Sunteți pe pagina 1din 7

Poezia "Sara pe deal" de Mihai Eminescu

"Sara pe deal buciumul sună cu jale,


Turmele-l urc - stele le scapără-n cale,
Apele plâng clar izvorând din fântâne,
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.
Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc, umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.
Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,
Streşine vechi, casele-n lună ridică,
Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.
Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp, toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi împle cu glasul lui sară,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.
Ah! în curând satul în vale-amuţeşte,
Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte,
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă!
Ne-om rezima capetele-unul de altul
Şi surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. - Astfel de noapte bogată
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?"
Definitie: Idila
Idila este o specie a liricii peisagiste şi erotice, care prezintă în chip idealizat iubirea, într-un
cadru rustic, fiind ilustrate prin imagini artistice şi figuri de sfii tablouri din natură şi puternice
trăiri interioare, cu predilecţie sentimentul de dragoste.
Poezia "Sara pe deal" a fost scrisă de Mihai Eminescu la Viena, în 1871-1872, mai întâi ca o
variantă a poeziei "Ondina" şi a fost publicată în revista "Convorbiri literare" abia la 1 iulie 1885,
de aceea ea se încadrează în prima etapă a poeziei erotice, perioadă dominaiă de optimism, în
care imaginea iubirii este luminoasă.
Poezia "Sara pe deal" este o idilă - pastei, construită cu elemente descriptive de natură, în
cadrul căreia se manifestă sentimentul de dragoste, exprimat într-o viziune specific eminesciană.

Tema:
Poeziei o constituie aspiraţia poetului pentru o dragoste ideală, o poveste de dragoste ce se
imaginează într-un cadru natural rustic.
Ideea poetică ilustrează intensitatea iubirii, dorinţa celor doi îndrăgostiţi de a fi fericiţi prin
trăirea deplină a sentimentului, fapt ce înalţă dragostea la valori cosmice, universale, prin
puternice şi profunde accente filozofice.

Comentariu "Sara pe Deal" de Mihai Eminescu


Titlul "Sara pe Deal" de Mihai Eminescu

Titlul: Este specific pastelului şi precizează timpul "sară" şi locul "pe deal", care constituie
cadrul natural în care urmează să se manifeste iubirea.

Structură, semnificaţii, limbaj artistic


Poezia este o idilă cu puternice note de pastel şi este alcătuită din şase strofe şi două secvenţe
poetice, distribuite astfel: prima secvenţă cuprinde primele patru strofe, dominate de pastel, în
care notele rustice terestre se împletesc cu elemente ale Cosmosului, ilustrând lirismul obiectiv;
secvenţa a doua (ultimele două strofe) este dominată de lirism subiectiv şi intensifică accentele
de idilă, finalul fiind impresionant prin valoarea absolută pe care o are iubirea, în numele căreia
eul liric este gata să ofere sacrificiul suprem: "...- Astfel de noapte bogată/ Cine pe ea n-ar da
viaţa lui toată?"
Aceeaşi idee a sacrificiului suprem în numele iubirii absolute se regăseşte şi în alte poezii erotice
eminesciene:

"Reia-mi al nemuririi nimb


Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire..."
("Luceafărul")

"O oră să fi fost amici,


Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, şi să mor"
("Pe lângă plopii fără soţ")

Prima secvenţa poetica. Incipitul îl constituie versul de pastel, indicând locul şi timpul naturii
personificate: "Sara pe deal buciumul sună cu jale".
Strofa întâi a poeziei ilustrează tabioul înserării într-un peisaj natural, în care imaginile vizuale
se împletesc cu cele auditive, cu figuri de stil specifice descrierii, ceea ce motivează specia
literară numită pastei. Personificarea buciumului care "sună cu jale" şi a apelor care "plâng"
semnifică armonia perfectă a naturii cu sentimentele poetului, care aspiră spre un sentiment de
iubire desăvârşită. Imaginile vizuale şi motorii "Turmele-1 urc, stele le scapără-n cale" şi cele
auditive exemplificate mai sus compun cadrul natural în care urmează să se manifeste
sentimentul de dragoste.
Ultimul vers al acestei prime strofe este şi primul vers al idilei: "Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi
tu pe mine".

