Sunteți pe pagina 1din 10

Cuprins

1. Codul bunelor maniere in afaceri………………..……………………3


2. Etica si dreptul de proprietate intelectual……………….……………5
3. Probleme de ordin etic in democrația publicitara……………………8

1
1. Codul bunelor maniere in afaceri

Principiul cel mai important al bunelor maniere în afaceri este acela al atentei
analizări a intereselor şi sentimentelor celorlalţi. Cu alte cuvinte, trebuie să
demonstrezi prin tot ceea ce faci şi spui că ai la fel de multă grijă de persoana de lângă
tine ca de tine însuţi.
Aceasta nu înseamnă să nu fii dur sau practic atunci când este cazul. Nimănui
nu îi plac şi nimeni nu îi respectă pe linguşitorii care îşi flatează mereu colegii şi
partenerii de afaceri. Este mai corect să demonstrezi, prin felul în care te comporţi, că
ai un sistem corect de valori personale, bazat pe respectul faţă de ceilalţi şi care se
reflectă în tot ceea ce faci.
Deci, dacă va trebui să rezolvi un conflict, să pui la punct un subaltern sau să
concediezi pe cineva, modul în care o vei face va fi nu numai ferm şi corect, ci şi plin
de înţelegere faţă de problemele lor personale.
Dacă arăţi, prin felul în care te comporţi în afaceri, că ai grijă de sentimentele
celorlalţi, acest lucru poate fi indicat de „IMPACT”, cuvânt care înglobează regulile de
aur:

 I integritate – acţionează onest şi sincer.


 M maniere – nu fi niciodată egoist, necioplit sau indisciplinat.
 P personalitate – comunică propriile valori, atitudini şi opţiuni.
 A apariţie – prezintă-te întotdeauna în cea mai bună lumină.
 C consideraţie – analizează-te din punctul de vedere al celuilalt.
 T tact – gândeşte înainte de a vorbi.

Integritatea înseamnă să demonstrezi prin ceea ce faci şi spui că eşti o


persoană onestă, sinceră şi de încredere. Reputaţia de persoană integră se câştigă
greu şi se pierde foarte uşor. Integritatea este testată atunci când o persoană sau
compania sa este provocată sau tentată să acţioneze mai puţin onest. O regulă de aur
a comportamentului în afaceri este aceea că integritatea trebuie să fie deasupra
oricărei îndoieli, căci nu se va putea ascunde în nici un fel lipsa acesteia.
Manierele sunt acele tipare de comportament care îi indică persoanei cu care
ai de-a face dacă se poate baza pe tine, că vei acţiona corect şi obiectiv atunci când
face afaceri cu tine. Dacă acţionezi sau vorbeşti într-un mod rasist sau sexist sau dacă
dai dovadă de lipsă de loialitate faţă de compania ta sau faţă de colegii tăi, atunci
manierele tale vor fi considerate inacceptabile. Dar a evita aspectele negative
înseamnă a rezolva numai pe jumătate problema. Bunele maniere înseamnă, de
asemenea să acţionezi eficient pentru a-l face pe celalalt să se simtă bine în cadrul
relaţiei voastre.
Salutul este prima manifestare de curtoazie față de altăpersoană. Dacă
persoanele se întâlnesc de mai multe ori în cursul unei zile, se salută numai prima
dată. Cel căruia i secuvine mai multă deferență va fi salutat primul, deci cel tânăr îl va

2
saluta pe cel în vârstă, bărbatul va saluta femeia, cel cu o funcție inferioară îl va saluta
pe cel cu funcție superioară.
Dacă vrem să atragem atenția cuiva, în sens pozitiv, ne folosim de numele său.
”Îți mulțumesc că ți-ai făcut timp să te întâlnești astăzi cu mine, Popescu!”

