Sunteți pe pagina 1din 11

227

Opinii despre cărţi

viabile în acest sens rămâne, prin urmare, o preocupare nu numai legitimă ci şi necesară.
Pentru a încheia cu o concluzie generală, cred că, prin complexitatea abordării,
claritatea stilului şi argumentării sau propunerile inovatoare, lucrarea de faţă îndeplineşte
cu succes două obiective majore: este atât una dintre cele mai bune lucrări pentru
iniţierea în înţelegerea fenomenului de globalizare, cât şi un instrument de bază pentru
specialiştii sau cercetătorii acestuia. Altfel spus, ea este una dintre cele mai valoroase şi
utile lucrări care s-au scris până acum pe tema globalizării.
Eugen Huzum

Larry Diamond, Marc F. Plattner, Yun-han Chu, Hung-mao Tien (coord.), Cum
se consolidează democraţia, trad. Magda Muntean şi Aurelian Muntean, Editura
Polirom, Iaşi, 2004

Imediat după revoluţiile din 1989, care au declanşat o adevărată euforie atât în
Occident, cât şi în proaspătul spaţiu postcomunist, Francis Fukuyama proclama fără
echivoc „sfârşitul istoriei”. Prin aceasta, el avea în vedere victoria globală totală a
liberalismului. Dacă în plan economic aceasta însemna triumful capitalismului, în plan
politic era vorba, desigur, despre cel al democraţiei liberale. Deşi Fukuyama constata
atunci o victorie în primul rând în plan ideatic, el era convins că acest triumf global va
deveni şi unul empiric, deoarece există „un proces fundamental care dictează un model
de evoluţie comun tuturor societăţilor umane (…) în direcţia democraţiei liberale”1.
Deşi această teză a fost o vreme la modă, de atunci, în urma unor analize mai
atente, curentul de opinie dominant s-a schimbat considerabil. Toată lumea, inclusiv
teoreticienii şi analiştii politici, au coborât „cu picioarele pe pământ”. S-a ajuns chiar,
foarte rapid, la extrema cealaltă, prevăzându-se „ciocniri ale civilizaţiilor” sau haosul şi
anarhia globală. Viitorul – inclusiv cel al democraţiei liberale – părea să devină, dintr-o
dată, sumbru2. În orice caz, ideea că victoria ireversibilă a democraţiei liberale este
cumva „garantată” sau „dictată” de Istorie, indiferent de eforturile şi acţiunile umane,
şi-a pierdut astăzi forţa de atracţie. Mai mult, s-au constatat noi provocări la adresa
democraţiei, ridicate, de pildă, de procesul de globalizare, care a cunoscut, de asemenea,
o dezvoltare spectaculoasă o dată cu prăbuşirea comunismului. Pentru a-şi asigura
triumful, democraţia trebuie să facă faţă noilor dileme şi obstacole. Prin urmare, aşa
cum se exprima Ralf Dahrendorf, „anul 1989 reprezintă începutul istoriei, şi nu sfârşitul
ei”3.

1 F. Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Editura Paideia, Bucureşti, 1992, p. 60 (sublinierea îmi
aparţine).
2 S.P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, Bucureşti, 1998

(1997), pp. 280–290, I. Ramonet, Geopolitica haosului, Editura Doina, Bucureşti, 1998 (1997),
pp. 109–122, R. D. Kaplan, „A fost democraţia doar un moment?”, în Anarhia care va veni.
Spulberând visele ulterioare războiului rece, Antet, Bucureşti, f.a. (2000), pp. 42–66.
3 R. Dahrendorf, „Noile provocări ale democraţiei”, în Dilema, nr. 459, 2001, p. 13; pentru

problemele democraţiei în contextul globalizării vezi şi Z. Brzezinski, „Dileme globale ale


democraţiei”, în Lettre Internationale, nr. 32, ed. rom. iarna 1999–2000, pp. 29–31, B. Barber,
„Cultura McWorld împotriva democraţiei”, în Clipa 2000, vol. 1, pp. 126–130, H.P. Martin,
228
Symposion

În aceste condiţii, deşi aproape nimeni nu neagă existenţa unui “reviriment al


democraţiei”1, tot mai multe voci au atras atenţia asupra pericolelor la care sunt supuse
actualmente noile democraţii şi asupra eforturilor ce trebuie făcute pentru combaterea
acestor pericole2. Inclusiv Fukuyama, de altfel, şi-a modificat substanţial opiniile.
Optimismul entuziast a fost înlocuit, în lucrările sale mai recente, de îngrijorarea faţă de
ameninţările la adresa liberalismului şi democraţiei de tip liberal3.
Ideea dominantă în teoria politică a devenit, în acest context, aceea că victoria
democraţiei liberale este una parţială şi instabilă. Democraţia electorală, pur procedurală,
nu este suficientă pentru a asigura democratizarea autentică. Drept urmare, pentru a fi
durabile, noile democraţii trebuie consolidate. Aşa cum scrie Giovanni Sartori:
„Există multe feluri de victorii (inclusiv cea a lui Pyrrhus), iar dacă dobori un
duşman nu înseamnă că i-ai luat deja locul. Astăzi, victoria democraţiei este in primis
victoria unui principiu de legitimitate. Judecată în timp, este o victorie decisivă; văzută
pe moment, este o victorie preliminară. Iar dacă mai apoi facem distincţia, cum corect
insistă Morlino, între instaurarea şi consolidarea unei democraţii, observăm că trecerea
de la prima etapă la cea de-a doua este lungă. (…) Distincţia de fond este cea dintre
victoria pe jumătate şi victoria completă. Prima doboară un duşman şi atâta tot, în timp ce
în al doilea caz învinsul este convertit la regimul învingătorului. Dar şi în cazul în care
victoria este completă, adică atunci cînd se nasc sau sunt instaurate democraţii care nu
existau, chiar şi atunci consolidarea cere timp, deşi se poate ajunge şi la democraţii
instabile”4.
Pe baza acestei convingeri, au fost dezvoltate noi instrumente analitice şi
conceptuale, au fost avansate şi testate noi ipoteze (alături de cele „clasice”) sau au fost
abordate noi perspective de cercetare. Tema democratizării şi consolidării democratice a
devenit, de fapt, un adevărat (sub)domeniu al teoriei politice, având deja specialiştii săi
recunoscuţi. În centrul acestor cercetări se află ceea ce S. Huntington a numit „al treilea
val al democratizării”5, concept deja încetăţenit în literatura pe această temă.

