CZU 821.135.

1(478)-3   
B 50

Lecctor: Marcela Mardare

Procesare computerizată: Liubovi Ceban
Copertă: Dorin Catrinescu

Pe copertă: Diana şi Marco Ballerini

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Bezdîga, Corina.
Tandem / Corina Bezdîga ; cop.: Dorin Catrinescu. –
Chişinău : Pontos, 2017 (Tipogr. „Print-Caro”). – 212 p.
500 ex.
ISBN 978-9975-51-883-3.

821.135.1(478)-3   
B 50

© Text: Corina Bezdîga, 2017

© Copertă: Dorin Catrinescu, 2017
„Click pe Dor, delete şi gata…
Încetăm cu mascarada.”
 În drumul spre fericire!

Undeva, cândva, a pornit pe drumul fericirii.

Un drum fără formă, cu distanţe şi contraste,
cu hăuri şi culmi din cele mai adânci sau mai
înalte. Fragilă, cu un bagaj modest. Umplut
însă până la refuz cu sentimente, alese cu grijă.
S-a hrănit cu fiecare strop de fericire, cu fieca-
re senzaţie, cu statornicia şi perseverenţa de a
iubi, de a crede că iubirea nu doare, ci vinde-
că tot. A sădit puritate, inocenţă, tărie, perse-
verenţă. A sădit cu trupul, a cules cu sufletul.
Şi-a dăruit totul său armonios în cele mai vo-
luptoase forme şi trăiri. Pornise cu siguranţă
pe drumul acesta din dorinţa de a împărtăşi si-
nele, căutând un Tandem pe calea despre care
Gabriel Garcia Marquez spusese atât de fru-
mos: „Atâtea lucruri am învăţat de la voi, oa-
menii… Am învăţat că toată lumea vrea să tră-
iască pe vârful muntelui, însă fără să bage de
seamă că adevărata fericire rezidă în felul de a-l
escalada”. Şi-a suit munţii, pe poteci fără nume
căutând fericirea, strigând-o, renegând-o, ado-
rând-o, cu puterea întregii sale feminităţi, atât

5
de autentice şi pe atât de rară. S-a îmbolnăvit
de dor, de iubire, de dragoste. A strâns în pal-
mă trandafirii spinoşi ai masculinităţii adorân-
du-le culorile răsărite sub forme senzuale şi
letale, ataşându-şi superba feminitate în peta-
lele lor. S-a întrupat în Eros. A fost vizitată de
Lucifer. S-a războit până şi cu zeii, cerându-le
pământul iubirii. Este sedusă şi abandonată,
purtată doar de dor. Bolnavă de dor. Un dor de
Tandem. De împlinire. Un dor de indivizibilul
doi. Acel autentic şi unic, Noi. Acel Tandem.
Nebun, unic, etern.

Adrian Petre

6
 Prefaţă
„Deşi, amândoi – sub acelaşi soare.
Eu sunt lângă „cine?”,
Tu lângă „care?”

Cartea asta nu are o poveste legată. Nu înce-

pe cu „A fost odată…” şi nu se sfârşeşte cu „…au
trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.”
„Judecăm fără să ştim, întrebăm chiar şi
atunci când suntem siguri că nu vom găsi răs-
punsuri, doar ca să-l punem pe celălalt în difi-
cultate.”
„Iscăm certuri atunci când nu e cazul, lovim
în oamenii de alături cu vorbe grele care dor mai
mult decât o palmă şi deschidem răni care sunt
greu de închis şi de tratat, bârfim şi catalogăm.”
„Nu ne asumăm greşelile, dar vrem să strălu-
cim în faţa succesului.”
„Ne uităm curioşi în curtea vecinului şi sun-
tem invidioşi atunci când acesta este cu ceva în
faţa noastră. Invidia, răutatea şi grandomania
îşi fac loc în activitatea zilnică şi ne duc departe
de esenţa şi simplitatea vieţii.”
„Am transformat nunţile într-o afacere şi iu-
birea într-o asigurare de viaţă.”
„Nu ne bucurăm de valoarea unei călătorii,
ci de valoarea pungilor de cumpărături cu care
ne întoarcem de acolo.”

7
 Când Dalai Lama a fost întrebat ce îl sur-
prinde cel mai mult la umanitate, el a răspuns:
„Omul, deoarece îşi sacrifica sănătatea pentru a
face bani, apoi îşi sacrifica banii pentru a-şi re-
cupera sănătatea. Apoi este nerăbdător să vină
viitorul mai repede şi nu trăieşte prezentul. Tră-
ieşte ca şi cum niciodată nu o să moară şi apoi
moare fără să fi trăit niciodată cu adevărat.”
Nu trăim doar pentru noi, ci pentru tot fa-
cebook-ul şi instagramul. Pentru părerile alto-
ra şi pentru gura lumii. Facem păcate şi le as-
cundem, ridicăm privirea şi ne credem demni.
Meritam întotdeauna doar fericire şi bunăstare,
fără a conştientiza că noi nu suntem cu nimic
mai diferiţi de alţii şi că durerea face parte şi
ea din viaţă, ca greul este pentru a creiona mai
apoi binele, că suferinţa este cea pe care se va
aşterne o mare iubire.

„În definitiv, nu anii din viaţă sunt cei care

contează, ci viaţa din anii tăi.”
Abraham Lincoln

Mâncăm prost şi bem mult. Nu facem sport,

nu avem pasiuni, urâm munca şi ne dormim viaţa.
Ne irosim tinereţea cu fleacuri, iar la bătrâ-
neţe căutam clipele memorabile şi amintirile
pentru a ne hrăni.

8
 „În viaţă risipim ani, iar la moarte cerşim
clipe”.
Nicolae Iorga

Nu luptam destul pentru iubire, am uitat de

importanţa cuvintelor: „te iubesc”, „îmi pare
rău”, „mulţumesc”.
Am uitat că pragul casei părinteşti este cea
mai înaltă culme a Universului şi nu înţelegem
nici acum că părinţii trăiesc aşteptând.
Nu avem timp. Niciodată nu avem timp.

„Nu tot ceea ce poate fi numărat contează şi

nu tot ceea ce contează poate fi numărat”.
Albert Einstein

Cartea asta nu are o poveste legată. Nu înce-

pe cu „A fost odată…” şi nu se sfârşeşte cu „…au
trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”.
Cartea asta e despre cele mai mari greşeli ale
unei femei, despre prietenie şi trădare.
Fiecare pagină e în contradictoriu cu cealal-
tă. Fiecare poveste o dezminte sau o susţine pe
cealaltă.
E plină de adevăr. Adevărul celei care trăieş-
te în viaţa ei, în povestea ei. Nu se ascunde după
metafore şi epitete. Nu îşi asumă nimic mai
mult decât ceea ce a făcut, corect sau greşit.

9
 Căci om înveţi să fii, trecând prin adevăr şi
minciună, prin bine şi rău, prin durere şi feri-
cire.
Cartea asta e despre perioada în care te simţi
„încălţată pe dos”.
Este incomod, strânge, doare, sângerează,
apoi, după câteva zile în care umbli desculţă…
durerea trece. Rămân semne, uneori. Semne pe
care le voi purta toată viaţa. Dar cu care m-am
obişnuit deja, fac parte din mine.
E un haos total ce am scris pe paginile aces-
tei cărţi, dar e haosul meu, sunt scrierile unei
femei care a înşirat pe hârtie emoţiile şi trăirile
ei fără perdea şi menajamente.
O să fie intrigant să le descoperiţi pe Chloe şi
Leyla, prietenia dintre ele, iubirile lor şi regrete-
le ce le poartă în suflet, o să fie plăcut să vedeţi
dincolo de rochiile şi rujurile pe care le poartă,
să le descoperiţi gândurile şi sentimentele.
Apoi bărbaţii… bărbaţii care au contat şi
care au lăsat urme.

Corina Bezdiga

10
(În playlist: Daughter – „Love”)
 „Noi când uităm de noi,
ştii cum suntem?
Ce facem? Cât plângem?
Ce bem?
Câte nopţi fără număr le punem
în rame, subtil?
Cât te ador şi cât urăsc
felul tău versatil
de a mă iubi”.
 Cine e Chloé? Nu ştiu, noi doar ne-am în-
tâlnit.
Atunci când nici eu nu mă ştiam prea bine şi
ea abia începea să se descopere.
Povestea ei se aseamănă mai degrabă cu un
serial tâmpit, fără sfârşit.
Când începe să creadă că totul capătă sens,
cărţile se schimbă şi viaţa îi oferă un next game
al dracului de complicat în care Chloé, de obi-
cei, are în mână cărţi codaşe, din care însă face
combinaţii full şi pariază totul fără frică. Sau
invers, când are în mână kinta royală şi pierde
numai din cauza fricii.
E a naibii de radicală în tot ceea ce face şi îşi
asumă orice greşeală sau orice decizie luată.
Plânge doar atunci când este singură şi as-
cultă cele mai inexplicabile melodii pe repeat.
Astăzi poartă o fustă neagră „Oscar de la
Renta”, senzuală şi croită special cât să-i evi-
denţieze curbele feminine, cu linii simple şi
talie înaltă. Are o cămaşă din dantelă chantil-
ly cu mânecă lungă, încheiată până la ultimul
nasture. Părul cu onduleuri naturale îi curge pe
spate.

13
 A visat de mică să arate aşa şi să poată merge
sigură pe străzi având pe ea lucruri scumpe şi
rafinate.
Dar atunci nu ştia că cel mai frumos acce-
soriu al unei femei este fericirea. Acum se gân-
deşte la asta, dar pare prea târziu pentru a mai
schimba ceva.
Nu este foarte înaltă şi nu are forme destul de
bine definite. Fundul mic abia îi iese în evidenţă
din fusta formală, sânii fermi stau cuminţi sub
cămaşă, iar picioarele foarte subţiri par destul
de lungi din cauza pantofilor. Îşi urăşte nasul
care i se pare oarecum mare pentru faţa ei şi
buzele care i se par subţiri.
Ochii emană tristeţe, dar machiajul impeca-
bil ascunde asta. Şi totuşi, ea nu întotdeauna a
fost aşa. Obişnuia să poarte blugi rupţi şi san-
dale lejere, tricouri colore, fără sutien, lăsând
sfârcurile la vedere şi… adora să poarte „zâm-
bete adevărate”.
Atunci era fericită şi nici nu ştia. Atunci îşi
dorea să urce rapid pe scările succesului, ajun-
gând la cea mai înaltă, crezând că aşa se defi-
neşte termenul „joie de vivre”.
Dar ce s-a întâmplat de atunci şi până azi?
Unde s-a pierdut fericirea? Cine este acum
Chloé şi ce dorinţe are? Le mai are? Cine sunt
bărbaţii care i-au schimbat visele?

14
 Nu ştiu, noi doar ne-am întâlnit. Atunci
când eu nu mă ştiam prea bine şi ea încerca să
se descopere.
Acolo, la răscrucea aceea de drumuri. De
acolo a început drumul către nefericirea sigură
care o pândeşte la toate colţurile lumii. Ar lăsa
de pe ea totul şi goală ar păşi în braţele lui, dacă
el ar fi.
Dacă el încă ar fi.

15
 Poate să fie vară şi eu să port
câte o rochie în fiecare zi.
Crezi că ar fi? Crezi că aş fi?
Fericită?

La braţ să am pe rând câte o altă geantă,

să schimb colecţii „haute couture”
şi-n jur, şi-n jur să văd doar alte zâmbete,
dar nu al tău.
Mi-e rău.

Nu vreau şampanie,
de aţi pleca în acest moment,
să mă lăsaţi în linişte să mai vorbesc cu mine.
Mi-e rău.
Da, aşa se spune atunci când nu ţi-e bine.

Dar când ţi-e dor? Dar când te doare?

Când sufletul stă în picioare,
la o masă rotundă, de câteva luni
şi alungă furtuni, fără să ştie când
e noapte sau zi.
Crezi că sunt? Crezi că aş fi?
Fericită?

Lacrimi fug, fug pe gât şi pe sâni.

Am fost sclavi, te întreb?
Nu, răspunzi. Nu, la naiba.

16
 Dar stăpâni? Nici atât!
Ne-am iubit.

Poate să fie toamnă şi să mă îmbrace în caşmir,

să alunge ploile şi să acopere podeaua
cu sunete de jazz amorţite,
iubite…

Ceasul se trece şi el, frigul, nu mă sperie deloc

şi în fine … mi-e rău.
Da, îmi e rău.
Aşa mă simt când nu-mi este bine.

Aş vorbi în franceză şi în rusă în acelaşi timp,

aş minţi tot restul lumii,
nebunii…
nebunii la care le-a fost furat viitorul,
plânge şi cerşetorul
de la colţul străzii de vis à vis.
Ţi-aş citi…
multe prostii beată fiind,
ţi le-aş citi în cor.
Mi-e rău,
mi-e rău atunci când nu îmi este bine,
cât încă sunt
Bolnava ta de dor!

17
(În playlist: Sezen Aksu – Biliyorsun)
„În jur toate femeile sunt atât de nevinovate,
atât de corecte şi bune, încât am impresia
că doar noi două o să ardem în iad”.
 Femeile au probleme cu capul şi asta ştie toa-
tă lumea. Pe ele nu le poţi mulţumi niciodată cu
nimic, ştiu asta toţi bărbaţii care au avut măcar
câteva zile prin preajmă un astfel de „exem-
plar”. Chiar şi ele ştiu, ştiu când greşesc, ştiu
când sunt greu de suportat, ştiu că trebuie să
se schimbe. Ştiu, dar nu vor. Chloé făcea parte
din acelaşi decor. Şi dacă ar fi fost singură, îi era
mult mai greu să suporte această încăpăţânare
a ei de a fi mereu nemulţumită.
– Leyla, strigă fericită Chloé, coborând scă-
rile reci şi multe ale reşedinţei în care îşi pe-
trece foarte puţin timp. Scările şi baluştrii din
stejar masiv sunt în armonie perfectă cu for-
mele curbe ale pianului aşezat jos, la intrare.
Rafinamentul pianului este definit şi de buche-
tul mare de bujori în nuanţe marsala, lângă
care stă frumos aşezată fotografia alb negru a
unui bărbat înalt, cu trăsături puternice, atitu-
dine asemănătoare cu cea a unui actor. Peretele
din stânga scărilor este de asemenea înrămat
aproape în totalitate cu fotografii care definesc
trecutul lui Chloé.

21
 Elemente diverse, alese cu multă măiestrie
chiar de ea, foarte atent selecţionate şi îmbina-
te, redau întru totul eleganţa unei case locuite
de o scriitoare.
Chloé coboară în grabă scările şi păşeşte pe
covorul abordat în stil minimalist dintr-o ţesă-
tură manuală deosebită. Geamurile foarte mari
ale casei care dau în grădina imensă au perde-
le de voal şi draperii contemporane în nuanţe
subtile şi neutre de argintiu.
– Leyla, cât mă bucur că eşti aici.
Leyla a coborât din maşina ei neagră cu in-
terior bej, maşină pe care şi-o dorise încă din
adolescenţă. Surprinzător, astăzi ea arată ca
în amintirile de pe vremea studenţiei când nu
existau griji. Fără prestanţa formală cu care era
obişnuită Chloe, fără buclele blonde perfect
aranjate. Astăzi renunţase la tocuri şi la rochiile
pe care şi le făcea singură. Înainta cu paşi mici
şi zâmbet larg.
Spre deosebire de Chloe, Leyla are un fund
„ilegal de sexy”, părul lung de un blond strălu-
citor, ochi profunzi şi buze bine conturate. Nu
este foarte înaltă, dar aspectul acesta a fost me-
reu rezolvat de pantofii înalţi pe care îi adoră.
Dacă ar fi să o descriu pe Leyla într-un sin-
gur cuvânt asta ar fi: Quaintrelle „a woman who
emphasizes a life of passion, expressed through

22
personal style, leisurely pastimes, charm and
cultivation of life’s pleasures”.
Ne luăm în braţe şi sărim dintr-un picior în
altul ca două nebune. Apoi Leyla mă atrage mai
apăsat înspre ea aşa, încât să-i simt inima bă-
tând aproape agresiv.
Mă încearcă aceleaşi emoţii. De fiecare dată
când ne revedem, avem sufletul plin de lucruri
nespuse.
Îmi scot în grabă pantofii înalţi din picioare
şi alergăm către uşă. La intrare Leyla se opreş-
te preţ de câteva secunde în dreptul fotografiei
care stă deasupra pianului, lângă bujori.
Cât de mult îi semeni, Chloé. Cred că de aco-
lo, de sus, te veghează mereu, are grijă de tine
şi este foarte mândru. Ştii ce mai cred? Că el
te ajută să scrii şi îţi dă mâna să te ridici atunci
când te prăbuşeşti.
– O Doamne, îmi lipseşte atât de mult. Nopţi
la rând îi vorbesc având senzaţia că mă aude. Îi
scriu poezii prea târziu. Ah, tata, cel mai im-
portant bărbat din viaţa mea.
Mergem înainte de lângă pian intrând astfel
în living. În nuanţe de alb şi negru, dar şi cu in-
filtraţii de culoare care îl încadrează pe acesta
în stilul provence. Atmosferă caldă, elegantă şi
confortabilă, culori pastelate şi materiale natu-
rale – asta face parte din liniştea casei mele.

23
 Pe peretele din spate se află o bibliotecă albă,
întinsă pe tot peretele, are rezemată de ea o scă-
riţă de aceeaşi culoare de care atârnă un aran-
jament din flori de câmp proaspete care emană
un miros special. În dreapta e un perete imens
din sticlă care are vedere în gradină. Două din-
tre uşi sunt deschise larg şi vântul se joacă în
voie cu perdelele, lăsând în pace însă draperiile
colorate care pare că azi vor să fie cuminţi.
Tot la geam, în partea dreaptă, este aşezată o
masă rotundă cu faţă de masă albă, pe care stă o
maşină de scris încă funcţională şi o găleată din
aluminiu plină cu bujori albi. Pe jos sunt multe
foi rupte şi îngrămădite. În centrul camerei stă
o canapea albă cu multe perne colorate arun-
cate la repezeală, câteva cărţi lăsate la picioa-
rele canapelei, pe covorul alb şi moale. În faţa
canapelei o masă pe care stă un aranjament cu
lumânări albastre, un ceas vintage cu picioruş
şi o tavă pe care stau nişte ceşcuţe. Din toate
colţurile living-ului se aude vocea Noorei Noor
în una din melodiile pe care o ador – „Forget
what i said”.
Chloé face semn unei femei care ştergea pra-
ful în bibliotecă şi o roagă cu blândeţe pe aceas-
ta să aducă cafea fierbinte.
– Chloé, spune Leyla, după ce se întinde re-
laxată pe canapea dând pernuţele la o parte,
nouă ne trebuie ceva care să ne schimbe direc-

24
ţia şi opţiunile, ceva care să ne transforme din
scorpii în „alifii de pus pe rană”.
– Ne trebuie ceva. Dar ce? Se pare ca aşa am
reuşit să devenim ce suntem, dar asta nu ne-a
adus fericirea şi nici bărbaţii pe care i-am dorit
nu au reuşit să ţină pasul cu noi.
– Ah, draga mea, eu ştiu ce îmi doresc.
Leyla o priveşte încurcată, iar Chloe zâm-
beşte şi spune hotărâtă:
– Un orgasm.
– Un orgasm după care să plâng, să plâng
fără motiv, inexplicabil, ca mai apoi să citesc
pe net despre starea asta şi să aflu că astea sunt
stările normale după un orgasm perfect, unul în
maşină peste „viteza permisă”, unul dimineaţa,
care să-mi înlocuiască perfect cafeaua. Vreau
mai multe, mai multe orgasme în acelaşi act, în
aceeaşi zi, în aceeaşi dimineaţă.
Vorbisem cu atâta pasiune şi dorinţă despre
asta încât la final aveam lacrimi în colţul ochilor.
Leyla se apropie şi mă ia în braţe. În acest timp
intră „doamna mea” cu cafeaua şi „deux crois-
sante au chocolat” aranjate frumos pe o farfurie.
„Doamna mea” are un chip gingaş şi mâinile
mici, emană o căldură specială şi zâmbeşte tot
timpul. Ea este cea cu care împărtăşesc mul-
te din trăirile şi sentimentele care mă încear-
că atunci când noi două rămânem singure în

25
liniştea casei noastre. Are grijă de grădină şi de
bibliotecă. Găteşte cele mai bune fursecuri şi
s-ar certa cu întreg Universul pentru mine.
„Doamna mea” poartă mereu rochii elegan-
te şi citeşte manuscrisele mele înaintea tutu-
ror. După ce sărută cu dragoste fruntea Leylei,
Doamna mea părăseşte livingul, iar Leyla se
aruncă cu nesaţ asupra aromei de cafea, aceasta
fiind o iubitoare înrăită a momentului de răsfăţ
între ea şi „drogul” ei preferat.
După ce mi-a citit încă din studenţie, în zi-
lele în care o certam pentru excesul de cafea,
despre beneficiile acesteia, am încetat să mai
schiţez vreo supărare.
– Tu vorbeşti din amintiri, şi asta e prea du-
reros, îmi spune Leyla după ce soarbe rafinat
din ceaşcă.
– Da, amintirile pe care le poarta şi el acolo
unde e. Dar doare încă. O să doară toată via-
ţa. Ştii cum alergam spre biroul lui, îl prindeam
în şedinţă, era şi mai incitant totul. Mă privea
şi ştia ce vreau. Dar ţi-am mai povestit asta de
atâtea ori. Îşi ruga colegii să-l lase singur. În câ-
teva minute mă trezeam pe birou, sub birou,
strângând în pumn hârtiile care erau aruncate
pe acolo. Stăteam amândoi întinşi pe podea.
Etajul 20 ne oferea o privelişte uimitoare.
Draperiile albe curgeau şi se jucau cu vântul,

26
iar noi, noi eram atât de fericiţi, atât de ai noştri.
În acele câteva sferturi de oră, întinşi pe podea
ascultam „Idenline – Call me” şi parcă restul lu-
mii nu mai conta.
– Ce ai mai scris, Chloe? Lansezi?
– Da, Leyla, degrabă… ascultă!
– Rêveuse… Chloe. Eşti visătoare şi asta te
face specială.
– Vers l’infini et au-delà. (To infinity and be-
yound.)