Ținuta fizică face parte din patrimoniul individual și ca atare nu este ușor a fi
modificată. Ținuta recomandabilă în timpul mersului este poziția dreaptă a corpului,
însă degajată, neforțată, o balansare armonioasă abrațelor în limitele fixate de jocul
normal al coatelor, pași potriviți și o poziție naturală a umerilor, nici aduși în față, dar
nici trași înapoi în modostentativ. A fi imbracat adecvat depinde in mare masura de
domeniulin care lucrezi, considera Obie Moore."
Daca lucrezi in vanzari, marketing sau avocatura atunci trebuie sa ai tinuta
business. Dar daca esti regizor, fotograf sau lucrezi intr-un domeniu artistic, atunci
oricine va intelege o tinuta casual". Hainele adecvate trebuie sa faca front comun cu
restul tinutei. La femei conteaza machiajul si parfumul discret. In acelasi timp, barbatii
trebuie sa se barbiereasca dimineata, dupa cum arata Baltazar: "Sa fii imbracat la
costum, cu cravata si sa fii proaspat barbierit tine de niste reguli elementare de decenta
si bun gust".

Niciodată nu vei mai avea ocazia să produci ceea ce senumeşte prima


impresie!!!

Când cineva îţi este prezentat şi tu stai mai departe pe scaun, îi arăţi persoanei
respective, chiar dacă nu este aşa, că nu doreşti să fii deranjat. Limbajul trupului tău
demonstrează lipsa de interes.
Când eşti prezentat, este important să:
• te ridici în picioare
• să faci un pas înainte şi să zîmbeşti
• să ţi spui numele
• să dai mâna cu persoana respectivă
• să repeţi numele celeilalte

Strânsul mâinii reprezintă un contact important - o apropiere fizică - între două


persoane. Americanii obişnuiesc să-şi strângă mâna mai puţin frecvent decât oamenii
din alte ţări. Mulţi oameni pot „aprecia" o altă persoană după cum dă mâna cu cineva.
Când un om de afaceri dă mâna cu uşurinţă, des şi cu condescendenţă, el îi
influenţează, de fapt, pe camarazii săi să procedeze la fel.
O strîngere de mâna corectă este aceea care:
• este făcută ferm, dar nu cu pârâituri de oase sau lipsită de
energie
• durează trei sau patru secunde, nu mai mult, astfel încât celălalt să nu-şi simtă
mâna prinsă ca într-o menghină.

Situaţiile în care trebuie să dai mâna cu cineva sunt:


• când eşti prezentat cuiva şi când îţi iei rămas bun
• când cineva din afară intră în biroul tău
• când dai peste cineva cunoscut în afara biroului
• cînd intri într-o încăpere, eşti salutat de cunoscuţi şi ţi se face cunoştinţă cu
persoanele prezente care nu fac parte din instituţie
• când părăseşti o adunare frecventată de oameni din afara

3
Propria ta personalitate reprezintă cea ce numai tu poţi oferi afacerii în care
eşti implicat. Trebuie să urmăreşti mereu să faci totul pentru ca felul în care te comporţi
să îţi ofere cea mai bună şansă pentru aprecierea calităţilor tale. De exemplu, poţi fi
pasionat de afaceri, dar nu trebuie să fii lipsit de loialitate; pot fi amuzant, dar nu libertin
în exprimare şi poţi să fii strălucitor, dar nu plictisitor.
Apariţia (înfăţişarea) poate nu este cea mai bună calitate a ta, dar nu trebuie
niciodată să fie un defect! Dacă eşti îngrijit, te îmbraci cu haine adecvate, stai în
picioare sau aşezat într-o poziţie corectă şi te îngrijeşti din punct de vedere fizic, toate
acestea vor constitui elemente-cheie în formarea şi păstrarea unei bune impresii în
faţa partenerilor de afaceri.
Consideraţia faţă de ceilalţi este principiul fundamental care subliniază toate
bunele maniere în afaceri. Omul de afaceri care şi-a imaginat dinainte posibila reacţie
a persoanei pe care urmează s-o întâlnească, căreia trebuie să-i scrie sau să-i
telefoneze, poate imediat să o trateze cu mai multă grijă şi sensibilitate.
Tactul este ultima, dar nu şi cea din urmă regulă de aur, deoarece el trebuie să
fie un fel de „paznic”, care nu protejează de cuvinte şi acţiuni negândite. Tactul nu
înseamnă doar să punem problemele neplăcute într-o manieră acceptabilă. Acesta
implică analizarea atentă a intereselor celorlalţi şi abia apoi alegerea celei mai
acceptabile forme de exprimare. Ceea ce trebuie să subînţelegi din această regulă de
aur este că, atunci când ai dubii, nu trebuie să spui nimic.

