces la dragoste și apartenență – trăiește în povestea
noastră. Cea mai mare schimbare pentru cei mai mulți dintre noi este să credem că suntem demni
acum, chiar în acest minut. Onorabilitatea nu are cerințe preliminare. Atât de mulți dintre noi au
creat cu bună știință /au permis fără bună știință să fie înjosiți o mare listă cu cerințe preliminare are
onorabilității.

 Voi fi demnă când voi pierde 20 de lire.

 Voi fi demnă dacă rămân însărcinată
 Voi fi demnă dacă pot sta trează
 Voi fi demnă dacă toți cred că sunt un părinte bun
 Voi fi demnă când pot face un trai vânzând arta mea.
 Voi fi demnă dacă pot ține căsnicia împreună
 Voi fi demnă când voi putea face parteneri
 Sunt demnă când în final părinții mei aprobă
 Sunt demnă dacă el sună înapoi și mă întreabă să ies
 Sunt demnă când le pot face pe toate si să pară ca și când nu aș încerca.

Aici este ce este cu adevărat inima sincerității. Merită acum. Nu dacă. Nu când. Suntem demni de
dragoste și apartenență acum. Chiar în acest minut. Cum este. Adițional cu lăsarea dacă-urilor și
când-urilor altă parte critică a deținerii povestii noastre și reclamarea onorabilității este o înțelegerea
mai bună a iubirii și a apartenenței. Destul de ciudat, noi avem nevoie de amândouă dar rar vorbim
despre ce sunt de fapt și cum funcționează. Să aruncăm o privire.

Definind iubirea și apartenența

Ani de zile am evitat să folosesc cuvântul dragoste în cercetarea mea, și nu eram sigură că acel
‚’’C’mon, știți dragostea,’’ ca definiție va zbura. De asemenea nu am putut să mă bazez pe cote sau
cântece lirice, în orice caz mult poate m-au inspirat și mi-au spus adevărul. La fel de mult cât avem
nevoie și vrem dragoste, nu petrecem mult timp despre ce înseamnă. Gândiți-vă la asta. Puteți să
spuneți ‚’’ Te iubesc’’ în fiecare zi dar când ați avut ultima dată o conversație serioasă cu cineva
despre înțelesul iubirii. În acest caz iubirea este imaginea din oglindă a rușini. Disperați nu vrem să
avem experiența rușinii și u suntem dornici să vorbim despre ea. Poate ne e teamă de subiecte ca
dragostea și rușinea. Multora dintre noi ne place siguranța, certitudinea și claritatea. Rușinea și
Dragostea sunt împământare în vulnerabilitate și tandrețe. Apartenența este alt subiect care este
esențial în experiența umană dar rar discutat. Mulți dintre noi folosesc termenii potrivire și
apartenență schimbător și ca mulți dintre voi sunt foarte bună la a mă potrivi. Știm exact cum să ne
grăbim pentru potrivire și acceptanță. Știm ce să îmbrăcăm, despre ce să vorbim și cum să facem
oamenii fericiți, ce să nu menționăm – știm cum să schimbăm felul nostru în timpul zilei. Una dintre
cele mai mari surprize în această cercetare a fost să învăț că potrivirea și apartenența nu sunt același
lucru și, de fapt, potrivirea merge în calea apartenenței. Potrivirea este despre evaluarea unei situații
și devenirea celui care trebuie să fii pentru a fi acceptat. Apartenența, pe de altă parte, nu necesită să
schimbăm cine suntem; necesită să fim cine suntem. Până să împart definiția mea cu voi vreau să
punctez trei probleme pe care sunt dornică să le numesc adevăruri. Dragostea și apartenența vor fi
întotdeauna incerte. Chiar prin conexiune și relație sunt cele mai critice componente ale vieții, pur și
simplu nu le putem măsura precis. Conceptele Relaționale nu se traduc pe hârtii cu răspunsuri
bolborosite. Relațiile și conexiunea se întâmplă într-un spațiu nedefinit între oameni, un spațiu care
nu va fi niciodată pe deplin cunoscut și înțeles de noi. Oricine riscă să explice dragostea și
apartenența să speram că face tot posibilul să răspundă la o întrebare fără răspuns. Inclusiv eu.
Dragostea aparține apartenenței. Unul dintre cele mai surprinzătoare lucruri care a desfășurat
cercetarea mea a fost împerecherea anumitor termeni. Nu pot separa conceptele de dragoste și
apartenență, când oamenii vorbesc despre una , vorbesc întotdeauna și despre cealaltă. De
asemenea este adevărat despre conceptele de bucurie și gratitudine, despre care voi vorbi mai târziu
într-un capitol următor. Când emoția și experiența sunt atât de strâns țesute împreună în poveștile
oamenilor că nu vorbesc de una fără cealaltă nu este o încurcătură accidentală, este un nod
intenționat. După colectarea a mii de povești sunt dornică să numesc asta ca un pact: Un sentiment
profund de dragoste și apartenență este o nevoie ireductibilă a tuturor femeilor, bărbaților și
copiilor. Suntem biologic, cognitiv, fizic și spiritual conectați la dragoste, la fi iubiți și la a aparține.
Când aceste nevoi nu sunt împlinite nu funcționăm cum ar trebui. Ne stricăm. Ne destrămăm.
Amorțim. Ne doare. Rănim pe alții. Ne îmbolnăvim. Sunt desigur și alte cazuri de boli amorțeală și
durere, dar lipsa dragostei întotdeauna va duce la suferință. Mi-a luat trei ani să cioplesc aceste
definiții dintr-un decadă de interviuri. Să aruncăm o privire.

Dragostea : Cultivăm dragostea când permitem sinelui nostru cel mai vulnerabil și puternic să fie
profund văzut și cunoscut și atunci când onorăm legătura spirituală care crește de la acea ofertă cu
încredere, respect, bunătate și afecțiune.

Dragostea nu este ceva ce dăm sau obținem; este ceva pe care îl cultivăm și îl dezvoltăm, o legătură
care poate fi cultivată între doi oameni numai atunci când există în interiorul fiecăruia dintre ei -
putem iubi pe alții doar pe măsură ce ne iubim pe noi înșine. Rușinea, vina, lipsa de respect, trădarea
și reținerea afecțiunii dăunează rădăcinile din care dragostea crește. Dragostea poate supraviețui
acestor răni numai dacă sunt recunoscute, vindecate și rare.

Apartenența : Încrederea este dorința umană înnăscută de a face parte din ceva mai mare decât noi.
Deoarece această dorință este atât de primară, încercăm adesea să o achiziționăm prin instalarea și
găsirea aprecierii, care nu sunt numai înlocuitori goi ai apartenenței, ci și adesea bariere în calea
acesteia. Fiindcă apartenența adevărată se produce numai atunci când prezentăm sinele nostru
autentic, imperfect lumii, simțul nostru de apartenență nu poate fi niciodată mai mare decât nivelul
nostru de auto acceptare.

Un motiv pentru care mi-a luat atât de mult să dezvolt aceste concepte este că deseori nu vreau să
fie adevărate. Ar fi fost diferit dacă aș fi studiat efectul excrementului de pasăre în ghivecele de sol
dar acest lucru este personal și deseori dureros. Câteodată, când mă întorceam la informații să
făuresc definiții ca acestea, aș plânge. Nu am vrut nivelul meu de auto-iubire să limiteze cât de mult
îmi iubesc copii și soțul. De ce? Pentru că iubindu-i și acceptându-le imperfecțiunile este mult mai
ușor decât aprinzându-mi acea lumină a iubirii- bunătății. Dacă vă uitați la definiția iubirii și vă gândiți
ce înseamnă în termenii auto-iubire este foarte specific. Practicând auto-iubirea înseamnă învățând
cum să avem încredere în noi, să ne tratăm cu respect și să fim buni și afecționați cu oi înșine. Asta
este o comandă înaltă precizată cat de duri mulți dintre noi suntem cu noi înșine. Știu că pot vorbi cu
mine însămi în feluri în care nu aș considera nicicând să vorbesc cu alte persoane.
Câți dintre noi se grăbesc să gândească ‚’Doamne , ce prost sunt sau Omule, ce idiot sunt? Ca și cum
numind pe cineva pe care iubim prost sau idiot ar fi incompatibil cu practicarea iubirii vorbind așa cu
noi înșine ar lua o taxă a auto-iubirii. Merită să notăm că am folosit cuvintele înnăscut și primar în
definiția apartenenței. Sunt convinsă că apartenența este în ADN-ul nostru cel mai probabil conectat
cu instinctul nostru de supraviețuire. Dăruit cum este de dificil să cultivăm auto-acceptanța în
societatea noastră perfecționistă și cum nevoia noastră de apartenență este conectată, nu-i de
mirare că ne petrecem viața încercând să ne potrivim și să câștigăm aprobare. Este așa de simplu vă
spui ‚’’Voi fi oricine sau orice ai nevoie de mine să fiu atâta timp cât simt că sunt parte din asta. ’’De
la bande pentru bârfe vom face tot ce e necesar să ne potrivim dacă noi credem că îndeplinește
nevoile pentru apartenență. Dar nu e așa. Putem numai să aparținem atunci când aferim cel mai
autentic sine și când suntem acceptați pentru cine suntem.

Practicând Dragostea și Apartenența

Pentru a începe întotdeauna să gândești la iubire ca la o acțiune mai degrabă decât la un sentiment,
este o modalitate prin care oricine folosește cuvântul în acest mod își asumă în mod automat
răspunderea și responsabilitatea.

- BELL HOOKS

M-am chinuit personal și profesional să fac definiția dragostei și a apartenenței trebuie să admit că s-
a schimbat fundamental felul în care trăiesc și sunt părinte. Când sunt obosită sau stresată pot fi rea
și să învinovățesc – în special pe soțul meu Steve. Dacă îl iubesc pe Steve cu adevărat ( și of, Doamne ,
îl iubesc) atunci cum mă comport în fiecare zi este la fel de important, dacă nu și mai important decât
a spune te iubesc în fiecare zi. Când nu practicăm dragostea cu persoanele care pretindem că le
iubim ne ia mult din noi. Trăind incompatibil este extenuant. De asemenea m-a împins să mă gândesc
la importanța diferențelor dintre profesarea dragostei și practicarea dragostei. În timpul unui interviu
recent la radio despre graba infidelității la celebri gazda m-a întrebat ‚’’Poți să iubești pe cineva sau
să-i înșeli sau să-i tratezi josnic? ’’M-am gândit la asta mult timp, apoi am dat cel mai bun răspuns
bazat pe munca mea care am putut ‚’’Nu știu dacă poți iubi pe cineva și să-i înșeli și să fii răi cu ei, dar
știu că atunci când înșeli pe cineva sau te comporți într-un mod neadecvat împotriva lor nu practici
iubirea. Și pentru mine, nu vreau pe cineva care să spună că mă iubesc; vreau cineva care practică
acea iubire pentru mine în fiecare zi. Adițional cu a mă învăța cum arată dragostea între oameni,
aceste definiții mă forțează să iau la cunoștință că cultivarea auto-iubirii și auto-acceptanței nu este
opțională. Nu sunt tentative ca să mă pot uita la ele dacă și când am timp. Ele sunt priorități.

Putem să iubim pe alții mai mult decât ne iubim pe noi înșine

Ideea de auto-iubire și auto acceptanță a fost, și încă este, așa că la începutul lui 2009 am întrebat pe
cititorii blogului meu ce cred despre importanța auto- iubirii și ideea că nu putem iubii pe alții mai
mult decât ne iubim pe noi înșine . Bine, a fost o dispută emoțională în secțiunea comentariilor.
Câțiva oameni pasionați nu au fost de acord cu noțiunea auto-iubirii fiind o cerință să iubești pe alții.
Unii oameni au lăsat comentarii ca, ’’Mulțumesc că mi-ai ruinat ziua – nu vreau să mă gândesc la
asta. ’’ Au fost două comentarii care s-au adresat la complexitatea acestei idei în termeni foarte
simpli. Mi-ar plăcea să împart asta cu voi : Justin Valentin un profesor de sănătate mintală, scriitor,
fotograf, a scris : prin copii mei chiar am învățat să iubesc necondiționat să fiu compasional atunci
când mă simt oribil și să fiu mult mai darnic. Când mă uit la fata mea care seamănă foarte mult cu
mine pot să mă văd pe mine ca fetiță. Asta îmi amintește să fiu mai bună cu fetița care trăiește
înăuntrul meu să o iubesc și să o accept ca pe a mea. Este dragostea pentru fetele mele care mă face
să fiu o persoană mai bună și să lucrez la iubirea și acceptarea mea. În orice caz, cu astea ce au fost
spuse este mult mai simplu să-mi iubesc fiicele... Probabil gândind despre asta în felul ăsta are mai
mult sens: Mulți dintre pacienții mei sunt mame care luptă cu dependența de droguri. Își iubesc copii
mai mult decât pe sine. Își distrug viețile, se urăsc, Și des își strică corpurile dincolo de reparație. Ele
cred că copii sunt de iubit dar ele nu sunt. Superficial, poți spune, da, își iubesc copii mai mult decât
pe ele. În orice caz, iubirea pentru copii tăi înseamnă că nu îi otrăvești intenționat în felul în care te
otrăvești pe tine? Probabil problema noastră este ca fumatul pasiv . La început, se credea a nu fi așa
de periculos, Și prin fumat noi ne răneam numai pe noi înșine. Dar, ( am ajuns) să aflăm că fumatul
pasiv poate fi mortal. Am fost de acord cu Justin și Renae . Iubirea și acceptarea noastră este actul
final al curajului. Într-o societate care spune, ’’Pune-te în ultimul rând’’, auto-iubirea și auto-
acceptarea sunt aproape revoluționare.

Dacă vrem să facem parte din această revoluție trebuie să înțelegem anatomia iubirii și a
apartenenței; trebuie să înțelegem când și de ce ne grăbim pentru onorabilitate mai degrabă decât să
o susținem; și trebuie să înțelegem lucrurile care ne stau în cale. Întâlnim obstacole în fiecare
călătorie pe care o facem; călătoria sinceră nu este diferită. În următorul capitol vom explora ce am
găsit să fie cea mai mare barieră a traiului și a iubirii cu toată inima.

Lucrurile care ne iasă în cale

În 2008, am fost invitat să vorbesc la un eveniment foarte special, numit "The UP Experiențe". Îmi
place cu adevărat cuplul care sponsorizează evenimentul, așa că, fără să mă gândesc prea mult, am
fost de acord cu entuziasm să o fac. Ei bine, știi cum lucrurile merg mereu mai bine când sunt departe
și nu știi detaliile? Acesta a fost unul din acele lucruri. Am acceptat invitația la sfârșitul anului 2008 și
nu m-am gândit niciodată până în 2009, când lista de vorbitori a fost publicată pe site-ul The UP
Experiențe.

Este suficient să spunem că a fost o listă covârșitoare de prestigiu de oameni. Si eu. Evenimentul a
fost numit "16 dintre cei mai interesanți lideri de opinie și vorbitori din lume. O zi de deschidere a
minții! "Am speriat. Nu mi-am putut imagina partajarea scenei cu Robert Ballard (oceanograful
arheologic care localiza Titanicul), Gavin Newsom (primarul orașului San Francisco), Neil deGrasse
Tyson (astrofizicianul care găzduiește NOVA și conduce Planetariul Hayden); David Plouffe (geniul din
spatele campaniei prezidențiale a lui Obama). Și asta e doar patru din cei cincisprezece. Pe lângă
încercarea de a gestiona sentimentele ca un impostor complet, am fost îngrozit de format.
Evenimentul a fost modelat după discuțiile TED (www.ted.com) și fiecare vorbitor ar avea doar
douăzeci de minute să-și împărtășească ideile cele mai inovatoare cu ceea ce au numit un auditoriu
C-suite - o audiență majoritară a directorilor executivi, a directorilor financiari, a COO , și CIO-uri care
plăteau 1.000 $ pentru evenimentul de o zi. După ce am văzut lista de vorbitori, am sunat-o pe
prietena mea Jen Lemen și i-am citit lista de nume. După numele de familie, am respira adânc si am
spus: "Nu sunt așa de sigură de asta." Chiar daca am fost la telefon si ea a fost la mii de kilometri
distanta, am văzut-o sa își scuture capul. - Pune-ți bara de măsurare departe, Brené.’’ Enervată - Ce
vrei să spui? Întrebă Jen, "Te cunosc. Deja te gândești cum să-ți faci conversația de douăzeci de
minute super-științifică și complicată. "Încă nu am reușit. "Ei bine, da. Bineînțeles că voi fi cercetător.
Vezi această listă de oameni? Sunt ... ei sunt ... adulți. "Jen chicoti. "Ai nevoie de o verificare a
vârstei?" Tăcerea moartă de la capătul meu. Jen a explicat: "Iată ce e. Ești cercetătoare, dar munca
cea mai bună nu este din cap; vorbește din inimă. Veți fi bine dacă faceți ceea ce faceți cel mai bine -
spuneți povesti. Păstrează autenticitatea. Păstrează sinceritatea.

"Am închis, mi-am întors ochii și m-am gândit: Spuneți povesti. Cred ca glumești? Poate aș putea face
și un mic spectacol de păpuși. În mod normal, îmi ia o zi sau două pentru a dezvolta discuția. Nu
vorbesc niciodată din note, dar în mod normal, am o prezentare vizuală și o idee despre ceea ce
vreau să spun. Nu de data asta. Un spectacol de păpuși ar fi fost mai ușor. Am fost paralizată
săptămâni întregi pentru această prezentare. Nimic nu funcționa. Într-o seară, cu aproximativ două
săptămâni înainte de eveniment, Steve a întrebat: "Cum progresezi cu discuția UP’’?

Am izbucnit în lacrimi. "Nu progresează. Nu mă interesează. Nu pot să o fac. Va trebui să o fac falsă
sau ceva de genul ăsta. Steve se așeză lângă mine și îmi apucă mâna. "Ce se întâmplă? Acest lucru nu
ți se aseamănă. Niciodată nu te-am văzut dezlănțuită așa, în timpul unei discuții. Faci aceste lucruri
tot timpul. "Mi-am îngropat capul în mâini și mormăit,’’ Sunt blocată. Nu mă pot opri să mă gândesc
la această experiență oribilă care sa întâmplat acum câțiva ani. ’’Steve părea surprins. "Ce
experiență?" "Nu ți-am spus niciodată despre asta", i-am explicat. Se aplecă spre mine și așteptă.
"Acum cinci ani am bombardat o discuție pe care nu am bombardat niciodată înainte sau după. A fost
un dezastru total și mă tem că se va întâmpla din nou. Steve nu putea să creadă că nu i-am spus
niciodată despre experiența mea dezastruoasă. . - Ce naiba s-a întâmplat? De ce nu mi-ai spus? "M-
am ridicat de la masă și am spus:" Nu vreau să vorbesc despre asta. Va face și mai rău. "El mi-a luat
mâna și m-a tras înapoi la masă. S-a uitat la mine într-un mod am-așteptat- toată-viața-să-folosesc-
linia-împotriva-ta. "Nu avem nevoie să vorbim despre lucrurile grele? Nu conversația întotdeauna
face mai bine? "Eram prea obosită să lupt, așa că i-am spus povestea asta. Acum cinci ani, când a ieșit
prima mea carte, mi s-a cerut să vorbesc la masa de prânz a femeilor. Am fost atât de entuziasmată,
deoarece, la fel ca experiența UP, aș vorbi cu un grup de oameni "normali" - nu terapeuți sau
academicieni - ci oameni de afaceri obișnuiți. De fapt, acest eveniment a fost primul meu grup de
audiență obișnuită. Am sosit devreme un club folk șic unde a fost găzduit evenimentul și m-am
prezentat femeii responsabile. După ce mă măsoară pentru ceea ce o simțeam ca o eternitate, ea m-
a întâmpinat cu o grămadă de declarații scurte. . "Buna. Nu arăți ca un cercetător. O să vă prezint.
Am nevoie de bio-ul tău. "A fost o răsucire pe" frumos să te cunosc și eu ", dar bine. I-am înmânat
biologia și acesta a fost începutul sfârșitului. Ea a citit-o treizeci de secunde înainte ca ea să respire,
se întoarse spre mine și se uită, peste ochelarii de lectură, spuse: - Asta spune că ești un cercetător al
rușinii. E adevărat? "Deodată aveam zece ani și în biroul directorului. Mi-am atârnat capul și am
șoptit: "Da, doamnă. Sunt un cercetător al rușinii. Cu buzele tivite, ea izbucni. Tu. Studiu. Orice.
Altceva? Nu i-am putut spune ."Ai? ", A cerut ea. "Da. Studiez, de asemenea, teama și
vulnerabilitatea. "Ea a nărozit, care este ca un strigăt combinație între un strigăt și un gâfâit. Mi sa
spus că ați colectat cercetări despre cum să fiți mai bucuroși și cum să aveți mai multă legătură și
înțeles în viețile noastre. Nu știa nimic despre mine. Probabil a auzit despre mine de la cineva care nu
a menționat natura operei mele. Acum a avut sens. Am încercat să explic, "nu prea studiez" cum să
"fie bucuros și să aibă mai multă semnificație în viața noastră. Știu foarte multe despre aceste
subiecte, deoarece studiez lucrurile care se împing în calea bucuriei, a înțelesului și a conexiunii.
"Fără să mă răspundă, a ieșit din cameră și m-a lăsat acolo. Oh, ironia unui cercetător rușinos stând
într-o baltă a "Nu sunt destul de bună". Sa întors câteva minute mai târziu, a privit chiar deasupra
vârfului capului meu și a spus: "Iată cum se va face asta : Numărul 1: Nu veți vorbi despre lucrurile
care sunt în cale. Veți vorbi despre cum să faceți parte. Asta vreau oamenii să audă. Oamenii doresc
cum să. Numărul 2: Nu menționați cuvântul rușine. Oamenii vor mânca. Numărul 3: Oamenii doresc
să fie confortabili și bucuroși. Asta e tot. Păstrați-o bucuroasă și confortabilă. Tocmai am stat acolo
într-un șoc total. După câteva secunde de liniște, ea a întrebat: "Bine?" Și înainte de a putea spune
ceva, ea mi-a răspuns: "Sună bine." Apoi, după ce a plecat, sa întors și a spus: "Lumină și strălucire
.Oamenilor le place lumină și strălucire. “Și, în caz că nu a fost clar, ea a întins degetele departe unul
de altul și a făcut gesturi uriașe de măturat strada cu mâinile ei pentru a ilustra «lumina» și
«strălucirea»(imagine Margaret Thatcher imitând Bob Fosse). Timp de patruzeci de minute am stat în
fața acestui grup, complet paralizat și repetând diferite versiuni ale "Joy este bun. Fericit e așa, așa
de bine. Ar trebui să fim toți bucuroși. Și au înțeles. Pentru că sunt atât de darnici și buni. "Femeile
din public au zâmbit, au dat din cap și au mâncat puiul. Era o epavă a trenului.

Până când am terminat povestea, fața lui Steve a fost înăbușită și el își scutura capul. Nu este un
mare fan al vorbirii publice, așa că cred că se oprea din propria sa neliniște în timp ce ascultă
povestea mea de dezastru. Dar, destul de ciudat, povestea asta mi-a făcut mai puțin îngrijorătoare.
De fapt, în secunda în care am terminat povestea lui Steve, m-am simțit diferit. În sfârșit am reușit.
Lucrul meu - deceniul pe care l-am petrecut făcând cercetări - este vorba despre "lucrurile care sunt
în cale". Nu mă refer la "cum să", deoarece în zece ani nu am văzut nici o dovadă de "cum să" de
lucru, fără a vorbi despre lucrurile care sunt în cale. Într-un mod foarte puternic, deținerea acestei
povestiri mi-a permis să revendic ceea ce sunt ca un cercetătoare și să-mi stabilesc vocea. M-am uitat
la Steve și am zâmbit. "Nu fac așa ceva". Pentru prima dată în ultimii cinci ani, mi-am dat seama că
femeia din clubul folk era pe punctul să mă ia și să-mi saboteze discuția. Dacă s-ar întâmpla așa,
parametrii ei ridicoli nu ar fi fost atât de devastatoare pentru mine. Lista ei a fost simptomatică a
temerilor noastre culturale. Nu vrem să fim inconfortabili. Vrem o listă rapidă și murdară "cum să"
pentru fericire. Nu mă potrivesc facturii. Niciodată. Nu mă înțelegeți greșit, mi-ar plăcea să sărim
peste lucrurile grele, dar pur și simplu nu funcționează. Nu ne schimbăm, nu creștem și nu ne mișcăm
înainte fără muncă. Dacă într-adevăr dorim să trăim o viață plină de bucurie, conectate și
înțelegătoare, trebuie să vorbim despre lucruri care stau în cale. Până când am deținut și am vorbit
despre această poveste, mi-am lipsit de "sfaturi rapide" și "cinci pași simpli" să-mi împiedică valoarea
profesională. Acum că am revendicat acea poveste, văd că înțelegerea mea despre întuneric dă
căutarea mea pentru contextul și însemnătatea luminoasă. Sunt bucuros să raportez că experiența
UP a mers foarte bine. De fapt, am povestit această poveste "Lumină și Strălucire" ca discuția mea. .
A fost un risc, dar m-am gândit că și C-suite-urile se luptă cu meritul. La câteva săptămâni după
eveniment, am primit un telefon de la organizator. Ea a spus: "Felicitări! Evaluările sunt în discuția
dvs. și au fost terminate în primele două zile ale zilei și, având în vedere ceea ce studiați, ați fost
întors calul întunecat. "Iată linia de jos: dacă vrem să trăim și să ne iubim cu inimile întregi și dacă
dorim să ne angajăm cu lumea dintr-un loc de merit, trebuie să vorbim despre lucrurile pe care le
întâmpinăm - mai ales rușinea, teama și vulnerabilitatea. În cercurile jungiene, rușinea este adesea
menționată ca mlaștina sufletului. Nu sugerez că am ieșit în mlaștină și am înființat tabără. Am făcut
asta și vă pot spune că mlaștina sufletului este un loc important de vizitat, dar nu ați vrea să locuiți
acolo. Ceea ce propun este că noi învățăm cum să trecem prin ea. Trebuie să vedem că starea pe
țărm și catastrofizarea a ceea ce s-ar putea întâmpla dacă am vorbit sincer despre temerile noastre
este de fapt mai dureros decât să prindem mâna unui tovarăș de încredere și să traversăm mlaștina.
Și, cel mai important, trebuie să învățăm de ce încercăm în mod constant să ne menținem pământul
pe țărmul schimbătorului, pe măsură ce privim spre cealaltă parte a mlaștinii - unde meritul nostru
ne așteaptă - este mult mai greu de muncit decât să trecem cu greu peste. "Cum să" este o
scurtătură seducătoare și înțeleg asta. De ce traversați mlaștina dacă o puteți ocoli? Dar iată dilema:
De ce este atât de atrăgător "cum să", când, în mod sincer, noi deja știm "cum să", totuși încă stăm în
același loc, dorind mai multă bucurie, legătură și semnificație? Majoritatea celor care citesc această
carte știu să mănânce sănătos. Pot să vă spun punctele de greutate pentru fiecare alimente din
magazinul alimentar. Pot să recitească lista de cumpărături de la magazinele de afacere de la South
Beach Fase I și indicele glicemic, ca și cum ar fi Angajamentul de îndoială. Știm cum să mâncăm
sănătoși. Știm, de asemenea, cum să facem alegeri bune cu banii noștri. Știm cum să ne ocupăm de
nevoile noastre emoționale. Știm toate astea, totuși ... Suntem americanii cei mai obezi, medicați,
dependenți și datori. De ce? Avem mai mult acces la informații, mai multe cărți și o mai bună știință -
de ce ne luptăm ca niciodată? Pentru că nu vorbim despre lucrurile care ne fac să facem ceea ce știm
că este mai bine pentru noi, copiii noștri, familiile noastre, organizațiile noastre și comunitățile
noastre. Știu tot ce trebuie să știu despre a mânca sănătoși, dar dacă e una din acele zile când Ellen
se luptă cu un proiect școlar și casa lui Charlie este bolnavă de la școală și încerc să fac un termen
limită de scriere și securitatea internă a intensificat nivelul de amenințare și iarba noastră este pe
moarte, iar blugii mei nu se potrivesc, iar economia se aprinde, iar internetul nu merge și nu mai sunt
pungi negre pentru caca cățelului – Ah, uită! Tot ce vreau să fac este să închei anxietatea clocotitoare
cu o brioșă de dovleac, o pungă de chipsuri și ciocolată.