27
 La balconul din faţa mea,
stai aşezat cu spatele la mine,
înghiţi în sec amintiri
dintr-o viaţă trecută de vreme,
noi doi ştim –
că tot ce-a fost rău, ar fi putut să fie bine.
Şi că de tot ce atunci eu mă temeam,
acuma nu m-aş mai teme.

Îmbracă-te, o să răceşti,
sau pune pătura ce ne încălzea pe amândoi,
deasupra ta,
ştiu că te sâcâi şi nu-ţi mai convine,
voi repeta ostentativ: putea să fie bine.

Pe locul din dreapta,

cine mai întinde picioarele pe bord
şi cine se alintă?
Cine îţi sărută umerii în timp ce cântă?
Şi se prosteşte în ruseşte, cine?
Puteam să mai luptăm, putea să fie bine.

28
 Cu indiscreţie aruncam câte o haină,
te scoteau din minţi mişcările astea elegante.
N-aveam nici dacă aveam,
aveai doar tu dreptate.
N-am numărat nopţi nedormite
şi nici lacrimi de fericire,
să plâng?
…ştiai şi tu că nu mă pot abţine.
Ştiai şi tu că chiar şi acum putea să fie bine.

Poţi să mă ştergi de peste tot,

mai greu mă vei alunga din amintiri,
căci tot ce-am trăit – ne aparţine.
Seara când închizi ochii,
mă tot auzi spunând: Putea să fie bine.

Cămaşa neagră las-o să cadă doar în faţa mea,

tu ştii să faci asta fără vreo doză de ruşine,
dezbrăcaţi ne promiteam să nu ne pierdem…
Putea să fie, putea să fie bine.

Colindam pe străzi fără întrebări,

fără planuri pe ziua de mâine,
îndreaptă-ţi privirea spre mine,
plângând încă îţi spun: Putea să fie bine!

29
 „Câteodată ne spunem: uite asta e fericirea.
Ca mai apoi să ne dăm seama că e doar o
altă lecţie”.

– Pe ici, pe colo şi pe la toate colţurile unde

se întâlnesc bârfitoarele, se nasc discuţii despre
alte femei. Nu, nu despre cele ca ele. Despre
cele ca noi, spune Leyla destul de nervoasă.
Supărarea ei se vede în priviri. Are ochii fru-
moşi, mari şi albaştri de o intensitate irezisti-
bilă.
– Da, Chloé, nu râde, dar aşa e…
Le aud pe stradă, în conferinţe, la prezentări,
în restaurant sau în orice pub unde mergem noi
să fumăm, le aud formulând întrebări cu duiu-
mul, la care tot ele se grăbesc să răspundă acru
şi apăsat.
– E frumoasă şi singură? E nebună.
– E mereu aranjată? Are un tip cu bani. Are
rujul prea roşu, tocurile prea înalte, decolteul
prea adânc, este prea slabă şi, Doamne, ce pre-
tenţioasă este. Îi plac locurile speciale şi oare
câţi bani lasă iubitul ei acolo? Ea ştie să găteas-
că? Ştie să calce sau să spele? Ei oare îi miroase
vreodată părul a prăjeli sau îi rămâne vreodată
aluat de prăjituri pe sub unghii? Pun pariu că Ea
nu a fost înşelată niciodată. Ea nu plânge.
Primeşte zeci de mesaje zilnic, flori la uşă,

30
la birou. Pe Ea bărbaţii o vor …oricum, oricât,
oriunde. – What the fuck, Leyla, noi ştim cel
mai bine că dacă e frumoasă şi singură, nu e
nebună. Preferă însă să fie singură decât prost
însoţită.
Şi da, are şi ea – inimă. Şi poate e îndrăgosti-
tă, poate suferă, poate nu e fericită că adoarme
singură. Este greu ca noi, femeile, să definim
portretul femeii perfecte din gândurile unui
bărbat. Căci noi suntem perfecte… pentru noi.
Pentru ei, însă, aproape niciodată.
Ştii, m-am hotărât să studiez „îndeaproape”
acest aspect şi să devin mai „aproape” de ceea
ce îşi va dori el decât de ceea ce deja sunt, ceea
cei voi dori eu sa devin cu timpul.
Din rafturile bibliotecii mi-a sărit în ochi un
titlu promiţător „Get a Life Then Get a Man:
A single Woman’s Guide” de Jennifer Bawden.
Poate ăsta e secretul? mă întrebam în gând, dar,
cu siguranţă, în cartea asta am găsit mai multe
răspunsuri, iar eu, pe parcurs, am tot găsit şi
mai multe întrebări.
O iau cu determinare de pe raft. Are coperta
uşor ruptă şi învelită pentru protecţie cu o foaie
groasă, albă. Deschid prima pagină şi descopăr
că au fost multe femei care au căutat răspun-
suri… la bibliotecă. Se pare că au găsit o parte
aici, deoarece prima filă, care este scrisă pe ju-

31
mătate, are sublinieri şi notiţe bune de luat în
seamă. Cartea începe cu un prim sfat care de-
scrie oarecum discret nevoia de a-ţi revizui tre-
cutul, de a-ţi asuma greşelile, de a le recunoaşte
în faţa ta, de a le da viaţă cu voce tare în faţa
oglinzii, iar, mai apoi, înaintarea pas cu pas spre
viitor, cu grijă… grijă în ceea ce spui, dar, mai
ales, în ceea ce gândeşti. Se pare că gândurile ne
definesc viitorul şi ne creionează fericirea. Feri-
cirea noastră depinde de noi, nu de bărbatul de
lângă şi nici de prieteni, nu de mama şi nu de
bunica… de noi, de sufletul care creşte zi de zi,
de noi care aspirăm la frumuseţe şi perfecţiune.
Notă pentru femeile singure: Un bărbat
care urmează să apară în viaţa ta trebuie să te
găsească stăpână pe tine însăţi, puternică în fo-
rul tău interior, cu o viaţă fericită, cu prieteni
proprii şi scopuri bine definite. So, take a deep
breath and… preia conducerea.
Partea cu „deschide dulapul şi alege cele mai
înalte tocuri şi cea mai provocatoare rochie!”
este cea mai uşoară, să vezi cât de greu este să
îţi deschizi inima şi gândurile.
Partea cu „du rochia la croitor şi ajustează
pentru că ai slăbit mult şi ai un corp fără cu-
sur!” este iarăşi o nimica toată pe lângă „desco-
peră-ţi temerile şi învinge-le, adună-ţi rănile şi
coase-le”.

32
 Ţinta ta este realitatea. Realitatea ta. Dă-ţi
seama cine eşti şi hotărăşte ce vrei să schimbi
în felul tău de a fi.
Întâi aşează-ţi viaţa pe hârtie sau arunc-o în
culori pe pânză.
Întâi o viaţă proprie, apoi …un bărbat!
Când apare cuvântul ăsta în decor ne sperie.
Pentru că ne place să-i împărţim în categorii,
să-i întoarcem pe toate părţile şi să ne dorim a
avea puterea pentru a mai lucra pe ici, pe colo…
la cel care ar trebui să fie al nostru, cu cel cu
care ne-am dori să mergem de mână mândre
şi să-l arătăm lumii întregi, să putem striga: e
perfect şi e al meu!
Dar ar trebui să învăţăm o regulă simplă: ori-
cât de mult ai iubi pe cineva, nu îl poţi schimba
semnificativ.
Singura persoană pe care o poţi schimba eşti
tu însăţi.
Atunci să apară un bărbat în viaţa ta, femeie.
Atunci când zbori.
– Ştii, m-am declarat în nenumărate rânduri
o femeie care adoră… femeile.
Iubesc femeile în toate dimineţile lor, în toa-
te culorile vârstei, femeile care duc mândre de
mână un copil sau doi, femeile care îşi poartă
bărbatul prin cele mai dezastruoase nuanţe ale
fericirii, femeile care gătesc şi cele care calcă,

33
femeile care muncesc şi reuşesc sau cele care
se chinuie în fiecare zi şi aşteaptă încă succesul,
femeile-mame, femeile-iubite, femeile dedicate
carierei, femeile-amante, femeile-curve, femei-
le deştepte, femeile care îşi asumă orice au trăit
sau au ales, cele care plâng acasă, fără să le ştie
nimeni, afişând cel mai larg zâmbet odată ieşite
pe uşă. Admir femeile care au reuşit să ajungă
pe treptele cele mai înalte, cele care ştiu să-şi
coboare privirea atunci când sunt pe cel mai
înalt toc, femeile care au făcut sacrificii şi au
vărsat lacrimi din iubire, cele care au fost edu-
cate şi crescute frumos, dar care au continuat
să muncească pentru a-şi sculpta până în cele
mai mici detalii caracterul şi personalitatea.
Iubesc femeile care au ştiut să-şi aleagă bărba-
tul potrivit pentru ele, nu pentru gura lumii.
Femeile care iubesc în egală măsură cărţile şi
rujul, pantofii şi cratiţa, dragostea şi pasiunea,
nebunia şi liniştea. Am doar o problemă: nu
înghit femeile ipocrite, frustrate şi nefutute. Nu
iubesc femeile care nu-şi asumă când nu sunt
iubite sau părăsite, cele care încearcă să-şi eli-
bereze frustrarea prin smiorcăieli care le aruncă
în penibil. Cele care au obsesii pentru „fosta” în
timp ce îşi fut bărbatul, cele care încearcă să-şi
ascundă după o rochie cuminte şi un ruj nude
toate problemele de personalitate vizibile. Do-

34
rinţa de schimbare este de admirat şi nu este ni-
ciodată ruşine să înveţi de la acele femei care au
reuşit mai mult şi mai bine. Nu este o ruşine să
accepţi faptul că încă mai ai de învăţat, că încă
mai ai multe trepte de urcat pentru a fi la nivelul
celeilalte, celeilalte care e frumoasă şi deşteaptă.
Cea care nu a uitat că „trebuie” şi „poate” să se
ridice la aşteptările unui bărbat, nu să coboare
la picioarele sau la chiloţii lui de fiecare dată
când el are gândul în altă parte. Să rămâi femeie
în orice condiţii e greu, dar e primordial!
– Chloé, te-ai gândit vreodată de ce suntem
singure? mă întrebă ea brusc, sperând că poate
măcar eu am răspunsul.
– Avem pretenţii, de aia. Dar acum îmi vine
să le trimit la dracu pe toate: pretenţiile, orgo-
liile şi mândria. Din cauza asta el nu mai este.
Oare ce face acolo? Ştii de câte ori mă întreb?
– Chloé, nici măcar nu cred că e vorba de
pretenţii, eu cred că noi doar ne-am iubit mai
mult… atât. Câteodată îmi vine să le strig în faţă
ceea ce ele nu ştiu, să le spun că şi noi ştim să
călcăm şi să spălăm. Ştim să gătim şi să plân-
gem, că chiar şi noi am fost înşelate. Numai că
nu am uitat că în noi trăieşte o femeie. O feme-
ie care are drepturi. O femeie care ştie cât de
importante sunt o cremă şi un parfum bun. O
femeie care are nevoie de vizite la salon în fie-

35
care săptămână. O femeie care ştie că o singură
pereche de pantofi nu se poate asorta cu succes
la toate hainele din garderobă. O femeie care o
să-şi aleagă un bărbat care să înţeleagă toate as-
tea. Nu suntem materialiste, doar ne iubim mai
mult. Şi nu o să acceptam lângă noi niciodată
un bărbat care ne va face să urâm oglinda.
Cât despre el …off, Chloé, ai răbdare, se va
întoarce, te iubeşte… ştii asta.
– Nu mai ştiu, Leyla, nu mai ştiu. Parcă am
uitat şi cum e să fii iubită, cum e să fii amantă,
cum e să-i fii prietenă şi umăr, umăr şi spate gol
pe care să-l sărute în nopţile târzii, infernal de
târzii. Ştii şi tu cum e să fii de toate pentru ace-
laşi bărbat în acelaşi timp. E greu… şi da, e atât
de frumos. Rişti să suferi de „n” ori mai mult…
(oricare ar fi valoarea lui n). Dar înlături partea
cu „party girls don’t get hurt” şi începi să im-
primi în inimă frica de a fi rănită la un moment
dat… ierţi, treci peste, uiţi, dai la o parte orgoliul
etc. (începe şi „n” să capete o formă numerică).
– Dar aşa am crescut şi am devenit femei. Cu
riscuri şi frică. Cu riduri şi lacrimi. Cu dorinţe
mai puţine pentru Noi şi mai multe pentru Ei.
– Da, dar atunci aveam titlu de „femeile lor”
şi ne plăcea asta a naibii de mult, rade Leyla de
data asta în glas, savurând şi ultimele înghiţi-
turi de cafea.
– Bine că ne avem, Leyla, bine că ne avem.

36
Dragul meu, stau şi mă-ntreb…
Până când să alerg nervoasă,
descălţându-mă de tocuri,
ajungând cu greu acasă,
rătăcită printre blocuri?

Dragul meu, şi azi mă doare,

da, mă doare, e firesc,
căci am definit altfel,
chestia cu „te iubesc”.

N-am să caut amintiri

să-mi ţină de urât,
o să caut disperată,
să mă ţin eu de cuvânt.

Dragul meu, am fost acolo

şi din tot ce n-am avut,
tot am împărţit cu tine,
c-aşa facem peste Prut!

Poate nu ştii, dragul meu,

câte seri voi sta să număr,
plângând singură, crezând,
că de fapt îţi râd pe umăr.

37
(În playlist: The Cars – Drive)
„Am vorbit cu tine până târziu
în gânduri,
îţi dau întâlnire în poezii,
din 2 în 2 rânduri!”
 Astăzi plouă şi mă apasă nostalgia. Leyla îşi
mişcă creionul pe hârtie desenând nişte schi-
ţe aproape perfecte. Ea este singura însă, care
este mereu nemulţumită de ele, le aruncă apoi
le priveşte încă de câteva ori. Mai creionează
ceva şi zâmbeşte.
Oră 9 ne prinde în pat, într-o mână ţinem
cafeaua şi în cealaltă creionul. Ea desenează, eu
scriu.

41
Hai în oraş să mâncăm vată dulce
şi îngheţată ca doi copii,
să ne scriem iubirea
pe nenumărate hârtii,
pe care să le aruncăm către cer
apoi să le prindem în mâini,
haide de astăzi
să nu ne mai fim niciodată străini.
Hai să ne plimbăm cu bicicleta
prin locuri unde creşte
lavandă şi maci,
hai în fân proaspăt să mă dezbraci.

Hai să fugim de lume

şi să ne scriem pe copaci –
jurăminte.
Hai să mă vezi cum sunt
când nu sunt cuminte.

42
 Ploaia continuă să bată constant în geam for-
mând note triste, iar noi păstrăm tăcerea pen-
tru câteva momente concentrându-ne fiecare
în foaia sa.
– Leyla, i have a date, i have a date.
Ea mă priveşte aproape neinteresat, ştiind că
toate întâlnirile mele din ultimul timp au fost
un eşec, fiind sătulă de frecventele mele discur-
suri de „după”:
– Creierul, Leyla, creierul ar trebui să fie in-
strumentul lor de cucerire a unei femei. Cum e
să învârţi pe degete arogant cheile „bolidului”
dăruit de tata la majorat? Nu pot, dom’ le, nu
pot femeile deştepte să stea lângă un bărbat
care dacă are sub capotă câţiva cai putere şi în-
călzire în scaune se aşteaptă să i se mulţumeas-
că pentru asta? În chiloţi are ceva? Sau stă la fel
de prost ca şi la partea cu creierul? „Fuck” pariu
Leyla, că ăştia îşi doresc lumea la picioare sau
mai rău, chiar cred că o au. Dar creier, creier
au? La asta nu s-au gândit nu? Poate vor, că e la
modă. Dar trebuie să ştie că nu vine cu nota de
plată de la Pub. Doamne, cât vorbesc când mă
iau dracii şi bănuiesc că sunt destul de enervan-

43
tă pentru săraca Leyla care este supusă acestor
discursuri frecvent, din această simplă cauză
nu se bucură pentru viitoarea mea întâlnire.
Nu am ieşit niciodată pană acum cu un băr-
bat pe care să îl cunosc pe internet şi nici nu
mai reţin cum am ajuns discutând cu ăsta. Ştia
să scrie corect gramatical şi arăta interesant,
deşi era blond cu ochi albaştri, eu având cu to-
tul alte preferinţe la acest capitol. Probabil par-
tea cu scrisul şi planul meu de rezervă, cel de al
analiza înainte de a ieşi din biblioteca facultăţii,
sunt două aspecte pentru care nu voi lipsi la
„întrevederea” de astăzi.
– Eşti nebună, Chloe, eşti nebună.
Nu am stat cu orele în faţa dulapului şi nici
nu am lăsat-o pe Leyla să-mi facă un machiaj
perfect. Cele trei ore trec surprinzător de repe-
de şi ies la fereastra bibliotecii în unghiul care
îmi permite vizibilitate maximă asupra parcării
exterioare a universităţii.
Printre colegii mei care alergau bucurându-
se de sfârşitul orelor, printre aceste chipuri tine-
re şi nebune, un bărbat destul de înalt cu mâini
puternice, stă rezemat de o maşină neagră.
După ce îl scanez preţ de câteva minute sunt
aproape sigură de următoarele: niciun tatuaj
vizibil, costum negru şi cravată, părul aranjat
perfect, gusturi bune la maşini, mai puţin la

44
pantofi, dar nu foarte grav, atitudine potrivită
pentru un first date, fără flori, fără verighetă şi
cu un zâmbet fermecător.
Trag linie şi aer în piept. Cât de bine m-am
asortat cu Domnul. Bine că din tot dulapul am
fost inspirată să aleg o fustă creion şi o căma-
şă albă. Pantofii înalţi nu mă ajută deloc acum
când mă apropii de el şi îmi simt genunchii tre-
murând.
Îmi tot mut geanta dintr-o mână în alta şi
dau privirea în jos în timp ce mă îndrept către
el simţind cum mă scanează, cum o făcusem eu
mai devreme pe ascuns, ceea ce recunosc că nu
a fost deloc politicos. Ar fi în dezavantajul meu
să mă simtă că am emoţii. Fără puncte slabe şi
fără emoţii, îmi propun în timp ce zâmbesc şi îi
întind mâna discret.
– J., mă bucur să te cunosc.
– Chloe, la fel şi eu.
– Frumoasă alegere, viitoare jurnalistă?
– Da, asta îmi doresc. Acum însă lucrez la un
volum de versuri.
– Aşezi cuvinte, sună bine, Chloe, sună foar-
te bine.
– Pe hârtie şi în suflete, uneori. Tu aperi su-
flete, spun eu în timp ce am fixat privirea pe
bancheta din spate a maşinii unde stătea o robă
de avocat şi câteva dosare.

45
 – Sună bine J., sună bine.
Peste Braşov se aşează o seară superbă. Pot
vedea asta de pe bancheta din dreapta a unui
BMW, serie limitată, condus de bărbatul care
mă face în continuare să-mi tremure genunchii.
Jumătate de oră mai târziu, J. îmi deschide
galant portiera şi îmi întinde mâna. Cobor evi-
tându-i privirea şi încerc să nu-mi arăt slăbiciu-
nea pe care o simt încă de când l-am zărit de
după geamul bibliotecii.
Mă ţine de mână îndreptându-ne către o
străduţă ascunsă şi îngustă, nu scoate niciun
cuvânt în tot acest timp, dar mă priveşte câteo-
dată zâmbind. Intrăm într-un restaurant mic şi
ne aşezăm la o masă lângă geam, pe care eu am
ales-o. Are flori proaspete şi lumina care vine
de afară îmi permite să-l văd foarte bine pe J.
– Şampanie, Chloe?
– Nu ştiu, te las pe tine să alegi, spun eu uşor
încurcată, ştiind că mie şampania îmi dă stări
inexplicabile şi emotive pe care nu le pot con-
trola, râd mult şi devin foarte sinceră. Dar poa-
te ăsta e drumul, poate asta e atitudinea care…
L-aş fi citat pe Balzac în acel moment „Ma-
rile poveşti de dragoste încep cu şampanie şi se
termină cu un ceai de plante”, dar partea cu
ceaiul de plante sună a naibii de ciudat.
Aş fi pus mâna pe telefon şi i-aş fi scris Leylei

46
despre starea care mă încearcă. Sau aş fi fugit
de acolo înainte să gust şampania şi să cunosc
acest bărbat de care sunt aproape sigură că mă
pot îndrăgosti uşor şi conştient.
Nu ştiu ce e mai grav: partea cu uşor sau cea
cu conştient.
– Ce iubeşti, Chloe?
– Sunt îndrăgostită… am spus imediat.
James s-a uitat la mine nedumerit.
– Îndrăgostită de trecut, de locuri, de oa-
meni, de necunoscut. De viaţă, de soartă, de
toamnă, de dor… cu atâta iubire n-am să mai
mor. Niciodată.
James a tăcut, iar privirea lui a însemnat mai
mult decât tot volumul meu de poezii la care
lucram. Şi-a apropiat buzele şi m-a sărutat fără
să întrebe, iar eu am simţit cum îmi fuge pă-
mântul de sub picioare, parcă nu aş mai fi fost
sărutată niciodată, parcă nu aş mai fi fost atin-
să, parcă nu aş mai fi fost deloc…

47
 Te descriu cu Adjective
dintre cele mai greu de spus,
te arunc în apus.
Apoi te vreau înapoi
în zori de zi.
Fără tine sunt mai mult „a nu fi”.
Decât „a fi”.
Îţi dau Verbe să le conjugi la repezeală,
tu treci din greşeală în greşeală.
Şi eu trag linii cu roşu.
Apăsat.
În fraza asta tu eşti – Subiect.
Eu – Predicat!

