Eutanasia

Termenul euthanasia vine din

limba greacă şi înseamnă “moarte bună”
Este un act conştient care duce la o
moarte subită şi nedureroasă a unei
persoane bolnave terminal, cu intenţia de
a-i sfârşi suferinţa.

Prima oară euthanasia a fost introdusă în secolul al XX-lea în Germania fascistă.

Conform informaţiilor Procesului de la Nuremberg, din 1939 până în 1941, 7000
de oameni ai fost ucişi, fiind categorisiţi ca fiind „fiinţe deposedate de calitatea
vieţii”.

În zilele noastre, euthanasia se aplică la cei bolnavi terminali, dar şi la copii

cu defecte de naştere serioase. Aceasta este numită „eutanasia noilor născuţi”. Mai
nou a apărut o aşa numită „eutanasie socială”, pornind de la logica faptului că toate
costurile tratamentelor celor bolnavi, care au nevoie de medicamente foarte
scumpe, dar nu mai au nicio speranţă de vindecare, ar putea fi folosite pentru cei
care au şanse de refacere completă. Eutanasia este din ce în ce mai mult acceptată
în perspectiva unei „populaţii care îmbătrâneşte” şi al numărului crescând de
invalizi bătrâni. De fapt, aceste tipuri de „morţi demne” nu sunt noi. În Sparta,
spre exemplu, copiii născuţi slabi sau bolnavi erau ucişi. Alte culturi primitive
aveau obiceiul de a ucide sau abandona bătrânii care deveneau o povară pentru
familiile lor. În sumar, eutanasia este fundamentată pe două concepte: milă pentru
pacienţii care „nu au niciun viitor” şi dreptate pentru familiile lor.

Există o diferenţă între eutanasia activă şi cea pasivă. Cea activă este
realizată prin dozaj letal chimic, administrat de un doctor. Eutanasia pasivă
înseamnă încetarea administrării unui medicament vital, în vederea grăbirii morţii
pacientului. Totuşi, eutanasia este totdeauna pasivă dacă observi poziţia
pacientului, şi activă dinspre poziţia celui care o administrează.

„Moarte demnă” înseamnă plecare din această viaţă fără durere, fără
suferinţă. Astfel, distrugerea vieţii umane este văzută ca un bine. În 1974,
„Manifestul eutanasiei” a fost publicat, fiind semnat de peste 40 de personalităţi,
printre care şi laureaţi ai Premiului Nobel. În aceasta, se spunea: „Afirmăm că este
imoral să accepţi şi să impui suferinţa. Credem în valoarea şi demnitatea
individului, de la care survine necesitatea de a-i permite libertatea de a decide în
mod raţional ce să facă cu viaţa sa”. Cu alte cuvinte, fiecare persoană are dreptul
de a comite sinucidere.

Astăzi, eutanasia există la nivel legislativ în Olanda, Australia, Belgia şi

Oregon (USA). Elveţia a devenit ţara „turismului sinuciderii”, după ce organizaţia
DIGNITAS a ajutat peste 50 de persoane să fie ucise. Membrii Dignitas sunt peste
1700, 950 dintre aceştia sunt străini. Zurich este numită „capitala mondială a
eutanasiei”. Sunt semnale că în curând alte ţări vor legaliza eutanasia. Spre
exemplu, Curtea Supremă a Marii Britanii a aprobat cerea unei femei paralizate
care a dorit ca medicul ei să oprească ventilaţia pulmonară artificială care o ţinea în
viaţă.

Crimă prin prescriere medicală

Chestiunea în sine nu este în mod esenţial de milă; este o chestiune despre

sensul adevărat şi scopul al vieţii umane în lume. Este de asemenea o chestiune de
profesiune medicală, care este chemată să slujească omului, şi nu să decidă dacă
trebuie sau nu să moară.

Sfera slujirii medicinei este următoarea: de a ajuta pe oameni în vindecarea

bolilor lor şi în uşurarea suferinţei umane. Datoria unui doctor este de a face tot
ceea ce este posibil să uşureze şi să mângâie pe cei bolnavi. Aici se sfârşeşte
slujirea unui doctor pământesc. Este interesant de notat că Hippocrate a formulat
principiul să de etică medicală trăind într-o societate în care sinuciderea era
acceptată – în cultura Vechii Grecii şi a Romei. El a respins fără echivoc orice
folosire a doctorului de a cauza o moarte uşoară a pacientului (Doctorii moderni nu
mai jură cu Jurământul lui Hippocrate).