Nu vorbim despre ceea ce ne ține să mâncăm până când suntem bolnavi, ocupați dincolo de scară
umană, disperați să amorțim și să luăm capătul, și plini de atât de multă neliniște și îndoială de sine
încât nu putem acționa pe ceea ce știm este cel mai potrivit pentru noi. Nu vorbim despre agitația de
valoare care a devenit o astfel de parte a vieții noastre, încât nici măcar nu reușim să dansăm. Când
am una din acele zile pe care tocmai le-am descris, o parte din anxietate este doar o parte a vieții, dar
sunt zile când majoritatea anxietății mele crește din așteptările pe care le-am pus pe mine însumi.
Vreau ca proiectul lui Ellen să fie uimitor. Vreau să am grijă de Charlie, fără să mă îngrijorez de
propriile mele termene. Vreau să arăt lumii cât de mărețe sunt la echilibrarea familiei și a carierei
mele. Vreau ca curtea noastră să arate frumos. Vreau ca oamenii să ne vadă cum să luăm rahatul
câinilor noștri în pungi biodegradabile și să ne gândim, Dumnezeule! Sunt cetățeni remarcabili. Sunt
zile când mă pot lupta cu nevoia de a fi totul pentru toată lumea și sunt zile când îmi ia cele mai
bune. Așa cum am discutat în ultimul capitol, când ne străduim să credem în meritele noastre, ne
comportăm pentru asta. Hustleul pentru merit are propriul său coloană sonoră și pentru cei dintre
voi care sunt de vârsta mea și mai în vârstă, nu este funky "Do Hustle" din anii '70. Este cacofonul de
benzi de rușine și gremlini - acele mesaje care alimentează "niciodată destul de bine".

• "Ce vor crede oamenii?"

• "Încă nu te poți iubi. Nu ești suficient de ________________.

(destul de slab, de succes, bogat, talentat, fericit, inteligent, feminin, masculin, productiv, frumos,
puternic, dur,

• populară, creativă, bine-plăcută, admirată, contribuind)

• "Nimeni nu poate afla despre _____________".

• "Mă prefac că totul este bine".

• "Pot să mă schimb pentru a se potrivi dacă trebuie!"

• "Cine credeți că trebuie să vă puneți gândurile / arta / ideile / credințele / scrisul

în lume? "

• " Să aveți grijă de ele este mai important decât să aveți grijă de mine".

Rușinea este acel sentiment cald care ne spală , făcându-ne să ne simțim mici, eronați și niciodată
destul de buni. Dacă vrem să dezvoltăm rezistența la rușine - capacitatea de a recunoaște rușinea și
de a ne deplasa prin ea, menținând în același timp onorabilitatea și autenticitatea - atunci trebuie să
vorbim de ce se întâmplă rușinea. Convorbirile cinstite despre rușine pot schimba modul în care
trăim, iubim, părinte, lucrăm și construim relații. Am mai mult de o mie de scrisori și e-mailuri de la
cititori despre "M-am gândit că era doar eu, cartea mea despre rezistența rușinoasă, că toți spun
același lucru:" Nu-mi vine să cred cât de mult vorbesc despre rușine mi-a schimbat viața! " (Și îți
promit, chiar dacă mănânci în timp ce vorbești de rușine, vei fi bine.) Rușine Reziliența 101 Iată
primele trei lucruri pe care trebuie să le știi despre rușine:
1.Toate avem. Rușinea este universală și una dintre cele mai primitive umane emoții pe care le
experimentăm. Singurii oameni care nu se confruntă cu rușine nu au capacitatea de empatie și
conexiune umană.

2. Ne temem cu toții să vorbim despre rușine.

3. Cu cât vorbim mai puțin despre rușine, cu atât avem mai mult control asupra vieții noastre.

Rușinea este, în esență, teama de a nu fi de neclintit - este opusul total al păstrării povestii noastre și
a sentimentului demn. De fapt, definiția rușinii pe care am dezvoltat-o din cercetarea mea este:
Rușinea este sentimentul sau experiența dureroasă a crezului că suntem defectuoși și, prin urmare,
nevrednici de dragoste și de apartenență.¹ Rușinea păstrează meritele, convingându-ne că păstrarea
poveștilor noastre va duce la faptul că oamenii vor gândi mai puțin despre noi. Rușinea este despre
frică. Ne este teamă că oamenii nu ne vor plăcea dacă știu adevărul despre cine suntem, de unde
venim, despre ce credem, cât de mult ne luptăm sau, credeți sau nu, cât de minunați suntem atunci
când planăm (uneori este la fel de greu să ne deținem punctele forte ca luptele noastre). Oamenii
doresc adesea să creadă că rușinea este rezervată oamenilor care au suferit traume teribile, dar acest
lucru nu este adevărat. Rușinea este ceva pe care îl experimentăm cu toții. În timp ce se simte ca și
cum rușinea se ascunde în colțurile noastre cele mai întunecate, ea tinde să se ascundă în toate
locurile familiare, inclusiv aspectul și imaginea corpului, familia, părinții, banii și munca, sănătatea,
dependența, sexul, îmbătrânirea și religie. Să simți rușine este să fii uman. Poveștile luptelor noastre
sunt dificile pentru toată lumea și, dacă am lucrat din greu pentru a ne asigura că totul pare "chiar
corect" în exterior, mizele sunt mari când vine vorba de a spune adevărul. De aceea, rușinea îi
iubește pe perfecționiști - este atât de ușor să ne țină liniștiți. Pe lângă teama de a dezamăgi oamenii
sau de a le împinge cu poveștile noastre, ne temem de asemenea că, dacă povestim poveștile
noastre, greutatea unei singure experiențe se va prăbuși peste noi. Există o adevărată teamă că
putem fi înmormântați sau definiți de o experiență care, în realitate, este doar o fărâmă a cine
suntem. Îmi povestesc multe din aceste povestiri din cartea mea "M-am gândit ca sunt doar eu", dar
cel care vine in minte acum este despre o femeie care a făcut curajul sa-i spună vecinului ca este o
alcoolica recuperatoare, spune, "Nu sunt sigur că mă simt confortabil ca copiii mei care se joacă la
tine acasă". Această femeie curajoasă mi-a spus că și-a împins frica și a spus: "Dar ei au jucat aici de
doi ani și am fost trează de douăzeci de ani. Nu sunt altcineva decât am fost acum 10 minute. De ce
tu ești? "Daca rușinea este frica universala de a fi nedemna iubirii si apartenentei si daca toți oamenii
au o nevoie ireductibila si înnăscuta de a experimenta iubirea si apartenenta, este ușor sa vedem de
ce rușinea este adesea numita" "Nu trebuie să trăim rușine să fim paralizați de ea - teama de a fi
percepută ca nedemnă este suficientă pentru a ne forța să amuțim poveștile. Și dacă toți avem
rușine, vestea bună este că suntem cu toții capabili să dezvoltăm rezistența la rușine. Rezilierea
rușinii este capacitatea de a recunoaște rușinea, de a se deplasa prin ea în mod constructiv,
menținând în același timp onorabilitatea și autenticitatea, și, în final, să dezvoltăm mai mult curaj,
compasiune și conexiune ca rezultat al experienței noastre. Primul lucru pe care trebuie să-l
înțelegem despre rezistența la rușine este că cu cât vorbim mai puțin despre rușine, cu atât mai mult
avem. Rușinea are nevoie de trei lucruri pentru a ieși din control în viața noastră: secret, tăcere și
judecată. . Când se întâmplă ceva rușinos și o ținem încuiată, ne macină și crește. Ne consumă.
Trebuie să împărtășim experiența noastră. Rușinea se întâmplă între oameni și se vindecă între
oameni. Dacă găsim pe cineva care a câștigat dreptul de a auzi povestea noastră, trebuie să-i
spunem. Rușinea pierde putere atunci când este vorbită. În acest fel, trebuie să ne cultivăm povestea
pentru a ne lepăda de rușine, iar noi trebuie să dezvoltăm rezistența la rușine pentru a ne cultiva
povestea. După un deceniu de cercetare, am constatat că bărbații și femeile cu un nivel ridicat de
rezistență la rușine împărtășesc aceste patru elemente:
1. Înțeleg rușinea și recunoașterea mesajelor care declanșează rușinea pentru ei.

2. Ei practica conștiința critică prin verificarea reală mesajelor și a așteptărilor care ne spun că faptul
de a fi imperfect înseamnă a fi inadecvat.

3.Expute și împărtășesc poveștile lor cu oamenii în care au încredere.

4. Ei vorbesc rușinea - ei folosesc cuvântul rușine, vorbesc despre cum se simt și ei cer ceea ce au
nevoie. Când mă gândesc la bărbații și femeile din studiul meu care vorbeau despre puterea
transformatoare a povestirii - oamenii care dețin și împărtășesc poveștile lor - îmi dau seama că și ei
sunt oameni care practică rezistență la rușine. Pentru că atât de multă onorabilitate și rezistență la
rușine este vorba de a ne stăpâni stările, vreau să împărtășesc împreună cu tine o poveste de
rezistență rușinoasă. Dar înainte de a face asta, vreau să adresez două întrebări frecvente despre
rușine. Cred că vă va ajuta să vă împachetați capul și inima în jurul acestui subiect dur. Care este
diferența dintre rușine și vină? Majoritatea cercetătorilor și clinicienilor de rușine sunt de acord că
diferența dintre rușine și vină este cel mai bine înțeleasă ca fiind diferențele dintre "Sunt rău" și "Am
făcut ceva rău".

Vina = Am făcut ceva rău.

Rușine = Sunt rău. Rușinea este despre cine suntem, iar vina este despre comportamentele noastre.
Ne simțim vinovați când susținem ceva ce am făcut sau nu am reușit să facem față de tipul de
persoană pe care vrem să fim. Este un sentiment incomod, dar unul care este util. Când ne cerem
scuze pentru ceva ce am făcut, facem amendamente altora sau schimbăm un comportament la care
nu ne simțim bine, vina este cel mai adesea motivația. Vina este la fel de puternică ca și rușinea, dar
efectul ei este adesea pozitiv, în timp ce rușinea este adesea distructivă. Atunci când vedem că
oamenii își cer scuze, fac modificări sau înlocuiesc comportamentele negative cu cele pozitive,
vinovăția este adesea motivația, nu rușinea. De fapt, în cercetarea mea, am descoperit că rușinea
corodează partea noastră care crede că ne putem schimba și face mai bine. Nu ne rușinează să ne
ținem în linie? Împreună cu mulți alți profesioniști, am ajuns la concluzia că rușinea este mult mai
probabil să ducă la comportamente distrugătoare și dureroase decât să fie soluția. Din nou, natura
umană trebuie să se simtă demnă de iubire și de apartenență. Când ne confruntăm cu rușine, ne
simțim deconectați și disperați de merite. Plini de rușine sau de frica de rușine, suntem mai
predispuși să ne comportăm autodistructivi și să atacăm sau să-i facem de rușine pe ceilalți. De fapt,
rușinea este legată de violență, agresiune, depresie, dependență, tulburări de alimentație și
agresiune. Copiii care folosesc mai multă rușine de auto-vorbire (sunt rău) față de vina de auto-
vorbire (am făcut ceva rău) luptă cu putere cu probleme de auto-valoare și de auto-indignare.
Folosirea rușinii față de părinți îi învață pe copii că nu sunt în mod inerent vrednici de iubire.

Cercetătorii de rușine se vindecă pe ei înșiși!

Indiferent cât de mult știi despre rușine, te poate strecura pe tine (crede-mă, vorbesc din
experiență). Puteți să vă aflați în mijlocul unei experiențe rușinoase fără a ști chiar ce se întâmplă și
de ce. Vestea bună este că, cu o practică suficientă, rezistența la rușine se poate strecura pe tine!
Următoarea poveste nu doar ilustrează natura insidioasă a rușinii, ci și întărește importanța de a
vorbi despre rușine și de a spune povestea noastră. Pentru câteva luni în 2009, blogul meu a fost
prezentat ca exemplu pe site-ul principal al companiei de găzduire. A fost foarte distractiv pentru că
am obținut o mulțime de trafic de la oameni care, în mod normal, nu căutau un blog despre
autenticitate și curaj. Într-o zi am primit un e-mail de la o femeie care mi-a plăcut aspectul și
designul. M-am simțit mândră și recunoscătoare ... până când am ajuns la această parte a e-mail-ului:
îmi place foarte mult blogul tău. Este foarte creativ și ușor de citit. Așadar, doar tu și prietena ta în
teatru ar fi singura excepție ... egalele! Nu aș adăuga o fotografie proastă la un blog, dar eu sunt
fotograful aici ;-) Nu am putut să cred. Fotografia la care se referea era o imagine pe care o luasem de
la buna mea prietenă, Laura și cu mine, stând într-un teatru întunecos, așteptând să înceapă filmul
Sex and The City. A fost zi de deschidere și ne-am simțit nebunatice și entuziasmate, așa că mi-am
scos camera și am tras o imagine. Am fost atât de furioasă, confuză și șocată de comentariul acestei
femei despre imaginea mea, dar am citit tot timpul. A continuat să pună multe întrebări cu privire la
designul blogului și apoi a închis e-mailul prin explicarea faptului că lucrează cu mulți "părinți fără
cusur" și că intenționează să le spună despre munca mea parentală. Indiferent. Am fost atât de
supărată. M-am îndreptat și am mers în bucătărie, apoi am așezat un e-mail.

Proiectul nr. 1 a inclus această linie: "Egale! N-aș înjosii niciodată fotografia cuiva, dar eu sunt
cercetătorul rușinii aici.

Proiectul nr. 2 include această linie: "Am verificat fotografia dvs. online. Dacă sunteți interesat de
postarea de fotografii proaste, m-aș răzgândi să postez fotografiile. "

Proiectul nr. 3 a inclus această linie:" Dacă doriți să trimiteți un e-mail rău, cel puțin puteți face este
verificarea ortografică. "Lor" nu înseamnă "ei sunt". Însemna. Neplăcut. Nu-mi păsa. Dar de
asemenea nu l-am trimis. Ceva din corpul meu m-a oprit. Am citit e-mailurile mele de atac, am
respirat adânc și apoi am intrat în dormitor. Mi-am luat pantofii de alergat și un șapcă de baseball și
am lovit trotuarul. Trebuia să ies din casă și să-mi descarc energia ciudată de prin vene. Aproximativ o
milă de plimbare, am sunat-o pe prietena mea bună Laura, prietena care se întâmpla să apară cu
mine în imaginea de teatru. I-am spus despre e-mail-ul femeii și a răspuns: - Glumești? - Nu. Nu
glumesc. Vrei să auzi cele trei răspunsuri ale mele? Încă mai încerc să decid pe care să-l folosesc. "Mi-
am recitat răspunsurile" ucide si distruge "si a oftat din nou. Brené, acestea sunt cu adevărat
curajoase. Nu am putut să o fac. Aș fi foarte rănită și probabil că aș plânge. "Laura și cu mine vorbim
mereu despre lucruri grele. Avem un ritm foarte confortabil. Putem vorbi peste tot sau amândouă să
facem liniște. Întotdeauna analizăm și spunem lucruri precum "Bine, stai cu mine ... Mă gândesc ..." și
"Are sens acest lucru?" Sau "Nu. Nu așteptă. Îmi vine. "În acest moment în conversația noastră, am
spus:" Laura, nu spune nimic. Trebuie să mă gândesc la ceea ce tocmai ai spus. Pentru două sau trei
minute singurul sunet a fost gâtlejul meu transpirat. În cele din urmă, i-am spus: "Ți-am rănit
sentimentele și plângi?" Laura răspunse fără tragere de inimă: - ’’Da. De ce? ’’ Ei bine, "am ezitat," mă
gândesc că plânsul și rănirea sentimentelor mele ar fi o opțiune curajoasă pentru mine ", a spus Laura
surprins. "Ce vrei să spui?" Am explicat cât am putut. " și urât este setarea implicită. Nu are nevoie de
curaj pentru mine să fiu rușinată înapoi. Pot să-mi folosesc superputerile rușinoase pentru rău într-o
fracțiune de secundă. Să mă simt rănită - este o poveste complet diferită. Cred că implică curajul
meu. "Am vorbit despre asta pentru o vreme și am decis că curajul lui Laura recunoaște rănirea fără
să fugă de ea, iar curajul meu recunoaște răul și nu rănește înapoi. De asemenea, am fost de acord că
cruzimea nu este niciodată curajoasă - este mai degrabă ieftină și ușoară, mai ales în cultura actuală.
După ce a vorbit încă o milă sau cam așa, Laura a întrebat: "Bine, acum că avem chestia de
recunoaștere și rănire, care ar fi cel mai curajos lucru pentru tine să faci cu acest e-mail?" Am luptat
cu lacrimile. "Să fiu rănită. Să plâng. Să-ți spun despre asta. Să las să treacă. Să șterg e-mailul. Nici
măcar să nu răspund. Laura a fost liniștită pentru un minut; apoi a scos: "Dumnezeule! Asta e
rezistența la rușine, nu? Practic ai curaj. "Am fost confuză, ca și cum n-am auzit niciodată acest
termen. „Huh? Ce vrei să spui? Laura a spus cu răbdare: "Rezistența la rușine - știi - cartea ta? Cel
albastru. Cele patru elemente ale rezistenței rușinii: Denumește-le. Vorbește despre ele. Deține-ți
povestea. Spune povestea. Cartea ta. Amândouă am început să râdem. M-am gândit, prostii.
Funcționează. O săptămână mai târziu stăteam în fața unui grup de șaptesprezece studenți
absolvenți care îmi luaseră cursul de rușine și de empatie. Vorbeam despre cele patru elemente de
rezistență la rușine atunci când unul dintre studenți și-a ridicat mâna și a cerut un exemplu. Am decis
să spun povestea "egale". Este un exemplu atât de minunat pentru cum se poate întâmpla rușinea la
un nivel total inconștient și cât de important este să o numești și să vorbești despre ea. Am stabilit
povestea descriind blogul meu și noul meu angajament de a învăța fotografia. I-am spus că m-am
simțit vulnerabilă în ceea ce privește împărtășirea fotografiilor mele și m-am simțit rușinat și slăbit
când am primit acest e-mail critic. Când le-am povestit despre dorința mea profundă de a răspunde
cu cruzime, câțiva dintre studenți și-au îngropat capul în mâinile lor, iar alții doar s-au uitat departe.
Sunt sigur că unii au fost dezamăgiți de lipsa mea de iluminare. Alții arătau înfricoșați. Un student a
ridicat mâna și a spus: "Pot să-ți pun o întrebare personală?" Având în vedere că eram în mijlocul
împărtășirii unei povesti de rușine vulnerabile, mi-am dat seama că nu putea face rău. Am greșit. El a
spus cu curaj: "Te-am auzit spunând că era vorba de a te simți criticat în legătură cu fotografia ta, dar
a fost chiar vulnerabilitatea? Rușinea a venit de la sentimentul că ați fost criticat pentru o imagine rea
sau dacă v-ați rușinat pentru că vă permiteți să fiți vulnerabili și mai degrabă deschisă decât închisă și
protejată ca cineva să vă rănească? A fost într-adevăr să te lași să fii deschis la legătură și să te
rănești? Gura mea sa uscat. Am început să transpir. Mi-am frecat fruntea și apoi m-am uitat direct la
elevii care s-au înroșit. "Nu pot să cred! Exact asta sa întâmplat. Nu am știut până acum, dar asta s-a
întâmplat. Exact asta s-a întâmplat. Am făcut o poză ciudată în teatru - ceva ce nu fac în mod normal,
dar am fost cu o prietenă apropiată și ne simțeam prostuțe și copilăroase. Am postat-o online pentru
că eram foarte entuziasmate și credeam că este distractiv. Apoi cineva m-a criticat. Unii dintre
studenți se uitau la colegul lor curajos cum ar fi "Calea de a merge". Ați traumatizat-o. Dar nu m-am
simțit traumatizată. Sau aflată. Sau expusă. M-am simțit eliberată. Povestea de care aveam nevoie să
o dețin pentru a-mi accesa valoarea nu era o poveste a unui fotograf nou care se lupta cu critica
asupra unei fotografii. A fost povestea unei persoane destul de serioase, care era distractivă și
spontană, prostuță și imperfectă și având pe cineva să-și bage joc de acea vulnerabilitate. Rezistența
este deseori o încetinire a înțelegerii. Ce înseamnă această experiență pentru mine? Care erau
gremlini care mormăiau? Nu numai că trebuie să ne stăpânim povestea și să ne iubim în acest
proces, trebuie să ne dăm seama de adevărata poveste! De asemenea, trebuie să învățăm cum să ne
protejăm de rușine dacă vrem să dezvoltăm onorabilitatea.

Cum arată rușinea

Când vine vorba de înțelegerea modului în care ne apărăm de rușine, am cel mai mare respect față
de lucrarea de la Centrul de Piatră de la Wellesley. Dr. Linda Hartling, fost teoretician al relațiilor
culturale la Centrul de Piatră și acum director al Studiilor privind demnitatea umană și umilință,
folosește lucrarea lui Karen Horney, de a se mișca înainte, mișca împotriva și mișca la o parte , pentru
a schița strategiile de deconectare pe care le folosim pentru a face față rușinii. Potrivit dr. Hartling,
pentru a face față rușinii, unii dintre noi se îndepărtează prin retragerea, ascunderea, tăcerea și
păstrarea secretelor. Unii dintre noi se îndreaptă spre noi încercând să ne liniștim și să vă rugăm. Și
unii dintre noi se deplasează împotrivă încercând să câștige putere asupra altora, fiind agresivi și
folosindu-se de rușine pentru a lupta împotriva rușinii (cum ar fi trimiterea într-adevăr a mesajelor e-
mail). Cei mai mulți dintre noi folosesc toate aceste lucruri - la momente diferite cu oameni diferiți
din diferite motive. Cu toate acestea, toate aceste strategii ne îndepărtează de povestea noastră.
Rușinea este despre frică, vină și deconectare. Povestea se referă la bunătatea și la îmbrățișarea
imperfecțiunilor care ne aduc curaj, compasiune și conexiune. Dacă vrem să trăim pe deplin, fără
teama constantă de a nu fi de ajuns, trebuie să ne stăpânim povestea. Trebuie, de asemenea, să
răspundem la rușine într-un mod care nu exacerbează rușinea noastră.

O modalitate de a face asta este să recunoaștem când suntem în rușine, astfel încât să putem
reacționa cu intenție. Rușinea este o emoție totală. Bărbații și femeile cu grad ridicat de rezistență la
rușine își cunosc rușinea atunci când se întâmplă. Cea mai ușoară modalitate de a cunoaște rușinea
este cultivarea conștientizării simptomelor noastre de rușine fizică. Așa cum am menționat în
capitolul despre curaj, compasiune și conexiune, știu că mă lupt cu rușinea când acea spălare caldă
de inadecvare vine peste mine, de inima îmi pulsează, fața mi se pare fierbinte, gura devine uscată,
subsuorile mă furnică , iar timpul încetinește. Este important să ne cunoaștem simptomele
personale, astfel încât să putem deveni deliberați în răspunsul nostru la rușine. Când suntem rușinați,
nu suntem potriviți pentru consumul uman. Trebuie să ne întoarcem pe picioarele noastre
emoționale înainte să facem, să spunem, să trimitem poștă electronică sau să scriem ceva pe care să-
l regretăm. Știu că îmi va lua zece până la cincisprezece minute pentru a mă reface și că voi plânge cu
siguranță înainte să fiu gata. De asemenea, trebuie să mă rog. Știind acest lucru este un astfel de dar.
Dacă doriți să vă începeți rezistența la rușine și revendicați povestea, începeți cu aceste întrebări.
Identificarea răspunsurilor vă poate schimba viața:

1. Cine devii când te întorci în colțul acela rușinos?

2. Cum vă protejați?

3. Pe cine sunați la lucru în mijlocul-scârbosului sau ascunderile-de-a-plânge sau a facerilor-pe plac-

oamenilor?

4. Care este cel mai curajos lucru pe care l-ai putea face pentru tine când te-ai simțit mică și rănită?

Poveștile noastre nu sunt destinate tuturor. Audierea acestora este un privilegiu și ar trebui să ne
întrebăm întotdeauna acest lucru înainte de a ne împărtăși: "Cine a câștigat dreptul de a-mi asculta
povestea?" Dacă avem în viața noastră unu sau doi oameni care pot să stea lângă noi și să țină loc
pentru rușinea noastră povesti, și ne iubesc pentru punctele forte și luptele noastre, suntem
incredibil de norocoși. Dacă avem un prieten sau un mic grup de prieteni sau o familie care
îmbrățișează imperfecțiunile, vulnerabilitățile și puterea noastră și ne umple cu un sentiment de
apartenență, suntem incredibili norocoși. Nu avem nevoie de iubire, de apartenență și de povestiri
din partea tuturor celor din viața noastră, dar avem nevoie de ea de la cel puțin o persoană. Dacă
avem o persoană sau un mic grup de confidenți, cea mai bună modalitate de a recunoaște aceste
conexiuni este să ne recunoaștem valoarea. Dacă lucrăm la relații bazate pe dragoste,

apartenența și povestea, trebuie să începem în același loc: sunt demn.

