1

Cum erau crescuți copiii în perioada

interbelică
În perioada interbelică, copiii nu primeau din partea părinților aceeași atenție pe care o primesc
copiii de azi. Așa se ajungea la situații cu cifre ridicate ale mortalității infantile sau la copii cu potențial
intelectual ridicat care, însă, rămâneau ”la coada vacii” pentru că părinților le era imposibil să le susțină
financiar școlarizarea.

În sate, femeile năşteau copii fără să țină cont de vreun număr, nu știau ce-s alea
anticoncepţionale, iar întreruperea de sarcină era interzisă, fiind considerată un mare păcat. Asistenţa
la naştere era asigurată de moaşa comunei, o femeie mai în vârstă care nu avea pregătire medicală.

La oraș, femeile înstărite năşteau la spital, sub supravegherea medicului. Însă cele de la mahala erau
asistate de moaşe de ocazie.

Din ce cauze mureau copiii în perioada interbelică

Conform unor statistici publicate pe site-ul Infoghid.blogspot.ro, în perioada interbelică, 120.000 de

copii mureau anual, în primul an de viaţă. Principalele cauze erau alimentaţia proastă şi lipsa
protecţiei mamei. Ea era supusă, la rândul ei, la muncă excesivă chiar și în timpul sarcinii.

Rata mortalităţii la copii între 1-4 ani era, de asemenea, ridicată, fiind provocată, în primul rând, de
afecţiuni ale bronhiilor, de pneumonie şi variate boli de stomac, rezultând dintr-o alimentaţie proastă.

Studiile privind sănătatea copilului preşcolar, în vârstă de 3-7 ani, arătau că aproape jumătate dintre
aceştia erau sub greutatea şi înălţimea normale, situaţie atribuită în special malnutriţiei.

De remarcat faptul că alimentaţiei inadecvate li se adăugau proasta igienă, condiții precare de locuit
și serviciile medicale mediocre, în special la ţară. Medicii erau puţini, iar medicamentele, chiar atunci
când se găseau, erau scumpe. Potrivit mai multor estimări, cel puţin o treime din cei care au murit în
zonele rurale, nu au fost niciodată la un doctor şi nu au luat niciodată vreun medicament.
 2

Cine se ocupa de educația copiilor în perioada interbelică

Poate că nu este deloc o surpriză faptul că, acum aproximativ 100 de ani, copiii de la ţară creşteau
„singuri”, neexistând o preocupare specială pentru educaţia lor. Ei erau luați pe câmp, în timpul
muncilor agricole, și puși la lucru. Dacă vorbim despre un copil mai mic de un, acesta era cărat de
mamă acolo, ca să poată fi hrănit la sân pe parcursul zilei.

Copiii preșcolari, de 2-5 ani, erau lăsaţi acasă, în grija fraţilor sau surorilor mai mari. Odată
ce creșteau, chiar și copiii de 6-7 ani, cu toții mergeau la muncă pe ogor, de unde se întorceau seara.

La oraș, în familiile de burghezi, tatăl era plecat la serviciu (dar numai până la ora 15-16.00). Iar
mama, după ce își servea ceaiul, pleca în plimbare, ”la șosea”, obicei care nu a dispărut nici astăzi.
Astfel, copiii mici erau crescuţi de doică, iar cei mari de „nemţoaică”. Ea era cea care le
oferea educaţie şi, totodată, îi învăţa o limbă străină.

În familiile de muncitori, de regulă, numai soţul avea serviciu, în timp ce soţia se ocupa de
gospodărie şi de copii. Era casnică.

Viața copiilor la țară, pe vremuri, surprinsă de aparatul foto

„De la cea mai fragedă vârstă, aceștia își urmau mamele la muncile agricole și casnice, activități de la
care țărăncile nu erau scutite nici măcar în perioada alăptatului. La scurt timp, copiii primeau sarcini
bine definite în familie. Aveau grijă de frații mai mici, erau inițiați treptat în muncile specifice,
potrivite rolului pe care urmau să-l joace în societatea locală.

Au învățat de mici să se adapteze ritmului specific al vieții în satul tradițional, cu alternanța orelor de
muncă cu cele de odihnă, a cotidianului cu sărbătoarea – fiecare cu regulile lor specifice. În mod
firesc, în viața copilului era prezent și jocul, diferit de cel de astăzi: mult mai simplu, dar la fel de
creativ, mai puțin diversificat, dar mult mai aproape de natură”, a declarat Tudor Sălăgean, directorul
Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj.
 3

Școala în perioada interbelică

În perioada interbelică, școala era organizată în ciclu primar (4 ani), ciclu secundar (4 ani) și liceu (3
ani). Prima lege a învăţământului care s-a adoptat în această perioadă a fost cea a învăţământului
primar, în 1924. Acesta era gratuit și obligatoriu. Părinții care nu-și lăsau copiii la școală, erau
amendați.