2. Etica si dreptul de proprietate intelectual

Proprietatea intelectuală cuprinde două mari domenii:


 Dreptul proprietăţii industriale
 Drepturile de autor
Reglementările juridice ce aparţin proprietăţii intelectuale sunt
consecinţa împrejurării că în activitatea lor curentă oamenii realizează şi utilizează
opere ştiinţifice, literare, artistice, precum şi creaţii intelectuale industriale şi semnele
distinctive ale activităţii industriale.
Pe o anumită treaptă a dezvoltării social umane, raporturile ce se nasc între oameni
ca urmare a realizării şi utilizării operelor ştiinţifice, literar-artistice etc. au fost
reglementate prin norme juridice, iar ansamblul lor constituie, într-o opinie, instituţia
juridica „Dreptul proprietăţii intelectuale”, iar într-o altă opinie, chiar ramura Dreptul
proprietăţii intelectuale.

Dreptul de autor : ca instituţie juridică, reprezintă ansamblul normelor juridice


ce reglementează relaţiile sociale ce decurg din crearea şi valorificarea operelor
ştiinţifice, literare şi artistice. În prezent, în România această problemă este
reglementată, în principal, prin Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile
conexe. Obiectul dreptului de autor este constituit din operele de creaţie intelectuală:
din operele ştiinţifice (ex. studii, comunicări, prelegeri, altele asemenea), literare (ex. -
romane, poezii, dramaturgie, critică literară) şi artistice (opere muzicale, artă
coregrafică, fotografie ş.a.). În privinţa creării şi utilizării lor, legiuitorul emite norme

4
juridice ce determină apariţia de drepturi subiective şi de obligaţii juridice. Asemenea
drepturi subiective nu se nasc decât în privinţa acelor opere care îndeplinesc în mod
cumulativ anumite condiţii caracteristice, trăsături esenţiale. În măsura în care acestea
sunt îndeplinite, autorul acelei opere devine titular al dreptului de autor şi uneori şi al
altor drepturi în mod automat, ex lege, şi fără îndeplinirea altor formalităţi. După ce
opera a fost creată, nu este necesară
înregistrarea ei, prezentarea ei la o anumită autoritate sau organizaţie de altă natură.

Aceste condiţii, necesar a fi îndeplinite, sunt următoarele:


- să fie vorba despre o creaţie intelectuală, o creaţie a minţii omului (una sau
maimulte persoane fizice). Persoana juridică, în principiu, nu poate fi titulară a dreptului
de autor, deoarece aceasta nu creează din punct de vedere intelectual.
- să fie vorba despre o creaţie exprimată într-o formă concretă,
perceptibilă simţurilor umane. Acest lucru nu înseamnă neapărat publicarea operei
respective. (ex. manuscrise, notiţe, schiţă, tablou, partitură). Dreptul de autor nu
ocroteşte conţinutul de idei al operei. Acesta nu ocroteşte ideile, ci doar o anumită
formă de exprimare a acestor idei. Nimeni nu-şi poate apropria ideile (acestea circulă
liber). Dacă ideea circulă sub o anumită formă, această formă e apropriată.
- creaţia intelectuală trebuie să prezinte originalitate: trebuie să reflecte
exprimarea personalităţii creatorului. Dacă aceasta nu există, nu putem vorbi de o
operă care să fie protejată prin dreptul de autor. Este o creaţie intelectuală dar nu este
o operă ca obiect al dreptului de autor. Noţiunea de originalitate trebuie deosebită de
cea de noutate. Dreptul de autor se poate naşte chiar şi în legătură cu o operă ce nu
conţine idei noi. E important ca forma de exprimare a acelor vechi idei sa fie alta decât
cea anterioară şi opera să exprime, într-o anumită măsură, personalitatea autorului
subsecvent.

