Sunteți pe pagina 1din 21

Ministerul Educaţiei Culturii şi Cercetării al Republicii Moldova Centrul de Excelenţă în

Informatică şi Tehnologii Informaţionale

Al elevei Gurzun Cristina din Grupa SB-1442,


Specialitatea Secretariat şi Birotică, Catedra Servicii
Administrative şi Turism

Coordonat: Grigoriev Elena

Chişinău 2017
Ministerul Educaţiei Culturii şi Cercetării al Republicii Moldova Centrul de Excelenţă în
Informatică şi Tehnologii Informaţionale

A realizat: Gurzun Cristina

Gr. SB-1442
Coordonat: Grigoriev Elena

Chişinău 2017
1. Introducere
2. Originea relaţiilor publice.
2.1 Etapele evoluţiei relaţiilor publice
3. Protocol şi relaţii cu publicul
3.1 Trasaturile caracteristice procesului de relatii publice.
3.2 Elementele procesului de relatii publice
3.3 Protocolu. Definiţie. Trăsături. Importnaţă.
4. Etapele procesului de relaţii publice.
Pătrunsă adânc în comunitatea de afaceri din Republica Moldova zilelor noastre,
activitatea de relaţii publice are darul de a aduce succesul atât de mul aşteptat pentru cel care
crede în el. Procesul de relaţii publice are menirea de a pune într-o lumină favorabilă realizările
unei firme sau instituţii, în ideea generării unui climat de încredere sau consolidării acesteia in
faţa publicului, partenerilor de afaceri , personalului angajat şi nu în ultimul rând clienţilor. Este
vorba deci, de un proces foarte bine fundamentat ştiinţific, care funcţionează pe baza unor
legităţi specifice bine conturate.

Din acest motiv rolul protocolului în sistemul amintit devine pilonul central aş relaţiilor
publice, de reuşita acestuia depinzând eficienţa relaţiilor în cauză.Protocolul are întotdeauna un
obiectiv. Chiar dacă nu-l conştientizăm, de fiecare dată, el există. A-l conştientiza este imperios
necesar. A vorbi fără să ştii ce vrei, este ca şi cum ai trage cu puşca fără să ştii unde-i ţinta.
Obiectivul ultim, aflat în spatele oricărei intenţii de comunicare, este influenţarea atitudinii,
gândirii şi comportamentului interlocutorului. Aceasta ţine de nivelul pragmatic al comunicării
verbale (relaţia semn-om) şi nu de nivelul semantic (relaţia semn-semnificat) sau de cel sintactic
(relaţia semn-semn). Am putea spune „Este curent aici” şi cineva s-ar ridica să închidă fereastra
sau uşa. Efectul obţinut nu este regăsit nici în sintaxa şi nici în semantica mesajului meu. Ori de
câte ori scriem sau vorbim, încercăm să convingem, să explicăm, să influenţăm, să educăm prin
intermediul procesului de comunicare, avem în vedere câteva scopuri principale: să fim receptaţi
(auziţi sau citiţi), să fim înţeleşi, să fim acceptaţi, să provocăm o reacţie (o schimbare de
comportament sau atitudine).

Dacă nu reuşim să atingem nici unul din aceste obiective, înseamnă că nu am reuşit să
comunicăm şi implicit firma sau instituţia pe care o reprezentăm. A comunica presupune un
transfer de informaţii în ambele sensuri, în timp ce a informa este un proces de transmitere într-
un singur sens. De aceea, trebuie făcută o distincţie clară între comunicare şi informare (există o
relaţie de incluziune între cele două concepte, comunicarea incluzând informarea, nu şi invers).
Comunicarea nu se încheie o dată cu preluarea sau receptarea informaţiei. Informaţia poate
exercita o influenţă efectivă asupra opiniilor, ideilor sau comportamentului celor ce o receptează.
1. Curs relaţii publice şi protocol- S. Marius Gerald
2. Relaţii publice Dan Stoică, Departamentul de Jurnalism
şi Ştiinţele Comunicării de la Facultatea de Litere
Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi
1. Originea relaţiilor publice.
Relaţiile publice reprezintă un fenomen al secolului XX-lea ale cărei origini intră adînc în
istorie; într-un fel, sunt la fel de vechi ca şi comunicarea între oameni. În civilizaţia babiloniană,
greacă şi romană, oamenii erau convinşi să accepte autoritatea guvernului şi a cultelor religioase,
cu ajutorul unor tehnici care sunt încă în uz: comunicarea interpersonală, discursuro, artă,
literatură, puneri în scenă, publicitate şi alte metode. Nici una dintre acestea nu purta numele de
relaţii publice, bineînţeles, dar scopul şi efectul erau asemănătoare celor ale relaţiilor publice din
prezent.

Publicitatea ,relaţiile cu comunitatea, scrierea de discursuri, relaţiile cu guvernul, analiza


problemelor, relaţiile cu angajaţii şi chiar investitorii reprezintă toate, din punctul de vedere al
calităţilor necesare pentru realizarea lor, activităţi cu rădăcini adînci în istorie.

1.1. Etape de evoluţie şi tendinţa universalizării

În general, se apreciază că activitatea de relaţii publice în concepţia actuală a debutat


efectiv în Statele Unite în ajunul primului război mondial şi a cunoscut –potrivit opiniei lui
Edward L. Bernays, completată cu cea a lui Albert Oekl – şase etape.

Prima etapă (1900-1914) a fost aceea a reacţiei la critica societăţii americane a acelor
timpuri. Autori consacraţi, ca Upton Sinclair, Ida Tarbell, Thomas Lawson, criticând violent
metodele inumane la care recurgeau marile companii de căi ferate, bănci, companii petroliere şi
miniere, în goană după profituri cât mai mari, au determinat reacţia acestora, interesate de
refacerea „imaginii” lor. Primele companii americane care au ripostat la criticile formulate la
adresa lor în presă au fost cele de căi ferate. Astfel, a fost înfiinţat în acest sector un prim birou
de specialitate –„publicity” –în anul 1905. Un an mai târziu, companiile miniere le-au urmat
exemplul, angajându-l pe ziaristul Ivy Ledbetter Lee. Era absolvent al Universităţii Princenton şi
a fost reporter de afaceri la revista „World” din New York. El şi-a început practica particulară ca
publicist, extinzându-şi rolul până a devenit primul consilier de relaţii publice din istorie. El a
întocmit o „Declaraţie de principii”, care semnala sfârşitul epocii „la naiba cu publicul”, ca
atitudine a oamenilor de afaceri şi începutul erei „informării publicului”. Eric Goldman afirma că
această declaraţie „marchează apariţia celei de-a doua etape în relaţiile publice.