H. Schumann, Capcana globalizării. Atac la democraţie şi bunăstare, Editura Economică, 1999, sau
D. Held, Democraţia şi ordinea globală. De la statul modern la guvernarea cosmopolită, Editura
Univers, Bucureşti, 2000 (1995). J.M. Guehenno nu ezită chiar să avanseze o teză
apocaliptică, referindu–se la „sfârşitul democraţiei” (J.M. Guehenno, Sfârşitul democraţiei, Ed.
Cristal, Bucureşti, 1995). Deşi multe dintre tezele unora dintre aceşti autori sunt exagerate,
ideea că globalizarea a creat un „deficit democratic” rămâne una incontestabilă.
1 Expresia îi aparţine lui J.Fr. Revel, Revirimentul democraţiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995

(1992).
2 Vezi, de pildă, J. Fr. Revel, op. cit., J. C. Isaac, Democraţia în vremuri întunecate, Editura Polirom,

Iaşi, 2000 (1998), V. Tismăneanu, Fantasmele salvării. Democraţie, naţionalism şi mit în Europa post-
comunistă, Editura Polirom, Iaşi, 1999 (1998) sau V. Tismăneanu (coord.), Revoluţiile din 1989.
Între trecut şi viitor, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
3 Vezi, de pildă, F. Fukuyama, Încredere. Virtuţile sociale şi crearea prosperităţii, Editura Antet,

Bucureşti, f.a. (1995) sau F. Fukuyama, Marea ruptură. Natura umană şi refacerea ordinii sociale,
Humanitas, Bucureşti, 2002 (1999).
4 G. Sartori, „Democraţia fără duşman”, în Teoria democraţiei reinterpretată, Polirom, Iaşi, 1999, pp.

443–444 (sublinierile autorului).


5 S.P. Huntington, The Third Wave: Democratization in the late Twentieth Century, University of
229
Opinii despre cărţi

Una dintre lucrările cele mai importante în această privinţă este şi cea pe care voi
încerca să o prezint aici. Este vorba despre lucrarea coordonată de Larry Diamond,
Marc F. Plattner, Yun-han Chu şi Hung-mao Tien, Cum se consolidează democraţia. Ea este
alcătuită din studiile prezentate la conferinţa de la Taipei, Taiwan, din perioada 27-30
august 1995. Din cele două volume ale ediţiei originale (Consolidating the Third Wave
Democracies, Johns Hopkins University Press, 1997), primul dedicat „temelor şi
perspectivelor” iar cel de-al doilea „provocărilor regionale”, prezenta ediţie reprezintă
traducerea doar a celui dintâi.
În prefaţa la ediţia românească, în care L. Diamond (editor, alături de M. F.
Plattner, al revistei Journal of Democracy, înfiinţată în bună măsură tocmai pentru a
dezbate perspectivele deschise democraţiei după revoluţiile din 1989, şi colaborator la
recenta constituţie irakiană democratică) prezintă tendinţele globale ale democraţiei şi
democratizării în cei 7 ani care s-au scurs de la apariţia iniţială a lucrării, primim atât
veşti pozitive cât şi veşti negative. Dintre primele fac parte stabilitatea relativă a
democraţiei ca sistem de guvernare (după ratingul Freedom House, numărul
democraţiilor înregistrând o uşoară creştere de la 117 în 1997 la 121 în 2002 şi
neproducându-se decât un singur recul democratic spectaculos, cel din Pakistan, în
1999), creşterea globală a gradului de libertate politică şi civilă (toate statele obţinând o
îmbunătăţire constantă a scorului mediu de libertate, de la 4,47 în 1974, începutul celui
de-al „treilea val al democratizării”, la 3,58 la sfârşitul lui 2002) şi singularitatea
democraţiei ca formă legitimă de guvernare la nivelul ideologiilor şi valorilor (inclusiv în
ţările cu puternice resentimente anti-occientale şi anti-americane, precum cele
musulmane). Principala tendinţă negativă este aceea că multe (44, mai precis) dintre
statele clasificate astăzi ca democraţii au performanţe foarte slabe, înregistrând chiar o
involuţie politică spre un stadiu ambiguu sau „hibrid”, acestea (precum Rusia, Armenia,
Ucraina, Venezuela, Paraguayul, Nigeria sa Mozambicul) putând fi clasificate mai
corect, în opinia lui Diamond, ca regimuri „electoral–autoritare”. Totuşi nu există nimic
inexorabil în ceea ce priveşte un „val invers” al colapsurilor democratice, acesta putând
fi prevenit dacă noile democraţii vor reuşi să răspundă eficient la ceea ce Diamond
numeşte „criza triplă a guvernării” (absenţa responsabilităţii democratice şi a domniei
legii, incapacitatea de a administra conflictele regionale şi etnice în mod paşnic şi şi criza
sau stagnarea economică), punând bazele unui guvern responsabil, unei societăţi
decente şi unei vieţi mai bune pentru cei mai mulţi oameni.
Prima secţiune a lucrării este dedicată perspectivelor teoretice şi conceptuale,
încercând să ofere un răspuns la întrebarea: Ce este consolidarea democratică? Care
sunt indicatorii pe baza căreia o putem recunoaşte? Totodată, unele studii încearcă o
evaluare a progresului făcut de unele ţări sau regiuni importante din „al treilea val” în
direcţia consolidării.
Mai întâi, în contribuţia sa la acest volum („Democraţie pe termen lung”, pp. 41–
50), Samuel Huntington realizează, împotriva tezei euforice a „sfârşitului istoriei”, o
pledoarie în favoarea unei perspective mai „înţelepte”, adică „obiectivă şi rece” asupra
viitorului democraţiei, şi a necesităţii trecerii de la faza de expansiune la cea de