Ghidul #1

Cultivarea Autenticității

A trece peste ce cred oamenii

Adesea, oamenii încearcă să-și trăiască viața invers: încearcă să aibă mai multe lucruri, sau mai mulți
bani, pentru a face mai multe din ceea ce vor, ca să fie mai fericiți. Modul în care funcționează efectiv
este invers. Trebuie să fiți cine sunteți cu adevărat, apoi faceți ceea ce trebuie să faceți cu adevărat,
pentru a avea ceea ce doriți.

- Margaret Young
Înainte de a-mi începe cercetarea, m-am gândit mereu la oameni ca fiind și ei autentici sau
neautentici. Autenticitatea a fost pur și simplu o calitate pe care a avut-o sau pe care o lipseai. Cred
că acesta este modul în care majoritatea dintre noi folosesc termenul: "E o persoană foarte
autentică". Dar, când am început să mă scufund în cercetare și să-mi fac propria muncă personală,
mi-am dat seama că, la fel ca multe moduri de a fi de dorit, autenticitatea nu este ceva ce avem sau
nu avem. Este o practică - o alegere conștientă a modului în care vrem să trăim. Autenticitatea este o
colecție de opțiuni pe care trebuie să le facem în fiecare zi. Este vorba despre alegerea să apară și să
fie reală. . Alegerea de a fi cinstit. Alegerea de a vă lăsa pe sinele nostru adevărat să fie văzut. Există
oameni care practică în mod conștient că sunt autentici, există oameni care nu au, și sunt restul de
noi care sunt autentice în unele zile și nu atât de autentice în alte zile. Crede-mă, chiar dacă știu mult
despre autenticitate și este ceva la care lucrez, dacă sunt plin de îndoială sau rușine de sine, mă pot
vinde și pot fi oricine ai nevoie să fiu. Ideea că putem alege autenticitatea face ca cei mai mulți dintre
noi să se simtă atât sperați, cât și epuizați. Ne simțim plini de speranță pentru că a fi real este ceva ce
prețuim. Cei mai mulți dintre noi suntem atrași de oameni calmi, cu picioarele pe pământ, cinstiți, și
aspirăm să fim așa în viața noastră. Ne simțim epuizați, pentru că, fără să ne dăm prea multă gândire,
majoritatea dintre noi știu că alegerea autenticității într-o cultură care dictează totul din cât de mult
ar trebui să cântărească la ceea ce ar trebui să arate casele noastre este o întreprindere uriașă.
Având în vedere magnitudinea sarcinii la dispoziție, să fiți autentici într-o cultură care vă dorește să
vă "potriviți" și "oameni-mulțumiți" - am decis să folosesc cercetarea mea pentru a dezvolta o
definire a autenticității pe care o pot folosi ca o piatră de hotar . Care este anatomia autenticității?
Care sunt părțile care vin împreună pentru a crea un sine autentic? Iată ce am dezvoltat:
Autenticitatea este practica zilnică de a lăsa pe cine să credem că ar trebui să fim și să îmbrățișăm
cine suntem. Alegerea autenticității înseamnă

• cultivarea curajului de a fi imperfectă, de a stabili granițe și de a ne permite -

pentru a fi vulnerabili;

• exercitarea compasiunii care vine de la cunoașterea faptului ca suntem cu toții făcuți

puternici și luptători; și

• cultivarea conexiunii și a sentimentului de apartenență care se poate întâmpla numai atunci când
noi credem că suntem suficienți. Autenticitatea necesită traiul și iubirea sinceră - chiar și atunci când
e greu, chiar și atunci când luptăm cu rușinea și teama de a nu fi destul de bun și mai ales când
bucuria este atât de intensă încât ne temem să ne lăsăm să simțim. Mintea practică autenticitatea în
timpul luptelor cele mai căutate de suflete este modul în care invităm în viața noastră harul, bucuria
și recunoștința. Veți observa că multe dintre subiectele din cele zece ghiduri sunt țesute prin
definiție. Această temă se va repeta pe parcursul acestei cărți. Toate foile de ghidare sunt
interconectate și legate între ele. Scopul meu este să vorbesc despre ele individual și colectiv. Vreau
să explorăm cum funcționează fiecare dintre ele pe cont propriu și cum se potrivesc împreună. Vom
petrece restul cărții să despacheteze termeni ca perfecțiunea, astfel încât să înțelegem de ce sunt
atât de importante și de ceea ce intră adesea în modul nostru de a trăi o viață sinceră. Alegerea
autenticității nu este o alegere ușoară. E. E. Cummings a scris, ’’Să fii nimeni altcineva decât tu însuți,
dar într-o lume care se străduiește toată noaptea și ziua să te facă oricine altcineva decât pe tine
însuți - înseamnă să lupți cu cea mai grea bătălie pe care o poate lupta orice ființă umană - și să nu
oprești din luptă niciodată.’’ ’’ A rămâne autentic ’’este una dintre cele mai curajoase bătălii pe care o
vom lupta vreodată. Când alegem să fim adevărați pentru noi înșine, oamenii din jurul nostru se vor
strădui să înțeleagă cum și de ce ne schimbăm. Partenerii și copiii s-ar putea simți fricoși și nesiguri în
legătură cu schimbările pe care le văd. Prietenii și familia își pot face griji pentru modul în care
practica noastră de autenticitate le va afecta și relațiile noastre cu ei. Unii vor găsi inspirație în noul
nostru angajament; alții pot percepe că ne schimbăm prea mult - poate chiar abandonându-i sau
ținând o oglindă incomodă. Nu este atât de mult actul de autenticitate care provoacă statusul-quo -
mă gândesc la el ca pe o îndrăzneală a autenticității. . Cei mai mulți dintre noi au rușine declanșând în
jurul valorii de a fi percepuți ca fiind auto-indulgenți sau auto-concentrați. Nu vrem ca autenticitatea
noastră să fie percepută ca fiind egoistă sau narcisistă. Când am început să încep practic cu adevărat
autenticitatea și meritul, m-am simțit ca în fiecare zi era o plimbare printr-o mănușă de gremlini.
Vocile lor pot fi tari și neîncetate:

• "Ce se întâmplă dacă cred că sunt de ajuns, dar alții nu?"

• "Ce se întâmplă dacă l-am lăsat pe sinele meu imperfect să fie văzut și cunoscut și nimănui nu-i
place ce

ei vad?"

• "Ce se întâmplă dacă prietenii / familia / colegii mei mă plac mai bine pe mine ... știi,

cel care are grijă de tot și de toată lumea? "Uneori, când împingem sistemul, acesta se împinge
înapoi. Revenirea poate fi totul, de la roluri ochi și șoapte la lupte de relație și sentimente de izolare.
Pot exista, de asemenea, răspunsuri crude și fraude la vocile noastre autentice. În cercetarea mea
despre autenticitate și rușine, am constatat că vorbirea este un declanșator major pentru rușine la
femei. Iată cum participanții la studiu au descris lupta pentru a fi autentică:

• Nu face pe oameni să se simtă neplăcut, dar fi cinstit.

• Nu deranja pe nimeni sau răni sentimentele cuiva, dar spune ce gândești.

• Sună informat și educat, dar nu ca un știutor-de-toate.

• Nu spune nimic nepopular sau controversat, dar ai curajul de a nu fi de acord cu mulțimea.

De asemenea, am constatat că bărbații și femeile se luptă atunci când opiniile, sentimentele și

credințele lor sunt în conflict cu așteptările de gen ale culturii noastre. De exemplu, cercetarea
atributelor pe care le asociem cu "a fi feminin" ne spune că unele dintre cele mai importante calități
ale femeilor sunt subțire, drăguțe și modeste.1 Aceasta înseamnă că, dacă femeile doresc să fie în
siguranță, trebuie să fie dispuse să rămână cât mai mici, mai liniștite și mai atractive. Atunci când se
uită la atributele asociate cu masculinitatea, cercetătorii le-au identificat ca atribute importante
pentru bărbați: controlul emoțional, supremația muncii, controlul asupra femeilor și urmărirea
statutului. 2 Aceasta înseamnă că, dacă bărbații doresc să fie în siguranță, trebuie să se oprească
sentimentele , să începeți să câștige și să renunțe la o legătură semnificativă. Chestia este că...
autenticitatea nu este întotdeauna opțiunea sigură. Uneori alegerea de a fi autentic peste a fi plăcut
este totul despre jocul pe care îl face nesigur. Înseamnă ieșirea din zona noastră de confort. Și ai
încredere în mine, ca cineva care a ieșit în mai multe cazuri, e ușor să te arunci în jur când te
rătăcești pe un teritoriu nou. Este ușor să ataci și să critici pe cineva în timp ce el / ea își asumă riscul
să exprime o opinie nepopulară sau să împărtășească o nouă creație cu lumea sau să încerce ceva
nou pe care el sau ea nu-l cunoaște prea bine. Cruzimea este ieftină, ușoară și agresivă. . Este

de asemenea, rahat de pui. Mai ales când atacați și criticați anonim- tehnologia permite acestor
persoane să facă asta în zilele noastre. Pe măsură ce ne străduim să fim autentici și curajoși, este
important să ne amintim că cruzimea dăunează întotdeauna, chiar dacă criticile sunt neadevărate.
Când mergem împotriva cerealelor și ne expunem munca lumii, unii oameni se vor simți amenințați
și vor căuta ceea ce doare cel mai mult - aspectul nostru, iubirea noastră și chiar că suntem părinți.
Problema este că atunci când nu ne pasă de ce gândesc oamenii și suntem interesați să rănim,
suntem de asemenea ineficienți la conectare. Curajul este să ne spune povestea noastră, nu să fim
imuni la critică. Starea vulnerabilă este un risc pe care trebuie să-l luăm dacă vrem să experimentăm
conexiunea. Dacă sunteți ca mine, practicarea autenticității se poate simți ca o alegere descurajantă -
există riscul de a vă expune sinele adevărat în lume. Dar cred că există și mai multe riscuri în a-ți
ascunde sinele și darurile tale de lume. Ideile, opiniile și contribuțiile noastre neexprimate nu pleacă.
Este posibil ca ei să stăpânească și să mănânce la valoarea noastră. Cred că ar trebui să ne naștem cu
o etichetă de avertizare asemănătoare cu cea care vine pe pachetele de țigări: Atenție: Dacă
tranzacționați autenticitatea pentru siguranță, puteți să simțiți: anxietate, depresie, tulburări de
alimentație, dependență, furie, vină, resentimente și durere inexplicabilă. Sacrificarea a ce suntem de
dragul a ceea ce cred alții nu merită. Da, pot exista acuzații de autenticitate pentru oamenii din jurul
nostru, dar în cele din urmă, a fi adevărate pentru noi înșine este cel mai bun dar pe care îl putem
oferi oamenilor pe care îi iubim. Când am renunțat la încercarea de a fi totul pentru toată lumea, am
avut mult mai mult timp, atenție, dragoste și conexiune pentru oamenii importanți din viața mea.
Practica mea de autenticitate poate fi dificilă pentru Steve și pentru copii - mai ales pentru că necesită
timp, energie și atenție. Dar adevărul este că Steve, Ellen și Charlie sunt implicați în aceeași luptă. Toți
suntem.

Aprofundarea

Obțineți deliberare: Ori de câte ori mă confrunt cu o situație vulnerabilă, mă gândesc deliberat cu
intențiile mele prin a-mi repeta acest lucru: "Nu vă micșorați. Nu te înfunda. Stați pe pământul vostru
sacru. "Cred că există ceva profund spiritual pentru a vă susține pământul. Spunând această Mantra
mică mă ajută să-mi amintesc să nu mă însoțesc, astfel încât ceilalți oameni sunt confortabili și nu îmi
aruncă armura ca pe o cale de a mă proteja.

Obține Inspirație: Sunt inspirat de toți cei care împărtășesc munca și opiniile lor cu lumea. Curajul
este contagios. Prietenul meu Katherine Center spune: "Trebuie să fii curajos cu viața ta, astfel încât
ceilalți să fie curajoși cu a lor".

A avea loc: încerc să fac autenticitatea obiectivul meu numărul unu când intru într-o situație în care
mă simt vulnerabilă. Dacă scopul meu este autenticitatea îmi mențin autenticitatea, nu regret
niciodată. Poate îmi rănesc sentimentele, dar rareori simt rușine. Când acceptarea sau aprobarea
devine scopul meu și nu funcționează, asta poate să-mi provoace rușine: "Nu sunt destul de bună".
Dacă scopul este autenticitatea și nu mă plac, sunt bine. Dacă scopul este să fiu plăcută și nu mă plac,
am probleme. A avut loc ca autenticitatea să fie prioritate.

Cum să aprofundezi?

Ghidul #2

Cultivarea Auto-Compasiunea

A trece peste Perfecționism

Lucrul care este cu adevărat tare și chiar uimitor este renunțarea la a fi perfect și la începutul muncii
de a deveni tu însuți.

- ANNA QUINDLEN¹
Una dintre cele mai bune părți din munca mea este primirea de scrisori și e-mail-uri de la cititori. La
începutul lui 2009, am primit al o mie-lea e-mail de la o mie de la un cititor al lui Am Crezut că Sunt
Numai. Pentru a sărbători, am decis să facilitez o citire de opt săptămâni a cărții

pe blogul meu. Eu am numit-o Rușine. Mai puțină bucurie. Citire completă. Practic, citirea a fost un
club de carte bazat pe Web. Am acoperit un capitol pe săptămână și am oferit postări, podcast-uri,
discuții și exerciții de artă creativă de-a lungul drumului. Citește-acum este acum pe blogul meu, iar
oamenii încă o folosesc - citirea prin carte cu un grup sau un prieten este mult mai puternică. Chiar
înainte de începerea citirii, am primit un e-mail care a spus: "Îmi place ideea de citire. Nu cred că am
probleme de rușine, dar dacă faci vreodată ceva despre perfecționism, o să fiu prima în rând.
"Semnarea ei a fost urmată de o scurtă propoziție care citea:" PS-rușinea și perfecționismul nu sunt
nu au legătură , nu-i așa? Am trimis-o prin e-mail și am explicat relația dintre rușine și perfecționism:
în cazul în care există perfecționism, rușinea întotdeauna pândește. De fapt, rușinea este locul de
naștere al perfecționismului. Mi-a plăcut răspunsul: "S-ar putea să vrei să vorbești despre asta înainte
de a începe citirea. Prietenii mei și cu mine știm că ne luptăm cu perfecționismul, dar nu pretindem
rușine." Noi nu pretindem rușine. Nu poți să crezi de câte ori am auzit asta! Știu că rușinea este un
cuvânt descurajator. Problema este că atunci când nu pretindem rușine, ne pretinde. Iar unul dintre
felurile în care se strecoară în viața noastră este prin perfecționism. Ca un perfecționist recuperator și
un aspirant suficient de bun, mi-am dat seama că este extrem de util să strici câteva din miturile
despre perfecționism, astfel încât să putem dezvolta o definiție care să cuprindă cu exactitate ceea ce
este și ce face cu viața noastră.

• Perfecționismul nu este același lucru ca și străduirea de a fi cel mai bun. Perfecționismul nu este
despre realizarea și creșterea sănătoasă. Perfecționismul este convingerea că dacă trăim perfect,
arătăm perfect și acționăm perfect, putem minimiza sau evita durerea de vină, judecată și rușine. E
un scut. Perfecționismul este un scut de douăzeci de tone pe care l-am înconjurat gândind că ne va
proteja atunci când, de fapt, este ceea ce ne împiedică să luăm flăcări.

• Perfecționismul nu se auto-îmbunătățește. Perfecționismul este, în centrul său, încercarea

pentru a obține aprobarea și acceptarea. Majoritatea perfecționiștilor au fost crescuți, fiind lăudați
pentru realizare și performanță (note, maniere, urmărirea regulilor, plăcerea oamenilor, aspectul,
sportul). Undeva pe parcurs, adoptăm acest sistem de credință periculos și debilitant: sunt ceea ce
realizez și cât de bine îmi dau seama. Mulțumi. Executa. Perfecționa. Străduirea sănătoasă este auto-
orientarea - Cum pot să mă îmbunătățesc? Perfecționismul este concentrat pe altceva - ce vor crede
ei? Înțelegerea diferenței dintre lupta sănătoasă și perfecționismul este critică pentru a pune scutul și
pentru a vă lua viața. Cercetările arată că perfecționismul împiedică succesul. De fapt, este deseori
calea către depresie, anxietate, dependență și paralizie a vieții. "Paralizia vieții se referă la toate
oportunitățile pe care le-am dorit pentru că suntem prea frică să scoatem ceva din lume care ar
putea fi imperfectă . De asemenea, toate visele pe care nu le urmărim din cauza fricii noastre
profunde de a nu reuși, de a face greșeli și de a dezamăgi pe alții. Este groaznic să riști când ești
perfecționist; valoarea dvs. de sine este pe linie. Am pus aceste trei perspective pentru a construi o
definiție a perfecționismului (pentru că știți cât de mult îmi place să îmi înfășor dau cuvintele în jurul
luptelor mele!). E lung, dar omule, m-a ajutat! Este, de asemenea, definiția "cea mai solicitata" de pe
blogul meu.

• Perfecționismul este un sistem de autodistrugere și dependență care combină acest gând primar:
Dacă arăt perfect, trăiesc perfect și fac totul perfect, pot să evit sau să minimalizez sentimentele
dureroase de rușine, judecată și vină.
• Perfecționismul auto- distruge pur și simplu pentru că nu există nici un fel de lucru perfect.
Perfecțiunea este un obiectiv inaccesibil. În plus, perfecționismul este mai mult despre percepție -
vrem să fim percepuți perfect. Din nou, acest lucru nu poate fi atins - nu există nici o modalitate de a
controla percepția, indiferent de cât de mult timp și energie petrecem încercând.

• Perfecționismul este dependent, deoarece atunci când facem întotdeauna rușine, judecată și vină,
credem adesea că este pentru că nu eram destul de perfecți. Deci, mai degrabă decât să punem sub
semnul întrebării logica defectuoasă a perfecționismului, devenim și mai entuziasmați în căutarea
noastră de a trăi, a privi și a face totul drept.

• Senzația de rușine, judecată și vină (și frica de aceste sentimente) sunt realitățile experienței
umane. Perfecționismul mărește, de fapt, șansele ca noi să experimentăm aceste emoții dureroase și
adesea conduce la auto-vină: e vina mea. Mă simt în acest fel pentru că "nu sunt destul de bun".

Pentru a depăși perfecționismul, trebuie să recunoaștem vulnerabilitățile noastre față de

experiențele universale de rușine, judecată și vină; să dezvolte rezistența la rușine; și practică auto-
compasiune. Când devenim mai iubitori și compasionali față de noi înșine și începem să practicăm
rezistența la rușine, putem să ne îmbrățișăm imperfecțiunile. În procesul de îmbrățișare a
imperfecțiunilor noastre găsim cele mai adevărate daruri: curaj, compasiune și conexiune. Pe baza
datelor mele, nu cred că unii oameni sunt perfecționiști și alții nu. Cred că perfecționismul există de-a
lungul unui continuum. Cu toții avem tendințe perfecționiste. Pentru unii, perfecționismul poate
apărea numai atunci când se simte deosebit de vulnerabil. Pentru alții, perfecționismul poate fi
compulsiv, cronic și debilitant, similar cu dependența. Am început să lucrez la perfecționismul meu, o
bucată dezordonată la un moment dat. În acest sens înțeleg în sfârșit (în oasele mele) diferența
dintre perfecționism și realizarea sănătoasă. Explorarea temerilor noastre și schimbarea auto-
conversației sunt doi pași critici în depășirea perfecționismului. Iată exemplul meu: Ca majoritatea
femeilor, mă lupt cu imaginea corpului, cu încrederea în sine și cu relația întotdeauna complicată
dintre mâncare și emoții. Iată diferența dintre dietele de perfecționare și obiectivele sănătoase.
Perfecționismul vorbește: "Of. Nimic nu se potrivește. Sunt grasă și urâtă. Mi-e rușine de cum arăt.
Trebuie să fiu diferită de mine acum ca să fiu vrednic de iubire și de apartenență ". Să vorbești despre
auto-conversație: "Vreau asta pentru mine. Vreau să mă simt mai bine și să fiu mai sănătoasă.
Cântarul nu dictează dacă sunt iubită și acceptată. Dacă cred că sunt vrednic de dragoste și respect
acum, voi invita curaj, compasiune și conexiune în viața mea. Vreau să-mi dau seama de asta pentru
mine. Pot să fac asta. "Pentru mine, rezultatele acestei schimbări au schimbat viața. Perfecționismul
nu a dus la rezultate. A condus la unt de arahide. De asemenea, trebuie să mă bazez pe vechea
"falsifică până când o faci" de câteva ori. Mă gândesc la ea ca la practicarea imperfecțiunii. De
exemplu, imediat după ce am început să lucrez la această definiție, niște prieteni au scăpat de casa
noastră. Fiica mea de nouă ani, Ellen, a strigat: "Mamă! Don și Julie sunt la ușă! "Casa noastră a fost
distrusă și aș fi putut spune prin sunetul vocii lui Ellen că se gândea: Oh nu! Mama va muri. I-am spus:
"Doar o secundă", când m-am grăbit să mă îmbrac. Ea a alergat înapoi în camera mea și mi-a spus:
"Vrei să te ajut?", Am spus: "Nu, doar mă îmbrac. Sunt atât de bucuroasă că sunt aici. Ce surpriza
plăcută! Cui îi pasă de casă! "Apoi m-am pus într-o transă de Serenity Prayer. Deci, dacă vrem să
trăim și să ne iubim cu toată inima, cum păstrăm perfecționismul de la sabotarea eforturilor noastre?
Când am intervievat femei și bărbați care se angajaseră cu lumea dintr-un loc de autenticitate și
valoare, mi-am dat seama că aveau multe în comun în ceea ce privește perfecționismul. În primul
rând, ei vorbeau despre imperfecțiunile lor într-un mod plăcut și onest și fără rușine și frică. În al
doilea rând, au fost greu să se judece pe ei înșiși și pe alții. Ei păreau să funcționeze dintr-un loc de
"Noi facem tot ce putem." Curajul, compasiunea și conexiunea lor păreau înrădăcinate în felul în care
se tratau singuri. Nu eram destul de sigură cum să captez aceste atribute, dar am presupus că
acestea erau calități separate. Asta e până acum doi ani, când am găsit lucrarea dr. Kristin Neff
despre auto-compasiune. Să explorăm conceptul de auto-compasiune și de ce este esențial să
practicăm autenticitatea și să îmbrățișăm imperfecțiunea.

Auto-Compasiune

Un moment de auto-compasiune vă poate schimba întreaga zi. Un șir de astfel de momente poate
schimba cursul vieții tale.

- CHRISTOPHER K. GERMER ³

Dr. Kristin Neff este cercetător și profesor la Universitatea Texas din Austin. Ea conduce Laboratorul
de Cercetare a Auto-Compasiunii , unde studiază modul în care dezvoltăm și practicăm auto-
compasiunea. Potrivit lui Neff, auto-compasiunea are trei elemente: bunătatea de sine, omenirea
obișnuită și atenția. Aici sunt definiții abreviate pentru fiecare dintre acestea:

• Încredere de sine: Fiți calmi și înțelegători față de noi înșine atunci când suferim, eșuează sau ne
simțim necorespunzători, mai degrabă decât să ne ignorăm durerea sau să ne batem cu autocritica.

• Omenirea comună: Omenirea comună recunoaște suferința și sentimentele inadecvării personale

sunt parte a experienței umane împărtășite - ceva pe care noi toți îl trăim mai degrabă decât ceva ce
se întâmplă numai cu "eu".

• Atenția: adoptarea unei abordări echilibrate a emoțiilor negative, astfel încât sentimentele să nu fie
nici suprimate, nici exagerate. Nu ne putem ignora durerea și nu putem simți compasiunea pentru ea
în același timp. Atenția cere ca noi să nu ne "supra-identificăm" cu gânduri și sentimente, astfel încât
să fim prinși și smulși de negativitate. Unul din multele lucruri pe care le iubesc despre munca lui Dr.
Neff este definirea ei de atenție. Mulți dintre noi cred că a fi atenți înseamnă a evita emoțiile
dureroase. Definiția ei ne reamintește că atenția înseamnă, de asemenea, să nu depășim identitatea
sau să ne exagerez sentimentele. Cred că asta e cheia celor care ne luptăm cu perfecționismul. Vă
dau exemplul "perfect": recent am trimis un e-mail unui autor pentru a întreba dacă pot să citez
lucrarea ei în această carte. Am inclus pasajul exact pe care am vrut să îl includ, pentru ca ea să poată
face o alegere în cunoștință de cauză. Ea a spus cu generozitate că da, dar m-a avertizat să nu
folosesc paragraful din e-mail pentru că i-am înșelat numele. Am intrat în paralizia totală a
perfecțiunii. "O Doamne! Vreau să o întreb dacă o pot cita și eu îi scriu greșit numele. Probabil crede
că sunt o gloabă total. De ce am fost atât de neglijentă? "Nu a fost un atac rușinos - nu m-am supt
chiar atât - dar nici eu nu am răspuns cu auto-compasiune. M-am apropiat de a fi "măturat de
reactivitate negativă". Din fericire, un proiect al acestui capitol se afla pe masa de lângă mine. M-am
uitat în jos și am zâmbit. Fii bună cu tine, Brené. Aceasta nu este o afacere mare. Folosind acest
schimb de e-mail ca exemplu, puteți vedea cum perfecționismul meu și lipsa de auto-compasiune pot
duce ușor la judecată. Mă gândesc la mine ca o gloabă proastă a unei greșeli minuscule. De
asemenea, atunci când primesc un e-mail de la cineva și există greșeli, am tendința de a face judecăți
mărețe. Ea devine cu adevărat periculoasă dacă Ellen vine la mine și spune: "Tocmai mi-am trimis un
e-mail profesorului meu și i-am greșit din greșeală numele." Spun: "Ce? Acest lucru este inacceptabil!
"Sau spun," Am făcut același lucru - se întâmplă greșeli. "Perfecționismul nu se întâmplă niciodată
într-un vid. Se atinge de toți cei din jurul nostru. Îi dăm jos copiilor noștri, ne infectează locul de
muncă cu așteptări imposibile și este sufocant pentru prietenii și familiile noastre. Din fericire,
compasiunea se răspândește rapid. Când suntem buni la noi înșine, creăm un rezervor de
compasiune pe care îl putem extinde și pe alții. Copiii noștri învață cum să ne comparăm de sine,
urmărindu-ne, iar oamenii din jurul nostru se simt liberi să fie autentici și conectați.
 Aprofundarea

Obțineți deliberare: Un instrument care m-a ajutat să mă deliberez despre auto-pasiunea mea este
Scala de auto-compasiune a lui Dr. Neff.5 Este un test scurt care măsoară elementele de auto-
compasiune (bunăvoința de sine, omenirea comună și atenția) și lucrurile care intră în cale (auto-
judecată, izolare și supra identificare). Scala mi-a ajutat să-mi dau seama că fac foarte bine în ceea ce
privește omenirea și atenția obișnuită, dar bunătatea de sine necesită atenția mea constantă. Auto-
Compasiunea. Scala și alte informații minunate sunt disponibile pe site-ul Web al Dr. Neff: www.-
self-compassion.org.