Proprietatea industrială : există două categorii de obiecte ale acesteia:


 creaţii intelectuale industriale ;
 semne distinctive ale activităţii industriale.
Convenţia de la Paris din 1883 privind protecţia proprietăţii industriale (cea mai
veche în materie şi încă în vigoare) menţionează ca fiind obiecte al proprietăţii
industriale: invenţiile, modelele de utilitate, desenele şi modelele industriale, mărcile
de fabrică, de comerţ şi de serviciu, numele comercial, indicaţiile de provenienţă,
denumirile de origine. De asemenea, este enumerată şi aşa-numita ”represiune a
concurenţei neloiale”. Autorii (din ce în ce mai mulţi) sunt de acord că acesta nu
constituie un obiect distinct al proprietăţii industriale. El se regăseşte deopotrivă atât
la creaţii intelectuale industriale, cât şi la semne distinctive ale activităţii industriale,
constituind o acţiune prin care pot fi apărate toate drepturile de proprietate industrială
purtand asupra oricăruia dintre obiectele enumerate mai sus. Cu alte cuvinte,
represiunea concurenţei neloiale constituie o consecinţă a încălcării dreptului de
proprietate industrială.
Faţă de data adoptării Convenţiei de la Paris din 1883, materia proprietăţii
industriale s-a îmbogăţit şi cu alte obiecte. Într-o enumerare nelimitativă, sunt creaţii
intelectuale industriale: invenţia, inovaţia, know-how-ul, modelele de utilitate,
desenele şi modelele industriale, topografia circuitelor integrate etc., respectiv sunt
semne distinctive ale activităţii industriale: mărcile (de fabrică, de comerţ sau de
serviciu), indicaţii geografice (denumiri de origine şi/sau indicaţii de provenienţă),
numele comercial (firma), emblema.
Noţiunea de proprietate industrială presupune două aspecte:

5
a) instituţia juridică a proprietăţii industriale şi
b) dreptul subiectiv de proprietate industrială.
S-ar putea defini instituţia juridică a proprietăţii industriale ca fiind un
ansamblu de norme juridice ce reglementează raporturile sociale privitoare la creaţiile
intelectuale industriale şi la semnele distinctive ale unei activităţi industriale.
Din această definiţie se pot reţine următoarele elemente definitorii:
1.Proprietatea industrială este un ansamblu de norme juridice care au acelaşi
obiect. Specifica acestor norme este faptul ca îşi au izvorul atât în actele normative
interne, cât şi în tratatele şi convenţiile internaţionale. Legislaţiile naţionale sunt din ce
în ce mai mult adoptate pe baza standardelor ce stau la baza elaborării actelor
normative internaţionale.
Cât priveşte caracterul acestor norme juridice, este de subliniat apartenenţa lor la
diverse ramuri de drept: dreptul civil, drept procesual civil, dreptul muncii, dreptul
administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual penal etc. Dintre
aceste norme, însă, prevalează normele dreptului civil.
2. Normele acestei instituţii reglementează raporturi patrimoniale dar şi raporturi
personal - nepatrimoniale. Subiectele acestor raporturi sunt persoane fizice, dar şi
persoane juridice.
3. Specificul raporturilor reglementate de normele proprietăţii industriale este
obiectul (obiectele) la care se referă aceste raporturi: creaţiile intelectuale industriale
şi semnele distinctive ale activităţii industriale.
Dreptul subiectiv de proprietate industrială reprezintă posibilitatea
recunoscută de lege titularului acestui drept, persoană fizică sau juridică, de a folosi în
mod exclusiv o creaţie intelectuală industrială sau un semn distinctiv al unei asemenea
activităţi industriale.
Pot fi reţinute, ca elemente ale acestei definiţii, următoarele:
a. Posibilitatea, facultatea juridică, recunoscută titularului dreptului. De
regula, titularul dreptului subiectiv de proprietate industrială are şi obligaţia de a-şi
exercita aceste prerogative şi în măsura în care nu se foloseşte de dreptul său poate
fi supus unor sancţiuni. De exemplu, daca titularul brevetului de invenţie nu-şi exercită
dreptul său, va putea fi supus unei sancţiuni ce constă în posibilitatea, acordată printr-
o procedură judecătorească, în beneficiul unor terţi ca aceştia să poată folosi şi ei
acest brevet de invenţie în anumite condiţii şi aceasta chiar împotriva voinţei titularului
brevetului. Interesul statului este ca oamenii (societatea) să beneficieze de obiectul
brevetului de invenţie. În ceea ce priveşte mărcile, titularul dreptului asupra mărcii are
şi dreptul la folosinţa mărcii respective. Potrivit Legii nr. 84/1998, dacă titularul nu
foloseşte marca în mod efectiv pe teritoriul României timp de 5 ani, atunci orice terţ
interesat are dreptul de a cere în justiţie decăderea titularului din drepturile asupra
acelei mărci.
b. Recunoaşterea legală a acestei posibilităţi. Aceasta se poate acorda doar
în urma parcurgerii unei proceduri speciale (complicate şi îndelungate): brevetarea
invenţiei, înregistrarea mărcii etc. Statul, prin organele sale specializate, emite un titlu
de protecţie juridică: brevet, certificat de înregistrare.
c. Titularul dreptului. Acesta poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică
ori mai multe persoane fizice şi/sau juridice.
d. Specificul acestui drept. Acesta este dat de prerogativa folosinţei
(exploatării) asupra unui bun, care este exclusivă.
Analizând conţinutul dreptului, titularii dreptului subiectiv de proprietate
industrială au prerogative extrem de asemănătoare cu cele recunoscute titularilor
dreptului de proprietate (în sensul clasic al termenului):