Strofa a doua îmbină alternativ elementele de pastel, descriptive, predominant cosmice, cu cele
de idilă, care exprimă sentimente Ia fel de înalte, ce conferă o sugestivă deschidere spre Univers.
Elemente simbolice ale Cosmosului "luna pe cer" şi "stelele [...] pe bolta senină", care constituie
motive romantice, sunt în relaţie semnificativă cu ochii iubitei "Ochii tăi mari caută-n frunza cea
rară", ultimul vers al acestei strofe accentuând nerăbdarea şi dorinţa arzătoare a trăirii
sentimentului de iubire: "Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină".
Strofele a treia şi a patra redau imaginea rustică a satului, în stil panoramic, de la nori, raze, la
streşini, case, fântâni, stâne, fluiere, omul obosit, adică de la general la detaliu: "Nourii curg,
raze-a lor şiruri despică,/ Streşine vechi casele-n lună ridică,/ Scârţâie-n vânt cumpăna de la
fântână,/ Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână". Imaginea satului se compune din imagini
vizuale şi imagini auditive, de la oamenii osteniţi care vin de la câmp, la toaca şi clopotul care,
prin personificare, "împle cu glasul lui sară".
Ultimul vers, "Sufletul meu arde-n iubire ca para", accentuează, printr-o expresie populară tipică
idilei, nerăbdarea, intensitatea dorinţei de iubire.
îmbinarea armonioasă a planului uman-terestru cu planul universal-cosmic este sugestiv relevată
de prezenţa elementelor specifice fiecăruia dintre ele: "streşine", "case", "fântâna", "stâna" şi
respectiv "luna", "nourii". Trebuie remarcate în mod deosebit în aceste strofe de pastel imaginile
auditive şi cele vizuale, care compun tabloul pictural al satului în amurg.
A doua secvenţă poetică (ultimele două strofe) revelează ritualul iubirii specific eroticii
eminesciene, exprimând emoţia şi nerăbdarea eului liric ca stări sentimentale ale fiorului iubirii,
redate de interjecţia sugestivă: "Ah!" care se repetă la începutul primelor două versuri. Dorinţa
îndrăgostiţilor de a trăi în profunzime sentimentul de iubire este însoţită de declaraţie erotici:
"Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă". Ritualul este revelat şi de verbele la viitor, sugerând
gesturi tandre, mângâietoare de dragoste, dacă ea s-ar înfăptui: "Ne-om rezima capetele unul de
altul/ Şi surâzând vom adormi sub înaltul,/ Vechiul salcâm [...]" E prezentă aici şi ideea
proiecţiei iubirii într-un viitor, cândva, precum şi ipostaza naturii ocrotitoare a iubirii, care
izolează cuplul erotic de restul lumii: "sub salcâm", idee ilustrată şi în prima strofă. Poezia are şi
un uşor optimism, dat de verbul "surâzând", sugerând bucuria eventualei împliniri a iubirii
ideale.
Ideea sacrificiului suprem în numele iubirii ideale, a perfecţiunii în dragoste este sugerată şi în
finalul acestei poezii:".. .-Astfel de noapte bogată/ Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?", sacrificiu
de care este capabil numai omul superior, geniul,, singurul care poate aspira spre idealul de
iubire.
Limbajul artistic. Armonia dintre planul uman şi planul naturii este realizată de Eminescu prin
personificări (buciumul sună cu jale", "apele plâng"), natura umanizată aflându-se în deplin
acord spiritual cu trăirile poetului.
Comparaţiile -"sufletul meu arde-n iubire ca para"-, metaforele -"stelele nasc umezi"-, epitetele -
"luna [...] "sfântă şi clară", "înaltul, vechiul salcâm"- dau sentimentului de iubire sensibilitate,
emoţie, frumuseţe interioară, intensificând trăirile.
Sugestive sunt, de asemenea, imaginile vizuale şi imaginile auditive specifice pastelului, a căror
îmbinare perfectă compun un emoţionant şi semnificativ tablou natural, în care sentimentul de
iubire se integrează în mod desăvârşit:
- imagini vizuale: "Turmele-i urc, stele le scapără-n cale", "Luna pe cer trece-aşa sfântă şi
clară", "Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la câmp ..."etc.
- imagini auditive: "buciumul sună cu jale", "Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână", "toaca
răsună mai tare", "Clopotul vechi împle cu glasul lui sară" etc.
Registrul stilistic este predominant romantic, în care motivele poetice - luna, stelele, cerul,
noaptea - ca simboluri cosmice se îmbină armonios cu motivele poetice terestre - salcâmul, satul
în amurg, dealul.
Prozodia este deosebită prin măsura versului de 12 silabe, ritmul fiind, în mod cu totul
surprinzător, format dintr-un coriamb, doi dactili şi un troheu, iar rima este pereche şi feminini
(ultima silabă neaccentuată) dă o mare gingăşie, delicateţe şi puritate poeziei.
Poezia eminesciană este dominată, ca la majoritatea romanticilor, de tema iubirii şi a naturii, care
la Eminescu se înnobilează cu o înălţare cosmică, spaţiu în care se regăsesc natura şi iubirea
deopotrivă, îngemănate prin sensibilitate, emoţie, vibrare interioară.
Tabloul al cincilea creează, impresia unui epilog şi revine Ia motivele romantice iniţiale: sub
stăpânirea atotputernică a lunii, ca astru tutelar şi martor, se desfăşoară spectacolul naturii eterne
şi al umanităţii efemere. în Universul ilustrat prin aceleaşi elemente ca la începutul poemului,
"pustiuri", "codri", "valuri", oamenii sunt muritori şi supuşi sorţii, idee filozofică ce se constituie,
parcă, într-o concluzie a poeziei şi a existenţei întregii omeniri:
"Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul
morţii!" Limbajul artistic este specific liricii eminesciene, construit din modalităţi uimitoare atât
în ceea ce priveşte lexicul, cât şi prozodia sau figurile de stil.
Imbinarea surprinzătoare a limbajului popular şi a celui intelectual, însă fără abuz de
regionalisme, arhaisme ori de neologisme, fapt ce particularizează stilul acestui poem prin câteva
trăsături:
- naturaleţea şi prospeţimea limbajului poetic este dată de cuvinte populare, regionalisme şi
arhaisme folosite: "gene ostenite", "ceasornicul", "suflu-n lumânare", "fereşti", "osebite",
"răboj", "prizărită", "colb";
- expresia intelectualizată este prezentă, mai ales, în tabloul cosmogonic, unde Eminescu
sugerează mituri, idei filozofice, etice, care obligă la cugetare; de exemplu, imaginea haosului
primordial, "pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă" trimite la imnurile creaţiunii din Rig-Veda sau
aminteşte de ideile lui Schopenhauer: "stăpânul fără margini peste marginile lumii". De
asemenea, sunt prezente expresii livreşti, "precum Atlas în vechime", "microscopice popoare",
"ne succedem generaţii;
Viziunea contrastantă asupra lumii este realizată prin relaţii de opoziţie şi prin antiteza
specifică poeţilor romantici:
- antiteză compoziţională: tabloul cosmogonic cu cel satiric;
- antiteză ideatică: "Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,/ Altul caută în lume şi în
vreme adevăr";
- antiteză la nivelul vocabularului: "Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi", "viitorul şi
trecutul"; prin derivare: "fiinţă nu era, nici nefiinţă";
Epitetele morale şi ornante construiesc un fundal descriptiv corespunzător sentimentelor
poetului: "mişcătoarea mărilor singurătate", "galbenele file", "bătrânul dascăl", "timpul mort",
"ironică grimasă", "universul cel himeric";
Comparaţiile dau expresivitate ideilor profund filozofice ale poeziei: "precum Atlas în
vechime", "ca şi spuma nezărită", "ca o mare făr-o rază";