Şi tu – Subiectul,
stai mereu în faţa mea.
Iar când dispari, încep să mă sufoc
şi să te caut disperată
printre Adverbele de loc.
Te cert des şi mult,
cu zeci de Neologisme. Ciudat.
Cât de repede le-am învăţat.
Arunc în tine cu mii de Semne de Întrebare.
Dar oare?
(dacă o luăm aşa, mai radical…)
Te mai iubeşte cineva
aşa corect gramatical?

48
(În playlist: Cigarettes after sex –
Nothing’s Gonna Hurt You Baby)
 „Cromatic nu era nimic,
nici în cameră şi nici în viaţa reală,
dacă eu – goală, dacă noi – goi,
n-am fi sfârşit în pat amândoi”.
 Nu ştiu dacă îl pot urca pe podium, îmbră-
ca în costum Armani şi transforma în bad guy.
Nu ştiu dacă este irezistibil pentru majoritatea
femeilor sau doar pentru mine. Nici măcar nu
ştiu din ce se îmbată mai repede… din whisky
sau coniac?
Acum ne îmbătăm cu şampanie şi dragoste
într-o cameră de hotel, ascuns pe o stradă lătu-
ralnică.
Camera cu cel mai frumos view.
Nu fumează, mă fumează pe mine goală şi
nebună, trage din mine cu atâta nesaţ. Îi pla-
ce sexul cu mine fără pauze, iar mie îmi place
că nu vede sexul ca pe a dangerous game. Ştie
ce e mai important decât sexul. Grija de după.
Sărutul pe frunte şi respiraţia ispititoare la ure-
che. Ştie ce e mai important decât asta. Nimic.
Mă lasă să-mi fumez relaxant ţigara pe me-
lodiile ne-coerente de la Cigarettes after Sex. Iu-
beşte fiecare linie a corpului meu.
Îşi plimba mâinile prin parul meu.
– Cafuné, zic eu încet.
– Cafuné?
– Yes… running your fingers through the hair
of someone you love.

51
 E din portugheză, sună a dezmierdare.
– Chloe, mă surprinzi.
– Cat?
– Lagom.
– Lagom?
– No too little, no too much. Just right. E din
suedeză.
– J., oare care este definiţia perfectă pentru
nebunia din noi?
– Nu există, Chloe. Nu există pentru asta
niciun termen adecvat.
Se ridică şi îşi pune cămaşa în timp ce mă
priveşte. Va pleca pentru că trebuie să ajungă la
birou, are două procese astăzi, dar nu pare a fi
deloc îngrijorat, în clipa asta mă gândesc cum îi
stă cu roba lungă şi neagră şi care este atitudi-
nea lui într-o sală de judecată?
Mă sărută şi …
– Mai rămâi în pat, Chloe, e încă devreme, o
să rog pe cineva să-ţi aducă o cafea şi o să te sun
când termin la birou.
Mă uit la el şi vreau să-i răspund, dar în minte
aleargă atâtea lucruri, încât mă rezum să zâm-
besc, alintându-mă şi îi răspund cu un sărut.
Mă mai întreb o dată, ce este mai important
decât asta acum?
Nimic. Sunt îndrăgostită.
Deschid caietul în care scriu în momente din as-
tea urgente, după ce J. iese pe uşă şi îmi pare fericit.

52
 „Mi-ai făcut inima să scrie
în stilul unei vechi maşini de scris
şi ochii parcă-s un obiect neidentificat…
de plâns.

Mâinile nu ştiu să facă nimic concret,

nici paralel,
aşează doar culori pe foaie
tot aruncându-le spre cer.

Coapsele vor înnebunite,

să mai danseze indecent,
iar buzele de multă vreme îţi spun minciuni –
impertinent.

O, Doamne, sânii, sânii ştiu

când îi atingi să te strecoare,
mai jos… şi aşa rămân
numai pantofii în picioare.

Spatele obraznic îţi ascunde –

o scriere nedesluşită,
sub pielea mea e încă vie,
povestea noastră netrăită”.

53
 J. s-a întors la prânz şi m-a găsit la baie în
faţa oglinzii, mi-a dat rochia de pe umeri la o
parte şi mi-a sărutat umerii.
Am trăit două luni de iubire. O iubire oare-
cum ciudată. O iubire în care credeam numai
eu. Erau zile în care dispărea pur şi simplu, fără
explicaţii înainte sau după, iar eu îl primeam de
fiecare dată înapoi fără a întreba nimic (genul
de femeie deşteaptă care se îndrăgosteşte ca o
proastă).
Eu aveam 21 de ani şi pentru el eram doar o
copilă. Eram preocupată de orele de la universi-
tate, de shopping, de prietene şi de cluburi. Cu
impresia asta a rămas el. Eu însă am imaginea
clară a acelei poveşti care mi-a rămas pe retină
şi pe inimă: îl iubeam şi nu-i găseam asemă-
nare. Niciodată nu i-am găsit. Niciodată până
când a revenit. Nopţile noastre erau fără prea
multe cuvinte, însă cu foarte multă iubire. Eu
trăiam asta intens şi mă îndrăgosteam fără să
ştiu că asta avea să doară mai târziu şi că nu
există un altul – antidot la tot ceea ce aşternea
el atunci în sufletul meu.
A venit, a venit… până când într-o zi a dis-
părut de tot.
Am scris mesaje, am sunat, am ascultat sute
de melodii triste şi am revăzut cele câteva poze
pe care le făcusem cât timp am fost împreună.

54
Aşteptam, ieşeam cu fetele în club şi dansam
plângând prin îmbulzeală, închideam ochii şi îl
vedeam la fiecare colţ privindu-mă cum dan-
sez. Dar el nu era, nu ieşea niciodată, nu prea
îi plăcea termenul de night life şi deci, erau mi-
nime, foarte minime şansele să ne vedem vreo-
dată acolo.
Multe zile nu am auzit şi înţeles nimic din
ceea ce mi se preda la facultate şi am încercat
a-mi ascunde dorul şi durerea cu ieşirile noc-
turne în puburi, cluburi şi restaurante, unde
însă nu lăsam pe nimeni să se apropie de mine,
evitând orice contact cu bărbaţii din jur. Câteva
săptămâni la rând, în fiecare marţi mergeam la
complexul sportiv unde el juca fotbal cu priete-
nii lui. Îl urmăream din depărtare, dar niciodată
nu am avut curajul să mă apropii, să-i vorbesc
sau să-l întreb de ce s-a terminat.
Apoi am încercat să mă desprind. M-am fo-
calizat pe jobul pe care îl găsisem după ce am
terminat facultatea şi mi-am propus să-mi des-
chid inima pentru o altă iubire.
Leyla îmi era alături, deşi lucrurile în acest
sens îi mergeau şi ei destul de prost. O altă iu-
bire nu a venit deloc uşor. Timp de vreo doi
ani, până când am căzut în capcana altei relaţii,
m-am întâlnit întâmplător cu J. de câteva ori.
Am discutat ceva la repezeală, dar niciodată

55
mai mult decât atât. Nu povestea nimic despre
el şi eu făceam la fel. Era foarte ciudat modul în
care s-a terminat totul, invers proporţional la
cum a început.
Eu ştiam că şi el a simţit ceva, ceva mai mult
am simţit totuşi eu. De sentimentele mele pu-
team să fiu sigură, de ale lui… nici nu vroiam
să mă gândesc la asta. De fiecare dată când îl
revedeam, ştiam că el e bărbatul vieţii mele şi
că nimeni niciodată nu îi va lua locul. Ştiam că
voi mai trăi iubiri, asta face parte din viaţă.
Ştiam că iubirea adevărată nu e scrisă după
vreo formulă şi nu funcţionează niciodată după
cum am vrea noi. Ştiam toate astea în teorie,
dar practica era a naibii de dificilă. La fiecare
întâlnire îmi tremurau genunchii şi îmi perin-
dau prin minte acele câteva nopţi şi câteva zile,
acele câteva vorbe, acele câteva amintiri pe care
le mai aveam şi pe care încercam să le păstrez şi
să le feresc de restul lumii.
Nu am ştiut atunci ce planuri are viaţa cu
noi, pentru mai târziu… cu mult mai târziu.
A dispărut iar… şi eu am făcut la fel.
Eu îl ţineam în inimă, el nu ştiu dacă mă ţi-
nea undeva.

56
„De ce îmi îndrept iar mâna pe hârtie?
De ce, iubite?
Ce ţi-aş putea scrie?
Că doare? Că e greu?
Că e prostesc?
Şi cum să fiu?

Eu sunt cum te iubesc.”

57
(În playlist: Ornela Vanoni – Perduto)
 „Îmi este atât de dor de tine,
încât mă pierd şi nu mă pot găsi.
Încât începe să-mi fie atâta dor – de mine”.
 În capătul unui hol, deschiderea unei uşi ne-a
adus faţă în faţă. Aproape că ne-am lovit frun-
ţile, în timp ce eu aveam toţi nervii din lume şi
îl înjuram în gând. A zis ceva în italiană şi nu
am înţeles nimic. Acum însă ştiu că puteam să
ţip la el în română, nu ar fi înţeles nimic nici el.
După două săptămâni stăteam în faţa lui.
Andrea (da, da, cu un singur E la italieni este
nume de bărbat) mă privea ruşinat la început şi
îşi întorcea imediat privirea atunci când simţea
că îl văd. Apoi m-a mutat în dreapta lui.
Atât de aproape, încât să-i simt respiraţia,
să-i aud vocea, să-i simt parfumul, să-i văd
mâinile cum i se agită pe sub birou. Nici nu ne
vorbeam. Ne evitam chiar, dându-ne seama că
nu ne putem abţine de la gesturi şi priviri pro-
funde.
Nu trebuia să mai ştie nimeni.
Dar ştiam noi, ştiam asta separat, fiecare
pentru el.
Singurul italian care nu bea niciodată cafea
şi care nu avea atitudinea agasantă care îi ca-
racterizează pe mulţi. Singurul italian de care
puteam să mă îndrăgostesc.

61
 Ne-am trăit iubirea printre numere şi hârtii,
printre cuvinte pronunţate greşit în italiană şi
engleză. O trăiam prin camere de hotel reci şi cu
acelaşi view către dimineţile în care plecam se-
parat, ca să ne întâlnim mai apoi în acelaşi birou.
Râdea în timp ce îşi făcea ţigările din foi, iar
eu îi spuneam încrezută singurul cuvânt pe
care îl învăţasem în italiana „amore mio”. El nu
vorbea română deloc.
Noaptea întreagă nu ne ajungea, aşa încât
mă întrebăm dacă în limba lui asta înseamnă
„dolce vita”. Când am avut curaj să-l întreb asta,
mi-a răspuns hotărât
– You are a sweet disaster.
Ne ziceam de fiecare dată că asta ar fi ultima.
Şi era… Ultima până la următoarea.
Adormea în timp ce ne uitam la filme şi se
trezea la miezul nopţii să fumeze. Era morocă-
nos dimineaţa şi foarte imatur pentru ai lui 30
de ani.
Nu ştiam prea multe despre el, nici el des-
pre mine. Noi ştiam multe despre noi împreună.
Povestea nu s-a putut încheia decât atunci când
el a plecat. Atunci când eu l-am lăsat să plece,
fiind sigură că asta e doar o pasiune care trece
şi că pentru un bărbat ca el, care îşi face în tih-
nă ţigări de foi, ar fi prea mult să-mi înţeleagă
visele.

62
 N-am deschis împreună prosecco şi nici nu
am stat să numărăm genţi în faţa vitrinei de la
Guess, dar am învăţat de la el cum se fierb co-
rect pastele şi cum te poţi îmbăta cu sambuca,
shot după shot.
Eu italiană ştiu, el română n-a mai învăţat!
Au trecut de atunci aproape trei ani, trei ani
de când îl văd doar în poze. Îmi scrie că ar vrea
să încercam acum.
El nu ştie că între timp eu am învăţat să fac
paste şi că cea care a fost un „dulce dezastru” e
acum „Bolnavă de dor”.
El nu ştie că eu nu mă mai îmbăt cu sam-
buca.
Nu ştie nici că uneori îmi este dor de el, nu
ştie, pentru că nu i-am spus asta niciodată.
Cuvântul „dor” nu are traducere directă în
italiană.
„Mi manchi” mi se pare total irelevant.

Under the line:

Nu e nimic prea mult când vine vorba de el.
Un bărbat înalt, tânăr şi cu un şarm veritabil.
Un zâmbet perfect şi cu ceva mai mult decât
perfect în dotare. Un accesoriu special pentru
aroganţele pe care le executam „insieme”.
Total iresponsabil, cu capul în zece straturi
de nori şi câteodată lipsit de maturitate.

63
 Am zis că îşi fuma în tihnă ţigările făcute din
foi, după ce ne iubeam.
Şi eu savuram o ţigară după toate jocurile
noastre periculoase.
Acum mă gândesc: oare viaţa fumează după
ce mă fute?
Oare bea şi un bourbon şi râde ironic în col-
ţul gurii?
Face şi alte planuri pentru alte acte sexuale
în care eu sunt supusa?
Oare mai ştie multe poziţii? Asta citeşte ka-
masutra zi şi noapte?
Oare vrea şi lubrifiant? Câteodată este destul
de romantică, mă ia prin surprindere.
Andrea, 9 points … 1 în minus pentru faptul
că tu nu mai eşti şi că laşi viaţa să facă ceva ce
tu făceai formidabil.

64
Noaptea târziu pe străzile din Milano
mă porţi şi conjugi verbul „to undress”.
Numărăm genţi în faţa unei vitrine
de la Guess.
Ne prostim ca nebunii,
tu bei prosecco din sticlă, fără ruşine.
Îmi plăcea şi înainte Milano,
acum îl ador lângă tine.

65
 „Hey,
tu parcă nici nume nu ai,
nu te mai regăsesc nicăieri,
cine să-mi povestească de noi?
Ştiu doar că eu nu vorbeam italiana,
iar tu rădeai în timp ce îţi făceai
ţigările de foi.
Ştiam să îţi spun încrezută „amore mio”,
ce joc…
nici tu nu vorbeai… romană deloc.

Noaptea întreagă nu ne ajungea,

„dolce vita” oare asta era?
Mă întrebam în rânduri repetate,
dimineaţa care italian
nu bea cafea şi iubeşte lucrurile mult
prea cenzurate?

N-am deschis împreună prosecco,

iar când te-am alungat,
te-ai îmbătat cu sambuca, shot după shot.
Eu ştiu italiană.
Tu română n-ai mai învăţat.”

66
(În playlist: Michelle Gurevich –
Need to be with others)
„N-aş vrea să fiu aici, n-aş vrea să fie acum.
Aş vrea să fie atunci, acolo, lângă tine”.
 Ne cunoscuserăm ciudat, foarte ciudat.
Atunci nu am stat să mă gândesc dacă e vor-
ba de soartă sau dacă e doar o coincidenţă.
Ştiam doar atât: am căutat bărbatul ăsta o
viaţă întreagă.
L-am construit în vise, l-am îmbrăcat, l-am
dezbrăcat de haine, de secrete.
Christian părea bărbatul perfect, pentru că
eu îi luasem şi îi dădusem în fiecare zi calităţi,
nebunie, romantism, totul într-o exactă măsu-
ră, cât mi-ar fi fost mie îndeajuns, totul încât să
nu îi lipsească nimic. Avea o singură problemă
însă… nu era J.
Îl descriam aşa uşor în cuvinte, de parcă l-aş
fi cunoscut, de parcă m-ar fi ţinut de mână.
Ştiam că va veni… într-o zi, într-o seară…
Nu ştiam însă dacă va alege să rămână!!!
Înalt, cu o cămaşă aranjată perfect şi cu un
pulover alb, aruncat pe spate, relaxat, emana
putere prin toţi porii.
Ştia să vorbească, ştia să asculte.
Am stat o noapte întreagă doar noi doi, cu o
sticlă de vin, şi am povestit ce suntem, ce am fost.
Din când în când, îmi arunca câte o privire

69
profundă, care mă intimida, dar eram hotărâtă
să nu îmi arăt slăbiciunile.
În fond, el se credea un simplu bărbat, lângă
o simplă femeie.
Nu ştia cât de mult l-am căutat.
Printre marea de lume şi paharele noastre de
vin, m-a prins de mână.
A fost atât de uşor să disting sentimentul
ăsta de altele.
M-am apropiat şi l-am privit fără pic de ti-
miditate.
Ne-am plimbat pe zeci de străzi de atunci,
împreună, ţinându-ne de mână, îndrăgostiţi
oarecum, de moment, de noi, de vinuri bune şi
nopţi târzii.
Nu mai plâng, zâmbesc în fiecare zi. Nu mă
mai ascund de soare, nici de curcubeie. Ating
cerul cu mâna.
Dragostea nu trebuie să doară (încercam să
cred asta şi să uit că în viaţa mea a fost un J.).
Trebuie să vibreze, în inimă, în vene, în pri-
vire.
Mi-a rămas pe gât, pe coapse, pe suflet.
Ce se asortează mai bine cu o femeie decât
un parfum de bărbat?
Îl adun de peste tot şi îl apropii de mine, în
fiecare zi.
Nu îi spun tot, niciodată. Îl fac doar să simtă
că sunt, că mă face să fiu.

70
 Că dimineaţa poate avea culori de dezastru.
Dezastrul pe care îl trăim noaptea.
În nebunia mea, el are partea cea cuminte.
În liniştea lui, eu sunt bucata de furtună.
La umărul lui mă simt protejată, e ca o armu-
ră care se mulează perfect pe corp şi pe suflet.
Nu am întrebări pentru el, e prea pregătit
pentru răspunsuri.
Jocul ăsta pentru oameni mari, fără condiţii
precise, în care cărţile vin perfect, este menit să
mă plimbe pe cele mai frumoase străzi.
Am lăsat vagoanele codaşe ale acelei gări în
care fugeam când eram nefericită. Acum sunt
în faţă, în faţa tuturor.
Îmi scrie în suflet, îmi citeşte în palmă. Ce
poate să facă un bărbat?
Două lucruri: ştie să fie şi ştie să nu.
Nu vine cu jumătăţi de cuvinte, nici cu jumă-
tăţi de buchete.
Întregul ar trebui să îl definească. În tot.
Eu nu ştiu nimic despre iubire. Nimic mai
mult decât atât.
Că trebuie să fie Femeia. Şi trebuie să apară
Bărbatul perfect.
De aici totul devine o Poezie. Cu rime şi fără.
Eu sunt. Acum este şi el.
Ştiam că El va veni într-o zi. Speram să fie ca
J., nu era.

71
 „Îmi eşti tot ce nimeni nu mi-a fost
niciodată.
Îmi eşti strigăt de harpă,
de pian care nu ţine cont de note.
Îmi eşti primăvară în culori pastelate.
Îmi eşti tot, îmi eşti de toate!

Îmi eşti înalt şi îmbrăcat la ultima modă,

cu mâinile tandre la orice atingi.
Nu plângi sau nu laşi să se vadă.
Eşti atât de bărbat când mă cerţi,
spunând întruna că nu am dreptate.
Îmi eşti tot, îmi eşti de toate!

Stau câteodată şi îţi caut defecte,

ai câteva, dar nu mă sperie asta.
Nu mă sperie nici faptul că nu poţi
dormi cu mine o noapte întreagă.
Că nu vrei nuntă cu acte.
Dar…
Îmi eşti tot, îmi eşti de toate!

72
Găteşti pentru mine şi alegi vinuri cu grijă.
Aşezi masa şi florile, te priveşti în oglindă,
în timp ce mă aştepţi.
Pe hol se aud tocurile mele în grabă.
Inima îmi bate mai tare
şi asta pentru că poate…
Îmi eşti tot, îmi eşti de toate.
În acelaşi timp!

Aş vrea să mă înveţi să ţin

o rachetă de tenis în mâini.
Aş vrea să mă ajuţi să nu mai plâng
din orice prostii.
Aş vrea ca nimeni să nu-ţi mai fie
şi să nu fii.
Nimănui – de tot şi de toate.

Îmi eşti înalt şi îmbrăcat la ultima modă.

Îmi eşti ce nimeni nu mi-a fost niciodată.
Primăvara îmi eşti –
în culori pastelate.
Tot… şi de toate.
În acelaşi timp!”