6
- ius possidendi, posibilitatea de a deţine şi cunoaşte soluţia (creaţia, semnul
distinctiv) si de a hotari asupra modalitatii de a o pune sau nu in lucrare.
- Ius utendi, dreptul de a folosi acel obiect pentru sine, intr-o industrie oarecare.
- Ius fruendi, posibilitatea culegerii fructelor ca urmare a folosirii creaţiei sau a semnului
distinctiv de către terţele persoane beneficiare ale unei licenţe pentru care se plăteşte
o remuneraţie – redevenţa.
- Ius abutendi, posibilitatea de a exercita dispozitia juridica, prin cesiunea totala sau
partiala a dreptului subiectiv de proprietate industriala. In aceasta materie nu exista
dispoziţia materială, intrucat nu se poate distruge un bun incorporal.
e. Definitia dreptului subiectiv de porprietate industriala include si
termenul de industrie, industrial. Acesta are acelasi inteles larg pe care l-am folosit
atunci cand am analizat institutia juridica a proprietatii industriale.
Caracterele juridice ale dreptului subiectiv de proprietate industrială:
a. Drept absolut – opozabil erga omnes. Există obligaţia generală şi negativă
a tuturor celorlalte subiecte de drept de a nu face nimic de natură a stânjeni pe titularul
acestui drept. Cele mai specifice mijloace de aparare a titularului dreptului de
proprietate industriala impotriva atingerii aduse dreptului de oricare dintre cei care,
alcatuind subiectul pasiv general, nu isi respecta obligatia de a nu face sunt actiunea
in contrafacere si actiunea in concurenta neloiala.
b. Drept patrimonial – permite titularului sa se foloseasca pentru sine de un bun
incorporal, sa ii culeaga fructele civile si sa il instraineze contra unui
pret.
c. Drept transmisibil – permite titularului sa transmita dreptul de folosinta
exclusiva in intregul sau sau numai unele dintre prerogativele dreptului
sau. Mijloacele specifice prin care se realizeaza transmiterea, in tot sau in
parte, a dreptului subiectiv de proprietate industriala sunt contractul de
cesiune si contractul de licenta.
d. Drept, in principiu, temporar, in sensul ca, in principiu, nu este recunoscut
nelimitat în timp ci doar, de exemplu, pe o perioadă de 10 ani (mărci) sau 20 de ani
(invenţii). In unele cazuri exista posibilitatea reînnoirii. Titularul dreptului deţine doar
temporar monopolul asupra obiectului dreptului, acest lucru fiind absolut necesar. În
materie de semne distinctive dreptul este doar în principiu temporar, deoarece, de
exemplu, în materie de mărci termenul de 10 ani poate fi prelungit de nenumărate ori
(fără limită) cu alte termene ulterioare de 10 ani (cu o anumită procedură şi plata unor
taxe).
e. Dreptul, în principiu, este teritorial, fiind recunoscut doar de către acel stat
ce a acordat titlul de protecţie prin care se recunoşte acest drept. Însă statele au
încheiat anumite acorduri prin care se facilitează obţinerea titlurilor de protectie pe
teritoriul altor state, fara a se parcurge procedura de inregistrare prevazuta de legislatia
fiecarui stat in care dreptul este recunoscut.

3. Probleme de ordin etic


in democrația publicitara
Publicitatea are un statut public şi nu numai fundamental ambiguu. Tehnic
vorbind este destul de greu de fixat într-o anume formulă care să-i definească precis
natura: este deopotrivă ea însăşi o media (panouri de afişaj, tract-uri, publicaţii speciale
etc.), dar cel mai adesea o definim ca pe o practică sau ca un discurs, adesea, însoţitor.