A fi inspirat: majoritatea dintre noi încearcă să trăiască o viață autentică. Adânc în jos, vrem să
scoatem fața noastră de joc și să fim reali și imperfecți. Există o linie din piesa „Anthem” a lui Leonard
Cohen, care îmi aduce aminte când intru în locul în care încerc să controlez totul și să îl perfecționez.
„Linia este:” Există o fisură în Tot. Așa intră lumina. „Mulți dintre noi alergăm prin împrăștierea
tuturor crăpăturilor, încercând să facă totul să pară drept. Această linie mă ajută să-mi amintesc
frumusețea crăpăturilor (și casa dezordonată și manualul imperfect și blugi prea strânși). Îmi
amintește că imperfecțiunile noastre nu sunt adecvate; ele sunt amintiri că suntem cu toții împreună
în asta. În mod imperfect, dar împreună.

A merge : uneori mă ajută să mă trezesc dimineața și să-mi spun: „Astăzi, voi crede că a apărea este
suficient”.

Cum aprofundezi tu?

#Ghidul 3

Cultivarea Spiritului Rezistent

Eliberarea amorțirii și a lipsei de putere

Nu s-ar putea întoarce niciodată și să facă unele detalii frumoase. Tot ce putea face era să meargă
înainte și să facă totul frumos.

- TERRI ST. CLOUD, WWW.BONESIGHARTS.COM¹

Reziliența - abilitatea de a depăși adversitatea- a reprezentat un subiect din ce în ce mai important de

studiu de la începutul anilor 1970. Într-o lume plină de stres și luptă, toți cei de la psihologi, psihiatri
și asistenți sociali la clerul și justiția penală cer cercetătorii să știe de ce și cum unii oameni sunt mai
buni să se întoarcă din greutăți decât alții. Vrem să înțelegem de ce unii oameni se pot confrunta cu
stresul și traumele într-un mod care le permite să avanseze în viața lor și de ce alți oameni par mai
afectați și mai blocați. Pe măsură ce colectez și analizez datele mele, am recunoscut că mulți dintre
persoanele pe care le-am intervievat descriu povestiri de reziliență. Am auzit povesti despre oamenii
care cultivă viața deplină, în ciuda adversității. Am aflat despre capacitățile oamenilor de a rămâne
atenți și autentice sub stres și anxietate și am auzit că oamenii descriu modul în care au reușit să
transforme trauma în prosperă cu toată inima. Nu a fost dificil să recunoască aceste povesti ca
povesti de reziliență pentru că eram în școala absolventă în timpul perioadei de vârf a cercetării de
rezistență. Știam că aceste narațiuni erau legate de ceea ce noi numim factori de protecție - lucrurile
pe care le facem, le avem și le practicăm, care ne dau sămânța. Ce cauzează rezistența? Dacă te uiți la
cercetarea actuală, iată cinci dintre cei mai comuni factori ai oamenilor rezistenți:

1. Sunt creativi și au abilități bune de rezolvare a problemelor.

2.Este mult mai probabil sa caute ajutor.

3. Ei au convingerea că pot face ceva care îi va ajuta să-și gestioneze sentimentele și să facă față.

4. Ei au sprijin social pentru ei.

5. Sunt conectați cu alții, cum ar fi familia sau prietenii

Desigur, există mai mulți factori, în funcție de cercetători, dar aceștia sunt cei mari. La început am
sperat că modelele pe care le-am observat în cercetarea mea ar conduce la o concluzie foarte simplă
- reziliența este o componentă de bază a întregii inimii - la fel ca celelalte ghiduri. Dar a existat ceva
mai mult la ceea ce auzeam. Povestirile aveau mai mult în comun decât reziliența; toate aceste
povești au fost despre spirit. Potrivit oamenilor pe care i-am intervievat, fundamentul "factorilor de
protecție" - lucrurile care le-au făcut să se bată - a fost spiritualitatea lor. Prin spiritualitate, nu
vorbesc despre religie sau teologie, dar vorbesc despre o credință împărtășită și profundă. Pe baza
interviurilor, iată cum definim spiritualitatea: Spiritualitatea recunoaște și sărbătorește faptul că
suntem cu toții legați în mod inextricabil unul de celălalt printr-o putere mai mare decât noi toți și că
legătura noastră cu acea putere și una cu alta este bazată pe dragoste și compasiune. Practicarea
spiritualității aduce un sentiment de perspectivă, sensul și scopul vieții noastre. Fără excepție,
spiritualitatea - credința în legătură, o putere mai mare decât sinele și interconexiunile bazate pe
dragoste și compasiune - au apărut ca o componentă a rezistenței. Cei mai mulți au vorbit despre
Dumnezeu, dar nu toți. Unii erau mergători ocazionali la biserici; alții nu au fost. Unii s-au închinat la
găuri de pescuit; alții în temple, moschei sau acasă. Unii s-au luptat cu ideea de religie; alții erau
membri devotați ai religiilor organizate. Singurul lucru pe care toți îl aveau în comun era
spiritualitatea ca temelie a rezilienței lor. Din această bază a spiritualității, alte trei modele
semnificative au apărut ca fiind esențiale pentru rezistență:

1.Caltivarea speranței

2.Practica conștientizării critice

3.lăsarea amorțirii și începerea timpului de vulnerabilitate, disconfort, și durere. Să aruncăm o

privire la fiecare dintre acestea și cum sunt legate de reziliență și spirit. Speranță și lipsă de putere.
Ca cercetător, nu mă pot gândi la două cuvinte care sunt mai greșit înțelese decât cuvintele speranță
și putere. De îndată ce mi-am dat seama că speranța este o bucată importantă de viață sinceră, am
început să investighez și să găsesc munca lui CR Snyder, fost cercetător la Universitatea din Kansas,
Lawrence. "Ca majoritatea oamenilor, un sentiment cald de optimism și posibilitate. Am greșit. Am
fost șocat să descopăr că această speranță nu este o emoție; este un mod de gândire sau un proces
cognitiv. Emoțiile joacă un rol de sprijin, dar speranța este într-adevăr un proces de gândire alcătuit
din ceea ce Snyder numește o trilogie a obiectivelor, căilor și agenției. În termeni foarte simpli,
speranța se întâmplă atunci când:

• Avem capacitatea de a stabili obiective realiste (știu unde vreau să merg).

• Suntem capabili să ne dăm seama cum să atingem aceste obiective, inclusiv capacitatea de a
rămâne flexibili și de a dezvolta căi alternative (știu cum să ajung acolo, sunt persistentă și pot tolera
dezamăgirea și încerc din nou).

• Noi credem în noi înșine (pot face asta!).

Deci, speranța este o combinație de stabilire a obiectivelor, având tenacitatea și perseverența de a le

urmări și de a crede în abilitățile noastre. Și dacă nu știți asta, iată altceva: Speranța este învățată!
Snyder sugerează că învățăm gândire plină de speranță, orientată spre scopuri, în contextul altor
persoane. Copiii învață cel mai adesea speranța de la părinții lor. Snyder spune că pentru a afla
speranța, copiii au nevoie de relații caracterizate de limite, consistență și sprijin. Cred că e atât de
împuternicit să știe că am capacitatea de a învăța pe copiii mei cum să sperăm. Nu este un joc
prostesc. Este o alegere conștientă. Pentru a adăuga la lucrarea lui Snyder despre speranță, am
constatat în studiul meu că bărbații și femeile care se auto-reportă ca fiind plini de speranță au
acordat o valoare considerabilă persistenței și muncii aspre. Noua credință culturală că totul ar trebui
să fie distractiv, rapid și ușor este inconsistent cu gândirea plină de speranță. De asemenea, ne
stabilește pentru deznădejde. Când experimentăm ceva dificil și necesită timp și efort semnificativ,
suntem rapizi cred că acest lucru ar trebui să fie ușor; nu merită efortul, sau, Ar trebui să fie mai ușor:
este greu și lent pentru că nu sunt bun la asta. Auto-conversația cu speranță sună mai mult, Acest
lucru este dur, dar eu pot face acest lucru. Pe de altă parte, pentru aceia dintre noi care au tendința
de a crede că tot ce merită ar trebui să implice durerea și suferința (ca a ta cu adevărat), am învățat,
de asemenea, că niciodată distractiv, rapid și ușor este la fel de dăunător speranței ca întotdeauna
distractiv , rapid și ușor. Având în vedere abilitățile mele de a alunga un scop și de a-l înrăutăți până
când se preda de epuizarea pură, am respins învățarea acestui lucru. Înainte de această cercetare am
crezut că dacă nu s-ar implica sânge, transpirație și lacrimi, nu trebuie să fie atât de important. Am
greșit. Din nou. Dezvoltăm un spirit de nădejde atunci când înțelegem că unele demersuri demne vor
fi dificile și consumatoare de timp și deloc plăcute. Speranța ne cere și să înțelegem că doar pentru că
procesul de atingere a unui scop este distractiv, rapid și ușor nu înseamnă că are mai puțină valoare
decât un obiectiv dificil. Dacă vrem să cultivăm speranța, trebuie să fim dispuși să fim flexibili și să
demonstrăm perseverența. Nu orice scop va arăta și va simți la fel. Toleranța pentru dezamăgire,
determinare și credință în sine sunt inima speranței. În calitate de profesor universitar și cercetător,
petrec o perioadă semnificativă de timp cu profesorii și administratorii școlii. În ultimii doi ani, am
devenit din ce în ce mai îngrijorat de faptul că creștem copii care au puțină toleranță față de
dezamăgire și au un puternic simț al dreptului, care este foarte diferit de agenție. Dreptul este "Merit
doar pentru că vreau" și agenția este "Știu că pot face acest lucru". Combinația de frică de
dezamăgire, de îndreptare și de presiune de performanță este o rețetă pentru deznădejde și îndoială
de sine. Speranța este periculoasă deoarece duce la sentimente de neputință. Ca și cuvântul
speranță, adesea ne gândim la putere ca negativă. Nu este. Cea mai bună definiție a puterii vine de la
Martin Luther King Jr. El a descris puterea ca fiind capacitatea de a face schimbări. Dacă ne întrebăm
nevoia noastră de putere, gândiți-vă la acest lucru: Cum vă simțiți când credeți că sunteți lipsiți de
putere să schimbați ceva în viața voastră? Neputința este periculoasă. Pentru majoritatea dintre noi,
incapacitatea de a afecta schimbarea este un sentiment disperat. Avem nevoie de reziliență, de
speranță și de un spirit care ne poate duce prin îndoială și frică. Trebuie să credem că putem să ne
schimbăm dacă vrem să trăim și să ne iubim cu toată inima. . Practicarea conștientizării critice
Exersarea conștiinței critice se referă la realitatea - verificarea mesajelor și a mesajelor

așteptările care conduc grimlini "niciodată destul de bune". Din momentul în care ne trezim până
când capul atinge perna noaptea, suntem bombardați cu mesaje și așteptări despre fiecare aspect al
vieții noastre. De la anunțurile din reviste și reclamele TV până la filme și muzică, ni se spune exact
cum ar trebui să arătăm, cât de mult ar trebui să cântărim, cât de des ar trebui să facem sex, cum ar
trebui să fim părinți, cum ar trebui să ne decorăm casele și care mașina ar trebui sa conducem. Este
absolut copleșitoare și, în opinia mea, nimeni nu este imun. Încercarea de a evita mesajele mass-
media este ca și când ai respirația pentru a evita poluarea aerului - nu se va întâmpla. Este în biologia
noastră să avem încredere în ceea ce vedem cu ochii noștri. Acest lucru face ca viața într-o lume
atent editată, supra exprimată și fotoshop-ului să fie foarte periculoasă. Dacă vrem să cultivăm un
spirit elastic și să nu mai cădem prada comparării vieții obișnuite cu imaginile fabricate, trebuie să
știm cum să facem testul de realitate - să verificăm ceea ce vedem. Trebuie să putem răspunde la
aceste întrebări:

1. Este ceea ce văd real? Aceste imagini transmit o viață reală sau o fantezie?

2.Dacă aceste imagini reflectă viață sănătoasă, plină de viață, sau îmi transformă viața, trupul meu,
familia mea și relațiile mele în obiecte și mărfuri?

3.Cine beneficiază de faptul că văd aceste imagini și se simt rău despre mine?

Sugestie: Aceasta este întotdeauna despre bani și / sau control. Pe lângă faptul că este esențială
pentru rezistență, practicarea conștiinței critice este în realitate unul dintre cele patru elemente de
rezistență la rușine. Rușinea funcționează ca și obiectivul zoom pe o cameră foto. Când ne simțim
rușinea, camera este mărită și tot ceea ce vedem este sinele nostru defect, singur și în dificultate. Ne
gândim la noi înșine, eu sunt singura care nu are vârful brioșei? Sunt singura cu o familie care este
dezordonată, tare și fără control? Sunt singurul care nu face sex de 4.3 ori pe săptămâna (cu un
model Calvin Klein)? Ceva nu e in regula cu mine. Sunt singură. Când scădem, începem să vedem o
imagine complet diferită. Vedem mulți oameni în aceeași luptă cu rușinea. În loc să mă gândesc, eu
sunt singura, începem să gândim, nu-mi vine să cred! Nici tu? Sunt normală? ? Credeam că doar eu
sunt! Odată ce începem să vedem imaginea de ansamblu, suntem mai în măsură să verificăm
realitatea - declanșarea rușinii și mesajele și așteptările că nu suntem niciodată suficient de buni. În
experiențele mele ca profesor și cercetător al rușinii, am descoperit o înțelegere incredibilă și o
înțelepciune în opera lui Jean Kilbourne și a lui Jackson Katz. Atât Kilbourne, cât și Katz explorează
relația imaginilor media cu problemele actuale din societate, cum ar fi violența, abuzul sexual asupra
copiilor, pornografia și cenzura, masculinitatea și singurătatea, sarcina adolescentă, dependența și
tulburările de alimentație. Kilborne scrie: "Publicitatea este o industrie de peste 200 de miliarde de
dolari pe an. Suntem fiecare expuși la peste 3000 de anunțuri pe zi. Cu toate acestea, remarcabil,
majoritatea dintre noi cred că nu suntem influențați de publicitate. Anunțurile vând mult mai mult
decât produsele. Ele vând valori, imagini și concepte de succes și valoare, iubire și sexualitate,
popularitate și normalitate. Ei ne spun cine suntem și cine ar trebui să fim. Uneori ei vinde
dependențe. "⁵ Îmi recomand foarte mult DVD-urile lui Kilbourne și Katz - s-au schimbat modul în
care văd lumea și cu mine. (Cel mai recent DVD al lui Jean Kilbourne este Killing Us Softly 4, ⁶ și DVD-
ul lui Katz este intitulat Tough Guise: Violența, mass-media și criza în masculinitate. 7) După cum am
menționat mai devreme, practicarea spiritualității aduce perspectivă, semnificație și scop vieți.
Atunci când ne permitem să devenim condiționați din punct de vedere cultural să credem că nu
suntem suficienți și că nu facem suficient sau că avem destui, suferă suferințe sufletului nostru. De
aceea, cred că practicarea conștiinței critice și cercetarea realității este la fel de importantă în ceea ce
privește spiritualitatea, precum și despre gândirea critică. și Amorțirea și Tocirea Am vorbit cu mulți
participanți la cercetare care se luptau cu meritul. Când am vorbit despre modul în care s-au
confruntat cu emoții dificile (cum ar fi rușinea, durerea, teama, disperarea, dezamăgirea și tristețea),
am auzit mereu despre nevoia de a amorți i și de a toci sentimentele care cauzează vulnerabilitate, și
durere. Participanții descriu angajarea în comportamente care i-au agitat sentimentele sau le-au
ajutat să evite durerea. Unii dintre acești participanți au fost pe deplin conștienți de faptul că
comportamentele lor au avut un efect de amortizare, în timp ce alții nu păreau să facă această
conexiune. Când am intervievat participanții pe care i-aș descrie ca trăind o viață sinceră în legătură
cu același subiect, ei au vorbit în mod constant despre încercarea de a simți sentimentele, de a
rămâne conștienți de comportamentele emoționante și de a încerca să se aplece în dezordinea
emoțiilor dure. Știam că aceasta a fost o constatare importantă în cercetarea mea, așa că am
petrecut câteva sute de interviuri care încearcă să înțeleagă mai bine consecințele amorțelei și
modul în care luarea marjei de comportament este legată de dependență. Iată ce am învățat:
1. Majoritatea dintre noi se angajează în comportamente (conștient sau nu) care ne ajută să
amorțim și de a lua marginea de pe vulnerabilitate, durere și disconfort.

2.Adăugarea poate fi descrisă ca fiind cronică și obsesivă de amorțeală și luând marginea

sentimentelor.

3. Nu putem amorți selectiv emoțiile. Când ne amorțim emoțiile dureroase ne amortizează și emoțiile
pozitive. Cele mai puternice emoții pe care le experimentăm au puncte foarte ascuțite, cum ar fi
vârful unui ghimpe. Când ne înțepenesc, provoacă disconfort și chiar durere. Doar anticiparea sau
frica de aceste sentimente pot declanșa vulnerabilitate intolerabilă în noi. Știm că vine. Pentru mulți
dintre noi, primul nostru răspuns la vulnerabilitatea și durerea acestor puncte ascuțite nu este să ne
aplecăm în disconfort și să ne simțim prin intermediul nostru, ci mai degrabă să-l facem să dispară.
Noi facem acest lucru prin amortizarea și luarea marginea de pe durere cu ceea ce oferă cea mai
rapidă ușurare. Putem anestezia cu o grămadă de lucruri, inclusiv alcool, droguri, alimente, sex,
relații, bani, muncă, îngrijire, jocuri de noroc, locuri de muncă ocupate, afacerile, haosul,
cumpărăturile, planificarea, perfecționismul, schimbarea constantă și Internetul. Înainte de a efectua
această cercetare, am crezut că amorțirea și eliminarea marginală erau doar dependență, dar nu mai
cred. Acum, cred că fiecare amorțește și marginalizează și că dependența este despre implicarea în
comportamente obsesiv și cronice. Bărbații și femeile din studiul meu pe care le-aș descrie ca pe
deplin angajați în viața deplină nu au fost imuni la amorțeală. Diferența primară părea a fi aceea că ei
erau conștienți de pericolele de amorțeală și-și dezvoltau abilitatea de a-și simți calea prin experiențe
de vulnerabilitate ridicată. Cred cu siguranță că genetica și neuro biologia pot juca un rol critic în
dependență, dar cred că există și nenumărați oameni care se luptă cu amorțirea și abaterea,
deoarece modelul bolii de dependență nu se potrivește cu experiențele lor cât mai aproape de model
care ia în considerare procesele de amorțire. Nu dependența tuturor este aceeași. Când am început
cercetarea, am fost foarte familiarizat cu dependența. Dacă ați citit că am crezut că a fost doar eu sau
dacă urmați blogul meu, probabil știți că am fost sobru de aproape cincisprezece ani. Întotdeauna am
fost foarte în față cu privire la experiențele mele, dar nu am scris despre acest lucru în detaliu, pentru
că până când am început să lucrez prin această nouă cercetare despre Integritate, nu am înțeles cu
adevărat. Acum înțeleg. Confuzia mea a provenit din faptul că nu m-am simțit completă în
sincronizare cu comunitatea de recuperare. Abstinența și cei doisprezece pași sunt principii puternice
și profund importante în viața mea, dar nu totul despre mișcarea de recuperare se potrivește pentru,
"Bună, eu sunt (numele) și eu sunt un alcoolic". Nu este niciodată potrivit pentru mine. Chiar dacă
sunt recunoscătoare pentru sobrietatea mea și sunt convins că mi-a schimbat radical viața, spunând
că acele cuvinte s-au simțit mereu deznădăjduite și ciudat de disprețuitoare pentru mine. De multe
ori m-am întrebat dacă m-am simțit neputincioasă pentru că am renunțat la multe lucruri la un
moment dat. Primul meu sponsor nu a putut să-și dea seama de ce întâlnire am avut nevoie și a fost
uimită de "fundul meu foarte înalt" (am renunțat la băut pentru că am vrut să aflu mai multe despre
sinele adevărat și personajul meu sălbatic de petrecere îmi stătea în cale). S-a uitat la mine într-o
seară și a spus: "Aveți un platou de dependență - puțin din tot. Pentru a fi în siguranță, ar fi mai bine
să renunți la băut, la fumat, la confortul mâncării și să începi în afacerea familiei tale. "Îmi amintesc
că mă uitam la ea, aruncând furculița pe masă și spunând:" Ei bine, cred că voi avea timp liber pentru
toate întâlnirile." Nu mi-am găsit întâlnirea. Am renunțat la băut și a fumat în ziua în care am
terminat diploma de masterat și mi-am făcut drum prin destule întâlniri pentru a lucra la pas și
pentru a obține un an de sobrietate sub centura mea. Acum știu de ce. Am petrecut cea mai mare
parte a vieții mele încercând să depășesc vulnerabilitatea și incertitudinea. Nu am fost crescută cu
abilitățile și practica emoțională necesare pentru a "duce la disconfort", așa că de-a lungul timpului
am devenit, în principiu, o abordare de tip "non- alcool". Dar nu au întâlniri pentru asta. Și, după o
scurtă experimentare, am învățat că descrierea dependenței dvs. într-o întâlnire nu merge
întotdeauna foarte bine cu puriștii. Pentru mine nu au fost doar sălile de dans, berea rece și
Marlboro Light-ul din tinerețe, care mi-au ieșit din mănă - era o pâine de banane, chips-uri și queso,
e-mail, muncă, a rămân ocupată, perfecționismul și orice altceva care ar putea plictisi acele
sentimente de vulnerabilitate agonizante și anxietatea. Am avut un cuplu de prieteni care să-mi
răspundă la întrebarea mea despre "Eu sunt un non-alcoolică", cu îngrijorare cu privire la propriile
obiceiuri: "beau câteva pahare de vin în fiecare noapte - este așa de rău?" "Mereu fac cumpărături
când sunt stresată sau deprimată" "Eu ies din pielea mea dacă nu merg întotdeauna și rămân
ocupat". Din nou, după ani de cercetări, sunt convinsă că suntem toți amorțiți și luăm la limita.
Întrebarea este: _______________ (mâncarea, băutul, cheltuirea, jocul, salvarea lumii, bârfe
neîncetate, perfecționismul, săptămâna de lucru de șaizeci de ore) se opresc în calea autenticității
noastre? Ne împiedică să fim cinstiți din punct de vedere emoțional și să stabilim limite și să simțim
că suntem suficienți? Ne împiedică să rămânem în judecată și să ne simțim conectați? ? Folosim
_____________ pentru a ne ascunde sau să scăpăm de realitatea vieții noastre? Înțelegerea
comportamentelor și a sentimentelor mele printr-o lentilă de vulnerabilitate mai degrabă decât
printr-o lentilă de dependență mi-a schimbat întreaga viață. De asemenea, am întărit angajamentul
meu față de sobrietate, abstinență, sănătate și spiritualitate. Pot să spun cu siguranță: "Bună.
Numele meu este Brené, iar astăzi aș vrea să fac față vulnerabilității și incertitudinii cu o pâine de
mere, o bere și o țigară și să petrec șapte ore pe Facebook. "Asta se simte inconfortabil de cinstit.

Când amorțim întunericul, amorțim lumina.

Într-o altă descoperire foarte neașteptată, cercetarea mea m-a învățat, de asemenea, că nu există
nici un fel de emoție emoțională selectivă. Există un spectru complet de emoții umane și când ne
amorți întunericul, ne amorți lumina. În timp ce "luasem marginea" durerii și vulnerabilității, mi-am
pierdut, de asemenea, neintenționat experiențele de sentimente bune, cum ar fi bucuria. Privind
înapoi, nu îmi pot imagina nici o constatare a cercetării care a schimbat ceea ce arată viața mea de zi
cu zi mai mult decât atât. Acum mă pot bucura de bucurie, chiar și atunci când mă face să mă simt
bine și vulnerabil. De fapt, mă aștept la oferta si vulnerabilitatea. Bucuria este la fel de spinoasă și
ascuțită ca oricare dintre emoțiile întunecate. Pentru a iubi pe cineva înflăcărat, pentru a crede în
ceva cu toată inima, pentru a sărbători un moment trecător în timp, pentru a se angaja pe deplin
într-o viață care nu vine cu garanții - acestea sunt riscuri care implică vulnerabilitate și, adesea,
durere. Când ne pierdem toleranța față de disconfort, pierdem bucurie. De fapt, cercetarea
dependenței ne arată că o experiență intens pozitivă este la fel de susceptibilă să provoace recăderea
ca o experiență extrem de dureroasă.8 Nu putem face o listă a tuturor emoțiilor "rele" și să spunem:
"O să amorțesc aceste "și apoi a face o listă a emoțiilor pozitive și a spune:" Am de gând să mă înscriu
pe deplin în acestea! "Vă puteți imagina ciclul vicios pe care îl creează: nu mă bucur de bucurie, așa
că nu am rezervor trage din momentul în care se întâmplă lucruri grele. Ele se simt chiar mai
dureroase, așa că am amorțit. M-am amorțit, așa încât să nu am bucurie. Si așa mai departe. Mai
multe despre bucurie vin în capitolul următor. De acum, când marginile ascuțite au început să revină
în propria mea viață, învăț că recunoașterea și înclinarea spre disconfortul vulnerabilității ne învață
cum să trăim cu bucurie, recunoștință și har. Învăț, de asemenea, că înclinația incomodă și
înfricoșătoare necesită atât spirit cât și rezistență. Cel mai dificil lucru despre ceea ce propun în acest
capitol este capturat de o întrebare pe care o primesc foarte mult (în special de la colegii mei din
lumea academică): Este spiritualitatea o componentă necesară pentru rezistență? Răspunsul este da.

Sentimente de speranță, frică, vină, durere, disconfort, vulnerabilitate și rezistență la sabotaj. Singura
experiență care pare destul de largă și acerbă pentru a combate o listă de acest gen este convingerea
că suntem cu toții împreună și că ceva mai mare decât noi are capacitatea de a aduce iubire și
compasiune în viața noastră. Din nou, nu am constatat că o interpretare a spiritualității are colțul pe
piața de reziliență. Nu este vorba despre denominațiuni sau dogme. Practicarea spiritualității este
ceea ce aduce vindecare și creează rezistență. Pentru mine, spiritualitatea este legată de legătura cu
Dumnezeu, și o fac cel mai adesea prin natură, comunitate și muzică. Cu toții trebuie să definim
spiritualitatea într-un mod care ne inspiră. Fie că depășim adversitățile, trăim traumatismele, fie că
avem de-a face cu stres și anxietate, că avem un sens al scopului, înțelesului și perspectivei în viața
noastră, ne permite să dezvoltăm înțelegerea și să mergem mai departe. Fără scop, înțeles și
perspectivă, este ușor să pierzi speranța, să ne amorți emoțiile sau să fim copleșiți de circumstanțele
noastre. Ne simțim redus, mai puțin capabili și ne-am pierdut în fața luptei. Inima spiritualității este
legătura. Când credem în acea legătură inextricabilă, nu ne simțim singuri.