73
 Christian era mult mai mare decât Chloe şi
asta o ajuta pe ea să se descopere, să înveţe a se
iubi şi a iubi altfel decât cu o pasiune necontro-
lată. Fost antrenor de tenis, cu un fizic atletic,
şarmant pentru vârsta lui, cu o situaţie finan-
ciară care îi permitea să-şi retrăiască tinereţea,
astfel sărind dintr-o relaţie în alta, ce-i drept nu
foarte des, o dată la aproximativ 3 ani, atunci
când femeia de lângă el începea să aibă alte aş-
teptări, visându-se în faţa altarului la braţul lui.
Se spulbera povestea şi Christian dispărea
fără urma, fiind total speriat de legături aşa
strânse, simţindu-se încolţit în propria viaţă.
Nu îşi dorea o familie, renunţase la ideea de
a mai avea răbdare să crească un copil şi ştia
bine ce-şi doreşte: o relaţie liberă în care femeia
să aştepte… să aştepte nimic.
Libertate. Eleutheromania (a great desire for
or obsession with freedom).
Chloe înţelesese asta după câteva luni de re-
laţie, dar stabilitatea şi liniştea pe care i-o ofe-
rea Christian, o făcea să creadă că el are drep-
tate. Era încă destul de tânără încât să nu se

74
grăbească spre altar şi destul de isteaţă încât
să-şi dea seama că nu cu el va ajunge acolo.
Ea adora să-şi savureze cafeaua în dimineţile
lor târzii, duminica, la terasa imensă care avea
un surprinzător wiev: întreg Braşovul îi era în-
tins la picioare. Îi îmbrăca frecvent tricourile
albe şi halatul de baie albastru şi se întindea pe
şezlongul terasei. El o privea cu atâta drag şi o
săruta pe frunte, un sărut care pentru Chloe în-
semna mai mult decât o mie de cuvinte.
Christian nu vorbea mult şi nici multe. Ştia
doar că ea iubeşte florile, vinurile bune, liniştea
de la Bellevue şi cinele mediteraneene pe care i
le pregătea cu atâta atenţie.
Ştia că adoră să-l ţină strâns de mână când se
plimbau împreună pe Republicii şi devenea des-
tul de geloasă atunci când vreo copilă îl saluta
zâmbind pe Christian.
Al ei Christian.
Era geloasă, nebună, certăreaţă… dar îl iu-
bea.
Într-un fel îl iubea.
Nu-şi putea explica ce se întâmplă cu iubi-
rea pentru J. în acele momente, dar îi iubea pe
amândoi. Intensităţile erau diferite şi volumul
pasiunii la fel, dar unul era vânt, iar altul era o
furtună întreagă.
Suntem în mai, când Chloe îl cunoaşte pe

75
Christian, iar la sfârşitul lunii iulie el dispare,
pur şi simplu, fără a oferi nicio explicaţie lui
Chloe.
Nu mai răspunde la telefon şi nu se mai în-
tâlnesc nici măcar întâmplător.
Îndreptăţită de situaţie, Chloe continuă să
scrie, sub presiunea şi durerea unei despărţiri
total neaşteptate!

76
 „El nu doarme cu mine,
câteodată când stau lângă el,
mă prinde de mână
şi îmi zâmbeşte.
Găteşte.
Mai bine ca mine atunci când gătesc.
Mai bine ca mine atunci când iubesc.
Iubeşte.
Noaptea îi este frică de întuneric
iar mie îmi este frică de fulgere un pic,
eu mă tem şi ziua de câte ceva,
el ziua nu se mai teme de nimic.
Iubeşte vinul ca şi mine,
cu mine,
doar că el îl preferă pe cel alb,
cu fructe de mare.
Nu pune niciodată sare-n mâncare,
şi ştie când doare.
Când mă doare ceva.
Uneori are nevoie de singurătate şi eu ies
închizând uşa în grabă.
Apoi mă întreabă
dacă vreau să vorbim.
Trăim,
trăim ghicind viitorul”.

77
 Under The Line!
Tu, cel care ai preferat falsitatea şi minciuna
în locul adevărului… după ce am înţeles asta eu
te-am minţit mai frumos, mai des şi mai mult.
Tu, cel care ai crezut că ce porţi în pantaloni
te face să fii regele lumii, ori nu, la tine nu e cazul.
Tu, care nu ai ştiut despre dorinţele mele, tu
cel care mi-ai strivit visele… eu tot aş fi putut să
fiu curvă… uneori chiar am fost, dar măcar am
păstrat secretul, ce nu ştii, nu te doare.
Tu cel care ai impresia că anii trec doar ca să
fuţi mai mult şi mai multe, de la o vârstă nu mai
poţi nici mult şi nici multe.
Nu mai sunt impresionată doar de felul în
care arăţi, ci şi de câţi neuroni funcţionali ai,
cât de bine ştii să-ţi foloseşti creierul în timp ce
îţi foloseşti pula.
Tot ce am spus frumos despre tine, rămâne
acolo, în trecut!
Nu, nu contează dacă tragi linie şi ai câteva
proprietăţi pe nume şi un cont generos în bancă.
Contează dacă ai poveşti, dacă ai avut mo-
mente. Tu nu vei mai avea nimic.

78
(În playlist: Lady Antebellum – Just a kiss)
„Dacă toţi cei din trecut au devenit aproape
sau nici măcar amintiri.
De ce să mai fii?
Mai eşti gelos pe fostele mele iubirii?”
 Chloe se certa în fiecare zi, în fiecare zi pen-
tru aceleaşi lucruri. Avea aceleaşi întrebări,
unde greşeşte, de ce bărbaţilor le e frică de un
viitor cu ea? Ce îi sperie? Christian dispăruse
şi asta o durea, deşi încerca să pară puternică.
Începuse să revină la monotonia unei vieţi de
femeie singură, îşi cumpăra flori şi alerga des-
culţă prin ploaie, crezând că lucrurile mici pot
face parte din decorul unui nou început. Locuia
singură într-o garsonieră spaţioasă şi luminoa-
să, într-un cartier rezidenţial nou al oraşului.
Garsoniera o mobilase ea, cu un pat mare pe
mijloc şi un dulap mobil pe care îşi agăţa hai-
nele de umeraşe.
Hainele şi visele neîndeplinite încă.
Avea multe lumânări colorate pe podea şi
mereu câte un buchet de flori proaspete aranjat
pe noptieră. Îşi alesese nişte perdele albastre la
geamurile mari. Seara îşi turna vin în pahar şi îl
savura împreună cu o ţigară, în faţa oglinzii, de
multe ori certându-se.
Se gândea la Christian şi la viaţa ei de dinain-
te. La bărbaţii care i-au trecut pragul inimii
sau ale patului, la iubirile în care a crezut, la

81
greşelile pe care le-a făcut şi pe care continuă
încă să le facă.
Scria mult şi îşi publica versurile pe Face-
book, lumea reacţiona frumos la asta şi Chloe
începuse să creadă că pasiunea ei pentru scris
e singurul lucru care îi aduce linişte în viaţa-i
zbuciumată.
De câte ori fiecare dintre noi are nevoie de o
clipă de singurătate?…
De un loc unde să nu fie găsit şi nici deranjat
de sunetul telefonului sau de beep-urile notifi-
cărilor de pe Instagram sau Facebook?
Chloe trăia zile din astea. Momente în care
ea îşi era cea mai bună companie, putea vorbi
singură ore în şir.
Se întreba, îşi răspundea, ştiind că răspunsul
ei o să fie sincer şi o să vină la timp. Îşi făcuse
din peretele mare a dormitorului locul unde îşi
punea toate dorurile neînrămate, doar pe hâr-
tie alb-negru şi le vorbea cu voce tare, îşi înşira
pe podea toate temerile şi lupta cu ele pană le
făcea să piardă. Camera asta era singura care
îi ştia gândurile, playlistul şi vinurile preferate.
Din când în când ar fi acceptat să îi bată cine-
va la uşă. Dragostea sau o livrare de la florărie.
Livrare cu buchete de bujori, liliac sau lalele.
În camera asta ar fi vrut să aibă un singur ano-
timp. Primăvara.

82
 Să nu fie nici roşu şi nici albastru. Să fie cu stă-
ri de fericire absolută şi jazz abundent. Un pian la
care nu ar cânta nimeni niciodată şi o cadă vin-
tage în colţul camerei cu lumânări pe margine.
Da, uneori ar fi vrut să lase pe cineva să-i
bată la uşă.
Dragostea sau o livrare de la florărie.
Pe cea dintâi ar fi lăsat-o chiar să intre.
Ajunge la magazin şi pune în coş plictisită
apa plată, rucola şi roşiile. Încă câteva iaurturi
şi seminţele de Chia.
Casieriţa nervoasă se uită încurcată.
– Vreţi şi pungă?
– Da, răspunde Chloe politicos (la cât de ne-
fericită o simţea în momentul acela ar fi lăsat
totul pe bandă şi ar fi plecat, îi înţelegea neferi-
cirea… toată ziua scanează sute de produse, i se
cere să fie politicoasă şi să zâmbească fiecărui
chip care îi trece pe dinainte.
Aceleaşi întrebări banale pe care le are im-
primate în gânduri:
– Card de fidelitate aveţi? Doriţi şi o pungă?
Mare sau mică?
Acasă sigur trebuie să ajungă şi să gătească
…şi să răspundă la întrebările copiilor ei care
ţopăie prin casă.
Pe stradă oamenii se grăbesc, nu zâmbesc şi
mai rău… feţele lor nu exprimă nimic.

83
 Vântul trece uşor printre blocuri. Chloe are
chipul femeii în minte.
O face să analizeze fericirea.
Nici farmacista de la colţ pe care o zăreşte
prin geam nu pare să fie încântată că stă în pi-
cioare de dimineaţă.
Nici femeia de la balcon care trage disperat
dintr-o ţigară.
Nici mama ei care azi la telefon i-a spus că îi
este dor de ea.
Nici Chloe care intră în casă şi o apasă liniş-
tea… mult prea multă linişte.
Îşi admiră unghiile proaspăt făcute. Se uită
în oglindă.
Se demachiază şi îşi aplică masca liniştitoare.
Dă muzica încet. Nici asta care cântă nu pare
a fi fericită.
La balconul de lângă, se cearta El cu Ea.
Dă muzica mai tare. Umple cada şi aprinde
o lumânare.
Stinge lumina.

Greu… greu este să ştii atât de multă lume

nefericită.

84
 …dimineaţa era la fel, Chloe însă nu mai era
demult aceeaşi.
Părul lung, ondulat, lăsat să curgă pe spate
cu şuviţe rebele, nearanjat de după somn, ochii
mari chiar şi de dimineaţă, castanii şi trişti,
goi, fără vorbe, fără lumină. Frumoasă, cu sânii
dezgoliţi de cămaşa albă, bărbătească pe care o
îmbrăca, de obicei. Picioarele măslinii şi zvelte,
o purtau ca într-un zbor neprevăzut, neplanifi-
cat, pe podeaua rece, fără covor. Turnase cafea-
ua tare în ceaşca de porţelan ciobită, cu urmele
de ruj roşu uitate acolo ca o amprentă pentru
alte zile, pentru alte dimineţi. Trage draperiile
astfel încât să lase ploaia să cadă în geam, ar fi
lăsat-o să îi cadă în suflet, să spele, să cureţe, ca
mai apoi să se facă soare şi loc să crească ceva
acolo, să se facă verde, să se facă roşu, ca un
câmp de maci înfloriţi printre spice de grâu.
Strada prea pustie şi oamenii prea trişti. Plo-
ua de câteva zile neîncetat, parcă intenţionat
vremea se asorta cu starea sufletului ei, rătăcit,
hoinar, lăsat la intersecţii sărace şi nehotărâte
dintre lupta pe care o ducea de o vreme, cu ea
şi cu dorinţele pe care îi era frică să le spună în
glas. Oraşul îi părea străin, dar nu mai străin
decât îi era ea-ei.

85
 Ştia sigur că se pierde, că nu mai găseşte în
ea nicio fărâmă din ce a fost, din ce vrea să fie,
din ce ar putea să trăiască.
Cămaşa a căzut uşor, Chloe rămânând goală
în faţa oglinzii.
Se vedea pe dinafară, se vedea pe dinăuntru,
vedea şi dincolo de toate primăverile în care a
fost îndrăgostită, dincolo de toamnele în care a
pierdut, dincolo de nopţile în care s-a lăsat să
plece, de lângă ea.
Ar fi lăsat ploaia să cânte, să cânte în ritm de
jazz, de blues, să o pună pe repeat în aceleaşi
note, boeme, nebune, ca ea, să curgă căutând li-
nii perfecte, maliţioase, neumbrite de nimic. Pe
peretele dormitorului, lângă pozele alb-negru,
neînrămate, Chloe avea atârnate două oglinzi
mari, în faţa cărora îşi dansa viaţa, îşi juca sce-
nele. Lenjeriile patului negre şi răvăşite.
Nu ascundeau nimic, nici pasiune şi nici se-
crete, acolo îşi făcuse loc singurătatea, de mul-
tă vreme…O alunga, se certa cu ea până dimi-
neaţă în faţa oglinzilor astea care niciodată nu
aveau răspuns la nimic. Sticla de vin pe care
o începuse aseară stătea pe podea lângă niş-
te poze învechite, care nu mai vorbeau despre
nimic, nu aminteau nicio poveste. Se aşezase
praful peste tot.
Chloe ştia, că ceva se apropie. O dragoste, o
furtună, un dezastru…

86
 Spre seară a schimbat câteva rujuri, l-a ales
pe cel mai aprins, seducător, a schimbat şi câte-
va perechi de pantofi, i-au rămas cei mai înalţi,
la care a asortat o pereche de blugi la repezeală
şi un sacou căutând parcă totuşi o notă de se-
riozitate.
Atitudinea? Parţial potrivită. Pentru ce?
Pentru iubire.
Parfumul? Ce parfum? Un miros „sărac” de
ploi şi tutun.
Ar fi vrut să schimbe totul, decorul, luminile
şi muzica, să rămână întinsă în pat, dar cineva o
împingea de la spate, de parcă i-ar fi zis:
„Ieşi afară, e ceea ce cauţi, lasă-te prinsă de
viaţă, de zâmbetele grăbite ale trecătorilor, de
strigătele copiilor.
Nu mai plânge, nu încerca să uiţi… încearcă
doar să nu te mai pierzi de acum încolo.”
Chloe a ieşit puţin timorată din scara blocu-
lui şi a pornit spre nicăieri.
Tocurile şi rujul îi schimbase atitudinea,
purta la braţ o geantă mare, pe care după câţiva
paşi începuse să o simtă grea, mai greu însă îi
părea aerul de pe străzile aglomerate şi aburii
care ieşeau din asfalt inundându-i intru totul
gândurile. Norii negri şi cerul întunecat de dea-
supra capului, o apăsau în creştet, fiindu-i greu
să înainteze, dar auzise glas de copii, jucându-
se şi simţise miros de prăjituri şi iubire.

87
(În playlist: Beth Hart –
Caught în the Rain)
 „Aşteptam zilele aşa,
în care tu să nu ai nicio grijă,
decât grija mea”.
 În dimineaţa asta autostrada e goală. Soarele
îşi face loc pe fruntea mea şi îmi deschide ochii
fericiţi. Am părul ciufulit, cămaşa descheiată şi
picioarele întinse pe bord. Azi nu am fond de
ten şi nici rimel, nu am nevoie de anti-rid şi nici
de ruj.
Azi sunt frumoasă pentru că el mă face să fiu
aşa. Are o mană pe volan, iar cealaltă în părul
meu. Mă priveşte de parcă am fost o viaţă nu-
mai a lui. Dacă aş şti să desenez tabloul ăsta în
care ne aflăm acum.
Maşina asta nu a ştiut niciodată nimic des-
pre iubire. Acum despre asta vorbeşte bancheta
din spate şi cea din faţă, oglinzile în care ne ve-
dem chipurile fericite, radioul care cântă dispe-
rat melodii despre noi.
Mă întind să te sărut… şi îţi şoptesc încet
că nu am iubit pe nimeni niciodată mai mult.
Parcă ne doare tot ce se întâmplă, iubirea asta
doare. La prima benzinărie ne bem cafeaua şi
după un sărut îmi spui „bună dimineaţa, iubi-
re”. Ieşim din benzinărie ţinându-ne de mană în
timp ce unii ne urmăresc cu privirea. Suntem
frumoşi sau nebuni de fericire? Aşa tare se vede

91
că trăim asta intens? Drumul ăsta ne duce către
noi sau departe de noi? Nimeni nu ştie. Tu ai la
bord viteză nepermisă… eu îmi am viaţa toa-
tă într-o valiză. E cald unde mergem, e plajă, e
soare… acolo serile sunt doar ale noastre şi noi
suntem ai noştri.

92
 Îi întorc spatele graţios şi formal,
iar el parcă ştie că pe spatele meu,
stau scrise poveştile noastre rând cu rând,
de atunci de când ploua infernal,
iar eu alergam cu umerii goi,
întruna cu el cochetând.

Nu vorbim foarte mult,

nici nu avem ce ne spune,
alegem din vitrină acelaşi vin dulce
şi aceleaşi ţigări,
dacă ne-ai vedea,
suntem aceiaşi nebuni neschimbaţi,
doar că azi ne iubim mult mai mult decât ieri
şi râdem când de vârsta
noastră suntem întrebaţi.
Noi n-avem ani, noi n-am numărat
nici toamne, nici primăveri.

Ascunşi de oameni am trăit,

pe plajă, prin lume străină,
am făcut dragoste în acelaşi lift
şi ani de zile în aceeaşi maşină.

93
 Îmi atinge urechea cu buzele-i, răvăşitor,
când eu în sfârşit nu mai sunt,
nici dulce dezastru,
nici bolnavă de dor.

Îi calc cămăşi, lui celui care –

are răspunsuri multiple la o singură întrebare.
Bântui prin magazine,
alergând ca un copil printre vitrine,
căutând să-i asortez pantofii,
costumul şi cravata perfect,
îi caut, îi caut prin mii de calităţi,
măcar un singur defect.

Ascultăm împreună melodii pe repeat,

la balconul etajului 20,
cu becuri aprinse şi draperii
care curg pe trupurile noastre goale şi reci.
– Eu nu mai plec, nici tu să nu pleci.

Mai ţii minte când în dimineţile noastre târzii,

tu scriai pe foi albe cu creionul,
nenumărate prostii?
– Hai să uităm, te dezbrac
şi stelele încep să cânte în cor.
– O să-ţi arăt cum se simt versurile din
„Bolnavă de dor”.

94
(În playlist: Lady Antebellum –
I need you now)
 „Fac în gând coregrafii,
expresii cu tine, epigrame, prostii.
Mă porţi în dansuri contemporane
cu paşii greşiţi,
acum avem regrete cu gândul
la acele nopţi şi la gustul perfect
de dolce far niente”.
 Stau cu un pahar de vin roşu în faţă, aşezată
la masa care are vedere spre geam. Am câteva
foi albe pe care încerc de câteva ore să le umplu
cu… sens.
Geamul îmi întinde noaptea unui orăşel
nemţesc, unde plouă încontinuu de câteva zile.
El găteşte. Paste cu ton, sos de roşii, capere, aro-
me de basilico şi oregano. Vinul nu a fost ales să
se asorteze cu pastele. Vinul se asortează cu noi.
J. găteşte în blugi şi cu spatele gol.
Din când în când îşi gustă vinul şi mă priveş-
te pasional. O nebunie senzaţia asta când cine-
va găteşte pentru tine. Pentru femeia din tine,
pentru iubita de „tu”.
Eu aştept, cuminte. În seara asta condiţi-
ile îmi sunt precare, afectate de bărbatul ăsta
despre care încă mă întreb: E al meu? Ştie să şi
gătească? Asta pe lângă tot ce ştie să mai facă?
(pentru femei asta e ca şi rujul de la Yves Saint
Laurent care, în sfârşit, are o reducere conside-
rabila).
J. gustă din sosul ăla care arată demenţial şi
mi se înmoaie genunchii.
Poate şi de la vinul ăsta care e al naibii de

97
tare, dar nu cu mult peste mişcările lui de Mas-
ter Chef. M-a lăsat să pun sare în apa pentru
paste. E gata şi sosul. A mai turnat vin în paha-
re. Nu mai vorbeşte. Oare am pus prea multă
sare?
Doamne, cât de bine arată. Aproape ca El pe
jumătate gol.
Şi noaptea asta are atâtea stele. Mă priveşte
îndelung.
Eu gust. Aş putea să-i spun că pastele astea
sunt cele mai „netradiţionale” pe care le-am
mâncat vreodată. Da, ăsta ar fi „complimentul”.
El nu face nimic ca „alţii”. Iar pentru mine e
aşa important să primesc acest „altfel”.
La geamul cu trandafiri primăvăratici s-a
stins lumina. Afară poate mai miroase a „paste”.
În suflet însă se nasc arome „altfel”. Dormi-
torul miroase a „dragoste”.
Am părul răvăşit. Ciufulită. Vinul a intensi-
ficat seara asta.
În rest … el e vinovat de tot.

98
 „Lasă-mă să fiu soare, iar tu vară să-mi fii,
vară toridă.
Lasă-mă goală să vorbesc în oglindă.
Lasă-mă să-ţi fiu miros de ţigară
atunci când fumezi de plăcere.
Lasă-mă afară
să alerg desculţ şi fără machiaj,
lasă-mă azi.
Lasă copacii să se unească în complot,
lasă-mă azi,
să fiu ce mâine n-am să mai pot.
Lasă-mă diafană,
apoi nebună şi rea,
să fac pe stăpâna în casa ta.
Lasă mâna ta de grijă să-mi ştie,
lasă-mă să-ţi fiu pământ
apoi să-ţi fiu o întreagă galaxie.
Lasă-mă la masa din grădină
să beau cafea
îmbrăcată în cămaşă din pânză marquisette,
apoi lasă-mă goală
dezbrăcată de orice regret.
Lasă-mă soare să-ţi fiu,
iar tu vară şi noapte târziu.
În vară toridă.
Să mă întrebi cu cine vorbesc în oglindă.”