7
Aceasta înseamnă că atunci când îi analizăm eficienţa ne raportăm exclusiv la
eficacitatea sa instrumentală, respectiv, la eficacitatea cu care mesajele sale ajung la
un destinatar şi îi influenţează acestuia opţiunile. De aici problema criteriilor de
judecată: acestea ar trebui să fie mai alea de ordin economic sau moral, etic.
După cum se ştie, obiectivul demersului publicitar este maximizarea receptării,
aparent indiferent de mijloace şi de implicaţii secundare. Mai clar, publicitatea, ca şi
celelalte forme de comunicare profesională, propun un tip de comunicare de tip
instrumental, în vederea obţinerii unui anumit efect din partea receptorului, de
aprobare, în general, şi care aduce beneficii comanditarului. Nu transmite aşadar
informaţii şi valori în mod dezinteresat. Cu alte cuvinte, înţelegem prin publicitate mai
ales un sistem de mediere în scopuri comerciale a unui mesaj, oricare ar fi
conţinutul intelectual al acestuia. Obiectivul său nu este de a transmite nici valori, nici
informaţii pure, de interes public, ci de a facilita receptarea conţinutului unui mesaj şi
implicit transferul acestei forme de cunoaştere, de percepţie, în acte, dacă se poate,
chiar reflexe.
Mesajul publicitar nu implică deci nici cunoaştere propriu-zisă (este cele mult o
formă rudimentară de cunoaştere: pasivă, funciar aperceptivă), nici nu implică cel mai
adesea o relaţionare de ordin etic a receptorului. Pe scurt: publicitatea se adresează
mai ales consumatorului decât cetăţeanului, buzunarului decât conştiinţei.
Astfel, discursul publicitar este funciarmente persuasiv. Scopul său este de a
convinge, fie prin informare, fie mai ales prin seducţie sau chiar manipulare uneori.
Este un discurs în care distincţia implicit-explicit este slabă.
Fiind bazat pe sugestie, acesta se adresează cel mai adesea afectelor cât
raţiunii, instinctelor cât judecăţii. De aici imaginea sa negativă. Nu ne place să ştim
că facem ceva ce nu vine dintr-o deliberare intimă, voluntară, autonomă, raţională.
Patologia demersului publicitar
Imaginea publică negativă a publicităţii este notorie. Această negativitate a
ajuns atât de profundă în unele societăți încât s-a ajuns până la campanii de masă
contra sa. Văzută exclusiv ca un instrument, ca un demers lipsit de scrupule, dar mai
ales ca fiind o formă de agresiune şi de manipulare, în general: în cel mai bun caz, ca
un rău necesar, un balast suportabil.
Astfel, în ce priveşte problemele pe care le pune publicitatea, vom discuta pe
de o parte sub unghi etic general (ce ameninţă societatea), iar pe de alta sub unghi
profesional, al deontologiei sau eticii profesionale, respectiv, asupra a ceea ce
ameninţă bunele practici profesionale. Uneori, cele două se confundă, dar aceasta nu
se produce automat cum vom vedea. În primul caz vom analiza publicitatea ca discurs
public, în al doilea ca discurs profesional.
1. Sub unghi etic general: prin ce anume publicitatea ameninţă societatea,
publicul. În acest caz, trebuie oarecum reflectat la asupra a ceea reprezintă aparenţă
şi realitate, între ceea ce pare a fi abuziv şi ceea ce este cu adevărat astfel, ca şi între
mijloace şi conţinut, respectiv, între ceea ce aparţine mijloacelor prin mesajul publicitar
devine public şi conţinutul propriu-zis ala acestuia. În acest sens nu este obligatoriu ca
ambele să fie responsabilitatea publicitarului.
Astfel, cel mai cunoscut reproş care i se aduce în spaţiul public publicităţii se
referă la intensitatea cu care mesajul este difuzat ca atare. Aceasta fie ca frecvenţă
(repetiţie în difuzare), fie ca putere (volum), fie ca inadecvare sau chiar ca intruziune
(ubicuitate, prezenţă în locuri şi contexte nepotrivite) etc.
O mare parte a publicului acuză un veritabil abuz fizic şi psihic asemănătoare
unei forme de tortură şi chiar un pericol de spălare a creierului şi manipulare a voinţelor
individuale prin această hiperprezenţă, abuzivă şi incontrolabilă.