Câţiva ani mai târziu, în 1914, Ivy Lee a fost angajat de John D. Rockeffeler în condiţiile
în care procedase la represalii dure împotriva unei greve, cunoscută sub numele de „Masacrul
Ludlow”, la întreprinderile de combustibil şi oţel ale familiei Rockeffeler, din Colorado. Lee a
discutat cu ambele părţi şi l-a convins pe Rockeffeler să stea de vorbă cu minerii şi cu familiile
acestora. El a aranjat ca presa să fie de faţă şi să ia notă de faptul că Rockeffeler mănâncă la
cantina minerilor şi intră în mină, cu un târnăcop în mână, după care bea o bere alături de mineri,
la terminarea orelor de lucru. Presa l-a prezentat pe Rockeffeler ca pe un om serios, interesat de
cererile minerilor, ceea ce i-a sporit popularitatea în rândul greviştilor. Între timp, Lee a distribuit
o foaie informativă despre părerea conducerii privind greva şi a reuşit să-l convingă chiar şi pe
guvernatorul de Colorado să scrie un articol prin care să susţină poziţia adoptată de companie.
Vizitele lui Rockeffeler la mine au condus la schimbări –au crescut veniturile muncitorilor, dar
au şi preântâmpinat obţinerea unei poziţii mai favorabile de către Sindicatul Minerilor. Succesul
în transformarea unui conflict de muncă într-o situaţie avantajoasă (şi de imagine publică) pentru
familia Rockeffeler se baza pe faptul că Lee a încercat să rezolve problema sau, cel puţin, să
creeze condiţii pentru găsirea unei soluţii înainte de a face vreu comunicat. Ca urmare a acestui
succes, Lee a fost angajat pentru a reface imaginea familiei, şifonată de „scurmătorii în rahat”,
care îl portretizau pe John D. Rockeffeler Sr. Ca pe un explorator, rege al capitaliştilor veroşi,
Lee i-a sfătuit pe cei din familia Rockeffeler să facă publice sumele de bani donate instituţiilor
de caritate. De asemenea, el l-a convins pe senatorul John să permită presei, reporterilor şi
fotografilor, să fie martori şi să imortalizeze partidele de golf şi evenimentele sociale petrecute
alături de familie şi prieteni. Când Rockeffeler a murit, în 1937, el a fost deplâns de presă pentru
bunătatea, umanitarismul şi filantropia de care a dat dovadă.

A doua etapă (1914-1919) a fost marcată de Primul Război Mondial şi de principiul


„publicul trebuie informat”. Nevoia de încredere a conducătorilor politici era mai mare decât
oricând, pentru ca poporul să accepte sacrificii, în condiţiile în care nimic nu ameninţa direct
naţiunea americană. A fost creată o întreagă structură organizatorică: preşedintele Wilson,
diversele administraţii, un număr imens de cluburi, asociaţii, comitete, organizaţii etc., ce vor
mobiliza toate mijloacele de sugestionare în acest scop. Relaţiile publice, propaganda, războiul
psihologic, se vor amesteca acum în multiplele activităţi de informare ce se desfăşurau în
interiorul şi exteriorul S.U.A. Preşedintele Wilson l-a solicitat pe George Creel, fost reporter de
ziar, să alcătuiască un grup puternic care să activeze ca un consilier pentru el şi cabinetul său,
pentru aplicarea unor programe de influenţare a opiniei publice, americane şi mondiale. La 6
aprilie1917, pentru coordonarea acestor activităţi s-a constituit „Committee on Public
Information”, cunoscut şi sub numele de Comisia Creel. Această structură a îndeplinit, pentru
prima dată în istorie, funcţia de consiliere a guvernului în timp de război. Printre multe alte
activităţi, comisia a convins ziarele şi revistele să-i încurajeze pe americani să cheltuiască mai
puţin pentru mâncare, pentru a investi în acţiunile Liberty, care au fost cumpărate de 10 milioane
de oameni. Mii de firme s-au alăturat acestui efort prin înfiinţarea propriilor grupuri de agenţi
publicitari. Wilson a fost de acord cu propunerea lui Creel ca în activitatea de influenţare a
opiniei publice accentul să nu fie pus pe ura faţă de germani, ci pe loialitatea şi încrederea în
guvern. Un slogan lansat de comisie (şi a devenit obsesie naţională) a fost „Unchiul Sam are
nevoie de tine”. Consiliul a făcut cunoscute scopul intrării în război şi idealurile lui Woodrow
Wilson de aface din această lucrare un loc adecvat democraţiei, iar din primul război mondial,
războiul ce avea să pună capăt tuturor războaielor. Crucea roşie americană, în cooperare cu acest
consiliu, a înrolat peste 19 milioane de noi membri şi a primit, în această perioadă, donaţii de
peste 400 milioane de dolari. Acest efort imens a avut un impact deosebit asupra relaţiilor
publice: dovedindu-le eficacitatea, a stimulat dezvoltarea ulterior a acestei activităţi. De
asemenea, acest lucru a trezit americanilor conştiinţa puterii tehnicilor de persuasiune care,
alături de analiza postbelică a metodelor britanice de propagandă, a dus la apariţia unor lucrări
ştiinţifice şi a unor cursuri universitare pe această temă. Printre acestea se numără şi „Opinia
publică” a lui Walter Lippman, în care se demonstrează cum pot fi determinaţi oamenii să
acţioneze sub impulsul impresiilor pe care şi le-au format.