99
(În playlist: Idenline – Call me)
 „Bună dimineaţa!
Care îţi sunt visele azi?
Ce culori de toamnă îmbraci?
Ştii să aştepţi?
Să iubeşti, oare mai ştii?
După cum vezi eu încă te aştept
şi încă îţi mai scriu poezii.
Şi te iubesc!”
 Pe balcon se jucau draperiile în voia lor. Ţi-
gara aprinsă şi uitată să ardă scotea un fum de
disperare. Ea şi-a lăsat părul pe spate şi a des-
chis cu nonşalanţă nasturii cămăşii. A pus play
la Idenline – Call me şi s-a întins pe covor.
Covorul îi poartă mirosul. Nu numai al ei. Al
lui a rămas peste tot.
Coapsele au şi acum urmele săruturilor lui.
Vinul din pahar nu îi trezeşte niciun interes iar
cafeaua de a doua zi are deja din seara asta un
gust amar. Făcută şi băută singură, la repezeală,
când ea nu vrea deloc să revină la singurătatea
de care îi este atât de frică.
Ar vrea să ocolească şi oglinda. Acolo merge
doar când se ceartă, iar astăzi nici măcar dis-
cuţiile în contradictoriu nu o vor ajuta.
Gândurile că el se va întoarce să o prindă
de mână şi să nu mai renunţe niciodată la ea –
gândurile astea o salvează.
Dar, la naiba, mai este atâta timp.
Timp în care o să asculte fado şi jazz fără ca
el să i se joace prin păr.
Timp în care se va tot gândi ce a fost ea îna-
inte să-l întâlnească.

103
 Timp în care îl va mai certa de zeci de ori şi
apoi va da mândria la o parte.
Timp în care el va avea grijă de sufletul ei
chiar şi din depărtare.
Timp care poate va uni ceea ce ei nu au avut
niciodată răbdarea să lege.
Bine că are uşă. Uşa la care el se va întoarce
când i se va face dor.
Bine că are răbdare. Răbdarea cu care îl va
aştepta întotdeauna.
Bine ca are o poveste. Povestea pe care o va
scrie necontenit nopţi la rând, pe spatele lui.
Bine că mai există iubire.
La geamul cu draperii albe s-a stins lumina
şi a ars ţigara.
Chloe a lăsat muzica să cânte până târziu.

104
 „Poate ultima ţigară şi ultimul pahar de vin.
Poate ultima scrisoare.
Poate o ard după ce voi scrie
tot ce încă mai doare.

Poate tu mă vei ierta vreodată.

Poate ultimul gând, încă unul pus la grămadă.
Poate îţi aminteşti fuga de pe autostradă.

Poate ultima lacrimă,

să nu mai fiu o tâmpită.
Poate înceată, poate grăbită.
Poate cu suflet sau de el dezbrăcat.
Poate ce ştiu sau tot ce-am uitat.

Poate mă doare şi tu nu mă crezi.

Poate mă simţi, poate vrei să mă pierzi.

Poate nici eu şi nici tu

nu am făcut toţi paşii corecţi.

Poate mă ierţi,
poate din iubire prea multă –
mă ierţi.”

105
(În playlist: Arno Eliaz – El corazon)
 „Oraşul de pe malul mării –
cel care ne-a adoptat nopţile şi pe noi,
ştia o parte din poveste – extrinsec.
Mă tot purta pe străzile străine
atunci când îmi doream să plec.

La tine toate drumurile mă întorceau,

oricâte ar fi fost impedimente,
tu apăreai cu aceeaşi eleganţă,
din umbra străzilor adiacente.”
 De data asta nu a mai fost la fel. Nici J., nici
Chloe, nici Valencia.
De data asta erau mai multe amintiri, mai
multă durere, mai multă trădare şi cu siguranţă
mult mai multă dragoste. Dragoste încercată de
timp, de gelozia ei, de nebunia lui, de tăcerea
îndurerată a soţiei.
O femeie care poate a plâns nopţi în şir, în
timp ce o alta îi iubea cu disperare soţul prin
paturi, pe autostrăzi, prin cabine de probă şi pe
bancheta din spate a maşinii cu care evident câ-
teodată el îşi plimba familia, atunci când con-
ştientiza că o are. Şi, deşi el conştientiza asta
mereu, Chloe îi călca în picioare orice alte gân-
duri, făcându-l să tremure la fiecare atingere pe
care ea o aşeza cu tact şi răbdare asupra corpu-
lui şi creierului său.
Deci… Valencia nu mai era „la fel”.
Iar drumul către… a fost „la fel” de plin de
nebunie.
– Vrei să jucăm ceva? întrebase Chloe zâm-
bind.
– Depinde …e ceva ce putem face împreună,
sau te joci doar tu?

109
 – J. nu fi idiot, maşina asta nu îmi permite
anumite manevre.
– Nu există ceva să te oprească pe tine, Chloe
…de la ceea ce îţi doreşti.
– Mai ales de la ceea ce te face fericit, asta
mă motivează mai mult.
Chloe îşi deschide încet primul nasture al
cămăşii albe pe care o purta şi care de la atâ-
ta drum era destul de şifonată şi ar fi tins spre
deschidere de mai demult. Apoi îşi întinse un
picior pe bord. Unghiile de la picioarele ei de un
roşu ameţitor străluceau în luminile Lyonului.
Chloe întinde mâna uşor jucându-se cu ure-
chile lui, apoi cu părul.
Mişcările îi erau deşi nebuneşti, destul de
bine controlate, făcute exact aşa cum ştia că îl
excită.
– Putem lăsa jocul celălalt pentru mai târziu.
Ăsta îmi place mai mult, iar Lyonul inspiră.
El o privi fără să spună nimic …şi ridică vo-
lumul muzicii de la radioul maşinii.
Felinarele nopţii îi acopereau cu umbră, apoi
îi descopereau sânii lui Chloe şi pieptul gol al
lui J.
Viteza creştea constant, ea simţea asta deşi
poziţia nu îi permitea să vadă acele din bord.
Avea încredere în El. Avea încredere că el
poate controla maşina la orice viteză şi în orice

110
condiţii la care îl supunea ea. Ştia asta. Era deja
testat.
Avea încredere în Ea. Avea încredere că poa-
te să îi ofere lui J. un orgasm peste viteza permi-
să, pentru a nu ştiu câta oară.
O făcuseră la fiecare punct de trecere dintr-
o ţară în alta, anul trecut când făceau călătoria
asta din România.
Şi până în Spania, sunt câteva. Câteva gra-
niţe.
Vroia ca orice secundă pe care ei o petrec
împreună să fie plină.
Plină de ceva. Chiar şi de certuri, numai să
fie. Numai să fie memorabilă.
Jocul a durat cât traversarea Lyonului dintr-
un capăt în altul.
La ieşire, J. avea ochii plini de nebunie, iar
Chloe îşi muşca buzele zâmbind ca o bandită.
Întinse o ţigară lui J., iar acesta o aprinse şi
trase un fum…
Muzica ştia că jocul nu s-a terminat. Ţigara
de „după” e la fel de importantă ca preludiul,
iar fericirea din ochii lor era mai importantă
decât orice.
Decât orice eveniment monden care se în-
tâmpla acum în Lyon, decât orice problemă la
nivel global, decât oricine care ar avea ceva de
spus.

111
 Cine să asculte? Cine dintre cei doi nebuni
fericiţi care în restul existenţei lor erau doar
nişte umbre care se plimbau pe Pământ?
Oraşul avea să le păstreze secretul şi părea
destul de încântat de momentele care tocmai
trecuseră prin el, ca un fulger care a tulburat
tăcerea.
Chloe îşi întinse capul pe umărul lui J., iar el
îi sărută fruntea.
Viteza era tot peste limită. Peste limită era
totul.
– J., insist să jucăm ceva.
– Ce, iubire?
– Fazan.
J. începuse să râdă fără oprire privind-o
amuzat şi oarecum surprins.
– De ce râzi? Da, fazan… jocul copilăriei
noastre.
– Chloe, a cărei copilărie? A mea sau a ta?
Ştii şi tu că ne desparte mai mult decât un de-
ceniu, eu sunt bătrân.
– Nu exagera, iubire, tu eşti bărbat. Tu tre-
buie să fii bărbat, eu trebuie să fiu copilă. Deci
fazan, jocul ăla care…
– Da, da am înţeles. Începe. Te bat, e clar.
– Bine, bine, încăpăţânatule, nu fi aşa sigur,
la ceva pot fi mai bună ca tine. Poate măcar aici,
la cuvinte.

112
 – Să nu pierdem timpul, începe.
– Începe tu J., îţi dau prioritate.
– Curve, zise J., râzând.
– Verde..
– Dezarmant… în faţa ta. De-zar-mant.
J. începuse să râdă şi să bată cu mâna în vo-
lan a satisfacţie.
Chloe devenise puţin nervoasă şi se maimu-
ţărea fiind vizibil deranjată de victoria Lui J.
– Cred că totuşi unicul joc la care mă pricep
este cel de mai devreme.
– Şi eu cred asta, iubire, şi de aceea am insis-
tat să te conving de asta.
– Ştii de ce? Pentru că jocul ăla îl faci din
iubire, cu multă dăruire, cu multă pasiune şi cu
puţine vorbe.
– Adică, vrei să zici că nu mă pricep la cu-
vinte?
– Ba da, atunci când le aşezi în versuri… ero-
tice. Jocurile astea te avantajează. Ştii să le joci
impecabil. Ştii de ce sunt definite?
– Spune-mi tu, dacă tot le ştii pe toate azi…
– Iubirea. Iubirea îţi defineşte jocul de di-
nainte. Iubirea te defineşte în totalitate câteo-
dată. În acele momente eu te iubesc.
– Şi în celelalte?
– În celelalte eşti egoistă şi plină de răzbu-
nare.

113
 În celelalte momente te gândeşti numai la
tine şi la interesele tale.
– Şi atunci ce mai simţi?
– Nu ştiu, dar doare, Chloe, doare când tu
mă loveşti.
– J., nu vreau să începem iar aceleaşi discuţii
şi reproşuri. Fii atent la drum.
Câteva minute nimeni nu a zis nimic. Chloe
avea ochii în lacrimi şi el a văzut asta. A apăsat
acceleraţia iar, apoi a intrat agresiv într-o ben-
zinărie.
– Vrei o cafea, iubire?
– Nu J., nu vreau o cafea. Vreau…
Chloe îşi scoase centura de siguranţă, îl prin-
se în braţe aproape cu disperare şi îl sărută tre-
murând.
– Iartă-mă, iartă-mă.
– J. avea nişte ochi buni şi… albaştri. Nu ştiu
dacă erau mai mult buni decât albaştri, dar…
erau inconfundabili. Iar sufletul lui… Belle âme,
a beautiful soul.
– Nu am pentru ce să te iert, aşa eşti tu… trist
este că nu cred să te schimbi vreodată. Ciudat
este că eu te iubesc aşa. Deşi, nu e corect.
Nu e corect să fii iubită când eşti egoistă.
Hai să bem o cafea şi să ne revenim. Eu nu mă
schimb. Sentimentele mele rămân aceleaşi în
orice condiţii. Mi-aş dori însă ca şi tu, cea sen-
sibilă şi naturală, să rămâi aşa în orice condiţii.

114
(În playlist: Mirabela Dauer şi Marian Nistor –
Frunza mea albastră)
 Scrisoarea I

„Par iubiţi, dar se ascund că amanţii,

Par tot ce nu sunt şi nu sunt tot ce văd alţii”.

„Dragă soţie a lui,

mi-a obosit inima şi mi-au obosit picioarele.
Să fug de el şi apoi să mă las prinsă iar de
vraja asta. Mi-au obosit ochii de lacrimi, poate
şi ţie.
Ale mele nu sunt de fericire, ale tale nu ştiu
de ce sunt.
El îşi începe dimineaţa cu mine, seara adoar-
me în braţele mele, respirând pasiune şi iubire.
Nu ştiu cum îl iubeşti tu, dar eu îl iubesc în-
tr-atât, încât am o durere inexplicabilă în piept.
Ştiu că îţi place costumul lui albastru de in,
asortat cu pantofii maro, ştiu că niciodată nu
l-ai văzut în pantaloni scurţi cu rupturi şi în tri-
couri colorate. Ştiu că nu ştii că eu am colindat
cu el prin magazine că să îi asortez fericirea din
ochi cu altfel de haine decât costumele formale
negre pe care le cumpăra singur. Tu de ce nu ai
avut grijă de asta?
Acum are aproape vârsta mea… şi la chip, şi
în suflet. Ştii că noi nu facem doar dragoste?

117
 Avem nopţi când plângem pentru iubirea
asta, plângem pentru tine, pentru el şi pentru
mine. Combinaţia asta nu va ieşi niciodată câş-
tigătoare. Câştigătoare eşti tu.
Cum e să fii o astfel de amantă? Găseşti un
bărbat rătăcit, fugar, nefericit şi îi arăţi cât e de
simplă viaţa, cât de bună poate fi cafeaua pe
care nu o iubea deloc înainte, cât de dureroa-
să poate fi pasiunea, cât de aproape îi mai este
copilăria, îi desenezi pe spatele gol viaţa lui de
care nu a ştiut nimic până acum.
Cum e să fii o astfel de amantă? Să renunţi
la propria fericire pentru liniştea celei care îi
poartă numele?
Am obosit.
Am încercat să îmbin mirosul de pătrunjel şi
sarmale cu cel de Dior.
Şi am reuşit, deşi locul meu preferat nu era
bucătăria.
Am vrut să-i arăt că eu tot pot fi ca tine.
Am mânuit aspiratorul şi fierul de călcat, în-
chipuindu-mi că tu aşa l-ai cucerit.
Oare eu de ce nu aş putea?
Am tăcut… am tăcut până când la shooping
eu am vrut într-o zi mai mult decât ai fi vrut tu
într-un an.
Tu de ce nu vrei niciodată nimic? Tu trăieşti
doar cu miros de primăvară?

118
 Tu nu vrei genţi şi nici pantofi? Tu nu ştii că
o singură geantă nu se asortează cu toţi pantofii
sau că nu orice ruj îţi poate reda starea?
Tu de ce nu vrei niciodată nimic? Poate pen-
tru că nu ştii că e nevoie de cel puţin 10 produse
cosmetice ca să efectuezi un machiaj impecabil
şi de cel puţin jumătate de oră de linişte ca să îl
aplici corect?
Şi nu, te rog, nu îndrăzni să-mi spui că fru-
museţea unei femei este definită de alte lucru-
ri… da, şi de altele, dar o femeie nu trebuie să
uite în niciun context că este femeie şi că are de
trezit trăiri în sufletul bărbatului de lângă.
Şi nu-mi spune că nu reuşeşti, am eu priete-
ne căsătorite care au timp şi de bucătărie, şi de
copii, şi de job, şi de machiaj, şi de aranjat părul
şi asortat rochiile cu pantofii.
Ah, şi da… au timp să îşi şi f… bărbatul. Nu,
nu la creier. La propriu.
Astea nu vor fi înşelate, pentru că muncesc
să îşi facă bărbatul fericit.
De apreciat!…
Poate din cauza asta s-a îndrăgostit de mine?
Pentru mersul elegant pe tocuri sau pentru ati-
tudinea mea de femeie puternică?
Păi puternică nu sunt, tocmai ce îţi vorbesc
deschis, plângând în hohote.
Nu l-am luat niciodată de lângă tine.

119
 L-am împrumutat.
Dar iubirea nu poate trăi cu datorii faţă de
altcineva.
Dacă trebuie ascunsă, se pare că trebuie in-
terzisă.
Râde cu mine ca un nebun, tu de ce nu ai via-
ţă? Tu de ce nu îi dai din viaţa ta, dacă îl iubeşti?
Al tău va fi, umăr lângă umărul tău, mână
lângă mâna ta. Îţi va respira la ureche şi îţi va da
siguranţa că ai bărbat lângă tine. Oare îl meriţi?
Pentru că el mă merită pe mine.
Îmi admiră unghiile şi machiajul, precum şi
trupul jucăuş acoperit de cămaşa lui albă.
Tu de ce te ascunzi în haine chicioase, împa-
ietate sau demodate?
Tu nu faci niciun efort să-l ţii lângă tine… şi
totuşi el rămâne.
Şi totuşi eu îl las, îl las pentru tine.
Mă doare însă, că ai cel mai frumos şi puter-
nic bărbat, dar nu faci nimic pentru asta.
Sarmalele nu sunt de-ajuns. Şi nici faptul că
tu taci mereu şi eşti fată cuminte.
Nici asta nu cred că îi place.
Altfel nu îmi explic faptul cum vine şi mă să-
rută ca un nebun după ce eu îl cert, strig, plâng
şi sparg pahare, încercând să îi explic cât de ne-
liniştită este inima mea în lupta asta.
Am obosit.

120
 Eu o să plec.
Când o să vii tu, să nu te sperii de mirosul
cămăşilor lui şi nici de agenda în care i-am tot
scris scrisori.
S-ar putea să nu îl recunoşti. E altfel. E crea-
ţia unei iubiri.
Noi doi am fost ca un păcat permis de săr-
bători.
Numai că locul lui e lângă tine, iar locul meu
nu ştiu unde e.
Ne plimbăm pe străzile oraşului ăstuia su-
perb cu aer de mare, ne oprim, ne privim… în-
cep să plâng şi să tremur.
El îmi spune cu vocea înceată:
– Rămâi, trebuia să înţelegi până acum că lo-
cul tău e lângă mine.
Cum? Spune-mi tu, femeie cu acte în regulă,
cum pot să-ţi fur fericirea?
Chiar dacă eu l-am iubit cu mult înaintea ta
şi chiar dacă eu am sperat la el ani de zile, cum
să-l fac al meu?
Ţie totul ţi-a venit uşor. Eu însă am obosit.
Închid capitolul fericirii pentru mine şi mă
uit la el cu ochii în lacrimi, spunându-i:
– Nu îmi aparţii!

121
 Scrisoarea II

Acel Dor agresiv!

Dorul, acel dor agresiv,

a devenit dintr-o dată: cuminte.
Are în picioare încălţăminte,
adecvată pentru următoarele ierni
mult prea lungi,
poartă haine de catwalk,
asimetrice şi cu tot felul de dungi.

Nu mai bagă de seamă când pe lângă –

trec şi îi zâmbesc pretendenţii.
Acum fumează Sobranie
şi cică are pretenţii.

A schimbat cafeaua la ibric

pe un espresso scurt, fără cofeină.
Nu mai combină,
nici numere, nici litere în scrisori de trimis,
nu are nimic de dat,
nimic de compromis.

Seara la cină, bea în tihnă –

vinuri vechi, europene.
Citeşte prolegomene.

122
 Nu mai vrea să-i fie casă,
un suflet slab de femeie.
Nu vrea să fie uşă,
la care se găseşte întotdeauna o cheie.

Dorul, acel dor influenţabil,

a devenit dintr-o dată: înţelept.
Îşi începe drumul doar cu piciorul drept.

Iubeşte stridiile şi zgomotul

unei şampanii deschise,
se amuză de mail-urile trimise.

Nu mai bagă de seamă când pe lângă –

trec şi îi zâmbesc pretendenţii.
Acum fumează Sobranie
şi cică are pretenţii.

Dorul, acel dor agresiv, poverino

A rămas ancorat pe o barcă în Portofino!

Pentru J.
Cu nemărginită Dragoste şi Dor,
a Ta, Chloe

123
 Scrisoarea III

Destin Idiot!

Poate te mai iubesc.

Poate încă mai zâmbesc,
atunci când îmi treci prin minte,
alegând vinuri pe care urma
să le bem mai târziu.
Mă întrebai cât te iubesc,
iar eu mă făceam că nu ştiu.

Mă dezbrăcai în cabinele de probă

şi îţi plăcea să blochezi tot mai des ascensorul,
îmi ridicai piciorul
cu mâinile-ţi deloc ascultătoare
şi repetai că soarta noastră va fi o luptătoare.

Răscolesc în trecut şi te văd conducând –

maşini cu mulţi km la bord…
soarta n-a fost luptătoare,
iar destinul a fost idiot!

Fără speranţe,
a Ta, Chloe

124
 Scrisoarea IV

M-ai făcut toamnă şi… ai plecat!

Te-ai făcut toamnă,

toamnă cu frunze căzute în grabă,
cu ploi şi cu haine groase îmbrăcat.
Te-ai făcut toamnă şi ai plecat.

M-ai făcut toamnă,

toamnă cu foc la şemineu,
cu aromă de scorţişoară
şi vin proaspăt îmbuteliat.
M-ai făcut toamnă şi ai plecat.

De atunci am tot aşteptat.

Toate toamnele în loc le-am oprit.
Te-am căutat ca o nebună,
niciodată însă nu te-am găsit.
Poate eşti vară acum. Pentru altcineva,
eu am rămas tot aşa.
Tot pustie.
Vânt care plânge într-o toamnă târzie!

125
 M-ai făcut toamnă,
toamnă cu foc la şemineu,
cu aroma de scorţişoara
şi vin proaspăt îmbuteliat.
M-ai făcut toamna şi ai plecat.

Pentru J.
Cu aceeaşi toamnă în suflet,
a Ta, Chloe

126
 Scrisoarea V

Prea multe doruri

pentru o fata cuminte!

Prea multe spaţii între cuvinte,

prea multe doruri pentru o fată cuminte.