Oklahoma Press, Norman, OK, 1993.


230
Symposion

accentuare a consolidării democratizării. Aceasta deoarece, pe de o parte, se va


răspunde astfel problemelor şi pericolelor potenţiale ale acesteia (dat fiind că, în
anumite condiţii, democratizarea poate promova comunalismul şi conflictul etnic, poate
face conflictul extern mai probabil, poate conduce la decăderea morală şi socială, în
contextul promovării unui laisser-faire atotpermisiv ori se poate auto-submina prin
victoria electorală a unor lideri sau grupări politice care o erodează sau promovează
ideologii antidemocratice ori prin concentrarea puterii în mâinile executivului) iar, pe de
altă parte, alte alternative viabile democraţiei nu există (islamismul politic fiind neclar
din punct de vedere instituţional şi fără rezultate în ceea ce priveşte sucesul economic şi
ordinea politică, iar „autoritarismul asiatic” fiind nesustenabil pe termen lung, datorită
lipsei instituţiilor de autoreformare, precum dezbaterea publică, presa liberă, mişcările
de protest, partidele politice de opoziţie sau alegerile competitive).
Răspunsul sistematic la întrebarea menţionată este oferit de Juan J. Linz şi Alfred
Stepan, în „Drumul spre o democraţie consolidată”. După ce identifică trei condiţii
minimale necesare pentru a putea vorbi despre consolidarea democraţiei – existenţa
unui stat, o tranziţie democratică completă şi un guvern ce conduce în mod democratic
–, ei oferă o definiţie tridimensională a acesteia, care detaliază o idee a lui Giuseppe di
Palma referitoare la faptul că democraţia devine „singurul joc acceptat” (the only game in
town), adică devine obişnuinţă şi se internalizează în viaţa socială, instituţională,
psihologică sau politică:
„Comportamental, un regim democratic, de pe un teritoriu, este consolidat atunci
când nici un actor semnificativ naţional, social, economic, politic sau instituţional nu
foloseşte resurse importante în încercarea de a-şi atinge obiectivele prin crearea unui
regim nedemocratic sau printr-o desprindere de stat. Atitudinal, un regim democratic
este consolidat atunci când o majoritate puternică a opiniei publice continuă să creadă
că procedurile şi instituţiile democratice sunt cele mai potrivite pentru a guverna viaţa
colectivă, chiar şi în contextul unor probleme economice majore şi al unei profunde
insatisfacţii faţă de cei care deţin puterea. În aceeaşi ordine de idei, regimul este
consolidat şi când sprijinul pentru alternativele antisistem este destul de redus, sau este
mai mult sau mai puţin izolat de forţele prodemocratice. Constituţional, un regim
democratic este consolidat atunci când forţele guvernamentale şi cele neguvernamentale
se supun şi se obişnuiesc cu rezolvarea conflictelor în limitele legilor, procedurilor şi
instituţiilor specifice, care sunt aprobate prin noul proces democratic” (pp. 52-53).
Acestea fiind spuse, argumentează în continuare autorii, consolidarea democraţiei
presupune crearea a cinci condiţii interconectate şi mutual favorizante: existenţa unor
condiţii pentru dezvoltarea unei societăţi civile independente, puternice şi active, existenţa
unei societăţi politice relativ autonome şi cu un consens funcţional cu privire la procedurile
de guvernare şi constituţionalism, statul de drept sau domnia legii (care să controleze
tendinţele ilegale ale statului şi să protejeze libertăţile individuale şi viaţa asociaţională),
existenţa unei birocraţii de stat la dispoziţia noului guvern democratic (pentru protejarea
drepturilor cetăţenilor şi oferirea altor servicii de bază) şi existenţa unei societăţi economice
instituţionalizate, care să medieze între stat şi piaţă. Pe de altă parte, principalele
pericole sau obstacole în calea consolidării democratice sunt conflictele etnice în statele
multinaţionale şi dezamăgirile populare legate de situaţia economică în statele ce trec
231
Opinii despre cărţi