Etapa a treia (1919-1939). În perioada ce a urmat primului război mondial, specialiştii


din „Committee on Public Information” au pus la dispoziţia companiilor americane experienţa
acumulată în domeniul cultivării relaţiilor cu opinia publică. Unii membri ai Comisiei Creel au
înfiinţat companii sau au devenit teoreticieni în domeniul relaţiilor publice. Astfel, în 1930, Carl
Byoir a înfiinţat o companie care este astăzi una dintre primele 5 mari firme de relaţii publice din
S.U.A. În această perioadă se dezvoltă mai puternic funcţia de consiliere: ex : reorientarea
producţiei din domeniul militar în cel civil a necesitat intervenţia specialiştilor în relaţii publice,
pentru crearea unei noi imagini în faţa opiniei publice. De la sfârşitul primului război mondial şi
până la criza din 1929, tendinţele şi evenimentele vor precipita dezvoltarea relaţiilor publice în
S.U.A. Competiţia economică se extinde şi se ascute, punând în evidenţă avantajele unei noi
arme - informaţiile. Întreprinderile americane încep să conştientizeze că informaţia înseamnă
putere şi înfiinţează birouri de relaţii publice; le urmează în curând exemplul fundaţiile,
instituţiile de cercetări, spitalele, bisericile, organizaţiile şi sindicatele. Universităţile şi colegiile
americane nu numai că încep materializarea unei politici de relaţii publice, dar şi introduc cursuri
de specialitate în programele lor de învăţământ. Concomitent, rezultatelor primelor studii de
piaţă şi sondaje ale opiniei publice câştigă atenţia opiniei publice americane. Relaţiile publice
devin un element de bază al organizării, o politică a conducerii întreprinderii, care aşează
interesele particulare ale publicului pe primul plan. Ulterior anului 1929, activitatea de relaţii
publice stă sub semnul puternicei depresiuni ce a urmat crizei economice promovată de către
preşedintele S.U.A., Franklin D. Roosevelt –„New Deal”. Activitatea de relaţii publice trece de
la faza defensivă, în care se acţiona doar atunci când interesele companiei, imaginea ei, erau
afectate, într-o formă nouă, de acţiune continuă, pozitivă, devenind activitatea de relaţii publice
propriu-zisă, din prezent. În această perioadă, se predau cursuri de relaţii publice la Cornell
University, University of Minessota, Brooklyn College ş.a.
Etapa a patra (1939-1945). Problemele tratate în activitatea de relaţii publice se
multiplică şi se diversifică. Ele se integrează în politica întreprinderii şi se repercutează printr-un
ansamblu complex de contacte la diferite niveluri. Apare, ca o sarcină nouă, ascultarea opiniilor
publicului, care apoi sunt traduse în factori de decizie la dispoziţia direcţiei. De acum, specialiştii
în relaţiile publice sunt obligaţi să se adreseze diverselor categorii de public într-un limbaj pe
care acesta îl poate înţelege şi, mai ales, aprecia. Astfel, apar specializări stricte în interiorul
acestui nou domeniu de activitate: relaţiile cu angajaţii, relaţiile cu distribuitorii-vânzători, cu
acţionarii, cu consumatorii, relaţiile cu presa etc.

Marele public începe să se intereseze de relaţiile publice ca de o disciplină intelectuală;


cercetătorii din domeniul ştiinţelor sociale aprofundează studiile lor în acest domeniu. În acelaşi
timp, apare şi o literatură de relaţii publice. Specialiştii de relaţii publice se perfecţionează şi îşi
ameliorează procedeele şi tehnicile de lucru, pentru a cunoaşte mai profund principiile care
angrenează societatea şi a determina cu mai multă certitudine funcţionarea opiniei publicului, a
motivaţiilor individului, a comportamentului său, raţiunile atitudinilor sale. Declanşarea celui de-
al doilea război mondial a obligat guvernul american să facă apel la specialiştii de relaţii publice.
Noile posibilităţi de informare au permis, astfel, realizarea unor acţiuni incomparabil mai
complexe, mai coordonate şi mai eficiente decât în perioada primului război mondial. „Office of
War Information” (Biroul de informaţii de Război –OWI), înfiinţat în acest scop, miile de birouri
de informare sau de relaţii publice amenajate pe teritoriul Statelor Unite, cât şi în cadrul
unităţilor militare, formau o maşinărie de o putere fără precedent, destinată să facă înţelese şi să
fie admise de către populaţie şi de către soldaţi raţiunile efortului şi ale sacrificiului cerut întregii
ţări. Preşedintele american a intrat personal în acţiune. Pentru conducerea acestei operaţii vitale,
Franklin Roosevelt s-a adresat lui Elmer Davis, un ziarist din Indiana. Timp de 15 ani, Davis
fusese romancier şi scriitor independent, 10 ani a activat ca reporter pentru New York Times şi
trei ani a lucrat în calitate de comentator de radio pentru canalul Columbia Broadcasting System.
Cunoscând tehnicile care au avut atâta succes în primul război mondial, Davis a pus în mişcare şi
a condus o campanie mult mai amplă de relaţii publice. Misiunea sa era extrem de dificilă,
deoarece biroul său trebuia să coordoneze informaţiile de la agenţiile militare şi cele
guvernamentale, să se zbată pentru fonduri şi să înlăture suspiciunile Congresului că OWI s-ar
putea transforma în instrument de propagandă a lui Roosevelt. Mai mult, Davis trebuia să
înlăture opoziţia unei mari părţi a presei ce nu agrea ideea de a sta de vorbă cu un purtător oficial
de cuvânt. Ca şi în primul război mondial, campaniile OWI erau foarte eficiente în promovarea
vânzărilor acţiunilor de război şi obţinerea sprijinului presei scrise şi vorbite în soluţionarea altor
necesităţi de război, printre care: raţionalizarea alimentelor, îmbrăcămintei şi benzinei; mărirea
productivităţii; reducerea absenţelor; păstrarea secretului în legătură cu mişcarea trupelor, cu
amplasarea fabricilor şi depozitelor de armament şi muniţie. OWI a înfiinţat, în 1942, „Vocea
Americii”, pentru a transmite ştiri despre război în toate părţile lumii. Industria filmului şi-a adus
contribuţia la cultivarea patriotismului, turneele vedetelor, la vânzarea de acţiuni, iar filmele
comerciale la consolidarea unei imagini pozitive a trupelor americane de pe front. OWI este
strămoşul Agenţiei de Informaţii a S.U.A., înfiinţată în 1953 sub preşedenţia lui Eisenhower în
scopul de a „povesti lumii întregi despre America”. În deceniile care au urmat, mulţi din cei care
au lucrat cu Davis au devenit personaje cu funcţii înalte în domeniul relaţiilor publice.