Aprofundează Fii Deliberată

Un bun prieten de-al meu a auzit această minunată oprire a intențiilor în timpul unei întâlniri cu
doisprezece pași. Îmi place! Se numește verificarea vocală: AEIOUY.

A = Am fost Abstinent astăzi? (Cu toate acestea, definiți acest lucru - consider că este ceva mai dificil
atunci când vine vorba de lucruri precum hrana, munca și calculatorul.)

E = Am Exersat astăzi?

I= Ce am făcut astăzi pentru mine?

O = Ce am făcut astăzi pentru alții?

U = Mă țin astăzi la emoții neexprimate?

Y = Da! Ce este ceva bun care sa întâmplat astăzi? Inspire: Sunt inspirat de acest citat scris de scriitor
și cercetător Elisabeth Kübler-Ross: "Oamenii sunt ca ferestrele vitralii. Strălucește și strălucește când
soarele se află în afară, dar când intră întunericul, frumusețea lor se dezvăluie numai dacă există o
lumină din interior. "Cred cu adevărat că lumina pe care am văzut-o în interiorul oamenilor rezilienți
pe care i-am intervievat a fost spiritul lor. Îmi place ideea de a fi "aprins din interior". Du-te: Iubesc
meditațiile și rugăciunile zilnice. Uneori, cel mai bun mod de a mă duce este rugăciunea liniștită

Cum aprofundezi tu?

Cultivarea Recunoștinței și a Bucuriei

A da drumul sărăciei și a fricii de întuneric

Anterior am menționat cât de surprinsă am fost să văd că anumite concepte din cercetarea mea apar
în perechi sau grupuri. Aceste "colecții de concepte" au creat schimbări paradigme majore pentru
mine în ceea ce privește modul în care mă gândesc la viața mea și alegerile pe care le fac în fiecare zi.
Un exemplu bun în acest sens este modul în care dragostea și apartenența merg împreună. Acum
înțeleg că, pentru a simți un adevărat sentiment de apartenență, trebuie să-mi readuc adevăratul eu
și că pot să fac asta numai dacă practic iubirea de sine. De ani de zile am crezut că este invers: voi
face tot ce trebuie pentru a se potrivi, mă voi simți acceptat și asta mă va face mai bine ca mine. Doar
tastând aceste cuvinte și gândindu-mă la câte ani am petrecut viața în felul asta mă face să mă
obosesc. Nu e de mirare că am fost obosit atât de mult! În multe privințe, această cercetare nu numai
că mi-a învățat noi modalități de a mă gândi la modul în care vreau să trăiesc și să iubesc, mă învață
despre relația dintre experiențele mele și alegerile mele. Una dintre cele mai profunde schimbări din
viața mea sa întâmplat când mi-am pus capul în jurul relației dintre recunoștință și bucurie.
Întotdeauna am crezut că oamenii bucuroși erau oameni recunoscători. De ce nu ar fi? Ei au toată
bunătatea pentru care sunt recunoscători. Dar după ce a petrecut nenumărate ore colectând povesti
despre bucurie și recunoștință, au apărut trei modele puternice:

• Fără excepție, fiecare persoana pe care am intervievat-o a descris o viață plina de bucurie sau care
s-au descris ca bucuroși, au practicat în mod activ recunoștința și i-au atribuit bucuria practicii lor de
recunoștință.

• Atât bucuria cât și recunoștința au fost descrise ca practici spirituale care au fost legate la o
credință în interconectarea umană și o putere mai mare decât noi.

• Oamenii au fost rapid să sublinieze diferențele dintre fericire și bucurie ca diferența dintre o emoție
umană care este legată de circumstanțe și o modalitate spirituală de a se angaja cu lumea care este
conectată la practicarea recunoștinței.

Recunoștința

Când vine vorba de recunoștință, cuvântul care mi-a venit în timpul acestui proces de cercetare este
practica. Nu cred neapărat că un alt cercetător ar fi fost atât de surprins, dar, deoarece cineva care
credea că această cunoaștere este mai importantă decât practica, am găsit aceste cuvinte ca fiind un
apel la acțiune. De fapt, este sigur să spun că recunoașterea fără echivoc a importanței practicii mi-a
stârnit trezirea spirituală în anul 2007. De ani de zile, am subscris la noțiunea de "atitudine de
recunoștință". De atunci am învățat că o atitudine este o orientare sau un mod de gândire și că "a
avea o atitudine" nu se traduce întotdeauna la un comportament. De exemplu, ar fi rezonabil să spun
că am o atitudine yoga. Ideile și credințele care îmi ghidează viața sunt foarte în concordanță cu
ideile și credințele pe care le asociez cu yoga. Dau valoare atenției, respirației și conexiunii corp-
minte-spirit. . Am chiar și echipamente de yoga. Dar, permiteți-mi să vă asigur, atitudinea yoga și
costumele mele

nu mă refer la jack dacă mă puneți pe un covor de yoga și mă rogi să stau pe capul meu sau să văd o
poză. În timp ce stau aici, scriind asta, n-am practicat yoga. Am de gând să schimb asta între acum și
momentul în care țineți această carte în mână, dar până acum nu am pus această atitudine în
acțiune. Deci, unde contează cu adevărat - pe rogojină - atitudinea mea de yoga nu contează prea
mult. Deci, cum arată o practică de recunoștință? Oamenii pe care i-am intervievat au vorbit despre
păstrarea jurnalelor de recunoștință, meditațiile sau rugăciunile zilnice de recunoștință, crearea de
artă recunoștinței și chiar oprirea în zilele lor pline de stres și agitate pentru a spune aceste cuvinte
cu voce tare: "Sunt recunoscător pentru ..." recunoștință, există o mulțime de verbe implicate. Se
pare că recunoștința fără practică poate fi puțin asemănătoare cu credința fără fapte - nu este în
viață.

Ce este bucuria?

Bucuria mi se pare un pas dincolo de fericire. Fericirea este un fel de atmosferă în care poți trăi uneori
când ești norocos. Bucuria este o lumină care te umple cu speranță, credință și dragoste.

- ADELA ROGERS ST. JOHNS

Cercetarea m-a învățat că fericirea și bucuria sunt experiențe diferite. În interviuri, oamenii ar spune
adesea ceva de genul: "Fiind recunoscător și plin de bucurie nu înseamnă că sunt fericit tot timpul".
În mai multe rânduri, m-aș fi gândit mai profund la acele tipuri de declarații, întrebându-mă: "Ce-o
face arata ca atunci când ești bucuroasă si recunoscătoare, dar nu fericită? "Răspunsurile au fost
toate similare: Fericirea este legata de circumstanțe si bucuria este legata de spirit si recunoștință. De
asemenea, am aflat că nici bucuria, nici fericirea nu sunt constante; nimeni nu se simte fericit tot
timpul sau bucuros tot timpul. Ambele experiențe vin și pleacă. Fericirea este atașată situațiilor și
evenimentelor externe și pare să se desfacă și să curgă pe măsură ce acele circumstanțe vin și se duc.
Bucuria pare a fi în mod constant legată de inimile noastre prin spirit și recunoștință. Dar
experiențele noastre reale de bucurie - aceste sentimente intense de conexiune spirituală profundă și
plăcere - ne acapară într-un mod foarte vulnerabil. După ce aceste diferențe au ieșit din datele mele,
m-am uitat în jur pentru a găsi ce au scris alți cercetători despre bucurie și fericire. Interesant,
explicația care părea că mi-a descris cele mai bune descoperiri a fost de la un teolog. Anne
Robertson, pastor metodist, scriitor și director executiv al Societății de Biblie din Massachusetts ,
explică modul în care originea greacă a cuvintelor bucurie și fericire dețin un înțeles important pentru
noi astăzi. Ea explică faptul că cuvântul grecesc pentru fericire este Makarios, care a fost folosit
pentru a descrie libertatea bogatului din griji și îngrijorări normale sau pentru a descrie o persoană
care a primit o anumită formă de bine, cum ar fi banii sau sănătatea. Robertson compară acest lucru
cu cuvântul grecesc care este chairo. Chairo a fost descris de vechii greci ca fiind "culminarea ființei"
și "buna dispoziție a sufletului". Robertson scrie: "Chairo este ceva, spun grecii antic, care se găsește
numai în Dumnezeu și vine cu virtute și înțelepciune . Nu este virtutea unui începător. ; vine ca punct
culminant. Ei spun că opusul nu este tristețe, ci frică. "Avem nevoie de fericire și de bucurie. Cred că
este important să creăm și să recunoaștem experiențele care ne fac fericiți. De fapt, sunt un mare fan
al cărții lui Gretchen Rubin "Proiectul fericirii" și al cercetării lui Tal Ben-Shahar și a cărții Mai Fericită.
Dar în plus față de crearea fericirii în viețile noastre, am învățat că trebuie să cultivăm practicile
spirituale care duc la bucurie, mai ales la recunoștință. În viața mea, aș vrea să experimentez mai
multă fericire, dar vreau să trăiesc dintr-un loc de recunoștință și bucurie. Pentru a face acest lucru,
cred că trebuie să aruncăm o privire tare asupra lucrurilor care se împotrivesc recunoștinței și
bucuriei și, într-o anumită măsură, chiar și fericirii.

Sărăcia și frica de întuneric

Prima dată când am încercat să scriu despre ceea ce stă în calea recunoștinței și a bucuriei, stăteam
pe canapeaua din sufrageria mea, cu laptopul de lângă mine și jurnalul meu de cercetare în mână.
Am fost obosit și, mai degrabă decât scris, am petrecut o oră privind la lumina clipind care atârna
peste intrarea în sufrageria mea. Sunt un mare fan al acelor mici lumini clare și strălucitoare. Cred că
ele fac lumea să arate mai frumoasă, așa că îi țin în casă pe tot parcursul anului. În timp ce stăteam
acolo, trecând prin povești și privindu-mă la lumina clipeală, am scos un stilou și am scris: Luminile
Twinkle sunt metafora perfectă pentru bucurie. Bucuria nu este o constantă. Vine la noi în momente -
momente adesea obișnuite. Uneori ne lipsesc de izbucnirile de bucurie, pentru că suntem prea
ocupați, urmărind momente extraordinare. În altă vreme, ne este atât de frică de întuneric încât nu
îndrăznim să ne lăsăm să se bucure de lumină. O viață plină de bucurie nu este o proiecție de bucurie.
În cele din urmă, acest lucru ar deveni insuportabil. Cred că o viață plină de bucurie este compusă din
momente pline de bucurie, recunoștință, inspirație și credință.

Pentru cei care îmi urmează blogul, veți recunoaște acest lucru ca mantra pentru posturile mele de
recunoștință de vineri pe care le numesc TGIF. Am transformat acest citat într-o insignă mică și parte
din practica mea de recunoștință este un mesaj săptămânal despre ceea ce am încredere, pentru
care sunt recunoscător, ce mă inspiră și cum îmi practic credința. Este incredibil de puternic să citești
comentariile tuturor. Bucuria și recunoștința pot fi foarte vulnerabile și experiențe intense. Suntem
un popor anxios și mulți dintre noi au foarte puțină toleranță față de vulnerabilitate. Anxietatea și
teama noastre se pot manifesta ca sărăcie. Ne gândim la noi:

• Nu mă voi lăsa să simt această bucurie, pentru că știu că nu va dura.

• Recunoscând cât de recunoscător sunt o invitație la dezastru.

• Prefer să nu fiu plin de bucurie decât să aștept să cadă celălalt pantof.

Frica de întuneric Întotdeauna am fost predispusă la îngrijorare și neliniște, dar după ce am devenit
mamă, negocierea bucuriei, a recunoștinței și a deficitului s-au simțit ca o activitate cu normă
întreagă. De ani de zile, teama mea de a se întâmpla ceva teribil cu copiii mei m-a împiedicat să-mi
îmbrățișez pe deplin bucuria și recunoștința. De fiecare dată când eram prea aproape de a înmuia de
o plină de bucurie față de copiii mei și cât de mult îi iubesc, mi-aș imagina un lucru teribil care să se
întâmple; Mi-aș imagina că pierd totul într-o clipă. La început am crezut că sunt nebună. Eram singura
persoană din lume care a făcut asta? Când terapeut-ul meu și cu mine am început să lucrăm la asta,
mi-am dat seama că "prea binele meu pentru a fi adevărat" a fost total legat de frică, de lipsă și de
vulnerabilitate. Știind că acestea sunt emoții destul de universale, am adunat curajul să vorbesc
despre experiențele mele cu un grup de cinci sute de părinți care au venit la una din prelegerile mele
de părinți. Am dat un exemplu de a sta în picioare lângă fiica mea, veghindu-i somnul, simțindu-mă
complet încântată de recunoștință, apoi distrusă de acea bucurie și recunoștință prin imagini despre
ceva rău care i se întâmplă. Ai fi putut auzi o cădere de pin. M-am gândit, Dumnezeule. Sunt nebună
și acum toți stau acolo ca și cum, "E o nebună. Cum vom pleca de aici? "Apoi, dintr-o dată, am auzit
sunetul unei femei în spate, care începu să plângă. Nu plângeți, dar plângeți. Sunetul a fost urmat de
cineva din față strigând: "Doamne Dumnezeule! De ce facem asta? Ce înseamnă? "Sala de spectacol a
izbucnit într-un fel de revigorare a părinților nebuni. După cum bănuiam, nu eram singură.

Cei mai mulți dintre noi am experimentat să ne aflăm la marginea bucuriei doar pentru a fi depășiți
de vulnerabilitate și aruncați în frică. Până să putem tolera vulnerabilitatea și să o transformăm în
recunoștință, sentimentele intense ale iubirii vor adesea ridica teama de pierdere. Dacă trebuia să
rezumă ceea ce am învățat despre frică și bucurie, aș spune: întunericul nu distruge lumina; o
definește. Este teama noastră de întuneric care ne aruncă bucuria în umbre.

Sărăcia

Acestea sunt vremuri îngrozitoare și înspăimântătoare, ambele generând sărăcie. Ne este teamă să
pierdem ceea ce iubim cel mai mult și urâm că nu există garanții. Credem că nu suntem recunoscători
și că nu suntem bucuroși că o vor răni. Credem că dacă putem să învingem vulnerabilitatea cu
pumnul prin imaginarea pierderii, vom suferi mai puțin. Ne înșelăm. Există o garanție: dacă nu
practicăm recunoștință și ne permitem să cunoaștem bucuria, ne lipsesc cele două lucruri care ne vor
susține de fapt în timpul inevitabil dur. Ceea ce descriu mai sus este lipsa de siguranță și
incertitudine. Dar există și alte tipuri de deficit. Prietenul meu Lynne Twist a scris o carte incredibilă
numită Sufletul of Banilor. În această carte, Lynne abordează mitul sărăciei. Ea scrie, pentru mine, și
pentru mulți dintre noi, primul nostru gând treaz al zilei este "nu am dormit suficient". Următorul
este "nu am timp suficient". Gândul de insuficient ni se pare automat înainte de a ne gândi chiar să
întrebăm sau să examinăm. Ne petrecem cea mai mare parte a orelor și zilelor vieții noastre, auzind,
explicând, plângându-se sau îngrijorându-ne de ceea ce nu avem destul ... Nu avem suficient
exercițiu. Nu avem destulă muncă. Nu avem suficiente profituri. Nu avem suficientă putere. Nu avem
destulă sălbăticie. Nu avem destule weekend-uri. Desigur, nu avem destui bani - vreodată. Nu
suntem suficient de slabi, nu suntem destul de inteligenți, nu suntem destul de drăguți să ne potrivim
sau nu avem suficientă educație sau suficient de reușită sau suficient de bogată pentru totdeauna.
Chiar înainte să ne așezăm în pat, înainte ca picioarele noastre să atingă podeaua, suntem deja
necorespunzători, deja în urmă, pierduți deja, lipsind deja ceva. Și când ne ducem la culcare noaptea,
mintea noastră se îndreaptă cu o litanie de ceea ce nu am primit sau nu am terminat în acea zi.
Mergem la somn împovărați de aceste gânduri și ne trezim la reverie de lipsă ... Ceea ce începe ca o
simplă expresie a vieții în grabă, sau chiar a provocării vieții , crește în marea justificare pentru o viață
neîmplinită. După ce am citit acest pasaj, are sens de ce suntem o națiune înfometată pentru mai
multă bucurie: pentru că suferim de lipsă de recunoștință. Lynne spune că abordarea sărăciei nu
înseamnă căutarea abundenței, ci alegerea unui set de suficiență: fiecare dintre noi are posibilitatea
la orice pas de a renunța la modul de gândire al sărăciei. Odată ce lăsăm la o parte sărăcia,
descoperim adevărul surprinzător al suficienței. Prin suficiență, nu mă refer la o cantitate anume.
Suficiența nu este la doi pași de sărăcie sau la un pas de abundență. Nu este o măsură de aproape
destul sau mai mult decât destul. Suficiența nu este deloc o sumă. Este o experiență, un context pe
care îl generăm, o declarație, o cunoaștere a faptului că este îndeajuns și că noi suntem îndeajuns. .
Suficiența stă în fiecare dintre noi și o putem numi înainte. Este un consens, o atenție, o alegere
intenționată a modului în care ne gândim la circumstanțele noastre. "Sărăcia este, de asemenea, un
mare combustibil pentru gremlini. În cercetarea mea de rușine și în această cercetare recentă, mi-am
dat seama că mulți dintre noi am cumpărat ideea că ceva trebuie să fie extraordinar dacă ne va
aduce bucurie. În gândul meu era doar eu, scriu: "Se pare că măsuram valoarea contribuțiilor
oamenilor (și uneori întreaga lor viață) prin nivelul lor de recunoaștere publică. Cu alte cuvinte,
valoarea este măsurată prin faimă și avere. Cultura noastră este grăbită să respingă bărbații și
femeile liniștite, obișnuite și muncitoare. În multe cazuri, ne simțim obișnuiți cu plictisitul sau, chiar
mai periculos, obișnuit a devenit sinonim cu lipsit de sens. "⁴ Cred că am învățat cel mai mult despre
valoarea obișnuită de a intervieva bărbații și femeile care au suferit pierderi enorme, cum ar fi
pierderea un copil, violență, genocid și traume. Amintirile pe care le aveau cele mai sacre erau
momentele obișnuite, de zi cu zi. Era clar că amintirile cele mai prețioase au fost falsificate dintr-o
colecție de momente obișnuite, iar speranța lor pentru alții este că se vor opri destul de mult pentru
a fi recunoscători pentru acele momente și bucurie pe care le aduc. Autorul și conducătorul spiritual
Marianne Williamson spune: "Bucuria este ceea ce se întâmplă cu noi când ne permitem să
recunoaștem cât de bune sunt lucrurile bune".

Aprofundare Deliberare

Când sunt inundat de frică și de lipsă, încerc să fac apel la bucurie și suficiență prin recunoașterea
fricii, apoi transformându-l în recunoștință. Spun asta cu voce tare: "Mă simt vulnerabil. E în regulă.
Sunt atât de recunoscător pentru ____________. "Acest lucru mi-a mărit absolut capacitatea de
bucurie.

Inspirați: sunt inspirat de dozele zilnice de bucurie care se petrec în acele momente obișnuite, cum
ar fi mersul copiilor de acasă la școală, săriturile pe trambulină și împărțirea meselor din familie.
Recunoscând că aceste momente sunt cu adevărat despre ce este viața mi-au schimbat viziunea
asupra muncii, familiei și succesului.

Mergeți: Pregătiți-vă să fiți recunoscători în timpul grațiilor pentru proiectele mai creative, cum ar fi
crearea unui borcan pentru a păstra notele de recunoștință, facem sinceritatea să fie o aventură de
familie.

Cum aprofundezi tu?

Ghidul #5

Cultivarea Intuiției Încrederea în Soartă

Lăsarea nevoii de certitudine

Totul despre acest proces de cercetare mi-a împins în moduri pe care nu mi-am imaginat niciodată.
Acest lucru este valabil mai ales atunci când vine vorba de subiecte precum credința, intuiția și
spiritul. Atunci când importanța intuiției și a religiei a apărut pentru prima dată ca modele-cheie în
viața deplină, am rănit puțin. Încă o dată, m-am simțit ca prietenii mei buni - logica și rațiunea - au
fost atacați. Îmi amintesc spunând lui Steve: "Acum este intuiție și credință! Puteți să crezi asta? "El a
răspuns:" Sunt surprins că ești surprinsă. Tu lucrezi de la credință și la instinctul tău tot timpul. "El mi-
a dat garda jos cu comentariul său. M-am așezat lângă el și am spus: "Da, știu că sunt o fată bună și o
fată credincioasă, dar cred că nu sunt foarte intuitivă. Citiți această definiție din dicționar: „Intuiția
este percepția directă a adevărului sau a adevărului, independent de orice proces de raționament.“ ¹
Steve a chicotit, „Deci, poate că definiția nu se potrivește cu ceea ce învață din date. Vei scrie unul
nou. Nu va fi pentru prima dată. "Am petrecut un an concentrându-mă pe intuiție și credință. Am
intervievat și mi-am adunat povești astfel încât să-mi pot aduce capul și inima în jurul valorii de ceea
ce înseamnă să cultivați intuiția și să aveți încredere în credință. Am fost surprinsă de ceea ce am
învățat.

Intuiția

Intuiția nu este independentă de orice proces de raționament. De fapt, psihologii cred că intuiția
este un foc rapid, inconștient, care asociază procese ca un puzzle mental. Creierul face o observație,
își scanează fișierele și se potrivește cu observațiile cu amintirile, cunoștințele și experiențele
existente. Odată ce a pus laolaltă o serie de meciuri, avem un "instinct" pe ceea ce am observat.
Uneori intuiția noastră sau instinctul nostru ne spune ce trebuie să știm; alteori, de fapt, ne conduce
spre identificarea și raționamentul. După cum se dovedește, intuiția poate fi vocea liniștită din
interior, dar vocea nu se limitează la un singur mesaj. Uneori intuiția noastră șoptește: "Urmați-vă
instinctul". Altfel, strigă: "Trebuie să verificați acest lucru; nu avem suficiente informații! "În
cercetarea mea, am constatat că ceea ce pune în tăcere vocea noastră intuitivă este nevoia noastră
de certitudine. Cei mai mulți dintre noi nu sunt foarte buni să nu știm. Vrem să ne asigurăm că nu
acordăm atenție rezultatelor procesului de potrivire. De exemplu, în loc să respectăm un instinct
intern puternic, ne temem și ne căutăm asigurări de la alții.

• "Ce crezi?"

• "Ar trebui să fac asta?

• "Credeți că este o idee bună sau credeți că o voi regreta?"

• "Ce ai face?"

Un răspuns tipic la aceste întrebări din sondaj este: "Nu sunt sigură ce ar trebui să faceți. Ce-ți spune
instinctul ? "

Și asta este. Ce spui tu? Ne scuturăm capul și spunem: "Nu sunt sigură" când răspunsul real este: "Nu
am nicio idee despre ceea ce mi-a spus instinctul; nu am vorbit ani de zile. "Când începem să
chestionăm oamenii, este de multe ori pentru că nu avem încredere în cunoștințele noastre. Se simte
prea agitat și prea incert. Vrem asigurări și oameni cu care putem împărtăși vina dacă lucrurile nu ies
în evidență. Știu totul despre asta. Sunt un pollster profesionist - uneori e greu să trec prin asta
singură uneori. Când iau o decizie dificilă și mă simt deconectată de la intuiția mea, am tendința să
surprind toată lumea din jurul meu. În mod ironic, din moment ce făceam această cercetare,
topografia a devenit un steag roșu pentru mine - îmi spune că mă simt vulnerabil în luarea unei
decizii. După cum am menționat mai devreme, dacă învățăm să avem încredere în intuiția noastră, ne
poate spune chiar că nu avem un instinct bun în ceea ce privește ceva și că avem nevoie de mai
multe date. Un alt exemplu de modul în care nevoia noastră de siguranță ne sabotează intuiția este
atunci când ignorăm avertismentul instinctual pentru a încetini, pentru a colecta mai multe informații
sau pentru a verifica realitățile noastre:

• "Am de gând să o fac. Nu-mi mai pasă.

• "M-am săturat să mă gândesc la asta. E prea stresant.

• "Prefer să o fac decât să aștept o clipă."

• "Nu pot sta să nu știu".

Atunci când percepem în mod decisiv decizii importante, poate că nu vrem să știm răspunsurile care
vor apărea din cauza diligentei. Știm că descoperirea de fapt ne-ar putea duce departe de ceea ce
credem că vrem. Întotdeauna îmi spun: "Dacă mi-e teamă să conduc numerele sau să pun un creion
pe hârtie, nu ar trebui să fac asta". Când vrem doar să luăm procesul de luare a deciziilor, este o idee
bună să ne întrebăm pe noi înșine pur și simplu nu putem suporta vulnerabilitatea de a fi suficient de
lungi pentru a gândi și a lua o decizie conștientă. Deci, după cum puteți vedea, intuiția nu este
întotdeauna despre accesarea răspunsurilor din interior. Uneori, când am reușit să înțelegem
înțelepciunea noastră interioară, ne spune că nu știm suficient pentru a lua o decizie fără a mai fi
investigată. Iată definiția pe care am realizat-o din cercetare: Intuiția nu este o singură cale de a
cunoaște - este abilitatea noastră de a stoca spațiu pentru incertitudine și dorința noastră de a avea
încredere în multe moduri în care am dezvoltat cunoștințe și înțelegere, inclusiv instinct, experiență,
credință și rațiune.

