Unirea Germaniei

Unificarea Germaniei într-un stat național integrat politic și administrativ a avut

loc oficial la 18 ianuarie 1871 în Sala Oglinzilor de la Palatul Versailles din Franța.
Principii statelor germane de până atunci s-au adunat acolo pentru a-l proclama pe
regele Wilhelm al Prusiei ca Wilhelm, împărat al Imperiului German, în urma capitulării
Franței după Războiul Franco-Prusac. Neoficial, tranziția statelor germanofone înspre o
organizare federală s-a desfășurat de-a lungul unui secol de experimente. Unificarea a
scos la iveală unele diferențe religioase, lingvistice și culturale între locuitorii noii țări,
iar 1871 reprezintă doar un moment din procesul continuu de unificare.
Revoluțiile din 1848 din Germania au căutat unificarea și o singură constituție
germană. Revoluționarii au presat diversele guverne, mai ales în Renania, să formeze o
adunare parlamentară care să aibă responsibilitatea întocmirii de constituții. În cele din
urmă, mulți revoluționari de stânga sperau că această constituție va stabili votul
universal pentru bărbați, un parlament național permanent și o Germanie unificată,
posibil sub conducerea regelui Prusiei, care părea cel mai logic candidat: Prusia era cel
mai mare și cel mai puternic stat. În general, revoluționarii de dreapta cereau doar o
lărgire a dreptului de vot din statele lor și, poate, o formă de unificare slabă. Presiunea
lor a avut ca rezultat mai multe alegeri, bazate pe diverse sisteme de vot, care a dat unor
grupuri electorale, mai ales celor mai bogați și proprietarilor de pământuri mai mari
puteri reprezentative.
În aprilie 1849, Parlamentul de la Frankfurt a oferit titlul de Kaiser (Împărat)
regelui Prusiei, Frederic Wilhelm al IV-lea. El a refuzat din mai multe motive. Public, el
a răspuns că nu poate accepta o coroană fără consimțământul statelor, prin care se
referea la principi. În secret, el se temea de opoziția celorlalți principi germani și de
intervenția militară a Austriei și Rusiei; lui nici nu-i plăcea ideea de a accepta o coroană
din partea unui parlament ales de popor: după cum se exprima el însuși, nu putea
accepta o „coroană de lut”.În ciuda cerințelor ce perpetuau multe dintre problemele de
suveranitate și participare politică pe care liberalii doreau să le depășească,
Parlamentul de la Frankfurt a reușit să scrie o constituție și să ajungă la un acord pentru
soluția kleindeutsch. Parlamentul de la Frankfurt a sfârșit cu un eșec parțial: deși
liberalii nu au reușit unificarea pe care o doreau, ei au reușit totuși să rezolve multe
probleme constituționale și să promoveze reforme în colaborare cu principii germani.
Nevoia de fier și sânge a devenit în curând evidentă. Până în 1862, când
Bismarck și-a ținut discursul, ideea de stat național german în spiritul pașnic al
Pangermanismului evoluase de la caracterul liberal și democratic pe care îl avea în
1848 pentru a face loc Realpolitikului lui Bismarck. Veșnic pragmatic, Bismarck
înțelegea posibilitățile, obstacolele și avantajele unui stat unit, și importanța legăturii
acelui stat cu dinastia de Hohenzollern, aceasta din urmă rămânând, pentru unii istorici,
una dontre principalele contribuții ale lui Bismarck la crearea imperiului în
1871.Condițiile tratatelor ce legau între ele diverse state germane îi interziceau acțiunea
unilaterală; politicianul și diplomatul din el realizau cât de nepractică ar fi o astfel de
acțiune.Pentru ca statele germane să intre în război, sau, așa cum bănuia că se va
întâmpla, să fie forțate să declare război împreună împotriva unui singur dușman,
adversarii săi diplomatici ar trebui întâi să declare război unuia dintre statele germane.
Istoricii au dezbătut vreme îndelungată rolul lui Bismarck în evenimentele ce au dus la
războiul franco-prusac. Deși o opinie tradițională, promovată în mare parte de istoricii
pro-prusaci din secolul al XIX-lea și din prima jumătate a secolului al XX-lea, susține că
Bismarck a fost singurul arhitect al unificării, unii istorici de după 1945 critică cinismul
lui Bismarck manifestat în manipularea circumstanțelor pentru a declanșa un
război.Oricum, Bismarck nu a fost nici sfânt, nici diavol; manipulând evenimentele din
1866 și 1870, el a demonstrat abilitățile politice și diplomatice care îl determinaseră pe
Wilhelm să apeleze la el în 1862.