Etapa a cincea (1945-sfârşitul anilor 60). După 1945, ca o confirmare a încrederii şi


prestigiului dobândite în anii războiului, are loc o creştere a importanţei relaţiilor publice. În
S.U.A., se formează asociaţii profesionale, se organizează noi cursuri de relaţii publice;
industria, comerţul, forţele armate americane, diversele organizaţii publice şi private se
interesează şi încep să utilizeze relaţii publice. Fenomenul relaţiilor publice intră în viaţa
cotidiană a americanilor. Dezvoltarea relaţiilor publice cunoaşte un ritm vertiginos: în anul 1948,
relaţiile publice se predau în 62 de universităţi, faţă de 21 în 1945. Diferite companii americane
au deschis departamente de relaţii publice sau le-au dezvoltat pe cele existente. Personalul
guvernamental a devenit tot mai numeros, la fel ca şi cel din organizaţiile nonprofit de tipul celor
educaţionale, de sănătate de binefacere. Dezvoltarea relaţiilor publice a fost stimulată şi de
apariţia, la sfârşitul anilor 1940, a televiziunii. S-au organizat, în S.U.A., numeroase asociaţii şi
organizaţii naţionale ale practicanţilor relaţiilor publice, printre cele mai recente fiind: Institutul
Naţional al Relaţiilor cu Investitorii, Asociaţia Managerului Specializat, Asociaţia Purtătorilor de
Cuvânt ai Instituţiilor de Interes de Stat şi Societatea Specialiştilor în probleme privind
consumatorii.

Etapa a şasea (ultimele decenii ale secolului XX - „epoca informaţiei globale”).


Relaţiile publice au devenit esenţiale pentru viaţa modernă, dintr-o mulţime de cauze, printre
care: creşterea deosebită şi continuă a populaţiei, mai ales în oraşele mari, în care cetăţeanul are
rareori ocazia contactului direct cu marile organizaţii de afaceri, sindicale, guvernamentale şi
instituţionale, care le influenţează vieţile; progresul ştiinţific şi tehnologic, inclusiv
automatizarea şi computerizarea; revoluţia din telecomunicaţii; fuziunile şi consolidările de
firme însoţite de rapoarte financiare; interdependenţa crescută a unei societăţi tot mai complexe.
În acest sens, se apreciază că dezvoltarea continuă a companiilor, dacă nu chiar supravieţuirea
lor, depinde de priceperea specialiştilor în relaţii publice de a gestiona imaginea publică a acestor
instituţii. Marile societăţi americane, precum şi guvernul, cu ajutorul USIA (Unites States
Information Agency), a contribuit într-o măsură hotărâtoare la implantarea şi, apoi, la
dezvoltarea relaţiilor publice în primii ani după război în celelalte ţări industrializate, în
principal, în Europa occidentală. Sub acest ultim unghi arătăm: Marea Britanie - Înfiinţat în
1948, British Institute of Public Relation pregăteşte responsabili de relaţii publice (public
relations officer) pentru organele guvernamentale centrale şi locale, forţele armate, asociaţii,
organele comerciale, industriale, comerţ, centre de consulting. În ministerele britanice,
specialistul de relaţii publice este persoana cea mai bine informată asupra politicii şi funcţiilor
ministerului respectiv. Funcţiile specialistului de relaţii publice includ asigurarea generală a
informării; facilitarea legăturii cu presa şi alte medii; supravegherea cererilor publicului;
organizarea de întâlniri, conferinţe şi vizite; producţii şi prezentări de filme; contactarea
organizaţiilor locale; organizarea şi acordarea de consultaţii publicaţiilor; furnizarea de
informaţii consiliului de conducere asupra opiniei publicului. Specialistul britanic de relaţii
publice ţine o evidenţă a informaţiilor de presă şi bibliografice de referinţă pentru a răspunde
cererilor ziariştilor şi editorilor. Toate întrebările presei sunt analizate periodic, indicând
tendinţele de evoluţie a interesului public. Franţa - Relaţiile publice ale industriei franceze îşi
găsesc începuturile în perioada de progres a economiei, după cel de-al doilea război mondial,
când un număr mic de specialişti, conduşi de Charles Louis Blondel, au organizat clubul „La
maison de verre”, care îndemna pe conducătorii francezi să renunţe la secretul tradiţional al
afacerilor, să trăiască în „casa de sticlă” şi să prezinte operaţiile lor publicului. Germania - În
anul 1950, s-a înfiinţat Secţia de presă a „Deusche Industrie und Handelskammer” din care, în
februarie 1951, s-a format o secţie de relaţii publice, sub numele de „Abteilung fur
Offentlichkeitsarbeit”. La 8 decembrie 1958, s-a înfiinţat în R.F.G. „Asociaţia vest-germană de
public relations”. Societatea a înfiinţat nenumărate secţii sau asociaţii (grupuri de relaţii publice
în cadrul întreprinderilor industriale şi comerciale). Câteva agenţii mai importante de ştiri şi-au
înfiinţat secţii proprii de relaţii publice. Industria, comerţul, instituţiile, organismele guvernului
şi-au organizat şi ele propriile structuri de informare şi relaţii publice. Japonia - Conferinţe de
presă sunt organizate pentru ziarişti şi editori, care sunt aprovizionaţi cu bibliografie şi materiale
generale de informare. Inaugurarea unor uzine şi politica de „porţi deschise” sunt îmbinate cu
vizite de ghizi, salutaţi de conducere, urmate de răcoritoare şi cadouri publicitare. Publicarea în
presă este limitată la evenimente majore, ca de exemplu, inaugurarea unei uzine. Ziarele nu vor
să menţioneze în mod obişnuit nume de companii sau de produse în ştirile lor, iar TV este rar
folosită în activitatea de relaţii publice. Structuri de informare şi relaţii publice sunt constituite şi
în Italia, Belgia, Danemarca, Elveţia, Norvegia, Olanda, Australia, Canada etc. Inclusiv,
Organizaţia Naţiunilor Unite are o asemenea structură. În acest context, este demnă de reprodus
opinia fostului secretar general al O.N.U., Kurt Walldheim care aprecia că: „În prezent, se
utilizează curent termenul de relaţii publice. Mă refer la un capitol care în politica externă nu a
fost apreciat totdeauna aşa cum se cuvine. Ici şi colo au fost folosite mijloace publicitare, dar
pregătirea sistemică, caracterizând această activitate, sensul rafinat al nuanţelor aparatului său
psihologic, influenţa combinată cu aspecte sociologice, cu experienţele psihologice în crearea
opiniei publice şi în marketing s-au dezvoltat ajungând în cursul ultimelor decenii la o veritabilă
artă”.