simultan prin reforme economice şi politice. Însă acestea sunt surmontabile, cred
autorii, primul prin politici de ameliorare mai puţin majoritariste şi mai mult
consensualiste în privinţa identităţilor naţionale (exemplele concrete oferite se referă
însă doar la politici negative, care ar putea diminua considerabil şansele democratizării,
precum restrângerea la limba oficială a mass-mediei şi predării în şcoală, introducerea
unei legislaţii a cetăţeniei cu caracter „naţionalizator”, schimbarea radicală rapidă în
arena birocraţiei de stat în sensul stabilirii unei singure limbi oficiale etc.), iar al doilea
prin apelul la alte modalităţi de instaurare şi legitimare a instituţiilor democratice decât
beneficiile privatizării şi reformei economice.
Definiţia propusă de Linz şi Stepan a devenit locus classicus în ceea ce priveşte
consolidarea democratică, fiind utilizată atât de cei care o acceptă (majoritatea autorilor
prezenţi în acest volum) cât şi de cei care o critică (nu atât definţia celor doi, cât mai ales
conceptul ca atare). Din prima categorie face parte şi Robert Dahl, unul dintre cei mai
respectaţi autori în problemele democraţiei şi democratizării1. În studiul său din acest
volum, „Dezvoltare şi cultură democratică”, Dahl argumentează în favoarea ideii că
„procesul de consolidare democratică necesită existenţa unei culturi democratice
puternice, care să ofere suportul emoţional şi cognitiv adecvat pentru adeziunea la
procedurile democratice” (p. 68). Aceasta deoarece crizele puternice cu care se
confruntă, mai devreme sau mai tîrziu, orice sistem democratic (şi orice sistem politic în
general), vor putea fi depăşite numai prin existenţa unei culturi democratice solide, care
să asigure sprijinul populaţiei pentru procedurile democratice chiar şi atunci când se află
în situaţii limită. În lipsa unui asemenea sprijin, autoritarismul poate reveni. Două
practici de sorginte culturală sunt, în opinia sa, esenţiale în evitarea unui asemeneea
deznodământ: controlul principalelor forţe publice de coerciţie organizată (armata şi
poliţia) de către autorităţile democratice şi toleranţa şi protejarea fermă, pe baze legale, a
opiniilor şi credinţelor diferite, potenţial conflictuale2.
După cum spuneam, conceptul de „consolidare democratică” nu este lipsit de
critici. Unul dintre aceştia, prezent şi în acest volum, este Guillermo O’Donnell. Având
drept punct empiric de referinţă America Latină contemporană, el încearcă să
contracareze câteva „iluzii despre consolidarea democraţiei”. Principalul său reproş este
acela că există „puţine câştiguri analitice în ataşarea termenului «consolidată» lângă ceva
care, probabil, deşi nu sigur, va dura: «democraţie» şi «consolidată» sunt termeni prea
polisemantici pentru a forma o bună pereche” (p. 77). Alte reproşuri sunt ambiguitatea
etalonului pe baza căruia noile democraţii pot fi declarate „consolidate”, izul puternic
teleologic al acestei perspective şi inconsistenţa ei teoretică. Aşa cum observă
O’Donnell, pe de o parte, multe dintre noile poliarhii (termenul clasic al lui Dahl pentru

1 Vezi, în acest sens, lucrările sale clasice Poliarhiile. Participare şi opoziţie, Institutul European, Iaşi,
2000 (1971) sau Democraţia şi criticii săi, Institutul European, Iaşi, 2002 (1989).
2 Despre rolul culturii politice în funcţionarea democraţiei sunt publicate la noi lucrările clasice

ale lui G. Almond, S. Verba, Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni, Editura
Du Style, Bucureşti, 1996 (1963) şi R.D. Putnam, Cum funcţionează democraţia? Tradiţiile civice ale
Italiei moderne, Editura Polirom, Iaşi, 2001 (1993); despre bazele instituţionale ale reglării
democratice a conflictelor ce pot afecta stabilitatea unei guvernări democratice vezi lucrarea
clasică a lui A. Lijphart, Democraţia în societăţile plurale, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
232
Symposion