Personificările ilustrează desăvârşita familiaritate a poetului cu natura terestră şi cosmică


deopotrivă: "luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie", "codru-ascund în umbră strălucire de
izvoară", "timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie";
Metaforele sunt numeroase ca şi epitetele şi au capacitatea de a vizualiza ideile: "urna sorţii",
"colonii de lumi pierdute", "muşti de-o zi", "din ungherul unor crieri";
Prozodia. Versurile sunt lungi, de 15-16 silabe, ritmul este trohaic. în prima parte a poemului,
rima este feminină, iar în partea de satiră rima este masculină, ilustrând tonul retoric. Rima este
aici absolut inedită, fapt ce a stârnit reacţii impresionante în epocă; Eminescu rimează în mod
surprinzător substantiv cu pronume, adjectiv cu pronume sau cu adverb, pronume cu substantiv:
"mititel/el", "adâncă/încă", "recunoască-1/dascăl", "iată-I/Tatăl".
"Limba română devine un instrument absolut docil în mâna lui magistrală şi poetul o foloseşte
pentru a exprima gânduri şi viziuni cum nu se mai luminaseră niciodată într-o minte
românească" (Tudor Vianu).

Mai mult: http://www.ebacalaureat.ro/c/4/67/79/0/POEZIA-ROMANTICA----SARA-PE-DEAL-