S.U.A. - Activitatea de relaţii publice internaţionale este desfăşurată de United States


Information Agency (USIA) înfiinţată de preşedintele S.U.A, în 1953. Misiunea acestei agenţii
este de a explica politica externă a S.U.A., de a prezenta o imagine a vieţii şi culturii americane.
Directorul agenţiei raportează activitatea atât direct preşedintelui S.U.A. cât şi prin Consiliul
Securităţii Naţionale. Activităţile agenţiei sunt desfăşurate prin 6 departamente: presă şi
publicaţii, emisiuni de televiziune, film, centre de informaţii, inclusiv expoziţii de cărţi,
cooperare privată. Programele de informare publică sunt diferite în funcţie de gradul de
dezvoltare a culturii din ţara de destinaţie. În ţările cu o literatură dezvoltată sunt folosite
materiale tipărite de diferite genuri iar în zonele cu cunoştinţe literare mai scăzute, filme,
diapozitive, expoziţii, benzi desenate. Agenţia dispune de centre de informare cuprinzând o
bibliotecă de cărţi, reviste şi ziare americane pentru a ţine la curent populaţia din străinătate cu
viaţa şi cultura americană şi să promoveze înţelegerea şi politica S.U.A. De asemenea, centrele
organizează cursuri de limbă engleză lecturi şi concerte- program, organizează proiecţii de filme,
iniţiază expoziţii şi evenimente culturale. Aceste centre cooperează cu alte centre culturale
autonome care îndeplinesc programe similare.

2. Protocol şi relaţii cu publicul.

Privite, inainte de toate, dintr-un unghi psihologic, deci ca mecanisme de stabilire a


legaturilor intre institutii, ori intreprinderi si oameni relatiile publice pot fi definite ca fiind
ansamblul demijloace folosite de catre institutii si intreprinderi pentru a crea un climat de
incredere si simpatie in randul propriului personal, precum si in randul publicului.

In realizarea actiunilor de relatiii publice, se are in vedere informarea obiectiva a publicului,


nuugestionarea lui ca in cazul publicitatii. De aceea, se spune ca prin relatii publice se popularize
o firma, o intreprindere, o institutie, in vreme ce prin publicitate se popularizeaza un produs al
firmei respective. Prin continutul lor, actiunile realizate prin relatiile publice sunt mai ales
sociale iar cele ce tin de publicitate sunt mai ales comerciale.Relatiile publice, atat prin scopul
general, cat si prin maniera specifica in care se realizeaza, suntconsiderate ca fiind necesare si
posibile la orice institutie si intreprindere si la orice nivel. Deaceea, se vorbeste de “relatii
publice” ale statului si ale organismelor de stat, cum ar fi: armata, politia, institutii de invatamant
si cultura etc.
Trasaturile caracteristice procesului de relatii publice.

Foarte multi specialisti sunt de acord ca principalele trasaturi caracteristice ale acestui processunt
urmatoarele:

Procesul de relatii publice este intentionat, are la baza o manifestare de vointa a unei
persoanesau a unei institutii (organizatii) in scopul castigarii increderii.Acest proces urmareste o
reactie de tip impact, mai precis, ca urmare a actiunilor desfasurate deo persoana sau o institutie
(organizatie), se urmareste un anumit tip de reactie din partea altor persoane.Activitatea de
relatii publice se desfasoara pe baza unei strategii foarte bine pusa la punct, uneoriin mai multe
faze.Procesul de relatii publice are la baza realizarile individului sau institutiei (organizatiei).
In cazulin care institutia sau individul are realizari slabe, procesul nu isi va atinge scopul.

Scopul realizarii procesului de relatii publice este dublu. Din aceasta activitate are de
castigat nunumai cel care il initiaza, dar si publicul larg, ca beneficiar al serviciilor sau
produselor ambelor institutii (ofertant si beneficiar).
Relatiile publice constituie un atribut al conducerii institutiilor (organizatiilor) si permitmentiner
ea unor cai de comunicare intre aceasta intreprindere si oamenii cu care intra in contact.
De asemenea, procesul de relatii publice poate avertiza din timp conducerea institutiilor (organiz
atiilor) despre unele tendinte si fenomene noi ce pot aparea.Procesul de relatii publice cuprinde
relatiile cu presa, relatiile cu publicul, relatiile cu propriiangajati, relatiiile cu autoritatile
si, bineinteles, relatiile cu diferite instituttii si organizatii. Cu privire la dezvoltarea relatiiilor
publice, imensa majoritate a specialistilor sunt de acord ca insecolul urmator acestea vor
cunoaste o dezvoltare exploziva, deoarece pana acum si-au dovveditutilitatea si, mai
mult, societatea moderna este si va fi controlata de informatie.

Elementele procesului de relatii publice

Pentru ca procesul de relatii publice sa functioneze, el are nevoie de trei elemente.


Acestea sunt:agentul de relatii publice, clientul sau beneficiarul si serviciile specifice.

Agentul de relatii publice

Este un lucru cunoscut ca, pentru a promova o strategie de relatii publice, este nevoie de
o inalta calificare in domeniu. Deci nu orice persoana poate indeplini aceasta functie.

Agentul de relatii publice trebuie sa aiba capacitatea de a intra in relatie cu semenii sai
cat maiusor si mai natural cu putinta, sa fie prezentabil si corect in relatiile cu clientii si marele
public. Din punct de vedere deontologic, agentul de relatii publice are cateva obligatii:sa nu-si
modifice obiectivele fara acordul clientului;sa fie de partea institutiei care l-a angajat pana la
terminarea contractului;sa nu se afle in prim planul activitatilor, pentru a-si mentine deschise
canalele de comunicare;sa exploateze intr-o maniera personala orice eveniment favorabil
indeplinirii mandatului sau .
Clientul

Beneficarul activitatii de relatii publice poate fi o persoana sau o institutie (organizatie).


Aceastaare nevoie de consultanta profesionala in domeniul relatiilor publice pentru a-si realiza
un interes (scop) - stergerea unei imagini negative a firmei, cresterea patrimoniului acesteia prin
atragereade investitori etc.

(scop) - stergerea unei imagini negative a firmei, cresterea patrimoniului acesteia prin
atragereade investitori etc.Intre client si agentul de relatii publice iau nastere raporturi
contractuale.Clientul stabileste obiectivele ce trebuie atinse o data cu demararea procesului de
relatii publicesi scopurile imediate sau de perspectiva. Cu privire la metodele si mijloacele care
trebuiefolosite, clientul le poate propune agentului de relatii publice, dar nu are dreptul sa le
impuna.