Credința

Am ajuns să înțeleg că credința și rațiunea nu sunt dușmani naturali. Este nevoia noastră umană de
certitudine și nevoia noastră de a fi "drept", care au răsturnat credința și rațiunea unul împotriva
celuilalt într-un mod aproape fără speranță. Ne forțăm să alegem și să apărăm o cale de a cunoaște
lumea în detrimentul celuilalt. Înțeleg că credința și rațiunea pot să se ciocnească și să creeze
tensiuni inconfortabile - acele tensiuni joacă în viața mea și le pot simți în oasele mele. Dar această
muncă m-a forțat să văd că frica noastră de necunoscut și teama noastră de a fi greșite ne creează
cea mai mare parte a conflictului și anxietății noastre. Avem nevoie atât de credință cât și de rațiune
pentru a face sens într-o lume incertă. Nu pot să vă spun de câte ori am auzit termenii care au
credință și credința mea în interviurile mele cu bărbații și femeile care trăiesc călătoria cu toată
inima. La început am crezut că credința a însemnat "Există un motiv pentru tot." M-am luptat
personal cu asta pentru că nu mă simt confortabil cu folosirea lui Dumnezeu sau cu credința sau
spiritualitatea pentru a explica tragedia. Se simte, de fapt, ca înlocuirea certitudinii pentru credință
atunci când oamenii spun: "Există un motiv pentru tot." Dar am aflat rapid din interviuri că credința a
însemnat altceva pentru acești oameni. Iată cum am defini credința, pe baza interviurilor de
cercetare: Credința este un loc de mister, în cazul în care ne găsim curajul de a crede în ceea ce nu
putem vedea și puterea de a da drumul de frica de incertitudine. De asemenea, am aflat că nu
întotdeauna oamenii de știință se luptă cu credința și cei care acceptă pe deplin incertitudinea. Multe
forme de fundamentalism și extremism sunt legate de alegerea certitudinii față de credință. Îmi place
acest lucru de la teologul Richard Rohr: "Prietenii mei de știință au venit cu lucruri precum" principiile
incertitudinii "și găurile întunecate. Ei sunt dispuși să trăiască în ipoteze și teorii imaginate. Dar mulți
oameni religioși insistă asupra răspunsurilor care sunt întotdeauna adevărate. Ne place închiderea,
rezoluția și claritatea, gândindu-ne că suntem oameni de "credință"! Cât de ciudat că însuși cuvântul
„credință“ a ajuns să însemne contrariul ei exactă. „Credința este esențială atunci când decidem să
trăim și să iubim cu toată inima noastră într-o lume în care majoritatea dintre noi au nevoie de
asigurări înainte de a risca să fie vulnerabili și să fie rănit. Pentru a spune, "mă voi angaja cu toată
inima în viața mea" necesită credință fără să vadă.

Aprofundarea

Obțineți deliberare: renunțarea la certitudine este una dintre provocările mele cele mai mari. Am
chiar și un răspuns fizic la "necunoaștere" - anxietatea și teama și vulnerabilitatea combinate. Atunci
trebuie să mă liniștesc. Cu copiii mei și viața mea ocupată, asta poate însemna ascunderea în garaj
sau în jurul blocului. Orice ar fi nevoie, trebuie să găsesc o cale de a sta în continuare, ca să pot auzi
ce spun.

Obțineți Inspirație: Procesul de recuperare a vieții mele spirituale și credincioșilor nu a fost ușor (de
aici trezirea spirituală în anul 2007). Există un citat care mi-a spart literalmente inima. Este dintr-o
carte de Anne Lamott: „Opusul credinței nu este îndoiala, ci certitudinea.“ Cărțile ei despre credință
și har mă inspiră. Sunt inspirată și recunoscătoare pentru Când Inima așteaptă de Sue Monk Kidd⁶ și
al lui Pema Chödrön Confortabil și Incert; m-au salvat. Și ultimul, îmi place absolut acest citat din
Paulo Coelho ’’Alchimistul“:... intuiția este într-adevăr o imersiune bruscă a sufletului în curentul
universal al vieții, în cazul în care sunt conectate istoriile tuturor oamenilor, și suntem capabili să știm
totul, pentru că totul este scris acolo. „

Obțineți Mersul: Când sunt foarte speriată sau nesigură, am nevoie de ceva imediat pentru a-mi
liniști certitudinea. Pentru mine, rugăciunea Seninătatea face minuni. Doamne, dă-mi seninătatea de
a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile pe care le pot și
înțelepciunea de a ști diferența. Amin!

Cum aprofundezi tu?

Ghidul #6

Cultivarea Creativității

Eliberarea Comparației

Unele dintre cele mai bune amintiri ale copilăriei mele implică creativitate și aproape toate sunt din
anii în care am trăit în New Orleans, într-un duplex groaznic cu un tapet roz, un bloc de la
Universitatea Tulane. Îmi amintesc că mama și mine petrec ore să picteze lanțuri de chei din lemn în
formă de broaște țestoase și melci, făcând meșteșuguri din paiete și simțind cu prietenii mei. Îmi pot
vedea mama vie și pe prietenele ei în pantaloni-clopoței care vin acasă de la piața din cartierul
francez, făcând dovlecei umpluți și alte mâncăruri delicioase. Am fost atât de fascinată să o ajut în
bucătărie încât într-o după-amiază de soare, ea și tatăl meu m-au lăsat să gătesc singură. Au spus că
pot face orice îmi doresc cu orice ingredient pe care îl doresc. Am făcut cookie-uri de ovăz. Languste
fierte cu mirodenii în loc de scorțișoară. Întreaga casă a mirosit zile întregi. Mamei i-a plăcut, de
asemenea, să coase. Ea a făcut rochii potrivite pe care le-am purtat (împreună cu păpușa mea, care
avea și ea o rochie potrivită). Mi-e atât de ciudat ca toate aceste amintiri care implica crearea sunt
atât de adevărate si texturate pentru mine - aproape că le pot simți și mirosi. De asemenea, ele au o
semnificație atât de importantă. Din păcate, amintirile mele de creare se sfârșesc în jurul vârstei opt
sau nouă. De fapt, nu am o singură memorie de creativitate după clasa a cincea. A fost același
moment în care ne-am mutat din casa noastră mică din Districtul Garden, într-o casă mare într-o
suburbia învecinată din Houston. Totul părea să se schimbe. În New Orleans, fiecare zid din casă a
fost acoperit cu arta făcută de mama, de o rudă sau de noi, iar perdelele făcute în casă erau atârnate
de fiecare fereastră. Arta și perdelele s-ar putea să fi fost din necesitate, dar îmi amintesc ca fiind
frumos. În Houston, îmi amintesc că m-am intrat în casele noilor vecini și m-am gândit că camerele
lor de zi arătau ca un hol al unui hotel extravagant. - Sunt vie

amintiți-vă că vă gândiți la timp, ca un Howard Johnson sau un Holiday Inn. Aveau draperii lungi,
canapele mari, cu scaune potrivite, și mese de sticlă strălucitoare. Plantele de plastic, cu viță de vie
agățată, stăteau strategic pe armoire, iar florile uscate în coșuri decorând vârfurile meselor. În mod
ciudat, lobby-ul tuturor părea la fel. În timp ce casele erau la fel și fanteziste, școala era o poveste
diferită. În New Orleans, m-am dus la o școală catolică și toată lumea sa uitat la fel, s-a rugat la fel, și,
în cea mai mare parte, a procedat la fel. În Houston am început școala publică, ceea ce nu însemna
mai multe uniforme. În această nouă școală, erau numărate haine drăguțe. Și nu haine de casă
drăguțe, ci haine de la "mall". În New Orleans, tatăl meu a lucrat în timpul zilei și a fost student la
lege la Loyola noaptea. A existat întotdeauna un simt neoficial și distractiv în viața noastră acolo.
Odată ce am ajuns la Houston, ne-am îmbrăcat în fiecare dimineață și ne-am mutat într-o companie
de petrol și gaze, împreună cu toți ceilalți tați din cartierul nostru. Lucrurile s-au schimbat și, în multe
privințe, mișcarea a fost simțită ca o schimbare fundamentală pentru familia noastră. . Părinții mei au
fost lansați pe pista de realizări și achiziții, iar creativitatea a dat naștere la acea combinație de
sufocare care se potrivește și este mai bună decât, de asemenea, cunoscută drept comparație.
Comparația se referă la conformitate și concurență. La început se pare că conformarea și concurența
se exclud reciproc, dar nu sunt. Atunci când comparăm, vrem să vedem cine sau ce este mai bine
dintr-o colecție specifică de "lucruri asemănătoare". Putem compara lucruri cum ar fi modul în care
suntem părinți cu părinții care au valori sau tradiții total diferite față de noi, ci comparațiile care ne
ajută cu adevărat, sunt cele pe care le facem cu cei care locuiesc alături sau cu echipa de fotbal a
copilului nostru sau cu școala noastră. Nu ne comparăm casele cu casele din oraș; comparăm curtea
noastră cu șantierele din blocul nostru.

Când ne comparăm, vrem să fim cei mai buni sau să avem cele mai bune din grupul nostru. Mandatul
de comparație devine acest paradox zdrobitor de "a se potrivi și a ieși afară!" Nu cultivă acceptarea
de sine, apartenența și autenticitatea; este ca toți ceilalți, dar mai bine. Este ușor de văzut cât de
greu este să facem timp pentru lucruri importante cum ar fi creativitatea, recunoștința, bucuria și
autenticitatea atunci când petrecem cantități enorme de energie conforme și concurente. Înțeleg
acum de ce dragul meu prieten, Laura Williams, spune întotdeauna: "Comparația este hoțul fericirii."
Nu pot să vă spun de câte ori mă simt atât de bine în legătură cu mine, cu viața mea și cu familia
mea, și apoi într-o fracțiune de secundă e dusă deoarece încep conștient sau inconștient să mă
compar cu alți oameni. . În ceea ce privește propria mea poveste, cu cât am mai în vârstă, cu atât mai
puțin am pus-o pe creativitate și cu atât mai puțin timp am creat. Când m-au întrebat despre crafting
sau despre artă sau creație, m-am bazat pe standardul "Eu nu sunt tipul creativ". În interior m-am
gândit cu adevărat: Cine are timp pentru pictura și scrapbooking și fotografie când lucrarea reală de a
realiza și de a realiza nevoile? În momentul în care aveam patruzeci de ani și lucram la această
cercetare, lipsa mea de interes pentru creativitate s-a transformat în dispreț. Nu sunt sigură dacă aș
clasifica sentimentele mele despre creativitate ca stereotipuri negative, declanșatoare de rușine sau
o combinație a celor două, dar a ajuns la punctul în care m-am gândit să creez de dragul de a crea în
cel mai bun mod auto-indulgent și fulgi în cel mai rău caz. Desigur, știu, profesional, că cu cât suntem
mai entuziasmați și mai reactivi cu privire la o problemă, cu atât mai mult trebuie să investigăm
răspunsurile noastre. Privind înapoi cu ochi noi, cred că atingând cât de mult mi-a lipsit acea parte
din viața mea ar fi fost prea confuză sau dureroasă. N-am crezut niciodată că am întâlnit ceva destul
de înverșunat încât să mă scape de convingerile mele despre creativitate. Apoi, această cercetare a
venit de-a lungul ... Lasă-mă să rezum ceea ce am învățat despre creativitate din lumea vieții plină de
iubire și a iubirii:

1. "Nu sunt foarte creativ" nu funcționează. Nu există oameni creativi și oameni non-creativi. Există
numai oameni care își folosesc creativitatea și oamenii care nu. Creativitatea neutilizată nu doar
dispare. Ea trăiește în noi până când este exprimată, neglijată la moarte sau sufocată de
resentimente și frică.

2. Singura contribuție unică pe care o vom face vreodată în această lume va fi

născut din creativitatea noastră.

3.Dacă vrem să facem sensul, trebuie să facem artă. Găti, scrie, desena, mâzgăli,

vopsi, însemna, poza, colaj, tricota, reconstrui un motor, sculpta, dansa, decora, acționa, cântă - nu
contează. Atâta timp cât creăm, cultivăm sensul. În mod literal, la o lună după ce am lucrat prin
datele despre creativitate, m-am înscris pentru o clasă de pictură în tărtăcuță. Nici măcar nu glumesc.
Am mers cu mama și cu Ellen și a fost una dintre cele mai bune zile din viața mea. Pentru prima dată
în decenii, am început să creez. Și nu m-am oprit. eu chiar am preluat fotografia. Ar putea suna clișeu,
dar lumea nici măcar nu se mai uită la fel. Văd frumusețea și potențialul peste tot - în curtea din față,
într-un magazin de junk, într-o revistă veche - peste tot. A fost o tranziție foarte emoțională pentru
mine și pentru familia mea. Ambii copii mei iubesc arta, iar noi facem proiecte de familie împreuna
tot timpul. Steve și cu mine suntem adepți Mac și ne place să facem împreună filmele. Luna trecută,
Ellen ne-a spus că ea vrea să fie bucătar sau "artist de viață" ca prietenul meu Ali Edwards, care ne
inspiră pe amândoi. În acest moment, Charlie iubește să picteze și ar dori să dețină un magazin de
haine (care este atât creativ, cât și antreprenorial). De asemenea, mi-am dat seama că o mare parte
din ceea ce fac în munca mea este o lucrare creativă. Writer William Plomer a descris creativitatea ca
fiind "puterea de a conecta ceea ce nu pare a fi legat de nimic". Lucrarea mea este de a face legături,
astfel încât o parte din transformarea mea era proprie și sărbătorește creativitatea mea existentă.
Permiterea comparării nu este un element de listă de rezolvare. Pentru majoritatea dintre noi, este
ceva care necesită o conștiință constantă. Este atât de ușor să ne scoatem ochii de pe calea noastră
pentru a verifica ce fac ceilalți și dacă sunt în față sau în spatele nostru. Creativitatea, care este
expresia originalității noastre, ne ajută să fim conștienți de faptul că ceea ce aducem lumii este
complet original și nu poate fi comparat. Și, fără comparație, concepte ca înainte sau înapoi sau cele
mai bune sau cele mai rele își pierd sensul.

Aprofundarea

Obțineți deliberare: dacă creativitatea este văzută ca un lux sau ceva ce facem atunci când avem timp
liber, nu va fi niciodată cultivat. Am scos timpul în fiecare săptămână pentru a prelua și procesa
fotografii, a face filme și a face proiecte de artă cu copiii. Când creez o prioritate, totul din viața mea
funcționează mai bine.

Obțineți Inspirație: Nimic nu mă inspiră mai mult decât prietenia mea cu bombele de dragoste, un
grup de artiști, scriitori și fotografi pe care i-am întâlnit online și petrec un weekend lung cu fiecare
an. Cred că este atât de important să găsești și să fii o parte a unei comunități de oameni care trăiesc
în același mod, care împărtășesc convingerile tale despre creativitate.

Obțineți Mersul: luați o lecție. Riscul se simte vulnerabil și nou și imperfect și ia o lecție. Există clase
online minunate dacă aveți nevoie de mai multă flexibilitate. Încearcă ceva care te sperie sau ceva ce
ai visat să încerci. Niciodată nu știi unde îți vei găsi inspirația creatoare.
 Cum aprofundezi tu?

Ghidul #7

Cultivând Joaca și Odihna

Lăsarea Epuizării ca un Status Simbol

Și Productivitatea ca auto- valoare

Uneori, când intervievez persoane pentru cercetarea mea, m-am simțit ca un vizitator străin,
încercând să-mi dau seama de obiceiurile și obiceiurile oamenilor care trăiesc vieți care păreau
incredibil de diferite de ale mele. Au fost multe momente ciudate când m-am luptat să înțeleg ceea
ce au făcut, și pe de-a-ntregul . Uneori conceptele erau atât de străine pentru mine încât nu aveam
limba să le numesc. A fost una din acele vremuri. Îmi amintesc spunând unuia dintre colegii mei:
"Acești oameni cu toată inima sunt proști în jurul valorii de mult. "Ea a râs și a întrebat:" Prostie în
jur? Cum? "Am ridicat din umeri", nu știu. Se distrează și ... Nu știu cum o numești. Ei stau și fac
lucruri amuzante. Ea părea confuză. "Ce fel de lucruri amuzante? Hobby-uri? Meşteşuguri? Sport? -
Da, am răspuns. "Cam așa ceva, dar nu așa de organizat. Va trebui să mai aprofundez în jur. "Acum
mă uit înapoi la acea conversație și mă gândesc: Cum de nu știam ce vedeam? Am fost atât deplasat
personal de la acest concept că nu l-am putut recunoaște? E joacă! O componentă importantă a
trăirii cu toată inima este jocul! Am ajuns la această realizare urmărind copiii mei și recunoscând
aceleași comportamente jucăușă în ele, descrise de bărbații și femeile pe care le-am intervievat.
Acești oameni se joacă. Cercetarea conceptului de joc a ajuns la un început stâncos. . Am învățat
acest lucru foarte repede: nu căuta pe Google "Adult play." Am închis pop-up-uri de pornografie atât
de repede încât a fost ca și cum ai juca Whac-A-Mole. Odată ce m-am recuperat de la acel dezastru
de căutare, am fost destul de norocos să găsesc munca doctorului Stuart Brown. Dr. Brown este un
psihiatru, cercetător clinic și fondator al Institutului Național de Play. El este, de asemenea, autorul
unei cărți minunate intitulată "Joacă: modul în care se formează creierul, deschide imaginația și
învigorează sufletul" .Bazându-se pe propriile sale cercetări, precum și pe cele mai recente progrese
în biologie, psihologie și neurologie, Brown explică faptul că jocul ne modelează creierul, ne ajută să
ne dezvoltăm empatia, ne ajută să navigăm în grupuri sociale complexe și este în centrul creativității
și inovării. Dacă vă întrebați de ce jocul și odihna sunt asociate în acest ghid, este pentru că, după ce
am citit cercetarea jocului, înțeleg acum că jocul este la fel de esențial pentru sănătatea noastră și
funcționează ca odihnă. Deci, dacă ești ca mine, vrei să știi, "Ce se joacă exact?" Brown propune
șapte proprietăți ale jocului, prima dintre care este că jocul este aparent fără scop. Practic, asta
înseamnă că jucăm de dragul jocului. Noi o facem pentru că este distractiv și că vrem. Ei bine, aici
vine lucrarea mea ca un cercetător al rușinii. . "Ceea ce șochează este asemănarea dintre nevoia
biologică a jocului și nevoia de odihnă a corpului nostru, un subiect care a apărut, de asemenea, ca o
temă majoră în viața deplină. Se pare că trăind și iubind din toată inima noastră ne cere să respectăm
nevoia de reînnoire a corpului. Când am cercetat pentru prima oară ideile de odihnă, de somn și de
somn - termenul pentru a nu ajunge suficient - nu am putut crede unele dintre consecințele
nereușitei odihnă. Potrivit Centrului pentru Controlul Bolilor, somnul insuficient este asociat cu o
serie de boli cronice și condiții cum ar fi diabetul, bolile de inimă, obezitatea și depresia. "Învățăm, de
asemenea, că conducerea somnolență poate fi la fel de periculoasă și prevenită - de conducere în
timp ce în stare de ebrietate. Cu toate acestea, cumva mulți dintre noi încă mai cred că epuizarea
este un simbol al muncii depline și că somnul este un lux. Rezultatul este că suntem atât de obosiți.
Periculos obosit. Aceleași gremlini care ne spun că suntem prea ocupați să jucăm și pierdem timpul
înșelând sunt cei care șoptesc:

• "O altă oră de muncă! Vă puteți prinde din somn în acest weekend. "
• "Dormitul este pentru slăbiciuni."

•"Împinge. Te poți descurca."

Dar adevărul este că nu putem să ne descurcăm. Suntem o națiune de adulți epuizați si supra-
stresați, crescând copii supradotați. Folosim timpul liber pentru a căuta cu disperare bucuria și
semnificația în viața noastră. Credem că realizările și achizițiile vor aduce bucurie și înțeles, dar că
această urmărire ar putea fi chiar lucrul care ne păstrează atât de obosit și de frică să încetinească.
Dacă vrem să trăim o viață plină de inimă, trebuie să fim intenționați să cultivăm somnul și jocul și să
lăsăm epuizarea ca simbol al statutului și productivitate ca valoare de sine. A face alegerea să te
odihnești și să joci este, cel mai bine, contracultură. Decizia de a renunța la epuizare și la
productivitate, ca niște insigne de onoare, a avut un sens total pentru Steve și pentru mine, dar
punerea în practică a Inteligenței a fost o luptă pentru familia noastră. Cu Steve și cu mine am stat în
2008 și am făcut o listă practică a lucrurilor care fac munca familiei noastre. Am răspuns la
întrebarea: "Când lucrurile se întâmplă foarte bine în familia noastră, cum arată?" Răspunsurile au
inclus somn, pregătire, mâncare sănătoasă, gătit, petrecere a timpului liber, sfârșit de săptămână,
plecare la biserică, prezență copiii, un sentiment de control asupra banilor noștri, o lucrare
semnificativă care nu ne consumă, timp să ne gândim, timp cu familia și prietenii apropiați, și timp
pentru a ieși. Acestea au fost (și sunt) "ingredientele noastre pentru bucurie și înțeles". Apoi ne-am
uitat la lista de vis pe care am început-o acum câțiva ani (și continuăm să adăugăm). Totul pe această
listă a fost realizare sau achiziție – o casă cu mai multe dormitoare, o excursie aici, obiective salariale
personale, eforturi profesionale și așa mai departe. Totul ne cere să câștigăm mai mulți bani și să
cheltuim mai mulți bani. Atunci când am comparat lista noastră de vis cu lista noastră de "bucurie și
semnificație", am realizat că, prin simpla eliberare a listei de lucruri pe care dorim să le realizăm și să
le dobândim, ne-ar fi trăit visul nostru - nu ne străduim să se întâmple în viitor, dar trăiesc chiar
acum. Lucrurile la care lucram nu au făcut nimic în ceea ce privește îmbunătățirea vieții noastre.
Îmbrățișarea listei noastre de "bucurie și semnificație" nu a fost ușoară. Există zile când are sens
perfect și apoi sunt zile când mă chinuie să cred cât de mult ar fi mai bine tot ceea ce s-ar simți dacă
am avea doar o cameră de oaspeți cu adevărat grozavă sau o bucătărie mai bună sau dacă trebuie să
vorbesc aici sau să scriu articol pentru acea revistă populară. Chiar și Ellen a trebuit să facă unele
schimbări. Anul trecut, i-am spus că intenționăm să-i limităm activitățile extrașcolare și că va trebui
să facă alegeri între mai multe activități sportive și cercetări și activități post-școlare. La început a
existat o rezistență. Ea a subliniat că a făcut mai puține lucruri decât majoritatea prietenilor ei. A fost
adevărat. Ea are mulți prieteni care sunt în două sau trei sporturi la fiecare semestru și iau lecții de
muzică și lecții de limbă străină și clase de artă. Acești copii se trezesc la ora 6 dimineața și se duc la
culcare la ora 10:00. Am explicat că "tăierea" face parte dintr-un plan familial mai amplu. M-am
hotărât să merg cu fracțiune de normă la universitate, iar tatăl ei mergea într-o săptămână de lucru
de patru zile. Ne-a privit ca și cum ar fi vrut să dea vestea proastă. Ea a întrebat: "Este ceva greșit?"
Am explicat că ne-am dorit mai mult timp liber. Mai mult timp pentru a sta și a lua-o ușor. După ce
am jurat că nu suntem bolnavi, ea a fost emoționată și a întrebat: "Facem timp pentru mai multe
televiziuni?", I-am explicat: "Nu. Doar mai mult timp de familie. Tatălui tău și mie ne place munca,
dar poate fi foarte exigentă. Călătoresc și am limite de scriere; tatăl tău trebuie să fie la dispoziție. De
asemenea, lucrați din greu la școală. Vrem să ne asigurăm că ne-am programat în timpul liber pentru
noi toți ". În timp ce această experiență s-ar putea să fie super, a fost terifiantă pentru mine ca
părinte. Ce se întâmplă dacă mă înșel? Dacă ocupat și epuizat este ceea ce are nevoie? Ce se
întâmplă dacă nu merge la colegiul ales de ea pentru că nu cânta la vioară și îi vorbește pe Mandarin
și pe franceză și nu joacă șase sporturi? Dacă suntem normali, liniștiți și fericiți? Contează asta? Cred
ca răspunsul la aceasta este doar da daca contează asta pentru noi. Dacă ceea ce contează pentru
noi este ceea ce ne îngrijorează, atunci jocul și odihna sunt importante. Dacă ceea ce contează
pentru noi este ceea ce cred ceilalți oameni sau care le spun sau merită, atunci se întoarce la
epuizare și la producerea de valoare de sine. Astăzi, aleg să mă joc și să mă odihnesc.

Aprofundarea

Obțineți deliberare: Unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-am făcut vreodată în familia noastră
este crearea listei "ingrediente pentru bucurie și sens". Vă încurajez să vă așezați și să faceți o listă a
condițiilor specifice care există atunci când totul se simte bine în viața voastră. Apoi verificați această
listă în funcție de lista dvs. de sarcini și de lista dvs. de realizare. S-ar putea să te surprindă.

Obțineți Inspirație: Sunt continuu inspirat de lucrarea lui Stuart Brown despre piesă și de cartea lui
Daniel Pink "O întreagă minte". Dacă doriți să aflați mai multe despre importanța jocului și a odihnei,
citiți-le.

Obțineți Mersul: Spuneți nu astăzi. Bateți sistemul. Luați ceva de pe lista dvs. și adăugați "faceți un
pui de somn" și cărți.

Cum aprofundezi tu?

Ghidul #8

Cultivarea Calmului și al Liniștii

Lăsarea Anxietății și a stilului de Viață.

După ce a apărut pentru prima oară această cercetare, amintiți-vă că am făcut o recomandare pentru
biroul terapeutului meu. Știam că viața mea era în afara echilibrului și că am vrut mai mult din ceea
ce învățasem în studiul meu. De asemenea, am vrut să-mi dau seama de ce aveam vrăjitoriile când
m-am neliniștit și m-am stresat. Mi-ar lua de fapt capul și camera ar începe să se rotească. De câteva
ori, am căzut literalmente. Amețeala a fost nouă; anxietatea nu a fost. Înainte de a începe să învăț
despre viața deplină, am fost întotdeauna în măsură să gestionez prioritățile concurente, cerințele
familiei și presiunea neîncetată a vieții academice. În multe privințe, anxietatea a fost o constantă în
viața mea. Dar, pe măsură ce am început să dezvolt o conștiință despre viața deplină, este ca și cum
corpul mi-a spus: "Te voi ajuta să îți îmbrățișezi acest nou mod de a trăi făcându-ți foarte greu să
ignori anxietatea." Dacă am devenit prea îngrijorată , Ar trebui să stau în picioare sau să risc să cad.
Îmi amintesc spunând Dianei, terapeutului meu, "nu mai pot funcționa așa. Eu chiar nu pot. "Ea a
răspuns," Știu. Vad asta. Ce crezi că ai nevoie? ? "M-am gândit la asta o clipă și am spus:" Am nevoie
de o cale să stau pe picioare când sunt foarte anxios ". Doar ea stătea acolo încuviințându-și capul și
așteptând, ca și terapeuții. Așteptare și așteptare și așteptare. În cele din urmă, mi-a dat seama. "Oh.
Înțeleg. Nu pot funcționa în acest fel. Nu mai pot funcționa în această anxietate. Nu trebuie să-mi dau
seama cum să continuăm cu acest nivel de anxietate - trebuie să-mi dau seama cum să fiu mai puțin
anxios. "Lucrul ăsta de tăcere poate fi eficient. Este o durere în fund, dar cu toate acestea eficace. Am
folosit cercetarea mea pentru a formula un plan pentru a-mi diminua anxietatea. Bărbații și femeile
pe care le-am intervievat nu au fost anxietate sau chiar neliniștite; erau conștienți de anxietate. Ei s-
au angajat într-un mod de viață în care anxietatea era o realitate, dar nu un stil de viață. Ei au făcut
acest lucru cultivând calmul și liniștea în viața lor și făcând aceste practici normale. Calmul și liniștea
pot părea asemănătoare, dar am aflat că sunt diferite și că avem nevoie de amândouă.