a desemna regimul politic cel mai apropiat, în practică, de idealul unui sistem deplin
democratizat) au fost într-o situaţie de „neconsolidare clară” vreme îndelungată (peste
20 de ani). Pe de altă parte, unele dintre principalele criterii ale consolidării democratice
din literatura de specialitate sunt violate de poliarhii de durată, considerate
„consolidate” în cadrul acesteia – precum Italia, Japonia sau India – aplicarea acestor
indicatori putând conduce chiar la concluzii paradoxale (de pildă, arată O’Donnell, noile
democraţii latino-americane ar trebui declarate „mai consolidate”decât ţările Europei de
Sud).
Ultimul articol al secţiunii („America Latină şi lupta contra unui curent de
adâncime”), aparţinându-i lui Abraham F. Lowenthal, argumentează o teză sceptică
privind America Latină şi Caraibe. În ciuda tranziţiei de la autoritarism la democraţia
electorală în toate ţările din regiune, celelalte condiţii necesare generării unei democraţii
autentice, unui guvernământ democratic eficient şi solid construit (controlul popular
periodic asupra instituţiilor politice, echilibrul şi controlul reciproc al puterilor la nivel
interguvernamental, controlul civil asupra poliţiei şi armatei, un sistem de partide stabil
etc.), nu sunt îndeplinite. „Discuţia despre consolidarea democraţiei este prematură şi
înşelătoare, prin urmare, întrucât implică faptul că instituţiile democratice există şi
trebuie doar să fie întărite. Nu aşa stau lucrurile în cea mai mare parte a Americii Latine,
unde guvernarea democratică este departe de a deveni realitate” (p. 94).
A doua întrebare fundamentală a lucrării este, desigur, cea exprimată în titlu:
Cum se consolidează democraţia? Care sunt factorii sau condiţiile care o favorizează
(sau, dimpotrivă, o obstrucţionează? Câteva răspunsuri, fie şi doar parţiale, au fost date
deja în studiile prezentate până acum. Pe larg însă, întrebarea îşi găseşte răspunsul în
celelalte patru capitole ale lucrării, fiecare dintre ele dedicat câte unui factor esenţial al
consolidăriii democratice: designul instituţional, raporturile militaro-civile, societatea
civilă şi dezvoltarea economică. Ca şi până acum, studiile prezente în aceste secţiuni
analizează atât chestiuni teoretice generale privitoare la aceşti factori cât şi progresele
concrete făcute de unele ţări sau regiuni în realizarea lor.
Capitolul al doilea („Design instituţional”) este dedicat, după cum spuneam,
unuia dintre principalii factori care afectează, conform literaturii de specialitate,
viabilitatea şi stabilitatea democraţiei: instituţiile politice (statul de drept, sistemele de
partide, sistemele electorale etc.)1. În primul studiu dn acest capitol, „Design
instituţional şi sisteme de partide”, John M. Carey analizează modul în care efectele
designului instituţional asupra sistemelor de partide afectează două aspecte esenţiale ale
consolidării democratice: sprijinul pentru regim şi guvernabilitatea. Mai precis, el
analizează rolul pe care îl au în aceste privinţe doi factori-cheie: gradul de fragmentare
din sistemul de partide şi gradul de coeziune internă al partidelor politice major (ambele
afectate de designul instituţional). Pe baza unor studii empirice, Carey arată, pe de o
parte, că sistemul de vot majoritar în două tururi de scrutin încurajează o fragmentare
mai mare decât sistemul pluralitar a sistemelor de partide din legislativ (mai ales atunci
când alegerile legislative au loc concomitent cu cele prezidenţiale), construirea coaliţiei

1 Pentru o analiză detaliată a relaţiei dintre democraţie şi sistemele de partide şi modurile de


scrutin vezi şi G. Voicu, Pluripartidismul. O teorie a democraţiei, Editura All, Bucureşti, 1998.
233
Opinii despre cărţi

guvernamentale fiind astfel mai dificilă, fapt ce subminează capacitatea de acţiune a


preşedinţilor. Pe de altă parte, coeziunea de partid, decisivă pentru elaborarea şi
implementarea unor politici publice coerente, este influenţată de trei variabile
principale: controlul însemnelor de partid, tipurile de vot şi colectarea voturilor la
nivelul partidului. „Aceste trei variabile au efecte directe asupra compromisului dintre
reprezentarea personală şi cea partizană în parlament. Un control mai puternic al
liderilor asupra însemnelor de partid generează o reprezentare mai mult partizană şi mai
puţin personală. Similar, cerinţa voturilor partizane, şi nu bazate pe preferinţele
personale, favorizează reprezentarea partizană. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul
adunării voturilor de pe lista aceluiaşi partid. De asemenea, este adevărat şi contrariul
acestor afirmaţii” (pp. 114–115). Acestor variabile li se adaugă şi magnitudinea
circumscripţiei, însă efectul său depinde de valorile celorlalte trei variabile menţionate.
„Partidele politice în Europa Centrală şi de Est” sunt subiectul studiului lui
Gábor Tóka. Analiza acestora îl ajută pe Tóka să conteste existenţa unei legături cauzale
între sistemele de partide instituţionalizate şi consolidarea democraţiei, aşa cum
presupun unele cercetări recente, deşi recunoaşte că ele pot îmbunătăţi calitatea acesteia.
Astfel, ţări precum Polonia, Ungaria şi Republica Cehă au reuşit să-şi consolideze
democraţia în ciuda unor sisteme de partid instabile, datorită altor factori care au avut
un rol decisiv în acest sens (proximitatea faţă de vestul Europei sau cultura politică
favorabilă democraţiei). „Într-adevăr, în aceste ţări nu există nici o dovadă cu privire la
mecanismul ce se presupune că ar crea legătura cauzală între instituţionalizarea
sistemului de partide şi consolidarea democratică. Astfel, prezenţa unor partide politice
instituţionalizate în mod rezonabil nu este, de fapt, o cerinţă a consolidării democratice”
(p. 123).
Asumând, dimpotrivă, ideea că „partidele politice şi sistemele de partide joacă un
rol decisiv în consolidarea democraţiei în ţări care au experimentat recent o tranziţie de
la autoritarism” (p. 165), studiul lui Teh-fu Huang analizează „Sistemele de partide din
Taiwan şi Coreea de Sud” din perspectiva contribuţiei lor la consolidarea democratică.
Conform analizei sale, în ciuda unor evoluţii diferite ale sistemelor de partide,
instituţionalizarea acestora continuă să fie o provocare pentru ambele ţări. Astfel că,
pentru a avansa în procesul cosolidării, amândouă trebuie să implementeze anumite
reforme electorale. Reforma consituţională şi politică a Taiwanului este, de altfel, şi
subiectul ultimului studiu din această secţiune, în care Emerson M.S. Niou şi Peter C.
Ordenshook încearcă să răspundă la întrebarea „Cum se construieşte o guvernare
coerentă?”
Relaţiile dintre sectorul civil şi cel militar, mai precis, subordonarea fermă a
armatei controlului civil şi ordinii constituţionale democratice este, prin definiţie, un alt
factor decisiv al consolidării democraţiei. Dedicată tocmai acestui factor, a treia secţiune
a lucrării, „Raporturile militaro–civile”, reuneşte două studi. În primul dintre acestea,
Felipe Agűero analizează „Drumul către supremaţie civilă în America de Sud”, unde
toate regimurile autoritare au fost militarizate iar tranziţiile acestora la democraţie au
avut loc sub influenţa armatei. Pentru a se apropia de statutul de democraţii consolidate,
aceste ţări trebuie să realizeze „supremaţia civilă” asupra armatei, pe care Agűero o
defineşte ca „abilitatea unui guvern civil democratic ales de (1) a orienta politica
234
Symposion