Serviciile de relatii publice

In general, serviciile in acest domeniu urmaresc crearea unor canale de comunicare cu be


neficiarii sau administrarea acestor canale. Insa specifice acestor servicii sunt activitatile de prom
ovare comerciala si marketing, consultanta in domeniul politic, guvernameental, alafacerilor
publice, financiar, relatii de munca, probleme de personal, educatie sau recalificare,castigarea
increderii opiniei publice, promovarea unei imagini de marca etc.Trebuie precizat ca, atunci cand
este vorba de consultanta, persoana - agent de relatii publice - nutrebuie sa fie expert in domeniul
respectiv. Pentru elaborarea strategiei de relatii publice el poateapela la specialisti recunoscuti in
domeniu

Protocol.
Ceremonialul creează cadrul şi atmosfera în care urmează să se desfăşoare
raporturiledintre interlocutori / parteneri. Protocolul codifică regulile care guvernează
ceremonialul, alcărui obiect este de a oferi fiecărui participant prerogativele, privilegiile şi
imunităţile la careare dreptul. Ceremonialul şi protocolul garantează egalitatea în drepturi a
partenerilor, carepermite fiecăreia dintre ei să-şi facă auzită în mod liber vocea. Şi unul şi celălalt
impuncurtoazia care trebuie să guverneze raporturile între oamenii de bună credinţă.
Ceremonialulşi protocolul guvernează, de asemenea, negocierea, încheierea şi intrarea în vigoare
a unordocumente / acte specifice. Ambele au o incidenţă zilnică asupra vieţii şi activităţii
deafaceri.Protocolul pune problema regulilor care determină ordinea de precădere între parteneri

Importanţa protocolului în viaţa cotidiană este una relativă depinzând în mare parte de
natura relaţiei sau a activităţii pe care individul o prestează. Intuitiv, ramura principală a
protocolului este formalismul diplomatic, fie că se referă la aspecte internaţionale sau dacă este
sa ne gândim la o scară mai mica, la activitatea unui angajat în cadrul companiei. Din păcate în
viaţa de zi cu zi a omului de rând protocolul capătă o valoare din ce în ce mai mică. Cauzele
acestui declin sunt îndeosebi caracteristicile care fac ca un sistem economic să fie unul de tip
capitalist. Baza capitalismului este individualismul, ori protocolul implică comunitate si respect,
nu transpunerea principiilor junglei în viaţa cotidiană.
Trăim într-o lume în care accentul nu se mai pune pe valori morale ci pe capacitatea de a
te adapta cât mai rapid şi cât mai impersonal. Pentru a exemplifica mai bine aceasta teorie este
nevoie de o privire evolutivă asupra progresului (regresului) umanităţii asupra istoriei.
S-a pornit de la epoca de piatra în care pentru omul-animal protocolul era inexistent.
Încet încet relaţiile interumane s-au dezvoltat şi prin urmare a apărut noţiunea de respect care
implicit a determinat naşterea unui protocol. De-alungul timpului protocolul s-a rafinat atingând
probabil cote maxime în secolele iluminarii, a monarhiei şi in general a perioadelor mai linistite
din punct de vedere a razboaielor.
Pe de altă parte peisajul economic din ziua de astăzi, nu mai lasa nici timp nici inclinaţii
către latura formală a vieţii. Fiecare persoană încearcă să minimalizeze orice fel de reguli
indiferent de natura lor. Este mult mai usor sa adopti o ţinută casual la serviciu, te simţi mult mai
important vorbind ca de la egal la egal cu cât mai multe persoane, pierzi mult mai puţin timp
trimitând felicitări de Crăciun, oboseşti mult mai putin nepurtându-te civilizat.
Deja societatea ne încurajează către ideea de individ central universului şi deci implicit
către ideea că nu prea mai exista diferenţe între oameni. Rezultatul direct este faptul că oamenii
nu se mai vad ca făcând parte din grupuri foarte diferite şi atunci protocolul poate fi ori ignorat
ori transformat intr-o relatie de ”tutuire”. Un factor de o importanta covarsitoare în ruperea
barierelor este internetul. E suficient sa ne oprim o clipă şi să reflectăm asupra modului în care
comunicarea se desfasoară astăzi. Intrevederea fizica dintre două persoane aproape că a dispărut,
există videoconferinţa sau telefon mobil. Toate aceste instrumente reduc la minim timpul necesar
transmiterii informaţiilor şi atunci individul fără să vrea reduce la minim protocolul.
Se poate observa un paralelism între protocol şi tradiţie fiindcă adeseori tradiţia impune
protocolul. Să luam drept exemplu pregătirile funerare, narate excelent de către Mihail
Sadoveanu în Baltagul. Totul legat de înmormantare era dictat de tradiţie , astfel toate acţiunile
celor implicaţi se conformau unui anumit ritual (protocol). Această constatare relevă caracterul
regional al protocolului. Astfel raţionamentul se încheie într-o buclă perfectă pentru că e lesne de
văzut cum importanţa cunoaşterii acestuia creşte pe masură ce interacţiunile apar între zone
geografice (culturale) mai depărtate. Sau cu alte cuvinte cunoaşterea protocolului din cadrul
relaţiilor diplomatice între ţări este mult mai importantă decât protocolul între două persoane
care locuiesc în aceeaşi scară (având caracter regional, acesta este oricum cunoscut implicit).
La nivel diplomatic protocolul atinge excelenţa datorita mizelor foarte mari aflate in joc,
fie ca este vorba de companii multinaţionale sau de relaţii intre state. Astfel persoanele direct
implicate trebuie să posede o vastă întelegere a protocolului tocmai fiindcă un gest, un cuvânt (
sau omiterea gestului , cuvântului) pot însemna foarte mult. A se vedea totusi ca, chiar şi aici
protocolul a început să se estompeze. Din ce in ce mai des massmedia furnizează imagini în care
presedinţi de stat sar oricât de multe etape formale, ajungând chiar să se denigreze unul pe
celalalt în mod direct. Dacă ar fi să dăm un exemplu contemporan a se vedea relaţia şi modul
”protocolar” dintre/intre presedintele venezuelean si cel american, sau comportamentul
presedintilor(dictatorii tarilor africane), fiindcă totuşi trăim într-o lume într-o continuă
globalizare aşadar exemplele nu trebuie limitate la cele clasice. Aşadar dacă persoanele care se
află în vârful piramidei işi permit să navigheze mai mult sau mai putin brutal prin protocol, nu
este de mirare involuţia omului de rând din acest punct de vedere( si nu numai.) Desigur nota
pesimistă care se citeşte printre rândurile expunerii mele e doar una personală fiindcă este foarte
interesant de văzut dacă protocolul în sine are sau nu vreun rost pornind, de exemplu, de la
textele biblice toti oamenii se nasc egali, asa deci protocolul nu prea işi are locul. Oare nu
protocolul este metoda prin care ne mascăm(inlocuim) adevăratele intenţii printr-un şir lung de
gesturi sau cuvinte? Ce nevoie ar fi de ele într-o lume în care toţi am fi egali?
Cu toate acestea, biserica în sine impune un protocol vast. Simpla acţiune de a merge la
biserică implică o serie de formalisme care trebuiesc respectate (ţinuta decentă, inchinare la
icoane, etc). Deci din start protocolul nu poate fi evitat ba mai mult este important de respectat.
Deşi e usor de văzut ca existenţa şi respectarea protocului ar aduce mai multe beneficii unei
societăţi, există şi un revers şi anume crearea unor distanţe morale între oameni. Pe măsură ce
protocolul devine mai elaborat pe atât creşte distanţa între persoane. De exemplu, în trecut un
baiat nu ar fi putut nicioadata sa se apropie direct de o fata si sa converseze, era nevoie de un
intreg ritual de la cererea permisiuniii tatălui şi pana la o invitaţie oficială scrisă pentru a putea
purta o discutie cât de mică. Astăzi insă poti sari peste toate aceste etape si să ajungi sa cunoşti o
persoana mult mai repede si mult mai complet.
La nivel diplomatic importanta protocolului are doua directii. Pe de o parte in timp de
pace scopul este de a inlesni si potenta schimburile economice. Pe timp de razboi scopurile sunt
destul de evidente. Cel mai ieftin si adeseori eficient mijloc de a atinge aceste scopuri este prin
abilitatea diplomatica a celui implicat direct. Uneltele diplomatului sunt dictate de protocol,
respectarea acestuia fiind vitala unor relatii pozitive, fiindca pana la urma arta consta in a folosi
protocolul in favoarea ta.
As vrea sa pot incheia cu o concluzie mai limitativa din punct de vedere al ipotezelor
enunţate, dar insăşi natura subiectului determină o paletă mult prea largă de răspunsuri. Având în
vedere mult prea discutatul fenomen de globalizare pot conchide că protocolul este simplificat
continuu şi cel puţin deocamdată, işi pierde din importanţă.
3. Etapele procesului de relaţii publice.