-de-Mihai-Emineseu#ixzz3dcpzZQTR

FLOARE ALBASTRĂ
de Mihai Eminescu

Floare Albastra
Poetul care a conferit accente europene romantismului românesc, prin formaţia sa culturală axată
pe o foarte bună cunoaştere a literaturii şi filozofiei germane şi hinduse este Mihai Eminescu.
Natura şi iubirea, principalele repere tematice eminesciene, apar mai mult ca absenţă decât ca
prezenţă materială imediată, fiind proiectate de obicei în vis şi reverie. Mai ales imaterialitatea
femeii, în idile, este rezultatul unei asemenea proiecţii. Nu întâmplător registrul caracteristic
liricii eminesciene este impregnat de melancolie.
Recuperarea stării de farmec şi a armoniei eului cu lumea se petrece în cadrul natural
paradisiac al codrului, izvoarelor, lacului, stelelor, lunii şi al bolţii senine (Dorinţa, Floare
albastră, Povestea teiului etc.). Cuplul de îndrăgostiţi reface astfel cuplul originar adamic
dintr-o perspectivă a armoniei cosmice, din care nu lipseşte însă moartea. Este vorba de
„moartea-somn echivalentă iubirii”(Ioana Em. Petrescu).
Floare albastră apare în “Convorbiri literare” în aprilie l873 şi se integrează în poezia erotică
eminesciană .Ea depăşeşte însă tema dragostei, revelând condiţia omului de geniu.
Titlul poeziei, repetat cu nostalgie în ultimul vers, trimite la mitul romantic al florii albastre,
întâlnit şi la alţi romantici (Novalis). Vladimir Streinu afirmă că floarea albastră este o expresie
romantică pentru sentimentul infinitului în care romanticii îşi scăldau spiritul. Albastrul ar fi
culoarea de fond a viziunii europene însoţite de sentimentul infinitului.
Floarea albastră exprimă la Eminescu, ca ideal de tinereţe, cea dintâi tentaţie a vieţii. Ea va fi
reluată în toată creaţia eminesciană sub forma spectaculoasei oscilaţii între ideea de moarte şi cea
de viaţă.
Floare albastră e construită chiar pe antiteza moarte – viaţă; dezumanizării prin sterpe meditaţii
idealiste asupra morţii şi eternităţii i se opune contactul cu viaţa în forme temporale.
Din punct de vedere formal, incipitul este realizat pe baza unei replici dintr-o structură dialogată,
desfăşurată pe parcursul întregului discurs liric.
Pronumele de persoana I nu mai marchează ca în alte poezii prezenţa eului liric exprimat
subiectiv. Persoana I aparţine aici ei, iubitei, fetei, celeilalte instanţe dramatizate.
Compoziţia şi structura poemului urmăresc termenii antitezei moarte – viaţă. In prima secvenţă
poetică alcătuită din trei strofe, spiritul superior este cufundat în sfera cunoaşterii absolute, sferă
definită prin elementele genezei, ale culturii şi cunoaşterii.
Glasul iubitei îl avertizează însă: în sferele înalte, în depărtare nu se află fericirea.
Strofa a patra – secvenţa a doua – face legătura dintre cele două ipostazieri obiective ale
adevăratului eu liric. Ea aparţine vocii masculine care mărturiseşte tentaţia cunoaşterii terestre.
Ademenit de preaplinul pasional al fetei, spiritul superior acceptă lecţia de iniţiere în fascinanta
dragoste. Tonul masculin este îngăduitor, sentimentul este de înţelegere, de interiorizare a râsului
şi a tăcerii.
Verbele la perfect simplu, persoana a III-a, fixează povesea în interiorul unei amintiri.
Verbele la perfect compus, persoana I, conferă caracterul de meditaţie integrând încă o dată
“povestea ” într-o ramă, în cadrul altei poveşti, a bărbatului, construind un monolog liric ce
accentuează superioritatea preocupărilor şi gândirii sale.
Urmează egloga propriu-zisă – secvenţa a treia – (idilă cu dialog); spiritul superior încearcă prin
imaginea femeii să iasă din lumea contingenţelor şi să intuiască fericirea paradisiacă.
Invitaţia la iubire terestră aparţine vocii feminine care, vicleană şi şăgalnică, promite o lume
plină de bucurii şi împlinire.