generală fără interferenţa armatei, (2) a defini obiectivele şi organizarea generală ale
armatei, (3) a formula şi orienta politica de apărare şi (4) a monitoriza implementarea
politicii militare” (p. 201). Deşi ţările din regiune au avut căi şi grade diferite de reuşită
în contracararea rezistenţei militare şi progresul spre acest obiectiv (în funcţie de
dificultăţile economice, sprijinul opiniei publice, gradul de unitate al civililor,
fragmentarea internă a armatei şi oportunităţiile internaţionale specifice fiecăreia), toate
trebuie să facă faţă, în opinia sa, unor provocări necesare unei supremaţii civile eficiente
şi durabile: rezovarea problemei drepturilor omului, promovarea controlului civil,
stabilirea unor instrumente de politici instituţionale şi redefinirea rolului armatei.
În cel de-al doilea studiu al secţiunii, Harold Crouch analizează „Raporturile
militaro-civile în Asia de Sud”, mai precis, în două ţări din această regiune: Filipine şi
Thailanda. El descrie experienţa diferită a celor două ţări în contracararea implicării în
guvernarea civilă a armatei, după ce aceasta şi-a pierdut poziţiile privilegiate deţinute în
regimurile autoritare anterioare. Constatând că Filipine a avut mai mult succes decât
Thailanda în această tentativă, el explică acest fapt nu atât prin implementarea unor
politici superioare în Filipine, ci în primul rând prin diferenţa de doctriină şi cultură
militară din cele două ţări (spre deosebire de Filipine, unde doctrina inhibă intervenţia
militară, cultura militară din Thailanda consideră legitimă şi normală implicarea militară
în guvernare).
Penultima secţiune a lucrării, cea de-a patra, reuneşte trei studii concentrate
asupra rolului societăţii civile în prăbuşirea regimurilor autoritare şi în procesul de
consolidare democratică1. În primul dintre ele, „Societatea civilă în Orient şi Occident”,
după ce analizează „zece propoziţii generale” referitoare la relaţia dintre societatea civilă
şi consolidarea democraţiei (condiţiile în care ea poate fi pozitivă sau negativă) şi
contribuţia novatoare pe care o poate avea la promovarea sau protejarea democraţiei
emergenţa actuală a unei „societăţi civile transnaţionale”, Philippe C. Schmitter propune
şi apără un „act îndrăzneţ de extindere conceptuală”: „Deşi originile sale istorice sunt situate
fără echivoc în Europa Occidentală, normele şi practicile societăţii civile sunt relevante pentru
consolidarea democraţiei în orice arie culturală şi geografică a lumii, cu condiţia ca tipul generic de
democraţie pe care actorii politici încearcă să îl consolideze să fie modern şi liberal – cu alte cuvinte,
constituţional, reprezentativ, responsabil prin intermediul alegerilor multipartitiste, tolerant faţă de
diversitatea socială şi etnică şi garant al drepturilor de proprietate” (p. 267, sublinierea autorului).
Mai precis, tradiţiile culturale, sociale şi politice asiatice nu sunt un impediment în
această direcţie.
Celelalte două studii ale secţiunii împărtăşesc şi argumentează o idee comună:
dacă presiunile societăţii civile au avut un rol central în prăbuşirea regimurilor autoritare
de pe glob, contribuţia acesteia la procesul de consolidare democratică a scăzut
substanţial, fiind chiar dezamăgitoare. Principala cauză identificată de Aleksander
Smolar cu privire la Europa Centrală şi de Est este tendinţa de atomizare produsă de
schimbările uriaşe declanşate de procesul de tranziţie democratică, în special recesiunea

1 Vezi, în această privinţă, şi V. Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalinn


la Havel, Editura Polirom, Iaşi, 1997 (1993), E.. Gelllner, Condiţiile libertăţii. Societatea civilă şi
rivalii ei, Editura Polirom, Iaşi, 1998 (1996) sau R. Dahrendorf, După 1989. Morală, revoluţie şi
societate civilă, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001 (1997).
235
Opinii despre cărţi