Majoritatea specialistilor apreciaza ca procesul de relatii publice are cinci etape in care
sederuleaza. Aceste etape sunt obligatorii, lipsa unei impiedicand derularea intregului program
deactivitati.Aceste etape sunt:

Definirea scopului (stabilirea obiectivelor).


Cercetarea in teren.
Elaborarea strategiei de relatii publice.
Implementarea activitatilor in mediul (mediile) social(e) vizat(e).
Evaluarea periodica si finala a programului.

1. Definirea scopului (stabilirea obiectivelor)

Aceasta prima etapa este realizata de agentul de relatii publice impreuna cu beneficiarul
serviciilor.Este o etapa importanta, deoarece da posibilitatea celor doiinterlocutori sa secunoasca,
dar totodata se armonizeaza interesele celor doua parti. Acest lucru este relevant intrucat nu toate
obiectivele pe care beneficiarul doreste sa le realizeze pot fi realizate efectiv.

Spre exemplu, conducatorul unei intreprinderi economice, care fabrica produse de o


calitate indoielnica, doreste implementarea unui proces de relatii publice ccare sa transforme
imaginea publicului de spre produsul respectiv intro imagine de marca. Un astfel de obiectiv este
imposibil de real, deoarece una din conditiile de existenta (realizare) a procesului de
relatii publice este ca produsele realizate de intreprindere sa fie de buna calitate.

In anumite situatii, obiectivul (obiectivele) pe care beneficiarul le pune in fata agentul de


relatii publice nu se pot realiza in unitatea de timp pusa la dispozitie.
In fine, obiectivele pot fi realizate, dar numai dupa ce beneficiarul accepta si costurile care in
anumite privinte pot fi destul de mari. Toate aceste documente trebuie puse la punct in prima
etapa a acestui proces de relatii publice.

2. Cercetarea in teren

Este cea mai importanta etapa a procesului de relatii publice. Ea are ca scop, pe de o
parte,gasirea problemelor care impieteaza asupra promovarii unei imagini dorite despre institutia
avutain vedere, iar pe de alta parte, identificarea cailor si metodelor pentru a derula un program
derelatii publice corect si eficient.

Dupa parerea noastra, cercetarea ar trebui sa asigure urmatoarele functii:determinarea


domeniilor de unde trebuie culeasa informatia. Este atributul agentului de relatii publice,
iar activitatea in sine este premergatoare oricarei strategii. Pentru ca un proces de relatii publice
sa poata demara, este necesara obtinerea de date din urmatoarele domenii:

 social:
organizarea sociala a localitatii sau zonei unde se efectueaza cercetarea

numarul locuitorilor, profesii dominante (numeric) particularitati lingvistice,

obiceiuri cu caracter local, grad de ocupare a fortei de munca;

 politic:

numarul de formatiuni politice,

ponderea acestora in randul electoratului,

orientarea pe esichierul politic, traditia in domeniu;

 economic:

numarul de intreprinderi din zona aleasa,

cifra de afaceri,

obiectul activitatii desfasurate(daca obiectul procesului de relatii publice este o


intreprindere, este nevoie de foartemulte date din acest domeniu);