Prea multe aeroporturi şi zboruri cu escală,

prea multă nebunie pentru o fată normală.

Prea multe nopţi

în care se anunţă ploi şi străzi inundate,
prea multe drumuri cu gropi
pentru o fată care poartă tocuri înalte.

Prea multe haine întinse la soare

care-ş vorbesc despre amor,
prea mult frig pentru fata asta cu spatele gol.

Prea multă lume în Paris,

Universul prea plin,
prea mult, pentru o fată care bea
dintr-o sticlă vin.

127
Prea multe doruri pentru o fată cuminte
şi discrepanţe în ceea ce simte.

Pentru J. Pentru toate dorurile.

Cu nimic. Cu nimic,
a Ta, Chloe

128
 Scrisoarea VI

Bărbatul fără caracter!

Nu fumează, nu ştie să bea şi nu dansează,

Nici nu se bucură de toamnă,
Nu duce „în braţe” niciun copil,
Nu are „la braţ” nicio doamnă.

Doarme singur, râde rar,

singura bogăţie e în buzunar.
Nu se îndrăgosteşte,
n-a învăţat că nu tot se plăteşte,
nu tot se cumpără,
precum roşiile din piaţă,
deşi crede că ştie, nu ştie nimic despre viaţă
plăteşte comisioane,
bărbatul fără caracter,
în cont cu câteva milioane.

Nu fumează, nu ştie să bea şi nu dansează,

Nici nu se bucură de toamnă,
Nu duce „în braţe” niciun copil.
Nu are „la braţ” nicio doamnă.

Pentru Christian. Fără nimic.

Fără altceva, Chloe

129
 Scrisoarea VII

Tot mai trist şi mai bătrân!

„Ştii?
Ştii că vin la tine de fiecare dată
când încep să mă pierd.
Şi încep să-ţi vorbesc.
Încep să-ţi povestesc de amintiri
pe care poate tu le-ai uitat.
Nu-i nimic. Eu am răbdare.
O să le înşir ca şi cum le-am fi trăit ieri.
Deşi tu niciodată nu-mi ceri.

Eu sunt aici şi insist să-ţi aminteşti.

Poveşti. Cu final…
Nu, fără final.
Exact ca a noastră.
Te privesc de la o fereastră.
Îndepărtată.
Îmi pari tot mai bolnav
şi tot mai bătrân.

Încerc să mă conving
că eu nu am nicio vină pentru asta.
Şi schimb fereastra.

130
Câteodată dorul mă aduce înapoi.
Eşti singur şi tragi dintr-un trabuc
care demult nu mai scoate
ţipenie de fum,
iar coniacul stă neatins.
Te văd tot mai stins.

Şi deşi ochii după atâta timp,

la fel de frumoşi îţi rămân,
te văd de după fereastră
tot mai trist şi tot mai bătrân!”

Lui Christian!
Doar cu câteva amintiri, Chloe

131
 Scrisoarea VIII

Pe-o banca veche, la Paris!

Am de câteva zile
acelaşi vis:
mă ţii strâns de mână
şi mergem împreună la Paris.

În tot bagajul meu sunt doar

câteva haine lejere pentru drum,
banale,
acolo am de gând să port
cămăşile tale,
care să-mi dea un aer de model.
Apoi goală o să stau la balconul
cu vedere spre Turnul Eiffel.

Dimineaţa o să asortez
adierea de vânt
cu o cafea şi ciocolată amară,
au un miros aici
de litere proaspete scoase dintr-o călimară.
De dragoste, de primăvară.
Cu vin de Bordeaux,
cu păcate făcute spre seară.

132
 Nespuse, tăcute şi
poate pentru ultima oară.

Mâine vreau, mâine o să compensez.

O să te ascund pe după zidurile
unui château français.

Când realitatea ia locul unui vis.

Tu mă ţii strâns.
Pe-o bancă veche la Paris.

Pentru J.
Pentru Parisul care nu ne-a cunoscut.
A Ta, Chloe

133
 Scrisoarea IX

La mare, împreună!

Da, iubire,
e bine de trăit la mare,
s-alerg după tine
pe plajele pustii,
cu sandale sau fără ele în picioare.
E bine iubire, dar tu nu ştii.

Nu ştii cum se vede luna

prin ochii mei
şi nici cum mi-e frică de furtună.
Da, iubire, e bine de trăit la mare –
împreună.

Apa cum îmi atinge tălpile, iar tu

eşti aşa gelos, întruna,
parcă am avut veri împreună,
dar parcă n-am avut niciuna.

134
 Da, iubire, e bine de trăit la mare,
la geam cu flori s-ajungi
în toate nopţile târzii.
Ar fi bine,
dar tu n-ai de unde să ştii.

Plaja e goală şi în zare

nu se mai văd curcubeie când ne trezim.
O fi frumos la mare împreună,
noi nu avem, iubite, cum să ştim.

Pentru J.
Cu aceleaşi dureri, a Ta, Chloe

135
 Scrisoarea X

Da capo al fine!

Nu ne vom mai întâlni niciodată,

nici măcar în acelaşi vis.
Nu vom mai merge împreună în
Valencia şi nici la Paris.

Nu ne vom mai întâlni nici pe o stradă ascunsă,

nici pe urme de vânt, nici măcar un cuvânt,
nu ne vom mai spune de azi înainte,
nici acasă, în pat, nici pe vreo plajă fierbinte.

Nu mă vei privi cum stau

în dreapta ta şi te tot cert,
nu o să-mi spui că-s stropul tău de apă în deşert.

Nu vom mai fuma trabuc în Cuba,

cum visam
şi nu vom conjuga „nebunia”
în timp ce tu îţi plimbi palmele
prin părul meu,
iar eu îl citesc pe Garcia!

136
 Nu vom dansa kizomba în paşi greşiţi
şi nu vom admira cerul plin de artificii,
nu vom da petarde în Fallas,
nu vom mai face niciodată sacrificii.

Nu, de azi nu ne vom mai întâlni niciodată,

nici măcar în Madeira, pentru două zile,
să ascultăm fado şi să bem vin de Porto,
dulce ca el, a fost povestea asta,
şi atât de încercată,
de azi, de azi,
nu ne vom mai vedea niciodată.

Nu ne vom mai vedea niciodată, străine,

pot să-ţi repet încă de zece ori da capo al fine.

Pentru J.
Pentru ceea ce nu vom mai face.
A Ta, Chloe

137
 Scrisoarea XI

Casa noua!

Am o casa nouă, iubite,

o casă unde stau fără tine.
N-are perdele şi nici finisaje
dintre cele mai fine.

Are un parchet vechi pe care

îmi târăsc visele cu aţă roşie legate
Să nu-mi fie deocheate.
Are tablouri şi calendare notate.

Notate cu roşu zilele în care ai fost,

nopţile în care ai trecut pe aici
Fără rost.

Casa asta mai are o cadă

care tot picură şi rugineşte.
În picături, dacă te uiţi atent,
e scrisă o întreagă poveste.

138
 Are un geam pe care se joacă în voie
doi păianjeni îndrăgostiţi.
Care pe mâine, sigur, n-au niciun plan.
Îi las, nu-mi place să deranjez,
aşa tam-nisam.

Mai are casa asta o cameră mică

ce seamănă a dormitor,
un dormitor cu patul perfect aranjat,
cu lenjerii de-un alb imaculat.
Cu amintiri şi cu un Dor.
Acelaşi dor, aproape neschimbat.

Ce-i drept, îmbătrânit un pic,

dar încă găseşte notele pianului
care a prins un praf greu.
Praf de muzeu.
Scump. De admirat.

În casa asta praful şi eu scriem poezii.

Şi pare în casa asta totul a fi bine.
Am o casă nouă, iubite,
o casă unde stau fără tine.

Tot lui J. Încă a Ta, Chloe

139
(În playlist: Myriam Hernandez –
He vuelto por ti)
 „Spaţii prea mari între cuvinte,
doruri prea multe pentru o fată cuminte…”
 – Chloe, e decizia ta. Eu te aştept.
A doua zi am primit pe mail un bilet de avi-
on dus-întors, pentru o săptămână. Destinaţia
– Valencia.
Mi-am făcut bagajul, am pus între haine car-
tea cu versuri pe care o lansasem cu câteva luni
înainte şi am urcat în avionul cu ruta Bucureşti-
Valencia.
Zborul a durat aproape 3 ore, timp în care eu
am ascultat-o pe Yasmin Levy, cu vocea caldă şi
mesajele profunde ale melodiilor ei în spaniolă.
Cele câteva turbulente m-au trezit din linişte,
am spus în gând câteva rugăciuni şi am zâmbit.
S-a anunţat aterizarea, iar prin parasolare
se putea vedea clar căldura care plutea în aer şi
soarele spre apus aşezând o linişte fermecătoa-
re asupra oraşului.
Nu reţin nimic din ce am văzut în aeroport,
nu ştiu nimic din ce am făcut de la scara avio-
nului şi până l-am zărit. Ştiu doar ca inima îmi
bătea cu putere şi îmi simţeam tremurând pi-
cioarele.
La o masă rotundă, el stătea aşezat, vizibil
agitat.

143
 Nu ştiu ce ne-am spus, dar mie îmi curgeau
fără oprire lacrîmi. El mă săruta şi mă strângea
în braţe de parcă aş fi lipsit o veşnicie.
Simţeam căldura şi mirosul oraşului, umidi-
tatea mării, vedeam că intr-un vis palmierii care
îşi plimbau crengile în bătaia unui vânt calm
şi liniştitor. Această senzaţie îmi adus aminte
de un zbor la fel de plăcut pe care îl făcusem
cu vreo 2 ani în urmă, Bucureşti – Cagliari,
Sardegna. Atunci, şi acolo mă aştepta cineva,
aveam emoţii însă nu ca cele de acum. Atunci,
acolo, pe plajele Sardegniei am scris volumul
meu de poezii. Atunci, acolo, a fost atât de de-
mult, încât parcă e ruptă din alta viaţă – poves-
tea. L-am iubit? Nu ştiu. Sentimente au fost, dar
nu ca pentru J.
J. îmi dă lumea peste cap, apoi o pune la loc.
Se bate cu soarta, apoi o mângâie pe creştet. Iese
în ploaie şi strigă, apoi se aşează în faţa soare-
lui şi îi zâmbeşte. Face astea din iubire. Iubirea
care mi-o poartă.
Mă sărută pe frunte în timp ce înaintăm către
parcare, iar mâinile ne sunt prinse cu putere.
Nu se explică în cuvinte sentimentele de
acest fel.
Pe bordul maşinii stă un trandafir roşu, aşe-
zat cu grijă. Zâmbesc.

144
 Îi ating mâna care îi stă pe volan şi îi spun:
nu va fi uşor!
Iar el cu zâmbetul ce poate încălzi gheţarii,
îmi răspunse:
– Si vale la pena, no sera facil…

„La fiecare poartă de îmbarcare,

umbra mea e gata de plecare.
Iar umbra ta îmi urmăreşte pasul.
Târziu arată – ceasul.
Mult prea târziu!”

145
(În playlist: 1. Kadebostany – Mind if i stay)
„Deşi nu-mi mai vezi ochii strălucind
şi nici spre tine nu mă vezi alergând,
eu ştiu că eşti,
la fel cum ştiu că încă mă iubeşti!”
 În toţi aceşti ani, Leyla îmi fusese aproape.
Dacă nu întotdeauna fizic, întotdeauna aproa-
pe cu sufletul. Deşi viaţa mea era pusă într-un
singur bagaj şi aveam drumuri şi destinaţii care
mă surprindeau chiar şi pe mine, ea rămânea
în oraşul nostru, statornică, puternică, urmân-
du-şi visul, muncind, creând, făcând în fiecare
zi multe femei fericite. Visul din adolescenţă se
diversificase acum şi pe lângă creaţiile minuna-
te pe care le aşeza pe hârtie, acum se îndreptase
şi către domeniul Beauty. Îmi place să o numesc
Beauty Sculptor şi sunt îndreptăţită să fac asta.
Femeile intră la ea pline de probleme, iar
ea… ea le oferă mai întâi o cafea, apoi un loc pe
un scaun înalt în faţa unei oglinzi. Apoi le spu-
ne să închidă ochii. Povesteşte cu ele de toate…
tot ce poate fi povestit. Apoi ele deschid ochii
şi tot ce era nedefinit dispare, pentru că îşi văd
în faţa oglinzii chipul frumos aranjat, buze bine
conturate, ochi plini de speranţă şi bucurie.
O femeie frumoasă devine o femeie hotărâtă
şi sigură pe ea. O femeie frumoasă nu are te-
meri, nu are frică de nimic. De o astfel de feme-
ie ar trebui să te fereşti, dacă nu eşti un bărbat

149
care are arme destule, dacă eşti un bărbat care
vrea să rănească, dacă eşti un bărbat cu gânduri
ascunse.
Ea, cea care iese din salonul Leylei, e pe atât
de periculoasă pe cât e de frumoasă, pe atât de
iubitoare când eşti bun cu ea şi tot atât de răz-
bunătoare în caz că faci paşi greşiţi. Da, mâi-
nile Leylei puteau să facă asta. Mă aştepta de
oriunde plecam, ştia că drumurile mele mă în-
torc mereu în oraşul nostru, pentru dimineţile
în care ne savuram împreună cafeaua şi purtam
discuţii despre viaţă şi viitor. O prietenie între
două femei durează atunci când ele au aceleaşi
gusturi la vinuri şi diferite la bărbaţi. Iar asta ni
se potrivea mănuşă. Ni se potriveşte şi acum.
Iubeam vinurile bune şi bărbaţii deştepţi, nu-
mai ca pe ea o atrăgeau bărbaţii de vârsta ei,
tineri şi nebuni, iar eu eram înnebunită după
bărbaţi mai maturi, mai aşezaţi, care să aibă
însă şi o doză de nebunie.
Aici mi-l amintesc pe Zorba şi citez „Ai de
toate, nebunia e singurul lucru care îţi lipseş-
te”… deci ne plăceau genuri diferite, dar nebu-
nia nu trebuia să lipsească.
Când ajungeam acasă, mă lua în braţe şi ne
ţineam aşa câteva momente.
Rătăcite eram câteodată, singure ne simţeam
când ne eram departe, triste atunci când via-

150
ţa făcea loc unei alte dezamăgiri, fericite când
scoteam un Roşu de Purcari de la rece, când
tirbuşonul făcea un mic zgomot atunci când
deschidea sticla, când platoul de brânzeturi era
bine ales şi pregătit deja de Leyla şi când play-
listul nostru cu muzică rusească urma să ne
răscolească amintiri.
Căci… Age and glasses of wine should never
be counted.
Leyla avea o terasă mare cu flori şi multă li-
nişte, cu vedere spre cer şi spre speranţă. Aco-
lo ne aşezam în stil turcesc pe nişte pernuţe şi
adunam momentele în care ne-am lipsit.
– Chloe, am fost acasă.
– Acasă, ce dor îmi e de Chişinău.
– Şi mie îmi era dor… L-am văzut. L-am vă-
zut iar pe T.
– Bănuiam, era imposibil să nu vă fi văzut şi
de data asta. De ani de zile… nu vă puteţi des-
prinde.
– Chloe, pe omul asta îl asociez cu toate fur-
tunile şi în acelaşi timp cu toată liniştea. Păs-
trez în gând buchetele imense de flori pe care
mi le-a adus timp de 13 ani… Toate nopţile pe
care le-am trăit împreună lăsând la o parte re-
stul lumii… nu contează cu cine eram eu, nu
contează cu cine era el… când ne vedeam, orele
se opreau din fuga lor… luminile Chişinăului se

151
aprindeau toate pentru noi, cei doi nebuni care
se întâlneau mereu într-o altă maşină cu care
venea el … şi se terminau în braţele lui, cu şam-
pania deschisă spre dimineaţă.
– Iubirile astea sunt de pus în ramă, 13 ani…
de când eram copii.
Ştiu că tu poţi iubi aşa… ştiu ca şi T. poate…
mă doare însă că nu se poate şi ceva nu ajunge
ca să fiţi împreună, e un joc în care ne pierdem
…un joc ca cel dintre mine şi J.
– Nu prea vorbeşte, Chloe. El nu spune mul-
te lucruri, dar le face. Mă alintă puţin cu vorbe,
dar o face mult cu mâinile şi cu ochii. Făceam
dragoste şi… i se rupeau frânturi de cuvinte
parcă fără înţeles. „Doar cu tine. Doar cu tine, e
aşa”…apoi mă privea şi îşi îneca orice ar fi vrut
să-mi mai spună.
Îmi aduc aminte de nopţile noastre din ado-
lescenţă, nopţi în care ne vedeam sub clar de
lună şi povesteam ore în şir. Mă ţinea în braţele
lui şi uneori îmi fura câte un sărut. Probabil mai
multe îi furam eu, eram şi atunci cu un pas îna-
intea lui. El aşa a rămas, discret. Deşi dragostea
asta ar fi cerut curaj… nu discreţie. Dragostea
asta cere şi acuma – nebunie, nu frică sau li-
nişte.
– Leyla, e adevărat că el, deşi aproape une-
ori, îţi este ca cea mai îndepărtată destinaţie?

152
Ca o insulă pustie la care să ajungi vreodată
este aproape imposibil sau foarte posibil să nu
ajungi chiar deloc?
– Aşa e … Îmi e greu să explic senzaţia şi
sentimentul, dar ţie nici nu aş avea de ce. Înţe-
legi tu exact cum trebuie.
Doare de fiecare dată când mă ridic din bra-
ţele lui şi apoi fug de oraşul ăla, de amintirile de
acolo, de tot ce înseamnă omul ăsta şi cei 13 ani
pentru mine. Cum se va sfârşi tot? El se va în-
drăgosti şi nu va mai veni la întâlnirile noastre
sau? Sau eu? Eu nu… niciodată, eu nu… orice ar
fi, acum mi se pare că eu mereu voi fi acolo, în
acel loc unde ştiu ca el va veni cu o altă maşină
şi cu un alt buchet de flori.
– Leyla, îmi amintesc când eram copii… au
trecut anii.
– Şi eu când l-am revăzut pe T. am fost plă-
cut surprinsă de maturitatea lui, de misterul
din privire, de înţelepciunea cu care leagă cu-
vintele şi de felul lui de a gândi anumite lucruri.
De fiecare dată când atingeam subiectul „tu”,
zâmbea nostalgic ca şi cum ar fi zis „o voi iubi
întotdeauna, dar…”.
De ce trebuie să existe mereu un dar? De ce,
Leyla? Şi de ce ne doare atât de mult tot, de ce
doare sufletul, Leyla?
– Pentru că îl avem, Chloe, pentru că îl avem.

153
„Nici nu mai ştiu ce am trăit
Eu te iubesc Corect.
Tu mă înţelegi Greşit”.

154
(În playlist: Marco Antonio Solis –
Sigue sin mi)
„M-am tot întrebat ce voi fi fără tine.
Un Ieri, fără Azi şi fără Mâine.”
 Azi îmi lipseşti mai mult ca niciodată.
E ora 9, am un espresso în faţă şi o apă plată.
Gândesc. Te gândesc. Te trăiesc. Te respir. Te
amintesc. Mă duce gândul la strada lungă şi pli-
nă cu cafenele care acum îşi deschid geamurile,
îşi întind feţele de masă, îşi aşează florile, îşi îm-
part cafelele şi îşi pregătesc jamonul.
Reino de Valencia îţi simte paşii care acum se
îndreaptă spre biroul tău, situat parcă în mijlo-
cul Universului spaniol.
Sunt sigură de mersul pe care îl ai, de telefo-
nul care nu-ţi lipseşte din mână, de câteva acte
pe care le duci sub braţ, de costumul călcat per-
fect, de ceasul asortat şi de ridurile de sub ochii
tăi albaştri. Altădată în drumul ăsta ne opream
lângă biroul tău, la terasa the Jokey, şi ne savu-
ram cafeaua. Spaniola trecătorilor, aerul medi-
teranean şi iubirea cu care mă priveai făceau
din fiecare dimineaţă un tablou perfect!
Nu te văd fericit. Ştiu că nu eşti, e mai mult
decât un simplu sentiment. Când iubeşti aşa ca
mine, eşti sigur de anumite lucruri fără niciun
fel de dubiu.

157
 Ai atâtea griji şi atâtea probleme încât îmi e
frică să mă gândesc unde îţi va fi viitorul.
La prânz vei manca paella, iar când cineva
de lângă masa ta va comanda churros con cho-
colate, îţi va fugi gândul la mine şi vei zâmbi
preţ de câteva secunde. Apoi dintr-o dată pe
faţa ta se va aşeza o urmă de regret şi de tristeţe.
Şi tu, ca şi mine, încă nu poţi uita. Oricât te-
ai preface, oricât ai încerca să te schimbi, oricât
ai încerca să fugi… ştii şi tu că deocamdată nu
ai scăpare.
Încearcă cu o alta, atinge pe o alta, sărută-i
spatele gol, tremură când te atinge …ştiu, nu
poţi!
Tot ce poţi este să te acuzi, să te cerţi, să te
urăşti… că te-ai desprins de Femeia care nu se
va desprinde niciodată de tine.
Femeia din cauza căreia sufletul tău nu va
muri niciodată, caci ştii şi tu… if a writer falls
în love with you, you can never die.

158
„Poate nu sunt fericită, poate nici tu.
Poate plângem amândoi.
Cât de trist se face
şi cât de târziu pentru noi”.