economică severă de la începutul anilor ’90 („De la opoziţie la atomizare”, pp. 278–290)
În ceea ce priveşte Africa, E. Gyimah-Boadi identifică drept surse ale slăbiciunii
societăţii civile diverşi factori sistemici sau contextuali, precum vulnerabilitatea
asociaţiilor şi ONG-urilor în faţa reprimării, şantajului şi cooptării de către stat, crizele
economice şi politice prelungite, slăbiciunile organizaţiilor religioase, constrângerile
structurale, materiale şi legale care afectează eficienţa noilor tipuri de ONG-uri,
tendinţele hegemonice ale statului african, patrimonializarea şi personalizarea puterii
politice, cultura lipsei de civilitate în politică, parohialismul şi exclusivismul vieţii
asociative şi – mai ales – lipsa unui sector conomic privat puternic („Societatea civilă în
Africa”, pp. 291–306). Ambii autori întrezăresc însă motive de speranţă în posibilitatea
unor soluţii cel puţin graduale pentru contracararea acestor tendinţe negative.
Ultima secţiune a lucrării cuprinde două studii consacrate dezvoltării economice.
În cel dintâi, Adam Przeworski, Michael Alvarez, José Antonio Cheibub şi Fernando
Limongi oferă următorul răspuns la întrebarea „Ce determină trăinicia democraţiilor?”:
„democraţie, bunăstare, creştere economică, un climat economic favorabil şi instituţii
parlamentare.” (p. 307) Acest răspuns are la bază un studiu asupra a 135 de ţări
observate anual între 1950 sau anul independenţei sau primul an pentru care sunt
disponibile datele economice (anul „intrării”) şi 1990 sau ultimul an pentru care sunt
disponibile date (anul „ieşirii”), cu un total de 4318 ani studiaţi. Rezultatele acestui
studiu, care, pe de o parte, risipeşte unele „mituri” iar, pe de altă parte, confirmă alte
idei vehiculate în literatura de specialitate, arată că probabilitatea ca o ţară să aibă un
regim democratic în viitor este cu atât mai mare cu cât: are deja un regim democratic,
are un nivel de dezvoltare ridicat (democraţiile sărace fiind extrem de fragile), generează
creştere economică cu o rată moderată a inflaţiei, inegalitatea veniturilor scade în timp,
numărul democraţiilor de pe glob este mai mare, în ţara respectivă nu s-a produs
anterior nici o răsturnare a democraţiei, are un sistem politic parlamentar şi nu unul
prezidenţial. Factorul central rămâne cel economic: „Pe scurt, secretul durabilităţii
democratice pare să stea în dezvoltarea economică, nu sub dictatură, aşa cum susţinea
teoria dominantă în anii ’60, ci sub democraţie bazată pe instituţii parlamentare” (p. 317).
O altă concluzie importantă a acestui studiu este că nu există nici o dovadă a
„consolidării” democratice. Ca şi O’Donnell, autorii lui contestă legitimitatea acestui
concept: „Abilitatea democraţiei de a supravieţui este o problemă de politică şi politici
publice, precum şi de noroc. Totuşi, dimpotrivă, dacă democraţiile devin «consolidate»
din indiferent ce motiv, atunci ar trebui să observăm că, la orice nivel de dezvoltare,
simpla trecere a timpului face ca prăbuşirea lor să fie mai puţin probabilă. Nu observăm
acest lucru şi deci concluzionăm prin a spune că «procesul de consolidare» este o
sintagmă lipsită de conţinut” (p. 316).
În ultimul studiu al secţiunii şi al lucrării, Hsin-Huang Michael Hsiao şi Hagen
Koo analizează relaţia dintre „Clasa mijlocie şi procesul de democratizare”, pe baza
experienţei Coreei de Sud şi a Taiwanului. Ideea principală pe care o argumentează este
aceea că teza conform căreia creşterea economică e legată, în primul rând, de
ascensiunea clasei mijlocii şi, în al doilea rând, de tranziţia democratică este, „în general,
adevărată” dar trebuie „detaliată”. Mai precis, deşi creşterea economică conduce
invariabil la mărirea clasei mijlocii, acest fapt nu generează în mod automat procesul de
236
Symposion

democratizare. Astfel, tranziţiile democratice din ţările menţionate „nu au reprezentat


deloc un rezultat automat fie al creşterii economice, fie al ascensiunii clasei mijlocii. Cu
toate că aceasta din urmă a furnizat o condiţie structurală importantă pentru democraţie
în ambele cazuri, efectele politice specifice acestui fenomen nu au fost predeterminate,
evoluând mai degrabă din procesele politice delicate în care puterea de stat şi elementele
care nu ţin de clase, precum clivajele regionale, etnice şi de generaţii, au jucat roluri
capitale” (p. 324).
Chiar şi un spirit extrem de critic ar putea cu greu să găsească un reproş lucrării
de faţă. Una dintre caracteristicile ei evidente şi din prezentarea pe care i-am făcut-o
este anti-dogmatismul bazat pe „deschiderea la experienţă”, atitudine total opusă stilului
metafizic al discursului lui Fukuyama. Mai mult, tezele, perspectivele şi chiar conceptele
centrale (inclusiv cel de „consolidare democratică”) ale unora dintre studii sunt sever
criticate de către alţi autori prezenţi în cadrul ei. Şi totuşi, există o idee care nu este
supusă examenului critic, o idee împărtăşită şi de Fukuyama în lucrarea citată la început.
Este vorba despre ideea că o democraţie consolidată „autentică” este în mod necesar o
democraţie liberală. Aceasta este o idee centrală a cărţii, aşa cum declară explicit, în
introducerea ei Larry Diamond: „alegeri regulate, libere şi corecte nu asigură prezenţa
altor dimensiuni importante ale democraţiei. O concepţie mai cuprinzătoare – ceea ce
am numit în altă lucrare «democraţie liberală» – include protecţia extinsă a libertăţilor
individuale şi de grup, pluralism cuprinzător în societatea civilă şi în partidele politice,
controlul civil asupra armatei, instituţii care să-i menţină răspunzători pe cei care deţin
funcţii de conducere şi, prin urmare, o domnie puternică a legii, asigurată printr-o
putere juridică şi imparţială. Cu toate că nu este articulată în aceşti termeni precişi,
distincţia dintre cadrul minimal al democraţiei electorale şi structura instituţională mai
profundă a democraţiei liberale este inclusă cu preponderenţă în multe dintre capitolele
teoretice şi empirice (...) ale acestei cărţi” (p. 18).
Nimeni nu contestă faptul că democraţia electorală nu este o democraţie
autentică. Este însă aceasta din urmă neapărat una liberală? Într-o lucrare recentă, Jeffrey
C. Isaac a contestat vehement această idee. El a acuzat teoria politică actuală de o
îngustare nepermisă, nu departe de ideologizare, a conceptului de democraţie prin
echivalarea acestuia cu cel de democraţie liberală. Democraţia liberală este doar unul
dintre proiectele democratice posibile, e adevărat, unul dintre cele mai remarcabile, dar
nu lipsit de probleme serioase1. El însuşi preocupat de soarta democratizării de după
revoluţiile din 1989, Isaac a respins consensul puternic privind interpretarea liberală a
acestora ca „viciată din punct de vedere politic şi moral. Este viciată din punct de
vedere politic pentru că marginalizează sau ignoră forme importante de politică
practicate de opoziţia democratică central-europeană, forme care nu sunt acoperite în
mod adecvat de liberalism. Este viciată din punct de vedere moral pentru că închide în
grabă şi prematur câteva probleme foarte complexe legate de semificaţiile şi moştenirile