Obtinerea unor date despre institutia (organizatia) respectiva. Aceste date ne ajuta sa ne
formamo imagine completa si reala despre: numarul de personal, cifra de afaceri, calitatea
produselor, politica salariala, relatiile cu partenerii externi etc.Cercetarea trebuie facuta de un
specialist in domeniu, care este obligat sa cuantifice fiecare parametru in unitati internationale,
de o maniera usor de inteles pentru ceilalti.In cazul institutiilor din administratia publica
(prefecturi, primarii etc.) importante sunt datedespre incadrarea personalului (pregatire, medie de
varsta si gradul de ocupare al posturilor).Informatiile pot fi obtinute din surse publice
(bibilioteci, anuare), dar si din presa sau direct de la persoanele care le detin.Din acest punct de
vedere, persoana care face documentarea este libera sa gaseasca sursele celemai credibile, insa
trebuie sa dovedeasca discernamant atunci cand le selecteaza, deoarece oinformatie gresita poate
duce la luarea unei decizii gresite, iar procesul de relatii publice poate fi pus in
pericol.Identificarea problemelor esentiale care fac ca imaginea institutiei sau organizatiei sa nu
fie ceadorita.Cercetarea in acest caz trebuie efectuata de un specialist in domeniu, asistat de
agentul de relatii publice si care ca scop investigarea modului de organizare si derulare a
activitatilor (economice,sociale etc.), pentru a identifica acei vectori care nu sunt folositi cu
maxima eficienta si caregreveaza asupra eficientei sistemului respectiv.Trebuie precizat de la
inceput ca aceasta activitate este esentiala pentru conturarea procesului derelatii publice.
Datele si informatiile obtinute cu ocazia verificarii se coroboreaza cu celeobtinute in intregul
proces de cercetare, urmand a se pune la punct strategia care sta la baza procesului de
relatii publice. Putem spune ca rezultatul intregului proces depinde de calitatea siobiectivitatea
acestei cercetari.In continuarea cercetarii, agentul de relatii publice, ajutat de specialisti, studiaza
mediul in careurmeaza a se implementa procesul de relatii publice.Studiul mediului este
important din cel putin doua motive: primul arata faptul ca fiecare mediu are cateva modalitati
specifice de circulatie a informatiei, iar acestea, atunci cand sunt cunoscute, pot fi exploatate
rationale al doilea motiv ne determina sa acceptam faptul ca oricare sistem (mediu) manifesta
intolerantafata de anumite structuri care, daca nu sunt cunoscute, pot duce la blocaje, iar uneori
chiar laobstacole serioase in calea comunicarii.
Datorita acestor considerente, studierea mediului unde va fi implementat procesul de
relatii publice este la fel de importanta ca si cercetarea in
ansamblu.Un alt element al cercetarii urmareste conturarea (stabilirea) unei strategii de abordare
aactivitatilor de relatii publice. Mai precis, agentul de relatii publice, avand la dispozitie
datelecercetarii efectuate pana acum, poate sa proiecteze un anumit numar de activitati de
relatii publice si un calendar al desfasurarii lor.Organizarea activitatilor ce urmeaza a se
desfasura, precum si succesiunea lor, face parte dinstrategia de relatii publice care are la baza
procesul de relatii publice.Trebuie, totusi, precizat faptul ca procesul de este inca definitivat, ci
doar cuantificat si ordonatin functie de factorul timp.

Aceste activitati, care tocmai au fost cuantificate, trebuie puse in practica prin anumite
tehnici simetode specifice de relatii publice. Cercetarea efectuata in acest caz de agentul de
relatii publiceare rolul de a identifica acele tehnici de comunicare care sunt utile si pot
da randamentul cel mai bun in mediul vizat.

3. Elaborarea strategiei de relatii publice

Faza finala a cercetarii de teren are rolul de a pune la punct derularea unor activitati intr-
oconceptie unitara, folosind tehnicile si metodele specifice de relatii publice.Aceasta faza este
realizata numai de agentul de relati publice si constituie cheia succesului in materie de relatii
publice.Astfel, activitatile ce urmeaza a se derula sunt ordonate in functie de prioritati, de
perioadele detimp in care se vor derula si, nu in ultima instanta, de fondurile materiale avute la
dispozitie.Dupa parerea noastra, strategia de relatii publice, pentru a avea succes, trebuie sa
raspunda laurmatoarele comandamente:toate activitatile se desfasoara concertat, urmarind acelasi
scop rezultat din cercetarea efectuata anterior.

Daca cercetarea nu a identificat acele cai si mijloace care sa duca la rezultatul


scontat,oricat de bine ar fi realizat procesul, rezultatele vor fi nule;strategia de relatii publice este
conceputa pe baza rezultatelor trecute, prezente sau viitoare aleinstitutiei respective. Daca
organizatia induce in eroare beneficiarul procesului (public, clientietc.) activitatea in sine se
poate asemana cu manipularea.In cazul institutiilor publice, strategia de relatii publice ce va
fi adoptata trebuie sa tina seama despecificul activitatilor ce se desfasoara in institutia respectiva,
de circumstantele reale in care isirealizeaza sarcinile profesionale persoanele care lucreaza acolo
si de modul in care se face, deobicei, comunicarea.In principal, strategia de relatii publice
adoptata va avea urmatoarele repere:identificarea publicului tinta;gasirea canalelor de transmisie
cele mai performante si adaptate acelui public;continutul si calitatea mesajului de transmis sa fie
de natura sa formeze reprezentari fara echivocla publicul tinta; esalonarea activitatilor trebuie sa
fie cea stabilita si sa urmareasca acelasi scop;sa foloseasca eficient resursele materiale si umane
implicate in procesul de relatii publice; periodic, sa evalueze si sa adapteze strategia de relatii
publice folosita.

4. Implementarea activitatilor de relatii publicein mediul vizat

Activitatea in sine este de resortul agentului de relatii publice si are drept scop
identificareacanalelor de transmisie cele mai performante in mediul respectiv si urmarirea
realizarii, dupacalendarul stabilit, a activitatilor hotarate.Mai precis, agentul de relatii publice
deruleaza activitatile dupa calendar si ia toate masurile casa recepteze ecoul pe care acestea,
eventual, l-ar produce, pentru a putea face o evaluare corectaa programului.

Aceasta faza este cea mai dinamica, deoarece toate fortele si mijloacele procesului de
relatii publice sunt puse in miscare. Agentul de relatii publice este ca un dispecer: el trimite spred
estinatii diferite - foarte bine precizate - mesaje (comunicari), intercepteaza reactiile, iar lasfarsit
evalueaza programul.Desi in anumite momente activitatile de relatii publice nu par deosebit de
importante, suma lor este cea care ne da succesul.

Asemanand activitatea de relatii publice cu o actiune militara, faza despre care aminteam
estecea a luptei propriu-zise, cand se vede daca modul de concepere si realizare a strategiei este
celcorect.

5. Evaluarea programului de relatii publice -Evaluarea programului de relatii publice este


ultima faza. Aceasta se realizeaza secvential (o data cu terminarea fiecarei faze) si final ,
cand se evalueaza intreg programul. Evaluarile secventiale pot duce la modificari ale
strategiei, dar care nu pot afecta fondul problemei.