Acceptarea morţii ca o formă de tratament medical (ca vindecare a durerii

şi a suferinţei) poate deveni un obstacol serios în calea cunoaşterii medicale, care
este o continuă luptă cu moartea. „Lupta împotriva morţii este în mod esenţial
datoria ultimă morală a ştiinţei medicale şi a vindecării” scrie I. Siluyanova în
cartea sa, „Etica vindecării. Medicină modernă şi Ortodoxie”. Efortul constant de a
rezolva această sarcină, în ciuda insolvabilităţii ei, şi lupta împotriva morţii
inevitabile, a inspirat societatea umană în respectul şi încrederea ei pentru doctori.
Îşi va păstra medicina statutul ei social, atunci când sistemul medical generează
moartea? Nu cumva doctorii care administrează o „moarte demnă” unui pacient îşi
diminuează demnitatea lor personală participând la moartea intenţională a
acestuia? Ideologia liberală încearcă să evite termenul „crimă”. Aceasta afirmă că
un act care conduce la moartea unui pacient la cererea sa nu poate fi numită
„crimă”. Dar cum ar putea fi numită? Este simptomatic faptul că nici măcar nu
există un cuvânt care să descrie un asemenea act. Crima este tot crimă, şi este o
încălcare a poruncii lui Dumnezeu: „Să nu ucizi!”.

Când folosim expresia de zi cu zi „darul vieţii”, recunoaştem faptul că acest

dar nu ne aparţine, adică noi nu îl putem folosi ca pe un fel de capital pe care îl
putem investi, diviza sau da cuiva care are nevoie. Pericolul eutanasiei constă în
faptul că transformă moartea într-un serviciu de consum, societatea asumă o putere
discreţionară asupra a ceva care nu aparţine nimănui de pe pământ: doctor, pacient
etc. Viaţa umană este sacră şi iubită de Dumnezeu, iar „momentul ei final” este cel
mai important moment al vieţii, o continuare a dialogului nostru cu Dumnezeu,
care începe de la concepere şi continuă pe toată durata vieţii noastre pământeşti. A
muri este de multe ori singura oportunitate de a spune cel mai important lucru pe
care nu l-am putut exprima pe parcursul vieţii noastre pământeşti, şi a permite lui
Dumnezeu să tremine de spus ceea ce a păstrat până la sfârşitul conversaţiei.
Aşadar, momentul sfârşitului fizic şi psihologic scoate unele acopereminte ale
sufletului şi ne deschide urechile spre ceea ce nu a putut auzi în cursul vieţii
noastre.

Chair dacă luăm cel mai extrem exemplu, când un trup muribund şi-a
pierdut totul de care depindea în viaţa pământească şi îl făcea viu: conştiinţă,
abilitate de a se mişca, vorbire, răspuns a întrebări, chair puterea de a privi. În faţa
noastră zace ceva ca o un trup suferind, pentru că cineva poate suferi fără
conştiinţă, dar nu poate suferi fără suflet. Sufletul rămâne, trăind deplin pentru ora
morţii, deschis mai mult către Dumnezeu decât către oameni. Dumnezeu poate
intra uşor în suflet, fără să sară nenumăratele bariere pe care persoana le-a clădit în
întreaga sa viaţă. Biserica Ortodoxă dăruieşte muribunzilor Tainele sale, şi noi nu
ştim în ce fel tainic nevăzut, se va face întâlnirea finală cu Domnul în trup, în care
sufletul încă rămâne, iar duhul nu şi-a terminat calea pământească. Domnul
întotdeuna este capabil să ridice acest trup, să-l reîntoarcă la viaţă, porţile trebuie
lăsate deschise pentru un miracol al vindecării, şi nu trebuie trântite şi închise. ŞI
aceasta este decizia pe care o ia numai Dumnezeu, aşa cum numai El decide dacă
cineva va avea o viaţă lungă, posibil împovărată cu o boală gravă. Domnul poate
aştepta multă vreme pentru pocăinţa cuiva, şi nu atunci când ai spus „Doamne
miluieşte”, sufletul pleacă spre veşnicie. O altă persoană. Alt om poate rămâne pe
pământ, fiind ultimul care se poate ruga pentru rudeniile sale, purtându-şi suferinţa
până la sfârşit. Dumnezeu are propria sa providenţă pentru fiecare dintre noi, şi
fiecare dintre noi trebuie să împlinească această datorie pe pământ. Dar la sfârşitul
drumului, o persoană este datoare să spună doar: Acum, „slobozeşte pe robul Tău
în pace, după cuvântul Tău”.

„La răscrucea tragică a vieţii, două etici se luptă, două psihologii: cea
religioasă sau spirituală şi cea de fiecare zi, trupească” spune Arhiepiscopul Ioan
Shakovski. Omul este liber să decidă problemele lui într-un spirit sau altul. Terţul
nu există.