Statisticile arată că numărul copiilor de la ţară care continuau studiile la oraş, după învăţământul de
patru ani din satul natal, era foarte mic, de 1%.

Între 1921-1932, doar 5,4% dintre elevii înscrişi în şcolile rurale au trecut în învăţământul secundar,
2,5% în licee, 1,2% în şcoli normale, 0,3% în seminarii, restul în şcoli profesionale.
Unii părinţi mai înstăriţi menţineau şi obiceiul de a-şi educa acasă copilul. Aşa se făcea în perioada în
care nu existau prea multe instituţii de învăţământ.

În general, foarte puţini copii de la ţară ajungeau la liceu. Motivul? Taxele erau foarte mari, de
exemplu, la Liceul Internat din Iaşi, actualul Colegiu „Negruzzi“, taxa ajungea şi la 10.000 de lei pe
an.

De remarcat faptul că, în perioada interbelică, profesorii erau foarte respectați și apreciați. Ei aveau
salarii mari, comparative cu cele ale miniștrilor.

Scrisori pentru Moș Crăciun din perioada interbelică

Copiii crescuți în perioada interbelică erau asemeni copiilor de astăzi, își doreau dulciuri și jucării,
unele modeste, altele mai sofisticate. Pe lista lor se înscriau cloşti şi cocoşi de ciocolată,
măgăruşi, portocale. Sau fluturei de turtă dulce cu polen de zahăr pe aripioare, bombonele, uşi de
zahăr.

Băieţii îşi imaginau cum se vor juca cu caii de lemn sau de pâslă, cu trâmbiţile vopsite cu roş. Sau cu
o armată de pitici, soldaţi de plumb şi tunuri, argintate săbioare şi armonici mici, biciclete, aparate de
fotografiat, ceasornice de buzunar ori trompete sau jucării mecanice.
 4

noi, la joacă, rar ne certăm. Îţi scriu toate astea ca să ştii când umbli cu daruri să vii şi la noi. Noi te
aşteptăm ca pe Dumnezeu. Moş Crăciun, dragă, zău, nu ne uita”. Autoarea este Ana, o fetiță din clasa
a II-a primară, iar scrisoarea a fost datată în 1935 și publicată în revistele vremii.

Ce făceau copiii în perioada interbelică după ce creșteau mari

În casele românești, în perioada interbelică, copiii aveau de respectat un anumit protocol când
ajungeau adulți. Pe măsură ce băieții creşteau şi le venea vremea căsătoriei, ei plecau din casa
părintească. Imediat după căsătorie, tatăl îl înzestra cu un lot de pământ. Apoi, împreună cu ceilalţi
membri ai familiei, îl ajuta să-şi construiască o casă nouă.

În casa bătrânească rămânea cel mai mic dintre feciori. El o moştenea, cu obligaţia de a-i întreţine pe
bătrâni până la moarte. Apoi, tot el trebuia să le facă slujbele bisericeşti şi pomenile, potrivit tradiţiei
din localitatea respectivă.

Tot în perioada interbelică, divorţurile au crescut, comparativ cu intervalul antebelic. În anul 1936, s-
au înregistrat 176.790 divorţuri, dintre care 141.067 în mediul rural şi 35.723 în cel urban. Circa 70%
dintre divorţuri se înregistrau în primii cinci ani de căsătorie. Soţii ajungeau la concluzia că nu puteau
alcătui o familie temeinică.

Este interesant de aflat mai multe despre cum se trăia acum aproape 100 de ani. Este o lume cu totul
alta, o lume în care s-au născut și au copilărit bunicii mei. Păcat că acum nu mai sunt ca să-mi
povestească felul în care au trăit ei… Cum se jucau, cum se purtau părinții lor cu ei. Dacă aveți
oameni pe lângă voi, care au astfel de amintiri, atunci profitați. Puteți petrece o după-amiază
frumoasă, cu povești de demult, dar povești adevărate.

Surse:
Academia Română, Istoria Românilor, vol. VIII, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p.155-158,
Actualdecluj.ro, Ziarullumina.ro, Gandul.info
Adevarul.ro, Infoghid.blogspot.ro