159
 „Mi se întâmplă să fiu eu, şi tu să fii – tu,
Iar dorurile să-şi caute locul în vreo antiteză.
Dostoievski ne-ar fi pus fără milă,
Eroi într-o aventură burgheză”.

160
 Notiţe!

Dacă te-aş putea face o ţară – ai fi Moldova.

Aşa nimeni nu ne-ar despărţi niciodată. M-aş
întoarce la tine obosită de lume, de drumuri, de
străini. M-aş întoarce acasă şi aş … rămâne.

Dacă te-aş putea face o sticlă de vin – ai fi

Roşu de Purcari. O revelaţie îmbuteliată, o po-
ezie. Copt, matur, bogat şi plin de savoare, roşu
ca focul şi pasional ca tine, irezistibil. Te-aş sa-
vura în fiecare seară, te-aş asorta cu un platou
de brânzeturi şi cu melodiile lui Leonard Co-
hen. Te-aş degusta încet, înghiţitură cu înghi-
ţitură şi aş simţi că mă unesc cu tine de fiecare
dacă când ai ajunge pe buzele mele.

Dacă te-aş putea face o melodie – ai fi un în-

treg cd a lui Beth Hart.
Te-aş asculta fără oprire, la volum maxim,
apoi încet, încât să te aud doar eu.
Nebun, dezbrăcat, puternic şi fără asemă-
nare. Mi-ai umple casa de sunete îndrăzneţe şi
viaţa mea ar fi o cutie plină de fericire.

161
 Dacă te-aş putea face o poezie – ai fi toate
poeziile mele şi… ai fi Vieru, Păunescu, Minu-
lescu şi pe alocuri Bacovia.
Te-aş scrie şi citi cu sufletul tremurând de
emoţie, aş plânge la fiecare sfârşit şi la fiecare
răsfoire de pagină. Apoi aş relua lectura. Ai fi
în toate paginile inimii mele, în tot Universul
scrisului meu.

Dacă te-aş putea face o carte – ai fi Micul

Prinţ. Da, micul prinţ. Cu o înţelepciune nefi-
rească, cu naivitatea şi bunătatea unui copil, cu
simplitate şi lecţii de viaţă. E cartea din care învăţ
câte ceva de fiecare dată. O iubesc cu fiecare cu-
vânt în plus pe care îl citesc. Micul meu Prinţ…

„Dacă tu, de pildă, vii la ora patru după-

amiază, eu încă de la ora trei voi începe să fiu
fericită. Şi cu cât va trece timpul, cu atât mai
fericită mă voi simţi. La ora patru, mă va cu-
prinde un frământ şi o nelinişte: voi descoperi
cât preţuiesc fericirea.
Dar dacă vii la ora întâmplării, niciodată nu
voi şti la care ceas să-mi împodobesc sufletul.”
Fragment din Micul Print –
Antoine de Saint Exupery.

162
 Dacă te-aş putea face un dand – ai fi Sirtaki.
Energia, iubirea de viaţă, înţelepciunea, simpli-
tatea, pasiunea lui Zorba. Tu ai fi el, Grecul care
debordează de fericirea de a trai, nebunul care
vede viaţa ca pe o binecuvântare, cel care cântă
la samburi şi dansează cu atâta patos.
Zorba ai fi, Grecul eu, nebunia mea.

Dacă te-aş putea face o floare – ai fi un bujor.

Un bujor în cele mai îndrăzneţe nuanţe. Te-aş
creste, te-aş uda, apoi te-aş aşeza în cel mai fru-
mos loc din casa mea şi în cel mai special loc
din sufletul meu. Apoi te-aş aşeza şi la geam ca
să te admire trecătorii. Nu ai muri niciodată. Ai
fi bujorul cu viaţă veşnică, Dragostea mea te-ar
face nemuritor.

163
„La sfârşitul primăverii trecute,
primeam bujori,
în nuanţe marsala bujorii.

Iar zorii,
trecuţi ne sunt zorii –
primăverii trecute.

Cât dor primăverile…”

164
(În playlist: Ane brun – Oh love!)
„De azi îmi iau toate grijile în râs.
Parcă n-am plâns,
niciodată n-am plâns…”
 Sunt Chloe, am 28 de ani, iar viaţa mea nu
încape în cartea asta. Multe lucruri nici nu ar
avea de ce irosi şi obosi paginile, multe însă ar fi
avut de spus câte ceva.
Am avut o copilărie fericită şi eu, şi Leyla. De
atunci păstrăm prietenia asta aşa. Sinceră. De
când aveam puţini ani şi puţine probleme. De
când iubeam mult şi eram iubite şi mai mult.
Iubirea părintească.
Am făcut licee diferite în acelaşi oraş – Chi-
şinău. Adolescenţa noastră e ruptă din cele mai
frumoase poveşti. Şi de dragoste, şi de viaţă.
Prima mea iubire: Perfectă. Căsătorit acum,
cu copii şi aproape fericit, cred.
Prima iubire a Leylei: Perfectă. Căsatorit
acum, fără copii, dar, cu siguranţă, urmează.
Aproape fericit, crede Leyla.
Noi două încă avem setat modul slow.
Încă avem necesităţi (glumele noastre cu Le-
yla).
I am a woman. I have needs. Pass me the
wine.
….

167
 Apoi, în ultimul an de facultate, l-am întâlnit
pe primul şi singurul bărbat care urma să-mi
schimbe direcţiile şi să mă bage în cea mai grea
ecuaţie, cu multe necunoscute, care nu reuşeş-
te a fi rezolvată nici măcar la concursurile de la
olimpiada naţională. Iubirea s-a aprins, poves-
tea însă s-a epuizat destul de repede. Motivele
nu cred că le-am ştiut niciodată, cele adevărate.
Doar nişte explicaţii banale. J. ocupă mult loc
în cartea asta datorită faptului că avea să revi-
nă mai târziu în viaţa mea şi să lase urme pe
care încă mai calc cu speranţa că vor duce aco-
lo unde el mă aşteaptă. Speranţa, acest cuvânt
sună atât de bine în multe limbi. Espoir, hope,
speranza, esperanza, esperança, надежда…

„Dacă n-am şi nu eşti …

e rău c-am crezut în poveşti?
Dacă nu sunt şi doare totul,
mai rău decât am crezut că se putea?
Am greşit să fac parte din povestea ta?
Arunc cu vin roşu pe toate cămăşile tale…
dacă n-am şi nu eşti,
E rău că o să mă apuc de scris poveşti?
Din trecut”.

168
 J. continuă să conducă regatul sufletului
meu, în lipsă.
Numai că am pus pauză amintirilor cu el
şi m-am amorezat de Andrea, da, italianul cu
zâmbet şarmant, tânăr şi frumos ca un zeu. Dar
relaţia noastră nu era o relaţie normală, nu era
posibilă. Italia nu făcea parte încă din opţiunile
mele, iar în opţiunile lui nu era loc de o relaţie
serioasă. Eram destul de diferiţi cum am men-
ţionat mai sus.

Hai să alungăm ploaia, la naiba cu ea

Să evităm starea asta.
Hai să ne dezbrăcăm sufletele
Şi să acoperim fereastra.
Eşti aici
Şi eu sunt.
Tu nu scoţi şi nici eu decât
un singur cuvânt.
Ne-am iubit. Nu, nu ne-am iubit!

169
 Aşa că am lăsat timpul să treacă şi a trecut.
A trecut până când l-am cunoscut pe Chris-
tian. Am simţit un gust frumos de fericire şi
ataşament, am savurat gustul vinurilor scumpe
din cel mai spectaculos loc al Braşovului, terasa
lui de la Bellevue. Am trăit câteva luni de o li-
nişte de nedescris. Nu îmi mai doream altceva.
Câteodată gândul fugea înapoi, apoi se lupta să
nu mai facă asta.
Suntem în mai când îl cunosc pe Christian,
iar la sfârşitul lunii iulie el dispare, pur şi sim-
plu, fără a oferi vreo explicaţie.
Nu mai răspunde la telefon şi nu se mai în-
tâlnesc nici măcar întâmplător.
Îndreptăţită de situaţie, Chloe continuă să
scrie, sub presiunea şi durerea unei despărţiri
total neaşteptate!

Despart în silabe iubirea noastră,

pun virgule, unde trebuie,
şi puncte pun.
Nu ştiu încă unde să aşez
semnul exclamării,
dar când o să ştiu –
promit să-ţi spun!

170
 În septembrie îl reîntâlnesc pe J., ne întâlnim
pe neaşteptate într-un mall, ne privim de la dis-
tantă şi ne îndreptăm rapid paşii unul către ce-
lălalt. Ne luăm în braţe şi aşa începe o nouă po-
veste. Dură, grea, frumoasă, interzisă, cu final.
Nu, de fapt asta nu e o poveste. Poveştile nu
au final. Nici trist, nici fericit. Dacă are final –
nu mai e o poveste. E doar un joc al vieţii, un
test, o încercare, o lovitură, la naiba!
Constantly, consistently, continually …you.
Timp de o lună ieşim la cine, la privit de ste-
le, facem călătorii scurte prin ţară şi mergem o
dată la Chişinău. Nopţi de dragoste lungi, pro-
misiuni. El – bărbatul de care mi-a fost atâta
dor, eu – o tâmpită.
Aflu ca e însurat şi că are un copil. Relaţia nu
merge şi nu are de gând să fie nefericit. Vreau
să plec, plâng, urlu şi mă cert. Cum am putut
să nu-mi dau seama? Plecările lui la Bucureşti,
nopţile în care nu putea rămâne, la dracu. Dar
nopţile în care rămânea? Dar iubirea pe care
mi-o împărtăşea? Dar mesajele şi declaraţiile?
Dar zilele împreună?
Dar…?
Let me die first or i will die twice!

171
 Dau o şansă. Cui? Nimănui. Nu ştiam atunci
că nu dau o şansă iubirii. Ci trădării. Nu dau
şansă lui, nici şotiei lui… şi fuck’ nici măcar
mie, cu atât mai mult mie.
Până în decembrie plecăm în Germania,
apoi în Spania. Prindem târgurile de Craciun
la Köln şi iarna călduroasă a Valenciei. Ne iu-
bim mai mult ca niciodată. Eu scriu versuri fără
oprire, cele mai reuşite versuri pe care le-am
scris până atunci. El îşi deschide propriul cabi-
net de avocatură în Valencia.
Îmi găteşte paella, mă duce să vizitez Ocea-
nographic-ul ştiind că asta era un vis mai vechi,
mă plimbă de mână pe toate străzile alea mi-
nunate, facem toate drumurile cu maşină, iar
poveştile de pe autostradă se leagă km cu km,
în unele nopţi ieşim în cluburile de pe Reino
de Valencia, dansăm împreună privindu-ne în
ochi, îmi atinge mâna cu mâna lui, apoi gâtul cu
buzele-i de o tandreţe fără margini.
Când obosim de lume şi de zgomot, mă trage
spre el şi fugim spre ieşire. Ne urcăm în maşină
în care domneşte mirosul şi plecăm către apar-
tamentul etajului 20, acolo unde salteaua de la
podea ne ademeneşte, vântul pune într-un dans
contemporan – perdelele, şampania are gust de
pasiune, iar noi… noi nu ne mai dorim nimic.

172
 Alege să facă sărbătorile cu familia şi eu re-
nunţ la tot, după multă ceartă şi multe minciu-
ni, după multe, multe lacrimi.
Decid că eu nu pot accepta situaţia şi că nu
pot să împart un om la care am avut gândul ani
de zile, dar care a reapărut mai apoi şi nu mi-a
spus de la început că e însurat, iar mai apoi a
făcut tot posibilul ca eu să cred povestea tristă
şi nefericirea prin care trece alături de ea.

Spatele-mi întors
nu înseamnă „uitare”,
lacrimile nu-mi sunt
doar de la ceea ce doare.
Ploile vor fi
înlocuite de soare!

173
 Mă îndepărtez de prieteni şi îmi petrec se-
rile în faţa geamurilor mele mari cu paharul de
vin roşu, căruia îi spun toate durerile mele. În
februarie lansez primul meu volum de versuri
la Chişinău şi în decor apare Christian. Îmi tri-
mite flori acasă, îmi scrie mesaje şi mă invită de
repetate ori la cină. Ieşim de câteva ori şi Chris-
tian află de la mine despre tot ce s-a întâmplat
cu mine şi J. în aceste luni de când nu ne-am
văzut, deşi pare că îl deranjează şi de fiecare
dată îi simt agitaţia în voce când vine vorba de
asta, pare să nu-l afecteze totuşi într-atât încât
să renunţe la mine. Între timp se nasc şi nişte
discuţii uşoare cu J., aşa, ca după ceartă. Pas cu
pas se leagă frumos cu aţă roşie, ambele poveşti.
Unul pe care îl iubesc la nebunie, e în Valencia
şi renunţasem la el, crezând că nu îl pot împăr-
ţi, altul mă aşteaptă la masă în fiecare seară, e
aici… îmi găteşte şi îmi sărută fruntea.
Cel de-al doilea e o variantă mai sigură şi mai
reală. Şi e numai al meu.
Gândesc eu, dar ştiu că tot ce iubesc mai
mult, e departe, acolo, aşa că la prima propu-
nere a lui J. de a pleca pentru o săptămână la el,
mă urc în avion şi îi spun lui Christian că plec
la Chişinău.

174
 Îmi aduc aminte de mine ajunsă în aeroport,
de bătăile inimii tot mai nebune la fiecare pas,
care-mi creau atâta disconfort.
De trolerul căruia nu-i mai simţeam greutatea,
de ziua de dinainte,
de ceea ce ar fi trebuit să urmeze –
noaptea!

Ţin bine minte cum se anunţa

în spaniolă aterizarea,
în oraşul în care nu mai călcasem niciodată,
ţin bine minte fiecare poartă
şi fiecare uşă care mi se deschidea,
şi fiecare om ce îmi zâmbea politicos.
Cât de frumos. Sentimentul!

Ştiam câte ceva despre oraş,

despre tine parcă ştiam tot.
Sau cel puţin că erai antidot.
La tot ce mă durea.
Atunci, acum …întotdeauna!

175
 Din mersul aproape în stil de fugară,
încercam să găsesc o oglindă.
Ochii puţin obosiţi, dar sclipitori,
sufletul arzând ca o ţigară.
Din care se trăgea în acelaşi timp
de mai multe ori.

Mă aşteptai aşezat la o masă din spate,

cu o cafea în faţă şi cu ochii la ceas,
oarecum agitat.
Probabil şi tu ca şi mine numărai veşnicia.
De când ai plecat şi până acum.

Am sărit în braţele tale

sub privirile curioase ale trecătorilor.
Aproape că nu ne-am spus nimic,
nimic cu claritate.
Aveai dreptate!
Câteodată tăcerea face minuni!

Apoi am încercat să ne refacem paşii,

să ne dăm restart la inimi,
tot căutând cadenţa
între lacrimile mele şi mâinile tale
pe gâtul meu
plimbându-se fără prudenţă.

176
 Pe bordul maşinii stă un trandafir roşu,
bătut de soare.
Eu sunt la tine în braţe.
O competiţie între noi.
Tulburătoare.

Îmi aduc aminte de noi ajunşi în aeroport,

de bătăile inimii la fiecare pas
care ne creau atâta disconfort.

Ţin bine minte cum se anunţa

în spaniolă zborul,
cum dorul –
dorul o lua razna dintr-o dată.
Cum nu mă mai simţeam toată.
Întreagă.
Când te-ai desprins de mâna mea fulgerător.
Cât de ucigător –
Sentimentul.
Atunci şi întotdeauna.

177
 Biletul era dus-întors, iar peste exact o săp-
tămână trebuia să revin.
Cea mai frumoasă săptămână din viaţa mea.
Scurtă, dar intensă. Ieşim împreună în cele mai
faine cluburi din oraş, traversăm parcul Rio de
multe ori şi J. încearcă să-mi arate tot ce nu re-
uşise data trecută, când am fost în Valencia.
Mă trage de mână şi intrăm într-un magazin
de bijuterii. Alege cei mai fini cercei şi un ceas
superb şi mă roagă să întind braţul. Mă roagă
să-mi pun cerceii apoi mă priveşte şi zâmbeşte.
Câteodată are câte o conversaţie scurtă şi
ciudată cu cineva. Cu ea.
Câteodată îi trimite mesaje vocale celui mic.
Întotdeauna îmi spune că mă iubeşte. Câteoda-
tă îl cred, alteori mă întreb: care este realitatea?
Sâmbătă e ziua plecării. Bagajul e gata, ne
întindem în pat şi stăm ultimele zece minute
privindu-ne. Eu am lacrimi în ochi, iar el mă în-
treabă: de ce pleci? Locul tău e lângă mine.
Se deschide liftul. Apăsăm şi ne îndreptăm
către garaj. BMW-ul lui gri e trist. Ştie şi el că
drumul ăsta nu îi va face stăpânul fericit. Ju-
mătate de drum mergem tăcuţi şi trişti. Simt o

178
frână bruscă care mă duce cu capul aproape de
parbriz şi maşină se opreşte. Mă priveşte, iar eu
am o sclipire în ochi. Întoarce maşină şi aero-
portul rămâne în urma noastră.
Valencia mă primeşte ca întotdeauna, în-
apoi. Iar el e mai fericit ca niciodată. A făcut
ce trebuia să facă, a făcut ce simte. Ador atitu-
dinea lui de bărbat adevărat, când face lucruri
fără să-mi ceară părerea, decizii care ştie că mă
fac să ţopăi de fericire. Ador spontaneitatea lui,
puterea cu care mă poate dirija. Iubesc să fiu
iubită, iubesc că are grijă, iubesc că după foarte
mult timp am încetat să mai fiu puternică… şi
asta pentru că a luat el în mâini tot ce necesită
putere, iar eu port în inimă doar iubire şi sen-
sibilitate.

179
 Pare o nebunie cum noi ştim
tot ce îşi doreşte unul,
tot ce îl enervează pe celălalt.
Ştim asta fără niciun act adiţional.
Ne aprindem ţigările reciproc,
acum când ne prostim, fumând ocazional.

Tu eşti dezbrăcat,
râzând de mine cum detest ziua asta
în care ne despărţim iar pentru o vreme.
Michelle Gurevich cântă ceva erotic,
de care m-aş teme, dacă n-ai fi aici.

Îmi acoperi umerii cu plapuma albă

şi strângi pumnii nervos,
eşti atât de bărbat, atât de gelos.
Atât de mult te iubesc.

Îmi ridic picioarele pe umerii tăi

şi îţi desenez linii,
cu pete de culoare şi durere.

180
 Unde am învăţat astfel de maniere?
Unde am învăţat „this type of sex so dangerous”?
Şi de când tu – un nebun?
Eşti unei femei aşa credincios?
Ca mie, acum!

N-am nevoi,
n-am nevoi care să nu te includă,
nici alte plăceri şi nici fantezii.
Nici putere să duc cu nimeni
vreun act conversaţional,
acum când ne prostim,
fumând ocazional…

181
 Stau lângă el două luni, în care facem planuri
de viitor şi stabilim ce aş putea să fac eu acolo.
Câteva certuri şi neobişnuinţa mea de a auzi câ-
teodată conversaţiile lui cu ea. Încă un bilet fă-
cut ca să plec şi e anulat. Încă câteva minciuni
care ajungeau la Christian, care mă ruga să mă
întorc acasă, ştiind că eu sunt la Chişinău.
– Iubire, casa ta e aici, te rog, eu te aştept
acasă.
Cântăreau greu cuvintele astea pentru că to-
tuşi acasă, la Braşov mă aştepta un bărbat care
nu avea o şotie şi pe care nu trebuia să-l împart
cu nimeni.
Pe când aici… off, aici era multă pasiune,
certuri şi dragoste nedefinită.
Într-o zi la o ceartă îl pun să-mi facă biletul
şi sunt hotărâtă să mă întorc, atunci el îmi re-
proşează că sunt laşă şi că nu pot lupta pentru
iubire.
Eu îi dau dreptate, dar da, nu pot lupta cu
morile de vânt.

Se salută politicos –
Buzele tale cu umărul meu.
Oare e atât de greu
Să te desprinzi?

182
 Ştiu, îl iubesc, dar iubirea asta nu are opţiuni
şi nici nu e ca o ecuaţie care se poate rezolva
uşor. La celălalt capăt al telefonului o femeie aş-
teaptă în fiecare zi să fie sunată de el. Are res-
ponsabilităţi şi griji. Eu ce am? Ce vreau să am?
Ce pot să cer?
Nu pot accepta faptul că în august va trebui
să-i vină aici în vacanţă şotia şi copilul şi că eu
va trebui să stau singură o perioadă. Prefer să
mă întorc acasă şi să-mi umplu timpul ăsta cu
ceva ca să nu doară aşa.
La aeroport îmi stăpânesc lacrimile şi stabi-
lim că ne vedem când ajunge şi el în România.
Tot ce aş fi putut să-i spun, a rămas neşop-
tit… a rămas doar în gândurile mele:

Când seara nu mă va prinde lângă tine,

Cred c-ai fugit şi tu cum fug şi eu de mine…

183
 A doua zi dimineaţa ies la cafea cu Christian,
la insistenţele lui.
Îi povestesc scurt şi repede despre cum a fost
la Chişinău şi schimb vorba când sunt întreba-
tă de ce a durat atât, deşi trebuia să fiu plecată
doar o săptămână.
Îl prind de mână şi el ştie că întrebările lui nu
au un răspuns. Îmi petrec toată vara pe Repu-
blicii. Mă trezesc la 10 în patul lui Christian, ies
la terasa superbă care are la picioare tot Braşo-
vul şi îmi întind braţele. Îmi vine să cuprind tot
oraşul ăsta. În fiecare zi mă întreb ce face el, J.?
Cobor apoi pe Republicii unde mă aşteaptă
Christian, el fiind mai matinal. Ne bem cafeaua
împreună şi ne petrecem timpul acolo cu mai
mulţi prieteni, stând la poveşti până la 13, când
ne întoarcem acasă la el, la prânzul care este
gata pregătit de bucătarul lui.
Întotdeauna, dar întotdeauna gândul îmi
fuge la J. şi la timpul pe care îl petrece acum cu
familia lui.
Acolo, în oraşul care ne adoptaseră nopţile şi
iubirea, certurile şi promisiunile.