Provocarea inocentă pe care o lansează ea este un act de seducţie; proiectul ei este de o mare
fascinaţie, purtând în el toate atuurile: natura este paradisiacă, iubita dispreţuitoare de convenţii,
iar dragostea este totală.
Scenariul erotic tipic eminescian prevede evadarea în paradisul silvestru, codrul eminescian fiind
“de veci” , o metaforă a eternităţii.
Cadrul idilei are elemente esenţiale: codrul cu verdeaţă, izvoarele care plâng în vale, stânca ce
stă să se prăvale în prăpastia măreaţă. Cuplul se află lângă balta cea senină şi sub trestia cea lină.
Verbele la viitor popular construiesc proiecţia ideală a împlinirii iubirii ţinând cont de
imposibilitatea realizării ei imediate şi sugerează dorinţa ei de permanentizare a acestei stări.
Strofa finală a idilei propriu-zise nu anunţă prin nimic dispariţia iubitei, păstrând tonul şăgalnic.
Strofa recuperează vocea poetului care apare aici într-o postură statuară şi hieratică, a celui
câştigat definitiv pentru lumea gândirii şi pierdut pentru cea efemeră, a trăirilor imediate.
La nivel grafic, punctele de suspensie marchează finalul poveştii, încheierea secvenţei narative.
Visul euforic se sfârşeşte. Repetiţiile, epitetele, exclamaţiile retorice punctează regretul pentru
iubirea pierdută, caracterul irevocabil fiind marcat prin verbele la perfect compus.
Ultima strofă transformă poezia într-o meditaţie asupra condiţiei umane, asupra trecerii timpului.
Deşi poetul consimte la dulcea chemare a iubitei de a se retrage din lumea inumană a stelelor, a
norilor şi a cerurilor înalte, deşi s-a umanizat prin iubire, “totuşi este trist în lume”, iubirea însăşi
fiind trecătoare. Versul final instaurează un dezechilibru dramatic între luminozitatea scenariului
imaginat, menit a transfigura realul şi concluzia dureroasă privitoare la acelaşi real.
La nivel stilistic, Floare albastră se diferenţiază de poeziile primei etape a creaţiei eminesciene
printr-o selecţie mai strictă a figurilor de stil către o mai mare limpezime a ideii şi a expresiei.
Enumerarea şi descripţia, comparaţia (“dulci ca florile ascunse”, “ca un stâlp eu stam în lună”)
,alături de novalisiana floare albastră fac parte din arsenalul stilistic prin care se alcătuiesc
imaginile şi ideile poeziei.
Cadrul limitat şi echilibrat al idilei este compus din noţiuni exprimate prin substantive (singure
sau în construcţii specifice): “codrul cu verdeaţă”, “izvoare”, “prăpastia măreaţă”, “ochi de
pădure”, “balta cea senină”, “trestia cea lină”, “foi de mure”, “cărare”, “bolţi de frunze”, “sat”,
“vale”, “al porţii prag”. Sunt cuvinte care aparţin în majoritate fondului principal lexical, de o
mare concreteţe accentuată adeseori prin determinări substantivale sau adjectivale care devin
epitete sugestive, ornante, pentru a picta o natură paradisiacă.
Epitetele sunt generale, cuminţi, fără putere de individualizare. Mijloacele verbale sugerează
starea de graţie a fetei; psihologia ei agresivă şi inocentă, volubilitatea ei seducătoare se
înfăţişează în haina oralităţii populare, cu unele accente regionale: “încalte”, “nu căta”, “vom
şede”, “voi cerca”. Toate acestea conferă poeziei naturaleţea exprimării şi limpezimea ideilor.
Adverbul concesiv ”totuşi” din ultimul vers aruncă asupra textului vălul unei tristeţi imanente
condiţiei umane, semnificaţia întregului poem pivotând în jurul acestui cuvânt.
Versificaţia poeziei este trohaică în spiritul metricii populare, ceea ce înseamnă că accentul
produce un ton coborâtor, de alintare, dar şi de tânguire.
Versurile sunt scurte şi uniforme, aproape toate au opt silabe. Rima, cu rare asonanţe, este
îmbrăţişată, ceea ce conferă versurilor din mijloc o sonoritate melodioasă, înaltă şi alungită prin
aliteraţie.

S-ar putea să vă placă și