1 J.C. Isaac, „Întoarcerea celor înfrânţi sau limitele «teoriei democratice»”, în Democraţia în vremuri
întunecate, ed. cit., pp. 28–48; unul dintre autorii pe care Isaac îl consideră exponenţial pentru
această tradiţie este G. Sartori, a cărui concepţie în această privinţă poate fi găsită în Teoria
democraţiei reinterpretată, ed. cit., pp. 327–352; pentru o analiză a relaţiilor dintre liberalism şi
democraţie vezi şi N. Bobbio, Liberalism şi democraţie, Editura Nemira, Bucureşti, 1998.
237
Opinii despre cărţi

anului 1989, excluzând astfel anumite căi importante de acţiune politică. Mai precis,
minimalizează importanţa formelor de activitate politică neelectorale, extraparlamentare
– în special tipurile de iniţiative civice care au jucat un rol important în rezistenţa
împotriva comunismului – în opoziţia faţă de autoritarism şi în constituirea unor
adevărate spaţii de politică democratică”1. Apologet al unui nou concept, nedogmatic,
arendtian, al democraţiei, Isaac consideră că există mai multe practici şi politici
democratice relevante pentru viitorul acesteia (de pildă, „politica antipolitică” specifică
disidenţei anticomuniste) care, deşi nu sunt antiliberale, nu sunt neapărat liberale.
Aceasta nu subminează însă meritele lucrării pe care am prezentat-o. Ea rămâne
o lucrare fundamentală în domeniu. Mai mult, nu mai este, desigur, nevoie să subliniez
importanţa traducerii ei pentru teoria şi practica politică din România, dat fiind că
pentru ambele problema consolidării democraţiei este una cardinală.
Eugen Huzum

Larry Diamond, Marc F. Plattner, Yun-han Chu, Hung-mao Tien (coord.), Cum
se consolidează democraţia, trad. Magda Muntean şi Aurelian Muntean, Editura
Polirom, Iaşi, 2004

Într-o democraţie din ce în ce mai confuză şi mai lipsită de perspectivă, pe o piaţă


editorială ce nu a produs încă titluri absolut obligatorii – precum The Theory of Justice –,
iar secţiunile de specialitate, precum „Opus” de la Polirom sunt din ce în ce mai goale
în titluri noi şi de valoare, într-o societate unde dialogul este aproape peste tot înlocuit
cu insulta şi ameninţarea, o apariţie editorială despre consolidarea democraţiei este cu
adevărat un eveniment. Evident, când te afli într-o democraţie care nu este consolidată,
primul lucru pe care-l faci este să cauţi la indice numele României. Deziluzia este majoră
– România este pomenită de două ori, dacă nu punem la socoteală şi „Cuvântul înainte”
al Alinei Mungiu Pippidi, şi nu prin aspecte relevante.
Şi atunci de ce această carte este un eveniment? Simpla lecturare a ei duce la un
răspuns (o prezentare aproape exhaustivă este semnată de Eugen Huzum, vezi supra).
Dar totuşi, fără a pomeni de România, cartea este despre România. Şi nu spun asta din
cauză că fenomenele descrise din sud-estul Asiei, America Latină sau centrul Europei ar
avea relevanţă pentru noi (bineînţeles că au!, aşa cum au relevanţă pentru orice
democraţie şi pentru orice analist al democraţiei), ci fiindcă această carte este un
„manual de învăţătură” aproape perfect pentru oricine vrea ca România să fie cu
adevărat o democraţie.
Adevărul trist este acela că noi nu ştim încă ce este democraţia, iar ultimii ani au
aprofundat parcă această ignoranţă. României îi lipseşte încă spaţiul public al
comunicării şi al informării a ceea ce înseamnă libertatea şi responsabilitatea oferită de
către democraţie, îi lipseşte spiritul civic fără de care oamenii pot fi manevraţi şi
deturnaţi spre o dictatură (sau cel puţin o cvasi-dictatură) paternalistă unde statul
controlează aspecte ale vieţii la fel ca în totalitarismele secolului trecut. România în
schimb se zbate într-o sărăcie care dezumanizează, şi nici chiar drumul victorios spre

1 J.C. Isaac, „Semnificaţiile anului 1989”, în op. cit., pp. 152–153.