184
 Ce mai fac?
Chiar vrei să ştii?
Sufletului meu îi plătesc datorii
Pentru chirii.
Ai lăsat încurcate
Facturi neplătite şi rate.
În inimă plouă, eu număr chindii
În care mai am
de plătit datorii.

185
 Timpul lângă Christian trece frumos şi liniş-
tit. Simt ceva pentru el, ceva ce nu pot explica
uşor. Nu e iubirea şi pasiunea nelimitată care
simt pentru J,. dar nicio simplă obişnuinţă sau
confort. Învăţ multe de la el, îl învăţ şi pe el în
acelaşi timp şi spre dezamăgirea mea, descopăr
urme de egoism şi de superficialitate în perso-
nalitatea lui.
Sărbătorile de iarnă se apropie iar. Îmi rea-
mintesc sărbătorile anului trecut. Acelaşi gol
în suflet, aceeaşi singurătate, acelaşi J. care nu
este. Îmi arunc în bagaj câteva haine şi plec la
Chişinău. Îl las pe J. să treacă în anul nou, sin-
gur. Poate îşi mai reevaluează dorinţele, poate
îşi mai asumă anumite lucruri. J. e din nou în
sânul familiei.
– Aşa trebuie să fie, aşa se vor domoli lucru-
rile, îmi spun eu în timp ce îmi aşez capul în
braţele mamei sub luminile brăduţului nostru
mic şi deosebit.
Loving you was the most exquisite form of self
destruction.

186
Pot seara să-mi înec scrisul în pahare de vin
şi să confund visele
încurcându-le între ele,
chiar şi aşa durerea nu trece
şi nu mă pot abţine
să te iau în braţe când vii
mirosind a parfum ieftin de prin paturi
străine.

Pot să-ţi stau pe umăr

şi să vorbim despre tot ce vrei tu,
iar eu pe dinăuntru să mor,
pot să fug şi să nu-ţi mai cer ajutor,
pot să-ţi stau în braţe
în rochie roşie cu spatele gol.

Pot să adâncesc gustul paharelor de vin

pe care le tot umplu şi se trec,
cu brânză Camembert,
pot beată să fac dicţie,
pronunţând fără oprire –
te iert, tot eu pe tine te iert.

187
 Pot să alerg în urma trenului
care tocmai a plecat accelerat din gară,
căzută în genunchi, trăgând dintr-o ţigară.
Pot răpusă de dor să te strig
pe străzile astea prea cenuşii,
pot număra stele…
Pot seara să-mi înec glasul
în pahare de vin
şi să confund visele între ele.

Te pot întreba?
Te pot întreba cine?
Îţi lasă parfum ieftin pe buze
şi apoi te trimite la mine?

Pot să triplez gustul paharelor de vin

pe care le tot umplu şi se trec,
pot ridica cu mult gradul pe care
îl am acum de alcoolemie,
Te iert şi te vreau.
Aferent mie.

Bate ceasul spre două, două fără un sfert,

fac dicţie, iubite,
silabisesc: te iert, te iert.

188
 Sărbătorile trec repede, ca orice lucru fru-
mos. Un alt bagaj şi un alt drum către oraşul
sufletului meu – Braşov.
Christian e încă acolo. Aşteptând. Relaţia
noastră devine din ce în ce mai încordată, din
cauza mea, desigur. Din cauza gândurilor care
îmi întunecă luciditatea şi fac realitatea să pară
neclară.

Ţigări fumate pe jumătate şi,

alcool şi,
niciun plan pentru a doua zi.
Pahare sparte şi
greu de conjugat la prezent verbul „a fi”.

Ţigări fumate pe jumătate şi,

alcool şi,
aceeaşi stare,
o altă zi.

189
 Discuţiile cu J. revin. Nu pot nici eu şi nici el
să renunţe la amintiri şi la ce ar mai putea fi, la
ce am mai putea trăi împreună. Christian simte
distanţa pe care o iau faţă de el şi încearcă să
mă aducă înapoi în casa lui şi în braţele lui, dar
în martie deschid uşa unei agenţii de turism şi
îmi fac un bilet cu destinaţia Köln. Ştiu ca aco-
lo e J., de câteva zile şi că asta îşi doreşte şi el,
să-mi trimită un bilet pe mail. De data asta fac
eu un pas înaintea lui şi după ce ies cu biletul
fluturând în mână, îi fac o poză şi îl trimit pe
whatsapp. Rămâne uimit, dar râde cu poftă şi
zâmbetul lui îmi arată a nu ştiu câta oară că a
meritat. Că mereu a meritat iubirea mea, la fel
cum merităm ambii să fim fericiţi.
Pe Christian îl anunţ din timp că voi merge
într-o altă vacanţă în Germania, iar el îmi ac-
ceptă ca întotdeauna orice capriciu şi orice do-
rinţă.
Am aşteptat plecarea asta, poate mai mult ca
niciodată.

„De la atâta aşteptare,

am ochii vineţi şi am făcut la coate bătături.
Vând visele în piaţa de pe colţ,
la vechituri!”

190
 Am ajuns la aeroport spre dimineaţă şi am
petrecut câteva ore aşteptând anunţarea îm-
barcării.
Orice minut mi se părea o veşnicie. Inima
sărea din piept, genunchii îmi tremurau, iar pi-
cioarele şi sufletul aveau o singură destinaţie:
un alt aeroport unde voi ateriza, un aeroport în
care el mă va aştepta, iar ca altădată, cu aceeaşi
dorinţă, cu aceleaşi braţe deschise şi cu atâta
pasiune care nu poate fi ţinută câteodată de
acest Pământ.
Definiţia dorului: Tu!
„Doamnelor şi Domnilor, vă vorbeşte căpita-
nul aeronavei, în câteva momente vom ateriza
pe aeroportul Köln-Bonn…”.
Reiau toate amintirile cu el, toate certurile,
toate nopţile şi drumurile de pe autostradă.
Toate dimineţile în care a avut grijă să-mi facă
cafeaua şi să-mi amintească că mai întâi de toa-
te trebuie să mănânc, că îmi face râu cafeaua
pe stomacul gol. Toate zilele în care m-a prins
călcându-i cămăşile, luându-mă în braţe şi să-
rutându-mi umerii.
Serile în care deschideam şampanie aşa, fără
niciun motiv, ascultam muzică veche şi dan-
sam. Gelozia lui, alintăturile mele. Supărarea
lui atunci când eu, tot eu greşeam. Iar şi iar.

191
 Încerc să te chem înapoi –
Demenţial, nefiresc.
Să arunc în tine cu „te iubesc”.
Să te conving.
Tu îmi recomanzi să ascult Niki Menaj –
melodia cu
„thousand words dont change a thing”.

192
 Îmi fac loc pe culoarul avionului şi mă în-
drept către ieşire. Aeroporturile au devenit
pentru mine „acasă”, pentru că aici mă aştepţi
întotdeauna – Tu. Braţele tale îmi sunt acasa,
deşi mai mult departe – eu copil, îţi sunt!

Tu eşti casa mea!

Îndepărtată.
Nici nu ştiai că poţi.
Odată…

193
 Ne întâlnim privirile şi aşa începe cutremu-
rul lumii. Ai ca întotdeauna un trandafir roşu
în mâini şi o emoţie care ţi se citeşte în privire,
chiar dacă nimeni nu ar putea vedea asta. Eşti
atât de sobru şi dur, încât numai eu pot vedea
ceea ce alţii nu vor găsi niciodată în tine. Omul
cu cămaşa perfect apretată şi cu mers elegant.
Oraşul ăsta ne plimbă pe străzile lui aşa, ca
altădată, la fel ca şi Valencia care ne aşteaptă de
data asta în straie de sărbătoare.
Fallas ne prinde paşii şi ne aruncă în miile
de turişti care sunt veniţi aici să se bucure de
cele mai speciale focuri de artificii, de cele mai
impresionate figuri şi compoziţii alegorice din
lemn, cu un caracter satiric, inspirate din teme
de actualitate, care sunt puse în centrele cartie-
relor. Ele se ard în ultima noapte a festivalului.

194
Sub focuri de artificii ne liniştim dorul
care a fost sfâşietor.
Tu – tot mai nebun după mine.

Eu – tot acelaşi dezastru color.

Nu mă mai tem,
de nimeni nu mă mai tem.
Dansăm şi…
ne iubim în Tandem.

195
 Noi suntem veniţi acasă. Casa în care tu în-
cerci de fiecare dată să mă opreşti, să mă faci
să rămân. Oraşul în care ţi-ai dori să ne conti-
nuăm povestea. Ne-am umplut buzunarele cu
petarde şi am ieşit în miezul nopţii în zgomotul
intens al artificiilor şi bubuiturilor. Miros de
paella şi mult fum prin care distingem cu greu
realitatea. Aşa e şi iubirea noastră, cu zgomot,
cu artificii, cu incertitudine, greu de văzut în
viitor.

Lăsăm toată lumea acasă,

ne pasă.
Pentru că ne pasă de… Noi!

196
 Eu arunc petarde, apoi tip de frică atunci
când bubuie, iar tu râzi ca un copil.

Te pot numi Nyctophile. Şi eu sunt Nycto-

phile. Suntem aşa pentru că iubim noaptea.
Nopţile ne sunt împărăteşti.
Nyctophile (a person who loves night).
Spre dimineaţă alergăm spre casă ca doi ne-
buni şi atunci mă opreşti, îmi aşezi mâinile pe
gat şi mă priveşti zicându-mi:
– Locul tău e aici, lângă mine.
Mă mir că nu ai înţeles asta, deşi zici că mă
iubeşti. Mă întreb dacă iubirea asta e mai pu-
ternică decât mândria şi egoismul care uneori
îţi preiau sufletul.
– J., hai să ne bucurăm de momentele astea.
Ştii că trebuie să mă întorc.
– De ce trebuie, cine te aşteaptă acolo?
Christian? Crezi că dacă el e singur şi relaţia vă
este posibilă şi liberă, o să fii fericită? Nu îl iu-
beşti, niciodată nu l-ai iubit. Dar, pe dracu, fă
ce vrei. Niciodată nu mă asculţi, niciodată nu
înţelegi mesajele pe care sufletul meu se chinu-
ie să ţi le transmită.
– Era mai bine să nu-ţi povestesc despre

197
Christian, acum ai ce-mi reproşa. Să încetăm.
Suntem chit acum. Amanţii perfecţi, nu aşa ţi-ai
dorit? Tu încă eşti cu ea şi nu vei divorţa nicio-
dată, iar eu mă arunc în braţele lui ca să nu sufăr
atunci când mă laşi singură. E un om bun, sau,
cel puţin, atât de deştept şi matur încât mă lasă
în nebunia mea, îmi dă libertate, mă iubeşte aşa
cum sunt. Mă iubeşte, deşi ştie că te iubesc.
– Chloe… off Chloe. Înnebunesc când devii
aşa. Întotdeauna alegi cel mai uşor drum. Dar
să ştii că nu drumurile uşoare duc către cele
mai frumoase destinaţii.
– Te iubesc, J. Te iubesc. Dar şi de data asta
punem virgule şi încercăm să trăim aşa cum
putem.
În drumul către aeroport suntem tacuri.
Zâmbim uşor unul altuia, iar în suflet se ascun-
de durerea.

Există o definiţie sublimă pentru acest senti-

ment: Eccedentesiast (someone who hides pain
behind a smile).
El s-a săturat să-mi spună lucruri de care eu
încă fug. Eu m-am săturat să fug, dar nu văd
alte opţiuni. De data asta nu mai opreşte maşi-
na decât în faţa aeroportului. Cobor şi îl sărut
la repezeală. Nici eu şi nici el nu mai zicem un
cuvânt!

198
 Absquatulate (to leave without saying good-
bye).

Nu-mi plânge urmele, nu mă opri.

Hai să fim radicali!
Înţelege că noi –
N-am încadrat #fericirea,
în parametri normali.

199
 Nu, nu contează dacă tragi linie şi ai câteva
proprietăţi pe nume şi un cont generos în bancă.
Contează dacă ai poveşti. Contează dacă ai
avut momente. Momente în care ai simţit că ai
avut tot, neavând nimic.
Contează că el, deşi departe azi, ieri a avut
un orgasm în acelaşi timp cu mine, am împăr-
ţit… orgasmul. Până şi orgasmul. Am împărţit
multe alte lucruri. Şampania, căpşunile, nebu-
nia, perna, atingerile, aerul mării. Contează că
acum a rămas acolo, departe, cu un dor sfâşie-
tor în suflet. La fel ca mine.
Contează că, deşi eu urăsc să calc cămăşi, am
făcut asta pentru el şi am înţeles că a apreciat
mai mult felul în care am făcut-o decât rezulta-
tul final (aproape goală, apăsând pe butonul de
aburi şi dansând provocator, cântând împreună
cu Denis de la The Motans. Denis, tu când scrii,
oare îmi ştii gândurile? „…lumea se întreabă
cum acelaşi pământ ţine doi nebuni ca noi, în
acelaşi timp? Lumea se întreabă cum, dar lu-
mea nu ştie…”).
Nu mai contează nici turbulenţele acestui
zbor şi nici faptul că a trebuit să beau o sticlă de

200
vin în tot acest timp ca să depăşesc aceste trei
ore de zbor.
Nu contează nici faptul că poate acasă nu
mă aşteaptă nimeni. Contează doar că atunci
când am plecat – el era acolo. Mă urmărea cu
privirea.
În Bucureşti e trecut de miezul nopţii. Acum
am timp de gânduri şi de vise. Până la Braşov
mai am timp şi de lacrimi.
Mâine dimineaţă începe o altă viaţă. Cea în
care tu nu eşti. Cea în care îmi iau de mână
umbra şi ne plimbăm pe străzi fără a avea o
destinaţie.
Şi poate există cineva. Cineva care însă nici-
odată nu te va putea înlocui.

După ce am alungat-o din inimi,

probabil, iubirea noastră,
stă lângă un biet interpret
şi debutează pe scena de scânduri
a unui vechi şi ascuns cabaret!

Apoi iese afară la ţigară,

sub streaşina din care curge ploaia
ca pe portativ.

Iubirea noastră cântă,

aşa – facultativ!

201
(În playlist: Taras – Тебя нежно грубо)
 Vinul e la rece de atunci, tot alb şi tot sec.
Eu tot aici – nemişcată,
deşi eram gata să plec.

Inima doare şi-acum, împrumut vise apoi le dau.

De mână mă ţin şi plec,
deşi eram gata să stau.
 Cum staţi cu alegerile? Le-aţi găsit definiţia?
Nu, nu cea din dicţionar. Cea din suflet.
Alegerile vin împreună cu mii de întrebări.
Mintea şi inima ajung în cel mai mare război, iar
tu – chipul şi trupul îţi rămân intacte în faţa unei
noi alegeri. Alegerile îţi vor aşterne viitorul.
El a fost cea mai uşoară alegere dintre toate
cele pe care a trebuit să le facă Chloe, şi ea a
avut multe.
A fost cea mai uşoară pentru că inima câşti-
gase detaşat în faţa conştiinţei. Pană şi după J.,
însă, alegerile nu au făcut-o fericită.
Inima nu era hotărâtă să lupte pentru iubiri
slabe, iar creierul nu se împotrivea. Astfel, totul
devenea din ce în ce mai greu.
J. îşi propusese să lupte pentru liniştea fa-
miliei lui şi să se desprindă de dragostea care îi
otrăvea sufletul cu fericire.
În fiecare zi îşi săruta copilul pe frunte şi îşi
privea soţia pentru care sentimentele îi erau
aproape nedefinite.
Ştia el, ştia ea, ştia şi Chloe… că pentru dra-
gostea asta nu se mai poate face nimic.
Chloe a ales să aşeze trecutul într-o cutie
lângă toate versurile scrise pentru el, lângă toa-

205
te fotografiile cu ei doi, lângă toată partea de
inimă care nu putea trăi aşa şi care nu mai as-
culta demult deciziile pe care le lua aceasta.
Cum să descrie durerea pe care o încearcă
atunci când nu are aer, atunci când se închide
în baie şi se prăbuşeşte de durere.
Adoarme singura. Ştie că şi el adoarme
noaptea cu acelaşi dor.
Site că şi ea, cea care adoarme lângă el, este
nefericită. A ales să-l ierte, să uite, să încerce.
Totul în viaţă e despre alegeri. Unele te fac
fericită pentru o zi, pentru o noapte, niciodată
însă – pentru o viaţă. Altele te chinuie în tăcere,
fără drept de intervenţie.
Pentru că timpul trece, iar unele alegeri nu
se întorc niciodată. Vin altele, la fel de grele, la
fel de hotărâte să-ţi pună sufletul la încercare.
Viaţa e făcută din asta.
În sunetul unei vechi maşini de scris, lângă
un buchet de bujori în nuanţe marsala şi în fu-
mul intens a unei ţigări din care trage cu pute-
re, Chloe înghite şi ultima picătură de vin din
paharul cu urme de ruj roşu, şi… pune punct.
Pune capăt gândurilor care duc mereu acolo, în
patul în care adorm două suflete nefericite, cu-
prinse de mânuţele unui mic sufleţel.
Ea nu este strânsă în braţe de nimeni. Ea a
obosit. A obosit să înşire cuvinte de iubire în
cărţile pe care le vede mai apoi în rafturile li-

206
brăriilor din oraş, când ea de fapt nu ştie nimic
despre iubire. A trăit-o puţin.
A ales să se dea la o parte.
Totul în viaţă e despre alegeri. Unele le fa-
cem pentru noi, altele pentru alţii. Cele pentru
noi ar trebui să fie făcute cu inima, celelalte…
nici numai contează cu ce, ne vor condamna pe
noi la nefericire oricum.
E ca şi abonamentul unui ziar în care nu scrie
niciodată nimic nou, aceleaşi cronici, aceleaşi
ştiri despre aceiaşi oameni nefericiţi ca şi tine,
aceleaşi litere alb-negru care se descifrează
greu din lipsa cernelii care a rămas pe mâinile
trecătorilor. E ca abonamentul unui ziar când
tu ţi-ai dori o revistă cu litere colorate, cu su-
biecte de beauty şi love story-uri cu happy-end.
Alegerile făcute cu inima, de tine şi nu de
lume – dor, câteodată.
E ca şi cum ai umbla o zi întreagă încălţată
pe dos.
Picioarele suferă, dar inima zburdă de ferici-
re. Tu îl iubeşti, iar lumea te judecă.
Toată lumea te vede încălţată pe dos şi în-
cearcă să te salveze.
Când începi să simţi durerea … te descalţi.
Simţi sub tălpile obosite şi amorţite tot ce nu
ai putut simţi când sufletul îţi zbura.
– Te iubesc, J. Te voi iubi dincolo de toate
alegerile!

207
„Am zile, zile când mă simt tânără,
20 cu un mic plus.
Iubesc cumpărăturile
cu câte un cadou inclus.

Nopţi am,
când privindu-mă în oglindă
şi văzându-te cum pleci,
am 20 plus încă 20…”

208
În drumul spre fericire!................................................. 5
Prefaţă................................................................................ 7
Dedicat Trecutului
Bujori în nuanţe marsala............................................. 11
Dedicat Prezentului
Nuanţe de femeie........................................................... 19
Dedicat Trecutului
Şampanie cu gust de pasiune..................................... 39
Dedicat Amintirilor
Camera cu cel mai frumos view................................. 49
Dedicat Dezastrului
Sweet disaster................................................................. 59
Dedicat Destinului
Alte iubiri......................................................................... 67
Dedicat Revenirii
Must have-ul verii. Revenirea lui J........................... 79
Dedicat Călătoriilor
Autostrăzi europene!.................................................... 89
Dedicat Călătoriilor
Ajunşi la destinaţie!...................................................... 95
Dedicat Amintirilor.
Lipsa lui J. Durerile lui Chloe..................................101
Dedicat Lyonului.
Jocuri cu Chloe şi J. în Lyon.....................................107
Scrisori!..........................................................................115
Scrisoarea I................................................................ 117
Scrisoarea II................................................................ 122
Scrisoarea III.............................................................. 124
Scrisoarea IV.............................................................. 125
Scrisoarea V................................................................ 127
Scrisoarea VI.............................................................. 129
Scrisoarea VII............................................................. 130
Scrisoarea VIII........................................................... 132
Scrisoarea IX............................................................... 134
Scrisoarea X................................................................ 136
Scrisoarea XI............................................................... 138
Dedicat Plecării.
Aeroporturi...................................................................141
Dedicat Plecării.
Iubirii de peste ani T & Leyla..................................147
Dedicat Străzilor Valenciene
Se face târziu pentru noi!..........................................155
Adevăr!...........................................................................165
Dedicat Despărţirii
Alegerile.........................................................................203
Tipar executat la Tipografia „Reclama”

Editura Pontos
Str. 31 August 1989, nr. 98
MD-2004, Chişinău, tel.: 022 23 22 18
editura.pontos@gmail.com