Calmul
Definim calma ca crearea de perspectivă și atenție în timp ce gestionăm reactivității emoționale.
Când mă gândesc la oameni liniștiți, mă gândesc la oameni care pot să aducă în fața unor situații
complicate și să simtă sentimentele lor fără să reacționeze la emoții înălțate cum ar fi frica și furia.
Când eram însărcinată cu Ellen, cineva mi-a dat o mică carte intitulată Baby Love: o tradiție de
calmare a părinților de către Maud Bryt. "Mama, bunica și străbunica lui Bryt au fost moașe în Olanda
și cartea se bazează pe înțelepciunea lor. Încă mai mă pot vedea în gliderul meu nou, cu o mână
așezată pe abdomenul meu foarte gravidă, iar cealaltă parte ținând cartea. Îmi amintesc că mă
gândesc: Acesta este scopul meu. Vreau să fiu părinte calmă. În mod surprinzător, sunt un părinte
destul de calm. Nu pentru că vine în mod natural pentru mine, ci pentru că practic. Mult. De
asemenea, am un model incredibil în soțul meu, Steve. Urmărindu-l, am învățat despre valoarea de a
aduce perspective și liniște în situații dificile. Încerc să fiu lent să răspund și să mă gândesc rapid :
Aveți chiar și toate informațiile de care avem nevoie pentru a lua o decizie sau a forma un răspuns? ?
De asemenea, stau foarte conștient de efectul pe care îl are calmul asupra unei persoane sau a unei
situații anxioase. Un răspuns panicat produce mai multă panică și mai multă frică. După cum spune
psihologul și scriitorul Harriet Lerner, "anxietatea este extrem de contagioasă, dar este și calmă."
Întrebarea devine: Vrem să infectăm oamenii cu mai multă neliniște sau să ne vindecăm calmul și
oamenii din jurul nostru? Dacă alegem să ne vindecăm cu calm, trebuie să ne angajăm să practicăm
calmul. Lucrurile mici contează. De exemplu, înainte de a răspunde, putem număra până la zece ani
sau ne putem da permisiunea să spunem: "Nu sunt sigur. Trebuie să mă gândesc și la asta mai mult.
De asemenea, este extrem de eficient să identificați emoțiile care sunt cele mai susceptibile de a vă
declanșa reactivitatea și apoi de a practica răspunsuri non-reactive. Cu câțiva ani în urmă, a existat
acest anunț puternic de serviciu public, care a arătat că un cuplu țipă unul pe celălalt și ucide ușa în
fața celuilalt. Ei au strigat lucruri de genul: "Te urăsc!" Și "Minte-ți propria afacere!" Și "Nu vreau să
vorbesc cu tine". Pe măsură ce te-ai uitat la asta, n-ai avut idee ce sau de ce au spus acele lucruri ,
lovind ușa și apoi începând din nou. După aproximativ douăzeci de secunde de lovitură și strigăt,
cuplul a ținut mâinile și a plecat de pe ecran. Unul dintre ei îi spune celuilalt: "Cred că suntem
pregătiți." Apoi, reclama a fost tăiată de anunțul , care spunea ceva: "Vorbește copiilor tăi despre
droguri. Nu este ușor, dar ar putea să le salveze viețile ". Comerțul este un exemplu excelent de
practicare a calmului. Dacă nu ne-am liniștit modelul de părinții noștri și am crescut-o practicând,
este puțin probabil ca acesta să fie răspunsul nostru implicit la situații instabile sau emoționale.
Pentru mine, respirația este cel mai bun loc pentru a începe. Doar respirația înainte de a răspunde
mă încetinește și imediat începe să se răspândească calm. Uneori mă gândesc la mine, mor să mă
înfricoșez aici! Am suficiente informații pentru a vă speria? Îți va ajuta? Răspunsul este întotdeauna
nu. Liniștea .Conceptul de liniște este mai puțin complicat decât conceptul de calm, dar pentru mine
cel puțin, mai dificil de pus în practică. Aș vrea să vă pot spune cât de mult am rezistat, chiar dacă
auzul oamenilor descrie liniștea ca parte integrantă a călătoriei lor cu toată inima. De la meditație și
rugăciune până la perioade regulate de reflecție liniștită și timp singură, bărbații și femeile vorbeau
despre necesitatea de a-și liniști trupurile și mințile ca o modalitate de a se simți mai puțin anxioși și
copleșiți. Sunt sigur că rezistența mea față de această idee provine din faptul că doar mă gândesc la
meditație mă face anxios. Când încerc să meditez, mă simt ca un poser total. Îmi petrec tot timpul
gândindu-mă cum trebuie să mă opresc din gândire, Bine, nu mă gândesc la nimic. Nu mă gândesc la
nimic. Lapte, scutece, detergent de rufe ... stop! Bine, nu te gândești. Nu gândesc. Oh omule. S-a
terminat ? Nu vreau să recunosc asta, dar adevărul este că liniștea a fost o mare anxietate
provocatoare pentru mine. În mintea mea, a fi încă definit ca o atitudine îngustă, așezată cu
picioarele încrucișate pe podea și concentrându-mă asupra acelei nuanțe evazive. Pe măsură ce
colectez și analizez mai multe povești, mi-am dat seama că gândirea mea inițială era greșită. Iată
definiția liniștii care a apărut din date: Liniștea nu înseamnă concentrarea pe nimicuri; este vorba
despre crearea unei compensări. Se deschide un spațiu fără agitate emoțional și ne permitem să
simțim și să gândim, să visăm și să ne întrebăm. Odată ce putem renunța la ipotezele noastre despre
cum ar trebui să arate liniștea și să găsească o cale de a crea o curățenie care să funcționeze pentru
noi, avem șanse mai mari să ne deschidem și să confruntăm cu următoarea barieră la liniște: frică. Și
poate fi mare, mare frică. Dacă ne oprim destul de mult pentru a crea o liniște emoțională liniștită,
adevărul vieții noastre va fi prins în mod invariabil de noi. Ne convingem că dacă vom rămâne destul
de ocupați și vom continua să ne mișcăm, realitatea nu va putea să țină pasul. Așadar, rămânem în
fața adevărului despre cât de obosit și speriat, confuz și copleșit de câte ori ne simțim. Bineînțeles,
ironia este că lucrurile care ne poartă în jos încearcă să rămână în fața senzației de uzură. Aceasta
este calitatea de perpetuare a anxietății. Se hrănește singură. Adesea spun că atunci când vor începe
să aibă întâlniri cu doisprezece pași pentru ocupați , vor trebui să închirieze stadioane de fotbal. În
plus față de frică, o altă barieră care împiedică liniștea și calmul este modul în care suntem crescuți să
ne gândim la aceste practici. De la foarte devreme în viața noastră, avem mesaje confuze despre
valoarea calmului și a liniștii. Părinții și profesorii țipă, "Calmează-te!" și "Stai cuminte!", mai degrabă
decât să modelezi comportamentele pe care doresc să le vadă. Așadar, în loc să devenim practici pe
care vrem să le cultivăm, calmul dă drumul pentru perpetuarea anxietății, iar ideea de liniște ne face
să ne simțim nervoși. În lumea noastră din ce în ce mai complicată și mai îngrijorătoare, avem nevoie
de mai mult timp pentru a face mai puțin și a fi mai puțin. Când începem să cultivăm calmul și liniștea
în viețile noastre, poate fi dificil, mai ales când ne dăm seama cum stresul și anxietatea definesc atât
de mult din viața noastră de zi cu zi. Dar, pe măsură ce practicile noastre devin mai puternice,
anxietatea își pierde poziția și ne câștigăm clarificări cu privire la ceea ce facem, unde mergem și ce
înseamnă adevărat pentru noi.

Aprofundarea

Obțineți deliberare: Detoxificarea mea de anxietate a inclus mai mult calm și mai multă liniște, dar a
inclus și mai mult exerciții fizice și mai puțină cafeină. Știu atât de mulți oameni care iau ceva pe timp
de noapte pentru a le ajuta să doarmă și să bea cofeina toată ziua să rămână treaz. Calmul și liniștea
sunt un medicament puternic pentru insomnie generală și lipsă de energie.

Îmbunătățirea consumului zilnic de calm și liniște, împreună cu mersul pe jos, înotul și tăierea
cofeinei au făcut minuni pentru viața mea.

Obțineți inspirație: rămân inspirat și transformat de ceva ce am învățat din cartea lui Hartenet Lerner
"Dansul conexiunii". Dr. Lerner explică faptul că toți am modelat modalități de gestionare a anxietății.
Unii dintre noi răspund la anxietate prin funcționarea excesivă și alții prin sub funcționare. Operatorii
de supraîncărcare tind să se miște repede pentru a sfătui, a salva, a prelua, a minimaliza și a intra în
afacerea altor oameni, mai degrabă decât să privească în interior. Sub funcționarii tind să devină mai
puțin competenți sub stres. Ei îi invită pe alții să preia și adesea să devină punctul central al bârfei
familiei, îngrijorării sau îngrijorării. Ele pot fi etichetate drept "cel iresponsabil" sau "copilul cu
probleme" sau "cel fragil". Dr. Lerner explică faptul că văd aceste comportamente ca răspunsuri la
anxietate, mai degrabă decât la adevăruri despre cine suntem. noi înțelegem că putem schimba.
Operatorii de supra funcționare, ca și mine, pot deveni mai dispuși să îmbrățișeze vulnerabilitățile
noastre în fața anxietății, iar subalternii pot lucra pentru a-și amplifica punctele forte și
competențele.

Obțineți Mersul: Experimentați cu diferite forme de liniște și tăcere. Cu toții trebuie să găsim ceva
care să funcționeze pentru noi. Pentru a fi sincer, nu sunt niciodată mai deschisă și mai agitată decât
atunci când mă plimb singur. Nu este încă tehnic, dar este o deschidere emoțională pentru mine.

Cum aprofundezi tu?

 Ghidul #9

Cultivarea Muncii Semnificative

Lăsarea Auto- Dubiului și a Presupusului

În capitolul despre creativitate, am scris că o parte semnificativă a muncii mele implică realizarea de
conexiuni. De fapt, inima muncii mele constă în găsirea și numirea conexiunilor subtile și adesea
nerostite între modul în care gândim, simțim și acționăm. Uneori, conexiunile sunt ușor de observat
și căzute chiar în poziție. Alteori, ele sunt evazive, iar încercarea de a pune lucrurile împreună se
simte dezordonată și încurcată. Acest ghid a început ca una dintre acele experiențe dezordonate și
încurcate, dar cu timpul am învățat despre câteva conexiuni izbitoare.

La începutul acestei cercetări, mi-a fost clar că trăirea unei vieți cu toată viața a implicat angajarea în
ceea ce numeroase persoane intervievate a chemat o muncă semnificativă. Alții au vorbit despre o
chemare. Iar unii au descris pur și simplu simțind un sentiment extraordinar de realizare și scop din
munca lor. Totul părea destul de simplu, în afară de această listă plictisitoare de cuvinte care au
apărut ca fiind importante și cumva legate de căutarea unei activități semnificative:

• cadouri și talente

•spiritualitate

•câștig existența

•angajament

• ar trebui să fie

•îndoială de sine

Spun plictisitor pentru că mi-a luat mult timp să-mi dau seama cum au lucrat toți împreună. Partea
epuizată a mea a vrut să uite de aceste cuvinte "extra", la fel ca ceea ce face Steve atunci când pune
împreună mobilierul de la IKEA și există douăsprezece șuruburi neutilizate când a terminat. Voiam să
mă ridic, să-i dau un pic de agitație și să spun: "Destul de bun! Acestea trebuie să fie extra. "Dar nu
am putut. Așa că am dezbrăcat ideea unei activități semnificative, am intervievat mai mulți
participanți, am găsit conexiunile și am reconstruit ghidul. Asta a apărut:

• Toți avem cadouri și talente. Când cultivăm aceste daruri și le împărtășim cu lumea, creăm un sens
al sensului și al scopului în viața noastră.

• Risipind cadourile noastre aduce suferință în viața noastră. După cum se dovedește, nu este vorba
numai de ea benign sau "prea rău" dacă nu folosim darurile pe care ni le-am dat; noi plătim pentru
aceasta cu bunăstarea noastră emoțională și fizică. Când nu ne folosim talentele pentru a cultiva o
muncă semnificativă, ne luptăm. Ne simțim deconectați și cântăriți de sentimente de goliciune,
frustrare, resentimente, rușine, dezamăgire, teamă și chiar durere.

• Majoritatea dintre noi care caută conexiune spirituală petrec prea mult timp uitându-se la cer și
întrebându-se de ce Dumnezeu trăiește atât de departe. Dumnezeu trăiește în noi, nu deasupra
noastră. Împărțirea darurilor și a talentelor noastre cu lumea este cea mai puternică sursă de
legătură cu Dumnezeu.
• Folosirea darurilor și a talentelor noastre pentru a crea o muncă semnificativă are o cantitate
enormă de angajament, pentru că în multe cazuri munca semnificativă nu este ceea ce plătește
facturile. Unii oameni au reușit să alinieze totul - își folosesc darurile și talentele pentru a face muncă
care le hrănește sufletele și familiile lor; totuși, majoritatea oamenilor o fac împreună.

• Nimeni nu poate defini ceea ce este semnificativ pentru noi. Cultura nu ajunge să dicteze dacă
lucrează în afara casei, crescând copii, îndreptându-se, învățând sau pictați. Ca darurile și talentele
noastre, adică unice pentru fiecare dintre noi.

Auto-îndoială și "presupus"

Mănușa gremlinilor poate împiedica cultivarea muncii semnificative. Ei încep să ne tachineze despre
darurile și talentele noastre:

• "Poate că toată lumea are daruri speciale ... cu excepția ta. Poate de asta tu nu le-au găsit încă. "

• "Da, faci asta bine, dar nu e chiar un dar. Nu este destul de mare sau suficient de important pentru
a fi un adevărat talent. "Îndoiala de sine subminează procesul de găsire a darurilor noastre și de
împărtășire a acestora cu lumea. Mai mult, dacă dezvoltăm și împărtășim darurile noastre este modul
în care onorăm spiritul și ne conectăm cu Dumnezeu, îndoiala de sine ne lasă teama să ne submineze
credința. Gremlinii primesc o mulțime de kilometri din "presupusul" - strigătul de luptă pentru a se
potrivi, perfecționismul, plăcerea oamenilor și dovada noastră:

• "Trebuie să-ți pese de a face bani, nu de sens".

• "Trebuia să crești și să fii ____________. Toată lumea se bazează

pe asta."

• "Ar trebui să-ți urăști munca; aceasta este definiția muncii. "

• "Dacă sunteți curajoși, trebuie să renunțați la slujbă și să urmați fericirea voastră. Nu-ți face

griji cu privire la bani! "

• "Trebuia să alegi: Lucrul pe care îl iubești să-l lucrezi, care îi sprijină pe oameni pe care îi iubești ".
Pentru a depăși îndoiala de sine și" ar trebui să ", trebuie să începem să deținem mesageria. Ce ne
face să ne fie frică? Ce este în lista noastră de "presupuse"? Cine spune? De ce? Gremlinii sunt ca
niște copii mici. Dacă îi ignori, ei devin mai tari. Este de obicei cel mai bine doar să confirmați
mesajele.

Scrie-le. Știu că pare contraintuitiv, dar scrierea lor și deținerea mesajelor gremline nu dă mesajelor
mai multă putere; ne dă mai multă putere. Ne dă posibilitatea să spunem: "Am înțeles. Văd că mi-e
frică de asta, dar o voi face oricum. "Mă bucur să vă cunosc. Ce faci? În plus față de gremlini, un alt
lucru care împiedică munca de lucru este lupta pentru a defini cine suntem și ce facem într-un mod
onest. Într-o lume care prețuiește primatul muncii, cea mai comună întrebare pe care o adresăm și
ne întrebăm este: "Ce faceți?" M-am obișnuit de fiecare dată când cineva mi-a cerut această
întrebare. Am simțit că alegerile mele ar fi să mă reduc la o mușcătură de sunet ușor de digerat sau
să deranjez iadul de oameni. Acum, răspunsul meu la "Ce faci?" Este "Cât timp aveți?" Majoritatea
dintre noi au răspunsuri complicate la această întrebare. De exemplu, sunt mama, partenerul,
cercetătorul, scriitorul, povestitorul, sora, prietenul, fiica și profesorul. Toate aceste lucruri compun
cine sunt, deci niciodată nu știu cum să răspund la această întrebare. Și, ca să fiu sinceră cu tine, m-
am săturat să aleg să ușurez persoana care a cerut. În 2009, m-am întâlnit cu Marci Alboher, un autor
/ vorbitor / antrenor. Dacă vă întrebați ce se întâmplă cu slash-urile, cred că sunt foarte potrivite
pentru că Marci este autorul Carierei O persoană / mai multe: un nou model de succes pentru locul
de muncă / viață.¹ Alboher a intervievat sute de oameni care au urmărit mai multe cariere simultan și
a descoperit modul în care carierele de slash-cercetător / povestitor, artist / agent imobiliar - se
integrează și exprimă pe deplin pasiunile, talentele și interesele multiple pe care o singură carieră nu
le poate găzdui. Cartea lui Marci este plină de povestiri despre oameni care au creat o muncă
semnificativă refuzând să fie definiți de o singură carieră. Printre exemple se numără un producător
de lungă durată / documentarist, un consultant / cartoonist de conducere, un avocat / bucătar-șef,
un comedian rabin / stand-up, un chirurg / dramaturg, un investitor / rapper și un terapeut /
producător de vioară. Voiam să împărtășesc ideea efectului slash cu tine, pentru că în lumea
blogurilor, artei și a scrisului, mă întâlnesc cu atât de mulți oameni care se tem să-și revendice
munca. De exemplu, am întâlnit recent o femeie la o conferință social media, care este contabil /
bijutier. Am fost incantata sa o întâlnesc, pentru ca am cumpărat o frumoasa pereche de cercei de la
ea online. Când i-am întrebat-o cât timp a fost bijutier, ea sa roșu și a spus: "Mi-aș dori. Sunt CPA. Nu
sunt un bijutier adevărat. M-am gândit că îți port cercei chiar acum, nu abacul tău. Cand eu

mi-a arătat urechile și mi-a spus: "Bineînțeles că ești un producător de bijuterii!" doar a zâmbit și a
răspuns: "Nu fac prea mulți bani să fac asta. Doar o fac pentru că îmi place. "La fel de ridicol ca și
mine, mi-am dat seama. Urăsc să mă numesc scriitor pentru că nu mă simt legitimă. Nu sunt destul
de scriitor. Depășirea îndoielii de sine este vorba despre a crede că suntem suficienți și a lăsa să plece
ceea ce lumea spune că suntem supuși a fi și ar trebui să ne numim noi înșine. În fiecare semestru
împărtășesc acest citat de teologul Howard Thurman cu studenții mei absolvenți. Întotdeauna a fost
una dintre favoritele mele, dar acum că am studiat importanța unei lucrări semnificative, este luată
cu o nouă semnificație: "Nu vă întrebați ce are nevoie lumea. Întreabă-te ce te face să trăiești și du-
te. Pentru că lumea are nevoie de oameni care au venit în viață ".

Aprofundarea

Obțineți intenția deliberată: poate dura ceva timp pentru a afla cum să obțineți intenția de a face o
muncă semnificativă. În final, am devenit foarte specific și mi-am scris propriile criterii pentru "sens".
Chiar acum, pentru mine, vreau ca munca mea să fie inspirată, contemplativă și creativă. Folosesc
aceste ca un filtru pentru a lua decizii cu privire la ceea ce fac / la ce mă angajez / cum îmi petrec
timpul.

Obțineți Inspirația: Vă recomand foarte mult carierele personale / multiple ale lui Marci Alboher.
Acesta include o mulțime de strategii practice pentru a trăi slash-ul. Malcom Gladwell este, de
asemenea, o sursă constantă de inspirație pentru mine. În cartea lui Outliers, Gladwell propune
existența a trei criterii pentru o muncă semnificativă - complexitate, autonomie și o relație între efort
și recompensă - și că acestea se găsesc adesea în munca creativă. Aceste criterii se potrivesc absolut
cu ceea ce cultivă semnificative înseamnă muncă în contextul călătoriei pe deplin. În sfârșit, cred că
toată lumea ar trebui să-l citească pe The Alchemistul lui Paulo Coelho3 - încerc să îl citesc cel puțin o
dată pe an. Este o modalitate puternică de a vedea conexiunile dintre darurile noastre, spiritualitatea
noastră și lucrarea noastră (tăiate sau nu) și cum ele vin împreună pentru a crea semnificații în viața
noastră.

Obțineți mersul: Faceți o listă a lucrării care vă inspiră. Nu fi practic. Nu vă gândiți să vă trăiți; gândiți-
vă să faceți ceva ce vă place. Nu există nimic care să spună că trebuie să renunți la slujba de zi pentru
a cultiva o muncă semnificativă. De asemenea, nu există nimic care să spună că munca dvs. de zi nu
are o activitate semnificativă - poate că nu v-ați gândit niciodată la acest lucru. Care este slash-ul tău
ideal? Ce vrei sa fii atunci când crești? Ce vă aduce înțelesul?

Cum aprofundezi tu?

 Ghidul #10

Cultivare Râsului , a Cântecului și a Dansului

Eliberarea de a fi cool și ’’întotdeauna sub control’’

Dansează ca si când nimeni nu se uita. Cântă ca și când nimeni nu ascultă. Iubește ca si cum n-ai fost
niciodată rănita si trăiește de parcă este Raiul pe Pământ.

- MARK TWAIN

De-a lungul istoriei omenirii, ne-am bazat pe râs, cântec și dans pentru a ne exprima, pentru a ne
comunica poveștile și emoțiile, pentru a sărbători și a plânge și a cultiva comunitatea. În timp ce
majoritatea oamenilor v-ar spune că o viață fără râs, muzică și dans ar fi insuportabilă, este ușor să
trăiți aceste experiențe. Râsul, cântecul și dansul sunt atât de țesute în țesătura vieții noastre de zi cu
zi încât putem uita cât de mult prețuim oamenii care ne pot face să râdem, cântecele care ne inspiră
să răsturnăm fereastra mașinii și să cântăm în partea de sus a plămânii și libertatea totală pe care o
simțim când "dansăm ca și cum nimeni nu se uită". În cartea ei "Dansul pe străzi: o istorie a bucuriei
colective", criticul social Barbara Ehrenreich se bazează pe istorie și antropologie pentru a
documenta importanța implicării în ceea ce ea se referă la ea ca la "extaz colectiv". Ehrenreich
concluzionează că suntem "ființe înnăscute din punct de vedere social, impuse aproape instinctiv să
împărtășim bucuria noastră". Eu cred absolut că are dreptate. Îmi place și ideea de extaz colectiv -
mai ales acum, când suntem blocați într-o stare de teamă și anxietate colectivă. Pe măsură ce
treceam prin datele mele, mi-am pus două întrebări:

1. De ce sunt atât de importante pentru noi râsul, cântecul și dansul?

2. Este un element transformat pe care îl au în comun?

Acestea erau întrebări complicate pentru a răspunde pentru că, da, ne dorim să râdem, să cântăm și
să dansăm când simțim bucurie, dar ne întoarcem și la aceste forme de exprimare când ne simțim
singuri, trist, excitați, îndrăgostiți, înspăimântați, încrezător, sigur, îndoielnic, curajos, durere și extaz
(doar pentru a numi câteva). Sunt convins că există o melodie, un dans și o cale de râs pentru fiecare
emoție umană. După câțiva ani de analiză a datelor mele, iată ce am învățat: Râsetele, cântecul și
dansul creează o legătură emoțională și spirituală; ele ne amintesc de un lucru care contează cu
adevărat atunci când căutăm confort, celebrare, inspirație sau vindecare: Noi nu suntem singuri. În
mod ironic, am învățat cel mai mult despre râs în cei opt ani în care studiam rușinea. Rezistența la
rușine necesită râs. În ceea ce mă gândeam că a fost doar eu, mă refer la tipul de râs care ne ajută să
ne vindecăm cum știm râsul. Râsul este o formă spirituală de comunicare; fără cuvinte putem spune
unul altuia: "Sunt cu tine. Am înțeles. "Râsul adevărat nu este folosirea umorului ca auto-depreciație
sau deformare; nu e genul de râs dureros pe care, uneori, îl ascundem în spatele nostru. Cunoscând
râsul întruchipează relieful și conexiunea pe care o trăim atunci când ne dăm seama de puterea de a
împărtăși poveștile noastre - nu râdem între noi, ci unul cu celălalt. Una dintre definițiile mele
preferate de râs vine de la scriitorul Anne Lamott, pe care l-am auzit odată, spunând: "Râsul este o
formă sfințită, gazoasă și efervescentă." Amin!

Cântecul

De pe benzile de opt piese, părinții mei au jucat în vagonul nostru de stații până la stiva mea de
înregistrări de vinil din anii 1970 pe casetele mele mixte din anii '80 și '90 în playlisturile iTunes de pe
noul meu computer, viața mea are o coloană sonoră. Și melodiile de pe coloana sonoră pot stârni
amintiri și provoacă emoții în mine ca și altceva. Îmi dau seama că nu toată lumea împărtășește
aceeași pasiune pentru muzică, dar singurul lucru care este universal despre cântec este capacitatea
sa de a ne mișca emoțional - câteodată în moduri pe care nici măcar nu ne gândim. De exemplu,
recent am urmărit tăierea regizorului dintr-un film. A arătat o scenă foarte dramatică din film cu
muzică și apoi fără muzică. Nu puteam să cred diferența. Prima dată când am vizionat filmul, nu am
observat nici măcar că muzica se joacă. Eram doar la marginea scaunului, așteptând și sperând că
lucrurile s-ar întâmpla așa cum am vrut. Când am privit-o fără muzică, scena era plată. Nu a fost
același nivel de anticipare. Fără muzică, este un fapt căzut, nu emoțional. Indiferent dacă este un imn
la biserică, imnul național, un cântec de luptă de la colegiu, un cântec la radio sau o coloană sonoră a
unui film, muzica ajunge și ne oferă o conexiune - ceva ce nu putem trăi cu adevărat fără.