8
S-a spus că adesea caracterul uneori inacceptabil moral al mesajelor publicitare
şi “bombardamentul” neîncetat cu informaţii de acest fel, pot conduce la procese de
standardizare socială, depersonalizare, frustrare şi alienare, în rândul receptorilor sau
cel puţin al unor categorii mai vulnerabile, îndeosebi copii şi persoane
neuroproblematice.
Totuşi, este greu de spus aici cît este fantasmă şi cît este realitate şi de aceea
nu se poate găsi întotdeauna un răspuns adecvat. Este evident pe de o parte că
mesajele publicitare au tendinţa de a monopoliza spaţiul public, iar pe de alta că
aceasta se datorează şi unei anume lipse de igienă generală a vieţii publice, care nu
se poate imputa exclusiv publicităţii. De asemenea, repetiţia halucinantă a mesajelor
publicitare se poate datora cererii beneficiarului sau unei proaste gestiuni a spaţiului
publicitare de către responsabilii canalului media folosit ca suport.
Aceasta se manifestă sub mai multe forme: repetiţia fonică şi vizuală,
monopolizarea spaţiului public, parazitarea mesajelor media obişnuite (fie cu caracter
informativ, fie mai ales de divertisment). Din acest motiv,
de exemplu, canalele de televiziune au obligaţii precise în ce priveşte semnalizarea
mesajelor publicitare (prin separarea explicită de alte produse media) şi adaptarea
conţinutului la context, ca şi mai ales restricţii cu privire la durata acestora.
Avertizarea publicului este de aceea obligatorie aproape fără excepţie. Aceasta
ţine cumva loc de contract de încredere între public şi publicitar, în baza principiului că
nu poţi primi ceea ce nu ceri sau măcar nu accepţi în virtutea unei semnalizări
prealabile suficient de vizibile.
Confuzia între publicitate şi ale tipuri de practici discursive cu caracter public
generată mai ales de absenţa avertizării este penalizabilă atât moral, cât şi juridic.
În general, publicitatea implicită se poate manifesta sub două forme principale:
a. ca reclamă mascată;
b. ca promovare încrucişată sau reciprocă, eventual prin interpuşi complici.
O formă de publicitate implicită, mai greu de analizat în contextul de faţă, este
publicitatea anarhică sau guerilla advertising. Aceasta este deopotrivă o publicitate
abuzivă de tip spam, cât şi o publicitate implicită, pentru că nu-şi avertizează ţinta.
O formă mixtă publicitate implicită este indistincţia dintre diversele tipuri de
publicitate şi comunicare publică: comercială, electorală, PR. De exemplu, campaniile
sociale care ascund campanii de branding sau campanii politice. Cazul cel mai
cunoscut este poate cel al campaniilor sociale ale firmei Benetton.

2. Sub unghi profesional: al deontologiei sau eticii profesionale; ceea ce


ameninţă bunele practici profesionale. O parte din aspectele expuse mai sus sunt
deopotrivă probleme profesionale, în sensul că sunt recunoscute de mediile
profesionale din publicitate ca probleme şi care pot ameninţa fundamentele profesiunii.
Alături de acestea, o altă problemă semnificativă ca pondere şi consecinţe
priveşte mai ales demersul publicitar ca afacere în sine şi nu în mod direct natura sa
mesaj. Este vorba de protecţia liberei concurenţe şi de transparenţa ca business.
Acestea se referă la un spectru larg de probleme care ameninţă direct bunele
practici profesionale; de la concurenţa neloială la plagiat sau chiar, lipsa de moderaţie
în discurs, îndeosebi atunci când este vorba de ignorarea completă a finalităţii
demersului sau a relaţiei dintre discurs şi realitate. Este vorba aici de publicitatea
înşelătoare, de publicitatea comparativă şi de publicitatea neloială. Li se adaugă fireşte
şi publicitatea mascată, pe care am amintit-o deja într-un alt context.
Acestea traduc în fapt o formă absolută de amoralitate dar şi lipsă de
responsabilitate profesională, întrucât pun în discuţie nu numai imaginea profesiunii în

9
spaţiul public dar şi valorile corporative ale profesiunii, inclusiv, ideea de competiţie
liberă şi onestă. Răspunsul celor implicaţi profesional este destul de discret,
fundamental defensiv, concentrat mai mult pe limitarea pierderilor şi refacerea imaginii
decât pe impunerea unor reguli ale jocului care să opereze cu o anume eficacitate.

 Sfârșit! 

Bibliografie
• Baldrige, Letitia, ”CODUL MANIERELOR ÎN AFACERI”, Business Tech International
Press S.R.L., 1997

• Conf. Univ. Dr. Silvia Delia Olaru, Asis. Univ. Cătălina Robertina Soare,
”MANAGEMENTUL RELAȚIILOR CU PUBLICUL ȘI MANIERE ÎN MANAGEMENT”,
București, Lumina Lex, 2001

• Mole, John, “COLABOREAZĂ EFICIENT CU STRĂINII: GHID EUROPEAN DE


COMPORTAMENT ÎN AFACERI”, București, Humanitas, 2001

• Constantin, Radu ”MANAGEMENTUL RESURSELORUMANE ȘI GRAFOLOGIA”,


Universitaria, 2003

10