Dansul

Măsoară sănătatea spirituală a familiei noastre cu cât dansuri se petrec în bucătăria noastră. Serios.
Cântecul de dans preferat al lui Charlie este "Kung Fu Fighting", iar Ellen îi place "Ice Ice Baby" de la
Vanilla Ice! Suntem iubitori de muzică și dans, nu niște snobi. Nu avem de-a face cu o lovitură de
școală veche cu "The Twist" sau "The Macarena". Nu avem o bucătărie mare, așa că atunci când
patru dintre noi suntem acolo, ciudați și glisați în jurul nostru, seamănă mai mult o groapă de mosca
decât o haină de șosete. E dezordonat, dar este întotdeauna distractiv. Nu mi-a luat mult timp pentru
a afla că dansul este o problemă dificilă pentru mulți oameni. Râsul isteric ne poate face să ne simțim
puțin controlat și cântând cu voce tare putem face pe unii dintre noi să ne simțim conștienți de sine.
Dar pentru mulți dintre noi, nu există nici o formă de auto-exprimare care să ne facă să ne simțim
mai vulnerabili decât dansul. Este literalmente vulnerabilitate totală a corpului. Singura
vulnerabilitate a întregului corp pe care mi-o pot imagina este să fiu goală și nu trebuie să-ți spun cât
de vulnerabilă ne face să simțim pe majoritatea dintre noi. Pentru mulți, riscul unui astfel de
vulnerabilitate publică este prea dificilă , așa că dansează acasă sau doar în fața persoanelor cărora le
pasă. Pentru alții, vulnerabilitatea este atât de zdrobitoare încât nu dansează deloc. O femeie mi-a
spus "Uneori, dacă mă uit la televizor și oamenii dans sau dacă se joacă un cântec bun, îmi ating
picioarele fără să-l observ. Când mă prinde în sfârșit, mă simt jenat. Nu am nici un ritm. "Nu există
nici o îndoială că unii oameni sunt mai înclinați muzical sau mai coordonați decât ceilalți, dar încep să
cred că dansul este în ADN-ul nostru. Nu superba și dansul rece, sau dansul de linie, sau dansul cu
dansurile de stele, ci o tragere puternică spre ritm și mișcare. Puteți vedea această dorință de a vă
deplasa la copii. Până când îi învățăm pe copiii noștri că trebuie să fie preocupați de modul în care
arată și de ceea ce cred ceilalți, ei dans. Ei chiar dansează goi. Nu întotdeauna cu grație sau cu bătaia,
dar întotdeauna cu bucurie și plăcere. Scriitorul Mary Jo Putney spune: "Ceea ce cineva iubește în
copilărie rămâne în inimă pentru totdeauna." Dacă acest lucru este adevărat și cred că este, atunci
dansul rămâne în inima noastră, chiar dacă capul nostru devine prea preocupat de ceea ce cred
oamenii.

Fiind cool și "întotdeauna sub control"

Singura monedă adevărată în această lume în stare de faliment este aceea pe care o împărțiți cu
altcineva atunci când nu sunteți de acord.

- O Cotă DE LA FILMUL Aproape faimos , 2000

Un râs să te ții de burtă, cântând din toți plămânii și dansul pe care nimeni nu îl privește este fără
îndoială bun pentru suflet. Dar, după cum am menționat, sunt și exerciții în vulnerabilitate. Există
multe declanșatoare de rușine în jurul vulnerabilității râsului, cântecului și dansului. Lista cuprinde
frica de a fi percepută ca fiind o stare proastă, proastă, prostie, spastică, necorespunzătoare,
necontrolată, imatură, proastă și nebună. Pentru majoritatea dintre noi, aceasta este o listă destul de
înfricoșătoare. Gremlinii sunt în permanență acolo pentru a se asigura că auto-exprimarea are o
spate de antrenament la auto-protecție și conștiință de sine.

1. "Ce vor crede oamenii?"

2. "Toată lumea se uită - calmă!"

3. "Arăți ridicol! Uită-te de tine.’’

Femeile au vorbit despre pericolele de a fi percepute ca fiind "prea tare" sau "în afara mâinilor". Nu
vă pot spune câte femei mi-au spus despre experiența dureroasă de a arunca prudență vântului, doar
pentru a fi spus în pătrundere: "Bărbații au fost foarte rapizi să sublinieze pericolele de a fi percepute
ca fiind" necontrolate ". Un bărbat mi-a spus:" Femeile spun că ar trebui să lăsăm liber și să ne
distrăm. Cât de atractivi vor crede ei că suntem dacă ieșim pe ringul de dans și arătăm ca niște
nemernici în fața altor tipi sau, mai rău, prietenii prietenei tale. Este mai ușor să stai în spate și să te
comporți ca și cum nu te interesează să dansezi. Chiar dacă vrei cu adevărat. "Există multe moduri în
care bărbații și femeile trebuie să fie îndemânați în jurul acestor probleme, dar cei doi care ne
păstrează cea mai liniștită și încă mai tânjesc să fie percepuți ca fiind" cool "și" sub control ". Dorești
să fii perceput ca fiind cool nu înseamnă că vrei să fii "The Fonz" - este vorba despre minimizarea
vulnerabilității, pentru a reduce riscul de a fi ridiculizat sau de a te distra. Ne agățăm de bunăvoința
noastră prin alunecarea pe trăsura emoțională și comportamentală a răcelii și posturii ca șoldul tragic
și, în cele din urmă, "mai bine decât"."A fi" în control "nu este întotdeauna despre dorința de a
manipula situații, dar de multe ori este vorba despre nevoia de a gestiona percepția. Vrem să putem
controla ce gândesc ceilalți despre noi, ca să ne simțim suficient de bine. Am crescut într-o familie în
care m-am răcit și m-am simțit foarte bine. În calitate de adult, trebuie să lucrez în permanență
pentru a mă permite să fiu vulnerabil și autentic în legătură cu unele dintre aceste probleme. Aș
putea să râd și să cânt și să dansez ca un adult, atâta timp cât am rămas liber de prostie, proastă și
ciudată. De ani de zile, aceștia erau factori de rușine majori pentru mine. În timpul Descoperirii
spirituale din 2007, am învățat cât am pierdut în timp ce pretindeam că sunt cool. Mi-am dat seama
că unul dintre motivele pentru care mi-e teamă să încerc lucruri noi (cum ar fi yoga sau clasa de
exerciții hip-hop la sală de gimnastică) este teama mea de a fi perceput ca provocator și incomod. Am
petrecut mult timp și energie pe acest lucru. Este un proces lent. Sunt încă numai super prostuță și
toantă în jurul oamenilor în care am încredere, dar cred că e în regulă. Mă străduiesc, de asemenea,
să nu-mi dau acest lucru copiilor mei. Este ușor de făcut atunci când nu ne gândim la gremlinii și
declanșatorii rușinii. Iată dovezile: Anul trecut, a trebuit să alerg la Nordstrom pentru a ridica ceva
machiaj. Am fost într-una acele "lucruri nu se potrivesc și mă simt ca Jabba Hutt" stări , așa că mi-am
îmbrăcat tricoul, mi-am tras părul murdar înapoi cu o bandă de susținere și i-am spus lui Ellen: "Pur și
simplu alergăm și fugim". drumul către mall, Ellen mi-a amintit că pantofii pe care bunicul ei îi
cumpărase erau în spate și voiau să le schimbăm pentru o dimensiune mai mare în timp ce eram la
magazin. După ce mi-am cumpărat machiajul, am mers sus la departamentul de pantofi al copilului.
De îndată ce am curățat vârful escalatorului, am văzut un trio de femei superbe care se aflau în
departamentul de pantofi. Își aruncau părul lung (curat) pe umărul lor îngust și păstrat, coborând pe
cizmele lor cu tocuri înalte și cu vârfuri ascuțite și văzându-și pe fiicele lor la fel de frumoase
încercând pe adidași. Pe măsură ce încercam să evit să se ruineze și să compare, concentrându-mă pe
pantofii de afișaj, am văzut o umbră ciudată de mișcări sacadate din colțul ochiului meu. Era Ellen. Un
cântec pop cânta în departamentul de copii din vecinătate, iar Ellen, cu totul încrezătoare în cei opt
ani ai ei , dansa. Sau, mai precis, ea făcea robotul. În clipa în care Ellen privea în sus și m-a văzut că
mă uit la ea, am văzut magnificele mame și fiicele lor potrivite priviri către Ellen. Mamele au privit
jenate, iar fiicele, care erau cu câțiva ani mai în vârstă decât Ellen, se aflau în mod vizibil la marginea
a face sau a spune ceva înspăimântător. Ellen a înghețat. Încă îndoită, cu brațele în formă rigidă, ea
se uită în sus la mine cu ochii care spuse: "Ce să fac, mamă?" Răspunsul meu implicit în acest
scenariu este de a trage o privire mai mică asupra lui Ellen care spune: "zâmbește, omule . Nu fi atât
de uncool ! "Practic, reacția mea imediată ar fi să mă salvez trădând-o pe Ellen. Mulțumesc lui
Dumnezeu că nu am făcut-o. Câteva combinații de a fi scufundate în această lucrare, având un
instinct de mama care a fost mai tare decât frica mea, și harul pur mi-au spus: "Alege-o pe Ellen! Fii
pe partea ei! M-am uitat la celelalte mame și apoi am privit-o pe Ellen. M-am îndreptat în curajul
meu, mi-am zâmbit și mi-am spus: "Trebuie să adăugi sperietoarea în mișcările tale." Mi-am lăsat
încheietura mâinii și mâna să mă încurce de brațul meu prelungit și m-am prefăcut că mă bat în
brațul meu. Ellen zâmbi. Stăteam în mijlocul departamentului de pantofi și ne-am practicat până
când piesa sa terminat. Nu sunt sigur cum respondenții au răspuns la departamentul de pantofi Soul
Train. Nu mi-am luat ochii de la Ellen. Trădarea este un cuvânt important cu acest ghid. Când prețuim
să fim cool și în controlul de a ne acorda libertatea de a dezlănțui pasiuni, ciudățenii, inima și sufletul
de cine suntem, ne trădăm pe noi înșine. Când ne trădăm în mod consecvent, ne putem aștepta să
facem același lucru și cu oamenii pe care îi iubim. Când nu ne permitem să fim liberi, rareori tolerăm
această libertate în ceilalți. Le punem jos, ne distrăm de ele, ne comportăm ridicol și uneori îi facem
rușine. Putem face acest lucru în mod intenționat sau inconștient. În ambele sensuri, mesajul este
"zâmbește, omule. Nu fi atât de neîngrijit. "Indienii Hopi au o vorbă:" Să ne vedeți dansul este să
auziți inimile noastre vorbind. "Știu cât de mult curaj este nevoie ca oamenii să audă inimile noastre
vorbind, dar viața este prea prețioasă pentru a petrece-o prefăcându-ne că suntem super-cool și în
totalitate în control când am putea să râdem, să cântăm și să dansăm.

Aprofundarea

Obțineți intenția deliberată: dacă credem că râsul, cântecul și dansul sunt esențiale pentru îngrijirea
sufletului nostru, cum să ne asigurăm că avem loc pentru ele în viața noastră? Un lucru pe care am
început să-l facem este să dăm drumul la muzica în bucătărie în timp ce facem o curățenie de familie
după cină. Dansăm și cântăm, ceea ce, la rândul lor, duce întotdeauna la un râs bun.

Obțineți Inspirație: Îmi place să fac "liste de redare tematice" - grupuri de melodii pe care vreau să le
scriu când simt un anumit mod. Am totul dintr-o listă de redare numită "Dumnezeu pe iPod", într-o
listă "Fugi cum vrei tu". Favoritul meu este lista mea "Eu autentic" - piesele care mă fac să mă simt
cel mai mult ca mine.

Obțineți mersul: îndrăzniți să fiți tonți. Dansați în fiecare zi timp de cinci minute. Faceți un CD de
cântece care să cânte împreună cu mașina. Urmăriți acel videoclip YouTube prost care vă face să
râdeți de fiecare dată.

Cum aprofundezi tu?

Ultimele Gânduri

Cred că cei mai mulți dintre noi au dezvoltat metode destul de sensibile când vine vorba de citirea
cărților "de auto-ajutorare". Cred că este un lucru bun. Există prea multe cărți care fac promisiuni pe
care nu le pot păstra sau care fac schimbarea sunetului mult mai ușor decât este. Adevărul este că
schimbarea semnificativă este un proces. Poate fi inconfortabil și este adesea riscant, mai ales atunci
când vorbim despre îmbrățișarea imperfecțiunilor noastre, cultivarea autenticității și privirea lumii în
ochi și spunând: "Sunt suficient". Cu toate acestea, frică că suntem de schimbare, întrebarea că
trebuie să răspundem în cele din urmă este acesta: Care este riscul mai mare? Să renunț la ceea ce
gândesc oamenii sau să renunțe la modul în care mă simt, la ce cred și la cine sunt? Viața cu toată
viața este legată de angajarea în viața noastră dintr-un loc de valoare. Este vorba despre cultivarea
curajului, a compasiunii si a conexiunii de a te trezi dimineața si de a te gândi: indiferent de ce se face
si de cat este rămas, este suficient. Ea se culcă noaptea gândind: Da, sunt imperfectă și vulnerabilă și
uneori fricoasă, dar asta nu schimbă adevărul că sunt, de asemenea, curajoasă și vrednică de iubire și
apartenență. Îmi este logic că darurile imperfecțiunii sunt curaj, compasiune și conexiune, pentru că
atunci când mă gândesc la viața mea înainte de această lucrare, îmi amintesc de multe ori că simt
teamă, judecată și singurătate - opusul darurilor. M-am întrebat: Dacă nu pot ține toate aceste bile în
aer? De ce nu muncesc mai mult toți ceilalți și dacă îmi dau seama de așteptările mele? Ce gândesc
oamenii dacă nu renunț sau renunț? Când mă pot opri să mă dovedesc la toată lumea? Pentru mine,
riscul de a mă pierde m-am simțit mult mai periculos decât riscul de a lăsa oamenii să vadă pe mine
adevărat. Au trecut aproape patru ani de la acea zi din 2006, când cercetările mele mi-au transformat
viața cu susul în jos. Au fost cei mai buni patru ani ai vieții mele și nu aș schimba nimic. Descoperirea
spirituală a defecțiunilor a fost dură, dar eu sunt dur. Cred că universul avea nevoie de o cale să-mi
atragă atenția. În ciuda în care această carte va fi așezată în librăria dvs. locală, nu sunt deloc sigură
că această lucrare are legătură cu auto-ajutorarea. Mă gândesc la aceasta ca o invitație de a participa
la o revoluție cu toată inima. O mișcare mică, liniștită, care începe cu fiecare dintre noi spunând:
"Povestea mea contează pentru că contează." O mișcare în care putem să luăm pe stradă cu viețile
noastre împrăștiate , imperfect, sălbatice, cu semne de întindere, minunate, pline de inimă plină de
grație, pline de bucurie. O mișcare alimentată de libertatea care vine atunci când nu mai pretindem
că totul este în regulă atunci când nu este. Un apel care se ridică din pântecele noastre când găsim
curajul de a celebra momentele pline de bucurie, chiar dacă ne-am convins că savurarea fericirii îi
invită pe oameni să dispară. Revoluția ar putea suna puțin dramatic, dar în această lume, alegerea
autenticității și a valorii este un act absolut de rezistență. Alegerea de a trăi și de a iubi cu toată inima
noastră este un act de sfidare. Veți deruta , supăra și sperie mulți oameni - inclusiv pe voi înșivă. Un
minut te vei ruga ca transformarea să se oprească si în următorul minut te vei ruga ca să nu se
termine niciodată. De asemenea, vă veți întreba cum vă puteți simții atât de curajoși și atât de fricoși
în același timp. Cel puțin așa mă simt mai tot timp ... curajoasă, fricoasă și foarte, foarte vie.

Acum câțiva ani, o femeie tânără a venit la mine după un eveniment de vorbă și a spus: "Sper că nu
vei crede că e ciudat sau nepoliticos sau ceva, dar nu arăți ca un cercetător" spune orice altceva; ea
doar stătea acolo, așteptând și arătând confuză. Am zâmbit și mi-am întrebat: "Ce vrei să spui?" Ea a
răspuns: "Pari așa de normală", am chicotit. "Părerea poate fi înșelătoare. Nu sunt așa normal.

Am ajuns la o conversație extraordinară. Ea era o mamă singură care și-a obținut diploma de licență
în psihologie și și-a iubit cursurile de cercetare, dar consilierul ei în facultate nu o încuraja să continue
cercetarea. Am vorbit despre muncă și despre maternitate și despre ce ar trebui să arate cercetătorii.
Părea că mi-au lipsit șoarecii, haina lungă de laborator albă și cromozomul Y. Mi-a spus: "Am
fotografiat băieții albi mai mari care lucrau în laboratoare și studiau șoareci, nu mama de fotbal
studiind sentimentele." Călătoria care mă determinat să devin cercetător nu era altceva decât o cale
dreaptă și îngustă, care, ironic, și cum am ajuns să studiez comportamentul și emoția umană pentru o
viață. Am fost un colegiu drop-in și abandon pentru o serie de ani. În timpul "ședințelor mele", am
așteptat mese și am avut un bar, am trecut prin Europa, am jucat o mulțime de tenis ... obțineți
punctul. Acum câțiva ani, o femeie tânără a venit la mine după un eveniment de vorbă și a spus:
"Sper că nu vei crede că e ciudat sau nepoliticos sau ceva, dar nu arăți ca un cercetător" spune orice
altceva; ea doar stătea acolo, așteptând și arătând confuză. Am zâmbit și mi-am întrebat: "Ce vrei să
spui?" Ea a răspuns: "Pari așa de normală", am chicotit. "Părerea poate fi înșelătoare. Nu sunt așa
normală. Am ajuns la o conversație extraordinară. Ea era o mamă singură care și-a obținut diploma
de licență în psihologie și și-a iubit cursurile de cercetare, dar consilierul ei în facultate nu o încuraja
să continue cercetarea. Am vorbit despre muncă și despre maternitate și despre ce ar trebui să arate
cercetătorii. Părea că mi-au lipsit șoarecii, haina lungă de laborator albă și cromozomul Y. Mi-a spus:
"Am fotografiat băieții albi mai mari care lucrau în laboratoare și studiau șoareci, nu mama de fotbal
studiind sentimentele." Călătoria care m-a determinat să devin cercetător nu era altceva decât o cale
dreaptă și îngustă, care, ironic, și cum am ajuns să studiez comportamentul și emoția umană pentru o
viață. Am fost un colegiu adus și lăsat pentru o serie de ani. În timpul "ședințelor mele", am așteptat
mese și am avut un bar, am trecut prin Europa, am jucat o groază de tenis ... ați înțeles. Am făcut un
stagiu de doi ani în colegii de juniori pentru a-mi ridica suficient APS pentru a intra într-o universitate
mare cu un program de asistență socială. În aceste clase de colegiu am fost îndrăgostit de ideea de a
învăța și de a scrie. După ani de abandon, am absolvit cu onoruri de la Universitatea din Texas-Austin
licența mea de licență în asistență socială la vârsta de douăzeci și nouă de ani și a aplicat imediat
pentru școala absolventă de la Universitatea din Houston. Am fost acceptat, am muncit din greu și
am terminat masteratul meu și am fost acceptat în programul de doctorat. În timpul studiilor mele
doctorale, am descoperit cercetări calitative. Spre deosebire de cercetarea cantitativă, care se referă
la teste și statistici care vă oferă ceea ce aveți nevoie pentru a anticipa și controla fenomene,
cercetarea calitativă se referă la găsirea de modele și teme care vă ajută să înțelegeți mai bine
fenomenul pe care îl studiați. Sunt abordări la fel de importante, dar foarte diferite. Folosesc o
metodologie calitativă specifică numită Teorie Fundamentală. Am fost destul de norocoasă să fiu
pregătit de Barney Glaser, unul dintre cei doi oameni care au elaborat metodologia în anii 1960. Dr.
Glaser a schimbat din California pentru a servi ca metodolog în comisia mea de disertație. Premisa de
bază a cercetării Teoria fundamentală este să începeți cu cât mai puține idei preconcepute și ipoteze
posibile, astfel încât să puteți construi o teorie bazată pe datele care rezultă din proces. De exemplu,
când am început prima dată cu ceea ce ar fi mai târziu denumită ca cercetarea Sincerității, am avut
două întrebări: Care este anatomia legăturii umane și cum funcționează? După ce am studiat cele mai
bune și cele mai grave ale omenirii, am aflat că nimic nu este la fel de important ca și legătura umană
și am vrut să aflu mai multe despre cum am dezvoltat conexiuni semnificative. În procesul de
colectare a datelor pentru a răspunde la întrebări, am fugit în rușine - acest lucru a corodat
conexiunea. Am decis să fac o ocolire rapidă pentru a înțelege rușinea, pentru a înțelege mai bine
conexiunea. În acel moment, întrebările mele au devenit: "Ce este rușinea și cum afectează viața
noastră?" Ocolul meu rapid sa transformat în opt ani (au fost multe de învățat). Am pus noi întrebări
bazate pe ceea ce învățasem: bărbații și femeile care și-au îmbrățișat vulnerabilitățile și
imperfecțiunile și au dezvoltat un nivel puternic de rezistență la rușine păreau să aprecieze un anumit
mod de a trăi. Ce au meritat și cum au cultivat ceea ce aveau nevoie? Aceste întrebări au stat la baza
determinării a ceea ce este nevoie ca majoritatea oamenilor să trăiască cu toată inima lor. Datele
mele nu provin din chestionare sau sondaje; Interviu cu oamenii și culeg povesti folosind note de
teren. Sunt în principiu o captatoare de poveste. În ultimii zece ani, am adunat mai mult de zece mii
de povești. Am făcut interviuri formale de cercetare cu aproape o mie de bărbați și femei în mod
individual și în focus grupuri. Oamenii și-au împărtășit poveștile cu mine prin scrisori, e-mail, blogul
meu și cursurile pe care le-am învățat. Unii chiar mi-au trimis arta și copii ale jurnalelor lor. . De
asemenea, am prezentat la zeci de mii de profesioniști din domeniul sănătății mintale care și-au
împărtășit studiile de caz cu mine. Când termin terminarea interviului, analizez poveștile pentru teme
și modele, astfel încât să pot genera teorii din date. Când am codul de date (analiza poveștilor), intru
în modul profund de cercetător, unde singurul meu focalizare este de a capta cu exactitate ceea ce
am auzit în povestiri. Nu mă gândesc cum aș spune ceva, doar cum au spus-o. Nu mă gândesc la ceea
ce ar însemna o experiență pentru mine, ci doar la ceea ce însemna pentru persoana care mi-a spus
despre asta. Mai degrabă decât să se apropie de o problemă și să spună: "Trebuie să colectez dovezi
ale a ceea ce știu că sunt adevărate", abordarea Teoria Fundamentală mă forțează să renunț la
interesele și investițiile mele, pentru a mă putea concentra asupra preocupărilor, intereselor și ideilor
oamenii pe care îi intervievez. Procesul de codificare a datelor este laborios și dificil. Soțul meu,
Steve, îi place să părăsească orașul cu copiii când intru în faza mea de comparare, codificare,
memorare. Spune că este un fel de înfricoșător, pentru că m-am uitat în jurul casei uimiți și
mormăind cu o grămadă de tampoane legale galbene în mâinile mele. Este un proces foarte atractiv.
Ceea ce iubesc / urăsc cel mai mult despre teoria fundamentată este că nu este niciodată făcut.
Teoria pe care o generați din datele dvs. este doar "bună", ca și capacitatea sa de a explica date noi. .
Asta înseamnă că de fiecare dată când colectezi o poveste nouă sau o nouă informație, trebuie să te
opui teoriei pe care ai dezvoltat-o. Funcționează? Suna adevărat? Teoria dvs. existentă funcționează
aceste date noi într-un mod semnificativ? Dacă urmați blogul meu sau dacă ați participat la oricare
dintre prelegerile mele, probabil că puteți atesta natura evolutivă a teoriei mele. Dacă doriți să
onorați povestirile pe care oamenii le-au împărtășit, trebuie să rămâneți riguroși în încercările dvs. de
a capta cu precizie semnificația lor. Este o provocare, dar iubesc sincer ceea ce fac. Dacă sunteți
interesat într-adevăr de teoria fundamentată sau dacă doriți mai multe informații despre
metodologie, vizitați site-ul meu web pentru link-uri către articolele academice privind teoria
rezistenței la rușine și teoria despre viața cu toată inima (www.brenebrown.com).

Despre Autoare

Dr. Brené Brown este cercetător, scriitor și profesor. Ea este membră a facultății de cercetare de la
Colegiul Universitar de Asistență Socială din Houston, unde a petrecut ultimii zece ani studiind un
concept pe care îl numește Wholeheartedness, punând întrebările: Cum să ne angajăm în viața
noastră dintr-un loc autenticitate și valoare? Cum cultivăm curajul, compasiunea și conexiunea pe
care trebuie să ne îmbrățișăm imperfecțiunile și să recunoaștem că suntem suficienți - că suntem
vrednici de iubire, de apartenență și de bucurie? Brené a petrecut primii șapte ani ai călătoriei sale
de cercetare de zece ani, studiind modul în care experiențele universale ale rușinii și fricii ne
afectează și modul în care practicarea rezistenței în viața noastră de zi cu zi poate schimba modul în
care trăim, iubim, părinte și lucrăm. În 2008, ea a fost numită Științific pentru sănătate
comportamentală la Consiliul pentru Alcool și Droguri din Houston. Activitatea lui Brené a fost
prezentată pe PBS și în Oprah and Friends Radio Network, iar articolele ei au apărut în revista Self,
revista Elle și multe ziare naționale. Ea este, de asemenea, un oaspete frecvent la emisiuni radio din
Statele Unite. Cel mai recent, revista Houston Women a numit-o una dintre cele 50 de femei cele mai
influente din 2009. " În plus față de această carte, Brené este autorul lui I Thought It Was Just Me
(dar nu este): Spune adevărul despre perfecționism, inadecvare și putere (Gotham, 2007) și cu toată
inima: Aventurile spirituale în scădere, în creștere Sus și găsirea bucuriei (Hazelden, viitoare). Ea este,
de asemenea, autorul Connections, un curriculum psihopedagogic de rușine și reziliență, care este
facilitat în toată țara de către profesioniștii din domeniul sănătății mintale și al dependenței. Brené
trăiește în Houston împreună cu soțul ei, Steve, și cu cei doi copii mici, Ellen și Charlie. Puteți afla mai
multe despre Brené și despre cercetarea ei vizitând site-ul www.brene- brown.com sau vizitând
blogul său la www.ordinarycourage.com. Pentru un ghid de cadouri cu cadouri de imperfecțiune și o
listă de recomandări de carte, vă rugăm să vizitați site-ul ei Web.

Bout Hazelden Publishing Ca parte a Fundației Hazelden Betty Ford, Editura Hazelden oferă atât
resurse educaționale de vârf, cât și cărți de inspirație. Printul și lucrările noastre digitale ajută indivizii
în tratament și recuperare și cei dragi. Profesioniștii care lucrează pentru prevenirea și tratarea
dependenței se adresează și publicației Hazelden pentru curriculum bazat pe dovezi, soluții de
conținut digital și videoclipuri pentru utilizare în școli, programe de tratament, programe
corecționale și sisteme electronice de înregistrări medicale. Oferim, de asemenea, cursuri de formare
pentru implementarea programelor noastre. Prin lucrări publicate și digitale, Editura Hazelden
extinde posibilitățile de vindecare și speranță pentru persoanele, familiile și comunitățile afectate de
dependență și problemele conexe. Pentru mai multe informații despre publicațiile Hazelden, sunați la
800-328-9000 sau vizitați-ne online la hazelden.org/bookstore.